CUPRINS

CAPITOLUL 1 .............................................................................................................................5
Introducere în studiul dreptului.....................................................................................................5
1.1 Organizarea ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor...........................................................5
1.2 Ştiinţele juridice istorice......................................................................................................6
1.3 Ştiinţele juridice de ramură.................................................................................................6
1.4 Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)................................................................................7
1.5 Teoria generală a dreptului (Enciclopedia dreptului)..........................................................7
1.6 Originea, definirea şi accepţiunile noţiunii de drept...........................................................8
CAPITOLUL 2............................................................................................................................10
Introducere în studiul dreptului comercial..................................................................................10
2.1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial.........................................................10
2.2. Izvoarele dreptului comercial..........................................................................................10
2.3. Delimitarea dreptului comercial în raport cu alte ramuri ale sistemului de drept............11
CAPITOLUL 3...........................................................................................................................13
Raportul juridic de drept comercial.............................................................................................13
3.1. Raportul juridic de drept comercial.................................................................................13
3.2. Studiu comparativ între raportul juridic de drept comercial şi financiar........................17
CAPITOLUL 4............................................................................................................................20
Contractele comerciale................................................................................................................20
Noţiuni generale......................................................................................................................20
4. 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială.................................................................25
4. 1. 1. Comercialitatea contractului..................................................................................25
4. 1. 2. Obiectul contractului. Particularităţi.......................................................................25
4. 1. 3. Definiţie...................................................................................................................25
4. 1. 4. Caracterele juridice ale contractului........................................................................25
4. 1. 5. Cerinţele de valabilitate...........................................................................................26
4. 1. 6. Efectele contractului................................................................................................26
4. 2. Contractul de gaj comercial.............................................................................................29
4. 2. 1. Generalităţi..............................................................................................................29 3
4. 2. 2. Definiţie...................................................................................................................29
4. 2. 3. Caractere juridice....................................................................................................29
4. 2. 4. Forma şi publicitatea gajului...................................................................................30
4. 2. 5. Obiectul gajului.......................................................................................................30
4. 2. 6. Efectele contractului de gaj comercial....................................................................30
4. 3. Contractul de mandat comercial......................................................................................31
4. 3. 1. Noţiune....................................................................................................................31
4. 3. 2. Caracteristicile mandatului comercial în raport cu cel civil....................................31
4. 3. 3. Obligaţiile părţilor în contractul de mandat comercial............................................32
4. 3. 4. Privilegiul mandatarului..........................................................................................33
4. 3. 5. Efectele executării mandatului................................................................................33
4. 3. 6. Încetarea contractului de mandat comercial............................................................33
4. 4. Contractul de comision....................................................................................................34
4. 4. 1. Noţiune....................................................................................................................34
4. 4. 2. Caractere juridice....................................................................................................34
4. 4. 3. Cerinţe de valabilitate..............................................................................................34
4. 4. 4. Obiectul contractului...............................................................................................34
4. 4. 5. Efectele contractului de comision...........................................................................35
4. 4. 6. Încetarea contractului..............................................................................................36
4. 5. Contractul de consignaţie................................................................................................38
4. 5. 1. Noţiune....................................................................................................................38
4. 5. 2. Caracterele juridice.................................................................................................38
4. 5. 3. Condiţii de valabilitate............................................................................................39
4. 5. 4. Efectele contractului................................................................................................39
4. 5. 5. Efectele executării contractului...............................................................................39
4. 5. 6. Consecinţele neexecutării obligaţiilor.....................................................................40
4. 5. 7. Încetarea contractului..............................................................................................40
4. 6. Contractul de franciză.....................................................................................................41
4. 6. 1. Generalităţi..............................................................................................................41
4. 6. 2. Definiţia contextuală a contractului de franciză......................................................41
4. 6. 3. Conţinutul contractului............................................................................................42
4. 6. 4. Obligaţiile părţilor în contractul de franciză...........................................................43
4. 7. Contractul de leasing.......................................................................................................45
4. 7. 1. Concept şi particularităţi.........................................................................................45 4
4. 7. 2. Obligaţiile societăţii de leasing...............................................................................47
4. 7. 3. Obligaţiile beneficiarului.........................................................................................48
4. 7. 4. Răspunderea părţilor în contractul de leasing.........................................................48
4. 8. Contractul de asociaţiune în participaţiune.....................................................................50
4. 8. 1. Sediul materiei.........................................................................................................50
4. 8. 2. Definiţia contextuală (legală) a contractului...........................................................50
4. 8. 3. Caracteristicile asociaţiunii în participaţiune sunt următoarele:.............................50
4. 9. Contractul de factoring...................................................................................................51
4.10 Contractul de know-how.................................................................................................52
CAPITOLUL 5............................................................................................................................53
Societăţile comerciale.................................................................................................................53
5.1 Societatea în nume colectiv...............................................................................................70
5.2 Societatea în comandită simplă.........................................................................................71
5.3. Societatea pe acţiuni.........................................................................................................72
5.4 Societatea în comandită pe acţiuni....................................................................................84
5.5 Societatea cu răspundere limitată......................................................................................85
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................91 5
 CAPITOLUL 1
Introducere în studiul dreptului
1.1 Organizarea ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor
Relaţiile în care intră oamenii sunt constituite în sistem şi anume, in ceea ce literatura
filosofică denumeşte ca fiind sistemul social – global.
Existenţa materială şi spirituală a omului, viaţa socială însăşi nu pot fi concepute decât în
contextul unui şir infinit şi neîntrerupt de relaţii de natură variată, în funcţie de planurile şi laturile
vieţii în care se înscriu.
Privite în unitatea şi în diversitatea lor, relaţiile în care intră oamenii asigură atât conţinutul cât şi
legăturile între structurile (componentele) unui întreg cu fizionomie proprie – sistemul unitar al
vieţii sociale al unei etape istorice - sistem care se alcătuieşte din subsisteme precum: relaţiile
dintre om şi natură, relaţiile de producţie, relaţiile bazate pe raporturile de familie, de comunitate,
de categorie socio-profesională etc, sau in legătură cu aceste raporturi şi, in sfârşit sistemul
instituţional1.
La rândul lor, aceste subsisteme, potrivit teoriei sistemice, sunt considerate sisteme în raport cu
propriile lor componente.
Cadrul relaţional se înfăptuieşte pe diferite planuri. Relaţiile în care intră oamenii intervin
şi se pot desfăşura potrivit unor reguli cu conţinut corespunzător. Cele mai importante reguli din
aceste domenii sunt în concordanţă cu interesele generale şi fundamentale ale statului, motiv
pentru care sunt preluate de drept, şi bineînţeles, analizate de ştiinţa dreptului şi sunt transformate
în norme juridice prin adăugarea elementului punitiv. Acest element constituie trăsătura
definitorie şi distinctivă prin care regulile de drept se deosebesc şi individualizează faţă de regulile
din celelalte domenii.
Ca şi dreptul, ştiinţa în general extrage din toate componentele sistemului social – global,
pentru o mai profundă analiză, spre a ajunge la anumite concluzii, idei, concepte, categorii,
principii.
Astfel considerată, ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume: subsistemul
ştiinţelor naturii, subsistemul ştiinţelor despre societate şi subsistemul ştiinţelor despre gândire.
Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport de propriile lor componente.
Astfel, subsistemul ştiinţelor sociale poate fi considerat sistem în raport cu componentele
sale: ştiinţele de tip nomotetic, ştiinţele istorice, ştiinţele juridice împreună cu cele ce se referă la
aspectele normative ale acţiunii umane şi cercetarea epistemologică a ştiinţei.
1
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 22 6
2
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 23-24
3
Popa N. - Teoria generală a dreptului, Bucureşti - 1996, pag. 21
Ştiinţele juridice, subsisteme al ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în raport cu
componentele sale: ştiinţele juridice istorice, ştiinţele de ramură, ştiinţele ajutătoare şi teoria
generală a dreptului.
Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem clădit pe componentele precizate mai sus este
susţinut de următoarele argumente:
- dreptul însuşi este un sistem complex alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice care
intervin în toate domeniile vieţii economico – sociale, politice şi de altă natură;
- ştiinţa dreptului analizează normele juridice din aceste diverse domenii în strânsă
legătură cu relaţiile sociale care le guvernează;
- complexitatea fenomenului social – juridic obligă la cercetări în domenii multiple şi
variate, dar şi cu privire la punerea în valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen;
- organizarea în sistem a ştiinţelor juridice se impune şi datorită nevoii studierii dreptului din
perspectivă istorică, precum şi pentru necesitatea clarificării perspectivei reglementărilor juridice 2.
1.2 Ştiinţele juridice istorice
Ştiinţele juridice istorice abordează fenomenul juridic din două perspective:
- studierea istoriei dreptului dintr-o anumită ţară (ex. istoria dreptului românesc);
- cercetarea dezvoltării în plan general a fenomenului juridic de care se ocupă istoria generală a
dreptului;
În acelaşi timp prin intermediul ştiinţelor juridice istorice poate fi observată apariţia,
devenirea şi dispariţia unor forme de drept.
1.3 Ştiinţele juridice de ramură
Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare guvernate de
reguli juridice aparţinând diverselor ramuri de drept.
Ramurile dreptului se alcătuiesc potrivit criteriului fundamental (obiectiv),constând în domeniul
social ce cad sub incidenţa de reglementare 3.
Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum: metoda de reglementare, calitatea
subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile specifice fiecărei ramuri de
drept.
Elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice îl constituie subsistemul ştiinţelor de
ramură, componente ale primului. 7
4
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 40
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de drept
corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare
juridică, propriu ramurii respective.
De pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept
constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după cum
ştiinţa dreptului civil analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în strânsă legătură
cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective.
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzătoare
diviziunii dreptului public şi privat. Principala diviziune a dreptului obiectiv este în drept public şi
privat. Deosebirea dintre dreptul public şi cel privat se caracterizează prin principiile diferite care
guvernează dreptul aplicabil statului, de acele ale dreptului aplicabil particularilor.
In cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile
dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt cuprinse: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual – penal, dreptul procesual
civil, dreptul internaţional public; iar dreptul privat, care conţine regulile aplicabile
particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul
comerţului internaţional etc4.
 În ceea ce priveşte sistemul dreptului românesc actual, distingem următoarele ramuri de
drept: constituţional, administrativ, financiar, al familiei, penal, procesual civil şi penal, comercial
(intern şi internaţional), al muncii, internaţional (public şi privat).
În prezent, se constată tendinţa de reaşezare a acestora, cât şi de apariţie a unor noi ramuri
juridice, de exemplu, dreptul mediului, dreptul instituţional comunitar.
1.4 Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)
Disciplinele ajutătoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice,
dar, cel mai adesea ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta interpretare şi aplicare a
normelor juridice. În categoria disciplinelor ajutătoare intră: criminalistica, medicina legală,
statistica judiciară, sociologia juridică, logica juridică etc 5.
1.5 Teoria generală a dreptului (Enciclopedia dreptului)
Teoria generală a dreptului sau enciclopedia dreptului dobândeşte fundamentare în secolul
XIX când autori precum Adolf Merkel, Victor Cousin, Edmond Picard au propus să se înlocuiască
filosofia dreptului şi dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur
speculativă. 8
5
Boboş Gheorghe - Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 18
6
Moise Bojincă - Instituţii şi fundamente juridice, Editura Helios, Craiova - 2000, pag. 31-32
Teoria generală a dreptului este considerată ca fiind ştiinţa globală, cu caracter sintetic ce
cuprinde principii fundamentale, valabile pentru toate celelalte ramuri de drept, formulând
definiţia dreptului, concepte şi categorii (norma juridică, izvor de drept, răspundere juridică etc)
cu care operează toate ramurile de drept.
1.6 Originea, definirea şi accepţiunile noţiunii de drept
Omul nu poate trăi decât în societate, fiind sortit, prin natura făpturii sale, să-şi
împletească propriile sale puteri cu cele ale semenilor săi. Urmare a acestui fapt societatea îi
pretinde omului respectarea anumitor principii; respectarea acestor principii constituie izvorul
dreptului şi raţiunea sa de a fi.
Deprinderea cu anumite reguli de conduită a făcut să se nască în sufletul oamenilor
sentimentul de dreptate. Acest sentiment îi determină pe oameni să caute întotdeauna o justificare
a acţiunilor lor, să legitimeze actul lor, să-l încadreze în regulile dreptului.
Istoria dreptului, a dezvoltării şi evoluţiei sale, este o netăgăduită mărturie a luptei pe care
au dat-o juriştii şi filosofii tuturor timpurilor, spre a se ajunge la o noţiune clară a acestui termen şi
la o definiţie care să dobândească valoare generală şi să se poată impune tuturor.
Prin drept înţelegem ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
instituite de organele abilitate şi garantate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului.
Termenul "drept" a fost şi este întrebuinţat cu două înţelesuri diferite 6:
a) într-un prim sens el desemnează totalitatea regulilor şi a legilor edictate de-a lungul
timpului care orânduiesc societatea, delimitează sfera de activitate a fiecărui individ, aşa încât
fiecare individ urmărind realizarea intereselor sale să nu împiedice realizarea intereselor celorlalţi.
Regulile de drept sunt considerate indispensabile vieţii sociale, nerespectarea lor fiind o
atingere adusă societăţii. De aceea orice societate civilizată conlucrează, prin toate mijloacele de
care dispune, la restabilirea ordinii de drept încălcate şi la respectare, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului, a regulii de drept. Juriştii moderni îl numesc îl denumesc drept obiectiv,
întrucât el este creat general şi impersonal, atunci când se face referire doar la ansamblul normelor
juridice în vigoare la un moment dat vorbim despre dreptul pozitiv.
b) Într-un al doilea înţeles, cuvântul "drept" desemnează posibilitatea de a face un anumit
lucru stabilit de mai înainte, de pildă de a dobândi un drept de proprietate sau de a încheia un
contract – în această accepţiune el mai este cunoscut sub denumirea de drept subiectiv. 9
 ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Explicaţi locul şi rolul ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor?
2. Care sunt elementele componente ale ştiinţelor juridice?
3. Care este rolul ştiinţelor juridice istorice?
4. Care este obiectul ştiinţelor juridice de ramură?
5. Cum explicaţi principala diviziune a dreptului obiectiv?
6. Care sunt ştiinţele juridice auxiliare?
7. Ce este teoria generală a dreptului?
8. Explicaţi accepţiunile noţiunii de drept.
9. Definiţi dreptul. 10
7
Cărpenaru, D. Stanciu - Drept comercial român, Editura All, Bucureşti, 2001, pag. 24
CAPITOLUL 2
Introducere în studiul dreptului comercial
2.1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial
Sfera7 dreptul comercial constituie ansamblul de norme juridice care reglementează activitatea
comercială, adică producerea şi circulaţia (distribuţia) mărfurilor, executarea de lucrări şi
prestarea de servicii.
Conform concepţiei clasice a dreptului comercial există două sisteme care permit
stabilirea sferei dreptului comercial.
În sistemul denumit – sistemul subiectiv – dreptul comercial are ca obiect normele juridice
aplicabile comercianţilor, fiind un drept profesional care se aplică tuturor persoanelor care au
calitatea de comerciant.
În sistemul denumit – sistemul obiectiv – (adoptat şi de codul nostru comercial) dreptul
comercial cuprinde normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte şi operaţiuni,
calificate de lege drept fapte de comerţ. Deci în acest sistem normele dreptului comercial se aplică
unei categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni, şi nu unei categorii de persoane.
Aşadar dreptul comercial ar putea fi definit ca fiind ansamblul de norme juridice de drept
privat care sunt aplicabile tuturor raporturilor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de
lege fapte de comerţ, precum şi a raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea
de comerciant.
Codul comercial român stabileşte care sunt actele şi operaţiunile considerate ca fapte de
comerţ
şi le supune legilor comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârşeşte (comerciant sau
necomerciant).
2.2. Izvoarele dreptului comercial
Principalul izvor al dreptului comercial este Codul Comercial, acesta fiind reglementarea
de bază a activităţii comerciale, cuprinzând norme juridice care reglementează instituţiile
fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii şi obligaţiile comerciale.
Alte izvoare ale dreptului comercial sunt diferite norme de drept comercial care
reglementează actele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de calitatea
persoanei care le săvârşeşte (comerciant sau necomerciant), şi anume acele legi, decrete – legi,
hotărâri şi ordonanţe 11
 ale Guvernului, norme, regulamente şi ordine, adoptate de organele competente, şi care
au caracter comercial.
Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de organizare a
activităţii comerciale, de aceea este izvor de drept nu numai pentru dreptul comercial ci şi pentru
celelalte ramuri de drept.
Conform Codului Comercial "în comerţ se aplică legea de faţă ( adică Codul Comercial),
unde ea nu dispune se aplică Codul Civil".
Deci Codul Civil este izvor subsidiar al dreptului comercial aplicându-se numai în
absenţa unor norme din Codului Comercial sau legile comerciale.
Ca şi în cazul celorlalte ramuri de drept, cutuma, doctrina şi practica judiciară nu sunt
izvoare de drept.
2.3. Delimitarea dreptului comercial în raport cu alte ramuri ale sistemului de drept
Delimitarea dreptului comercial faţă de alte ramuri de drept este impusă de raţiuni
teoretice şi practice, în vederea stabilirii apartenenţei unui raport juridic concret la ramura de drept
comercial sau la o alta.
Din punct de vedere teoretic o asemenea delimitare va ajuta la evidenţierea asemănărilor
şi deosebirilor dintre raporturile juridice aparţinând unor ramuri de drept diferite. Această
delimitare se poate face în baza următoarelor criterii:
- obiectul de reglementare: este criteriul determinant în delimitarea ramurilor de drept, el
reprezintă categoria unitară de relaţii sociale reglementate de un ansamblu de norme juridice
unitare la rândul lor.
Obiectul dreptului comercial îl constituie ansamblul de norme juridice care reglementează
activitatea comercială, adică producerea şi circulaţia (distribuţia) mărfurilor, executarea de lucrări
şi prestarea de servicii.
- metoda de reglementare: este modalitatea prin care statul influenţează desfăşurarea
raporturilor sociale prin edictarea unor diverse norme de drept.
Specifică şi generală pentru ramura dreptului comercial este metoda egalităţii juridice a
părţilor; cu precizarea că ramura dreptului comercial nu este singura care foloseşte această metodă
de reglementare şi, deci pentru delimitarea dreptului comercial de alte ramuri de drept se impune
recurgerea şi la alte criterii.
- calitatea subiecţilor raportului juridic:
Subiectele raportului juridic de drept comercial sunt persoane fizice sau juridice care
devin părţi într-un raport juridic comercial reglementat de normele Codului Comercial. Având în
vedere faptul că 12
 subiectele raportului juridic de drept comercial ca subiecte de drept privat sunt egale din
punct de vedere juridic, trebuie precizat că întotdeauna naşterea, modificarea sau stingerea
oricărui raport juridic de drept comercial va fi expresia manifestării acordului de voinţă al părţilor.
- caracterul normelor:
În funcţie de fenomenul juridic studiat pentru unele ramuri de drept sunt specifice normele
dispozitive (care lasă la latitudinea subiectului de a-şi alege singur comportarea, nici nu impun,
nici nu interzic o anumită conduită), în vreme ce pentru alte ramuri de drept prevalează normele
imperative (adică normele care nu admit nici o derogare de la dispoziţiile lor, şi care pot fi
onerative – când se impune subiectului o anumită acţiune, sau prohibitive – când se interzice
subiectului săvârşirea unei acţiuni). Dreptului comercial îi sunt caracteristice normele dispozitive.
- criteriul sancţiunii:
Principalele forme ale sancţiunii normei de drept comercial sunt reprezentate de anularea
contractului în care nu respectă prevederile clauzelor, fie prin ajungerea la o înţelegere pe cale
amiabilă, fie prin stabilirea unui verdict de către o instanţă judecătorească în situaţia apariţiei unui
litigiu comercial.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Explicaţi sistemul subiectiv şi obiectiv din concepţia clasică a dreptului comercial.
2. Care sunt izvoarele dreptului comercial?
3. Pe baza căror principii dreptul comercial poate fi delimitat faţă de alte ramuri de drept? 13
8
A se vedea în acest sens şi Motică, I. Radu, Lucian Bercea - Drept comercial român şi drept bancar, Editura
Lumina Lex, Bucureşti - 2001, pag. 36
CAPITOLUL 3
Raportul juridic de drept comercial
3.1. Raportul juridic de drept comercial
Raportul juridic de drept comercial reprezintă orice relaţie reglementată de normele de drept
comercial generată de săvârşirea oricărui fapt de comerţ enumerat de articolul 3 Cod Comercial,
indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant 8.
Codul Comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică
drept "fapte de comerţ". Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc raporturile
juridice, reglementate de legile comerciale.
Codul Comercial consideră ca fapte de comerţ 9:
- cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie după ce se vor
fi lucrat sau pus în lucru sau numai spre a se închiria
- vânzările de producte şi vânzările şi închirierile de mărfuri fie în natură, fie după ce se
vor fi lucrat sau pus în lucru când vor fi fost cumpărate cu scopul de revânzare sau închiriere;
- contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în
comerţ;
- cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale;
- orice întreprinderi de furnituri;
- întreprinderi de spectacole publice;
- întreprinderi de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
- întreprinderi de construcţii;
- întreprinderi de fabrici, manufactură şi imprimerie;
- întreprinderi de editură, librărie şi obiecte de artă, când altcineva decât artistul le vinde;
- operaţiunile de bancă şi schimb;
- operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale;
- întreprinderi de transport de persoane sau lucruri, pe apă sau pe uscat;
- cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
- construcţia, cumpărarea sau vânzarea de vase de navigaţie interioară şi exterioară şi tot
ceea ce priveşte echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;
- asigurări în contra daunelor şi asupra vieţii;
- depozite pentru cauză de comerţ; 14
9
Codul Comercial Român
10
Motică, I. Radu, Lucian Bercea - Drept comercial român şi drept bancar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti - 2001, pag.36
Evident această enumerare este una enunţiativă, deci şi alte fapte şi operaţiuni pot face
obiectul raporturilor juridice comerciale.
Elementele constitutive ale raportului juridic de drept comercial, ca de altfel ale tuturor
raporturilor juridice aparţinând celorlalte ramurilor de drept sunt:
a. Subiectele sunt acele persoane fizice sau juridice care devin părţi într-un raport juridic
comercial reglementat de normele Codului Comercial.
