Suport Curs Dreptul Afacerilor. Elemente de Drept Societar, Word Document

AUTOR: CONF. UNIV. DR.
IOANA NELY MILITARU

DREPTUL AFACERILOR. ELEMENTE DE DREPT
SOCIETAR
CUPRINS
TITLUL I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR....................................7

CAPITOLUL I. Concepte fundamentale ale teoriei dreptului şi statului..................7
1.1. Etimologia cuvântului „drept”..................................................................................7
1.2. Accepţiunile şi definiţia dreptului.............................................................................7
1.3. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului................................................8
CAPITOLUL II. Norma juridică.................................................................................14

2.1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice....................................................................14
2.2. Structura normei juridice........................................................................................14
2.3. Clasificarea normelor juridice.................................................................................15
CAPITOLUL III. Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilor....................18

3.1. Sensurile expresiei „izvor de drept”........................................................................18
3.2. Izvoarele formale ale dreptului...............................................................................18
3.3. Izvoarele dreptului afacerilor..................................................................................20
TITLUL II. RAPORTUL JURIDIC DE AFACERI..................................................24

CAPITOLUL I. Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri.........................24
1.1. Noţiune şi caractere juridice....................................................................................24
1.2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic de afaceri.......................24
CAPITOLUL II. Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică.............................27

2.1. Persoana fizică subiect de drept civil. Noţiune. Capacitatea civilă
a persoanei fizice.....................................................................................................27
2.2. Persoana fizică. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu
a persoanei fizice. Clasificare.................................................................................27
1
2.3. Identificarea persoanei fizice..................................................................................29
2.4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare...............................30
2.5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice..............................................................34
2.6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică
în vederea dobândirii calităţii de comerciant..........................................................43
2.7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990.........................46
CAPITOLUL III. Persoana juridică...........................................................................48

3.1. Definiţie. Elemente constitutive..............................................................................48
3.2. Categorii de persoane juridice.................................................................................49
3.3. Înfiinţarea persoanei juridice...................................................................................50
3.4. Înregistrarea persoanei juridice...............................................................................52
3.5. Capacitatea civilă a persoanei juridice....................................................................52
3.6. Identificarea persoanei juridice...............................................................................55
3.7. Protecţia juridică a atributelor de identificare.........................................................57
3.8. Reorganizarea persoanei juridice............................................................................57
3.9. Încetarea persoanei juridice.....................................................................................60
CAPITOLUL IV. Pluralitatea de subiecte..................................................................63
CAPITOLUL V. Conţinutul raportului juridic civil.................................................64

5.1. Definiţia conţinutului raportului juridic..................................................................64
5.2. Drepturile subiective civile. Clasificare..................................................................64
5.3. Obligaţia civilă. Clasificare.....................................................................................67
CAPITOLUL VI. Obiectul raportului juridic............................................................76

6.1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”.....................................................76
6.2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic...................................................76
6.3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu...........................................................................77
6.4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică, şi patrimoniile
de afectaţiune (diviziuni patrimoniale), ca universalităţi de fapt............................77
6.5. Clasificarea bunurilor..............................................................................................79
TITLUL III. CONTRACTUL......................................................................................90
2
CAPITOLUL I. Contractul – principal izvor de obligaţii civile.
Clasificarea contractelor...............................................................................................90
1.1. Izvoarele obligaţiilor...............................................................................................90
1.2. Noţiunea de contract ..............................................................................................90
1.3. Clasificarea contractelor .........................................................................................90
CAPITOLUL II. Încheierea contractului...................................................................97

2.1. Principiile ce guvernează contractul.......................................................................97
2.2. Condiţiile de validitate, esenţiale pentru încheierea contractului
(condiţii de fond).....................................................................................................98
2.3. Forma contractului (condiţii de formă)................................................................116
TITLUL IV. ELEMENTE DE DREPT SOCIETAR...............................................120

CAPITOLUL I. Raportul de drept societar .............................................................120
1.1. Definiția dreptului societar ..................................................................................120
1.2. Izvoarele dreptului societar ..................................................................................121
CAPITOLUL II. Fondul de comerț...........................................................................124

2.1. Reglementarea și definiția fondului de comerț.....................................................124
2.2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni.........................................124
2.3. Natura juridică a fondului de comerț ...................................................................126
2.4. Elementele fondului de comerț.............................................................................127
2.5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț .....................................................132
CAPITOLUL III. Contractul de societate potrivit Codului civil............................135

3.1. Reglementarea și definiția contractului de societate ............................................135
3.2. Formele societare. Dobândirea personalității juridice a societății .......................136
CAPITOLUL IV. Societățile......................................................................................137

4.1. Reglementarea societăților....................................................................................137
4.2. Societatea simplă și societatea..............................................................................138
4.3. Contractul de societate .........................................................................................139
4.4. Statutul societății...................................................................................................150
4.5. Formalitățile necesare constituirii societăților .....................................................151
4.6. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societăților ..........................158
3
CAPITOLUL V. Constituirea societăților pe acțiuni și a societăților
în comandită pe acțiuni ..............................................................................................160
5.1. Precizări prealabile ...............................................................................................160
5.2. Constituirea prin subscriere integrală sau simultană a capitalului social .............160
5.3. Constituirea prin subscripție publică.....................................................................161
5.4. Condițiile de constituire a sucursalelor și filialelor societăților............................167
CAPITOLUL VI. Formele juridice ale societăților .................................................169

6.2. Clasificarea societăților.........................................................................................169
6.3. Societățile de persoane..........................................................................................172
6.4. Societățile de capitaluri.........................................................................................174
6.5. Societatea cu răspundere limitată..........................................................................176
CAPITOLUL VII. Funcționarea societăților. Reguli comune................................178

7.2. Reguli comune privind funcționarea societăților .................................................179
CAPITOLUL VIII. Funcționarea societăților. Reguli specifice.............................184

8.1. Funcționarea societăților în nume colectiv...........................................................184
8.2. Funcționarea societăților în comandită simplă .....................................................188
8.3. Funcționarea societăților pe acțiuni .....................................................................190
8.4. Funcționarea societăților în comandită pe acțiuni.................................................227
8.5. Funcționarea societăților cu răspundere limitată ..................................................228
CAPITOLUL IX. Excluderea şi retragerea asociaților...........................................233

9.2. Hotărârea judecătorească de excludere a asociaților ............................................233
9.3. Drepturile, obligațiile și răspunderea asociatului exclus ......................................234
CAPITOLUL X. Modificarea actului constitutiv al societății.................................236

10.1.Actele modificatoare ce privesc actul constitutiv al societăților ..........................236
10.2.Procedura de înregistrare a actului modificator ...................................................237
10.3.Cazuri de modificare a actului constitutiv al societății ........................................237
4
Bibliografie ..................................................................................................................243
5
TITLUL I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL I. Concepte fundamentale ale teoriei dreptului şi statului
1.1. Etimologia cuvântului „drept”1
Cuvântul „drept” derivă din latinescul directum, care indică direcţie în sens direct sau
de-a dreptul (ca adverb), arată diferite însuşiri, în sens de linie dreaptă sau drum (ca ad-
jectiv). În sens figurat desemnează ceea ce este în conformitate cu regula sau cu legea.
Ceea ce noi denumim astăzi drept în limba română este desemnat în limba latină prin
jus, în sens de lege, drept, dreptate. În afara termenului drept se foloseşte şi termenul
juridic, utilizat ca adjectiv (normă juridică, raport juridic, persoană juridică, limbaj
juridic etc.), dar şi în sensul ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau subiectiv) 2.
1.2. Accepţiunile şi definiţia dreptului

Cuvântul „drept” are mai multe accepţiuni:
a) Într-o primă accepţiune, dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate
de organele statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii unei
comunităţi (statale), a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin forţa
de constrângere statală.
Accepţiunea menţionată corespunde noţiunii de drept obiectiv. Prin urmare, dreptul
obiectiv este creat în mod general şi impersonal, cu posibilitatea de aplicare la
toate persoanele şi cazurile ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale 3.
b) În al doilea rând, prin drept se înţelege posibilitatea, prerogativa, facultatea unei
persoane, denumită subiect de drept, de a avea o anumită conduită:
– de a-şi valorifica un drept sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane
un anumit interes, legalmente protejat4, spre exemplu, de a exercita dreptul
de proprietate, cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în
revendicare dacă bunul ce formează obiectul proprietăţii respective se află în
posesia nelegitimă a unui terţ;
– de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre
exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract,
de a dobândi un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o
persoană, denumită subiect activ sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute
şi ocrotite de dreptul obiectiv, pretinzându-i persoanei obligate, denumită
subiect pasiv sau debitor, o conduită corespunzătoare dreptului său, conduită
ce poate fi impusă prin forţa de constrângere statală. În această accepţiune,
dreptul este definit în raport cu subiectul său şi se numeşte drept subiectiv.
c) În a treia accepţiune, cuvântul „drept” desemnează sintagma „ştiinţa dreptului”1.
Ştiinţa dreptului, respectiv ştiinţele juridice 2, studiază legile existenţei, ale dezvol-
6
tării statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret istor i-
ce, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care institu-
ţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa so-
cială3.
 Definiţie
Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute de stat,
asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării conduitei
oamenilor, respectiv a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane juridice), în
cadrul relaţiilor sociale la care aceştia participă, în condiţiile garantării unui
climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului şi a
statornicirii spiritului de dreptate – reguli care se îndeplinesc de bunăvoie, iar dacă
sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale.4
1.3. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului

1.3.1. Sistemul dreptului
Norma juridică, privită în mod abstract, în sens de construcţie juridică, reprezintă
elementul de bază, celula sistemului dreptului.
Toate normele juridice, prin raportare la relaţiile sociale pe care le reglementează, se
grupează în instituţii şi ramuri ale dreptului.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile
sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale.
În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice formează ansambluri normative mai
restrânse, denumite instituţii juridice1. Instituţia juridică cuprinde, prin urmare, norme
juridice legate organic între ele, care reglementează un grup de relaţii sociale înrudite
după metoda de reglementare specifică ramurii respective 2.
Spre exemplu, pentru dreptul civil distingem instituţia prescripţiei, a dreptului de pro-
prietate, a persoanei fizice, a persoanei juridice, a nulităţii, a actului juridic civil, a
contractului etc.
1.3.2. Diviziunile dreptului

Principalele diviziuni ale dreptului sunt, pe de o parte, dreptul internaţional şi dreptul
intern, iar pe de altă parte, dreptul public şi dreptul privat.
Definirea dreptului internaţional este pusă în lumină de prezenţa unui element de
extraneitate, care reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are
legătură cu două sau mai multe sisteme de drept. 3 Dreptul internaţional se divide, la
rândul său, în drept internaţional public şi drept internaţional privat.
7
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului privită ca ansamblu de nor-
me juridice, scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către celelalte
subiecte de drept internaţional4, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale ce se
stabilesc între ele.5 Obiectul de studiu al dreptului internaţional public este format din
raporturile dintre state, în cadrul societăţii internaţionale; spre exemplu, Tratatul de
înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară, 1996.
Dreptul internaţional privat reglementează raporturi între persoane fizice şi/sau juri-
dice având ca obiect determinarea dreptului aplicabil (legii aplicabile) în cazurile de
conflicte de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vederea
soluţionării unui litigiu între astfel de persoane 6.
Obiectul de studiu al dreptului internaţional privat este format din raporturile civile şi
comerciale, precum şi din alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate (art.
2.557 din Codul civil). Spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este
situat în străinătate sau una dintre părţile contractante este de altă cetăţenie (dacă este
persoană fizică) sau de altă naţionalitate (dacă este persoană juridică).
Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile
juridice ce iau naştere, se modifică / se desfăşoară sau se sting în fiecare stat, în cadrul
sistemului său juridic naţional7.
1.3.3. Ramurile dreptului

Dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte,
raporturile dintre stat şi cetăţenii săi (dreptul public intern) şi, pe de altă parte, rapor-
turile dintre state în cadrul societăţii internaţionale (dreptul internaţional public).
Subiectele raportului de drept public (intern) sunt statul, care reprezintă colectivitatea şi
îi apără şi interesele, de altfel, prin intermediul autorităţilor publice (prin intermediul
organelor sale), şi persoana fizică sau juridică. Raportul de drept public este un raport
de subordonare, de autoritate, de putere, în care persoana fizică sau juridică (după caz)
este subordonată, sub aspect juridic, faţă de stat.
Din dreptul public fac parte în principal următoarele ramuri de drept1:
 Dreptul constituţional – cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice ce re-
glementează organizarea social-economică a societăţii, organizarea şi competenţele
autorităţilor statului, relaţiile dintre acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drepturile
şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul izvor al dreptului
constituţional este Constituţia, adică legea fundamentală a statului.
 Dreptul administrativ – cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează
relaţiile sociale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi in-
stituţiilor administraţiei publice şi a altor autorităţi publice sau de interes public, în
regim de putere publică, responsabilitatea administraţiei în relaţiile sale cu mediul
social şi politic extern, precum şi statutul funcţionarilor publici2.
8
 Dreptul financiar – cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează rela-
ţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale in -
stituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii 3.
 Dreptul fiscal – cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează rapor-
turile juridice care se nasc în procesul administrării impozitelor şi taxelor de la per-
soanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxa-
bile sau care realizează cheltuieli ce intră în sfera de aplicare a impozitelor.
 Dreptul penal – cuprinde ansamblul de norme juridice care incriminează faptele
sociale cu un grad de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele apli-
cabile infractorilor şi alte sancţiuni de natură penală ce se pot lua în cazul săvârşirii
acestor fapte.
 Dreptul procesual penal – cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează
desfăşurarea procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Dreptul privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
juridice aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juri-
dice), aflate pe poziţie de egalitate juridică, fie în limitele aceluiaşi stat (drept privat in-
tern), fie în parte şi din alte state (drept privat internaţional):
 Dreptul civil – cuprinde ansamblul de norme ce reglementează raporturile patri-
moniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte
de drept civil, aflate pe poziţie de egalitate juridică 1. Sub acest aspect, dreptul civil
vizează:
– acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri
şi patrimonii în ipostaza lor statică), respectiv raporturi de familie, de
moştenire, de drepturi personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte
juridice din domeniul agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de
vânzare-cumpărare, de schimb sau de locaţiune2;
– raporturi dintre particulari, în calitate de consumatori, şi profesioniştii comer-
cianţi (care desfăşoară activităţi economice), privite doar din perspectiva con-
sumatorilor.
Izvorul dreptului civil este Codul civil, care „este alcătuit dintr-un ansamblu de re-
guli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau
spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 alin. (2) din Codul civil).
Rezultă că dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa rapor -
turilor dintre dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este drep -
tul comun, aspect întărit de altfel şi de Codul civil în art. 2, „celelalte ramuri” fiind
vizate prin expresia „pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale”.
 Dreptul comercial – cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează ra-
porturile juridice la care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti3. Sunt
9
consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (art. 3 alin. (2) din
Codul civil). Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul civil, reprezentând
dreptul comun în materia dreptului privat, urmând ca acestea să se completeze în
privinţa reglementărilor cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea socie-
tăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 1.066/17.11.2004, cu mo-
dificările şi completările ulterioare, OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activi-
tăţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu mo-
dificările şi completările ulterioare, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de preve-
nire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial nr.
466/25.06.2014, cu modificările și completările ulterioare).
 Dreptul familiei – cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din
căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor şi
a celor lipsiţi de capacitate ori cu capacitate restrânsă.4
 Dreptul muncii – cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă
născute din contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, precum rapor-
turile dintre cel care angajează şi angajat, referitoare la: felul muncii, locul de muncă,
drepturile şi obligaţiile părţilor, salarizarea, răspunderea materială şi disciplinară,
pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, jurisdicţia muncii1. Acesta
cuprinde în subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia salariaţilor.2
1.3.4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri.

Noţiunea de afacere şi noţiunea de dreptul afacerilor
 Noţiunea de afacere nu este precizată nici în lege, nici în jurisprudenţă, de aceea

vom face referire la afacere în sensul utilizării sale în limbaj curent, ce corespunde chiar
şi din punct de vedere juridic – în cea mai mare parte –, cu toate semnificaţiile sale,
considerate însă complementare definiţiei din Dicţionarul explicativ al limbii române.
În primul rând, noţiunea de afacere provine de la verbul a face (ceva anume), a în-
treprinde (o acţiune).
În al doilea rând, acţiunea propriu-zisă de a face ceva se completează cu semnificaţiile
din Dicţionarul explicativ al limbii române, ce reprezintă cuvintele-cheie care definesc
noţiunea de afacere, și anume:
– tranzacţie financiară, comercială sau industrială bazată, de obicei, pe speculă sau
pe speculaţii;
– întreprindere cu rezultat favorabil;
– treabă importantă, îndeletnicire, ocupaţie.
10
 Ca disciplină juridică – deoarece nu este o ramură de drept de sine stătătoare –,
dreptul afacerilor are două accepţiuni, care, în cea mai mare parte a lor, cuprind sem-
nificaţiile noţiunii de afacere prezentate mai sus.
Prima accepţiune porneşte de la echivalenţa dintre afacere şi activitatea comercială,
ceea ce înseamnă că dreptul afacerilor reprezintă denumirea modernă a dreptului
comercial, deci dreptul afacerilor este sinonim cu dreptul comercial 3 cuprinzând nor-
mele juridice aplicabile comercianţilor, societăţilor şi activităţilor de comerţ, toate aces-
tea fiind reglementate de legile comerciale.
În a doua accepţiune, termenul „afacere” este mai larg decât noţiunea de „comerţ”,
dreptul afacerilor cuprinzând „norme juridice care se regăsesc în dreptul consumului,
dreptul bancar, dreptul fiscal etc.”4, putând adăuga la acestea şi norme juridice din
dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul penal (al afacerilor), dreptul financiar.
Nu toate normele din ramurile prezentate mai sus sunt incluse în dreptul aface-
rilor, ci numai acelea care sunt incidente cu activităţile de afaceri. Se poate afirma
că dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme juridice de
drept privat şi de drept public. Dreptul afacerilor are astfel caracter interdis-
ciplinar.
O altă particularitate, pe care o considerăm ca fiind o constantă a dreptului afa -
cerilor, respectiv a raportului de afaceri, este profesionistul, fie persoană fizică, fie
persoană juridică.
Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care regle-
mentează raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, în calitatea lor de consumatori. Aceste
raporturi sunt reglementate de art. 3 din Codul civil, care reprezintă dreptul comun în
materie, respectiv legea generală.
Codul civil, ca normă generală, se completează cu normele speciale care reglementează
profesioniştii în calitatea lor de:
– persoane juridice societăţi, cărora le sunt aplicabile normele dreptului comercial, ce
se regăsesc cu precădere în Legea nr. 31/1990;
– angajatori, cărora le sunt aplicabile normele dreptului muncii, ce se regăsesc cu pre-
cădere în Codul muncii;
– contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, guvernaţi în principal de normele dreptu-
lui fiscal, financiar, vamal, care se regăsesc în Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală etc.
Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti, precum şi
raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele
juridice care privesc profesioniştii din celelalte legi (spre exemplu, Codul muncii, Le -
gea nr. 31/1990)1 formează partea de drept privat din dreptul afacerilor.
11
Dreptul afacerilor este, prin urmare, un drept al profesioniştilor, adică al acelora
care exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi, cât şi
calitatea de necomercianţi.
Noţiunea de profesionist, aşa cum este prevăzută de art. 3 din Codul civil, include, potri-
vit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, categoriile de comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege, la
data intrării în vigoare a Codului civil.
Acestor categorii le sunt aplicabile, pe lângă dispoziţiile Codului civil, şi dispoziţiile
legilor speciale – pe care le considerăm ca fiind comerciale sau de dreptul muncii
(după caz).
În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesioniştii, este avută în
vedere întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop ob-
ţinerea de profit (în condiţiile art. 3 alin. (3) din Codul civil).
12
CAPITOLUL II. Norma juridică
2.1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice
Cuvântul „normă” desemnează în general o regulă de conduită, un model de compor-
tament, un „program”1. Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute din
acestea formează ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale2.
Normele juridice nu sunt decât o varietate a normelor sociale, care se deosebesc de
acestea din urmă prin caracterul lor imperativ.
 Definiţie
Norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, ex-
presie a voinţei de stat, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, îndeplinirea
ei fiind asigurată, la nevoie, prin constrângere statală3.
Din această definiţie se pot desprinde trăsăturile caracteristice ale normei juridice:
a) este generală4 – prescrie (impune sau recomandă) o conduită tipică opozabilă în
mod egal fiecărui individ sau unor grupuri sociale şi se aplică pe întreg cuprinsul
ţării;
b) este impersonală – nu se adresează unor persoane individuale (concrete), ci unui
cerc nedeterminat de persoane;
c) este tipică – această caracteristică rezultă din generalitatea normei juridice, din pre-
ocuparea puterii publice (statale) de formare a modelului de conduită – tip – a unui
etalon, un model de comportament – în vederea acceptării acesteia în practica
relaţiilor sociale, prin raportare la un interes social legalmente protejat;
d) este obligatorie – norma juridică este o poruncă, un comandament, altfel spus,
„forţa legii constă în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”5;
e) este repetabilă şi are caracter de continuitate 6 – se va aplica imediat, din mo-
mentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat, până la data de la care iese din
vigoare7.
2.2. Structura normei juridice