Codul Comercial român, ca şi modelul său italian, consacră sistemul obiectiv al dreptului
comercial. În această concepţie prin stabilirea faptelor de comerţ se ajunge la determinarea
calităţii de comerciant. Astfel el stabileşte care sunt actele şi operaţiunile considerate ca fapte de
comerţ şi le supune legilor comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârşeşte
(comerciant sau necomerciant). Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât
comercianţii, cât şi necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de
către comercianţi10, ceea ce presupune că întotdeauna unul dintre subiecte trebuie să fie
comerciant.
Comerciantul poate fi definit ca fiind orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară o
activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional.
Pentru ca o persoană fizică să dobândească calitatea de comerciant trebuie să
îndeplinească cumulativ trei condiţii:
a) să săvârşească în mod efectiv anumite fapte de comerţ obiective;
b) săvârşirea faptelor de comerţ să aibă caracter de profesiune;
c) săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu;
Pe lângă aceste trei condiţii legea prevede însă ca persoana fizică, pentru a putea dobândi
calitatea de comerciant, să aibă capacitate deplină de exerciţiu, ceea ce înseamnă că nu au
capacitatea de a fi comerciant: minorul şi persoana pusă sub interdicţie. De asemenea
desfăşurarea de către o persoana fizică a unor activităţi comerciale este condiţionată de existenţa
unei autorizaţii administrative, eliberată de organele administraţiei publice locale. Legea mai
prevede şi anumite incompatibilităţi în sensul că activitatea comercială are, prin definiţie, un
caracter speculativ, de aceea ea nu poate fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau
profesii legate de interesele generale ale societăţii, cum ar fi: judecătorii, procurorii, funcţionarii
publici, ofiţerii şi diplomaţii, notarii publici etc.
Dacă în cazul persoanei fizice pentru a dobândi calitatea de comerciant trebuie îndeplinite
cumulativ mai multe condiţii, pentru a dobândi calitatea de comerciant societatea comercială
trebuie 15
11 Legea 15/1990 – privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale
(Monitorul Oficial nr. 98/1990)
12
Legea 109 /1996 – privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit,
publicată în Monitorul Oficial nr. 252 din 18 octombrie 1996
13
Codul comercial, art.8 şi art.9
14
Codul comercial, art.7.
15
S.Cărpenaru, op.cit.,pg.65.
doar să se constituie cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, întrucât raţiunea de a fi a
societăţii comerciale, finalitatea sa, este de a desfăşura acte şi fapte de comerţ.
În afară de societăţile comerciale şi alte persoane juridice mai au calitatea de comerciant, este
vorba de regiile autonome11, care trebuie să îşi acopere cheltuielile din veniturile realizate şi să
obţină profit şi de organizaţiile cooperatiste12.
Clasificarea subiecţilor de drept comercial
Calitatea de subiect de drept comercial o au cei care participă în mod obişnuit la activitatea de
comerţ. Ceilalţi subiecţi de drept, care fac operaţiuni comerciale în mod accidental, nu pot fi
consideraţi comercianţi, însă operaţiunile de această natură intră sub incidenţa reglementărilor
comerciale. Calitatea de comerciant nu poate fi dobândită de stat şi de entităţile administrativ-
teritoriale de genul judeţelor şi comunelor 13.
Codul comercial stabileşte o primă clasificare a subiecţilor de drept comercial, în societăţi
comerciale şi comercianţi, aceştia din urmă fiind “ aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul
ca profesiune obişnuită” 14.
Pe baza altui criteriu, participanţii la ordinea juridică comercială se pot clasifica în persoane fizice
şi persoane juridice, în ultima categorie fiind incluse societăţile comerciale, regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste 15, deşi calitatea acestora din urmă nu este unanim recunoscută.
O altă clasificare a subiecţilor de drept comercial se poate realiza în funcţie de normele
juridice naţionale sau internaţionale, care le reglementează activitatea.. Subiecţii de drept
comercial naţional sunt înfiinţaţi şi reglementaţi numai de normele juridice din România, iar
subiecţii care aparţin ordinii juridice internaţionale se axează pe interferenţa cu norme juridice
interstatale, de genul tratatelor sau convenţiilor.
Caracteristici comune pentru subiecţii de drept comercial
Dobândirea calităţii de comerciant reprezintă o primă condiţie, care se realizează pentru
societăţile comerciale în momentul înmatriculării la registrul comerţului. Pentru persoanele fizice
sunt necesare cumulativ mai multe condiţii, care constau în: săvârşirea unor fapte obiective de
comerţ cu caracter de profesiune obişnuită; exercitarea acestora în scopul obţinerii câştigului;
săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu. 16
16
Asociaţia familială este reglementată de Legea nr.300/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.576 din 29
iunie 2004.
17
Societatea în participaţiune este reglementată de art.25l – 256 Cod comercial.
18
A se vedea în acest sens: S. Cărpenaru, op.cit,pg.63.
19
Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr.8
din 31 ianuarie 1954.
Egalitatea juridică a partenerilor de afaceri constituie o altă caracteristică, indiferent de
natura subiecţilor sau de puterea economică.
Principiul egalităţii legislaţiilor în privinţa recunoaşterii calităţii de comerciant, reprezintă o
altă trăsătură comună, în conformitate cu care o societate recunoscută în statul în care s-a înfiinţat,
este recunoscută ca atare în orice altă ţară.
Comerciantul, persoană fizică
Persoana fizică are calitatea de comerciant dacă desfăşoară fapte de comerţ cu caracter
profesional.
În concepţia Codului comercial român, comerciantul persoană fizică este definit conform teoriei
obiective, prin actele şi operaţiunile comerciale care trebuie desfăşurate în mod profesional.
Această activitate poate fi desfăşurată atât în mod independent, cât şi în cadrul unei asociaţii
familiale16 sau a unei societăţi în participaţiune 17, întrucât aceste forme asociative nu dobândesc
personalitate juridică în mod similar cu societăţile comerciale reglementate de Legea nr.31/1990
18.
Asociaţia familială poate include membrii unei familii, inclusiv copiii care au împlinit 16
ani şi rudele acestora până la gradul al patrulea inclusiv.
Regimul juridic al comerciantului persoană fizică este reglementat şi prin alte acte normative, cum
ar fi Codul civil, Codul familiei, Decretul nr.3l/1954 19, Legea nr.26/1990 etc. Prin aceste
reglementări sunt instituite anumite incompatibilităţi, interdicţii şi autorizaţii pentru comercianţi.
Comercianţii persoane fizice sunt supuşi unor reglementări diferite pe plan internaţional, în
funcţie de concepţia juridică adoptată de fiecare ţară.
În legislaţia germană s-a adoptat concepţia subiectivă, conform căreia au calitatea de
comerciant numai persoanele fizice care au firmă de comerţ înregistrată.
Legislaţia franceză a adoptat concepţia obiectivă, conform căreia este recunoscută această
calitate celor care exercită fapte de comerţ cu caracter profesional, cu pondere importantă şi
continuă, în nume propriu şi pe cont propriu.
Condiţiile comune, care vizează însă toate categoriile de comercianţi persoane fizice,
constau în: existenţa capacităţii de exerciţiu, obligaţia întocmirii documentelor de comerţ,
suportarea obligaţiilor fiscale şi a altor îndatoriri şi incidenţa asupra lor a falimentului. Capacitatea
deplină de exerciţiu nu o au minorii şi persoanele puse sub interdicţie. Dacă minorul dobândeşte
un fond de 17
20
Codul comercial, art.13; Legea nr.26/1990,art.21.
comerţ prin moştenire, activitatea de comerţ va fi exercitată, în numele lui, de către părinte sau
tutore20.
b. Conţinutul raportului juridic de drept comercial
Deoarece dreptul comercial face parte din sfera dreptului privat, deci reglementează
raporturi juridice între particulari, raportul juridic de drept comercial ia naştere ca urmare a
manifestării acordului de voinţă a celor două subiecte (dintre care unul e de regulă comerciant).
Aceasta presupune că cele două părţi sunt pe poziţie de egalitate juridică şi deci drepturile şi
obligaţiile lor sunt corelative, rezultând în urma negocierii, înţelegerii dintre ele.
Întrucât activitatea comercială are caracter profesional, legea statuează o serie de obligaţii
menite să asigure buna desfăşurare a activităţii comerciale, protejarea intereselor participanţilor la
această activitate şi existenţa unor condiţii care să asigure cadrul juridic corespunzător derulării
activităţilor comerciale. În acest sens, legea instituie anumite obligaţii în sarcina celor care
desfăşoară activitatea comercială ca profesiune, considerate ca fiind obligaţiile profesionale ale
comercianţilor:
Astfel, comerciantul este obligat:
- să îndeplinească formele de publicitate, cerute de lege, prin intermediul Registrului
Comerţului (înmatriculare, radiere etc);
- să ţină contabilitatea activităţii comerciale în care să consemneze toate operaţiunile
comerciale;
- să exercite activitatea comercială în limitele concurenţei licite 21;
c. Obiectul raporturilor de drept comercial îl constituie conduita părţilor care poate consta
în acţiunea (de a da sau de a face), sau abstenţiunea (acţiunea de a nu face), pe care şi le stabilesc
una în raport de cealaltă. Atunci când relaţiile juridice de drept comercial vizează un bun din
mediul real acesta se constituie în obiect al legăturii respective în sens material.
3.2. Studiu comparativ între raportul juridic de drept comercial şi financiar
Principala diviziune a dreptului obiectiv este în drept public şi privat. Dreptul public
conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile dintre stat şi supuşii săi - în
sfera dreptului public este inclusă şi ramura dreptului financiar. În schimb dreptul privat, din sfera
căruia face parte şi ramura de drept comercial conţine normele juridice aplicabile raporturilor
dintre particulari.
Vom prezenta deosebirile care există între elementele componente ale celor două raporturi
juridice:
Subiectele 18
21
Cărpenaru, D. Stanciu - Drept comercial român, Editura All, Bucureşti, 2001, pag.91-111
În ceea ce priveşte subiectele participante la raporturile de drept financiar: un prim
subiect este întotdeauna statul reprezentat de organele sale de specialitate în activitatea financiară,
iar cel de-al doilea subiect al acestor raporturi poate fi o persoană fizică sau juridică.
Subiectele de drept din prima categorie, respectiv organele financiare ale statului, au în cadrul
raporturilor de drept financiar o situaţie juridică specifică, în sensul că fiind purtătoare ale puterii
publice pot să pretindă celui de al doilea subiect să efectueze o anumită prestaţie, să se abţină de
la face ceva ori să îl controleze. De aceea între subiectele raportului juridic de drept financiar
există un raport de subordonare al celui de-al doilea subiect faţă de primul, care e întotdeauna
statul, reprezentat de organele sale de specialitate cu atribuţii în domeniul activităţii financiare.
Aşadar raporturile juridice de drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării
unilaterale de voinţă a statului, prin modalităţile specifice prevăzute de dreptul financiar.
Cât priveşte subiectele raportului juridic de drept comercial, Codul comercial pornind de
la enumerarea enunţiativă a actelor şi operaţiunilor considerate drept fapte de comerţ, ajunge să
determine persoanele care pot dobândi calitatea de părţi ale raportului juridic de drept comercial -
comerciantul sau necomerciantul.
Comerciantul poate fi definit ca fiind orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară o
activitate comercială, adică săvârşeşte efectiv fapte de comerţ cu caracter profesional şi în nume
propriu. Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cât şi
necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de către de către
comercianţi.
Cum dreptul comercial face parte din sfera dreptului privat este normal ca relaţia care
există între subiectele participante la un raport de drept comercial să fie una de egalitate, toate
raporturile de drept comercial luând naştere, modificându-se şi încetând ca urmare a manifestării
acordului de voinţă al subiectelor participante - comercianţi sau necomercianţi.
Conţinutul
Raportul juridic de drept financiar ia naştere ca urmare a manifestării unilaterale de
voinţă a statului, ceea ce presupune că celelalte subiecte participante la raportul juridic se supun
voinţei statului.
Statul, reprezentat prin organele sale de specialitate cu atribuţii financiare are drepturi (de
a preleva impozite şi taxe care se transformă în venituri la bugetul de stat) dar şi obligaţii (de a da
curs cererilor privind formularea unor diferite obiecţiuni, plângeri sau contestaţii, de a analiza
cererile de înlesnire de plată şi de a rezolva obiecţiunile formulate cu ocazia activităţii de control,
sau a actului de impunere). Cel de-al doilea subiect are în primul rând obligaţia de a respecta
prevederile legale, dar are şi o serie de drepturi (de a contesta modul în care a fost impozitat, de a
contesta modul în care se 19
 realizează executarea silită, de a cere anumite înlesniri, evidenţiind aspectele concrete
care-i permit acest lucru etc.)
Având în vedere că raportul juridic de drept comercial ia naştere ca urmare a manifestării de
voinţă a celor două subiecte (dintre care unul e de regulă comerciant) participante la raportul
juridic - cele două părţi sunt pe poziţie de egalitate juridică.
Părţile fiind egale, raporturile pot genera drepturi şi obligaţii pentru ambele subiecte participante,
însă ca urmare a acordului de voinţă dintre ele, ca urmare a rezultatului negocierii, înţelegerii lor.
Obiectul ambelor raporturi îl constituie conduita părţilor care poate consta în acţiunea (de
a da sau de a face), sau abstenţiunea (acţiunea de a nu face).
Şi în sfera raporturilor de drept comercial şi în sfera raporturilor de drept financiar relaţiile
juridice au caracter patrimonial, diferenţa este că în sfera raporturilor de drept comercial relaţiile
băneşti iau naştere ca urmare a exprimării intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice şi
juridice; în schimb în sfera raporturilor de drept financiar relaţiile băneşti iau naştere în procesul
de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare ale statului.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Explicaţi ce relaţie există între subiectele raportului de drept financiar şi de ce?
2. Exemplificaţi concret care este conţinutul raportului juridic de drept financiar?
3. Definiţi raportul juridic de drept comercial.
4. Daţi câteva exemple de fapte de comerţ, conform art. 3 Cod Comercial.
5. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a deveni
comerciant?
6. Care sunt obligaţiile profesionale ale comercianţilor?
7. Faceţi o comparaţie între elementele raportului juridic de drept financiar şi comercial. 20
22
Moise Bojincă – Drept civil român – Contracte speciale, Ed. Xant, Bucureşti, 2002, pag. 7
23
Motică, I. Radu, Bercea Lucian - Drept comercial român şi drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti -
2001, pag. 269
CAPITOLUL 4
Contractele comerciale
Noţiuni generale
Născut din nevoile schimbului de activităţi şi, în primul rând, ale schimbului de mărfuri,
contractul îşi afirmă prezenţa în societate nu numai în domeniul circulaţiei, dar şi în cel al
producţiei, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante
componente ale activităţii economice 22.
Evoluţia societăţii a generat diversificarea raporturilor juridice în general şi a celor de
drept comercial în special, astfel s-a impus necesitatea apariţiei unor reglementări inovatoare care
să corespundă celor mai moderne tendinţe apărute pe piaţa comercială. Ca o consecinţă sfera
sintagmei de contract comercial s-a lărgit incluzând şi contracte mai noi (contractul de leasing,
contractul de know-how, contractul de bursă etc).
Condiţiile de existenţă juridică ale contractelor comerciale sunt cele prevăzute de Codul
Civil, care este izvor de drept subsidiar pentru ramura dreptului comercial, constituind dreptul
comun acolo unde legea comercială nu dispune.
Încheierea contractelor
Contractul, ca principal izvor al obligaţiilor, ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor asupra
clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin prezentarea ofertei şi acceptarea acesteia23.
Voinţa părţilor constituie fundamentul forţei obligatorii a contractului, statul mărginindu-se doar
la a garanta executarea contractului, sancţionând neexecutarea sa.
Pentru naşterea unui contract sunt necesare două manifestări de voinţă:
- oferta care emană de la persoana care iniţiază contractul ce urmează a fi încheiat şi poate fi
făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit, în principiu, pentru valabilitatea ofertei nu se cere
nici o condiţie specială de formă şi
- acceptarea care aparţine destinatarului ofertei şi care va determina încheierea contractului prin
exprimarea acordului său.
Toate contractele comerciale sunt supuse condiţiilor de validitate cerute de Codul Civil:
consimţământul valabil al părţii care se obligă, capacitatea de a contracta, obiectul determinat
sau determinabil şi o cauză legitimă, licită şi morală - aceste cerinţe sunt esenţiale pentru
validitatea convenţiilor, indiferent că acestea sunt civile sau comerciale. 21
24
Moise Bojincă – Drept civil român – Contracte speciale, Ed. Xant, Bucureşti, 2002, pag. 7
Capacitatea de a încheia contracte reprezintă facultatea acestora de a încheia contracte prin
emiterea unui consimţământ valabil ori a unui consimţământ exprimat în virtutea unei depline
capacităţi de exerciţiu, aceasta presupune, în primul rând, ca deţinătorii ei să dispună de
prerogativa de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile prin acte juridice încheiate
personal şi singur24. Capacitatea de a încheia contracte are valoarea unei reguli, în timp ce
incapacitatea de a consimţi contracte este restrânsă la limitele unei excepţii. Regulile noastre de
drept comun cunosc şi câteva incapacităţi speciale, şi anume situaţia minorului care nu a împlinit
14 ani, a interzisului judecătoresc şi legal şi nu în ultimul rând situaţia minorului între 14-18 ani
care are capacitate de exerciţiu restrânsă.
În privinţa formei contractelor principiile aplicabile în dreptul civil sunt deopotrivă
valabile în materie comercială, regula fiind libertatea de formă.
Eroarea viciază consimţământul şi lipseşte de efecte contractul comercial atunci când se
referă la calităţile substanţiale ale obiectului contractului (de exemplu o parte crede că a cumpărat
casa proprietarului dintr-o anumită stradă, iar de fapt proprietarul a înţeles că este vorba de casa
lui din altă stradă). Eroarea asupra persoanei poate vicia consimţământul numai dacă acel contract
s-a încheiat în considerarea persoanei asupra căreia s-a produs eroarea.
 Dolul, constând în manopere înşelătoare, menite să inducă în eroare o persoană pentru a o
determina să contracteze, viciază consimţământul şi poate duce la anularea contractului. Atunci
când unul dintre contractanţi păstrează tăcerea voită asupra unei date sau informaţii şi se
dovedeşte că s-a urmărit înşelarea celuilalt contractant reticenţa respectivă este considerată dol; pe
lângă anularea contractului şi restabilirea situaţiei anterioare, reticenţa poate antrena şi obligarea
la despăgubiri.
În practica noastră judecătorească a devenit constantă soluţia, potrivit căreia, în anumite
cazuri şi dolul provocat de un terţ este socotit viciu de consimţământ. În situaţia însă în care se
recurge la simpla exagerare cu scop de publicitate a calităţii mărfii oferită spre vânzare, aceasta nu
constituie dol ci o practică îngăduită în activitatea de contractare (întrucât dolul datorat unei
credulităţi excesive sau a lipsirii elementare de informare nu produc efecte juridice).
Violenţa este viciul de consimţământ prin manifestarea de voinţă este alterată prin intermediul
unei constrângeri fizice sau morale. Obiectul ameninţării poate să fie de natură patrimonială sau
poate să vizeze integritatea fizică ori morală a unei persoane 25 (de exemplu o persoană este
ameninţată cu bătaia pentru a încheia un contract, sau mâna unei persoane este forţată, la propriu,
în vederea semnării unui contract).
Leziunea reprezintă prejudiciul încercat de o parte datorită disproporţiei vădite dintre
prestaţia efectuată de ea şi îndatorirea corelativă a celeilalte părţi. 22
25
Ovidiu Ungureanu – Drept civil. Introducere, Ed. a VI-a, Ed. Rosetti, 2002, pag. 134
26
I. Albu – Libertatea contractuală, Revista Dreptul, nr. 3/1993, pagina 29,
27
Stanciu Cărpenaru - Drept comercial român, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pagina 349
-351,
28
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu – Curs de drept comercial român, Ediţia aII-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, pagina 74,
29
Legea 469/2002 – privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în Monitorul
Oficial nr. 529/19 iulie 2002,
30
Ordonanţa de urgenţă nr. 10/1997 – cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor din
economie, publicată în Monitorul Oficial nr. 72/1997,
31
Directive 2000/35/EC of the European Parliament and of the Council of 29 June 2000 on
combating late payment in commercial transactions, publicată în Official Journal L 200/08.08.2000
Părţile contractante au dreptul de a încheia orice contract, cu clauzele convenite ca urmare a
negocierii părţilor. În ceea ce priveşte încheierea contractelor – părţile îşi manifestă liber voinţa de
a da naştere, de a modifica, de a transmite şi de a stinge drepturi şi obligaţii, astfel că libertatea
manifestării voinţei părţilor contractante poate fi definită ca o libertate contractuală, constituindu-
se într-o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului 26.
Cu toate acestea trebuie subliniat că există unele limitări ale acestui principiu impuse de ordinea
publică27, bunele moravuri sau de diverse acte normative.
Aşadar prin proclamarea autonomiei de voinţă, dreptul civil recunoaşte, libertatea contractuală, în
schimb în sfera dreptului comercial situaţia este puţin diferită 28. Profesorul Vasile Pătulea este de
părere că “în prezent postulatele liberalismului contractual, rezultat al acordurilor liber consimţite
între oameni, sunt puse sub semnul îndoielii şi chiar se afirmă decesul liberalismului contractual;
elementele bunei credinţe care joacă un rol atât de mare în asumarea obligaţiilor civile, în dreptul
comercial se estompează – legea comercială făcând referire la buna-credinţă numai pentru a
sancţiona concurenţa neloială.„
Fără a urmări ştirbirea principiului libertăţii contractuale apariţia legii 469/2002 – privind unele
măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale29, are ca principal obiectiv crearea unui climat
juridic absolut necesar derulării raporturilor contractuale din cadrul relaţiile comerciale din sfera
procesului de privatizare.
Prin intrarea sa în vigoare legea 469/2002 – privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale abrogă în mod expres O.U.G nr. 10/1997 30, prin noua lege statuându-se un regim
juridic aplicabil raporturilor contractuale comerciale mult mai bine definit şi mai adaptat noilor
realităţi social-economice.
Noua lege 469/2002 este o receptare în planul dreptului românesc a prevederilor dreptului
comunitar. Ea se conformează Directivei 2000/35/EC – privind combaterea plăţilor întârziate din
cadrul tranzacţiilor comerciale 31 care prevede în mod expres că statele membre trebuie să adopte
legislaţia secundară conformă cu directiva până la 8 august 2002. 23
32
Idem 6,
Directiva prevede că Statele Membre trebuie să asigure ca dobânda de întârziere să curgă
de la data imediat următoare scadenţei plăţii sau în termen de 30 de zile de la data primirii de către
debitor a facturii, că cuantumul dobânzii legale de întârziere este egal cu rata dobânzii practicată
de Banca Centrală Europeană plus cel puţin un procent de 7%, că durata procedurilor judiciare de
satisfacere a creanţelor creditorului (de la introducerea cererii de chemare în judecată şi până la
obţinerea titlului executoriu) nu ar trebui să exceadă 90 de zile calendaristice.
Legea 469/2002 receptează prescripţiile comunitare urmărind sporirea diligenţei în perfectarea
contractelor comerciale, stabilind un cadru general, caracterizat printr-o serie de clauze obligatorii
în contractele comerciale şi instituind o serie de sancţiuni în cazul neexecutării cu rea-credinţă a
plăţilor la data scadenţei32.
 Regimul instituit de legea 469/2002 se aplică tuturor contractelor comerciale încheiate
pentru realizarea actelor de comerţ de către comercianţi – persoane juridice şi fizice, fără vreo
discriminare privind forma de proprietate. Contractele încheiate începând cu data intrării în
vigoare a legii 469/2002 se vor supune ei, întrucât aceasta va reprezenta norma generală în
această materie.
Persoanele care vor intra sub incidenţa acestei legi sunt obligate să întreprindă toate
diligenţele în vederea stipulării de clauze care să asigure realizarea obiectului contractului.
De aceea chiar dacă contractul este legea părţilor, ele vor fi obligate să includă clauze
referitoare la: obligaţiile care revin părţilor în derularea contractului, condiţiile de livrare şi de
calitate a bunurilor şi serviciilor, termenele, modalităţile de plată şi de garantare a plăţii preţului,
instrumentele de plată şi clauzele de consolidare a preţului în condiţiile inflaţiei şi devalorizării,
riscul contractului, precum şi modul de soluţionare a eventualelor litigii apărute în legătură cu
derularea şi executarea contractului.
Legea nu precizează care este sancţiunea pentru lipsa uneia din aceste clauze contractuale, de
aceea se poate considera că expresia „vor cuprinde în mod obligatoriu”, va fi interpretată în
funcţie de clauza la care se face referire 33.
Pe lângă obligaţiile referitoare la clauzele contractuale legea mai impune şi inserarea unor
obligaţii referitoare la plata preţului, astfel că în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la
data scadenţei a obligaţiilor contractuale, debitorii trebuie să plătească penalităţi pentru fiecare zi
de întârziere, în afara sumei datorate. În afara acestor penalităţi debitorul de rea-credinţă poate fi
obligat să acopere prejudiciul cauzat şi prin plata unor daune-interese, pentru neexecutarea totală
sau parţială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau compensatorii, fără însă a depăşi
cuantumul sumei neplătite, cu excepţia cazului în care în contract s-a stipulat contrariul. Plata se
face prin intermediul 24
33
Daniel M.Şandru – Disciplina contractuală, Revista Tribuna Economică, nr. 3/2003, pagina 57,
unor instrumente de plată garantate, ca: ordinul de plată, cecul certificat, cambia şi biletul
la ordin, sau a unor mecanisme de mobilizare a creanţelor (forfetarea şi factoringul).
Legea mai prevede că dacă comercianţii nu îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale în mod
intenţionat trebuie să sisteze, de la data intrării în vigoare a legii, orice plată reprezentând sporuri
(cu excepţia celui de vechime, indemnizaţii şi premii pentru membri consiliilor de administraţie şi
directori) şi achiziţii de bunuri mobile sau imobile care nu sunt necesare în mod direct procesului
de producţie.
Plata trebuie făcută la scadenţă, pentru că altfel legea instituie răspunderea
contravenţională pentru următoarele situaţii:
- neefectuarea cu rea-credinţă a plăţilor,
- neasigurarea evidenţei obligaţiilor de plată pe scadenţe,
- încălcarea prevederilor referitoare la sistarea plăţii de sporuri şi achiziţii de bunuri în
cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale în mod intenţionat.
Pentru aceste contravenţii amenda este de la 100.000.000 lei la 300.000.000 lei, iar
sancţiunile se aplică de persoane anume desemnate de organele de control fiscal ale Ministerului
Finanţelor Publice. 25
 4. 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială
4. 1. 1. Comercialitatea contractului
Sub aspectul structurii sale vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare celei
civile. Deosebirile între cele două contracte sunt date de funcţia economică a contractului, în
sensul că, în cazul vânzării-cumpărării comerciale se realizează interpunerea în schimb a
bunurilor. Cu alte cuvinte, în dreptul comercial cumpărarea se realizează în scop de revânzare şi a
obţinerii de profit, după cum vânzarea are acelaşi scop. Vânzarea-cumpărarea civilă urmăreşte de
obicei satisfacerea necesităţilor individuale ale persoanei fizice, respectiv consumul sau folosirea
în interes propriu a diferitelor bunuri aflate în circuitul civil, fără a se avea în vedere obţinerea de
profit din vânzări-cumpărări repetate.
4. 1. 2. Obiectul contractului. Particularităţi
În concepţia codului comercial vânzarea-cumpărarea comercială nu poate avea ca obiect
bunuri imobile, deoarece respectivele acte sunt considerate ca având o natură juridică civilă şi nu
comercială. Acelaşi caracter civil îl au şi actele de închiriere ale bunurilor imobile ca de altfel şi
concesiunea lor.
4. 1. 3. Definiţie
Din dispoziţiile codului comercial rezultă că principala trăsătură a vânzării-cumpărării
comerciale este intenţia de revânzare. În aceste condiţii, cumpărarea este făcută în scop de
revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:

- să existe la data cumpărării;

- să fie exprimată de cumpărător, respectiv cunoscută de vânzător;

- să privească bunul cumpărat.

Având în vedere cele de mai sus, contractul de vânzare-cumpărare a fost definit ca fiind
acel act juridic prin care una din părţi – vânzătorul se obligă faţă de cealaltă parte – cumpărătorul,
să transmită proprietatea unui bun în schimbul primirii unei sume de bani cu titlu de preţ.
4. 1. 4. Caracterele juridice ale contractului
Contractul de vânzare-cumpărare are următoarele caractere juridice:

- este un contract bilateral. El dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;

- este un contract cu titlu oneros. Astfel, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul urmăresc
obţinerea de avantaje patrimoniale;

- este un contract comutativ. Acest caracter relevă că părţile cunosc din chiar momentul
încheierii contractului existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le incumbă;

- este un contract consensual deoarece pentru încheierea sa este suficient acordul de

voinţă al părţilor;
26
34 Art. 1314 Cod civil.
35
„Prin evicţiune trebuie să înţelegem pierderea de către cumpărător a posesiunii sau a dreptului de proprietate
supra lucrului (în tot sau în parte) prin înlăturarea(împiedicarea) lui de la exercitarea atributelor acestui drept,
rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept (asupra lucrului), care ar exclude în – total sau parţial –
dreptul cumpărătorului” – Matei B. Cantacuzino citat de M. Mureşan în Contractele civile, vol. I Contractul de
vânzare-cumpărare ,Editura „Cordial-Lex”, Cluj- Napoca, 1996, pag. 78.
36
M. Mureşan, op. cit. pag. 90.

- este un contract translativ de proprietate. El strămută dreptul de proprietate asupra

obiectului vânzării de la vânzător la cumpărător.
4. 1. 5. Cerinţele de valabilitate

Ca orice contract şi contractul de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească cerinţele

de valabilitate prevăzute pentru convenţii de articolul 948 Cod civil, respectiv consimţământul,
capacitatea, obiectul şi cauza.
4. 1. 6. Efectele contractului
Obligaţiile vânzătorului sunt cele prevăzute de Codul civil şi se referă la următoarele:

- predarea lucrului vândut. „Predarea este strămutată bunului vândut în puterea şi

posesiunea cumpărătorului”34, înţelegându-se prin aceasta punerea lucrului vândut la dispoziţia
cumpărătorului;

- garantarea pentru evicţiune35. Vânzătorul este de drept obligat – conform art. 1336 din Codul
civil – după natura contractului de vânzare-cumpărare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea
totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care
n-ar fi fost declarate la facerea contractului;
- garanţia pentru viciile ascunse. Vânzătorul este obligat să asigure cumpărătorului calitatea
lucrului vândut şi să răspundă faţă de acesta în cazul în care lucrul s-ar dovedi necorespunzător
destinaţiei sale economice ori şi-ar pierde valoarea de întrebuinţare, ca urmare a unor vicii
(defecţiuni) ascunse, a căror cunoaştere l-ar fi făcut pe cumpărător să nu încheie contractul sau să
nu accepte preţul ce i-a fost cerut36.
Obligaţiile cumpărătorului sunt următoarele:

- de a plăti preţul în ziua şi la locul determinat prin contract;

- de a lua în primire lucrul cumpărat 37.

Principalul efect al contractului este acela de a transmite proprietatea asupra lucrului

vândut de la vânzător la cumpărător. În afară de regulile generale privind efectele contractului
prevăzute de Codul civil, Codul comercial înserează o serie de elemente derogatorii privind:

- transmiterea proprietăţii şi a riscului în cazul bunurilor determinate generic

care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului. Având în vedere că, în general,
în cazul bunurilor determinate generic proprietatea şi riscurile se transmit din momentul
individualizării lor,
27
37 Pentru detalii a se vedea D. Chirică – Drept civil. Contracte speciale. Universitatea de vest „Vasile Goldiş”
Arad, Editura

problema care se pune este aceea de a şti, în ce condiţii se face individualizarea în cazul
bunurilor care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului. În temeiul Regulamentului
de Transport C.F.R. individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport, de către
vânzătorul – expeditor şi constituie o condiţie de valabilitate a contractului de transport. Dar
această individualizare produce efecte şi în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, în baza
contractului de vânzare-cumpărare operând transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor;

- transmiterea proprietăţii şi a riscului în cazul bunurilor determinate generic

aparţinând vânzătorului şi procurate de acesta.

În cauză se face aplicaţiunea art. 62 Cod comercial: „Când mărfurile vândute sunt
arătate prin contract numai prin câtime, fel şi calitate, fără nici o indicaţiune de natură a
desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul şi la timpul stipulat,
câtimea, felul şi cantitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile care au fost la dispoziţiunea sa în
momentul formării contractului, sau de care el şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi
pierit sau dacă expedierea sau sosirea acestor mărfuri ar fi fost împiedicate de vreo cauză
oarecare.”

- rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În dreptul comercial rezoluţiunea contractului se produce de drept când o parte oferă

executarea, iar cealaltă nu îşi execută obligaţia sa. Din conţinutul art. 67 Cod comercial rezultă că,
pentru a opera de drept rezoluţiunea, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii: - una din părţi să
facă oferta de executare a obligaţiei proprii – predarea lucrului sau achitarea preţului; oferta de
executare să fie făcută înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului;
cele două obligaţii – de predare a lucrului şi de plată a preţului – să aibă acelaşi termen de
executare. Conform legii partea aflată în culpă pentru rezoluţiunea contractului poate fi obligată la
despăgubiri faţă de partea prejudiciată;

- executarea contractului prin metoda coactivă. Art. 68 Cod comercial are în vedere
situaţia neexecutării de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului şi neexecutarea de către
cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul vândut. Dacă vânzătorul nu-şi execută obligaţia
de predare a lucrului cumpărătorul are dreptul „de a face să se cumpere lucrul de către un ofiţer
public însărcinat cu asemenea acte”. O atare executare este posibilă numai în cazul în care obiect
al vânzării sunt bunurile generice. Când cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de luare în primire a
lucrului, vânzătorul are dreptul să-l depună la o casă acreditată de comerţ, pe socoteala şi
cheltuiala cumpărătorului, fie să vândă bunul.
28
”Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 1994, pag. 7 – 120.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Care este diferenţa dintre vânzarea-cumpărarea comercială şi vânzarea-cumpărarea civilă?
2. Bunurile imobile pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială? De ce?
3. Ce condiţii trebuie să îndeplinească intenţia de revânzare din contractul de vânzare-cumpărare
comercială?
4. Care sunt caracterele contractului de vânzare-cumpărare comercială?
5. Care sunt obligaţiile cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare-cumpărare comercială?
6. Care sunt obligaţiile vânzătorului în cadrul contractului de vânzare-cumpărare comercială? 29
38 Prin garanţie în sens larg, se înţeleg „toate modalităţile aflate la îndemâna oricărui creditor de a-şi vedea
satisfăcută creanţa, inclusiv posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului pentru realizarea executării
silite, posibilitatea care caracterizează, de altfel, orice normă juridică” – C. Stătescu, C. Bîrsan – Tratat de drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, pag. 398. Garanţiile pot fi reale, atunci
când ele constau din afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei şi constituirea unui drept real accesoriu
asupra bunului respectiv: gaj, ipotecă, drept de retenţie, sau personale, constând din angajamentul pe care o altă
persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul nu
o face: fidejusiunea sau cauţiunea.
4. 2. Contractul de gaj comercial
4. 2. 1. Generalităţi
Gajul se prezintă ca fiind o garanţie reală 38 prin care se asigură executarea obligaţiilor civile sau
comerciale. Garanţia se instituie prin intermediul contractului de gaj care dobândeşte un caracter
comercial când obligaţia pe care o garantează derivă dintr-un act juridic ce face parte din
categoria faptelor de comerţ. Astfel, comercialitatea gajului este dată de natura obligaţiei
garantate, iar nu de obiectul său. Spre exemplu, contractul de gaj prin care se garantează
realizarea unei obligaţii civile nu are caracter comercial, chiar dacă bunurile care fac obiectul
garanţiei sunt afectate comerţului (cambiile). O a doua condiţie pentru ca gajul să aibă o natură
comercială este aceea ca el să fie constituit de un comerciant.
Reglementarea gajului este făcută prin intermediul Codului comercial, art. 478 – 483 şi
Cod civil, art. 1685 – 1686.
4. 2. 2. Definiţie
Contractul de gaj este convenţia prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil
pentru garantarea executării obligaţiei, cu posibilitatea pentru creditor ca la scadenţă, în caz de
nerespectare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea bunului respectiv (art. 1685 –
1686 Cod civil).
4. 2. 3. Caractere juridice
Contractul de gaj are următoarele caractere juridice:

- este un contract unilateral, în sensul că el dă naştere la obligaţii numai în sarcina

creditorului, respectiv de a păstra bunul şi de a-l restitui debitorului după împlinirea obligaţiei
garantate;

- este un contract accesoriu, deoarece urmăreşte să garanteze executarea obligaţiei

principale asumate de debitor. Bunăoară, dacă un comerciant încheie un contract de împrumut şi
garantează restituirea sumei de bani prin intermediul gajului, contractul principal (şi obligaţia
principală asumată) este cel de împrumut;

- este un contract real, deoarece pentru încheierea sa este necesară remiterea materială a
obiectului gajului.
30
 4. 2. 4. Forma şi publicitatea gajului
Potrivit Codului civil contractul de gaj trebuie constatat printru-un înscris, care să arate
suma datorată, felul şi natura lucrurilor gajate sau descrierea calităţii şi măsurii lor. Gajul
comercial se poate proba între părţi cu orice mijloc de probă, faţă de terţi însă el nu poate fi probat
decât printr-un înscris, dacă suma datorată depăşeşte 250 lei.
4. 2. 5. Obiectul gajului
Gajul poate avea ca obiect orice bun corporal sau incorporal. Astfel, obiect al gajului pot
fi acţiunile sau creanţele, titlurile de credit la ordin, brevetele de invenţii şi mărci.
4. 2. 6. Efectele contractului de gaj comercial
Contractul de gaj generează drepturi şi obligaţii numai în favoarea creditorului gajist,
având în vedere caracterul unilateral al acestui tip de contract. Drepturile şi obligaţiile creditorului
există între intervalul cuprins între momentul încheierii contractului şi scadenţa obligaţiei
garantate.
Drepturile creditorului conferite prin contract sunt:

- dreptul de a reţine bunul ce face obiect al gajului până la executarea de către debitor a
obligaţiei garantate. Acest drept mai poartă denumirea şi de drept de retenţie şi există numai în
cazul gajului cu deposedare;

- dreptul de a revendica bunul ce constituie obiect al gajului de la orice persoană care îl

deţine fără consimţământul său.

Obligaţiile creditorului ce decurg din contractul de gaj sunt următoarele:

- de a conserva bunul, având în acest scop chiar cheltuieli, ce vor fi însă suportate de
debitor;

- de a nu folosi bunul primit în gaj;

- de a restitui bunul primit în gaj în momentul executării de către debitor a obligaţiei

asumate.

4. 2. 7. Realizarea gajului
În cazul în care nu a executat la scadenţă obligaţia garantată prin gaj, creditorul este în
drept să procedeze la realizarea gajului. Această procedură constă în cererea făcută instanţei
judecătoreşti de către creditorul gajist prin care acesta solicită aprobarea reţinerii bunului în contul
creanţei sau vânzarea la licitaţie publică a bunului.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. În ce condiţii contractul de gaj dobândeşte caracter comercial?
2. Care sunt caracterele contractului de gaj?
3. Care sunt drepturile şi obligaţiile creditorului în contractul de gaj?31
4. 3. Contractul de mandat comercial
4. 3. 1. Noţiune
Contractul de mandat comercial are ca obiect – conform art. 374 Cod comercial –
„tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului” cu precizarea că mandatarul
desfăşoară o activitate retribuită. În activitatea comercială mandatul este frecvent utilizat întrucât
diversificarea activităţii comerciantului şi desfăşurarea ei concomitent în mai multe locuri, face
necesară reprezentarea intereselor mandantului prin intermediul mandatarului său. În mod concret,
nu este necesară participarea efectivă a conducerii agentului economic în momentul încheierii şi
semnării unui contract comercial, deoarece ea poate fi reprezentată de o altă persoană care
semnează contractul în numele şi pe seama acesteia. Această operaţiune este posibilă în temeiul
unui contract de mandat, prin intermediul căruia se stabilesc întinderea obligaţiilor de reprezentare
ale mandatarului.
Contractul de mandat comercial privit prin perspectiva deosebirii lui faţă de mandatul
civil, poate fi definit ca fiind acel contract în temeiul căruia, o persoană – mandatarul – se obligă
să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea – mandantul – anumite
acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.
Înscrisul constatator al contractului de mandat poartă denumirea de procură şi cuprinde precizarea
puterilor conferite mandatarului39.
4. 3. 2. Caracteristicile mandatului comercial în raport cu cel civil
Contractul de mandat comercial, în raport cu cel civil, are următoarele caractere juridice:

- obiectul mandatului comercial îl constituie încheierea actelor juridice care, în

conformitate cu Codul comercial sunt fapte de comerţ pentru mandant. Cu alte cuvinte,
împuternicirea dată mandatarului de a reprezenta interesele mandantului trebuie să vizeze fapte de
comerţ şi nu alte acte juridice, cum sunt cele civile, spre exemplu;

- mandatul comercial este un contract cu titlu oneros. Rezultă că activitatea

mandatarului este retribuită, în sensul că pentru îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din contractul
de mandat, mandatarul primeşte o retribuţie. În schimb, contractul de mandat civil, este unul cu
titlu gratuit deoarece mandatarul nu primeşte retribuţie pentru activitatea desfăşurată;

- este un mandat fie cu reprezentare, fie fără reprezentare. Când mandatul este cu
reprezentare, mandatarul încheie acte juridice în numele şi pe seama mandantului. În cazul
mandatului fără reprezentare, actele juridice se încheie în numele propriu al mandatarului dar pe
seama mandantului. Pe de altă parte contractul de mandat civil este în principiu cu reprezentare:
32
39 Mircea M. Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „ Lumina Lex” Bucureşti,
1996, pag. 88.
40
Din punctul de vedere al întinderii puterilor mandatarului, mandatul poate fi special atunci când este dat
numai pentru îndeplinirea unui anumit act juridic, caz în care procura cuprinde enumerarea limitativă a puterilor
acordate mandatarului, sau general – ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu depline puteri să
îndeplinească orice acte folositoare intereselor mandantului. A se vedea Dicţionar de drept civil, op. cit., pag.
132 – 133.

- întinderea puterilor mandatarului decurgând din contractul de mandat comercial este

mai extinsă decât în cazul celui civil. Astfel, chiar şi când suntem în prezenţa unui mandat
special40, în sensul că este dat pentru o singură afacere, el cuprinde şi împuternicirea pentru toate
actele necesare executării ei, chiar dacă nu ar fi precizate în mod expres. De asemenea, atunci
când reglementează mandatul tacit al prepusului, art. 395 Cod comercial prevede că „faţă de cel
de-al treilea mandat tacit al prepusului se socoteşte general şi cuprinde toate actele necesare
exerciţiului comerţului pentru care este dat.”
4. 3. 3. Obligaţiile părţilor în contractul de mandat comercial

Obligaţiile privesc, pe de o parte, raporturile dintre mandant şi mandatar, iar pe de altă

parte, raporturile dintre mandant şi terţ.
A. Obligaţiile mandatarului
Acţionând în numele şi pe seama mandantului, mandatarului îi revin următoarele
obligaţii:

- de a executa mandatul prin încheierea actelor juridice pentru care a fost împuternicit
şi în limitele acestei împuterniciri;

- îndeplinirea mandatului cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun gospodar. Cu alte

cuvinte, mandatarul trebuie să ia măsurile pe care un bun gospodar le-ar lua pentru reuşita
acţiunilor sale, respectiv pentru executarea mandatului. Când nu se conformează instrucţiunilor
mandantului, mandatarul răspunde pentru toate pagubele pricinuite. În acest caz, răspunderea este
angajată în abstract, indiferent de formele pe care le îmbracă culpa;

- să aducă la cunoştinţa terţilor cu care contractează împuternicirea în temeiul căreia

acţionează;

- de a înştiinţa pe mandant de executarea mandatului;

- de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului atunci când banii nu au fost
remişi sau consemnaţi.

B. Obligaţiile mandantului
Obligaţiile mandantului ce decurg din contractul de mandat comercial sunt următoarele:

- să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului

(art. 385 Cod comercial). Mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate informaţiile
necesare şi documentaţiile deţinute de el şi care ar putea fi utile în exercitarea împuternicirii date;
33
 - să plătească mandatarului remuneraţia cuvenită pentru executarea mandatului (art.
385 Cod comercial). Este vorba de remuneraţia stabilită prin contract sau în absenţa ei, de cea
stabilită de instanţa de judecată;

- să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea contractului. În categoria

cheltuielilor sunt incluse atât sumele de bani avansate de mandatar în momentul îndeplinirii
mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului.
4. 3. 4. Privilegiul mandatarului

Prin privilegiu terminologia juridică desemnează un drept recunoscut în favoarea

creditorului în temeiul căruia i se garantează satisfacerea cu prioritate a creanţei sale în raport cu
creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor. Privilegiul apare şi ca o garanţie a creditorului că îşi
va executa creanţa, ea decurgând din calitatea creanţei pe care o are în raport cu debitorul.
Privilegiul mandatarului decurge din conţinutul art. 378 Cod comercial: „pentru tot ceea
ce i se datorează în executarea mandatului sau şi chiar şi pentru retribuţia sa” acesta are dreptul
de a se dezdăuna, înaintea altor creditori, din bunurile mandantului pe care le deţine sau din preţul
de vânzare a acestor bunuri, în cazul când au fost vândute.
4. 3. 5. Efectele executării mandatului
Prin executarea mandatului se încheie acte juridice între mandatar şi terţ, respectiv se
creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ. Numai actele juridice încheiate în limitele
împuternicirii date îl obligă pe mandant.
4. 3. 6. Încetarea contractului de mandat comercial
Încetarea contractului de mandat comercial are loc în condiţiile art. 1552 Cod civil, în
următoarele situaţii:

- prin revocarea mandatarului de către mandant;

- prin renunţarea mandatarului la mandat;

- prin moarte, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de mandat?
2. Care sunt caracterele juridice ale mandatului comercial în comparaţie cu mandatul civil?
3. Care sunt obligaţiile mandatarului în contractul de mandat ?
4. Care sunt obligaţiile mandantului în contractul de mandat ?
5. Ce se înţelege prin privilegiul mandatarului în cadrul contractului de mandat ? 34
4. 4. Contractul de comision
4. 4. 1. Noţiune
Contractul de comision este o specie a mandatului care prezintă unele avantaje în raport
cu acesta, în sensul că el este un mandat fără reprezentare sau cu reprezentare indirectă. Astfel,
mandatul presupune cunoaşterea de către terţi a persoanei mandantului, a limitelor împuternicirii
mandatarului, deci o anumită rigoare şi formalism care, uneori poate îngreuna rapiditatea derulării
relaţiilor comerciale.
Contractul de comision este definit de art. 405 Cod comercial ca fiind acel contract ce
are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului.
Cu alte cuvinte, contractul de comision este convenţia intervenită între comitent şi
comisionar în temeiul căreia, acesta din urmă se obligă să încheie acte de comerţ în nume propriu,
dar pe seama comitentului, în schimbul unei sume de bani denumită comision.
Fiind o specie a mandatului, contractul de comision se aseamănă şi se deosebeşte de cel
de mandat. Astfel, ambele contracte au ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama altei
persoane. Deosebirea dintre cele două contracte constă în forma de reprezentare, dacă în cazul
mandatului, mandatarul îl reprezintă pe mandant încheind acte juridice comerciale în numele şi pe
seama lui, în cazul contractului de comision, comisionarul încheie astfel de acte în nume propriu
dar pe seama comitentului. Acesta este motivul pentru care în literatura de specialitate comisionul
este definit ca fiind un contract cu reprezentare indirectă.
4. 4. 2. Caractere juridice
Contractul de comision are următoarele caractere juridice:

- este un contract bilateral (sinalagmatic), el naşte drepturi şi obligaţii în sarcina

ambilor co-contractanţi – comisionarului şi comitentului;

- este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc obţinerea de avantaje
patrimoniale;

- este un contract consensual. El ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor.

4. 4. 3. Cerinţe de valabilitate

Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt respectate dispoziţiile art. 948 Cod
civil cu privire la convenţii.
4. 4. 4. Obiectul contractului
Obiectul contractului de comision este determinat aşa după cum am văzut de art. 405
Cod comercial el constând din tratarea de afaceri comerciale. Obligaţia pe care şi-o asumă
comisionarul este una de „a face” iar nu una de „a da”. Actele juridice încheiate de comisionar
vizează acte şi fapte de comerţ, în practică comisionarul fiind de obicei o firmă comercială.
Necesitatea utilizării unui astfel 35
41 Prin decizia nr. 368 din 30 mai 1995 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială a stabilit într-
un caz de speţă, care sunt efectele executării faţă de terţi a contractului de comision şi prin ce se deosebeşte
acesta de mandat, în sensul că „În baza împuternicirii primite de la comitent, comisionarul „Tehnoforest” – S.A.
a încheiat contractul cu partenerul extern, în nume propriu; deci comisionarul este parte contractantă şi, în
consecinţă, are calitatea de debitor faţă de partenerul extern. În acest sens, art. 406 din Codul comercial prevede:
„Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie
„Rezultă că, prin încheierea contractului între comisionar şi terţ, nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice
între comitent şi terţ; de aceea art. 402 din Cod comercial dispune că acesta (comitentul) nu are acţiune împotriva
persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea din urmă nu au acţiune contra comitentului. Pentru
nerespectarea obligaţiilor încheiate între comisionar şi terţ răspunderea aparţine părţii contractante în culpă.
Dimpotrivă, prin executarea mandatului, adică prin încheierea unui act juridic între mandatar şi terţ, se creează
raporturi juridice între mandant şi terţ, iar nu între mandatar şi terţ. Rezultă că, prin efectele pe care le produce,
contractul de comision este diferenţiat de contractul de mandat” – publicată în Revista „Dreptul” nr. 3/1996, pag.
93.
 ce contract apare atunci când un anumit comerciant doreşte să opereze şi pe alte pieţe şi
în acest sens împuterniceşte comisionarul să încheie acte de vânzare-cumpărare pe seama sa dar în
numele comisionarului. O varietate a contractului de comision este cel de consignaţie.
4. 4. 5. Efectele contractului de comision41
Contractul de comision produce efecte specifice în raport cu cel de mandat datorită
naturii juridice ale prezentării. Bunăoară, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu cu un
terţ, el obligându-se valabil în raport cu acesta. Distingem astfel două tipuri de raporturi juridice
născute din contractul de comision:

- raporturile juridice născute între comitent şi comisionar;

- raporturile juridice născute între comisionar şi terţ.

Trebuie să remarcăm că între comitent şi terţ nu există raporturi juridice deoarece

comisionarul a contractat în nume propriu.
A. Raporturile juridice născute între comitent şi comisionar
Între comitent şi comisionar există aceleaşi raporturi juridice care există între mandatar şi
mandant. În acest sens, art. 405 alin. 2 din Cod comercial dispune că: „Între comitent şi
comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile
stabilite prin articolele următoare.”
Obligaţiile comisionarului sunt următoarele:

- să execute mandatul încredinţat de comitent. Este vorba nu numai de încheierea de

acte juridice, ci de realizarea tuturor operaţiunilor comerciale pe care le presupune realizarea
mandatului;

- să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit. Comisionarul este

ţinut să-l informeze pe comitent asupra mersului operaţiunilor şi asupra eventualelor modificări
ale împuternicirii primite;

- să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă 42 şi cu diligenţa unui profesionist. Se

solicită o diligenţă sporită în realizarea împuternicirii primite, deoarece comisionarul răspunde
chiar şi pentru forme uşoare ale culpei.
36
42 Buna credinţă nu are o definiţie particulară în dreptul comercial. Totuşi, căutând accepţiuni sintetice doctrina
civilistă o defineşte fie ca „stare psihologică a unui subiect de drept considerat individual, stare care implică o
anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată şi
pe baza căreia, plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice”. (C. Oprişan – S.C.J. nr.
1/1970 pag. 50), fie într-o abordare funcţională, se subliniază cele două funcţii ale conceptului: „onestitatea în
acte juridice, în general, şi în convenţii, în special şi eroarea scuzabilă” – D. Gherasim – Buna credinţă în
raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 38.
43
Aplicându-se regulile mandatului comercial şi comisionarul dispune de privilegiul mandatarului, cu privire la
dezdăunarea sa decurgând din neplata comisionului – art. 387 Cod comercial.
44
În acest sens, art. 406 alin. 2 Cod comercial arată că: „Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care
a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului”.
45
Art. 412 Cod comercial: „Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către
persoanele cu care a contractat, afară de convenţie contrară”.
Obligaţiile comitentului au în vedere următoarele aspecte:

- să plătească remuneraţia cuvenită comisionarului, cunoscută sub denumirea de

comision;

- să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru îndeplinirea sarcinilor primite 43.