Structura logică-juridică a normei este alcătuită din trei elemente 8:
a) ipoteza normei juridice – indică domeniul situaţiilor, al împrejurărilor în care
se aplică norma juridică; ipoteza poate fi determinată, dacă legea însăşi stabilește
împrejurările în care se aplică norma respectivă, sau nedeterminată (sau relativ de-
terminată), dacă împrejurările sunt formulate de o manieră generală;
b) dispoziţia normei – formează conţinutul acesteia, deoarece poate impune o anu-
mită conduită, obligă la abţinerea de la săvârşirea unei fapte, permite anumite
acţiuni, toate acestea în cadrul condiţiilor prevăzute de ipoteză;
13
c) sancţiunea – prescrie consecinţele nerespectării dispoziţiei.
 Cele trei elemente de structură nu sunt riguros întâlnite în toate normele juridice.
Dintr-o normă juridică poate lipsi ipoteza sau sancţiunea, dar dispoziţia nu poate lipsi
niciodată. De asemenea, ordinea elementelor de structură este indiferentă.
2.3. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se face după mai multe criterii:
a) După obiectul de reglementare juridică şi al metodelor de reglementare spe-
cifice fiecărei ramuri de drept în parte distingem atâtea tipuri de norme câte ramuri de
drept există în sistemul dreptului, și anume: de drept constituţional, de drept civil, de
drept comercial, de dreptul muncii, de drept administrativ, de drept penal etc.
b) Potrivit forţei juridice a actului normativ care este determinată de natura şi locul
organului de drept de la care provine respectiva normă, avem norme juridice cuprinse1:
– în legi, atunci când actul normativ este elaborat de Parlament. În sistemul actelor
normative, legea are forţa juridică supremă;
– în decrete, hotărâri guvernamentale sau ordonanţe.
Decretul este emis de Preşedintele României în câteva domenii (situaţii) stabilite
prin Constituţie (spre exemplu, instituirea stării de asediu sau a stării de necesitate).
Hotărârea Guvernului se adoptă în vederea executării legilor.
Ordonanţa (denumită şi simplă) şi ordonanţa de urgenţă se adoptă de către Gu-
vern şi au aprobarea Parlamentului (anterior, sub forma unei legi de abilitare a Exe-
cutivului pe perioada vacanţei parlamentare, în cazul ordonanţei, sau ulterior, în
cazul ordonanţei de urgenţă).
Ordinele, regulamentele, instrucţiunile şi circularele emise de miniştri, de gu-
vernatorul Băncii Naţionale, de preşedintele Comisiei Naţionale a Valorilor Mobili-
are etc. vizează, de regulă, domenii relativ restrânse şi au ca scop executarea le-
gilor.
– în deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene
şi locale), care reglementează, în limitele legii şi ale hotărârilor de Guvern, pro-
bleme diverse, specifice razei teritoriale respective (judeţ, comună, oraş).
c) După modul de cuprindere a elementelor de structură ale normei juridice, normele
juridice se împart în: complete (sau determinate) şi incomplete (sau nedeterminate).
Normele complete cuprind în conţinutul lor (ce corespunde articolului din actul
normativ în care sunt publicate) toate elementele de structură (ipoteză, dispoziţie,
sancţiune), pe când normele incomplete, nu.
Normele incomplete se clasifică, la rândul lor, în norme de trimitere şi norme în alb.
14
Normele de trimitere se completează cu norme în vigoare (existente în acelaşi act
normativ sau în alte acte normative).
Normele în alb urmează a fi întregite cu dispoziţii din acte normative ce vor intra în
vigoare.
d) După sfera de aplicare, normele juridice se împart în norme generale, speciale şi
de excepţie. Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale dintr-un domeniu sau
dintr-o ramură de drept. Au, prin urmare, cea mai largă sferă de aplicabilitate.
Din această perspectivă, normele generale dintr-o ramură formează dreptul comun
pentru o întreagă sferă de reglementare, ce cuprinde mai multe ramuri de drept. În acest
sens, în Codul civil se prevede la art. 2 alin. (2) că „prezentul cod este alcătuit dintr-un
ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”, pentru ca art. 3 să precizeze în titlul său
„aplicarea generală a Codului civil”.
Normele speciale se aplică unei sfere mai restrânse de relaţii sociale din cadrul unui
domeniu sau ramuri de drept. În acest sens, Codul civil precizează la art. 11 că „nu se
poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
Dacă se pune problema aplicării celor două categorii de norme – generală sau spe-
cială – unor anumite relaţii sociale, se aplică întotdeauna norma specială.
Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, respectiv admit de-
rogări de la conduita prescrisă de acestea. Normele de excepţie, ca şi normele speciale
sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) şi apli-
care, deci nu pot fi extinse prin interpretare.
e) După caracterul conduitei prescrise, normele sunt:
1. imperative – care exclud orice derogare (abatere) şi trebuie aplicate întocmai, deci
ele impun o anumită conduită de urmat; acestea se împart la rândul lor în:
– onerative, care obligă expres la o anumită acţiune (conduită);
– prohibitive, care obligă la abţinerea de la o anumită acţiune, care interzic să-
vârşirea unor acţiuni (sunt prin excelenţă norme de drept penal);
Nerespectarea normelor onerative şi prohibitive atrage după sine aplicarea unor
sancţiuni.
2. dispozitive – acele norme a căror aplicare este lăsată la aprecierea (dispoziţia)
subiectului. Deci subiectul îşi hotărăşte propria conduită din mai multe. Aceste
norme sunt la rândul lor:
– permisive (de împuternicire), care prevăd anumite drepturi în beneficiul
persoanelor fizice sau juridice. Deci nici nu obligă, nici nu interzic
săvârşirea unei acţiuni;
15
– supletive, care permit subiectelor să îşi aleagă singure conduita de urmat,
şi numai dacă acestea nu şi-au determinat singure conduita se va aplica dispo-
ziţia normei. Prin urmare, normele supletive înlocuiesc (suplinesc) manifes-
tarea de voinţă a părţilor, reglementând conduita lor numai în subsidiar.
Cele mai multe norme de acest fel le întâlnim în dreptul civil, unde se aplică cu precă-
dere principiul „forţei obligatorii a contractului între părţi”, potrivit căruia „contractul
valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante” (art. 1.270 alin. (1) din Co-
dul civil).
O categorie aparte de norme o formează normele de recomandare. Aceste norme se
utilizează cu prilejul reglementării unor probleme de interes general ale activităţii
organizaţiilor cooperatiste sau persoanelor juridice fără scop patrimonial, cărora li se
recomandă să adopte reglementări asemănătoare celor din domeniul autorităţilor pu-
blice, societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt sau privat. 1
f) Sistemul normelor juridice cunoaşte o categorie de norme juridice considerată apar-
te, denumite norme organizatorice2. Aceste norme se referă la organizarea instituţiilor
şi a organismelor sociale şi prevăd în conţinutul lor modul de înfiinţare, sco purile,
competenţele, relaţiile cu alte instituţii etc. 3 Aceste norme reprezintă cadrul legal de
organizare şi funcţionare a instituţiilor şi organismelor sociale.
g) Ştiinţa dreptului face deosebire între normele juridice şi cele tehnice.
Normele tehnice sunt reguli de conduită care prescriu modul de utilizare a mijloacelor
de producţie prin raportare la forţele naturii, în concordanţă cu legi şi procese obiective.
Uneori acestea dobândesc valoare juridică. Astfel, statul este interesat în respectarea cu
stricteţe a prescripţiilor lor, atunci când fiind încălcate sunt urmate de accidente de
muncă şi drept urmare atrag după sine sancţiuni de natură juridică (spre exemplu,
încălcarea unor norme de protecţie a muncii, care este urmată de consecinţe grave
(pierderi de vieţi omeneşti sau prejudicii patrimoniale grave)). Prin urmare, raportul
iniţial tehnic devine un raport juridic.
16
CAPITOLUL III. Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilor
3.1. Sensurile expresiei „izvor de drept”
Expresia „izvor de drept” are în principiu două sensuri, material şi formal.
În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă care
au determinat apariţia normelor juridice prin acţiunea legiuitorului (deoarece din nece-
sităţile practice se naşte obiceiul juridic).
În sens formal, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normelor juri-
dice, respectiv actele normative, legile.
După modul în care sunt exprimate, izvoarele de drept sunt scrise (actul normativ, le-
gea) şi nescrise (obiceiul juridic).
3.2. Izvoarele formale ale dreptului

 În sens strict, izvoarele formale ale dreptului sunt actele normative, respectiv legile.
Prin lege se înţelege, în sens strict, actul normativ adoptat de Parlament şi, în sens
larg, toate actele normative (decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine, instrucţiuni, re-
gulamente, circulare, decizii).
Sunt izvoare de drept:
– legea – este adoptată de Parlament (organul puterii legiuitoare). Legea este funda-
mentală, respectiv Constituţia (reglementează procedura legiferării). De asemenea,
Parlamentul adoptă legi constituţionale (sunt cele de revizuire a Constituţiei). Tot-
odată, legile pot fi legi organice (reglementează anumite domenii prevăzute în
Constituţie1) şi legi ordinare2 (art. 73 din Constituţie);
– decretul – este emis de Preşedintele României (art. 100 din Constituţie) în câteva
situaţii prevăzute de Constituţie3;
– hotărârile şi ordonanţele – sunt adoptate de Guvern (organul puterii executive).
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în
temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de acestea
(art. 108 din Constituţie). Guvernul poate adopta şi ordonanţe de urgenţă în si-
tuaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată (art. 115 alin. (5) din
Constituţie);
– ordinele, instrucţiunile, regulamentele, circularele – sunt emise de miniştri, de
guvernatorul Băncii Naţionale, de preşedintele Autorității de Supraveghere Finan-
ciară etc.;
– deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi lo-
cale) – reglementează, potrivit legii şi hotărârilor de Guvern, problemele specifice
unităţii administrativ-teritoriale respective (judeţ, oraş, comună) 1;
17
– contractul normativ2 – contractul, ca atare, este un act juridic individual, în sensul
că stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate; contractul normativ
însă nu vizează drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate (cum este cazul
părţilor raportului juridic, respectiv vânzător-cumpărător, locator-locatar etc.), ci
are în vedere reglementări cu caracter general. Astfel, în domeniul raporturilor de
muncă (în ramura dreptului muncii şi a securităţii sociale), contractul normativ este
izvor de drept sub forma contractelor colective de muncă, ce reglementează con-
diţiile generale ale organizării procesului muncii şi în temeiul cărora sunt încheiate,
ulterior, contracte individuale de muncă. În acest sens, art. 41 alin. (5) din
Constituţie prevede că „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi carac-
terul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”;
– deciziile Curţii Constituţionale – de la data publicării lor în Monitorul Oficial al
României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. (4)
din Constituţie); Curtea Constituţională este organ distinct de instanţele judecă-
toreşti, având competenţa de a verifica dacă un anumit text de lege este conform cu
prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională nu este competentă să emită norme
juridice, dar hotărârile sale pot decide ca o normă juridică să nu se mai aplice,
deoarece nu este constituţională;
– prevederile tratatelor de instituire a Uniunii Europene, precum şi celelalte re-
glementări cu caracter obligatoriu ale acesteia (regulamente, directive, decizii) –
au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevede-
rilor actului de aderare (art. 148 alin. (2) din Constituţie).
 În dreptul nostru nu constituie izvoare de drept obiceiul juridic (cutuma), jurispru-

denţa judiciară sau practica judecătorească (precedentul judiciar), doctrina (literatura
juridică).
Obiceiul juridic este format dintr-un ansamblu de reguli rezultate din experienţa de
viaţă a unei comunităţi, din repetarea unor practici. Aceste reguli cutumiare devin
norme juridice numai prin recunoaşterea lor expresă prin lege.
Jurisprudenţa judiciară sau practica judecătorească reprezintă totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele. Instanţele judecătoreşti în ordine
ierarhică crescătoare sunt: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (este instanţa cu cel mai înalt rang în sistemul judiciar român). Rolul
jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete 3, prin urmare nu este
creatoare de norme juridice. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile
din proces, potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă
generală, opozabilă erga omnes (tuturor). Deci nu este izvor de drept. Cu toate acestea,
în practică se constată că instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi
aplicarea unui text de lege. 1 Precedentul judiciar reprezintă o decizie a judecătorului
pronunţată anterior într-o cauză analoagă. Fără a fi doar sursă de interpretare, decizia
18
judecătorului devine astfel sursă creatoare de drept. „În măsura în care o decizie
anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se impune în cauzele
suficient de asemănătoare.”2
O situaţie specială este reprezentată de hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
în procedura recursului în interesul legii, în cadrul cărei proceduri hotărârile au efect
general. Dacă instanţele judecătoreşti pronunţă soluţii diferite referitoare la aceleaşi
probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate „impune alegerea unei soluţii
şi unificarea, pentru viitor, a soluţiilor care vor fi pronunţate” 3. Prin această procedură,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către diversele instanţe judecătoreşti.
Doctrina, sau literatura juridică, reprezintă interpretările şi analizele specialiştilor în
drept cu privire la fenomenul juridic. Doctrina nu este izvor de drept, dar această teorie
juridică sprijină legiuitorul în procesul de creare a normelor juridice şi judecătorul în
procesul de aplicare a acestora.
3.3. Izvoarele dreptului afacerilor

Sunt avute în vedere izvoarele formale ale dreptului afacerilor. Acestea sunt materia-
lizate în actele normative (legile, în sens larg) ce reglementează raporturile juridice în
care una dintre părți are calitatea de profesionist, fie comerciant, fie necomerciant.
Izvoarele dreptului afacerilor sunt:
1. Constituţia, deoarece este reglementarea de bază în privinţa organizării social-eco-
nomice a ţării, a formelor de proprietate, a economiei de piaţă, a liberei iniţiative şi
concurenţe, a libertăţii comerţului, a concurenţei loiale, a drepturilor şi obligaţiilor
cetăţenilor etc.
2. Codul civil român4, deoarece la art. 3 se precizează expres aplicarea generală a

acestuia cu privire la raporturile dintre profesionişti şi la raporturile dintre aceştia
şi orice alte subiecte de drept civil.
Din categoria codurilor menţionăm: Codul muncii, Codul fiscal, Codul vamal, Codul
consumului, Codul penal, în măsura în care raporturile juridice specifice acestor ramuri
au în vedere profesioniştii (comercianţi sau necomercianţi).
3. Legile, în sensul larg al termenului, reprezintă sfera cea mai cuprinzătoare – supusă
unui proces de modificare permanentă – prin care se reglementează raporturile juridice
de afaceri.
Fără a le cuprinde în totalitate, exemplificăm legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă,
hotărâri de Guvern, regulamente, circulare – izvoare de dreptul afacerilor: Legea so-
cietăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 1.066/17.11.2004, cu modi-
ficările şi completările ulterioare; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, repu-
blicată în Monitorul Oficial nr. 49/04.02.1998, cu modificările şi completările
19
ulterioare; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență, publicată în Monitorul Oficial nr. 466/25.06.2014, cu modificările şi com-
pletările ulterioare; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea trans-
parenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 279/21.04.2003,
cu modificările şi completările ulterioare; Legea camerelor de comerţ din România
nr. 335/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 836/06.12.2007, cu modificările şi
completările ulterioare; Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Ofi-
cial nr. 153/29.02.2016, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 217/2005
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere,
republicată în Monitorul Oficial nr. 889/15.12.2011; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către per-
soanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale,
publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu modificările şi completările ulte-
rioare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.027/27.12.2006, cu modi-
ficările şi completările ulterioare; Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată în Monitorul Oficial nr. 208/28.03.2007, cu modificările şi
completările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 privind procedurile de
informare, consultare şi alte modalităţi de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii
europene, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/07.03.2007, etc.
4. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului

 Uzanţele, potrivit Codului civil (art. 1 alin. (6)), înseamnă obiceiul (cutuma) şi
uzurile profesionale (denumite, anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, uzuri
comerciale1). Calitatea de izvor de drept a uzanţelor este însă o situaţie de excepţie,
deoarece2:
– se face apel la acestea numai în subsidiar, și anume „în cazurile neprevăzute de
lege” (art. 1 alin. (2) din Codul civil);
– „în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în
care legea trimite în mod expres la acestea” (art. 1 alin. (3) din Codul civil);
– existenţa, respectiv cuprinsul unei uzanţe se dovedeşte prin culegerile elaborate
de către autorităţile sau instituţiile competente în domeniu care publică astfel
de uzanţe (art. 1 alin. (5) din Codul civil). Potrivit aceluiaşi articol, publicarea unei
uzanţe într-o astfel de culegere creează prezumţia că aceasta există, până la proba
contrară.
 În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispo-
ziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziţii, principiile generale ale dreptului (art. 1 alin. (2) din Codul civil). Aplicarea
principiilor generale ale dreptului se face în mod subsidiar, după constatarea că legea
20
nu acoperă situaţia/situaţiile din practică, nu există uzanţe în materie şi nici dispoziţii
legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare.
5. Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt izvoare de dreptul aface-

rilor, deoarece „în materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind
drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate
la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul
cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod
conţine dispoziţii mai favorabile” (art. 4 alin. (1) şi (2) din Codul civil). Aceste tratate
au calitatea de izvoare dacă privesc raporturi juridice ce intră în sfera de reglementare a
dreptului afacerilor, care se regăseşte în materiile prevăzute de Codul civil.
6. Dreptul Uniunii Europene. Referirea la dreptul Uniunii Europene ca izvor de

drept civil, respectiv de dreptul afacerilor se face de art. 5 din Codul civil; astfel, în ma-
teriile reglementate de Codul civil, „normele dreptului Uniunii Europene se aplică
în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”. Dreptul Uniunii, ca
izvor de dreptul afacerilor, este reprezentat de:
– dreptul primar sau originar al Uniunii Europene, care cuprinde: tratatele insti-
tutive ale Uniunii Europene (Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene –
TFUE şi Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE) 1, Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care Uniunea a aderat,
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel
cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, actele de aderare ale noilor
state membre;
– dreptul derivat, care constă în actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene; în
principiu, acestea sunt: regulamentele, directivele, deciziile, avizele şi recoman-
dările.
Regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale
şi este direct aplicabil în fiecare stat membru (art. 288 alin. (2) din TFUE).
Exemplificăm trei regulamente care sunt izvoare de dreptul afacerilor: Regula-
mentul (CEE) nr. 2.137/85 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul
European de Interes Economic, Regulamentul (CE) nr. 2.157/2001 al Consiliului
din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene, Regulamentul (CE) nr.
1.435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative
europene.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la re-
zultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce pri-
veşte forma şi mijloacele (art. 288 alin. (3) din TFUE).
21
Decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care se indică
destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia (art. 288 alin. (4) din
TFUE). Deciziile, ca de altfel toate actele de drept derivat, se pot adresa în egală
măsură statelor membre și persoanelor fizice sau juridice.
Avizul şi recomandarea nu sunt obligatorii nici pentru autorul, nici pentru destina-
tarul lor (art. 288 alin. (5) din TFUE), dar sunt instrumente utile de orientare a
legislaţiilor naţionale1, invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită deter-
minată2.
Spre exemplu, Recomandarea Comisiei 2003/361/CE din 6 mai 2003 privind defi-
nirea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii (aceasta are carac-
teristicile unei directive) a fost transpusă în legislaţia naţională în OG nr. 27/2006
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării
şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr.
88/31.01.2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 175/2006, publicată în Moni-
torul Oficial nr. 438/22.05.20063.
– jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii prin hotărârile sale 4, care deşi, în prin-
cipiu, nu reprezintă izvor de drept, a condus la crearea unor principii de drept, pro-
prii ordinii juridice a Uniunii, spre exemplu, principiul priorităţii/supremaţiei drep-
tului Uniunii5 sau al efectului direct al acestuia6.
22
TITLUL II. RAPORTUL JURIDIC DE AFACERI
CAPITOLUL I. Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri
1.1. Noţiune şi caractere juridice
Raportul juridic este o relaţie socială în care conduita persoanelor fizice sau a persoa-
nelor juridice este reglementată prin norme de drept1.
Raportul juridic civil este o relaţie socială, stabilită prin voinţa persoanelor fizice sau a
persoanelor juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, întotdeauna reglementată de o
normă de drept civil.
Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:
a) are caracter social, deoarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni,
priviţi ca persoane fizice sau ca persoane juridice. Chiar dacă „legea vorbeşte” des-
pre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate se are în vedere conduita oamenilor
(ca atitudine purtătoare de voinţă, n.a.) cu privire la bunuri sau lucruri 2;
b) are caracter voliţional, deoarece prin voinţa persoanelor exprimată liber şi
care îmbracă forma unui acord se încheie, se modifică sau se desfiinţează ra-
portul juridic;
Raportul juridic civil, concret, se transpune în practică sub forma unui contract
(spre exemplu, de vânzare, de mandat, de închiriere, de schimb), care presupune o
reglementare în Codul civil, ce reprezintă voinţa legiuitorului exprimată prin
norma de drept civil.
Din acest motiv se poate vorbi de un caracter dublu voliţional al raportului juridic.
c) se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor (care nu trebuie con-
fundată cu egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau în faţa autorităţilor publice, fără
privilegii şi discriminări, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie);
d) poate fi patrimonial sau nepatrimonial. În măsura în care raportul juridic civil are
un conţinut economic, evaluabil în bani, raportul juridic civil este patrimonial (spre
exemplu, contractul de vânzare, de schimb, de închiriere). Dacă raportul juridic
civil nu are conţinut evaluabil în bani, acesta are caracter nepatrimonial (spre exem-
plu, convenţia părinţilor unui copil născut în afara căsătoriei cu privire la
stabilirea numelui de familie al acestuia).
1.2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic

de afaceri
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele elementele: părţile, conţi-
nutul şi obiectul.
23
1. Părţile, respectiv subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoa-
nele juridice titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Codul civil, la art. 1 şi art. 3, prevede expres că acesta se aplică:
– raporturilor patrimoniale şi celor nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de
drept civil. Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice
(art. 25 din Codul civil);
– raporturilor dintre profesionişti;
– raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil.
2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile (co-

relative drepturilor) pe care le au părţile.
3. Obiectul raportului juridic civil constă în prestaţiile la care este obligat subiectul
pasiv (debitorul). De regulă, astfel de prestaţii se concretizează, ca exprimare materială,
în bunuri. Bunurile reprezintă, prin urmare, element de structură al raportului ju-
ridic, ca obiect derivat al acestuia.
 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea lor la

raporturile juridice respective face ca aceste raporturi să devină de afaceri. Prin ur-
mare, dreptul afacerilor cuprinde norme ce reglementează raporturile dintre pro-
fesionişti (comercianţi sau necomercianţi), precum şi raporturile dintre profesio-
nişti şi orice alte subiecte de drept civil (consumatori de bunuri şi servicii, bene-
ficiarii unor executări de lucrări), cărora li se aplică dispoziţiile Codului civil
(potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Codul civil).
Raporturile juridice la care participă profesioniştii comercianţi 1 în vederea desfă-
şurării activităţii de afaceri se caracterizează prin:
A. poziţia de egalitate juridică, în situaţiile în care încheie, se modifică sau se des-
fiinţează raporturi de afaceri (spre exemplu, contracte);
B. poziţia de subordonare, în cadrul raporturilor juridice în care „cealaltă parte”
este statul, reprezentat (spre exemplu, de registrul comerţului, administraţia fiscală,
Monitorul Oficial etc.). În acest sens, profesionistul comerciant persoană fizică (per-
soană fizică autorizată, întreprinzător individual sau întreprindere familială) sau per -
soană juridică (societate) nu poate să exploateze legal o întreprindere ori să înceapă
activitatea:
a) fără a se înscrie în prealabil în registrul comerţului (care este registru public) 1, fie
pentru constituirea sa valabilă (în cazul societăţii), fie pentru autorizarea exercitării
comerţului (în cazul persoanelor fizice);
b) fără să se înregistreze fiscal (obţinând codul unic de identificare) şi să achite taxele
şi impozitele generate de activitatea sa de afaceri;
24
c) fără să înregistreze în registrul comerţului toate informaţiile şi actele necesare în-
cunoştinţării terţilor în legătură cu schimbările intervenite în statutul său organic şi
profesional2;
d) fără ca societatea să fie publicată în Monitorul Oficial.
De asemenea, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între anumite societăţi
cu statut special şi autorităţi publice, administrative, de reglementare, supraveghere şi
control, înfiinţate în domeniile de specialitate respective (spre exemplu, Autoritatea de
Supraveghere Financiară, societăţile de asigurări fiind obligate să obțină de la aceasta
autorizație în vederea constituirii).
25
CAPITOLUL II. Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică
2.1. Persoana fizică subiect de drept civil. Noţiune.
Capacitatea civilă a persoanei fizice
Subiectele de drept civil, părţi ale raporturilor juridice civile, sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile
(art. 25 alin. (2) din Codul civil).
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Toate persoanele, fizice şi juridice, dispun de capacitate civilă.
În structura capacităţii civile intră capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Astfel, orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exerciţiu (art. 28 alin. (2) din Codul civil).
Capacitatea civilă, privită din perspectiva celor două laturi ale sale – capacitate de fo-
losinţă şi de exerciţiu –, are următoarele caractere juridice:
– legalitatea, deoarece capacitatea civilă este instituită prin lege;
– universalitatea, deoarece capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor
– intangibilitatea, care înseamnă că legea interzice orice atingere adusă capacităţii
civile a persoanelor (art. 29 alin. (1) din Codul civil);
– inalienabilitatea, care presupune că „nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu” (art. 29 alin. (2) din Codul
civil);
– egalitatea, care presupune că toate persoanele sunt egale în faţa legii (art. 30 din
Codul civil).
Atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice legea le recunoaşte, le ocroteşte şi le
garantează drepturile şi libertăţile civile (art. 26 din Codul civil).
Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu. Acesta poate face
obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
2.2. Persoana fizică. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea

de exerciţiu a persoanei fizice. Clasificare
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile (art. 34 din Codul civil). Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei
(art. 35 din Codul civil).
26
Prin excepţie, capacitatea de folosinţă începe de la concepţie numai în privinţa drep-
turilor, cu condiţia ca persoana fizică să se nască vie (timpul legal al concepţiunii este
reglementat de art. 412 din Codul civil). Prin urmare, i se recunoaşte copilului nenăscut
o capacitate anticipată de folosinţă, dar numai în privinţa drepturilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la decesul persoanei (art. 35 din Codul civil), după
cum urmează:
– decesul persoanei se constată fizic şi se dovedeşte prin certificat de deces;
– decesul persoanei dispărute se declară prin hotărâre judecătorească, la cererea ori-
cărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor
informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de a-şi

asuma obligaţii prin faptul încheierii, personal şi singură, de acte juridice civile (art. 37
din Codul civil).
Persoanele fizice, prin raportare la capacitatea de exerciţiu, se împart în trei categorii:
1. Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu – sunt cele cărora le lipseşte discernă-
mântul. Acestea sunt minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (alienaţii şi debilii
mintal).
Pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele aces-
tora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege (art. 43 alin. (2) din
Codul civil).
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia şi singură anumite acte pre-
văzute de lege, potrivit art. 43 alin. (3) din Codul civil, și anume:
– actele de conservare;
– actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la mo-
mentul încheierii lor.
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său
legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite
acest lucru (art. 43 alin. (4) din Codul civil).
Încheierea de către minor a altor acte decât cele prevăzute de lege pentru această vârstă
sau încheierea de către tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această
autorizare este cerută de lege, sunt sancţionate de nulitate relativă, chiar dacă nu se
dovedeşte vreun prejudiciu (art. 44 alin. (1) din Codul civil).
2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă – sunt cele cu vârsta cuprinsă între

14 și 18 ani. Cu privire la acestea, Codul civil prevede două excepţii:
– minorul care se căsătoreşte de la 16 ani dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu
(art. 39 alin. (1) din Codul civil);
27
– minorului de 16 ani i se recunoaşte capacitate de exerciţiu deplină (anticipată) de
către instanţa de tutelă, pentru motive temeinice (art. 40 din Codul civil).
Minorul care a împlinit 14 ani are dreptul să încheie:
– acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile pre-
văzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea
poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului (art. 41 alin. (2) din Co -
dul civil);
– singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi
acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data în-
cheierii lor (art. 41 alin. (3) din Codul civil).
Dacă minorul a împlinit 15 ani, poate încheia acte juridice referitoare la munca, la înde-
letnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tu -
torelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.
În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte
din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
3. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, denumite majore. Persoana devine

majoră la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia referitoare la minorul care se căsă -
toreşte la 16 ani, care devine major la această vârstă. În cazul în care căsătoria este
anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capa-
citatea deplină de exerciţiu (art. 39 alin. (2) din Codul civil).
 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice mai pot fi împărţite în:

– persoane fizice de cetăţenie română;
– persoane fizice de cetăţenie străină; aceste persoane au altă cetăţenie decât cea
română; aici includem şi persoanele cu dublă cetăţenie, dintre care niciuna nu este
română;
– persoane fizice fără cetăţenie, denumite apatrizi.
Potrivit art. 27 din Codul civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile
legii, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile.
2.3. Identificarea persoanei fizice

Persoana fizică se identifică prin nume, domiciliu, reşedinţă şi stare civilă. Aceste
atribute de identificare se dobândesc în condiţiile legii (art. 59 din Codul civil).
 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 din Codul civil).

Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile (spre exemplu, ca urmare a căsătoriei), în condiţiile prevăzute de
lege. Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere.
28
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a nu-
melui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele (art. 85 din Codul civil).
 Domiciliul sau reşedinţa se poate stabili sau schimba, în mod liber, de către cetă-
ţenii români, în ţară sau în străinătate, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute de lege
O persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe (dacă prin lege nu se prevede
altfel, potrivit art. 86 alin. (2) din Codul civil).
Domiciliul persoanei fizice este locul unde îşi are locuința principală.
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Reşedinţa va fi
considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă, se
consideră că persoana fizică domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu
se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate
Din perspectiva dreptului afacerilor (Codul civil reglementează domiciliul la custode
sau curator (art. 95) şi domiciliul persoanei puse sub curatelă (art. 94)), considerăm că
domiciliul este profesional şi ales, astfel:
– domiciliul profesional îl are persoana care exploatează o întreprindere, adică pro-
fesionistul. Acesta are domiciliul şi la locul întreprinderii respective, în tot ceea ce
priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc
– domiciliul ales este acela pe care părţile unui act juridic îl pot alege în vederea
exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 din
Codul civil).
 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate,

prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (art. 98 din
Codul civil).
Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit
legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe
baza acestora (art. 99 alin. (1) din Codul civil).
2.4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare

2.4.1. Precizări prealabile
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt:
29
1. profesioniştii comercianţi, persoane fizice sau persoane juridice (în principiu, so-
cietăţi);
2. profesioniştii necomercianţi (în principiu, persoane care desfăşoară activităţi libe-
rale);
3. persoanele de drept civil, fizice şi juridice, care nu au calitatea de profesionişti, la
care Codul civil face referire la art. 3 alin. (1) astfel: „alte subiecte de drept civil”
(consumatori de bunuri, de servicii, beneficiari de executări de lucrări).
1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, între-

prinderi individuale şi întreprinderi familiale. Aceste categorii de persoane – profe-
sionişti – sunt reglementate de OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor eco-
nomice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale.
Profesioniştii comercianţi persoane juridice sunt, în principal: societăţile, companiile
naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, societăţile
cooperative, grupurile de interes economic, societăţile europene, grupurile europene de
interes economic. Menţionăm câteva acte normative care reglementează această
categorie de profesionişti: Legea societăţilor nr. 31/1990; Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și
de insolvenţă; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, numai în privinţa grupurilor de interes economic –
comercianţi.
2. Profesioniştii necomercianţi sunt:

– persoanele care exercită, în principal, profesii liberale: avocaţi (cu cabinet in-
dividual), farmacişti, medici (cu cabinet medical individual), experţi contabili, con-
tabili autorizaţi, executori judecătoreşti, mediatori, ziarişti, notari etc. (potrivit
art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008). Aceste categorii de persoane îşi desfăşoară
activitatea fie:
a) ca persoane fizice autorizate care nu au calitatea de comercianţi; fie
b) ca societăţi simple reglementate de Codul civil (spre exemplu, societatea civi-
lă medicală, societatea civilă de avocatură, societatea civilă profesională de
practicieni în insolvenţă);
– unele grupuri de interes economic, deoarece potrivit Legii nr. 161/2003 aceste
entităţi juridice pot avea sau nu calitatea de comercianţi;
– persoanele care desfăşoară activităţi economice pentru care legea a instituit un
regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii (art.
1 alin. (3) din OUG nr. 44/2008);
30
– unele instituţii publice (spre exemplu, spitale, universităţi, teatre, autorităţi publi-
ce de reglementare, supraveghere şi control, respectiv Autoritatea de Suprave-
ghere Financiară);
– organizaţii non-guvernamentale (spre exemplu, asociaţii şi fundaţii (Ordonanţa
Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea nr. 246/2005
pentru aprobarea OG nr. 26/2000), cluburi sportive, culte religioase).
3. „Alte persoane de drept civil” – nu au calitatea de profesionişti – sunt:
– persoanele fizice, în calitatea lor de consumatori de bunuri şi servicii;
– persoanele juridice de drept public: statul, unităţile administrativ-teritoriale (oraş,
judeţ, comună), Parlamentul României (puterea legislativă), Banca Naţională a
României, organismele puterii executive (Administraţia Prezidenţială şi
Preşedintele României, Guvernul României, ministerele, instituţia prefecturii, insti-
tuţiile publice, misiunile diplomatice şi consulare), organele autorităţii judecătoreşti
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, curţile de
apel, tribunalele, Ministerul Public), Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
partidele politice1;
– persoanele juridice de drept privat: asociaţiile de proprietari 2, sindicatele,
patronatele.
2.4.2. Delimitările noţiunii de profesionist de „alte subiecte de drept civil”

 Pornind de la definiţia prevăzută de Codul civil (art. 3 alin. (2)) cu privire la noţiu -
nea de profesionist – „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprin-
dere” – rezultă în principal că distincţia dintre profesionişti şi celelalte persoane de
drept civil constă în „exploatarea unei întreprinderi”.
 Constituie exploatare a unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un
scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).
Distincţia dintre profesionişti şi „celelalte subiecte de drept civil” este pusă în lumină
şi de faptul că acestea din urmă au calitatea de consumatori ai produselor și ser-
viciilor care rezultă din activitatea profesionistului în cadrul întreprinderii pe care
o exploatează.
Prin urmare, „celelalte subiecte de drept civil” trebuie privite din perspectiva calităţii lor
de consumatori.
 În categoria profesioniştilor distingem profesionişti comercianţi şi profesionişti

necomercianţi. Distincţia este evidenţiată, în principal, de cerinţa înregistrării la Ofi-
ciul registrului comerţului a comercianţilor profesionişti, în timp ce profesioniştii
31
necomercianţi, în cea mai mare parte a lor, desfăşoară în principal activităţi liberale,
autorizându-se în acest scop la o autoritate în domeniu.
Formele de exercitare a profesiilor liberale cu drept de liberă practică se
desfăşoară:
– în regim independent, prin înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate,
societăţi simple (civile) profesionale1;
– în regim salarial, prin încheierea unor contracte individuale de muncă cu bene-
ficiarul serviciului liberal.
În vederea desfăşurării acestor activităţi economice (liberale) este necesară îndeplinirea
unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii profesionale (art. 8
alin. (3) din OUG nr. 44/2008).
Atributele organizării şi înregistrării formelor de exercitare a profesiunilor libe-
rale reprezintă prerogative exclusive ale organizaţiilor profesionale, care, prin
mecanisme proprii profesiunilor, pot selecta şi autoriza formele de exercitare a profesiu-
nilor liberale. De asemenea, răspunderea prestatorului pentru serviciile profesionale
formează obiectul conceptului de asigurare de răspundere civilă profesională / pentru
culpa profesională.
Prin urmare, profesioniştii care desfăşoară activităţi liberale se autorizează, spre
exemplu: experţii contabili şi contabilii autorizaţi – la Corpul Experţilor Contabili şi
Contabililor Autorizaţi din România, farmaciştii – la Colegiul farmaciştilor, medicii –
la Colegiul medicilor, executorii judecătoreşti – la Corpul executorilor judecătoreşti,
psihologii – la Colegiul psihologilor.
Organizaţiile profesionale sunt foruri profesionale recunoscute, entităţi independente
de autorităţile statului, specializate, autorizate să funcţioneze prin legi organice, con-
duse de către personalităţi unanim recunoscute ale profesiunii respective, care re-
glementează unitar exercitarea unei profesiuni (liberale) necomerciale.
Profesioniştii necomercianţi care desfăşoară activităţi liberale în regim independent
îşi organizează profesia sub formă de:
– persoane fizice autorizate, care se înregistrează la registrul comerţului, fără a
deveni comercianţi prin aceasta, deoarece OUG nr. 44/2008 prevede expres că PFA
poate fi comerciant sau nu;
– societăţi simple (civile): de avocatură, ale medicilor, de contabili experţi, autorizaţi
etc. Societăţile simple, potrivit Codului civil, dobândesc personalitate juridică doar
dacă asociaţii doresc acest lucru, printr-un act de modificare a contractului de
societate, indicând în mod expres forma juridică a acesteia, punând de acord toate
clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate. În acest caz,
societatea se înregistrează la registrul comerţului, iar activitatea liberală ce
formează obiectul de activitate va trebui autorizată la un corp profesional.
32
Referitor la asociaţii şi fundaţii, acestea dobândesc personalitate juridică prin înscrierea
lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circum-
scripţie teritorială îşi au sediul (art. 17 alin. (2) din OG nr. 26/2000).
2.5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice

Profesioniştii comercianţi sunt:
 persoane fizice; potrivit art. 4 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice pot des-
făşura activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; persoana fizică auto-
rizată poate avea sau nu calitatea de comerciant;
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; întreprinzătorul per-
soană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la
data înregistrării sale în registrul comerţului;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale; întreprinderea familială se înregis-
trează la registrul comerţului, dată de la care membrii acesteia devin comercianţi
persoane fizice.
 persoane juridice; potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, acestea sunt com-
paniile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes eco-
nomic, societățile cooperative, societățile europene1, societățile cooperative europene2 și
grupurile europene de interes economic3 cu sediul principal în România.
Sintetizând dispoziţiile corespunzătoare din actele normative enunţate mai sus rezultă că
persoanele (fizice și juridice) menționate sunt comercianţi datorită unui criteriu formal –
acela al obligației de a solicita înmatricularea în registrul comerțului.
Obligația de înmatriculare în registrul comerțului revine și altor persoane fizice și juri-
dice decât cele prevăzute de Legea nr. 26/1990, prin urmare, enumerarea de mai sus nu
este limitativă (potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Comercianții profesioniști (prevăzuți a se înmatricula în registrul comerțului), potrivit
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, sunt:
 societăţile, companiile naţionale, societăţile naţionale – înființate prin Legea nr.
31/1990 şi Legea nr. 26/1990;
 regiile autonome – înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat, po-
trivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, în ramurile strategice
ale economiei naţionale1. Regiile autonome sunt persoane juridice care funcţio-
nează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară;
 organizaţiile cooperatiste2 – au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea
pe baza principiilor gestiunii economice. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară ac-
tivitate de producere şi desfacere de mărfuri şi de prestări de servicii;
33
 societăţile cooperative – potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţio-
narea cooperaţiei, republicată;
 grupurile de interes economic – reprezintă o asociere de persoane fizice sau
juridice în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi,
precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art. 118 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003). Grupul de interes economic are personalitate juridică şi poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant;
 persoanele fizice – potrivit OUG nr. 44/2008, și anume persoane fizice autorizate,
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, membri ai unei întreprinderi
familiale.
2.5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice)

care intră sub incidența OUG nr. 44/2008
OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale reglementează:
a) accesul la activitățile economice din economia națională astfel cum sunt prevăzute
în codul ce cuprinde Clasificarea activităților din economia națională, prescurtat
codul CAEN3;
b) procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării per-
soanei fizice autorizate (PFA), întreprinderii individuale și întreprinderii familiale;
c) regimul juridic al persoanelor fizice autorizate care desfășoară activități economice,
precum şi al întreprinderilor individuale și familiale.
Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială des-
fășoară o activitate economică, astfel cum e definită de OUG nr. 44/2008. Aceasta este
o activitate cu scop lucrativ constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2 lit. a) din OUG nr. 44/2008) şi se desfășoară în
cadrul unei întreprinderi economice.
Întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime,
mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008).
Persoanele fizice menționate sunt obligate să solicite oficiului registrului comerțului de
pe lângă tribunal înregistrarea și autorizarea funcționării înainte de începerea activității
economice ca PFA sau întreprindere individuală. Referitor la aceasta din urmă,
înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării sunt solicitate, ca obli-
gație, de către reprezentantul întreprinderii familiale.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și reprezentantul întreprin-
derii familiale vor ține contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor
referitoare la organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către
34
persoanele fizice care au calitatea de contribuabili (în conformitate cu prevederile Legii
nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare).
Persoanele fizice astfel organizate trebuie să aibă un sediu profesional pe teritoriul Ro-
mâniei (art. 5 din OUG nr. 44/2008) și pot opta pentru constituirea unui patrimoniu de
afectațiune:
a) Sediul profesional este un element de identificare al PFA, întreprinderii indi-
viduale şi întreprinderii familiale în raporturile juridice la care participă.
Sediul profesional reprezintă sediul principal sau locația declarată la registrul comer-
țului, în vederea înregistrării și autorizării funcționării persoanei fizice autorizate, între-
prinderii individuale sau familiale (potrivit art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional sau a punctului de lucru este necesar ca persoana
fizică titulară care se autorizează ca PFA, ca titular al întreprinderii individuale sau ca
oricare membru al întreprinderii familiale, după caz, să prezinte înscrisul care atestă
dreptul de folosință asupra imobilului cu destinație de sediu profesional/punct de lucru.
Dacă la sediul profesional, imobilul cu destinație de locuință, nu se desfășoară nicio
activitate economică, persoana fizică, titulară a PFA, titularul întreprinderii individuale
sau membrul întreprinderii familiale care are dreptul de folosință asupra imobilului
depune o declarație pe propria răspundere, sub semnătură privată, prin care atestă faptul
că la sediul profesional nu desfășoară activitate economică, în acest caz nefiind necesare
formalitățile necesare prevăzute de art. 42 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea,
organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, cu modificările și completările
ulterioare.
b) Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin
declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la
acesta, exercitării unei activități economice.
PFA, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale și întreprinderea familială
sunt plătitoare de impozit pe venit în condițiile prevăzute de Legea nr. 227/2015 privind
Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Studenții care vor să înființeze o afacere proprie sunt scutiți de la plata taxelor pentru
operațiunile de înregistrare și autorizare a unei PFA sau a unei întreprinderi individuale
prin oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale, precum şi de la plata tarifelor
pentru serviciile de asistență prestate de aceste oficii.
Studentul care obține calitatea de titular al PFA sau de titular al întreprinderii indivi-
duale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să urmeze cursurile unei instituții de învățământ superior acreditate în România;
35
b) să fie cel puțin în anul 2 de studiu și să fi promovat, integral, la data solicitării, toate
cerințele programei de învățământ prevăzute de senatul instituției;
c) nu a împlinit vârsta de 30 de ani.
Cererea de înregistrare și autorizare a funcționării PFA sau a întreprinderii individuale
va fi însoțită de actul doveditor emis de instituția de învățământ superior, din care să
rezulte că sunt îndeplinite aceste condiții.
2.5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)

Persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate ju-
ridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă
și aptitudinile sale profesionale (art. 2 lit. i) şi art. 19 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de activități pre-
văzute de codul CAEN (art. 16 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
 PFA care desfășoară activități economice are următoarele drepturi:

– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoană fizică și
juridică, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe sta-
tutul juridic dobândit (art. 16 alin. (2) din OUG nr. 44/2008);
– poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau împre-
ună cu cel mult trei persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu
contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii (art. 17
alin. (1) din OUG nr. 44/2008). Prin urmare poate angaja, în calitate de angajator,
terțe persoane cu contract individual de muncă;
– poate cumula calitatea sa de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel pentru care PFA este autorizată (art. 17 alin. (2) din OUG nr.
44/2008);
– poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca în-
treprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2)
din OUG nr. 44/2008).
PFA este asigurată în sistemul public de pensii şi asigurări şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al
asigurărilor pentru şomaj.
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale / persoanei fizice autorizate se poate asi-
gura în sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul
asigurărilor pentru șomaj1, precum şi în sistemul asigurărilor de sănătate (potrivit art. 21 1
din OUG nr. 44/2008).
36
 PFA îi este interzis să cumuleze şi calitatea de întreprinzător persoană fizică
titular al unei întreprinderi individuale.
 Răspunderea PFA
Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac
obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate
de lege, pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în
legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte
bunuri ale debitorilor (art. 2.324 din Codul civil). Cu toate acestea, dacă bunurile
respective nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și cele-
lalte bunuri ale debitorului.
În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările
și completările ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada calităţii de
profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă
justifică un interes legitim.
 Încetarea activităţii PFA

Potrivit art. 21 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, PFA îşi încetează activitatea şi este
radiată din registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin voinţa titularului PFA;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înma-
triculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Aceasta poate cere radierea
înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale aces-
teia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot
sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care
se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă men-
ţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul
unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
2.5.3. Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular al unei

întreprinderi individuale
Întreprinderea individuală este întreprinderea economică, fără personalitate juri-
dică, organizată de un întreprinzător persoană fizică (art. 2 lit. g) din OUG nr.
44/2008).
37
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008).
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerţului.
Prin înregistrarea în registrul comerţului întreprinderea individuală nu dobândeşte
personalitate juridică.
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de
codul CAEN.
 Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi in-

dividuale sunt:
– poate angaja cel mult opt salariați, terţe persoane, cu contract individual de muncă
încheiat și înregistrat în condițiile legii;
– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juri-
dice, cu alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru
efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit în condițiile OUG nr. 44/2008;
– poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor în-
treprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi
schimbe statutul juridic dobândit. Întreprinzătorul persoană fizică titular al între-
prinderii individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează, în condiţiile prevăzute mai sus, chiar dacă colaborarea este exclusivă;
– poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât
în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate decât cel în care şi-a
organizat întreprinderea individuală.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale este asigurat în
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asi-
gurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
 Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi indi-
viduale constă în faptul că răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea în tre-
prinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac
obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de
lege, pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu
profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitori lor
(art. 2.324 din Codul civil). Cu toate acestea, dacă bunurile respective nu sunt
38
suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale
debitorului.
 Potrivit art. 27 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, întreprinzătorul persoană fizică titular
al unei întreprinderi individuale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul co-
merţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acestuia;
c) la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se
cere în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care
prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau
modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită ra-
dierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul
comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a ac-
telor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tri-
bunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moştenitorii pot continua întreprinderea,
dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data
dezbaterii succesiunii. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un re-
prezentant în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cu-
prinsul acelei firme a calităţii de succesor.
2.5.4. Întreprinderea familială

Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate juri-
dică, organizată de membrii unei familii (art. 2 lit. h) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Familia este compusă din soţul, soţia, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la
data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv
(art. 2 lit. d) din OUG nr. 44/2008).
 Constituirea întreprinderii familiale

Întreprinderea familială se înființează în baza unui acord de constituire încheiat de
membrii familiei. Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta fiind
o condiţie de valabilitate.
Acordul de constituire trebuie să cuprindă clauze referitoare la:
39
– datele de identificare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului desemnat din
rândul acestora;
– condițiile participării;
– cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
– raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
– condiţiile de retragere;
– data întocmirii acordului de constituire.
Lipsa uneia dintre stipulaţiile de mai sus atrage nulitatea absolută a acordului.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, dar, prin acordul de constituire a
întreprinderii familiale, fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul
patrimoniului său, a unui patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității eco-
nomice a întreprinderii familiale.
Dacă membrii de familie au stipulat constituirea, în cadrul patrimoniului lor, a
unui patrimoniu de afectațiune, prin acordul de constituire sau printr-un act adi-
ţional la acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea
patrimoniului de afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, co-
tele de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la beneficiile sau
la pierderile întreprinderii.
 Statutul membrilor întreprinderii familiale

Aceştia răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în
exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare.
Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt următoarele:
– pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
– pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în
acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care
şi-au organizat întreprinderea familială.
Membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor
lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această
majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care face obiectul actului.
 Statutul reprezentantului întreprinderii familiale
40
Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către repre-
zentantul desemnat, care va gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul
unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Aceasta se
semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu deplină şi
de reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se în-
cheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea
bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunu-
rilor care au fost afectate exercitării activității economice a întreprinderii şi a
sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile
dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele de participare la beneficii, fiind
incluse în patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.
 În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru efec-
tuarea unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații con-
tractuale, în condițiile legii:
– cu orice persoane fizice și juridice;
– cu alte întreprinderi familiale;
– cu întreprinderi individuale sau cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca aceasta să îşi
schimbe statutul juridic dobândit.
 Interdicţii
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane cu contract de
muncă.
 Încetarea activităţii întreprinderii familiale

Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri:
– mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
– mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se
retrag din întreprindere;
– la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare se
cere în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care
prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte ori
modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
41
radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în regis-
trul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a ac-
telor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tri-
bunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
2.6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică

în vederea dobândirii calităţii de comerciant
Condiţiile impuse de lege comerciantului persoană fizică sunt de două feluri:
a) condiţii necesare protejării persoanei interesate în realizarea activităţilor eco-
nomice – referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective;
b) condiţii necesare protejării intereselor generale, care se referă la cauze de incapa-
citate sau incompatibilitate;
c) condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii referitoare la exploatarea unei
întreprinderi.
Condiţiile impuse profesioniștilor persoane fizice în vederea desfășurării unei activități
economice sunt următoarele:
1. să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii
familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel puțin
16 ani (art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/2008);
Nu au capacitatea de a fi comercianţi:
– minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (cu vârsta între 14 şi 18 ani). Acesta
poate încheia însă, de la vârsta de 16 ani, anumite acte juridice pentru care nu are
nevoie de încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal;
– interzişii judecătoreşti, deoarece sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu, neavând
discernământul faptelor pe care le realizează din cauza stării de alienaţie mintală.
Prin urmare:
– comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod independent
numai de la 18 ani, de la această vârstă dobândind capacitatea comercială;
– persoanele fizice pot presta activităţi în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta
de 16 ani ca membri ai acesteia, cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi ai
acelei întreprinderi familiale. În cadrul întreprinderilor familiale se regăsesc
comercianţi persoane fizice care pot avea vârsta între 16 și 18 ani.
Femeia şi bărbatul căsătoriţi înainte de vârsta de 18 ani, chiar dacă au dobândit capa-
citate de exerciţiu deplină prin căsătorie, nu pot dobândi şi capacitatea comercială. Dacă
persoana moşteneşte însă un fond de comerţ pe cale succesorală, dobândeşte calitatea de
42
comerciant, dar fără să aibă dreptul să îndeplinească activităţile economice. În situaţie
similară se găseşte orice minor care dobândeşte un fond de comerţ pe cale succesorală.
 Incompatibilităţi
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a funcţiei pe care o deţin:
– parlamentarii;
– funcţionarii publici, în condiţiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi com-
pletările ulterioare;
– magistraţii (judecătorii şi procurorii);
– militarii etc.
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
liberale: avocaţii, notarii, medicii etc. În acest sens, art. 1 alin. (2) din OUG nr.
44/2008 stabileşte expres că prevederile ordonanţei nu se aplică acestor categorii de
persoane, precum şi activităților economice a căror desfășurare este organizată și
reglementată prin legi speciale.
 Decăderi
Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianţi persoanele care au fost condamnate penal
pentru una dintre faptele (infracţiunile) prevăzute de lege (art. 1 lit. i) din Le gea nr.
12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau
prestări de servicii ilicite, republicată). În acest sens trebuie să existe o hotărâre
judecătorească (de condamnare).
Totodată, art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008 prevede că persoanele fizice pot să
desfăşoare activităţi economice – ca PFA, ca întreprinzători persoane fizice titulari ai
unei întreprinderi individuale sau ca reprezentanți, respectiv membri ai unei întreprin-
deri familiale – dacă „nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile,
vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală”.
 Interdicţii
Acestea pot fi legale şi convenţionale:
 Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul co-
merţului privat (particular) şi care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau la activităţi care
sunt considerate infracţiuni (fabricarea sau comercializarea unor droguri sau nar-
cotice în alt scop decât de medicament).
O interdicție legală în aceste sens este cea prin care se prevede expres că
dispozițiile OUG nr. 44/2008 nu se aplică acelor activități economice pentru care,
43
prin lege, sunt instituite anumite restricții de desfășurare ori alte interdicții și acelor
activități interzise expres prin lege pentru libera inițiativă (art. 1 alin. (3)).
 Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în con-
tract şi produc efecte numai între părţile contractante. Exemplificăm în acest sens:
– clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de producător
să nu vândă decât anumite produse (în speţă, cele fabricate de producător).
Spre exemplu, agentul nu poate negocia şi nu poate încheia pe contul său, fără
consimţământul expres al comitentului, în regiunea determinată prin con-
tract, operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii similare
celor care fac obiectul contractului de agenţie;
– clauze de nonconcurenţă, cu privire la comerciantul agent comercial perma-
nent căruia i se impune o anumită restrângere de activitate prin această
clauză.
2. să exploateze o întreprindere economică, adică să desfășoare activitate eco-

nomică în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare,
forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008);
Prin urmare, exercitarea sistematică a unei activităţi organizate se realizează prin ex-
ploatarea unei întreprinderi, mai mult, a unei întreprinderi economice.
3. pentru PFA se impune o condiție care se găsește în definiția oferită de art. 2 lit. i)
din OUG nr. 44/2008 referitoare la folosirea de către aceasta, în principal, a forței
sale de muncă, astfel: „persoana fizică autorizată este întreprinderea economică
(…) organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă”;
Astfel, actul normativ solicită persoanei fizice autorizate folosirea de către aceasta, în
principal, a forței sale de muncă, persoana fizică în cauză trebuind să deţină ca-
lificarea – pregătirea profesională sau, după caz, experienţa profesională necesară
pentru a desfăşura activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia (calificarea se
dovedește potrivit anexei la OUG nr. 44/2008).
4. activitatea profesionistului comerciant, fiind o activitate economică, trebuie să

aibă drept scop obţinerea de profit, excluzându-se în principal activitatea nelu-
crativă, deoarece activitatea economică este activitatea cu scop lucrativ ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2 lit.
a) din OUG nr. 44/2008);
5. activitatea economică, desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic,

combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și
44
informație, să fie realizată pe riscul întreprinzătorului (art. 2 lit. f) din OUG nr.
44/2008);
6. să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale şi de cele

care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul
fiscal (art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008);
7. să aibă un sediu profesional declarat (art. 8 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 44/2008);
Sediul profesional este sediul principal / locaţia declarată la registrul comerţului, în ve-
derea înregistrării şi autorizării funcţionării persoanei fizice autorizate, întreprinderii
individuale sau familiale, reprezentând elementul de identificare al acesteia în ra-
porturile juridice la care participă (art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca PFA, titularul întreprinderii indi-
viduale sau oricare alt membru al întreprinderii familiale, de la caz la caz, să deţină un
drept de folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat. Dreptul de
folosinţă poate avea ca temei juridic un contract de vânzare-cumpărare, un testament,
caz în care comerciantul este proprietar, sau un contract de locaţiune, caz în care co-
merciantul este locatar.
Desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul unui sediu permanent de către
cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European
se realizează cu respectarea reglementărilor în vigoare privind sediul permanent.
8. trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de funcţio-

nare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, al pro-
tecţiei mediului şi al protecţiei muncii (art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 44/2008);
9. au obligația să solicite oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal

înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității economice
(art. 7 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligația să solicite înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea funcționării înainte de începerea activității economice. În cazul
în care acesta nu formulează cererea în termen de 15 zile de la încheierea acordului de
constituire, oricare membru al întreprinderii familiale care are capacitate deplină de
exercițiu poate să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării.
În toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a
funcționării trebuie formulată în termen de 20 de zile de la încheierea acordului de
constituire.
Înregistrarea la oficiul registrului comerţului este elementul care distinge, în principal,
profesionistul comerciant de profesionistul necomerciant.
45
Îndeplinirea condiţiilor de funcţionare se face potrivit art. 5, art. 15 şi următoarelor din
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul co-
merţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice – atât
pentru sediul profesional, pentru fiecare punct de lucru, cât şi pentru activităţile
desfăşurate în afara sediului profesional sau a punctelor de lucru.
2.7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990

Persoanele fizice și juridice care intră sub incidența Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului sunt:
– persoanele fizice reglementate de OUG nr. 44/2008: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale;
– persoanele juridice, respectiv societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, și anu-
me: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răs-
pundere limitată, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni;
– persoanele juridice: companii naționale, societăți naționale și regii autonome, po-
trivit art. 1 alin. (1) Legea nr. 26/1990;
– persoanele juridice: grupuri de interes economic, societăți cooperative, organizații
cooperatiste, societăți europene, societăți cooperative europene și grupurile eu-
ropene de interes economic;
– alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.
Prin înregistrare se înțelege atât înmatricularea comerciantului și înscrierea de mențiuni,
precum şi alte operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul comerțului.
Persoanele menționate sunt obligate:
1. înainte de începerea activităţii acestora să ceară înmatricularea sau, după caz,
înregistrarea în registrul comerţului. Documentele depuse în vederea înregistrării
se redactează în limba română. Profesioniștii (comercianți) persoane fizice și
juridice menționați au dreptul să solicite și asigurarea publicității actelor ce se
înregistrează în traducere certificată în una dintre limbile oficiale ale statelor mem-
bre ale Uniunii Europene;
2. în cursul exercitării activității lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice sau
juridice au obligația de a solicita înscrierea în același registru a mențiunilor
privind actele și faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
46
CAPITOLUL III. Persoana juridică
3.1. Definiţie. Elemente constitutive
 Definiţie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general
Prin urmare, elementele constitutive sunt: forma de organizare, un patrimoniu propriu,
un scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este determinată de
organizarea internă a acesteia. Organizarea presupune existenţa organelor care:
– reprezintă voinţa persoanei juridice şi asigură, în parte, conducerea acesteia,
respectiv adunările generale;
– administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind, în
principiu, organele de administraţie;
– controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei juridice, respectiv
cenzorii sau auditorii, după caz.
2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea dreptu-

rilor patrimoniale şi obligaţiilor persoanei juridice, altfel spus cuprinde latura
activă (drepturi reale şi de creanţă) şi latura pasivă (obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui patrimoniu (art. 31
alin. (1) din Codul civil).
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri (drepturi reale
patrimoniale) persoana răspunde pentru obligaţiile sale. Faptul că bunurile intră în masa
patrimonială a unei persoane (fizice sau juridice) se arată în art. 2.324 alin. (1) din
Codul civil, ce prevede că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile
sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. De remarcat că patrimoniul reprezintă nu
numai ce deţine persoana în prezent, ci şi ce dobândeşte în viitor, ca posibilitate. Prin
urmare, patrimoniul reprezintă şi potenţialitatea dobândirii în viitor a unor bunuri
(reprezentate, bineînţeles de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
– patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun persoana ju-
ridică considerată;
47
– patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice autorizate, unei între-
prinderi individuale sau unei întreprinderi familiale, acesta reprezentând o fracţiune
distinctă a patrimoniului acestor persoane, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora;
– capitalul social al persoanei juridice – societate comercială (indiferent de forma
juridică a acesteia1) –, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor (per-
soane fizice sau persoane juridice) ce compun societatea respectivă;
– fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică, ce este format din tota-
litatea elementelor corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (firmă, em-
blemă, clientelă, vad comercial) ce sunt afectate pentru desfăşurarea activităţii co-
merciale (în fondul de comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile comer-
ciantului).
Ca efect al calității sale de subiect de drept, persoana juridică:
– participă în nume propriu la circuitul civil;
– răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, în afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel. (art. 193 din Codul civil)
3.2. Categorii de persoane juridice

Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 din Codul civil);
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 din Codul civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).
1. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:

A. de regulă, prin lege (art. 191 alin. (1) din Codul civil);
B. ca excepţie,
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale (art. 191
alin. (2) din Codul civil);
b) prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. (2) din Codul civil).
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre for-
mele prevăzute de lege (art. 190 din Codul civil). Exemplificăm în acest sens:
– agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile şi societăţile
naţionale, societăţile comerciale cu capital integral de stat;
– societăţile cu capital privat (spre exemplu, societăţile care se constituie în una din-
tre formele juridice prevăzute de lege: societatea simplă, societatea în participaţie,
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspun-
dere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, societatea
48
cooperativă, alt tip de societate anume reglementat de lege) (art. 1.888 din Codul
civil);
– sindicatele;
– organizaţiile patronale;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– cultele religioase.
2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate străină

 Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit ac-
tului de constituire sau statutului, este stabilit în România. Acestea sunt înfiinţate
potrivit legislaţiei române şi beneficiază de capacitatea juridică stabilită de legea
română.
 Persoanele juridice străine au sediul în străinătate şi sunt constituite potrivit legii
lor naţionale. Acestea pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.
3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ

 Cu scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop economic, patrimonial, care au
ca obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice
care au calitatea de profesionist comerciant (spre exemplu, societăţile comerciale).
 Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial, care nu au ca
obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice de
drept public (autorităţile şi instituţiile publice etc.) şi unii profesionişti neco-
mercianţi (fundaţii, asociaţii, teatre, spitale etc.).
3.3. Înfiinţarea persoanei juridice

Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept care se bu-
cură, potrivit legii, de organizare de sine stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un
scop determinat.
Persoana juridică, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, se înfiinţează prin urmă-
toarele moduri:
I. Prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
 autorităţile şi instituţiile publice, respectiv organismele puterii legislative (Ca-
mera Deputaţilor şi Senatul), care iau fiinţă prin lege ca urmare a alegerilor, şi
organismele puterii executive, care sunt înfiinţate astfel:
1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie,
din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui Ro-
mâniei, republicată, şi din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu
modificările și completările ulterioare;
49
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie şi din Legea
nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a mi-
nisterelor, cu modificările și completările ulterioare;
3. Ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 90/2001.
Organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie şi de dispo-
ziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările
și completările ulterioare.
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau hotărâri de Gu-
vern. Spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii a fost înfiinţat prin hotărâre
de Guvern.
 unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună), care au la bază Legea nr.
2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste
România, republicată în 1981. Autorităţile administraţiei publice locale sunt
reglementate de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu
 agenţii economici ce se constituite de către stat (companii şi societăţi comerciale
cu capital de stat, regii autonome de interes naţional), care se înfiinţează prin
hotărâre de Guvern, iar pentru cele de interes local, de către unităţile administrativ-
teritoriale, prin hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă au-
toritatea publică este persoană juridică.
II. Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii. În
acest caz este necesară întocmirea cumulativă a următoarelor acte juridice, iar cu privire
la aceste acte, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
– actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de societate, care este
însoţit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, şi de statutul de func -
ţionare; de asemenea, în funcţie de anumite condiţii impuse de Legea nr. 31/1990,
aceste acte îmbracă formă autentică;
– autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei judecătoreşti, fie a
unui organism al puterii executive;
– înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent potrivit
legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
– partidele politice, care sunt asociaţii cu caracter politic, persoane juridice de drept
public ce se înregistrează în Registrul Partidelor Politice de la Tribunalul Munici-
piului Bucureşti şi sunt reglementate de Legea partidelor politice nr. 14/2003.
– societăţile care iau naştere în urma autorizării înmatriculării în registrul comerţului
efectuate de judecătorul delegat la registrul comerţului;
50
– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină autoriza rea de
la Autoritatea de Supraveghere Financiară.
III. În orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de înfiinţare a persoanei
juridice cuprinde cazurile atipice de înfiinţare a persoanei juridice. Astfel:
– statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit dispoziţiilor con-
stituţionale;
– asociaţiile de proprietari iau fiinţă pe baza Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată
în anul 1997, cu modificările și completările ulterioare.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de con -
stituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din Co-
dul civil).
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată dacă prin lege, actul de
constituire sau statut nu se prevede altfel (art. 195 din Codul civil).
3.4. Înregistrarea persoanei juridice

 Definiţie
Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice
altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii
personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiin-
ţate, după caz (art. 200 alin. (2) din Codul civil).
Aceasta se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu şi are
efect:
– constitutiv. În acest caz, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp
înregistrarea nu a fost efectuată;
– de opozabilitate faţă de terţi, în scop de publicitate. În acest caz, actele sau fap-
tele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a
efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară
de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost
îndeplinită (art. 202 alin. (2) din Codul civil).
3.5. Capacitatea civilă a persoanei juridice

3.5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
 Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Aceasta este diferită în funcţie de faptul că persoana juridică este sau nu supusă în -
registrării.
 Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drep-
turi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
51
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de folosinţă anticipată,
în sensul că „pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să
îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil” (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
 Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz:
– de la data actului de înfiinţare;
– de la data autorizării constituirii lor;
– de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 194 din Codul
civil).
 Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, în afară de acelea care
prin natura lor sau potrivit legii nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dintre aces-
tea, persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obli-
gaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul
constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul astfel stabilit cores-
punde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, care se aplică numai per-
soanelor fără scop lucrativ, fără scop patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul capacităţii de
folosinţă este lovit de nulitate absolută.
Persoanele juridice cu scop lucrativ au numai acele drepturi şi obligaţii ce cores-
pund activităţii pentru care au primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice, capacitatea de folosinţă este limitată la activităţile
pentru care au primit autorizaţia de la organele competente, iar dreptul de a
desfăşura asemenea activităţi se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei respective,
dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 207 alin. (1) din Codul civil).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate
prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi numai în mă-
sura necesară fiinţării lor în mod valabil, orice persoană juridică, deci şi cele supuse
înregistrării, pot primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun (ale dreptului civil) de la
data actului de înfiinţare sau, pentru fundaţiile testamentare, din momentul deschiderii
moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
3.5.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
52
Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de organe care
asigură şi funcţionarea acesteia, și anume:
– organele de conducere, care prin hotărârile sale asigură şi voinţa persoanei juridice
însăşi;
– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul persoanei ju-
ridice;
– organele de control, care controlează/auditează gestiunea patrimoniului persoanei
juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de organele de adminis-
traţie, deoarece aceasta îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul
civil). Au calitatea de organe de administrare, potrivit dispoziţiilor de mai sus ale
Codului civil, persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de
constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, indivi-
dual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice (art. 209 alin. (2) din
Codul civil).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare
sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege,
actul constitutiv sau statut (art. 209 alin. (3) din Codul civil).
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică, până la
data constituirii organelor de administrare, se fac de către fondatori ori de către
persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din
Codul civil).
 Incapacităţi şi incompatibilităţi
Potrivit art. 211 alin. (1) din Codul civil nu pot face parte din organele de administrare
şi de control ale persoanei juridice:
– incapabilii;
– persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
– persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
– persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire incompatibile să ocupe o
astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt lovite de nulitate relativă (art. 211
3.5.3. Funcţionarea persoanei juridice

Organele persoanei juridice asigură funcţionarea sa prin hotărârile şi deciziile luate de
acestea în cadrul adunărilor sale.
53
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii,
actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte
la deliberare ori au votat împotrivă (art. 212 alin. (1) din Codul civil).
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor, cu excepţia
cazului în care terţii fac dovada că le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:
– să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi diligenţa unui bun
proprietar;
– să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi
propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor
terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în vir-
tutea funcţiei lor, în afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei
care i-au numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele pu-
terilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încre-
dinţate. Pentru săvârşirea faptelor ilicite răspunderea este personală şi solidară atât faţă
de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
3.5.4. Persoanele juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau licite ale or -
ganelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi
şi obligaţii, statul, respectiv unităţile administrativ-teritoriale (prin organele prevăzute
de lege), participă prin Ministerul Finanţelor Publice, în afară de cazul în care legea sta-
bileşte un alt organ în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice statul răspunde în
mod subsidiar, niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar pentru obli-
gaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când
acestea au personalitate juridică.
3.6. Identificarea persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui subiect de drept care
participă la raporturile juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
54
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor care
reglementează atributele de individualizare ale persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea fiind în principal:
denumirea, naţionalitatea, sediul, firma, emblema, telefonul, telexul.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil, ca normă generală, şi de
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca normă specială, cu referire la per-
soanele juridice care au calitatea de comercianţi, respectiv societăţile comerciale.
Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale. Acestea au următoarele caractere
juridice:
– sunt opozabile erga omnes, adică sunt drepturi absolute, opozabile tuturor persoa-
nelor;
– sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar titularul lor nu
poate renunţa la ele;
– sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se prescriu prin
trecerea timpului;
– sunt personale (intuitu personae), adică sunt intim legate de persoana titularului;
– sunt universale, adică orice persoană are dreptul la atributele de identificare.
 Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt, în

principiu: naţionalitatea, denumirea şi sediul.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului
de constituire sau statutului, este stabilit în România (art. 225 din Codul civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire
sau prin statut (art. 226 alin. (1) din Codul civil). Denumirea persoanei juridice, precum
şi celelalte atribute de identificare se vor trece în registrul public odată cu înregistrarea
acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. În
funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu
caracter secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru.
De asemenea, persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exercitării
drepturilor sau a executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se prezumă, ci
trebuie făcută în scris. (art. 97 coroborat cu art. 227 din Codul civil)
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică ce exploatează o întreprindere are
sediul şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale care s-
au născut sau urmează a se executa în acel loc. Utilizând analogia menţionată, acesta se
numeşte sediu profesional.
55
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de
lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în regis-
trele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică res -
pectivă.
 În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi

alte atribute de identificare, și anume: numărul de înregistrare în registrul co-
merţului sau într-un registru public, codul de identificare fiscală / codul unic de
înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.
 Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana juridică având ca-
litatea de comerciant se identifică prin firmă şi emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
 Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă atribu-

tele de identificare ale acesteia, sub sancţiunea plății de daune-interese persoanei
prejudiciate (art. 231 din Codul civil).
3.7. Protecţia juridică a atributelor de identificare

Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi personale nepa-
trimoniale, ele fiind apărate atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de
drept comercial, drept administrativ sau drept penal.
Codul civil conţine, la art. 231, o dispoziţie potrivit căreia „toate documentele, indi-
ferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi
sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sanc-
ţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie, Codul
civil creează posibilitatea de a introduce acţiune civilă, atât pentru persoana juridică
titulară a unui atribut de identificare, cât şi pentru terţe persoane, dacă s-a produs un
prejudiciu prin exercitarea drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este asigurată prin Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările
ulterioare. În acest sens, la art. 5 lit. a) se consideră că este infracţiune de concurenţă
neloială orice utilizare a unei firme, embleme sau a unui ambalaj care poate produce
confuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt comerciant.
56
Din textul art. 231 din Codul civil rezultă că persoana juridică poate avea şi alte atri-
bute de identificare decât cele prevăzute de Codul civil şi de Legea nr. 26/1990, prin
utilizarea sintagmei „şi alte atribute de identificare”. Dispoziţia menţionată are, prin
urmare, caracter enunţiativ.
3.8. Reorganizarea persoanei juridice

Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juri-
dice, şi de vechiul Cod civil, Codul civil actual, în vigoare din anul 2011, defineşte re-
organizarea persoanei juridice. Astfel, reorganizarea persoanei juridice este ope-
raţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi
care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 din Codul
civil).
Modurile de reorganizare sunt fuziunea, divizarea şi transformarea. Reorganizarea se
face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii juri dice, în
afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel (art.
233 alin. (2) din Codul civil). Aceasta înseamnă că dobândirea personalităţii juridice are
efect constitutiv pentru înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod de
reorganizare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
 Fuziunea se face prin:

– absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică; sau prin
– contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juri-
dică nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
– persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul per-
soanei juridice care o absoarbe, are deci efect translativ. Se realizează o transmi-
tere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
– persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează existenţa, are deci
efect extinctiv;
– se înfiinţează o persoană juridică nouă;
– drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înfiinţate. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului
patrimoniu).
 Divizarea poate fi totală sau parţială
57
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice
între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin
divizare.
Efectele divizării totale sunt următoarele:
– persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează existenţa, are
deci efect extinctiv;
– se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de patrimonii care
rezultă în urma divizării, dacă acestea nu se transmit către alte persoane juridice
deja existente, denumite de Codul civil (art. 237 alin. (1)) dobânditoare;
– patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către persoanele dobân-
ditoare), dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;
– se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică se realizează o trans-
mitere cu titlu universal către persoanele dobânditoare sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
Efectele divizării parţiale constau în faptul că persoana juridică ce se divizează parţial
îşi reduce patrimoniul proporţional cu partea transmisă fie unei singure persoane
juridice deja existente în acest caz (nu are efect creator), fie altei persoane juridice care
se înfiinţează în acest mod. În acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării, întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul de înfiinţare a
persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare – ce are ca temei juridic actul de înfiin-
ţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii – va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite
sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute mai
sus. (art. 238 alin. (1) din Codul civil)
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului competent (în cazul
autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al
agenţilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale) (art. 194 alin. (1) lit. a) din Codul civil) este supusă divizării, prin actul de
reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela
pentru persoanele juridice care se constituie prin act de înfiinţare autorizat (art. 238 alin.
(2) din Codul civil).
58
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât executarea
fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o persoană juridică dobân-
ditoare, în afară de situaţiile în care acest lucru nu este posibil.
 Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost introdusă în Codul

civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 la art. 241.
Aceasta intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art. 241
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat exis-
tenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, în afară de cazul în
care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.
 Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice supu-

se reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se
realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la
data acesteia.
Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se re-
alizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai în data aprobării de către organul com-
petent a:
– inventarului;
– bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii;
– evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
– oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Bunurile imobile – drepturi reale imobiliare – care fac obiectul transmisiunii, dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale (drepturile de uz, de uzufruct, servitute, superficie,
abitaţie) se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de
reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care
s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate (art. 242 alin. (3) din Codul civil).
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât reorganizarea,
dacă prin lege nu se dispune altfel. Astfel, opoziţie la reorganizare, prin atacarea actelor
menţionate, pot face creditorii şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile
de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an
de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către
organul competent, în condiţiile legii (art. 243 alin. (1) din Codul civil).
3.9. Încetarea persoanei juridice

59
Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea este urmată
de lichidarea totală şi definitivă a patrimoniului acesteia.
 Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de plin drept şi

silită sau forţată (art. 245 lit. a), b), c) şi d) din Codul civil).
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor competente ale acestora,
care reprezintă voinţa socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza legii şi inter-
vine în următoarele situaţii:
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele juridice îl
urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare
legii sau ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat.
 Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) din Codul civil prevede
ca persoanele juridice să se dizolve şi „prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de con-
stituire sau statut”. Prin urmare, există norme speciale care reglementează dizolvarea,
spre exemplu, cele din domeniul societăţilor, respectiv din Legea nr. 31/1990, la art. 227
alin. (1), care prevede că acestea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
– declararea nulităţii societăţii;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
– falimentul societăţii;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni”
intră cazurile prevăzute de art. 228 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, care prevede
atât pentru societatea pe acţiuni, cât şi pentru societatea cu răspundere limitată că
acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 153 24 din Legea nr. 31/1990. Potrivit arti-
colului menţionat, dacă consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată
că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate conform
legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul
datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului
social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a
decide dacă societatea trebuie dizolvată;
60
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În cazul
în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni,
orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile în nume
colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul aso-
ciaţilor s-a redus la unul singur”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi societăţilor în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe singurul asociat comanditat
sau comanditar.
 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile

anume prevăzute de lege (art. 246 din Codul civil).
Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse
dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest caz, dacă
organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bu-
nurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă prin hotărârea
organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, în
aceleaşi condiţii ca pentru reorganizare (art. 243 coroborat cu art. 247 din Codul civil).
 Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea

este operaţiunea juridică prin care se valorifică activul (se încasează creanţele) şi
se plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării
până la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare sau prin di-
vizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.
 Destinaţia bunurilor rămase după lichidare

Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor
primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în ho-
tărârea organului competent luată înainte de dizolvare (art. 249 alin. (1) din Codul civil).
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu prevede des-
tinaţia bunurilor sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice (art. 249 alin. (2)
din Codul civil), la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie
de către instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juri-
dice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.
61
 Data încetării personalităţii juridice
Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au
fost înscrise, spre exemplu, societăţile comerciale care se înregistrează la registrul
comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează, încetează la data
actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege (art. 251 alin. (2) din Codul civil).
62
CAPITOLUL IV. Pluralitatea de subiecte
Raportul juridic civil, respectiv de dreptul afacerilor se stabileşte, de regulă, între două
persoane – raport juridic simplu –, implicând „determinarea” subiectelor raportului ju-
ridic civil.
Această determinare presupune cunoaşterea părţilor acestui raport şi se realizează diferit
după cum este vorba de raporturi civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute sau
drepturi relative.
În primul caz – al dreptului absolut –, după cum vom vedea într-un capitol ulterior,
numai subiectul activ care este titularul dreptului subiectiv civil este determinat sau
cunoscut (spre exemplu, proprietarul unui bun, respectiv Ionescu Vasile, este proprieta-
rul imobilului din strada Panselelor nr. 7). Subiectul pasiv este nedeterminat şi este
format din toate celelalte subiecte de drept civil, care sunt obligate să nu facă ceva de
natură a împiedica exercitarea dreptului de proprietate al titularului de drept subiectiv
(spre exemplu, al lui Ionescu Vasile).
În al doilea caz – al dreptului relativ – este determinat (cunoscut) atât subiectul activ,
numit creditor, cât şi subiectul pasiv, numit debitor (spre exemplu, în cadrul raportului
juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare cele două părţi sunt determinate
sau cunoscute: vânzătorul şi cumpărătorul). În această situaţie fiecare parte este titulară
a unui drept relativ, respectiv drept de creanţă, opozabil celeilalte părţi titulare de
obligaţie.
Există însă cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie
ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte. Astfel, deosebim:
– pluralitate activă, când sunt mai mulți creditori;
– pluralitate pasivă, când sunt mai mulți debitori;
– pluralitate mixtă, când sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
63
CAPITOLUL V. Conţinutul raportului juridic civil
5.1. Definiţia conţinutului raportului juridic
După cum am arătat, raportul juridic civil conţine:
– drepturi subiective civile, care formează latura activă a raportului juridic civil;
– obligaţii civile, care formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă. Nu există drept
fără obligaţie.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ
(numit şi creditor – persoană fizică sau persoană juridică) în virtutea căreia acesta
poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă o
conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv
(numit debitor) şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie,
dacă acest drept este încălcat.
5.2. Drepturile subiective civile. Clasificare

Drepturile subiective civile se clasifică astfel:
– în funcţie de opozabilitate, sunt absolute şi relative;
– în funcţie de natura conţinutului lor, sunt patrimoniale şi nepatrimoniale;
– după corelaţia dintre ele, sunt principale şi accesorii;
– în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure şi simple şi afec-
tate de modalităţi.
5.2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea
o anumită conduită fără a face apel la altă persoană pentru a şi-l exercita (realiza). Sunt
absolute:
– drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, dreptul la domiciliu etc.);
– drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprie-
tate, respectiv dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abitaţie).
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde
subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul său nu se poate exercita
(realiza). Spre exemplu, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului sau dreptul
cumpărătorului de a pretinde predarea bunului ce face obiectul vânzării.
Tipic relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut sunt următoarele:
64
– titularul dreptului absolut este cunoscut;
– titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de
drept civil;
– dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de
natură a împiedica exercitarea lui, adică – a nu face;
– este opozabil erga omnes, adică tuturor persoanelor;
– drepturile absolute sunt prevăzute de lege și sunt limitate ca număr.
Caracteristicile dreptului relativ sunt următoarele:
– în cadrul raportului juridic cu drept relativ, atât titularul dreptului, cât şi cel al obli-
gaţiei (subiectul activ – creditorul şi subiectul pasiv – debitorul) sunt cunoscuţi;
– dreptului relativ îi corespunde obligaţia ce are ca obiect a da, a face ori a nu face
(ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv de-
terminat);
– dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat, adică debitorului,
deoarece dreptul relativ, respectiv de creanţă, poate fi exercitat numai cu concursul
debitorului;
– drepturile relative sunt nelimitate ca număr.
5.2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial dreptul subiectiv ce are conţinut pecuniar (exprimat în bani). Sunt
drepturi patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv ce nu are conţinut
bănesc, spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu.
 Drepturile reale şi drepturile de creanţă