B. Efectele contractului faţă de terţi

Comisionarul este parte în contractul încheiat cu terţul, în sensul că el are calitatea de titular al
drepturilor şi obligaţiile rezultate din actul juridic pe care l-a încheiat. Aceasta este consecinţa
faptului că, comisionarul participă în nume propriu în cadrul acestor raporturi juridice, chiar dacă
între el şi comitent există un alt contract. În temeiul poziţiei sale de parte contractantă,
comisionarul poate deveni, după caz, creditor sau debitor. Acest raport juridic faţă de – terţ- este
reglementat de dispoziţiile art. 406 Cod comercial în felul următor: „Comisionarul este direct
obligat către persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”. Cu alte
cuvinte, încheierea de acte juridice de către comisionar – chiar în temeiul contractului de comision
– nu dă naştere la raporturi juridice între persoana cu care comisionarul a contractat şi comitent.
Această realitate este exprimată prin calitate de terţ a comitentului faţă de raportul juridic pe care
l-a încheiat comisionarul44. Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea de către comisionar a obligaţiilor
asumate faţă de terţ, atrage răspunderea exclusivă a acestuia ca parte contractantă aflată în culpă.
Atunci când terţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate el este răspunzător faţă de
comisionar, care apare ca titular al acţiunii în justiţie prin care poate cere executarea contractului.
Astfel, în caz de neexecutare a contractului comisionarul nu este răspunzător în raport cu
comitentul ci terţul contractant îşi angajează răspunderea faţă de comisionar 45.
4. 4. 6. Încetarea contractului
Cazurile de încetare ale contractului de comision sunt aceleaşi arătate în cazul
contractului de mandat. 37
 ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de comision în raport cu contractul de mandat comercial?
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de comision?
3. Care este obiectul contractului de comision?
4. Între ce subiecţi se nasc raporturile juridice în cadrul contractului de comision? 38
46 Stanciu D. Carpenaru.
4. 5. Contractul de consignaţie
4. 5. 1. Noţiune
Contractul de consignaţie este frecvent utilizat în activitatea comercială şi reprezintă o
specie a comisionului. El este reglementat de Legea nr. 178/1934, cu privire la contractul de
consignaţie. Conform art. 1 din actul normativ precitat „Contractul de consignaţie este convenţia
prin care una din părţi numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar,
mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”. După cum se poate
observa, ca şi în cazul contractului de comision, este vorba de împuternicirea unei persoane pentru
a încheia anumite acte juridice pe seama altuia. Bunăoară, consignantul împuterniceşte
consignatarul să încheie acte juridice pe seama sa. Pe de altă parte, contractul de consignaţie are
ca obiect „tratarea de afaceri” pe seama consignantului, caracter ce decurge din faptul că el este o
specie a mandatului.
Cu toate acestea, contractul de consignaţie se deosebeşte de cel de comision prin aceea
că: împuternicirea dată de consignant consignatarului se referă întotdeauna la vânzarea de bunuri
mobile aparţinând primului; vânzarea bunurilor transmise în consignaţie se face la un preţ
determinat cu anticipaţie de consignant; consignatarul are obligaţia să remită consignantului suma
de bani obţinută cu titlu de preţ a bunurilor vândute, iar în cazul în care bunurile nu ar fi putut fi
vândute să le restituie în natură.
Având în vedere caracterele de mai sus, contractul de consignaţie a fost definit în doctrină ca fiind
„acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi numită
consignatar, anumite bunuri mobile spre a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama
consignantului, la un preţ stabilit anticipat cu obligaţia consignatarului de a remite
consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut” 46.
4. 5. 2. Caracterele juridice
Definiţia de mai sus pune în evidenţă caracterele juridice ale contractului de consignaţie:
- este un contract bilateral deoarece naşte obligaţii în sarcina cocontractanţilor – a
consignantului şi a consignatarului;
- este un contract cu titlu oneros;
- este un contract consensual. Pentru încheierea lui valabilă este suficient acordul
părţilor. Cu toate acestea, contractul trebuie încheiat în formă scrisă ca o condiţie ad probationem
şi nu ca condiţie a valabilităţii sale. Cu late cuvinte, raportul juridic nu poate fi aprobat decât cu
înscrisul constatator al convenţiei părţilor. 39
 4. 5. 3. Condiţii de valabilitate
Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie sunt cele generale prevăzute
pentru convenţii de art. 948 Cod civil.
4. 5. 4. Efectele contractului
Contractul de consignaţie produce efecte juridice, pe de o parte, între consignant şi
consignatar, iar pe de altă parte, între părţile contractului se nasc raporturi juridice asemănătoare
celor care izvorăsc în contractul de mandat, la care se adaugă o serie de particularităţi ce decurg
din dispoziţiile speciale ale Legii nr. 178/1934.
Obligaţiile consignantului
Din contractul de consignaţie izvorăsc următoarele obligaţii în sarcina consignantului:
- să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute. Consignantul
rămâne proprietarul bunurilor transmise consignatarului, acesta din urmă deţinându-le cu titlu de
detentor temporar. De aici decurg o serie de consecinţe juridice care au în vedere posibilitatea
proprietarului de a dispune de bunul său, de a schimba condiţiile de vânzare, sau de a se adresa
justiţiei pentru a cere obligarea consignatarului la restituirea bunurilor încredinţate în cazul în care
acesta refuză restituirea benevolă;
- să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului. De obicei suma ce i se cuvine
consignatarului si determină forfetar – ca sumă fixă – sau procentual, în raport cu preţul de
vânzare al bunului predat în consignaţie. Consignatarul nu se bucură de dreptul de retenţie asupra
bunurilor încredinţate sau a echivalentului lor bănesc pentru obţinerea remuneraţiei sale, deoarece
această interdicţie este prevăzută expres de Legea nr. 178/1934;
- să se restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii contractului de
consignaţie. Este vorba de cheltuielile ocazionate de conservarea şi vânzarea bunurilor predate în
consignaţie şi eventualele pagube suferite cu ocazia executării contractului.
Obligaţiile consignatarului
Consignatarul are următoarele obligaţii:
- să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite în consignaţie;
- să execute mandatul dat de consignant. Astfel, vânzarea sau înstrăinarea bunurilor
încredinţate consignatarului nu se poate face decât în condiţiile stipulate de contract;
- să dea socoteală consignantului cu privire la modul de îndeplinire a mandatului său.
4. 5. 5. Efectele executării contractului
Suntem în prezenţa a două acte juridice: a unui contract de consignaţie şi a unui contract
de vânzare – cumpărare. Părţile celor două contracte sunt diferite, contractul de consignaţie se
încheie 40
 între consignant şi consignatar, iar cel de vânzare – cumpărare între consignatar şi terţ.
Deoarece consignatarul nu este proprietarul bunurilor vândute, ce acţionează în nume propriu în
baza unui mandat, transferul dreptului real şi al riscurilor operează direct între consignant şi terţ.
4. 5. 6. Consecinţele neexecutării obligaţiilor
Neexecutarea obligaţiilor ce decurg din contractul de consignaţie atrage răspunderea
părţii aflate în culpă. Această răspundere poate fi una civilă sau penală.
Regimul juridic al răspunderii civile pentru neîndeplinirea clauzelor este cel contractual,
prevăzut de lege şi pentru contractul de mandat.
Încălcarea unor obligaţii ce decurg din contract şi lege sunt sancţionate penal. Este vorba
de următoarele fapte:
- însuşirea bunurilor încredinţate în consignaţie precum şi înstrăinarea lor în alt mod sau
în alte condiţii decât cele prevăzute de contract precum şi nerestituirea bunurilor la cererea
consignantului;
- neremiterea de către consignatar a sumelor de bani, a cambiilor sau valorilor încasate
sau primite ca preţ al bunurilor vândute;
- neefectuarea notificărilor cerute de lege;
- înlăturarea, distrugerea sau deteriorarea ambalajelor, etichetelor, mărcilor sau a oricăror
semne exterioare aplicate de consignant asupra bunurilor încredinţate în consignaţie;
- nepunerea la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, a registrelor speciale de
consignaţie cu încălcarea prevederilor contractului sau a dispoziţiilor legii etc
4. 5. 7. Încetarea contractului
Contractul de consignaţie încetează în aceleaşi condiţii prevăzute pentru mandat.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de consignaţie?
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de consignaţie?
3. Care sunt obligaţiile consignantului în contractul de consignaţie ?
4. Care sunt obligaţiile consignatarului în contractul de consignaţie ? 41
47 Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/ 1997, privind regimul juridic
al francizei, publicată în M. O. Partea I, nr. 147 din 13 aprilie 1998.
48
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi beneficiari,
în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi dezvoltarea unui produs sau serviciu
(art. 1 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 79/1998).
49
„Concret, francizare înseamnă a concesiona un pachet de norme şi o anumită conduită de succes de către
compania mamă, ceea ce nu se confundă cu operaţiunea juridică de cumpărare a unei afaceri” – Mircea N.
Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „Lumina Lex”, 1996, pag. 121.
50
Noţiunea de franciză a fost consacrată în mod indirect în dreptul românesc chiar înainte de intrarea în vigoare
a Ordonanţei Guvernului nr. 52 din 28.08.1997, prin intermediul Regulamentului privind autorizarea
concentrărilor economice, adoptat de Consiliul Concurenţei şi publicat în Monitorul Oficial nr. 63 bis din
14.04.1997. Capitolul VII din Regulament prezintă condiţiile de exceptare de la aplicarea principiului interzicerii
prevăzut de art. 5 alin. 1) din Legea
4. 6. Contractul de franciză
4. 6. 1. Generalităţi
Franciza47 reprezintă un sistem de comercializare bazat pe reţele de exploatare 48 a unei creaţii
intelectuale sau industriale, ori presupune producerea şi comercializarea unui produs, serviciu sau
tehnologii sub o firmă de prestigiu. Ea implică o colaborare continuă între francizor şi beneficiari,
pe principiul omogenităţii activităţilor şi principiilor de organizare ale afacerii, în condiţiile
stipulate în contractul de franciză 49.
Codul fiscal defineşte franciza ca fiind un sistem de comercializare bazat pe o colaborare
continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o
persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;
4. 6. 2. Definiţia contextuală a contractului de franciză 50
Prin contractul de franciză se desemnează acea convenţie, prin care o persoană, denumită
francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o
afacere, un produs, o tehnologie, un serviciu în schimbul unei sume de bani cu titlu de redevenţă.
La rândul său redevenţa este definită de codul fiscal ca fiind orice sumă ce trebuie plătită
în
bani sau în natură pentru folosirea sau dreptul de folosinţă al oricăruia din următoarele:
a) drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau ştiinţifice, inclusiv asupra filmelor,
benzilor
pentru emisiunile de radio sau de televiziune, precum şi efectuarea de înregistrări audio, video;
b) orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen,
model, plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie ori software.
c) orice transmisiuni, inclusiv către public, directe sau indirecte, prin cablu, satelit, fibre optice
sau tehnologii similare;
d) orice echipament industrial, comercial sau ştiinţific, orice bun mobil, mijloc de transport sau 42
concurenţei nr. 21/1996 pentru acordurile de franciză, definind totodată care trebuie să fie conţinutul nr. 21/1996
pentru acordurile de franciză, definind totodată care trebuie să fie conţinutul acestor acorduri, drepturile şi
obligaţiile părţilor, etc.
container;
e) orice know-how;
f) numele sau imaginea oricărei persoane fizice sau alte drepturi similare referitoare la o persoană
fizică.
În plus, redevenţa cuprinde orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru dreptul de a
înregistra sau transmite sub orice formă spectacole, emisiuni, evenimente sportive sau alte
activităţi similare;
Cu precizarea că nu se consideră redevenţă, în sensul codului fiscal, remuneraţia în bani sau în
natură plătită pentru achiziţiile de software destinate exclusiv operării respectivului software, fără
alte modificări decât cele determinate de instalarea, implementarea, stocarea sau utilizarea
acestuia. De asemenea, nu va fi considerată redevenţă remuneraţia în bani sau în natură plătită
pentru achiziţia în întregime a drepturilor de autor asupra unui program pentru calculator.
Francizorul este acel comerciant care deţine drepturile asupra unei mărci înregistrate şi
le exercită pe toată durata contractului de franciză. El transmite beneficiarului dreptul de a
dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, asigurându-i acestuia în acelaşi timp o
pregătire iniţială pentru dezvoltarea mărcii înregistrate (a personalului) şi mijloace financiare
pentru promovarea mărcii sale.
Beneficiarul este la rândul lui o persoană fizică sau juridică, independentă din punct de
vedere financiar şi determinată prin selecţie de către francizor, care aderă la principiul
omogenităţii reţelei de franciză şi participă la valorificarea mărcii înregistrate prin resurse
financiare proprii. El trebuie să dezvolte reţeaua de franciză, să-i menţină identitatea, precum şi
reputaţia, să-i furnizeze francizorului informaţii reale privitoare la gestiunea francizei şi să nu
divulge terţilor kow-how-ul obţinut.
Beneficiarul este cel care exploatează know-how-ul pus la dispoziţie de către francizor
întregii reţele de franciză, care constă din ansamblul formulelor, desenelor şi modelelor, reţelelor,
procedeelor şi altor elemente analoage care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.
4. 6. 3. Conţinutul contractului
Prin intermediul Legii nr. 79/1998, privind regimul juridic al francizei, s-au instituit o
serie de clauze obligatorii pe care să le cuprindă contractul de franciză. Ele se referă la:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata de modificare, prelungire şi reziliere. 43
 Contractul de franciză are la baza sa o serie de principii care îl diferenţiază de celelalte
contracte şi prin a căror reglementare legiuitorul a urmărit protejarea intereselor părţilor şi a
consumatorilor. Principiile respective au în vedere următoarele:
- termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor
specifice francizei;
- francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de
a nu mai reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract;
- în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanţele care pot să determine o
reziliere fără preaviz;
- condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract vor fi
cu claritate precizate, în special condiţiile de desemnare a unui succesor;
- dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de
franciză necesită recunoaşterea acestui drept;
- clauzele de neconcurenţă vor fi cuprinse în contract, pentru protejarea know-how-ului;
- obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate şi vor fi determinate
astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune;
- contractul să se constituie ca un instrument prin care furnizorul controlează respectarea
tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii;
- marca furnizorului, simbol al identităţii reţelei de franciză constituie garanţia calităţii
produsului/serviciului/ tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanţie este asigurată prin
transmiterea şi prin controlul respectării know- how-ului, furnizarea unei game omogene de
produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii;
- francizorul să asigure că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o
persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane;
- dreptul care se transferă obligă beneficiarul la plata unei redevenţe ce îl autorizează să
utilizeze marca produselor şi/sau serviciilor, şi/sau tehnologiilor, know-how-ului ori o altă
experienţă deosebită de franciză, precum şi orice drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială, după caz, susţinut permanent de asistenţa comercială şi/sau tehnică a furnizorului, pe
toată durata de valabilitate a contractului de franciză.
4. 6. 4. Obligaţiile părţilor în contractul de franciză
A. Obligaţiile francizorului
Francizorul este obligat în esenţă la următoarele:
- menţinerea omogenităţii şi identităţii reţelei de franciză;
- participarea cu capital la dezvoltarea francizei; 44
- instruirea personalului beneficiarului;
- transmiterea tuturor informaţiilor privind know-how-ul care să permită o corectă
gestionare a francizei.
B. Obligaţiile beneficiarului
Într-un contract de franciză beneficiarului îi revin următoarele obligaţii:
- să-şi declare cu bună – credinţă situaţia financiară înainte de începerea francizei;
- să contribuie cu sumele de bani convenite la dezvoltarea reţelei de franciză;
- să plătească redevenţa convenită ca urmare a exploatării francizei;
- să asigure confidenţialitatea afacerii;
- să desfăşoare a concurenţă loială încetării sau rezilierii contractului.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de franciză?
2. Care sunt subiectele contractului de franciză?
3. Care sunt obligaţiile francizorului în contractul de franciză ?
4. Care sunt obligaţiile beneficiarului în contractul de franciză ? 45
51 Publicată în Monitorul Oficial. Partea I, nr. 170/30.04.1998.
52
Brânduşa Ştefănescu, Ion Răducanu – Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, pag. 223 – 224.
53
Idem, pag. 224 – 227.
4. 7. Contractul de leasing
4. 7. 1. Concept şi particularităţi
Contractul de leasing este o construcţie juridică adaptată la exigenţele comerţului modern,
combinând în conţinutul său elemente ale contractelor de vânzare – cumpărare, locaţiune, mandat,
promisiune de vânzare, etc. El a fost reglementat prin intermediul Ordonanţei Guvernului nr.
51/1997, care la rândul ei a fost aprobată, modificată şi completată prin Legea nr. 90/1998,
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing 51.
În literatura juridică leasingul este definit ca „fiind operaţia triunghiulară legată de utilizator,
finanţator (întreprindere de leasing) şi vânzătorul producător, operaţie prin care creditorul
finanţator, după ce a cumpărat un bun, îl închiriază unei întreprinderi utilizatoare, care la sfârşitul
locaţiunii, poate dobândi proprietatea bunului în schimbul plăţii chiriei şi a unui eventual preţ
rezidual52. Se subliniază astfel că, în comerţul internaţional, tehnica leasingului presupune
încorporarea mai multor contracte care există şi în forme autonome. Sunt prezente astfel în
conţinutul contractului de leasing următoarele acte juridice:
- contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între producătorul vânzător şi finanţatorul
cumpărător, iar obiectul său este reprezentat de bunul ales de utilizator, acesta din urmă tratând cu
cumpărătorul toate elementele vânzării;
- contractul de mandat, intervenit între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar,
cel de-al doilea negociind în această calitate clauzele cumpărării;
- contractul de locaţiune, încheiat între creditorul locator şi utilizatorul locatar. Locaţia
reprezintă elementul central al leasingului;
- contractul de promisiune unilaterală de vânzare, prin intermediu căruia întreprinderea de
leasing se obligă ca, în momentul încetării contractului de leasing să vândă bunul la cererea
utilizatorului, iar preţul vânzării rezultă din valoarea reziduală a bunului calculat în urma scăderii
din preţul iniţial a chiriei plătite 53.
Definiţia legală a contractului de leasing este prevăzută de art. 1 al Legii nr. 90/1998, în
sensul că prin contractul de leasing înţelegem acea convenţie „în care o parte, denumită locator, se
obligă ca, la solicitarea celeilalte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ,
denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau folosinţa
acesteia, contra unei plăţi numită redevenţă, în scopul exploatării sau, după caz, al achiziţionării
bunului”. 46
54 „Formele de practicare a leasingului sunt multiple. Ele se diferenţiază unele de altele în funcţie de
mai multe criterii, între care subiecţii de drept ce participă la realizarea operaţiunii; sfera şi conţinutul ratei de
plată durata închirierii; specificul tehnicii de realizare. Principalele forme de leasing sunt: direct, indirect,
financiar şi funcţional, brut şi net, pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung, lease-back, time sharing,
master – leasing şi experimental” – Mircea N. Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II,
Editura „Lumina Lex” 1996, pag. 204.
Contractul de leasing presupune participarea a trei părţi 54:
- beneficiarul, respectiv partea care solicită locatorului achiziţionarea unui bun de la o
terţă persoană şi transmiterea în favoarea sa a posesiei şi folosinţei bunului respectiv, contra unei
sume de bani numită redevenţă;
- locatorul, societatea comercială specializată în operaţiuni de leasing, care se obligă faţă
de beneficiar să procure bunul solicitat şi să-i transmită în favoarea acestuia posesia şi folosinţa.
În cele mai multe cazuri, locatorul devine proprietarul bunului, el menţinând asupra sa dispoziţia
juridică şi înstrăinând beneficiarului doar posesia şi folosinţa. Sunt însă cazuri când locatorul are
şi calitatea de furnizor, respectiv este unitatea producătoare a bunurilor ce fac obiectul leasingului;
 - furnizorul, în calitate de societate comercială producătoare a bunului obiect al
leasingului sau de titular al dreptului de proprietate. Furnizorul vinde bunul locatorului, iar acesta
din urmă transmite beneficiarului posesia şi folosinţa.
Nu suntem în prezenţa unui contract de leasing ori de câte ori cele trei părţi ale
contractului sunt prezente, deoarece în acest caz am constata existenţa a două contracte, unul de
vânzare-cumpărare şi unul de locaţiune.
Contractul de leasing presupune o serie de particularităţi care îl disting atât în raport cu
locaţiunea cât şi în raport cu vânzarea-cumpărarea. Aceste particularităţi constau în clauzele pe
care le conţine referitoare la natura juridică a redevenţei, la dreptul de opţiune al beneficiarului,
indicarea furnizorului şi negocierea directă între acesta şi beneficiar.
Astfel, beneficiarul are dreptul să negocieze direct cu furnizorul condiţiile contractului
de vânzare-cumpărare ale bunurilor şi să opteze, în momentul expirării contractului, cu privire la
achiziţionarea bunului, restituirea lui sau prelungirea contractului. De asemenea, modul de calcul
al redevenţei evidenţiază că ea nu se identifică cu chiria – ca preţ al locaţiunii, deoarece în
momentul cumpărării bunului de beneficiar, locatorul trebuie să stabilească preţul vânzării ţinând
cont de vărsămintele realizate anterior cu titlul de redevenţă, dar şi de valoarea reziduală a
bunului. Părţilor le revin obligaţii şi în ceea ce priveşte publicitatea operaţiunilor de leasing,
atunci când ele au ca obiect bunuri imobile, asigurarea bunurilor respective şi plata primelor de
asigurare, exerciţiul drepturilor reale.
Operaţiunile de leasing pot avea ca şi obiect utilizarea bunurilor mobile (inclusiv al valorilor
mobiliare), a echipamentului industrial, a bunurilor imobile 55 ce compun sau nu fondul de comerţ,
a 47
55 A se vedea: D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing imobiliar, Revista de drept comercial, Serie
nouă, anul VII, nr. 12/1997, Editura „Lumina Lex” Bucureşti, pag. 22 – 27.
elementelor necorporale ale fondului de comerţ, sau utilizarea bunurilor de folosinţă
îndelungată şi a imobilelor cu destinaţie de locuinţă pentru persoanele fizice.
Locatorul este o persoană juridică – societatea comercială – specializată în asemenea
operaţiuni, având operaţiunile de leasing în obiectul său de activitate determinat conform Legii nr.
31/1990, fie ca obiect exclusiv, fie alături de alte activităţi. De subliniat că operaţiunile de leasing
se realizează de comercianţi, locatorul urmărind prin plata redevenţei nu numai recuperarea
preţului bunului cumpărat dar şi obţinerea unui profit. De asemenea şi beneficiarul poate să aibă
calitatea de comerciant, după cum poate fi o persoană fizică sau juridică care utilizează bunul cu
scop de locuinţă sau sediu al persoanei juridice.
4. 7. 2. Obligaţiile societăţii de leasing
Obligaţiile locatorului sunt determinate în mod principial de actul normativ precitat, în
sensul că ele constau în următoarele:
a) să asigure utilizatorului posibilitatea de a negocia cu un furnizor de bunuri contractul
de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul care urmează a fi utilizat, afară de faptul când
societatea de leasing are şi calitatea de furnizor;
b) să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator în
condiţiile expres formulate de acesta;
c) să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul
contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia
dreptului de dispoziţie;
d) să transmită utilizatorului dreptul de posesie sau de folosinţă asupra bunului
achiziţionat;
e) să respecte, la expirarea contractului de leasing, dreptul de opţiune al utilizatorului, ce
constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea
contractului de leasing, afară de faptul când în contract s-a prevăzut altfel;
f) să garanteze pe utilizator de evicţiune din partea oricărei persoane fizice sau juridice,
care ar pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului utilizat în sistem de
leasing;
 g) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în sistem de leasing.
Societatea de leasing are o serie de obligaţii care nu se constituie numai în raport cu
beneficiarul sau furnizorul cum sunt obligaţia de publicitate a operaţiunilor de leasing, atunci când
ele au ca obiect, bunuri imobile, ţinerea evidenţei contabile separată a operaţiunilor de leasing,
plata taxelor vamale etc. 48
 4. 7. 3. Obligaţiile beneficiarului
Conform art. 5 din Legea nr. 90/1998, beneficiarul are următoarele obligaţii:
a) să primească bunul la termenul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare şi în
contractul de leasing după caz;
b) să nu încheie un contract de sublocaţie privind bunul care i-a fost încredinţat, fără
acordul societăţii de leasing;
c) să efectueze plăţile cu titlu de redevenţă în cuantumul valoric stabilit şi la datele fixate
în contractul de leasing; redevenţa plătită va fi calculată ţinându-se seama de o marjă de profit şi
de amortizarea integrală a bunului sau a unei părţi din valoarea de intrare a acestuia; în acest ultim
caz, regimul de amortizare va fi stabilit de către părţi, de comun acord, în funcţie de natura
bunului şi de valoarea sa de intrare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1994 privind
amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, cu modificările ulterioare;
d) să suporte cheltuielile de întreţinere şi să plătească primele de asigurare în legătură cu
bunul utilizat;
e) să îşi asume toate riscurile în caz de distrugere sau avariere a bunului utilizat, prin
fapta proprie sau a prepuşilor săi, ori din cauze fortuite, şi să constituie plăţile cu titlu de
redevenţă până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;
f) să apere în raporturile cu terţe persoane dreptul de proprietate al societăţii de leasing
asupra bunului ce face obiectul utilizării, în baza unui mandat conferit prin contractul de leasing;
g) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing;
h) să exploateze bunul conform instrucţiunilor, să asigure instruirea personalului destinat
exploatării bunului, să nu aducă modificări bunului fără acordul proprietarului sau al societăţii de
leasing, să păstreze în condiţii corespunzătoare bunul pe toată durata contractului”.
Aceste clauze contractuale au o natură legală, ceea ce nu însemnă că părţile, de comun
acord nu pot stipula şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din contractul de leasing.
4. 7. 4. Răspunderea părţilor în contractul de leasing
Culpa părţilor în executarea contractului (ne referim în special la locator şi beneficiar)
este sancţionată cu rezilierea contractului şi plata de daune-interese. Astfel, dacă beneficiarul
refuză să primească bunul la termenul stipulat în contract sau dacă el se află în lichidare judiciară,
societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractul cu daune-interese. Aceiaşi
sancţiune este aplicabilă şi atunci când beneficiarul nu achită ratele scadente, urmând ca acesta să
suporte daune-interese echivalente cu cuantumul valoric al redevenţei care a rămas de plătit până
la expirarea contractului de leasing şi să restituie bunul. 49
 Nerespectarea dreptului de opţiune al utilizatorului obligă societatea de leasing la plata
de daune, care vor fi egale cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulaţie,
calculată la data expirării contractului de leasing.
Transmiterea bunului, obiect al contractului de leasing, în posesia beneficiarului
exonerează locatorul de orice răspundere faţă de terţi, până în momentul încetării contractului sau
restituirii bunului.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de leasing şi elemente ale căror alte acte juridice sunt prezente în acesta?
2. Care sunt subiectele contractului de leasing?
3. Care sunt obligaţiile locatorului în contractul de leasing ?
4. Care sunt obligaţiile beneficiarului în contractul de leasing ? 50
 4. 8. Contractul de asociaţiune în participaţiune
4. 8. 1. Sediul materiei
Contractul de asociaţiune în participaţiune este reglementat de Codul comercial în cadrul
Titlului VIII, Capitolul II – Despre asociaţiuni, Secţiunea I – Despre asociaţiunea în
participaţiune, respectiv în art. 251 – 256.
4. 8. 2. Definiţia contextuală (legală) a contractului
Contractul de asociaţiune în participaţiune este acea convenţie prin care un comerciant
sau un necomerciant acordă uneia sau mai multor persoane sau societăţi dreptul de participare la
beneficiile şi pierderile unor operaţiuni comerciale sau a întregii afaceri.
4. 8. 3. Caracteristicile asociaţiunii în participaţiune sunt următoarele:
- este o operaţiune comercială care urmăreşte exploatarea comercială a unui bun sau
element corporal sau necorporal ce compune fondul de comerţ sau care se află în proprietatea
unor persoane fizice sau juridice care nu au calitatea de comercianţi;
- este un contract bilateral sau multilateral iar forma scrisă a asociaţiunii în participaţiune
este o condiţie ad probationem pentru actul juridic care îl conţine. Rezultă că pentru existenţa
actului – contractului de asociaţiune în participaţiune, nu este necesară forma scrisă, această formă
fiind pretinsă doar în ceea ce priveşte proba operaţiunii în faţa instanţelor judecătoreşti sau altor
organe de jurisdicţie;
- prin încheierea contractului de asociaţiune în participaţiune nu ia fiinţă o persoană
juridică nouă, ci sunt stabilite condiţiile desfăşurării unei afaceri şi participarea la beneficii şi
pierderi în cazul partenerilor asociaţi. Contractul va stipula care dintre comercianţi gestionează
afacerea, prin ce mijloace, precum şi alte drepturi şi obligaţii reciproce;
- în principiu, asociaţii pierd dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse în asociaţiune,
însă prin clauze exprese nimic nu se opune ca această normă de recomandare să fie înlocuită cu
obligaţia de a se restitui bunul în natură în momentul încetării asociaţiunii;
- în privinţa formei, întinderea şi condiţiile asociaţiunii, se aplică principiul libertăţii de
voinţă al părţilor;
- se deosebeşte de societate (de contractul de societate) întrucât nu se solicită nici una din
condiţiile de formă necesare pentru dobândirea de către societăţile comerciale a personalităţii
juridice.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de asociaţiune în participaţiune?
2. Care sunt caracteristicile contractului de asociaţiune în participaţiune? 51
56
Legea 469/2002 – privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în Monitorul
Oficial nr. 529/19 iulie 2002,
57
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu – Curs de drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag.
134-135
4. 9. Contractul de factoring
Factoringul este contractul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau
prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată denumită
factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra
riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare creanţele născute din
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi 56.
Contractul de factoring este un tip de contract comercial, folosit îndeosebi pe plan internaţional,
prin care o persoană (aderentul) cedează creanţele sale unui terţ (factorul ) ce se obligă să preia
activitatea de încasare în schimbul unui comision 57.
Cedarea constă în simpla transmitere a facturilor – factorul devenind proprietarul creanţelor.
Contractul de factoring implică în afară de aderent (vânzătorul de bunuri sau furnizorul de
servicii) şi factor (cesionarul creanţelor) şi pe client (persoana care a cumpărat marfa sau a
beneficiat de serviciile respective).
Operaţiunile de factoring sunt de două feluri: factoring la scadenţă (factorul plăteşte
facturile la data scadenţei) şi factoring obişnuit (factorul plăteşte creanţele imediat).
Efectele contractului de factoring sunt următoarele:
- factorul are obligaţia de a plăti creanţele care i-au fost transferate de aderent, el trebuie să
încaseze facturile cedate şi eventual să suporte riscurile financiare;
- aderentul remite factorului, la termenele prevăzute în contract, facturile însoţite de un borderou
care va cuprinde date referitoare la creanţele cedate, cererea de plată a facturilor; el are de
asemenea obligaţia de a plăti un anumit comision factorului.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de factoring?
2. Care sunt obligaţiile părţilor în cadrul contractului de factoring? 52
58
Art. 7 (1), punctul 15 din Codul fiscal
59
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu – Curs de drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag.
134-135
4.10 Contractul de know-how
Contractul de know-how este acel tip de contract prin care o parte transmite celeilalte părţi, contra
cost, anumite cunoştinţe sau procedee tehnice pe care le deţine necesare fabricării sau
comercializării unui produs, sau prestării unui serviciu într-o manieră necunoscută, nefolosită
până la acea dată. Know-how-ul nu implică neapărat condiţia noutăţii absolute, fiind suficient ca
deţinătorul unor cunoştinţe să facă un lucru mai bine decât o alta. Contractul de know-how poate
fi pur sau combinat cu elemente ale altor contracte.
În lumina prevederilor codului fiscal prin know-how se înţelege orice informaţie cu privire la o
experienţă industrială, comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs
sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă
fără autorizaţia persoanei care a furnizat aceasta informaţie; în măsura în care provine din
experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a
produsului şi din simpla cunoaştere a progresului tehnicii 58.
Obligaţiile părţilor59:
- furnizorul are obligaţia de a transmite acele cunoştinţe tehnice care fac obiectul contractului; să
acorde beneficiarului garanţii asupra rezultatului; să garanteze dreptul exclusiv de folosinţă şi
dreptul de folosire a mărcii de fabrică a transmiţătorului.
- beneficiarul are obligaţia de a plăti preţul (plata poate consta într-o sumă de bani sau alte
cunoştinţe tehnice la schimb); să păstreze secretul asupra cunoştinţelor care fac obiectul
contractului şi să nu divulge altor persoane informaaţiile primite (întrucât know-how-ul nu este
protejat prin brevet).
Contractul de know-how încetează la expirarea termenului stipulat în contract sau prin denunţare
ori reziliere.
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
1. Ce este contractul de know-how?
2. Care sunt obligaţiile părţilor contractului de know-how? 53
60
La data apari’ţei cursului trebuie preciyat că un nou proiect de lege pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, a
trecut de Camera Deputaţilor şi Senat, dar încă nu a fost promulgat, însă am considerat de cuviinţă de precizăm
care sunt modificările majore ce vor fi introduse de acesta
61
Codul comercial, art.25l – art.256.
62
Ibidem, art.257- art.263.
63
Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară şi Legea 32 din 3 aprilie 2000 privind societăţile de asigurare
şi supravegherea asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 10 aprilie 2000.
64
Legea nr.15/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990.
65
Codul civil, art.1491.
66
Tiberiu Constantin Medeanu – Drept comercial, Ed. Universitas, Petroşani, 2004
CAPITOLUL 5
Societăţile comerciale
Actualmente, statutul societăţilor comerciale este reglementat de legea nr. 31/1990 60, prin textul
acestei legi dispoziţiile Codului comercial privind societăţile comerciale au fost abrogate, cu
excepţia celor referitoare la asociaţia în participaţie 61 şi la asociaţia de asigurare mutuală 62.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr.31/1990 a fost suplinită cu legi referitoare la societăţile
comerciale care prezintă anumite particularităţi, cum ar fi cele din domeniul bancar sau al
asigurărilor 63. Societăţile comerciale cu capital integral de stat au fost reglementate de Legea
nr.15/199064, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale, iar asociaţiile cu scop lucrativ au fost reglementate de Decretul-Lege nr. 54/1990,
înlocuit ulterior de Legea nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent.
Noţiunea de societate comercială
Codul comercial şi Legea nr. 3l/1990 nu definesc societatea comercială, însă Codul civil prevede
că: "Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în
comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva " 65.
Societatea comercială prezintă unele asemănări cu societatea civilă, cum ar fi constituirea prin
contract de societate care conţine aceleaşi elemente esenţiale şi existenţa scopului lucrativ pentru
care au fost înfiinţate. Prin contractul pe care îl încheie, asociaţii din cadrul ambelor categorii de
societăţi realizează o triplă înţelegere şi anume să pună în comun anumite bunuri, să realizeze o
activitate economică şi să împartă beneficiile rezultate 66.
Pe de altă parte, societăţile comerciale se deosebesc de cele civile prin faptul că dobândesc
personalitate juridică şi desfăşoară operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ. 54
67
M.Costin, note de curs.
Într-o variantă rezumată, societatea comercială este persoana juridică, creată pe baza unui contract
intervenit între două sau mai multe persoane, care convin să pună ceva în comun pentru
desfăşurarea unei activităţi generatoare de profit şi să împartă câştigul realizat 67.
Definiţia societăţii comerciale include câteva condiţii esenţiale, cum ar fi înţelegerea
intervenită între asociaţi, participarea fiecăruia cu capital, scopul de a realiza profit şi împărţirea
câştigului. Aceste trăsături diferenţiază societatea comercială de societatea civilă sau de alte
organisme cu personalitate juridică, de genul asociaţiilor non profit, organizaţiilor sindicale,
partidelor politice, asociaţiilor de locatari etc.
Societăţile comerciale pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii, după cum urmează
:
a) în funcţie de locul înregistrării :

- societăţi române ;
 - societăţi străine ;

b) în funcţie de natura capitalului :

- societăţi cu capital de stat ;

- societăţi cu capital privat ;

- societăţi cu capital mixt ;

c) în funcţie de originea capitalului:

- cu capital român ;

- cu capital străin ;

- cu capital mixt ;

d) în funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor:

- cu răspundere nelimitată ;

- cu răspundere limitată ;

e) în funcţie de elementul "intuitu personae “:

- societăţi de persoane ;

- societăţi de capitaluri ;

- societăţi mixte ;

f) în funcţie de numărul membrilor:

- societăţi unipersonale ;

- societăţi pluripersonale ;

g) în funcţie de obiectul de activitate:

- societăţi de producţie ;
55
68
Legea nr. 31 / 1990, art. 5 şi art. 6.
69
Deşi proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, încă nu a fost promulgat, a trecut de Camera
Deputaţilor şi Senat şi am considerat de cuviinţă de precizăm care sunt modificările majore ce vor fi introduse de
acesta

- societăţi de distribuire ;

- societăţi de servicii ;

h) în funcţie de actul normativ care le reglementează :

- societăţi reglementate în Codul comercial (societatea în participaţie şi societatea de
asigurare mutuală);
- societăţi reglementate în Decretul-lege nr. 54/1990 (asociaţia familială şi asociaţia cu
scop lucrativ fără personalitate juridică);
- societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990 (societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată);
Constituirea societăţilor comerciale
Procedura de constituire a societăţii comerciale cuprinde ansamblul formalităţilor şi
regulilor ce trebuie respectate cu ocazia înfiinţării unei societăţi comerciale. Legea 31/1990 a fost
modificată prin OUG nr.76/2001, care a simplificat înfiinţarea societăţilor.
Actul constitutiv trebuie întocmit în forma autentică şi semnat de toţi asociaţii. Semnatarii actului
constitutiv şi persoanele care au rol determinant în constituirea societăţii sunt consideraţi membri
fondatori. Nu pot avea calitatea de membri fondatori persoanele declarate incapabile prin lege sau
condamnate pentru infracţiunile de gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare şi luare de mită şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr.31/199068; proiectul de lege pentru modificarea şi completarea legii
31/1990 şi a legii 26/1990 mai prevede că, de asemenea, nu pot avea calitatea de membri
fondatori nici persoanele condamnate pentru infracţiunile prevăzute la art. 143-145 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei69.
Prima etapă a acestei proceduri constă în concretizarea acordului dintre părţi, sub forma
actelor autentificate de către notar, care pot fi denumite: contract de societate, statut sau act
constitutiv. Forma scrisă este cerută de lege, pentru a se conferi acestor acte caracterul solemn şi
pentru o mai uşoară probaţiune în privinţa tuturor aspectelor convenite de membrii fondatori.
În a doua etapă, asociaţii fondatori sau administratorul solicită exercitarea controlului de
legalitate de către judecătorul delegat de pe lângă Oficiul registrului comerţului în a cărui rază
teritorială îşi va avea sediul societatea. În acest sens, în termen de 15 zile de la data încheierii
actului 56
70
Este tot o modificare introdusă de noul proiect de lege despre care am mai discutat la pagina 55
71
Legea nr. 31 / 1990, art. 40 şi art. 41.
constitutiv, fondatorii, primii administratori, sau, dacă este cazul, primii membri ai directoratului
şi ai consiliului de supraveghere ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea societăţii
în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea. Ei răspund în mod
solidar pentru orice prejudiciu pe care îl cauzează prin neîndeplinirea acestei obligaţii 70.
Cererea trebuie însoţită de dovada efectuării vărsămintelor de capital, actele de proprietate
asupra aporturilor în natură, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate imobilele;
actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi declaraţia pe propria
răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv a primilor membri ai directoratului
şi ai consiliului de supraveghere şi, dacă este cazul, a cenzorilor, că îndeplinesc condiţiile
prevăzute de prezenta lege, precum şi alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea
constituirii.
În situaţia în care cerinţele legale sunt realizate, judecătorul delegat va autoriza constituirea
societăţii, prin încheiere, în termen de cinci zile de la îndeplinirea cerinţelor. În cazul
neîndeplinirii unor cerinţe legale şi a neînlăturării acestora de către persoanele interesate,
judecătorul delegat va respinge cererea de înmatriculare. Neregularităţile constatate trebuie
înlăturate în decurs de cel mult opt zile de la data stabilirii lor. În caz contrar, orice persoană
interesată poate cere tribunalului să oblige reprezentanţii societăţii să le remedieze, sub sancţiunea
plăţii unor daune, dar acest drept se prescrie după un an de la înmatriculare.
Nulitatea înmatriculării poate fi totuşi constatată oricând de tribunal în cazul că: lipseşte
actul constitutiv sau forma autentică a acestuia; toţi membrii fondatori erau incapabili potrivit
legii; obiectul de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice; lipseşte încheierea de
înmatriculare a judecătorului delegat; lipseşte autorizarea administrativă legală pentru cazurile în
care este obligatorie; actul constitutiv nu cuprinde clauze referitoare la denumire, obiect de
activitate, aport şi capital social subscris; nu s-au respectat prevederile legale privind capitalul
social minim subscris şi vărsat şi nu s-a respectat numărul minim de asociaţi.
Etapa finală a constituirii societăţii comerciale o reprezintă înmatricularea în registrul comerţului,
care se efectuează în termen de 24 de ore de la data la care încheierea judecătorului delegat a
devenit irevocabilă. Registrul comerţului comunică acest document la administraţia financiară şi
la Monitorul Oficial, pentru publicare. La cererea părţilor, actul constitutiv poate fi publicat
integral sau parţial71. Registrul Comerţului eliberează certificatul de înmatriculare, care face
dovada constituirii societăţii comerciale. 57
72
Este tot o modificare introdusă de noul proiect de lege despre care am mai discutat la pagina 55
73
Este tot o modificare adusă articolului 43 introdusă de noul proiect de lege, despre care am mai discutat la
pagina 55
74
Codul civil, art. 948.
75
Decretul nr. 31 / 1954, art. 34.
Fondatorii sunt obligaţi să predea consiliului de administraţie, respectiv directoratului
documentele şi corespondenţa referitoare la constituirea societăţii, în termen de 5 zile 72.
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se
înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor
funcţiona. Dacă sucursala este deschisă într-o localitate din acelaşi judeţ sau în aceeaşi localitate
cu societatea, ea se va înregistra în acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înregistrare
separată. Celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii – sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se menţionează numai în
cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal. Nu se pot înfiinţa
sedii secundare sub denumirea de filială 73.
Contractul de societate
a) Condiţii de fond.
Societatea comercială este, în esenţă, un contract şi totodată o persoană juridică. Pe de altă
parte, la baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa asociaţilor, materializată într-
un document autentificat denumit contract de societate, statut sau act constitutiv.
Pentru a fi valabil, contractul de societate trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de
formă. Condiţiile de fond constau în consimţământul valabil, capacitatea de a contracta, obiectul
determinant şi cauza licită74.
Consimţământul valabil presupune manifestarea de voinţă a părţilor în sensul încheierii
contractului. Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie declarată,
să fie făcută cu intenţia de a genera efecte juridice şi să nu fie alterată de vicii.
Intenţia de a încheia contractul trebuie să fie animată de dorinţa de a desfăşura în comun o
activitate comercială (affectio societatis). Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice
române ori străine, cu calitatea de comercianţi sau fără aceasta. Persoanele juridice pot participa
însă la constituire numai cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă 75.
Cu privire la bunurile comune ale soţilor s-a exprimat opinia că nu pot constitui aport la
capitalul social şi că soţii nu ar avea dreptul să înfiinţeze împreună o societate comercială. Legea
31/1990 nu stabileşte însă nici o interdicţie în acest sens iar practica judiciară a permis înfiinţarea
a numeroase societăţi comerciale ai căror asociaţi au calitatea de soţi, urmând ca dividendele să
devină bunuri 58
76
O.Căpăţînă, Societăţile comerciale, Edit. Lumina-Lex, 1994, pg 141.
77
Legea nr. 31 / 1990, art. 82.
78
Codul civil, art.954.
79
Codul civil, art. 960.
80
Codul civil, art. 955 şi art. 959.
81
Codul familiei, art. 153.
82
Codul familiei, art. 105, art. 129 şi art. 130.
83
Legea nr. 31 / 1990, art. 7 şi art. 8.
84
Legea nr. 31 / 1990, art. 5 al. 5
comune76. Singura interdicţie îi vizează pe asociaţii din societăţile în nume colectiv, care nu pot
face parte ca asociaţi cu răspundere limitată din alte societăţi concurente sau cu acelaşi obiect de
activitate77.
Consimţământul dat la încheierea contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare,
dol sau violenţă.
Eroarea poate viza natura societăţii înfiinţate, substanţa obiectului contractului sau persoana cu
care s-a contractat, dacă aceasta din urmă este cauza determinantă pentru care s-a contractat, aşa
cum este cazul în situaţia societăţilor în nume colectiv 78.
Dolul poate determina anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la cealaltă
parte contractantă, fără să fie opozabil asociaţilor străini de aceste manopere sau creditorilor
sociali79
Violenţa poate vicia consimţământul în cazul unor constrângeri fizice sau psihice, prin care se
insuflă o temere raţionabilă cu privire la un rău considerabil şi imediat asupra persoanei în cauză
sau a rudelor apropiate80.
Capacitatea părţilor constă în deţinerea capacităţilor depline de exerciţiu, pentru a face acte de
dispoziţie. Persoana pusă sub curatelă are dreptul de a încheia contractul de societate 81, iar
minorul poate fi reprezentat de ocrotitorul său legal 82.
Obiectul contractului societăţii comerciale se referă la activitatea societăţii, respectiv la faptele de
comerţ pe care le va întreprinde. Acesta trebuie să privească fapte de comerţ, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale 83. Obiectul contractului trebuie să fie determinat licit şi
moral.
Cauza contractului de societate este reprezentată de scopul concret în vederea căruia se
încheie acesta, bazat pe elementul psihologic pentru darea consimţământului. Cauza nu trebuie să
încalce ordinea publică şi bunele moravuri, vizând scopul real şi nu cel aparent.
b) Condiţii de formă ale contractului de societate.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, actul constitutiv se încheie în formă autentică şi
trebuie semnat de toţi asociaţii84. 59
85
Legea nr. 31 / 1990, art. 56 lit a.
86
Legea nr. 31 / 1990, art. 7 şi art. 8.
87
Legea nr.26/1990, art. 30 şi art. 36.
Prin consacrarea formei autentice a contractului de societate se asigură toate garanţiile cu privire
la voinţa părţilor de a constitui societatea şi de a proba clauzele care stau la baza ei, care pot fi
uneori deosebit de complexe şi de mare valoare pecuniară. Nerespectarea acestei condiţii atrage
nulitatea societăţii, întocmai ca inexistenţa ei 85.
În ceea ce priveşte conţinutul contractului de societate acesta poate cuprinde numeroase clauze,
în funcţie de voinţa părţilor, însă unele sunt obligatorii, iar inexistenţa lor determină nulitatea
actului constitutiv. Clauzele obligatorii sunt prevăzute de Legea nr.31/1990, în mod diferenţiat, în
funcţie de forma juridică a societăţii 86.
Majoritatea clauzelor sunt însă comune tuturor formelor juridice ale societăţilor
comerciale şi privesc identificarea părţilor, identificarea viitoarei societăţi, constituirea capitalului,
obiectul de activitate, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţilor,
dizolvarea şi lichidarea societăţii.
a) Clauze de identificare a părţilor.
Societatea comercială poate fi constituită de persoane fizice sau de persoane juridice. În
cazul celor din prima categorie este necesar să se prevadă numele şi prenumele, locul şi data
naşterii, domiciliul şi cetăţenia. Pentru persoanele juridice se va menţiona denumirea, sediul şi
naţionalitatea.
În actul constitutiv al societăţii în comandită mai este necesar să se precizeze asociaţii
comanditari şi asociaţii comanditaţi.
b) Clauze privind identificarea viitoarei societăţi.
Această categorie de clauze include denumirea, sediul, forma juridică şi, dacă este cazul,
emblema societăţii.
Denumirea societăţii se stabileşte în funcţie de forma juridică a societăţii în conformitate cu
prevederile Legii nr. 26/1990, privind registrul comerţului 87. Sediul societăţii este stabilit de
părţile contractante, în funcţie de locul în care se va desfăşura activitatea comercială principală
sau vor funcţiona organele de gestiune şi conducere. Forma juridică a societăţii este aleasă de
părţi, în funcţie de scopul urmărit, fiind necesar să se includă între cele stabilite de legislaţia
română. Emblema societăţii reprezintă un semn distinctiv cu caracter facultativ, care deosebeşte
un comerciant de altul de acelaşi gen.
c) Clauze referitoare la obiectul de activitate.
Contractul de societate trebuie să se refere în mod explicit la obiectul de activitate,
indicând toate activităţile pe care preconizează să le desfăşoare. Indicarea exactă a fiecărei
activităţi şi a 60
 numărului de codificare din Codul activităţilor din economia naţională (C.A.E.N) este
necesară pentru a se stabili dacă acestea se încadrează în parametrii legali şi pentru considerente
statistice privind specificul şi impozitarea societăţilor. Dacă se desfăşoară mai multe activităţi
comerciale se va preciza domeniul din care fac parte şi care dintre ele sunt considerate principale.
d) Clauze referitoare la capitalul societăţii.
Această categorie de clauze se referă la capitalul cu care asociaţii se obligă să participe
(capitalul subscris), cât şi la capitalul care a fost depus în contul societăţii (capitalul vărsat).
Pentru ambele categorii se face referire atât la cuantumul total al capitalului, cât şi la partea
fiecărui asociat, precizându-se dacă este în numerar, în natură sau de ordin intelectual. În cazul
celui în numerar se va menţiona data până la care se varsă integral, iar pentru capitalul în natură se
va specifica modul în care a fost evaluat (prin expertizare sau prin acordul părţilor).
În cazul societăţilor cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominală a
părţilor sociale atribuite fiecărui asociat, pentru aportul de capital. La societăţile pe acţiuni este
necesar să se precizeze numărul acţiunilor acordate fiecărui asociat specificându-se dacă sunt
nominative sau la purtător şi dacă unele conferă anumite drepturi speciale celor care le deţin.
e) Clauze referitoare la administrarea societăţii.
Asociaţii trebuie să stabilească principalele aspecte referitoare la administrarea şi
reprezentarea societăţii comerciale, nominalizându-i pe cei care au atribuţii în acest sens. Se vor
stabili puterile conferite acestora şi dacă le pot exercita separat sau numai împreună.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, este necesar să se menţioneze
numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor societăţii.
f) Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor.
Asociaţii trebuie să stabilească în contract drepturile ce le revin cu privire la beneficii, dar
şi obligaţiile în privinţa suportării pierderilor. Sunt interzise însă prevederile din care ar rezulta că
unii asociaţi nu vor beneficia de profit sau nu vor suporta pierderile, cunoscute sub denumirea de
“clauze leonine“. Obligaţiile asociaţilor privesc efectuarea aportului de capital şi stabilirea
termenelor până la care asociaţii vor efectua vărsămintele întregului capital subscris.
g) Clauze privind sediile secundare ale societăţii.
Dacă asociaţii doresc înfiinţarea unor sedii secundare, sucursale, agenţii sau reprezentanţe,
este necesar să se facă menţiuni în acest sens în contractul de societate. Dacă acestea se înfiinţează
odată cu societatea, se vor include toate aspectele referitoare la ele.
h) Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze privind durata societăţii, încetarea
existenţei şi modurile în care se poate lichida sau dizolva. Întrucât aceste modalităţi sunt
reglementate în lege, 61
88
Legea nr. 31 / 1990, titlul IV, art. 199 şi art. 216.
89
Este tot o modificare introdusă de noul proiect de lege despre care am mai discutat la pagina 55
90
Legea nr. 31 / 1990, art. 113.
91
Legea nr. 31 / 1990, art. 199 al. 2.
asociaţii au posibilitatea să insereze clauza referitoare la “conformitatea cu dispoziţiile legale“,
fără a le mai prezenta în detaliu. Toate aspectele referitoare la societate sunt cuprinse în actul
constitutiv, astfel că modificarea oricărui aspect referitor la aceasta presupune modificarea actului
respectiv. Din această cauză Legea nr.31/1990, face referire la "modificarea actului constitutiv" şi
nu la “ modificarea societăţii comerciale “ 88.
Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale, adoptată în condiţiile legii,
sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti. După fiecare modificare a actului constitutiv,
administratorii, respectiv directoratul, vor depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile,
actul modificator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor
fi înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului delegat. Prin grija Oficiului registrului comerţului
actul modificator se va publica în Monitorul Oficial al României, pe cheltuiala societăţii. Actul
modificator al actului constitutiv al unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă, în
formă autentică, se depune la oficiul registrului comerţului, şi se menţionează în acest registru,
fără a fi obligatorie publicarea lui în Monitorul Oficial al României 89.
Modificarea actului constitutiv se realizează prin voinţa asociaţilor, manifestată in cadrul adunării
asociaţilor, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, în cazul societăţilor pe acţiuni se stabileşte că
adunarea generală extraordinară poate lua hotărâri pentru: schimbarea formei juridice a societăţii;
mutarea sediului; schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei; majorarea sau reducerea
capitalului social; fuziunea, divizarea sau dizolvarea anticipată; emisiunea de obligaţiuni;
conversia acţiunilor sau obligaţiunilor dintr-o categorie în alta şi orice altă modificare a actului
constitutiv90 .
Hotărârea adunării generale a asociaţilor trebuie consemnată într-un înscris autentificat
denumit “act adiţional". În scopul protejării intereselor terţilor, actul adiţional trebuie înregistrat şi
publicat în condiţii similare cu actul constitutiv.
Modificările importante, referitoare la mutarea sediului în altă localitate, schimbarea obiectului
principal de activitate, modificarea capitalului social, fuziunea, divizarea, durata societăţii,
dizolvarea şi lichidarea, se vor înscrie în registrul comerţului în baza încheierii judecătorului
delegat. Celelalte modificări fiind de mai mică importanţă, necesită pentru înscriere numai o
rezoluţie a directorului oficiului comerţului 91.
Elementele specifice ale contractului de societate comercială 62
92
Legea nr. 31/1990, art.15 al.1.
93
Este tot o modificare introdusă de noul proiect de lege despre care am mai discutat la pagina 55
94
Legea nr. 31/1990, art. 269 pct. 3.
95
Legea nr. 31/1990, art. 65 al.2 şi art. 217 al.1 lit.a.
96
S. Cărpenaru, op. cit. pg. 147.
97
Legea nr. 31/1990, art. 15 al. 2 şi art. 65 al.1.
Contractul de societate comercială se distinge de celelalte contracte prin trei elemente
definitorii, care rezultă din însăşi înţelegerea părţilor, constând în: obligaţia de aport social,
intenţia de a exercita în comun activitatea comercială şi împărţirea beneficiilor. Inexistenţa unuia
din aceste elemente nu atrage nulitatea contractului, dar îi anulează caracterul specific celor de
societate comercială.
a) Obligaţia de aport social constă în angajamentul fiecărui asociat de a aduce în
societate o valoare patrimonială în numerar, în natură sau de proprietate industrială.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani cu care asociatul se obligă să contribuie la
înfiinţarea societăţii. Aportul în numerar este indispensabil începerii activităţii comerciale, fiind
obligatoriu la toate tipurile de societăţi comerciale 92. Societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data
constituirii capitalul social subscris 93. Începerea operaţiunilor comerciale ale unei societăţi cu
răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social, constituie
infracţiune 94. Dacă un asociat nu respectă scadenţa de plată pentru capitalul subscris, va putea fi
obligat la daune şi dobânzi în favoarea societăţii, constând din pagubele cauzate de inexistenţa
fondurilor necesare. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere
limitată, poate fi exclus asociatul care nu aduce aportul social subscris, după ce a fost pus în
întârziere 95.
Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri, care pot fi imobile (clădiri, terenuri), bunuri
mobile corporale (mărfuri, materiale) sau bunuri incorporale (creanţe) 96. Acestea sunt admise la
toate formele de societate, realizându-se prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin
predarea efectivă a bunurilor către societate. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile constituite
ca aport devin proprietatea societăţii din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului 97. Fac
excepţie de la această regulă bunurile pentru care se menţionează expres că sunt aduse în societate
numai cu titlu de folosinţă sau închiriere. În alternativa folosinţei, raporturile dintre asociat şi
societate sunt guvernate de regulile referitoare la uzufruct, iar la dizolvarea societăţii proprietarul
are dreptul la restituirea bunului. Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în
bani pentru a se putea stabili valoarea acţiunilor sau a părţilor sociale cuvenite asociatului
respectiv. Evaluarea se realizează de către asociaţi sau de către experţi, făcându-se menţiuni în
acest sens în actul constitutiv al societăţii. 63
98
Este tot o modificare introdusă de noul proiect de lege despre care am mai discutat la pagina 55
99
S. Cărpenaru, op. cit. pg. 148.
100
M. Costin, Note de curs.
101
Legea nr. 31/1990, art. 15.
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la constituirea
societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de fondatori pe
seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor
solicita judecătorului delegat numirea unuia sau mai multor experţi. Raportul expertului sau
experţilor va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la locul unde urmează să se întrunească adunarea
constitutivă98.
Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile
pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni şi
societăţile cu răspundere limitată.
Aportul de proprietate industrială constă în brevete de invenţie, licenţe de fabricaţie,
mărci de fabrică, desene şi modele industriale, denumiri de origine şi indicaţii de provenienţă.
Acestea sunt atestate prin brevete de invenţie şi prin alte documente care atestă drepturi exclusive
de exploatare asupra invenţiilor, reprezentărilor grafice sau sonore, semnelor distinctive etc. În
unele cazuri aportul de acest fel poate fi mai eficient decât aportul în bunuri corporale.
Aportul în industrie (în muncă) constă în activitatea pe care asociatul promite că o va presta în
societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa. Unii autori consideră că în categoria
aportului în muncă se include know–how-ul 99, iar alţii apreciază că acesta face parte din aportul
de proprietate industrială, iar aportul în muncă nu reprezintă o categorie distinctă şi semnificativă
100. În favoarea ultimei teze se poate invoca faptul că aportul în muncă este permis numai în
cadrul societăţii în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din cadrul societăţilor în comandită,
care nu au pondere semnificativă în economia contemporană. Nici în cazul acestor societăţi
aportul în muncă nu este admis la constituirea şi majorarea capitalului social, determinând numai
dreptul la împărţirea beneficiilor şi a capitalului social 101.
b) Intenţia asociaţilor de a conlucra (affectio societatis) reprezintă alt element esenţial
al contractului de societate
Aceasta se materializează în colaborarea voluntară, activă, interesată şi egalitară a
asociaţiilor sau ca o voinţă de unitate şi convergenţă de interese. În cazul fiecărui tip de societate
comercială asociaţii au intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale, de a lucra în
comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale. Gradul de implicare în activitatea societăţii
diferă în funcţie de forma juridică a societăţii, manifestându-se uneori numai prin participarea la
luarea deciziilor şi prin dreptul de control asupra activităţii societăţii. Existenţa acestui element