Dreptul real1 – jus în re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exer-
cita prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia subiectul activ
(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
Asemănările dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
– ambele sunt drepturi patrimoniale;
– ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
1. sub aspectul subiectului pasiv:
65
– în cazul dreptului real – acesta nu este cunoscut, fiind reprezentat de toate per-
soanele, desemnate prin sintagma „erga omnes”;
– în cazul dreptului de creanţă – acesta este cunoscut, fiind debitorul.
2. sub aspectul persoanelor cărora li se opune (este opozabil):
– în cazul dreptului real, acesta se opune tuturor persoanelor (erga omnes);
– în cazul dreptului de creanţă, acesta se opune doar subiectului pasiv care este
cunoscut, denumit debitor (erga certa personam).
3. sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
– în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu
face;
– în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia de a da, de a face sau
de a nu face.
4. sub aspectul numărului:
– drepturile reale, în principiu limitate, sunt prevăzute de lege (art. 551 din Co-
dul civil);
– drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
5. sub aspectul prerogativelor conferite, numai dreptul real este însoţit de prero-
gativele:
a) urmărirea, care constă în posibilitatea titularului de drept real (spre exemplu,
creditorul ipotecar sau creditorul gajist) de a urmări bunul în mâinile oricărei
persoane s-ar găsi;
b) preferinţa, care constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza
dreptul său cu întâietate ori preferinţă.
 Drepturile personale nepatrimoniale

Acestea sunt:
a) drepturi ce privesc identificarea persoanei, respectiv: dreptul la nume, domiciliu,
reşedinţă, stare civilă (art. 59 din Codul civil);
b) drepturi ale personalităţii, și anume:
– dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică, onoare şi reputaţie,
dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine
– respectul datorat persoanei decedate. Persoanei decedate i se datorează res-
pect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său (art. 78 din
Codul civil). Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca
imaginea şi reputaţia persoanei aflată în viaţă;
66
c) drepturi ce decurg din creaţia intelectuală (potrivit Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare), li-
terară, artistică sau ştiinţifică.
5.2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii

Este principal dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, exercitarea
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu dreptul subiectiv civil a cărui exercitare depinde de existenţa altui drept
subiectiv civil, cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul civil
principal potrivit adagiului accesorium sequitur principale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.
5.2.4. Drepturile reale principale şi accesorii

Drepturile reale, potrivit art. 551 din Codul civil, sunt: dreptul de proprietate, dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute,
dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de
garanţie, alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Din perspectiva clasificării drepturilor reale în principale şi accesorii:
– drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul
de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă;
– drepturile reale accesorii se mai numesc şi drepturi reale de garanţie, acestea
fiind: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă.
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii (art. 2.343 din Codul civil).
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile.
Aceste drepturi reale de garanţie se numesc şi accesorii. Ele presupun ca drept
principal un drept de creanţă (născut dintr-un raport juridic ce are în conţinutul
său un drept relativ).
5.2.5. Drepturile subiective civile pure şi simple şi afectate de modalităţi

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă maximă certitudine titularului său, de-
oarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare, acesta
putând fi exercitat imediat după naşterea lui, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept subiectiv civil a cărui exis-
tenţă sau exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
67
Modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina şi vor fi studiate într-un capitol ulte-
rior.
5.3. Obligaţia civilă. Clasificare

Obligaţia este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să pro cure
o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată (art.
1.164 din Codul civil).
Obligaţiile îşi au ca izvoare contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îm-
bogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt
de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Obligaţia civilă are trei accepţiuni (sensuri):
1. îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. raport obligaţional ce conţine sensul definiţiei de mai sus;
3. obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe (obligaţiunea CEC).
În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în trei categorii:
– de a da, de a face, de a nu face ceva;
– pozitive şi negative;
– de rezultat (determinate) şi de diligenţă (de mijloace).
5.3.1. Obligaţiile de a da, a face şi a nu face

Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (spre
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut în patrimoniul cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau
de a preda un bun în materialitatea lui.
Obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut ori unui drept relativ (de creanţă), astfel:
– corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acelui drept;
– corelativă unui drept de creanţă este îndatorirea de a nu face ceva ce ar fi putut să
facă dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
5.3.2. Obligaţii civile pozitive şi negative

Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face. Este negativă obligaţia de a nu face ceva.
5.3.3. Obligaţii de rezultat şi de diligenţă
68
Este de rezultat obligaţia debitorului de a obţine un rezultat determinat (spre exemplu,
obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (de mijloace sau de prudenţă) obligaţia debitorului de a depune toată
stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia medicului de a-l
vindeca pe pacient).
5.3.4. Obligaţii obişnuite, opozabile terţilor şi reale

După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în: obişnuite (opozabile numai „între
părţi”); opozabile terţilor (scriptae în rem); reale (propter rem).
Obligaţia obişnuită este opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea majoritate
a obligaţiilor civile este de acest fel. Această obligaţie revine debitorului faţă de care s-a
născut.
Obligaţia opozabilă terţilor este acea obligaţie strâns legată de un bun, astfel încât
creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al
dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii năs-
cute anterior, fără participarea sa (spre exemplu, cumpărătorul este obligat să respecte
locaţiunea încheiată înainte de vânzare).
Obligaţia reală este îndatorirea ce îi revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun în
considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre exemplu,
obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii fondului funciar
nr. 18/1991).
5.3.5. Obligaţii perfecte şi imperfecte

În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei civile distingem: obligaţia
civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă sau naturală.
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţii perfecte.
Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor
pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, ci numai
prin executare voluntară, dar odată executată de bunăvoie de către debitor, nu este per-
misă restituirea ei. Această obligaţie se mai numeşte şi naturală. Obligaţia imperfectă nu
se confundă cu obligaţia morală, care se realizează din conştiinţă (spre exemplu,
obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii bolnavi).
5.3.6. Obligaţii simple, pure şi simple şi afectate de modalităţi

De regulă, obligaţiile se execută imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea credito-
rului. În acest caz, obligaţia este simplă.
69
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Modalităţile care afec-
tează obligaţiile sunt termenul şi condiţia.
Dacă obligaţiile sunt asumate însă, în anumite condiţii, ori sunt amânate în executarea
lor după o anumită perioadă de timp, ele se numesc obligaţii afectate de modalităţi.
Termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiilor, sunt reglementate de Codul civil la
art. 1.396-1.420.
 Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde exe-

cutarea sau stingerea unei obligaţii (art. 1.411 din Codul civil).
Termenele sunt:
1. suspensive şi extinctive. Termenul suspensiv este termenul până la împlinirea
căruia este amânată scadenţa obligaţiei (adică executarea obligaţiei). Termenul este
extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge;
2. legale, convenţionale sau judecătoreşti. Este legal termenul stabilit de lege. Este
convenţional termenul stabilit prin convenţia părţilor (prin contract). Termenul ju-
decătoresc este stabilit de instanţa judecătorească;
3. în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
De regulă, termenul profită debitorului, dacă prin lege, prin voinţa părţilor sau din
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi
(art. 1.413 din Codul civil).
Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără con -
simţământul celeilalte părţi.
De asemenea, din beneficiul termenului se poate decade:
– dacă debitorul se află în stare de insolvabilitate, sau în caz de insolvenţă declarată1,
în condiţiile legii. Starea de insolvabilitate a debitorului, dacă prin lege nu se
prevede altfel, se constată de către instanţă şi presupune că activul patrimonial este
inferior pasivului. Activul patrimonial astfel constatat poate fi supus executării
silite. Starea de insolvenţă constă în lipsa lichidităţilor băneşti pentru achitarea de
către debitor a creanţelor exigibile (ajunse la scadenţă); şi
– atunci când cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, debitorul diminuează prin fapta sa
garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să de-
vină de îndată exigibilă (art. 1.418 din Codul civil).
 Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea sau

desfiinţarea obligaţiei (art. 1.399 din Codul civil).
Condiţia poate fi:
70
– suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1.400
din Codul civil) (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare pentru inundaţie,
în care se naşte dreptul la despăgubire pentru asigurat (şi, corespunzător,
obligaţia asigurătorului – societatea de asigurare – de a plăti despăgubirea) dacă
(cu condiţia că) a avut loc inundaţia);
– rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1.401
din Codul civil) (spre exemplu, în cazul contractului de închiriere pe care îl încheie
o persoană pentru un imobil, în care se prevede că închirierea încetează de îndată
dacă dintr-un motiv independent de voinţa sa imobilul pe care îl deţine este dis-
trus)2;
– imposibilă, atunci când este contrară legii sau bunelor moravuri; este considerată
nescrisă, iar atunci când este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a
acestuia (art. 1.402 din Codul civil);
– pur potestativă, condiţia care presupune că executarea unei obligaţii contractuale
depinde exclusiv de voinţa debitorului; această condiţie nu produce niciun efect
(art. 1.403 din Codul civil) (spre exemplu, îţi vând casa dacă vreau).
Atâta timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, partea în interesul căreia a fost stipulată con -
diţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia
să fie simplă.
Obligaţia condiţională poate fi transmisă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse
aceleiaşi condiţii. De asemenea, obligaţia afectată de condiţie se poate prelua.
5.3.7. Obligaţii complexe (art. 1.421-1.467 din Codul civil)

Complexitatea obligaţiilor este determinată de numărul părţilor care participă la ra-
porturile juridice obligaţionale sau de numărul prestaţiilor.
5.3.7.1. Obligaţii complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţii divizibile, indivizibile

şi solidare
Raporturile juridice obligaţionale se pot stabili între:
– un singur creditor şi un singur debitor, denumit şi raport juridic simplu;
– mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, denumit şi raport juridic complex, de-
terminând naşterea obligaţiilor complexe sau plurale.
Obligaţiile complexe sunt divizibile sau indivizibile. Obligaţiile divizibile pot fi con-
juncte sau solidare.
a) Obligaţiile conjuncte pot fi stabilite între mai mulţi creditori şi între mai mulţi
debitori.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi creditori au, în principiu, un debitor comun, iar
fiecare dintre creditori va putea pretinde de la debitor numai partea sa de datorie. Deci
71
obligaţia se divide cu privire la creditori. (Spre exemplu, dacă patru fraţi moştenesc un
imobil (creditori ai obligaţiei de plată a preţului) şi-l vând unui singur cumpărător
(debitor al obligaţiei de plată), pentru a-l împărţi din punct de vedere valoric, fiecare
dintre cei patru fraţi va pretinde numai partea de 25% din valoarea imobilului.)
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi debitori înseamnă mai mulţi debitori cu privire
la aceeaşi prestaţie faţă de un singur creditor. Creditorul are dreptul să pretindă de la
fiecare debitor numai partea sa de datorie. (Spre exemplu, un vânzător (creditor al obli-
gaţiei de plată) vinde un imobil la doi cumpărători (debitori ai obligaţiei de plată).
Vânzătorul poate pretinde de la fiecare, separat, câte 50% din valoarea imobilului.)
Debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditorul lor în părţi egale, acesta
fiind cazul exemplului de mai sus, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel
Codul civil instituie ca regulă prezumţia de divizibilitate, cu două excepţii:
– dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres;
– dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală. (art. 1.424 din Codul civil)
b) Obligaţiile indivizibile. Indivizibilitatea poate fi activă (între mai mulţi creditori) şi

pasivă (între mai mulţi debitori).
Efectele obligaţiei indivizibile sunt:
– pentru indivizibilitatea pasivă, fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii
acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (spre exemplu,
obligaţia asumată de către o echipă de constructori de a efectua o lucrare, de către
o echipă de actori de a juca o piesă de teatru ori de către o formaţie de muzică de
a susţine un concert);
– pentru indivizibilitatea activă, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii aces-
tora poate cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (spre
exemplu, dacă doi soţi au împrumutat o persoană cu o sumă de bani, oricare dintre
soţi are dreptul să ceară la scadenţă suma împrumutată sau dacă o echipă de
constructori a efectuat o lucrare, fiecare membru al echipei poate pretinde
beneficiarului lucrării plata integrală a acesteia).
Prin urmare, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între
moştenitorii acestora (art. 1.425 alin. (1) din Codul civil).
De asemenea, deoarece divizibilitatea se prezumă, indivizibilitatea trebuie:
– să fie stipulată expres în contract, deci are natură contractuală, convenţională, cum
sunt exemplele de mai sus;
72
– să rezulte din obiectul obligaţiei, care prin natura sa nu poate fi divizat (spre exem-
plu, nu poate fi divizat în executarea obligaţiei un automobil, un imobil (o con-
strucţie), un instrument muzical).
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor poate cere şi
primi prestaţia datorată doar în întregime. Dacă aceeaşi obligaţie indivizibilă se va
executa prin echivalent, obligaţia indivizibilă devine divizibilă.
c) Obligaţiile solidare. Solidaritatea poate fi activă, stabilită între mai mulţi creditori,
şi pasivă, între mai mulţi debitori.
Ca şi indivizibilitatea, solidaritatea nu se prezumă:
– solidaritatea activă trebuie stipulată în mod expres;
– solidaritatea pasivă trebuie stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.
Codul civil instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii contrac-
tate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel
Solidaritatea activă îi conferă fiecărui creditor dreptul de a cere debitorului executarea
întregii obligaţii (şi de a da chitanţă liberatorie). Odată ce debitorul a executat obli gaţia
faţă de un creditor, este liberat şi în privinţa celorlalţi creditori solidari. Debitorul poate
plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi.
Ceilalţi creditori au dreptul, astfel, să ceară partea lor de creanţă de la creditorul față de
care debitorul şi-a stins integral obligaţia. Adică ceilalţi creditori solidari îşi păstrează
dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia s-a stins obligaţia debitorului
proporţional cu partea din creanţă ce îi revine acestuia din urmă. (Spre exemplu, o
echipă formată din mai mulţi meseriaşi execută o lucrare. La finele acesteia, dacă s-a
prevăzut în contract solidaritatea între meseriaşi, oricare dintre ei poate solicita
integral plata pentru execuţia lucrării de la beneficiarul acesteia, urmând ca meseria-
şul care a încasat plata integrală să plătească fiecărui meseriaş o sumă de bani
proporţională cu partea ce îi revine fiecăruia dintre ei.)
Solidaritatea pasivă presupune că mai mulţi debitori sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie,
astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea
acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Soli-
daritatea există chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite (termen sau
condiţie).
În condiţiile date, creditorul poate cere plata integrală de la oricare dintre debitorii so-
lidari. Odată făcută plata, se stinge raportul juridic dintre creditorul plătit şi ceilalţi
codebitori ai debitorului plătitor. Debitorul solidar care a efectuat plata se subrogă în
drepturile creditorului, însă nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce îi
revine fiecăruia dintre ei. (Spre exemplu, doi soţi au încheiat un contract de împrumut
73
cu o bancă, aceasta fixându-le o rată lunară. Oricare dintre soţi are dreptul să
plătească, lunar, integral rata la bancă.)
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obli-
gaţiilor. Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar (dacă nu
există o stipulaţie contrară în acest sens).
5.3.7.2. Obligaţii complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţiile principale,

alternative şi facultative
Obligaţiile au ca obiect, în general, o prestaţie unică, principală şi obligatorie (spre
exemplu, obligaţia beneficiarului unui sejur cu scop turistic de a plăti preţul acestuia 1).
Raporturile juridice obligaţionale presupun însă şi obligaţii care au ca obiect mai multe
prestaţii:
a) fie principale, toate fiind obligatorii (spre exemplu, cumpărarea unui aparta-
ment, inclusiv locul de parcare şi serviciul de întreţinere a spaţiului verde aferent
imobilului);
b) fie alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia
dintre acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. (Spre exemplu, într-un
magazin se organizează o tombolă în urma căreia se va pune la dispoziţia clienţi-
lor câştigători dreptul de a cumpăra la un preţ foarte mic unul din două produse,
la alegere; sau o agenţie de turism se obligă să pună la dispoziţia clientului cu
care deja a încheiat un contract dreptul de a alege una dintre două locaţii
(hoteluri) din aceeaşi staţiune turistică1).
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia îi revine debitorului, cu excepţia
cazului în care este îi acordată în mod expres cumpărătorului (art. 1.462 alin. (1) din
Codul civil). Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în
termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.
În cazul alegerii prestaţiei de către debitor, dacă una dintre prestaţii a devenit imposi bil
de executat chiar din culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.2
Alegerea prestaţiei în vederea executării o poate face şi creditorul (spre exemplu,
alegerea dintre cele două produse o face magazinul, nu clientul), caz în care se deose-
besc câteva situaţii, ce determină executarea în mod diferit a prestaţiei:
– dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără să existe culpa vre u-
neia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
– dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre pres-
taţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe
debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obli-
gaţiei;
74
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii,
creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie
executarea celeilate prestaţii;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii,
creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Dacă prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să
fie pus în întârziere, obligaţia se stinge.
c) fie facultative, atunci când obligaţia are ca obiect o singură prestaţie principală de
care debitorul se poate libera executând o altă prestaţie (spre exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare al unui imobil ar fi prevăzut o garsonieră confort sporit la etajul I,
societatea vânzătoare putând oferi în schimb la acelaşi preţ, la etajul 8 într-un bloc ală-
turat, un apartament cu două camere).
Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără ca
aceasta să se datoreze culpei sale. Astfel, în exemplul anterior menţionat, dacă
societatea vânzătoare nu mai poate oferi spre vânzare garsoniera fără culpa sa, nu mai
este obligată să ofere spre vânzare nici apartamentul cu două camere; în cazul obligaţiei
alternative însă, în condiţiile în care alegerea prestaţiei o face creditorul, „dacă una
dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi,
creditorul este obligat să o primească pe cealaltă” (art. 1.465 lit. a) din Codul civil). În
cazul nostru, creditorul este obligat că cumpere apartamentul cu două camere (dacă,
bineînţeles, obligaţiile sunt alternative).
75
CAPITOLUL VI. Obiectul raportului juridic
6.1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea la
care este îndrituit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Deşi legătura dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil este strânsă, acestea nu
se confundă.
Obiectul raportului juridic poate fi privit:
1. pe de o parte, drept conduita subiectului pasiv (debitorului); și
2. pe de altă parte, drept bunul material, acesta fiind considerat obiect derivat al ra-
portului juridic.
1. Referitor la conduita subiectului pasiv, exemplificăm contractul de vânzare-cum-
părare:
– vânzătorul este debitor în privinţa obligaţiilor: de a transfera proprietatea asupra
lucrului vândut, de a preda bunul în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător
în privinţa acestui bun (pentru vicii şi pentru evicţiune (denumită şi folosinţa
paşnică a acestuia));
– cumpărătorul este debitor în privinţa obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a
bunului.
Din această perspectivă, obiectul raportului juridic drept conduită a subiectului pasiv în-
seamnă obligaţiile acestuia.
Obiectul raportului juridic din perspectiva conduitei subiectului pasiv se defineşte po-
trivit art. 1.226 din Codul civil, care precizează că obiectul obligaţiilor constă în pres-
taţia concretă pe care una dintre părţi o datorează celeilalte.
Şi cum conduita subiectului pasiv (debitorului) nu poate consta decât dintr-o obligaţie în
sens de prestaţie, se poate pune semnul egalităţii între obiectul raportului juridic şi
obiectul obligaţiei.
2. De cele mai multe ori însă, în raporturile patrimoniale, prestaţiile părţilor privesc
operaţiuni care se referă la bunuri materiale (spre exemplu, să predea un bun în mate-
rialitatea lui, să transfere dreptul de proprietate cu privire la un bun, să transfere
folosinţa cu privire la acesta). Deşi bunul ca atare nu intră în structura raportului juridic,
el este considerat ca fiind obiect derivat al raportului juridic.
6.2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic

Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui
drept patrimonial (art. 535 din Codul civil).
76
Spre exemplu:
– obiectul raportului juridic de vânzare-cumpărare al unui automobil din perspectiva
vânzătorului este reprezentat de următoarele obligaţii: de a transfera proprietatea
automobilului, de a-l preda în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător cu
privire la viciile automobilului;
– obiectul derivat al raportului juridic de vânzare-cumpărare este automobilul, care
constituie potrivit definiţiei de mai sus „obiectul unui drept patrimonial”.
6.3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu

În strânsă legătură cu noţiunea de bun este şi aceea de patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin
unei persoane fizice ori juridice.
Între bun şi patrimoniu există legătură de la parte la întreg; astfel, bunul poate fi privit
atât individual – ut singuli – ca parte a patrimoniului, cât şi ca element activ al
patrimoniului, respectiv drept subiectiv cu valoare economică, patrimonială.
6.4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică,

şi patrimoniile de afectaţiune (diviziuni patrimoniale),
ca universalităţi de fapt
Potrivit Codului civil, bunurile fac parte din patrimoniul unei persoane fizice sau
juridice. Patrimoniul este o universalitate de drept (sau universalitate juridică)
având ca izvor legea, respectiv Codul civil.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică
este titulară a unui patrimoniu”, în care intră, după cum am arătat, bunurile aces-
teia, după cum vom vedea, atât cele prezente, cât şi cele viitoare – adică drepturile
reale (cu privire la bunuri) alături de drepturi de creanţă şi obligaţii. Bunurile
trebuie privite nu numai ca lucruri, corporale sau necorporale, ci şi ca drepturi
subiective, pentru că patrimoniul este format din latura activă (respectiv drepturi
subiective civile patrimoniale, adică drepturi reale şi drepturi de creanţă, iar drepturile
reale privesc bunurile) şi latura pasivă (obligaţii).
Aceste bunuri (din patrimoniu) servesc drept garanţie comună a creditorilor per-
soanei; astfel, potrivit art. 2.324 din Codul civil, „cel care este obligat personal răspun-
de cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Din această perspectivă, patrimoniul, mai precis aceste bunuri, servesc drept garanţie
comună (gajul general) creditorilor personali. Adică „cel care este obligat” – la care face
referire Codul civil – poate fi orice persoană fizică sau juridică ce are o datorie născută,
spre exemplu, dintr-un contract.
77
Aceşti creditori care nu au nicio garanţie reală cu privire la bunurile debitorilor săi – au
totuşi o garanţie care priveşte întreaga masă de bunuri mobile şi imobile, prezente şi
viitoare, ce formează patrimoniul debitorului – se numesc creditori chirografari sau
personali. Aceşti creditori comuni sau chirografari au dreptul să îşi realizeze creanţele
lor urmărind orice bun din patrimoniul debitorului.
 Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, însă numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 31 alin. (2) din Codul civil). Aceste
diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, care sunt fracţiuni din patrimoniu ca
universalitate juridică, sunt afectate unor activităţi prin voinţa persoanei.
Prin urmare, patrimoniul ca universalitate juridică are ca izvor legea, în timp ce o
diviziune sau o afectaţiune de patrimoniu are ca izvor voinţa persoanei.
Deşi o persoană nu are decât un singur patrimoniu, denumit universalitate juridică,
după cum am arătat, totuşi o fracţiune (sau mai multe fracţiuni) din acesta – prin voinţa
sa – poate fi separată, pentru a face obiectul unei activităţi – sau unor activităţi – dând
naştere la diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, denumite universalităţi de fapt.
Universalităţi de fapt sunt, spre exemplu, o colecţie de timbre, de numismatică sau de
tablouri aparţinând unui colecţionar ori o turmă de oi sau o herghelie de cai.
Proprietarul acestora poate vinde, dona sau închiria fie individual – un tablou, o serie de
timbre, un cal –, fie întreaga universalitate de fapt – spre exemplu, întreaga colecţie.
Sunt diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului, altfel spus, mase patrimoniale afec-
tate unei anumite activităţi:
– masele patrimoniale fiduciare. Acestea cuprind bunurile ce fac obiectul unor
drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un
ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare. Aceste drepturi fac obiectul
unui transfer de la unul sau mai mulţi constitutori către unul sau mai mulţi fiduciari.
De asemenea, alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte
drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor;
– masele afectate exercitării unei profesii autorizate. Constituirea masei patri-
moniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabi-
leşte prin actul încheiat de titular (art. 33 alin. (1) din Codul civil). Această masă de
bunuri afectată unei profesii autorizate formează patrimoniul profesional individual.
Spre exemplu, patrimoniul de afectaţiune al profesionistului (persoană fizică autori-
zată, titular al întreprinderii individuale sau al întreprinderii familiale) potrivit OUG
nr. 44/2008, care reglementează statutul juridic al profesionistului comerciant
persoană fizică;
– alte patrimonii astfel determinate potrivit legii. În cadrul aceluiaşi patrimoniu
pot avea loc transferuri de drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta,
adică dintr-un patrimoniu personal într-un patrimoniu de afectaţiune şi invers.
78
Acest transfer se face potrivit dispoziţiilor legale astfel încât să nu prejudicieze
drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. 1
Diviziunile sau afectaţiunile patrimoniului ce au ca obiect bunuri ale unei persoane,
astfel definite mai sus, formează universalităţi de fapt.
6.5. Clasificarea bunurilor

I. Din punct de vedere juridic, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri
imobile (mişcătoare sau nemişcătoare).
 Sunt bunuri mobile acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile (art. 539
din Codul civil). Referire la bunurile mobile face şi art. 2.389 din Codul civil, care re -
glementează obiectul ipotecii mobiliare.
Bunurile mobile se împart în:
– bunuri mobile prin natura lor. În principiu, bunurile mobile prin natura lor pot fi
mişcate, prin forţă internă (proprie) sau prin forţă străină, dintr-un loc în altul fără a
se schimba valoarea economică (spre exemplu, un animal (cum ar fi cele de
companie: câine, pisică), un automobil, o masă, un scaun, o carte). Sunt bunuri
mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum energia de orice
fel produsă, captată şi transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi pusă în
serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii. În această categorie sunt incluse drep-
turile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar,
inclusiv drepturile de proprietate intelectuală (spre exemplu, drepturile de autor şi
drepturile conexe acestora, fondurile de comerţ, acţiunile, părţile sociale,
obligaţiunile unei societăţi, rentele);
– bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor, dar
care în baza înţelegerii între părţi se consideră a fi bunuri mobile anticipându-se
faptul că în viitor ele vor deveni mobile 1. În această categorie sunt incluse: bogăţiile
de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi
construcţiile încorporate în sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin
voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor (art. 540
alin. (1) din Codul civil). În sprijinul afirmaţiei că „bunurile mobile prin anticipaţie
sunt bunuri imobile prin natura lor” stau dispoziţiile art. 540 alin. (2) din Codul
civil, care prevăd cu referire la aceste bunuri că „pentru opozabilitate faţă de terţi,
este necesară notarea în cartea funciară”.
 Bunurile imobile se împart la rândul lor în:

– bunuri imobile prin natura lor. Sunt acele bunuri care prin natura lor nu pot fi
mişcate, dintr-un loc în altul, fără a-şi pierde astfel valoarea economică. În această
clasificare sunt incluse „terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
79
platformele şi alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent” (art. 537 din Codul civil);
– bunuri imobile prin drepturile la care se aplică. „Sunt supuse regulilor referitoa-
re la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora” (art. 542 alin. (1) din
Codul civil). Acestea sunt drepturile reale imobiliare, și anume: dreptul de
proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri etc.;
– bunuri imobile prin întrebuinţare sau prin destinaţie, care rămân sau devin
imobile. În această clasificare sunt incluse acele bunuri mobile prin natura lor care
prin raportul direct şi nemijlocit cu un bun imobil se consideră a fi, de asemenea,
bunuri imobile1.
Raportul cu bunul imobil este pus în lumină:
– pe de o parte, de faptul că bunul mobil prin natură serveşte la întrebuinţarea bunului
imobil;
– pe de altă parte, de faptul că bunul mobil prin natură este destinat să creeze cu
bunul imobil un tot unitar, nemaifiind posibilă desprinderea lui fără a-şi pierde
valoarea economică.
Sunt imobile prin întrebuinţare „materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă” (art. 538
alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, cărămizile folosite pentru ridicarea unui
edificiu, materialele care sunt utilizate drept acoperiş al unei construcţii (ţiglă, tablă
etc.)). De reţinut că imobilele prin întrebuinţare sunt bunuri mobile prin natură, care
asamblate dobândesc regimul juridic al imobilelor, deoarece devin imobile (spre
exemplu, edificiile (case, hale industriale, depozite etc.)).
În cazul consolidării unei construcţii, părţile integrante ale acesteia sunt imobile dacă
sunt temporar detaşate de aceasta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate (art. 538 alin.
(1) din Codul civil). De asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul
celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie
(art. 538 alin. (2) din Codul civil), adică din momentul în care au fost destinate a fi
integrate unui imobil.
Sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile (prin natură) care sunt destinate a servi
un imobil devenind împreună cu acesta un tot unitar (spre exemplu, oglinzi prinse în zid
(zidite), statui prinse cu gips de podea, ferestre, priza din perete).
Se poate afirma că un bun este imobil prin destinaţie dacă există între bunul mobil prin
natura lui (dar imobil prin destinaţie) şi imobilul prin natura lui la care se întrebuinţează
sau pentru care este destinat un raport de accesibilitate, ambele bunuri aparţinând
aceluiaşi proprietar2.
80
 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: efectele posesiei, drepturile
reale accesorii, competenţa teritorială, legea aplicabilă bunurilor mobile sau
imobile, potrivit normelor de drept internaţional privat, regimul juridic al în-
străinării bunurilor.
 Efectele posesiei. Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca
un proprietar (art. 916 din Codul civil). Bunul, mobil sau imobil, se poate afla în posesia
altei persoane decât proprietarul.
Posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea bunului prin posedarea acestuia, și
anume:
– pentru bunul mobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte ca
efect al posesiei de bună-credinţă (art. 557 din Codul civil). Se creează prezumţia
de titlu de proprietate, astfel că „oricine se află la un moment dat în posesia unui
bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asu-
pra bunului” (art. 935 din Codul civil);
– pentru bunul imobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte prin
uzucapiune sau prescripţie achizitivă. Adică posesorul neproprietar poate dobândi
proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de
acesta (art. 928 din Codul civil) numai în anumite condiţii, prevăzute de Codul
civil. De asemenea, pentru bunurile imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte şi
prin înscriere în cartea funciară (art. 557 din Codul civil).
Codul civil prevede posibilitatea dobândirii prin uzucapiune şi a bunului mobil al altuia
prin posesia acestuia timp de 10 ani, în anumite condiţii (art. 939 din Codul civil).
 Garanţiile reale (titlul XI din Codul civil). Garanţiile reale sunt destinate să asigu-
re îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale. Denumite şi drepturi reale accesorii, ga-
ranţiile reale sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi dreptul de retenţie. (Spre exem-
plu, un contract de împrumut este principal faţă de contractul de ipotecă, acesta din
urmă fiind accesoriu. Împrumutatul garantează cu un imobil al său suma împrumutată
de la împrumutător. Ipoteca (ca drept real) este accesorie deoarece subzistă cât timp
există obligaţia pe care o garantează. Astfel, dacă împrumutatul restituie la scadenţă
suma împrumutată, se stinge ipoteca, dacă nu, împrumutătorul (creditorul) îşi va
îndestula creanţa din vânzarea imobilului ipotecat.)
Importanţa clasificării priveşte ipoteca şi gajul şi are în vedere obiectul şi forma în
vederea constituirii acestora.
1. Obiectul ipotecii este diferit de cel al gajului
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii (art. 2.343 din Codul civil). Obiectul ipotecii este format din bunuri mobile sau
81
imobile, corporale sau incorporale, bunuri determinate sau determinabile ori
universalităţi de bunuri (art. 2.350 din Codul civil).
Potrivit art. 2.389 din Codul civil, obiectul ipotecii mobiliare este format din:
– creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice
alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare,
cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a
folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau
alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
– creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
– conturi bancare;
– acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
– drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
– petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
– efectivele de animale;
– recoltele care urmează a fi culese;
– pădurile care urmează a fi tăiate;
– bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în
vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de
servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum
şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în ex-
ploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
– echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
– orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Potrivit art. 2.379 din Codul civil, obiectul ipotecii imobiliare este format din: imobilele
cu accesoriile lor, uzufructul acestor imobile şi accesoriile, cotele-părţi din dreptul
asupra imobilelor, dreptul de superficie.
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată (art. 2.480 din Codul civil).
2. Între ipotecă şi gaj există deosebiri şi în privinţa formei cerute pentru con-
stituirea acestora
 Constituirea ipotecii presupune îndeplinirea anumitor formalităţi. Acestea sunt di-
ferite în funcţie de obiectul ipotecii. Indiferent de obiectul acesteia însă, ipoteca nu este
urmată de deposedarea debitorului de bunul ipotecat.
Ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în cartea funciară.
82
Contractul de ipotecă ce are ca obiect un bun imobil se încheie în formă autentică de
către notarul public sau de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Formalităţile cerute de lege pentru constituirea ipotecii sunt:
a) ipoteca imobiliară – ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare
produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor
contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi – se supune re-
gulilor publicităţii imobiliare (art. 2.379 din Codul civil);
b) ipoteca asupra instrumentelor financiare – se constituie conform regulilor pie-
ţei pe care acestea sunt tranzacţionate;
c) ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi – se constituie po-
trivit regulilor stabilite prin lege specială.
Ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.388 din Codul civil). Ipoteca mobiliară se face
numai fără deposedare, deci fără remiterea bunului ipotecat creditorului. Înregistrarea
operaţiunilor privind ipotecile mobilare şi a operaţiunilor asimilate acestora se efec-
tuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2.413 din Codul civil).
 Gajul se constituie:
– prin remiterea bunului sau titlului către creditor (cu deposedare);
– prin păstrarea acestuia de către creditor (fără deposedare), cu consimţământul
debitorului, în scopul garantării creanţei (art. 2.481 din Codul civil);
– prin remiterea titlurilor negociabile, în cazul titlurilor nominative sau la purtător,
iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora (prin menţionarea pe verso
al titlului despre constituirea garanţiei) în scop de garanţie.
Publicitatea gajului se efectuează diferit, în funcţie de bunul ce formează obiectul garan-
ţiei, şi are efect constitutiv după cum urmează:
– pentru bunurile mobile corporale, publicitatea se realizează fie prin deposedarea
debitorului, caz în care remite bunul afectat de garanţie creditorului, fie prin în-
scrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
– pentru sumele de bani, publicitatea gajului se realizează numai prin deţinerea aces-
tora;
– pentru titlurile negociabile, gajul este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor. (art. 2.482 din Codul civil)
 Competenţa teritorială în cazul în care un bun, mobil sau imobil, face obiectul
unui litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti: pentru bunurile mobile este competentă
spre soluţionare instanţa de la domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei), iar pentru
bunurile imobile, instanţa din raza teritorială unde se află bunul (rei sitae).
83
 Legea aplicabilă potrivit normelor de drept internaţional privat este diferită
după cum este vorba despre un bun mobil sau imobil, astfel:
– imobilului i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae);
– mobilului i se aplică legea proprietarului bunului sau lex personalis, care este lex
patriae (legea cetăţeniei) sau, după caz, lex domicilii (legea domiciliului).
 Regimul juridic al înstrăinării este diferit, după cum urmează:

– actele juridice prin care se dobândesc bunurile mobile trebuie să îmbrace, în prin-
cipiu, forma înscrisului sub semnătură privată;
– actele juridice prin care se dobândesc bunurile imobile îmbracă, sub sancţiunea
nulităţii absolute, forma autentică.
II. După circulaţia lor juridică, bunurile se împart în bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil.
 Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi în-
străinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula în privinţa înstrăinării lor, iar
legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Din această categorie fac parte
bunurile care circulă liber, neîngrădit.
 Din categoria bunurilor scoase din circuitul civil fac parte:

– bunurile scoase din circuitul civil care nu pot face obiectul unui act juridic civil.
Acestea sunt, prin urmare, inalienabile (spre exemplu, în Legea fondului funciar nr.
18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 5 alin. (2)
se precizează: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, in-
sesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă,
potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”);
– bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (spre exemplu,
arme de foc şi muniţii, potrivit Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și
al munițiilor, cu modificările și completările ulterioare).
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor
din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile, sub
aspectul obiectului lor.
III. După modul în care sunt determinate, bunurile se împart în bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile.
 Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei
ori categoriei din care fac parte. Sunt fungibile bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
84
obligaţii (art. 543 alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, după număr putem determina
astfel: 10 mere ionathan, 3 ciorchini de struguri albi de masă; după greutate: 2
kilograme de mere, 1 kilogram de roşii; după măsură: 2 metri de stofă).
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat nefungibil (art. 543
 Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei expri-
mate într-un act juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre exemplu,
clădirea din Str. Panselelor nr. 7, determinată (individualizată) prin mărime, prin arhi-
tectura deosebită (balcoane, etaje, acoperiş), ori terenul aferent Mănăstirii Snagov sau
orice alt teren determinat individual prin poziţia geografică, cu ieşire la lac sau situat
în vecinătatea pădurii sau pe deal). Nefungibile sunt unicatele (spre exemplu, o pictură
realizată de un pictor celebru, o carte cu însemnări ale autorului, un ceas aparţinând
unei personalităţi).
 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: momentul transmiterii

dreptului real (de proprietate) şi suportarea riscului contractului.
1. Momentul transmiterii dreptului real (de proprietate) în actele translative de
drepturi reale este diferit, după cum bunul este fungibil sau nefungibil, astfel:
– dacă este fungibil, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării
(în lipsă de stipulaţie contrară, deoarece un bun fungibil prin natură poate deveni
nefungibil prin voinţa părţilor) (spre exemplu, în cazul vânzării unui kilogram de
roşii, momentul transmiterii dreptului de proprietate este acela în care au fost
individualizate roşiile, prin punerea în pungă şi cântărirea lor). Momentul indivi-
dualizării, respectiv al cântăririi coincide cu momentul predării şi cu acela al
realizării acordului de voinţă;
– dacă este nefungibil, dreptul real, de proprietate, se transmite în momentul realizării
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul (spre exemplu, în cazul vânzării
unei case, contractul se perfectează (se încheie) la data de 15 mai 2012, iar
predarea, prin înmânarea cheilor casei, are loc la 15 iunie 2012). Momentul înche-
ierii contractului, care presupune transferul proprietăţii, nu coincide cu acela al pre-
dării.
2. Suportarea riscului contractului în caz de pierdere nefortuită sau fortuită a

bunului ce formează, spre exemplu, obiectul unui contract translativ de proprietate
(cum ar fi un contract de vânzare-cumpărare).
Dacă bunul, fungibil sau nefungibil, nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina
debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată (art. 1.274
alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, riscul contractului este suportat de debitorul
obligaţiei imposibil de executat (spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-
85
cumpărare, riscul este suportat de vânzător, debitorul obligaţiei de predare, chiar dacă
proprietar al casei este cumpărătorul, căruia vânzătorul trebuia să-i predea bunul).
Dispoziţia menţionată este supletivă, deoarece în contractul translativ de proprietate se
poate prevedea şi contrariul, potrivit art. 1.274 alin. (1) din Codul civil, care prevede:
„în lipsă de stipulaţie contrară”.
În cazul pieirii fortuite a bunului, adică pentru cauze neimputabile niciunei părţi, debi-
torul obligaţiei de predare, respectiv vânzătorul, pierde dreptul la contraprestaţie, iar
dacă a primit-o este obligat să o restituie (1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare,
spre deosebire de dispoziţiile vechiului Cod civil, potrivit căruia în caz de pieire fortuită
a bunului (nefungibil) înainte de predare, riscul acestei pierderi îl suporta proprietarul
cumpărător (res perit domino), sub imperiul actualului cod, fără a face distincţie între
bunul fungibil sau nefungibil, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei de
predare a bunului (res perit debitori).
IV. După cum întrebuinţarea obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea sub-
stanţei, bunurile (mobile) se împart în bunuri consumptibile şi bunuri necon-
sumptibile (art. 544 din Codul civil).
 Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică în-

străinarea sau consumarea substanţei. Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii,
alimentele etc.
 Sunt neconsumptibile, ca regulă, bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită nu
implică înstrăinarea sau consumarea substanţei. În principiu, bunurile neconsumptibile
sunt: construcţii, terenuri, maşini etc.
Dar un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă prin act
juridic i se schimbă întrebuinţarea.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă se numeşte comodat şi este reprezentat de un bun
neconsumptibil.
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutum şi-l formează bunurile con-
sumptibile.
V. În funcţie de posibilitatea de a fi împărţite sau nu, fără să îşi schimbe prin