psihologic permite 64
102
Ordonanţa Guvernului nr. 26/1995, art. 1.
103
Legea nr. 31/1990, art. 67 al. 2.
104
Este tot o modificare introdusă de noul proiect de lege despre care am mai discutat la pagina 55
diferenţierea între societăţile comerciale şi anumite grupări economice de interese sau
contracte de altă natură. Pentru existenţa societăţii comerciale nu este suficient aportul de capital,
fiind necesară implicarea în afaceri a fiecărui asociat, în funcţie de competenţele stabilite prin lege
şi prin actul constitutiv al societăţii.
c) Dreptul la beneficii constituie al treilea element definitoriu al societăţilor comerciale,
care le delimitează de asociaţiile nonprofit.
Beneficiul reprezintă câştigul, folosul ori profitul obţinut dintr-o activitate sau de pe urma unei
situaţii. În cazul societăţii comerciale, beneficiul brut simbolizează diferenţa dintre activul şi
pasivul financiar-contabil. Beneficiul net este acela care rămâne după prelevările fondului de
rezervă, a cheltuielilor de administrare, a cotelor de amortizare şi a altor cheltuieli. Beneficiul real
simbolizează beneficiul efectiv obţinut pe o anumită perioadă determinată, după ce se
compensează pierderile. Beneficiile rezultate din activitatea unei societăţi comerciale poartă
denumirea de dividende. Acest termen include orice distribuire, în bani sau în natură, în favoarea
acţionarilor sau a asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de
profit şi pierderi, proporţional cu cota de participare la capitalul social 102. Dividendele se vor
plăti asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social, dacă părţile nu au convenit
derogări cu privire la criteriile de împărţire şi periodicitatea repartizării 103. Dividendele se plătesc
în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile
speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente
exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru
perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea
adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar
încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare. Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor, se
prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor 104. Distribuirea dividendelor se poate realiza
numai după îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, constând în: existenţa unor beneficii reale,
constatarea lor prin bilanţul contabil şi stabilirea datei plăţii de către adunarea generală a
asociaţilor.
Momentul dobândirii personalităţii juridice
Constituirea societăţii comerciale parcurge mai multe faze, a căror durată este dependentă
de complexitatea societăţii, forma juridică, voinţa membrilor fondatori şi de alţi factori.
Perfectarea actului constitutiv al societăţii prin autentificare reprezintă un moment
semnificativ şi precis conturat, care atestă voinţa părţilor şi data certă a semnării lui în faţa
notarului. Din acest 65
105
M.Costin, Note de curs.
106
Legea nr. 31/1990, art. 16.
107
Legea nr. 26/1990, art. 27 – art. 32.
moment, societatea comercială dobândeşte mica personalitate juridică, adică aptitudinea
de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţiile care îi sunt necesare pentru îndeplinirea
formalităţilor de constituire şi a organizării activităţii societăţii concepute. Ca urmare, societatea
poate desfăşura activităţile de publicitate, atragere de fonduri pentru constituirea capitalului prin
subscripţie publică, rezervarea numelui, stabilirea sediului etc.
Înmatricularea în registrul comerţului constituie un alt moment important, care atestă
finalizarea procedurii de constituire şi dobândirea personalităţii juridice depline.
Dobândirea personalităţii juridice determină existenţa capacităţii de folosinţă şi a
capacităţii de exerciţiu. Aceste atribute sunt specializate, fiind limitate de prevederile actului
constitutiv, care delimitează în mod clar obiectul de activitate. Societatea nu poate dobândi
drepturi şi obligaţii şi nici nu le poate exercita în afara obiectului de activitate, astfel încât posedă
capacitate civilă restrânsă.
Pe de altă parte, dacă se ia în considerare numai sfera obiectului ei de activitate, se poate
aprecia că există capacitatea juridică deplină, deoarece îşi poate exercita toate drepturile şi îşi
poate asuma toate obligaţiile necesare realizării obiectului de activitate.
În formularea sistematică, se concluzionează că principalele consecinţe ale dobândirii
personalităţii juridice constau în existenţa atributelor de identificare, existenţa patrimoniului şi
existenţa responsabilităţii proprii 105.
a) Atributele de identificare
Atributele de identificare ale societăţii comerciale constau în denumire, sediu şi
naţionalitate.
Denumirea este atributul pe baza căruia societatea comercială se individualizează între ceilalţi
subiecţi de drept. Legea nr. 31/1990 face referire succintă la faptul că firma şi emblema vor trebui
rezervate înaintea autentificării actului constitutiv al societăţii 106. Aceste două noţiuni sunt
definite şi reglementate de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, care stabileşte că firma
este denumirea sub care o societate îşi exercită comerţul iar emblema este semnul prin care se
deosebeşte de un comerciant de acelaşi gen. Se stabileşte că firmele şi emblemele vor fi scrise în
primul rând în limba română, precizându-se apoi cuprinsul firmei fiecărui tip de societate
comercială, din categoria celor reglementate de Legea nr. 31/1990 107. Denumirea fiecărei
societăţi comerciale trebuie să fie unică în judeţul în care este amplasat sediul principal, însă
interdicţia operează numai în raport cu societăţile care au aceeaşi formă de organizare juridică.
Firma sucursalei sau filialei unei societăţi străine va trebui 66
108
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în Monit. Of. nr. 24 din 30 ian.
1991.
să cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate. Însuşirea intenţionată a firmei sau a
emblemei altei societăţi comerciale constituie infracţiunea de concurenţă neloială 108.
Sediul societăţii reprezintă atributul de identificare menit să situeze societatea în spaţiu,
care se raportează la locul unde se exercită activitatea de conducere şi gestiune economică, fără a
fi relevantă desfăşurarea activităţii propriu-zise.
Sediul principal prezintă importanţă, deoarece determină naţionalitatea societăţii, legislaţia
naţională care îi va guverna constituirea şi funcţionarea, instanţa competentă să judece litigiile în
care este parte, locul de executare a prevederilor contractuale şi locul de îndeplinire a procedurii
de citare sau de notificare.
Sediile secundare sunt locurile în care societatea îşi stabileşte organele de conducere cu
puteri mai restrânse, care pot adopta decizii numai în baza împuternicirilor primite de la organele
principale ale societăţii. Acolo se găsesc de regulă sucursalele, filialele, agenţiile sau
reprezentanţele societăţii. Stabilimentele reprezintă locurile în care societatea îşi desfăşoară
activitatea economică propriu-zisă, putând fi situate în aceeaşi localitate cu sediul principal sau în
alte zone. Ele nu prezintă importanţă sub aspect juridic, pentru că nu determină consecinţe de
această natură.
Naţionalitatea exprimă legătura juridică dintre societate şi un anumit stat, cu sistemul său de
drept. Naţionalitatea societăţii poate fi diferită de cetăţenia asociaţilor sau a acţionarilor, fiind
determinată de locul amplasării sediului principal sau de locul înmatriculării, în funcţie de
reglementările existente în fiecare ţară. În sistemul juridic de influenţă franceză, inclusiv în
România, se prevede că naţionalitatea societăţii este dependentă numai de sediu, indiferent de
provenienţa capitalului sau de locul înmatriculării 109.
b) Existenţa patrimoniului propriu
În momentul dobândirii personalităţii juridice, fiecare societate comercială obţine
patrimoniu propriu, care nu se confundă cu capitalul social şi este distinct de al asociaţilor sau al
acţionarilor. El este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial care
aparţin societăţii, cuprinzând activul şi pasivul financiar–contabil. Patrimoniul se deosebeşte de
capitalul social prin faptul că este dinamic, include toate drepturile şi obligaţiile societăţii şi este
în permanentă fluctuaţie, în funcţie de operaţiunile comerciale. Aceste două noţiuni coincid
valoric numai în momentul constituirii societăţii.
În absenţa unei stipulaţii exprese, bunurile aduse ca aport în natură intră în proprietatea
societăţii din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului. Ca urmare asociatul nu are nici
un drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, creditorii societăţii sunt plătiţi preferenţial
faţă de 67
109
Legea nr. 31/1990, art. 1.
110
Legea nr. 31/1990, art.11 şi art.93.
111
Legea nr. 31/1990, art. 11, şi art. 93.
creditorii personali ai asociaţilor şi nu se pot face compensaţii între creanţele societăţii şi
datoria proprie a unui asociat faţă de o terţă persoană.
Activul patrimonial cuprinde valorile pozitive şi include capitalul social, rezerva socială,
produsele realizate, beneficiile şi alte valori intrate ocazional în patrimoniu.
Capitalul social reprezintă principalul instrument economic, pe care societatea comercială îl
utilizează pentru realizarea obiectului de activitate şi a scopului principal. El se caracterizează în
principal prin aceea că este fix şi nu poate fi deturnat de la scopul său principal 110.
Capitalul societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 de lei şi se divide în părţi
sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei, iar capitalul societăţilor pe acţiuni şi în comandită
pe acţiuni trebuie să fie de minim 90.000 de lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi
ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest
cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro. Cuantumul minim al
capitalului societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă nu este stabilit prin lege, dar
trebuie să fie suficient, în funcţie de scopul şi obiectul de activitate a societăţii. Aprecierea în acest
sens o va face judecătorul delegat la Registrul oficiului comerţului. La societatea pe acţiuni
capitalul social este reprezentat prin acţiunile emise de societate, a căror valoare nominală nu va
putea fi mai mică de 1.000 lei. Acţiunile trebuie să poarte semnătura a doi membri ai consiliului
de administraţie, respectiv ai directoratului sau, după caz, semnătura administratorului unic,
respectiv a directorului general unic. Capitalul societăţii cu răspundere limitată se divide în părţi
sociale egale, care nu pot fi mai mici de 100.000 lei 111.
Fondul de rezervă (rezerva socială) este constituit din beneficiile societăţii, în procent de
cel puţin 5 % anual, până ce acesta va atinge minim a cincea parte din capitalul social. Dacă se va
micşora ulterior, din orice cauză, va trebui completat până la cuantumul legal. Acest fond este
constituit pentru a servi la reîntregirea capitalului social, extinderea, modernizarea sau
retehnologizarea activităţilor productive, realizarea unor obiective cu caracter social–sportiv,
sponsorizarea unor activităţi etc. Din această cauză regimul juridic al fondului de rezervă este mai
flexibil decât al capitalului social, fiindu-i stabilită destinaţia de către asociaţi.
Produsele realizate de societate sunt componente ale activului patrimonial, deoarece sunt
destinate comercializării. Sumele obţinute au destinaţii diferite în patrimoniul societăţii, în funcţie
de situaţiile concrete. 68
112
Legea nr. 31/1990, art. 3.
113
Legea nr. 31/1990, art. 233 – art. 254.
Beneficiile obţinute de societate se pot subclasifica în părţi destinate redistribuirii şi părţi
care rămân în societate. Cele din prima categorie sunt destinate achitării dividendelor şi fac parte
din activul patrimonial numai până la data scadenţei, după care sunt incluse în pasiv.
Valorile pozitive intrate ocazional în patrimoniu pot consta în donaţii, moşteniri, creanţe
recuperate, câştiguri la jocuri cu caracter aleatoriu etc. Destinaţia acestora diferă în funcţie de
situaţiile concrete şi de voinţa asociaţilor.
Pasivul patrimoniului societăţii cuprinde totalitatea datoriilor pe care societatea le are faţă de
asociaţi, stat şi terţi. Toate prestaţiile la care se obligă societatea sau cele care iau naştere în baza
altor raporturi juridice sunt datorii ale ei faţă de creditorii respectivi. Obligaţiile sociale sunt
garantate cu întregul patrimoniu social, iar în cazul celor cu răspundere nelimitată, şi cu
patrimoniul asociaţilor, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege 112.
c) Existenţa responsabilităţii proprii
Participarea societăţii comerciale la raporturile juridice presupune asumarea unor obligaţii
de natură contractuală (dacă acestea derivă dintr-un contract) şi de natură delictuală (dacă rezultă
din săvârşirea unei fapte ilicite). Societatea răspunde numai de obligaţiile asumate de către
persoanele care o reprezintă, în condiţiile legii. În cazul societăţii în nume colectiv, obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.
La societăţile în comandită simplă şi pe acţiuni, răspunderea nelimitată şi solidară îi vizează
numai pe asociaţii comanditaţi. Răspunderea asociaţilor este subsidiară în ambele cazuri,
realizându-se numai după ce s-a epuizat patrimoniul societăţii sau în cazul neonorării creanţelor în
termen de 15 zile de la punerea în întârziere.
Încetarea activităţii societăţii comerciale
Societăţile comerciale se pot constitui pe durată limitată sau nelimitată, dar şi în cel din urmă caz
activitatea lor poate înceta prin fuziune, divizare sau dizolvare. Încetarea propriu-zisă a activităţii
este urmată de faza lichidării societăţii, care implică operaţiunile de plată a debitelor şi împărţirea
soldului113.
a) Fuziunea societăţilor comerciale
Fuziunea este operaţiunea prin care:
a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, a unei plăţi în numerar de maximum 10 % din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate, sau 69
114
Legea nr. 31/1990, art. 222 – art. 232.
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate, către acţionarii societăţii divizate.
b) Divizarea societăţii comerciale.
Divizarea este operaţiunea prin care:
a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, a unei plăţi în numerar de maximum 10 % din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate;
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi
pasivele sale mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10 % din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.
Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite. Fuziunea sau
divizarea, poate fi efectuată chiar dacă societăţile dizolvate sunt în lichidare, cu condiţia ca
acestea să nu fi început încă distribuirea între asociaţi a activelor ce li s-ar cuveni în urma
lichidării.
Fuziunea/divizarea produce efecte:
a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării în
registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;
b) în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat
operaţiunea, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea
efect la o altă dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exerciţiului financiar curent al
societăţii absorbante sau societăţilor beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu
financiar încheiat al societăţii sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul.
c) Dizolvarea societăţilor comerciale.
Operaţiunea de dizolvare vizează atât actul constitutiv al societăţii, cât şi existenţa ei ca entitate
juridică şi economică. Sub aspectul capacităţii juridice se produce o restrângere la activităţile care
vizează lichidarea efectivă a patrimoniului social. Cauzele de dizolvare pot fi generale sau
speciale114. Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul nu mai pot
întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru
acţiunile întreprinse. 70
115
S. Cărpenaru, op.cit., pg.264.
5.1 Societatea în nume colectiv
Societatea în nume colectiv reprezintă tipul de bază a societăţii comerciale, sub aspectul vechimii
şi a formei de organizare juridică. Ea cuprinde un număr mic de asociaţi care, de obicei, sunt rude,
prieteni sau cunoscuţi. Această formă este preferată de cei care intenţionează să realizeze
împreună afaceri de mică anvergură, asumându-şi toate riscurile ce derivă din aceasta. Societatea
în nume colectiv poate fi definită ca o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei
încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura
o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate, în care asociaţii răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii 115.
Societatea în nume colectiv se caracterizează prin aceea că asocierea se bazează pe
încrederea deplină a asociaţilor; capitalul social este divizat în părţi proporţionale aportului social
al fiecărui asociat, nereprezentate prin titluri de valoare, care sunt în principiu netransmisibile;
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
tuturor asociaţilor. În pofida denumirii, asociaţii nu lucrează în nume propriu, exercitând comerţul
pentru societate, astfel că numai aceasta are calitatea de comerciant.
Calitatea de asociaţi o pot avea atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Dacă acestea din
urmă constau însă în societăţi cu răspundere limitată sau pe acţiuni, ele vor răspunde nelimitat
numai cu patrimoniul lor şi nu cu al persoanelor care le-au constituit. Denumirea societăţii în
nume colectiv trebuie să includă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, iar dacă o persoană
străină de societate consimte să-i fie inclus numele pe firma societăţii, aceasta devine
răspunzătoare în mod nelimitat şi solidar pentru toate obligaţiile societăţii. Capitalul social
subscris sau vărsat va fi determinat de părţi în funcţie de obiectul de activitate, fără să fie stabilit
un plafon minim legal. În actul constitutiv se va arăta însă în ce constă aportul concret al fiecărui
asociat şi data la care se va vărsa capitalul social subscris. Societatea în nume colectiv, la fel ca şi
societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată, sunt obligate să verse integral
la data constituirii capitalul social subscris 116. Actul modificator al actului constitutiv al unei
societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă, în formă autentică, se va depune la oficiul
registrului comerţului. Numărul redus al asociaţilor acestui tip de societate permite luarea
deciziilor de către toţi asociaţii, dar legea a consacrat şi principiul majorităţii, în cazul
divergenţelor între ei. În această ipostază va fi necesară realizarea majorităţii absolute a capitalului
social. Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, poate decide
un singur administrator, dacă ceilalţi se găsesc în imposibilitatea de a lua parte la administrare
(art.76). 71
116
Este tot o modificare introdusă de noul proiect de lege despre care am mai discutat la pagina 55
5.2 Societatea în comandită simplă
Societatea în comandită simplă este constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a
două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate
comercială în scopul împărţirii beneficiilor, din care unii răspund în limita aporturilor de capital
(comanditarii), iar alţii răspund în mod nelimitat şi solidar (comanditaţii).
Acest tip de societate se caracterizează prin existenţa a două categorii de asociaţi,
denumiţi comanditari şi comanditaţi. Comanditarii sunt asociaţii care deţin capitalul social, însă
nu doresc să se implice în afaceri, astfel că îl încredinţează altei categorii de asociaţi denumiţi
comanditaţi, care au iniţiativa afacerilor comerciale şi îşi asumă răspunderea nelimitată. Alte
caracteristici ale acestui tip de societate sunt existenţa deplinei încrederi între asociaţii
comanditari şi comanditaţi, divizarea capitalului în părţi de interes, în funcţie de aportul fiecărui
comanditar, care nu pot fi însă reprezentate prin titluri de valoare, răspunderea diferită a
asociaţilor pentru obligaţiile sociale, în funcţie de categoria din care fac parte.
Denumirea (firma) societăţii trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţii
comanditaţi, menţionându-se acesta în orice act, însoţit de forma juridică a societăţii, sediul şi
numărul de înmatriculare. Dacă un comanditar sau o altă persoană consimte să i se înscrie numele
în firma societăţii, devine răspunzător în mod nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
Asociaţii comanditari care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social vor putea
decide cu privire la: alegerea unuia sau a mai multor administratori ai societăţii şi revocarea lor;
rezolvarea divergenţelor dintre administratori; aprobarea bilanţului şi stabilirea răspunderii
administratorilor.
Asupra celorlalte probleme ale societăţii decid toţi asociaţii comanditari şi comanditaţi, iar
în cazul divergenţelor au prioritate cei care reprezintă majoritatea capitalului social, întrucât
dreptul la vot este direct proporţional cu capitalul deţinut, dacă nu se prevede altfel în actul
constitutiv.
Asociaţii comanditari au posibilitatea să încheie anumite tranzacţii în contul societăţii
numai în baza unei procuri speciale, pentru operaţiuni determinate, care emană de la
reprezentanţii societăţii şi este înscrisă în registrul comerţului. În cazul nerespectării acestor
cerinţe, comanditarul răspunde faţă de terţi în mod solidar şi nelimitat, pentru toate obligaţiile
contractate de societate după această dată (art. 89 al. 1).
Asociaţii din această categorie au însă dreptul să exercite acte de supraveghere, să
participe la numirea şi la revocarea administratorilor sau să îi autorizeze pe aceştia pentru
operaţiuni care depăşesc puterile acordate iniţial. Comanditarii mai au dreptul să ceară copie de pe
bilanţul contabil şi de pe 72
 contul de profit şi pierderi şi să controleze exactitatea lor prin cercetarea registrelor
comerciale şi a celorlalte documente justificative (art. 89 al. 2 şi 3).
Comanditarii pot îndeplini unele servicii în administraţia internă a societăţii (consilier,
colaborator tehnic, contabil etc.), cu condiţia de a nu intra în raporturi juridice cu terţii .
Răspunderea comanditarilor este limitată la cuantumul aportului social, iar comanditaţii
răspund nelimitat şi solidar, însă în subsidiar faţă de societate, dacă aceasta nu poate onora
creanţele în termen de 15 zile de la punerea în întârziere.
5.3. Societatea pe acţiuni
Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi mai evoluată a societăţii comerciale,
în care contează mai mult aportul de capital decât calităţile personale ale asociaţilor. Din cauza
estompării calităţilor personale ale asociaţilor, acest tip de societate purta anterior denumirea
“societate anonimă”, care se menţine şi în prezent în legislaţiile altor state. Ea funcţionează ca un
organism democratic în care minoritatea se supune hotărârilor majorităţii în adunările generale, iar
administratorii şi directorii gestionează societatea în baza unui mandat, iar cenzorii controlează
legalitatea gestionarii.
Acţionarii au drepturi nu numai patrimoniale, între care cel mai important este dreptul la
dividend, dar si nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la vot şi dreptul la informare. Fiind prin esenţă o
societate de capitaluri, de esenţa ei este răspunderea asociaţilor în limita aporturilor lor pentru
obligaţiile sociale şi negociabilitatea acţiunilor – titluri reprezentative ale cotelor de participare la
formarea capitalului social.
Societatea pe acţiuni poate fi definită ca forma de societate constituită prin asocierea unui
număr de persoane, numite acţionari, pentru a dezvolta o activitate comercială în scopul împărţirii
beneficiilor şi ale căror aporturi la formarea capitalului social sunt reprezentate prin titluri
negociable, numite acţiuni, răspunderea pentru obligaţiile sociale fiind angajată în limita lor.
Caracterizarea acţiunii:
- este o fracţiune a capitalului social de o valoare egală – acţiunile trebuie sa fie de valoare
egala; ele acordă posesorilor drepturi egale.
- dreptul ce poartă asupra acestei fracţiuni, derivă din calitatea de acţionar.
- din punct de vedere al titlului pe care îl reprezintă şi modului de transmitere se
deosebesc acţiuni la purtător ş acţiuni nominative.
- reprezintă o fracţiune a capitalului social ce nu poate fi divizată. Acţiunile fiind
indivizibile, coproprietarii unei acţiuni trebuie să desemneze un singur reprezentant pentru
exercitarea drepturilor rezultând din acea acţiune. Pentru efectuarea vărsămintelor, toţi sunt însă
răspunzători solidar. 73
 Caracterele principale ale societăţii pe acţiuni constau în:
- existenţa unui număr minim de cinci asociaţi, denumiţi acţionari; conform proiectului de
modificare a legii societăţilor comerciale, numărul minim de acţionari necesari pentru a putea da
naştere unei societăţi pe acţiuni va scădea la doi.
- capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi
mai mic de 90.000 de lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă
a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro.
- Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului
social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică. În cazul unei subscrieri
integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul
social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferenţa de capital
social subscris va fi vărsat: a) pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12
luni de la data înmatriculării societăţii; b) pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în
termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
- divizarea capitalului social în părţi egale denumite acţiuni, care sunt negociabile şi
transmisibile;
- răspunderea asociaţilor numai până la limita capitalului social subscris.
În ceea ce priveşte conţinutul actului constitutiv societatea pe acţiuni se constituie prin
contract de societate şi statut, care pot fi însă întocmite sub forma unui înscris unic denumit act
constitutiv (art. 5). Legea prevede forma autentică a contractului de societate şi conţinutul
acestuia, care cuprinde mai multe clauze obligatorii decât în cazul societăţilor de persoane. Actul
constitutiv se semnează de asociaţii fondatori, din categoria cărora nu pot face parte persoanele
incapabile sau care au fost condamnate pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege (art. 6 şi art.
8). Contractul de societate poate stabili acordarea unor avantaje asociaţilor fondatori, pentru
aportul pe care l-au avut la constituirea societăţii (art. 8 lit. m).
Firma societăţii se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de alte
societăţi cu aceeaşi formă de organizare juridică din judeţul respectiv. Denumirea poate fi
diversificată, formată din combinaţii de litere şi cifre, cuvinte provenite din mitologie, astrologie,
geografie, istorie sau chiar din numele unor persoane consacrate. Orice act care emană de la
societate trebuie să cuprindă denumirea, forma juridică de organizare, numărul de înmatriculare,
capitalul social şi capitalul efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanţ aprobat. 74
 Capitalul social nu poate fi mai mic de 90 000 lei noi sau echivalentul a 25 000 EURO,
însă fiecare acţionar va trebui să depună cel puţin 30% din capitalul subscris până în momentul
constituirii, urmând ca diferenţa să fie vărsată în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii
(art. 8 lit. d).
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii, iar cele în muncă nu sunt
permise. Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin
predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Mai este necesar să se
prevadă valoarea fiecărui bun, modul de evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea.
Aporturile în creanţe nu sunt posibile la societăţile al căror capital se constituie prin subscripţie
publică (art. 15).
Acţiunile nu pot avea valoare nominală mai mică de 1.000 lei, iar în actul constitutiv se va
preciza valoarea nominală concretă, numărul lor, dacă sunt nominative sau la purtător şi drepturile
conferite fiecărei categorii de acţiuni. Fiecare acţiune va cuprinde date referitoare la societate,
capital, asociaţi şi avantajele acordate fondatorilor (art. 8 lit. f şi art. 93).
Administratorii vor fi nominalizaţi prin nume, locul şi data naşterii, domiciliu şi cetăţenie,
în cazul că sunt persoane fizice. În cazul asociaţilor care au calitatea de persoane juridice se va
menţiona denumirea, sediul şi naţionalitatea. Pentru ambele categorii de administratori se va
stabili garanţia pe care trebuie să o depună, puterile care le sunt conferite, dacă le vor exercita
împreună sau separat şi dacă unii vor avea drepturi speciale de reprezentare şi de administrare (art.
8 lit. g).
Cenzorii pot fi persoane fizice sau juridice, fiind necesară nominalizarea lor prin date
similare cu ale administratorilor (art. 8 lit. h).
Funcţionarea societăţii va cuprinde clauze referitoare la luarea hotărârilor în adunarea
generală a acţionarilor, modul de lucru al administratorilor, numărul cenzorilor etc. (art. 8 lit. i).
Distribuirea beneficiilor şi suportarea pierderilor se va concretiza prin clauze referitoare la
mărimea acestora, împărţirea între acţionari şi eventualele avantaje acordate asociaţilor fondatori
(art. 8 lit. k şi m). Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii şi cheltuielile efectuate cu
acestea se vor materializa în clauze axate pe operaţiunile concrete din faza constituirii societăţii
(art. 8 lit. o).
Modalităţile de constituire a societăţii pe acţiuni
a) Constituirea simultană (fără apel la subscripţia publică).
Constituirea simultana a societăţii pe acţiuni presupune semnarea actului constitutiv de
către toţi acţionarii. Capitalul social trebuie să fie simultan şi integral subscris. La constituire
capitalul social vărsat nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris. Vărsământul trebuie efectuat
de fiecare acţionar în parte, ca o concretizare a intenţiei sale de a contribui material sau volitiv la
formarea societăţii. Cota de 30% vizează aportul în numerar a cărui fracţionare este posibilă.
Aportul în natură trebuie vărsat integral, nefiind de conceput o acoperire parţială a acestuia. Restul
de 70% din aportul în numerar va fi vărsat la data şi în modul convenit în contract, în termen de
12 luni de la data înmatriculării. 75
 Actul constitutiv, se încheie sub semnătura privată, forma autentică fiind obligatorie
atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren.
b) Constituirea continuată (prin subscripţie publică).
Constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, presupune apelul la resursele
financiare ale populaţiei, fondatorii adresând în acest scop celor interesaţi o ofertă de subscriere.
Aceasta fază presupune o fază premergătoare care cuprinde lansarea prospectului de emisiune şi
subscrierea acţiunilor, o fază intermediară: validarea subscripţiei şi aprobarea actului constitutiv al
societăţii de către adunarea constitutivă a acceptanţilor şi o fază finală autorizarea de către
judecătorul delegat a funcţionării societăţii şi înmatricularea acesteia în Registrul Comerţului.
Iniţiativa, pregătirea şi îndeplinirea formalităţilor necesare finalizării acestor faze revin
fondatorilor. În concepţia legii 31/1990 sunt consideraţi fondatori: semnatarii actului constitutiv
precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii.
Oferta adresată de fondatori publicului pentru a subscrie acţiuni îmbracă forma
prospectului de emisiune. Prospectul de emisiune va cuprinde datele prevăzute la art.8 din legea
31/1990 care reglementează conţinutul actului constitutiv, cu excepţia celor privind pe
administratori şi cenzori care vor fi numiţi de adunarea constitutivă. Clauza privind capitalul
social, va prevedea că la constituire, fiecare acceptant trebuie să verse în numerar jumătate din
valoarea acţiunilor subscrise la C.E.C. ori altă societate bancară, iar acţiunile ce reprezintă
aporturi în natură vor trebui acoperite integral. Societatea se va constitui numai dacă întregul
capital social a fost subscris şi fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea
acţiunilor subscrise. Restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la
înmatriculare.
Prospectul de emisiune stabileşte data închiderii subscripţiei. În scopul de a-i proteja pe
subscriitori de eventualele abuzuri ale fondatorilor, participările la beneficiile societăţii, rezervate
de fondatori în folosul lor, deşi acceptate de subscriitori, nu au efect decât dacă au fost acceptate
de adunarea constitutivă. Adunarea constitutivă va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine
fondatorilor unei societăţi constituite prin subscripţie publică. Această cotă nu poate depăşi 6%
din profitul net şi nu poate fi acordată pe o perioadă mai mare de 5 ani de la data constituirii
societăţii. Cuprinderea tuturor clauzelor şi menţiunilor în prospectul de emisiune este obligatorie.
Prospectul de emisiune trebuie să îmbrace forma autentică şi să fie semnat de fondatori.
Înainte de publicare, prospectul de emisiune va fi depus la oficiul registrului comerţului din
judeţul unde se va stabili sediul societăţii.
Subscrierea de acţiuni este un contract sinalagmatic prin care o persoană acceptă oferta
fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acţiuni, aducând ca aport o sumă de bani, cel puţin
egală cu nivelul nominal al unei acţiuni al cărei proprietar va deveni. Subscrierea se va face pe
unul din 76
 exemplarele prospectului de emisiune. Subscrierea va arăta: numele şi prenumele sau
denumirea, domiciliul ori sediul subscriitorilor, numărul în litere al acţiunilor subscrise, data
subscrierii şi declaraţia expresă a subscriitorului că are cunoştinţă şi acceptă prospectul de
emisiune şi semnătura subscriitorului. Din acest moment, subscriitorul are calitatea de acceptant.
Subscripţia trebuie să fie fermă şi irevocabilă, pură şi simplă, efectivă şi sinceră.
Acţiunile emise de societate
Acţiunile sunt titluri de credit reprezentative ale unor fracţiuni obligatoriu egale din
capitalul social, care conferă posesorului calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile.
Noţiunea „acţiune” are mai multe sensuri, întrucât simbolizează o fracţiune a capitalului social, un
titlu de credit sau raportul juridic dintre acţionar şi societate.
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile se clasifică în acţiuni nominative şi acţiuni la
purtător. Acţiunile din prima categorie se subclasifică în acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale
(art. 91 şi art. 95).
Acţiunile nominative sunt cele ale căror titulari sunt identificaţi în cuprinsul acţiunii prin
nume şi domiciliu sau prin denumire şi sediu. Aceleaşi elemente de identificare sunt înscrise în
registrul de acţiuni al societăţii, astfel că transmiterea acţiunii unei alte persoane trebuie
menţionată şi în registru (art. 98). Acţiunile la purtător nu conţin elemente de identificare, astfel
încât se prezumă că titularul acesteia este cel ce o deţine. Dreptul de proprietate asupra acestora se
transmite prin simpla tradiţiune (art. 99).
Acţiunile preferenţiale conferă titularilor drepturi diferite de ale titularilor acţiunilor
ordinare, şi anume dreptul la dividende prioritare din beneficii, în proporţia stabilită în actul
constitutiv. Titularii acestora au toate drepturile specifice acţionarilor, cu excepţia dreptului de
vot. Ele nu pot fi deţinute de reprezentanţii, administratorii şi cenzorii societăţii. Acest tip de
acţiuni dau dreptul la un dividend prelevat asupra beneficiului, înaintea oricărei alte prelevări
( acestea nu pot depăşi ¼ din capitalul social). Acţiunile preferenţiale şi acţiunile ordinare vor
putea fi convertite dintr-o categorie în cealaltă prin hotărârea adunării generale extraordinare a
acţionarilor (art. 95).
Acţiunile emise de o societate pot fi materializate în înscrisuri pe suport de hârtie sau pot
fi emise în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Acţiunile din prima categorie pot fi emise
şi sub forma titlurilor cumulative, pentru mai multe acţiuni, care cuprind un multiplu al acestora.
Dacă nu a emis acţiuni în formă materială, societatea poate elibera titularilor certificate de
acţionar, din care rezultă toate elementele referitoare la acţiuni (art. 97).
Acţiunea, ca înscris care încorporează anumite drepturi, trebuie să cuprindă elementele
care privesc societatea emitentă, precum şi drepturile conferite posesorului. Elementele de
identificare vor consta în denumirea societăţii, data înfiinţării, numărul de înmatriculare, capitalul
social, numărul 77
 acţiunilor emise, valoarea nominală, vărsămintele efectuate, avantajele acordate
fondatorilor etc. (art. 93 al. 2).
Emiterea acţiunilor se poate realiza numai în condiţiile prevăzute de lege, pentru a se
preîntâmpina abuzurile şi fraudele.
O primă condiţie se referă la momentul emiterii lor, care se poate situa numai după
înmatricularea societăţii, pentru a nu fi posibilă apariţia acţiunilor unor societăţi care nu mai
definitivează procedura constituirii. Altă condiţie vizează valoarea minimă a unei acţiuni, care nu
va putea fi mai mică de 1.000 lei,dar pot avea o valoare mai mare. Acţiunile emise ulterior nu pot
avea înscrisă o altă sumă decât cea iniţială sau decât valoarea nominală (art. 92 al. 1 şi art. 93 al.
1).
Ultima condiţie vizează interdicţia emiterii de noi acţiuni, până nu vor fi complet achitate
cele din emisiunea precedentă, din raţiuni referitoare la ocrotirea creditului general (art.92 al. 3).
Drepturile acţionarilor pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale, astfel în categoria drepturilor
patrimoniale sunt incluse:
- dreptul de a participa la adunarea generală, pe care îl au toţi acţionarii, chiar dacă legea
le interzice unora să voteze;
- dreptul de vot proporţional cu numărul acţiunilor deţinute, dacă legea nu prevede altfel
sau dacă nu s-a omis vărsarea capitalului până la termenul scadent;
- dreptul de informare, constând în posibilitatea consultării registrelor, bilanţului, a
rapoartelor cenzorilor şi administratorilor (art. 173);
- drepturile acţionarilor minoritari: de a cere admininistratorilor convocarea adunării
generale;de a cere instanţei desemnarea experţilor; dreptul de ataca în justiţie hotărârile adunării
generale;
În categoria drepturilor patrimoniale enumerăm:
- dreptul la dividende, plătibile proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 67 al. 2);
- dreptul asupra rezervelor;
- dreptul preferenţial de subscripţie;
- dreptul de a înstrăina acţiunile;
- dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii, proporţional cu acţiunile deţinute,
în funcţie de bilanţul final de lichidare a societăţii (art. 262).
Obligaţiile acţionarilor sunt stabilite de lege şi prin actul constitutiv. Principala obligaţie
legală constă în plata capitalului subscris. Acţionarii care nu îşi îndeplinesc această obligaţie vor fi
somaţi în acest sens, iar ulterior se va putea opta pentru urmărirea lor prin justiţie sau anularea
acţiunilor lor nominative. În locul celor anulate, vor fi emise noi acţiuni, care vor fi vândute (art.
100), de asemenea 78
 trebuia să respecte actul constitutiv şi hotărârile adunărilor generale, precum şi obligaţia
acţionarilor de a suporta pierderile sociale până la concurenţa aportului lor.
Obligaţiunile emise de societatea pe acţiuni
Societăţile pe acţiuni utilizează procedura emiterii obligaţiunilor când au nevoie de capital
şi nu îl pot obţine prin emiterea de noi acţiuni, întrucât nu doresc să mărească numărul acţionarilor
sau nu este permisă această procedură din cauza neachitării integrale a acţiunilor subscrise
anterior. Totodată, nu este avantajos sau posibil să se procure fondurile necesare din împrumuturi.
În aceste condiţii, societatea comercială emite titluri de credit denumite obligaţiuni, pentru
atragerea fondurilor necesare.
Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate, în schimbul sumelor de bani
împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile aferente, fără a se modifica structura şi valoarea capitalului social.
După criteriul modului de transmitere, obligaţiunile pot fi nominative şi la purtător.
Obligaţiunea nominativă cuprinde numele şi domiciliul persoanei fizice sau denumirea şi
sediul persoanei juridice care are calitatea de obligator. Dreptul încorporat în titlu se poate
exercita numai de titularul acestuia. Obligaţiunea la purtător nu cuprinde menţiuni de identificare
a titularului, fiind valabilă la cel care o deţine.
După modul de amortizare, obligaţiunile se clasifică în obligaţiuni ordinare, obligaţiuni cu
primă şi obligaţiuni cu loturi.
Obligaţiunile ordinare îl îndreptăţesc pe obligator să primească valoarea lor nominativă, la
care au fost achiziţionate şi dobânda prestabilită în funcţie de data răscumpărării.
Obligaţiunile cu primă sunt vândute la un preţ inferior celui nominal, care oscilează în
funcţie de data prestabilită pentru răscumpărare, iar la împlinirea termenului obligatorul va primi
pentru ele valoarea nominală.
Obligaţiunile cu loturi se vând şi se răscumpără la valoarea nominală, dar îl îndreptăţesc
pe obligator la trageri loto periodice, cu prilejul cărora poate câştiga sume mai mari decât cele
reprezentate de dobânda acordată obligaţiunilor ordinare (art. 171 al. 2)
Obligaţiunile au unele trăsături generale asemănătoare cu ale acţiunilor, întrucât sunt
cesibile, indivizibile şi convertibile. Ele se mai aseamănă cu acţiunile, întrucât sunt titluri de
valoare şi au aceeaşi finalitate în privinţa obţinerii disponibilităţilor financiare de către societatea
emitentă.
Între acţiuni şi obligaţiuni există însă şi numeroase deosebiri, dintre care pot fi
exemplificate următoarele:
- acţiunile sunt fracţiuni din capital, iar obligaţiunile sunt fracţiuni din împrumutul unic;
- acţiunile conferă posesorului calitatea de asociat, iar obligaţiunile determină numai
calitatea de creditor; 79
 - acţiunile pot fi emise la constituirea societăţii sau ulterior, iar obligaţiunile nu pot fi
emise la înfiinţarea societăţii;
- acţiunile sunt emise pentru a dăinui pe întreaga existenţă a societăţii, iar obligaţiunile
subzistă numai pe perioade limitate, până la amortizare;
- acţiunile dau drept de participare la masa falimentară numai după stingerea datoriilor
către terţi, iar obligaţiunile nu generează nici o interdicţie în acest sens.
Pentru emiterea obligaţiunilor sunt necesare anumite condiţii stabilite de Legea nr.
31/1990.
Emiterea de obligaţiuni poate fi hotărâtă numai de adunarea generală extraordinară (art.
113 lit. k). Suma totală pentru care se pot emite obligaţiuni nu poate depăşi trei pătrimi din
capitalul social vărsat, existent conform ultimei situaţii financiare aprobate. Valoarea nominală a
unei obligaţiuni nu va putea fi mai mică de 25.000 lei, iar obligaţiunile din aceeaşi emisiune
trebuie să fie de valoare egală şi conferă posesorilor lor drepturi egale. Obligaţiunile convertibile
în acţiuni trebuie să aibă valoare nominală egală cu a acestora (art. 165 al. 5).Valoarea
obligaţiunilor subscrise trebuie integral vărsată. Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe
suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont (art. 162 al. 4).
Emiterea obligaţiunilor prin subscripţie publică.
Obligaţiunile care fac obiectul unei oferte publice vor respecta fazele specifice constituirii
societăţii prin apel la subscripţia publică. În acest scop administratorii vor publica prospectul de
emisiune, care va cuprinde date referitoare la identificarea şi situaţia financiar-contabilă a
societăţii (art. 163). Înainte de publicare oferta va trebui autorizată de Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare .
Obligaţiunile se subscriu de persoanele interesate, prin intermediul societăţilor de valori
mobiliare, pe exemplarele prospectului de emisiune, menţionându-se datele de identificare ale
persoanei fizice sau juridice, numărul obligaţiunilor subscrise şi data subscrierii. Valoarea
obligaţiunilor subscrise trebuie vărsată integral (art. 165). Pe baza subscrierilor, societatea emite
titlurile obligaţiunilor, care vor cuprinde aceleaşi elemente ca şi prospectul de emisiune.
Drepturile obligatarilor
Deţinătorii de obligaţiuni sunt creditori ai societăţii şi beneficiază de toate drepturile
specifice acestora. În vederea apărării în comun a intereselor, obligatarii se pot întruni în adunarea
generală, la cererea unui număr de deţinători care să reprezinte cel puţin un sfert din titlurile emise
şi nerambursate. Deţinătorii de obligaţiuni vor putea fi reprezentaţi de mandatari, însă această
calitate nu poate fi atribuită administratorilor, cenzorilor sau funcţionarilor societăţii. Convocarea
şi votarea se realizează pe baza procedurii stabilite pentru adunarea ordinară a acţionarilor (art.
166).
Atribuţiile adunării generale a obligatarilor constau în: numirea unui reprezentant al
obligatorilor; îndeplinirea actelor de supraveghere şi de apărare a intereselor comune ale
obligatorilor; 80
 constituirea unui fond pentru acoperirea cheltuielilor; formularea opoziţiei în privinţa
modificării actelor societăţii care ar putea aduce atingere drepturilor obligatarilor sau cu privire la
emiterea de noi obligaţiuni. Reprezentantul obligatarilor va putea asista la adunările generale ale
acţionarilor şi îi poate reprezenta pe obligatari în justiţie, dar nu poate lua parte la administrarea
societăţii (art.167). Se pot pronunţa asupra emiterii de noi obligaţiuni de către societate.
Obligatarii mai au dreptul să se înscrie la masa falimentară şi să urmărească împărţirea activelor
societăţii. Rambursarea obligaţiunilor presupune rambursarea către societatea emitentă la scadenţă
a împrumutului, fiind posibilă şi rambursarea anticipată a unora dintre obligaţiuni prin tragere la
sorţi.
Conducerea societăţii pe acţiuni
a) Componenţa şi clasificarea adunărilor generale ale acţionarilor
Adunarea generală a acţionarilor cuprinde toţi acţionarii, exprimă voinţa socială şi decide
asupra tuturor problemelor date de lege în competenţa sa, reprezentând organul de deliberare şi
decizie. Adunările generale sunt ordinare, extraordinare şi speciale.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an,în cel mult patru luni de la
încheierea exerciţiului financiar. Când actul constitutiv nu dispune altfel, ele se vor ţine la sediul
societăţii şi în localul ce se va indica în convocare. Pe lângă alte probleme înscrise la ordinea de
zi, adunarea generală este obligată: să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul contabil; să
asculte rapoartele administratorilor şi ale cenzorilor; să fixeze aspectele referitoare la cuantumul şi
plata dividendelor; să aleagă administratorii şi cenzorii; să fixeze remuneraţia acestora, dacă nu a
fost stabilită prin actul constitutiv; să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească
bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pe exerciţiul financiar următor; să
hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii (art. 110
şi art. 111).
Pentru validitatea deliberărilor acesteia, este necesară prezenţa acţionarilor care să
reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social. Hotărârile se iau de acţionarii ce deţin
majoritatea absolută a capitalului reprezentat în adunare, dacă nu se prevede altfel în actul
constitutiv sau în legile aplicabile anumitor categorii de societăţi pe acţiuni.
Dacă nu se realizează această majoritate, adunarea generală convocată ulterior va putea
decide asupra aceloraşi probleme cu majoritate simplă, indiferent de cuantumul capitalului pe care
îl deţin cei prezenţi (art. 112).
Adunarea generală extraordinară se întruneşte în mod excepţional, când trebuie să ia o
hotărâre de importanţă deosebită, care se referă la: schimbarea formei juridice a societăţii;
mutarea sediului; schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei; majorarea capitalului;
reducerea sau reîntregirea capitalului; fuziunea sau divizarea; dizolvarea înainte de termen;
conversia acţiunilor sau obligaţiunilor dintr-o categorie în alta; emisiunea de noi acţiuni sau
obligaţiuni; orice altă modificare a 81
 actului constitutiv şi delegarea consiliului de administraţie cu unele atribuţii specifice
adunării generale ordinare (art. 11 şi art. 114).
Dacă actul constitutiv nu dispune altfel, la prima convocare a adunării generale
extraordinare este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social iar
hotărârile se vor lua cu majoritatea simplă a capitalului prezent. La convocările următoare este
suficientă prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile se pot lua
cu votul acţionarilor ce reprezintă cel puţin o treime din întregul capital social (art. 115).
Adunarea generală specială este formată din titularii anumitor categorii de acţiuni, cum ar
fi acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot. Această adunare este competentă
să supervizeze hotărârea unei adunări generale prin care se modifică drepturile sau obligaţiile
referitoare la o categorie de acţiuni. Hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse
aprobării adunărilor generale corespunzătoare. Aspectele referitoare la convocarea, cvorumul şi
desfăşurarea adunărilor generale ale acţionarilor din această categorie sunt similare cu cele
referitoare la adunarea generală ordinară (art. 116).
b) Convocarea adunării generale
Adunarea generală poate fi convocată de administratori sau de acţionarii care reprezintă
cel puţin o zecime din capitalul social, dacă nu se prevede altfel în actul constitutiv.
Pentru convocarea adunării generale sunt prevăzute anumite condiţii legale de publicitate
şi de respectare a unor termene, dar de la unele se pot face derogări în actele constitutive.
Termenul de convocare nu poate fi mai mic de 15 zile de la data publicării pentru prima întrunire,
menţionându-se explicit ordinea de zi şi textul integral al propunerilor ce vor fi supuse dezbaterii.
Dacă administratorii refuză să convoace adunarea generală, instanţa va delega în acest scop un
acţionar (art. 117, art. 118 şi art. 119). Aspectele legale referitoare la procedura convocării vor
putea fi ignorate, dacă există unanimitate în acel sens din partea tuturor deţinătorilor de capital
(art. 121).
c) Dreptul de vot în cadrul adunării generale
Acţionarii exercită dreptul la vot proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă,
dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel sau dacă nu s-a limitat numărul voturilor pentru
cei care posedă mai mult de o acţiune. Dreptul de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au
efectuat vărsămintele scadente de capital. Cei care posedă acţiuni la purtător au drept de vot
numai dacă le-au depus cu cinci zile înainte de ţinerea adunării (art. 101, art. 120 şi art. 122).
Administratorii care posedă acţiuni nu au dreptul să voteze în legătură cu descărcarea
gestiunii lor sau cu o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie. Ei pot vota
însă bilanţul contabil şi contul de profit, dacă deţin cel puţin jumătate din capitalul social (art.
125). 82
 În cazul existenţei unui interes contrar cu al societăţii, administratorul trebuie să se abţină
de la votul referitor la acea operaţiune, iar în caz contrar este răspunzător de daunele provocate
societăţii (art. 126).
Dreptul de vot poate fi cedat numai altor acţionari, pe baza unei procuri speciale, însă prin
actul constitutiv se pot face derogări de la acest principiu (art. 124). Votul este secret numai în
legătură cu alegerea şi revocarea membrilor consiliului de administraţie, a cenzorilor şi cu
răspunderea administratorilor (art. 129).
d) Hotărârile adunării generale.
Formalităţile de convocare, prezenţa, rezumatul dezbaterilor şi hotărârile luate vor fi
consemnate în procesul-verbal întocmit de unul din secretarii aleşi cu acel prilej. La procesul-
verbal se vor anexa actele referitoare la convocare şi prezenţă, după care va fi înregistrat la
societate, procesul – verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale. Pentru a fi opozabile
terţilor, hotărârile vor fi depuse la registrul comerţului, pentru înregistrare şi publicare (art. 128 şi
art. 130).
Hotărârile legale sunt obligatorii pentru acţionarii absenţi sau pentru cei care au votat
împotrivă. Cele contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie în termen de 15 zile
de la publicare. Pe durata judecăţii se poate cere suspendarea hotărârii atacate (art. 131).
Acţionarii care nu sunt de acord cu hotărârile luate cu privire la schimbarea formei
juridice, mutarea sediului sau modificarea obiectului de activitate, se pot retrage având dreptul la
contravaloarea acţiunilor lor (art. 133).
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. In mod excepţional, votul secret este
obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie si a cenzorilor, pentru
revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor.
Administrarea societăţii pe acţiuni
Administrarea societăţii se realizează de unul sau de mai mulţi administratori,temporari şi
revocabili, constituiţi în consiliul de administraţie, care pot delega o parte din atribuţii unui
comitet de direcţie. Numirea şi înlocuirea administratorilor sunt de competenţa adunării generale.
Conducerea operaţiunilor societăţii se realizează de preşedintele consiliului de administraţie şi de
directorii executivi. Durata numirii administratorilor prin actul constitutiv nu poate fi mai mare de
patru ani, daca nu s-a stabilit durata mandatului prin actul constitutiv, el este pentru doi ani, iar cei
care au interdicţia de a fi fondatori nu pot avea nici calitatea de administratori. Calitatea de
administrator poate fi atribuită şi persoanelor juridice, asociat sau neasociat. Fiecare administrator
va depune o garanţie materială, aceasta nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni
sau dublul remuneraţiei lunare şi specimen de semnătură, la registrul comerţului (art. 134 – art.
138). 83
 Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată pe lună. Hotărârile consiliului de
administraţie se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi, iar prezenţa este statutară numai
cu majoritatea simplă (art. 139), preşedintele consiliului de administraţie va avea votul decisiv în
caz de paritate a voturilor.
Directorii şi membrii comitetului de direcţie nu vor putea deţine funcţii la alte societăţi
concurente sau de aceeaşi natură, sub sancţiunea revocării din funcţie şi a răspunderii pentru
daune (art. 142 şi art. 145).
Consiliul de administraţie este competent să realizeze toate operaţiile care vizează obiectul
de activitate al societăţii, fiindu-i limitate atribuţiile numai de dispoziţiile legale, prevederile
statutare sau hotărârile adunării generale (art. 143).
Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui alt organ colegial,
comitetul de direcţie, compus din membrii aleşi dintre administratori, fixându-le în acelaşi timp şi
remuneraţia, acesta se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână.
Legea interzice cumulul funcţiilor de administrator, astfel, nimeni nu poate funcţiona în
mai mult de trei consilii de administraţie concomitent.
Controlul activităţii societăţii pe acţiuni
Controlul asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor se exercită de către cenzorii
stabiliţi în actul constitutiv sau aleşi de adunarea generală a acţionarilor, pe durata de trei ani.
Fiecare societate pe acţiuni va avea trei cenzori şi toţi atâţia supleanţi, întotdeauna numărul
cenzorilor trebuie sa fie impar, cel puţin unul dintre cenzori trebuie sa fie contabil autorizat. Se
interzice alegerea în această funcţie a rudelor administratorilor, a persoanelor retribuite de
administratori pentru alte activităţi sau a celor care au interdicţie să fie administratori (art. 135,
art. 154 şi art. 156).
Cenzorii participă la şedinţele consiliului de administraţie şi sunt obligaţi să supravegheze
şi să verifice gestiunea societăţii, inclusiv prin inspecţii lunare inopinate (art. 146 al. 5, art. 158 şi
art. 159).
În caz de divergenţă, cenzorii vor întocmi rapoarte separate şi vor consemna în registru
constatările făcute, prezentându-le totodată adunării generale (art.158 al. 2 şi art.160).
Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni
Societăţile pe acţiuni se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale stabilite pentru
societăţile comerciale (art. 222, art. 232 şi art. 246).
Cauzele speciale de dizolvare a societăţii pe acţiuni vizează situaţiile în care se reduce
capitalul social sau numărul acţionarilor (art. 223).
Prima situaţie constă în pierderea unei jumătăţi din capitalul social, când adunarea
generală extraordinară poate decide reconstituirea capitalului, reducerea lui la suma rămasă ori
dizolvarea societăţii. Actul constitutiv poate prevedea aplicarea acestor proceduri la pierderi mai
reduse de capital. 84
 Reducerea numărului acţionarilor sub limita legală reprezintă ultima situaţie de dizolvare
a societăţii. Deşi dizolvata societatea , aceasta îşi continuă existenţa dar numai pentru realizarea
operaţiunilor de lichidare. Personalitatea juridică a societăţii se păstrează până la terminarea
lichidării dar capacitatea sa de folosinţă este limitată legal.
Trăsăturile generale, cu valoare de principiu ale lichidării sunt: personalitatea juridica a
societăţii subzistă pentru nevoile lichidării, lichidarea societăţii se realizează î interesul
asociaţilor, lichidarea societăţii este obligatorie.
Lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult trei ani de la data dizolvării societăţii cu
excepţia cazului în care instanţa de judecată prelungeşte la cererea lichidatorului pentru motive
temeinice termenul de lichidare. În 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea
societăţii din registrul comerţului. Din momentul radierii societatea va pierde personalitatea
juridică atât faţă de asociaţi cât şi faţă de terţi.
5.4 Societatea în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni este societatea constituită prin asocierea dintre
comanditari (care răspund numai în limita aportului lor) şi comanditaţi (care răspund în mod
nelimitat şi solidar ), în scopul desfăşurării unor activităţi comerciale, care au drept scop realizarea
beneficiilor şi împărţirea lor, capitalul fiind structurat în acţiuni. Acest tip de societate se
caracterizează prin: existenţa a două categorii de asociaţi, împărţirea capitalului social în acţiuni,
răspunderea diferită a asociaţilor, în funcţie de categoria din care fac parte.
Societatea în comandită pe acţiuni are elemente de asemănare cu societatea în comandită
simplă, fiind constituită din comanditari (deţinătorii capitalului) şi comanditaţi (utilizatorii
capitalului). Deosebirea esenţială dintre cele două forme ale societăţii în comandită constă în
aceea că în cazul societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul este împărţit în acţiuni, ca şi în cazul
societăţii pe acţiuni. În privinţa răspunderii pentru obligaţiile sociale, societatea în comandită pe
acţiuni urmează regulile societăţii în comandită simplă, în sensul că asociaţii comanditari răspund
numai în limita aportului lor, iar asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar.
Actul constitutiv al societăţii în comandită pe acţiuni va cuprinde: datele de identificare a
fondatorilor; la societatea în comandită pe acţiuni, vor fi menţionaţi şi asociaţii comanditaţi;
forma, denumirea şi sediul social; capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care
societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia; obiectul de activitate al societăţii, cu
precizarea domeniului şi a activităţii principale; natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în
natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele sau, după caz, denumirea persoanei
care le-a adus ca aport; numărul 85
 şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător;
datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor
membri ai consiliului de supraveghere; datele de identificare a primilor cenzori sau a primului
auditor financiar; clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii
societăţii de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de
stabilire a acestui număr; orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până
în momentul în care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză,
precum şi identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje; durata societăţii; modul de distribuire
a beneficiilor si de suportare a pierderilor; sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentante sau
alte asemenea unităţi fără personalitate juridică - atunci când se înfiinţează o data cu societatea,
sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioara, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; numărul
acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni; cuantumul total sau cel puţin
estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi
mai mic de 90.000 de lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă
a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro. La societăţile în comandită pe acţiuni nu sunt
admise aporturile în natură şi aporturile de creanţe.
5.5 Societatea cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane (maximum 50), care pun în comun anumite
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care
răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor. O astfel de societate reprezintă un mixaj
între societăţile de persoane (de la care preia numărul redus de asociaţi, încrederea între aceştia şi
circulaţia redusă a capitalului) şi societăţile de capitaluri (de la care a preluat răspunderea
limitată).
Acest tip de societate comercială se caracterizează prin faptul că: este o societate cu
caracter intuitu personae, adică o societate care se constituie şi se bazează pe cunoaşterea şi
încrederea reciprocă a asociaţilor; este o societate relativ închisă, întrucât pentru că un terţ sa
poată dobândi calitatea de asociat este necesar acordul asociaţilor care reprezintă cel puţin ¾ din
capitalul social; capitalul social nu poate fi mai mic de 2 milioane lei, fiind reprezentat şi divizat
în fracţiuni numite părţi sociale, care trebuie să fie de o valoare egală, dar nu mai mică de 100.000
lei - aceste părţi sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile; asociaţii răspund pentru
obligaţiile lor sociale numai în limita 86
 aportului lor; numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50; denumirea societăţii care trebuie să
arate obiectul de activitate, va fi însoţită de menţiunea înscrisă în întregime „Societate cu
răspundere limitată„ sau „S.R.L.”
Procedura de constituire a societăţii cu răspundere limitată este asemănătoare cu a
celorlalte societăţi comerciale, pe baza contractului de societate şi a statutului, a căror prevederi
pot fi cumulate într-un înscris unic denumit act constitutiv (art.5, art.35, art.41). Actul constitutiv
al SRL se poate încheia în forma unui înscris sub semnătură privată, în cazul în care se aduce un
teren cu titlu de aport în natură actul constitutiv se încheie în formă autentică. Actul constitutiv va
trebui să cuprindă clauzele specifice societăţilor de persoane, care se completează cu unele
dispoziţii proprii acestui tip de societate, referitoare la asociaţi şi la capital. Numărul maxim al
asociaţilor este limitat la 50 de persoane, pentru a păstra caracterul (intuitu personae) (art.12).
Capitalul social nu poate fi mai mic de două milioane lei, fără să se precizeze procentul celui
vărsat până la constituire, al cărui cuantum va fi apreciat de judecătorul delegat (art.7 lit.d şi
art.11) . Este necesar să se precizeze numărul şi valoarea nominală a parţilor sociale şi
repartizarea acestora între asociaţi în funcţie de aportul fiecăruia, însă se poate deroga de la acest
principiu (art.7 lit.d) . Capitalul social se divide în fracţiuni egale, denumite părţi sociale, care nu
pot fi mai mici de 100.000 lei şi nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art.11). Denumirea
societăţii cu răspundere limitată trebuie să semnifice obiectul ei de activitate. Obiectul de
activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral.
Nu se impune nici un plafon pentru aporturile în natură, însă sunt necesare şi aporturi în
numerar în proporţia stabilită de asociaţi şi aprobată de judecătorul delegat, în funcţie de obiectul
de activitate (art. 15 al.1 şi art.36).
Aporturile în creanţe nu sunt admise, iar prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social (art.15 al.3 şi 4).
Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată
Adunarea asociaţilor este organul de deliberare şi decizie în toate problemele esenţiale ale
activităţii societăţii. Aceasta se convoacă la sediul societăţii cel puţin o dată pe an sau ori de câte
ori este necesar, la iniţiativa administratorilor, a cenzorilor sau chiar a unui asociat, dacă acesta
deţine cel puţin o pătrime din capitalul social.
Convocarea se realizează în modalitatea prevăzută în actul constitutiv sau prin scrisoare
recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată, unde se va arăta ordinea de zi a
acesteia(art.190).Adunarea va fi convocată la sediul societăţii, spre deosebire de S.A unde
adunarea poate fi convocată şi înalt loc decât la sediul societăţii, în acest caz dispoziţia este
imperativă.
Adoptarea deciziilor se realizează prin vot, care trebuie să reprezinte atât majoritatea
absolută a asociaţilor cât şi a părţilor sociale deţinute de aceştia. Dacă la prima adunare nu se
realizează această 87
 majoritate, adunarea următoare poate decide indiferent de numărul asociaţilor prezenţi şi a
părţii din capital reprezentate, fiecare parte socială dând dreptul la un vot. Pentru modificarea
actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, dacă legea sau actul constitutiv nu
prevede altfel. În actul constitutiv se poate stabili exercitarea votului prin corespondenţă (art.186 –
art.188).
Atribuţiile principale ale adunării generale constau în : aprobarea situaţiei financiare
anuale; repartizarea beneficiului net; numirea, revocarea şi descărcarea administratorilor sau a
cenzorilor; urmărirea acestora pentru daunele aduse societăţii şi modificarea actului constitutiv.
Hotărârile adunării asociaţilor, adoptate în condiţii legale, sunt obligatorii pentru toţi
asociaţii. Asociatul care apreciază că i-au fost încălcate drepturile, poate formula acţiune judiciară
pentru anularea hotărârii adunării asociaţilor (art.191).
Societatea cu răspundere limitată poate fi administrată de unul sau de mai mulţi
administratori,care pot fi asociaţi sau neasociaţi, desemnaţi prin actul constitutiv sau de adunarea
asociaţilor, pe baza dublei majorităţi, a asociaţilor şi a părţilor sociale (art.192 al.3 şi art. 187, al.1)
.
Revocarea administratorilor se poate face cu aceeaşi majoritate dacă au fost aleşi de
adunarea generală şi prin votul tuturor asociaţilor, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, poate
interveni oricând şi independent de vreo culpa contractuală a administratorului.
Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de
administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate şi nici nu au
permisiunea să exercite pe cont propriu acelaşi gen de comerţ (art.192 al.2).
Când sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedea să lucreze împreună sau
individual, iar dacă nu se stabileşte aceasta, fiecare poate lucra individual (art.389 Cod com.).
Administratorul care are iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele obişnuite pentru
societate, trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi, iar dacă vreunul se opune, vor decide
asociaţii (art.192 al.3 şi art.78).
Atribuţiile administratorilor constau în exercitarea tuturor operaţiunilor pentru
îndeplinirea obiectului de activitate, la care se adaugă altele, cum ar fi ţinerea evidenţei asociaţilor
şi a părţilor sociale şi dreptul de a reprezenta societatea (art.192 al.3 si art.193).
Răspunderea administratorilor este solidară pentru: realitatea vărsămintelor; existenţa
reală a dividendelor plătite; ţinerea corectă a înregistrărilor; îndeplinirea hotărârilor adunării
generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor impuse de lege sau de actul constitutiv. Acţiunea în
răspundere împotriva administratorilor este o acţiune socială, aparţinând societăţii, prin adunarea
generală.
Actul constitutiv poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori, de către adunarea
generala, dar această procedură este obligatorie dacă numărul asociaţilor trece de 15. Aceştia 88
 vor trebui să aibă calitatea de asociaţi, cu excepţia celui care are calificarea de contabil.
Durata mandatului cenzorilor este de 3 ani, cu posibilitatea realegerii.
La societăţile în care nu se aleg cenzori, controlul gestiunii se realizează de asociaţi, în
mod similar cu societatea în nume colectiv (art.194). Astfel, fiecare dintre asociaţi, care nu este
administrator al societăţii, va exercita dreptul de control.
d) Beneficiile societăţii.
Beneficiile obţinute de societate sunt destinate împărţirii între asociaţi, sub forma
dividendelor şi constituirii fondului de rezervă (art.67).
Dreptul la dividende se stabileşte proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, dacă nu se prevede altfel în actul constitutiv. Plata dividendelor este condiţionată de
existenţa beneficiilor reale, constatate prin bilanţul contabil şi repartizate de adunarea asociaţilor.
O cotă de 5% din beneficii se va preleva în fiecare an în fondul de rezervă, până se va atinge
minim o cincime din capitalul social (art.196 al.2).
e) Părţile sociale.
Societatea cu răspundere limitată nu poate emite titluri de valoare negociabile, adică
acţiuni sau obligaţiuni (art.11 al.2 şi art.195).
Capitalul social este structurat în părţi sociale care pot fi transmise între asociaţi sau
persoanelor din afara societăţii, în condiţiile limitate de lege, pentru a nu se leza caracterele
specifice societăţii de persoane. Cesiunea părţilor sociale între asociaţi este permisă fără nici o
limitare, fiind doar necesară notificarea ei către societate, pentru a fi înscrisă în registrul societăţii
şi în registrul comerţului. Cesiunea trebuie să îmbrace forma înscrisului sub semnătură privată.
Prin actul constitutiv se poate însă interzice această transmitere, pentru prevenirea acaparării
majorităţii capitalului de către un singur asociat (art.197 al.1 şi art.198).
Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală se realizează de drept la data decesului,
iar continuarea activităţii societăţii este permisă dacă nu s-a prevăzut contrariul în actul
constitutiv. Această transmitere trebuie notificată societăţii şi menţionată în registrul comerţului,
pentru protejarea intereselor terţilor. Dacă în urma succesiunii s-ar depăşi numărul de 50 de
asociaţi, aceştia vor desemna un număr de titulari care să îi reprezinte, pentru a se încadra în
prevederile legale. Dacă s-a interzis continuarea activităţii de către succesori, aceştia au dreptul la
contravaloarea părţilor sociale, calculată conform ultimului bilanţ.
Cesiunea părţilor sociale către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost
aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social (art.197).
Retragerea şi excluderea asociatului 89
 Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată reprezintă ieşirea voluntară a
asociatului din societate, cu consecinţa încetării calităţii de asociat. Retragerea se poate realiza în
cazurile prevăzute în actul constitutiv, cu acordul celorlalţi asociaţi sau pentru motive temeinice
constatate de instanţă. Drepturile cuvenite pentru părţile sale sociale se stabilesc prin acordul
asociaţilor ori de un expert (art.221).
Mai există un caz special de retragere a asociatului, când nu este de acord cu modificările
aduse actului constitutiv, dar numai dacă s-a prevăzut în mod expres acest drept. În acest caz
efectele sunt însă asemănătoare excluderii, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor pe care le are
(art.189 al.2).
Dacă prin retragerea asociatului în societate rămâne un singur asociat, iar acesta nu vrea sa
continue activitatea sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atunci societatea
se va dizolva. Excluderea asociatului se realizează în mod similar societăţilor de persoane, pentru
neaducerea aportului după ce a fost pus în întârziere, pentru comiterea unei fraude în dauna
societăţii şi pentru utilizarea capitalului social în folosul lui sau al altora (art.217 al.1 lit.a si d).
Modificarea numărului asociaţilor permite transformarea în societate cu asociat unic sau
invers, însă în acest din urmă caz va fi necesară refacerea actului constitutiv în formă autentică şi
publicarea hotărârii în Monitorul Oficial (art.224 al.2).
Dizolvarea si lichidarea societăţii
SRL se dizolvă pentru cauzele de dizolvare comune aplicabile oricărei forme de societăţi
comerciale, de asemenea există şi cauze speciale de dizolvare:Societatea se dizolvă în cazul în
care se constată că în urma unor pierderi activul net, determinat ca diferenţă între totalul activelor
şi datoriilor societăţii, reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social, iar acesta
nu este reîntregit, precum şi cazul în care capitalul social se reduce sub minimul legal, iar aceasta,
fără a se proceda la reîntregirea lui. SRL se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a
redus la unul singur.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic
Cea de-a 12-a directivă comunitară în materie de societăţi a consacrat expres societatea
unipersonală. Art.5 alin. (2) din legea 31/1990 prevede că societatea cu răspundere limitată se
poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane. La baza constituirii SRL cu asociat
unic stă un act juridic unilateral de voinţă, statutul. Societatea se constituie prin aportul unui
singur asociat, care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale. In cazul aportului în natură, valoarea
acesteia se va stabili pe baza unei expertize de specialitate.
Art. 14 alin. (1) din legea 31/1990 instituie o incapacitate pentru orice persoană fizică sau
juridică de a constitui mai mult de o societate cu răspundere limitată cu asociat unic. Asociatul
unic, deţinător al tuturor părţilor sociale, va avea toate drepturile şi obligaţiile care revin, potrivit
legii, 90
 adunării generale a asociaţilor. Asociatul unic este şi administratorul societăţii, el va
îndeplini obligaţiile prevăzute de lege pentru această calitate. Dizolvarea societăţii comerciale cu
răspundere limitată cu asociat unic atrage transmisiunea universală a patrimoniului societăţii către
asociatul unic, fără lichidare, prin urmare, asociatul unic va fi ţinut să răspundă pentru obligaţiile
sociale cu întregul patrimoniu. 91
 BIBLIOGRAFIE
Bojincă, Moise - Instituţii şi fundamente juridice, Helios, Craiova - 2000
Bojincă, Moise - Teoria generală a dreptului civil, Editura Helios, Craiova – 2001
Bojincă, Moise – Drept civil român. Contracte speciale, Editura Xant, Bucureşti - 2002
Cărpenaru, D. Stanciu - Drept comercial român, Editura All, Bucureşti – 2000
Chirică D. – Drept civil. Contracte speciale. Universitatea de vest „Vasile Goldiş” Arad,
Editura ”Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 1994
Costin Mircea – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „ Lumina
Lex” Bucureşti, 1996
Motica, I. Radu, Bercea Lucian - Drept comercial român şi drept bancar, Editura Lumina
Lex, Bucureşti – 2001
Brânduşa Ştefănescu, Ion Răducanu – Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983,
Ungureanu Ovidiu– Drept civil. Introducere, Ed. a VI-a, Ed. Rosetti, 2002,
Constituţia României adnotată şi comentată (Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie
Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida), Ed. All Beck, 2004
***Codul civil
***Codul comercial
***Codul fiscal
***Codul de procedură fiscală
Legea 457/2002 - privind impozitul pe profit (Monitorul Oficial nr. 463/2002)
Legea 31/1990 – privind societăţile comerciale (Monitorul Oficial nr. 126-127/1990)
aplicate prin actele de control ( Monitorul Oficial nr. 136/1997)
Legea 15/1990 – privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale (Monitorul Oficial nr. 98/1990)
Legea 469/2002 – privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată
în Monitorul Oficial nr. 529/19 iulie 2002
***Colecţia Tribuna economică 2002-2005
***Colecţia Dreptul 1995-2005
***Colecţia Revista de drept comercial 1995-2005