aceasta destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri divizibile şi bunuri in-
divizibile (art. 545 din Codul civil).
 Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bu-
nuri indivizibile (spre exemplu, un autoturism este un bun indivizibil deoarece dez-
membrându-l nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei economice).
86
 Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta,
destinaţia sa economică (spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită fără a-şi
schimba prin aceasta destinaţia economică).
Dar prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie de partaj (împărţeală). Astfel, bunul indi-
vizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă (contravaloarea cores pun-
zătoare cotei pe care o deţine din acel bun) către cealaltă, fie este scos la vânzare prin
licitaţie şi se împarte preţul obţinut în urma vânzării.
VI. După corelaţia dintre ele, bunurile se împart în bunuri principale şi bunuri ac-
cesorii (art. 546 din Codul civil).
 Bunul principal are existenţă de sine stătătoare, fiind utilizat independent de alte
bunuri (spre exemplu, o construcţie, un teren, un autoturism).
 Bunul accesoriu este bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, între-
buinţării economice a altui bun, atât timp cât satisface această utilizare (spre exemplu,
cureaua de la ceas, antena de la televizor).
Această clasificare are însă un caracter relativ şi convenţional, deoarece prin voinţa
omului un bun poate fi considerat principal sau accesoriu. 1
Pentru ambele bunuri, principal şi accesoriu, destinaţia comună poate fi stabilită numai
de proprietarul ambelor bunuri.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic aplicabil acestor bunuri în materia exe-
cutării obligaţiilor civile (spre exemplu, în cazul vânzării, vânzătorul trebuie să predea
atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară)).
Astfel „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului
principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal (art. 546
alin. (3) din Codul civil). Bunului accesoriu i se aplică regula accesorium sequitur
principalem (accesoriul serveşte principalului) (spre exemplu, dacă se vinde ceasul, se
vinde şi cureaua. După cum am arătat, destinaţia ambelor bunuri (ceasul şi cureaua)
este dată de proprietarul lor, în cazul de faţă vânzătorul).
VII. În funcţie de modul lor de percepere, bunurile se împart în bunuri corporale şi

bunuri incorporale.
 Sunt bunuri corporale acelea care, având existenţă materială, sunt percepute cu
simţurile omului (spre exemplu, o masă, un scaun, un teren, o construcţie).
 Bunurile incorporale sunt valori economice care nu pot fi percepute direct, ci pre-
supun o existenţă abstractă, ideală.
87
De asemenea, dacă definim patrimoniul din punct de vedere juridic ca fiind format din
drepturi şi obligaţii, drepturile reale patrimoniale pot fi considerate bunuri incorporale.2
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate), distingem trei categorii
de bunuri incorporale:
– proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
– titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
– creanţele.
Clasificarea are importanţă în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de
proprietate cu privire la aceste bunuri, astfel:
– dobândirea proprietăţii mobiliare, ca efect al posesiei de bună-credinţă, operează
doar pentru bunurile mobile corporale, nu şi pentru cele incorporale;
– dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) operează pentru bunurile
corporale, nu şi pentru cele incorporale.
Titlurile de valoare se transmit diferit. Titlurile la purtător se transmit prin tradiţiune,
cele nominative prin cesiune, iar titlurile la ordin, prin gir sau andosare 1.
VIII. După tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor,
bunurile se împart în bunuri frugifere, care produc fructe, şi bunuri nefrugifere, care
nu produc fructe.
Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a dimi-
nua substanţa acestuia (art. 548 alin. (1) din Codul civil). Acestea sunt de trei feluri:
naturale, industriale şi civile:
– fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine (spre
exemplu, producţia şi sporul animalelor);
– fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului (spre exemplu, recoltele de orice fel).
– fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană
în virtutea unui act juridic (spre exemplu, chiriile, arenzile, dobânzile, venitul ren-
telor şi dividendele).
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanţei acestuia (spre exemplu, copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră, nisipul
dintr-o albie) (art. 549 din Codul civil).
Această clasificare prezintă interes în privinţa modului de dobândire a dreptului de pro-
prietate asupra fructelor şi productelor.
88
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 550
din Codul civil), din acest punct de vedere între ele neexistând nicio deosebire.
Deosebiri există din perspectiva modalităţii de dobândire a lor.
Astfel, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin perceperea efectivă a
acestora, respectiv dreptul de proprietate asupra lor se dobândeşte la data separării de
bunul care le-a produs.
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi, prin simpla scurgere a
timpului, respectiv prin ajungerea la scadenţă2.
Importanţa clasificării constă şi în materie de uzufruct şi posesie de bună-credinţă,
astfel:
– uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin numai pro-
prietarului;
– posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.
IX. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (enumerarea
este făcută de Codul de procedură civilă).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (spre exem-
plu, nu poate fi urmărită silit pensia de întreţinere).
89
TITLUL III. CONTRACTUL
CAPITOLUL I. Contractul – principal izvor de obligații civile.
Clasificarea contractelor
1.1. Izvoarele obligațiilor
 O accepțiune a noțiunii de obligație face referire la „conținutul raportului juridic
obligațional”, adică la raportul juridic ce are în conținutul său o obligație.
Obligația din perspectiva raportului juridic obligațional este o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta
are dreptul să obțină prestația datorată (art. 1.164 din Codul civil).
Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare:
– vânzătorul este obligat la prestațiile referitoare la transferul dreptului de proprie-
tate al bunului în patrimoniul cumpărătorului, la predarea bunului către
cumpărător și la garantarea cumpărătorului în privința viciilor bunului;
– cumpărătorul este obligat la prestațiile referitoare la plata prețului și la preluarea
bunului în materialitatea lui.
Prin urmare, „obligațiile izvorăsc din contract” (art. 1.165 din Codul civil), acesta fiind
principalul izvor de obligații civile.
Potrivit art. 1.165 din Codul civil, izvoarele obligațiilor sunt: contractul, actul juridic
unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită, precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obli-
gații. Obligațiile sunt reglementate de Cartea a V-a din Codul civil. Contractele speciale
sunt reglementate în aceeași carte, pornindu-se de la faptul că fiecare dintre ele, în parte,
reprezintă un izvor de obligații. Regulile particulare cu privire la aceste contracte
speciale sunt prevăzute în Codul civil sau în legi speciale.
1.2. Noțiunea de contract

 Conform art. 1.166 din Codul civil, contractul este definit ca fiind acordul de vo-
ință între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, trans-
mite sau stinge un raport juridic. În dreptul român, noțiunile de contract și convenție
se folosesc cu înțeles identic1.
1.3. Clasificarea contractelor

1. După modul de formare, contractul poate fi consensual, solemn sau real (art. 1.174
din Codul civil).
 În dreptul român, formarea contractelor este guvernată de principiul consensualis-
mului, care reprezintă regula în această materie. Potrivit acestui principiu, „contractul
90
este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților”
(art. 1.174 alin. (2) din Codul civil). Prin urmare, pentru formarea valabilă a unui
contract este suficientă simpla manifestare de voință a părților (spre exemplu, vânzarea-
cumpărarea unui bun mobil).
 Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor
formalități prevăzute de lege (art. 1.174 alin. (3) din Codul civil). Contractul solemn
reprezintă o excepție de la regula consensualismului. Pentru încheierea valabilă a con-
tractului solemn este necesară, pe lângă manifestarea de voință, și respectarea unor
cerințe de formă, prevăzute de lege 1. Forma solemnă pentru astfel de contracte este o
condiție de validitate. Dintre contractele solemne exemplificăm: donația, ipoteca, vân-
zarea-cumpărarea ce are ca obiect un teren, contractul de societate prin care se
constituie o societate pe acțiuni prin subscripție publică.
 Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea
unui bun debitorului (art. 1.174 alin. (4) din Codul civil). Și contractul real este o ex-
cepție de la principiul consensualismului deoarece pentru încheierea sa valabilă este
necesară, pe lângă manifestarea de voință, și predarea, adică remiterea bunului 2 (spre
exemplu: împrumutul, depozitul, darul manual, transportul, gajul cu deposedare,
comodatul etc.).
Clasificarea nu este absolută, deoarece același contract consensual, ca regulă, poate fi
solemn ca excepție; exemplificăm, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare care
este consensual ca regulă, însă dacă are ca obiect un imobil (teren, construcție) do-
bândește caracter solemn; contractul de donație este solemn, însă darul manual, care
este o specie a donației, este un contract real (spre exemplu, darul manual ce are ca
obiect o carte sau un buchet de flori). Clasificarea este importantă din perspectiva
aprecierii valabilității (validității) contractelor. Prin urmare, nerespectarea unei forme
impuse de lege – adică înscrisul autentic pentru contractul de donație sau pentru
contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil – atrage după sine sancționarea
contractului cu nulitatea absolută, care îl desființează, considerându-se că nu a fost
încheiat niciodată.
2. După numărul obligațiilor la care dă naștere, contractul poate fi sinalagmatic sau

unilateral.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt re-
ciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă
executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți (art. 1.171 din Codul
civil).
 Contractul sinalagmatic dă naștere la obligații pentru ambele părți contractante,
astfel încât fiecare parte are concomitent și drepturi și obligații reciproce, fiind în
același timp și creditor și debitor1 din momentul încheierii contractului. Recipro-
citatea obligațiilor presupune că aceste drepturi și obligații au ca izvor comun același
91
contract2. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are, în
principal, obligațiile de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, de a preda
bunul în materialitatea lui și de a-l garanta pe cumpărător pentru viciile lucrului
vândut, iar cumpărătorul are, în principal, obligațiile de a plăti prețul și de a lua în
primire bunul.
 În cazul contractului unilateral, numai o parte se obligă, iar cealaltă parte nu are,
prin urmare, nicio obligație.
Caracterul unilateral se păstrează chiar dacă pe parcursul executării contractului
se nasc obligații și în sarcina celeilalte părți 3, în speță în sarcina creditorului. Spre
exemplu, în cazul contractului de depozit, în care deponentul va trebui să restituie chel-
tuielile făcute de depozitar cu bunul, și anume cheltuieli suplimentare de întreținere în
funcție de natura bunului depozitat (de hrănire, temperatură, lumină, apă etc.). Clasi-
ficarea are importanță din perspectiva regimului juridic diferit pe care le au viciile de
consimțământ4.
3. După scopul urmărit de părți la încheierea lui, contractul poate fi cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit (art. 1.172 din Codul civil).
 Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în
schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.
Avantajul avut în vedere în principal constă într-un folos patrimonial urmărit de fie-
care parte, astfel încât prestației uneia dintre părți îi corespunde contraprestația ce-
leilalte părți. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
urmărește să obțină suma de bani (prețul), iar cumpărătorul urmărește să procure bunul
ce formează obiectul contractului, în schimbul sumei de bani respective. Exemplificăm
contracte cu titlu oneros: de schimb, de locațiune, închiriere, antrepriză, împrumut cu
dobândă etc.
 Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un
beneficiu fără a obține în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit. Procurarea unui
folos patrimonial ori săvârșirea unui serviciu, gratuit, fără a se urmări realizarea vreunui
contraechivalent, reprezintă un contract cu titlu gratuit. Spre exemplu, contractul de
donație, depozitul gratuit, împrumutul fără dobândă (cu titlu gratuit).
Importanța clasificării constă în următoarele 5:
– în ceea ce privește capacitatea părților care încheie contractul, legea civilă este mai
restrictivă în privința încheierii contractelor cu titlu gratuit;
– în ceea ce privește condițiile de formă, legea civilă este mai exigentă pentru con-
tractele cu titlu gratuit, deoarece se cere forma solemnă pentru încheierea lor în
principiu (înscrisul autentic).
92
4. După cum drepturile și obligațiile (adică prestațiile) părților în momentul încheierii
contractului sunt sau nu cunoscute, sau întinderea acestora este sau nu determinată sau
determinabilă, contractul poate fi comutativ sau aleatoriu (art. 1.173 din Codul civil).
 Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drep-
turilor și obligațiilor părților este certă (cunoscută), iar întinderea acestora este de-
terminată sau determinabilă. Spre exemplu, contractele: de vânzare-cumpărare, de
schimb, de antrepriză, de locațiune.
 Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă
cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și incert.
Aleatoriu are semnificația de întâmplător, care depinde de șansă. Prin urmare, specificul
contractului aleatoriu constă în faptul că, încă din momentul încheierii contractului,
părțile se supun șansei de a câștiga și riscului de a pierde, raportate la un eveniment
viitor și nesigur ca realizare1. Părțile nu cunosc deci la data încheierii contractului întin-
derea obligațiilor lor, aceasta depinzând de o împrejurare viitoare, incertă. Exemplificăm
următoarele contracte aleatorii: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră,
jocul la loto sau la pronosport, prinsoarea.
5. După raportul care există între ele, contractele pot fi principale și accesorii.
 Este principal contractul care are existență de sine stătătoare, independentă,
soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui contract. În marea lor majoritate
contractele sunt principale.
 Este accesoriu contractul care, prin natura lui, nu are existență de sine stătă-
toare, soarta sa depinzând de cea a altui contract, principal. Spre exemplu, un
contract de împrumut ce are ca obiect o sumă de bani este principal. Împrumutul
respectiv a fost garantat cu o ipotecă sau cu un gaj. Gajul și ipoteca sunt contracte
accesorii care depind, în ceea ce privește executarea lor, de restituirea sau
nerestituirea sumei de bani împrumutate. Clasificarea este importantă din perspectiva
raportului dintre ele, raport căruia i se aplică regula „accesorium sequvitur
principalem” adică „accesoriul servește principalului”.
6. În funcție de modalitatea încheierii lor, contractele pot fi strict personale și con-

tracte care se încheie și prin reprezentare.
 Este strict personal contractul care nu poate fi încheiat decât personal. În
această categorie includem contractul de consulting-engineering sau contractul de
mandat. Contractele strict personale sunt o excepție de la contractele care se încheie
prin reprezentare. Marea majoritate a contractelor se încheie prin reprezentare (prin
mandatar), acestea reprezentând regula în materia încheierii contractelor.
93
7. După reglementarea și denumirea lor legală1, contractele pot fi tipice (numite) sau
atipice (nenumite).
 Este tipic contractul care are o denumire stabilită de lege și o reglementare
expresă (spre exemplu, contractele: de vânzare-cumpărare, de mandat, de comision, de
schimb).
 Este atipic contractul care nu are o reglementare expresă și o denumire pro-
prie.
Prin intervenția legii, un contract atipic poate deveni tipic, spre exemplu: contractul de
sponsorizare sau de hotelărie (potrivit Codului civil). Exemplificăm următoarele con-
tracte nenumite: de asistență juridică, de prestări servicii, de impresariat artistic (ce
pot avea ca model un contract de prestări servicii), de furnizare (de energie termică sau
de servicii de telefonie mobilă).
De asemenea, sunt multe contracte care se încheie de profesioniști și care nu sunt re-
glementate de Codul civil2. Spre exemplu, contractul de credit bancar ce reprezintă prin-
cipalul contract pe care societățile bancare le încheie în activitatea lor 3. Acesta conține,
ca reglementare, doar depozitul de fonduri în bancă, facilitarea de credit, închirierea de
casete de valori, contul curent 4. De asemenea, intră în categoria contractelor nenumite
multe contracte care se încheie între acţionari sau asociaţi în vederea gestiunii comune
a politicii faţă de societatea comercială emitentă a acţiunilor sau a părţilor sociale,
spre exemplu, acordurile extrastatutare între acţionari (shareholders agreements),
clauzele de preferinţă (preempţiune) şi de agrement.
Clasificarea este importantă din perspectiva regulilor aplicabile contractului nenumit, și
anume unui astfel de contract i se aplică dispozițiile art. 1.168 din Codul civil, care
prevede: „contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol (adică regulile generale în materia contractelor 5, n.a.), iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel
mai mult”.
8. După modul de executare, contractele pot fi cu executare dintr-o dată (uno ictu) și
cu executare succesivă.
 Cu executare dintr-o dată este contractul a cărui executare implică o singură
prestație din partea celui care se obligă (a debitorului). Acest tip de contract se mai
numește și cu executare instantanee. Spre exemplu, darul manual, ca varietate a dona-
ției.
 Cu executare succesivă este contractul a cărui executare implică mai multe
prestații eșalonate în timp (spre exemplu, contractul de locațiune, donația cu sarcină
de întreținere).
Importanța clasificării presupune mai multe aspecte:
94
– consecințele neexecutării culpabile sunt: pentru contractele sinalagmatice cu exe-
cutare dintr-o dată se aplică rezoluțiunea (ca modalitate prin care se desființează
contractul; rezoluțiunea își produce efecte și pentru trecut (ex tunc) și pentru viitor
(ex nunc)), pentru contractele cu executare succesivă se aplică rezilierea (care
desființează contractul producând efecte numai pentru viitor (ex nunc));
– efectele nulității; nulitatea contractului cu executare dintr-o dată produce efecte și
pentru trecut (ex tunc), considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată; nu-
litatea contractului cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex
nunc).
9. După modalitatea de a fi încheiate pe baza negocierii, sau nu, contractele pot fi

negociate, de adeziune și obligatorii.
 Contractul negociat este rezultatul discuțiilor, al negocierilor dintre părțile
eventualului contract cu privire la clauzele acestuia, fără a li se impune nimic din
exterior. Spre exemplu, „vând Dacia Logan stare foarte bună, preț negociabil, tel.
... ”. În cadrul acestei clasificări, contractele negociate reprezintă regula.
 Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori
sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor
sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1.175 din Codul civil).
În acest tip de contracte, eventualul aderent are numai două opțiuni, de a încheia sau nu
contractul pe care ofertantul l-a stabilit de la început, cu toate clauzele 1. Sunt contracte
de adeziune: contractele de transport pe calea ferată, cu metroul, cu RATB, contractele
de furnizare de apă, de electricitate, de gaz, contractele dintre comercianți și
consumatori, contractele de telefonie fixă și mobilă, contractele ce privesc vizionarea
de spectacole publice.
 Pentru contractul obligatoriu, condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de auto-
rități publice sau de organisme profesionale 2. Caracteristica acestui tip de contracte este
că părțile nu au nicio opțiune în privința încheierii sau neîncheierii lor. Exemplificăm, în
acest sens, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule și
asigurarea obligatorie de locuințe.
10. După structura lui, contractul poate fi simplu sau complex1. Contractul complex
este denumit de Codul civil contract-cadru.
 Contractul simplu se compune dintr-o singură operațiune juridică, spre exemplu,
contractele de schimb, de vânzare-cumpărare, de donație, de mandat, de comision, de
locațiune.
 Contractul-cadru se realizează prin mai multe operațiuni juridice. Contractul-ca-
dru este acordul prin care părțile convin să negocieze să încheie sau să mențină
95
raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta (art.
1.176 alin. (1) din Codul civil).
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul
prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin con-
venții ulterioare (art. 1.176 alin. (2) din Codul civil). Exemplu de contract-cadru este
contractul de leasing, care conține în cuprinsul acestuia contractele de vânzare-
cumpărare, de mandat, de locațiune și o promisiune unilaterală de vânzare.
96
CAPITOLUL II. Încheierea contractului
2.1. Principiile ce guvernează contractul
Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât și la încheierea și pe tot timpul exe-
cutării sale, contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta și
buna-credință1.
 „Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și
juridice o au, conform legii, de a crea contracte și de a le stabili conținutul”.2
Codul civil definește libertatea contractuală în art. 1.169, potrivit căruia „părțile sunt
libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.
Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt ordinea publică și bunele moravuri, pe
care niciunui subiect de drept nu îi este permis să le încalce 3.
Libertatea de a contracta presupune următoarele:
– părțile sunt libere să încheie contracte; având libertatea de a încheia contracte,
părțile sunt libere și în privința refuzării de a încheia contracte;
– părțile sunt libere să le determine conținutul; aceasta se exprimă prin libertatea
pentru fiecare parte de a stabili clauzele contractuale ca rezultat al manifestării sale
de voință în acord cu voința celeilalte părți contractante.
 Buna-credință guvernează nu numai întreaga materie a Codului civil, ci și materia
contractelor. Astfel, „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocie-
rea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot în-
lătura sau limita această obligație”. (art. 1.170 din Codul civil).
Aceasta este norma generală aplicabilă materiei contractelor. Norma specială privește
mecanismul încheierii contractelor la art. 1.183, care detaliază obligația bunei-credin-
țe în cursul negocierilor și prevede sancțiunea pentru conduita de rea-credință, și
anume obligația de a repara prejudiciul astfel cauzat celeilalte părți 4. Părțile nu pot
înlătura sau limita această obligație, ceea ce îi conferă normei din prima teză caracter de
ordine publică5.
2.2. Condițiile de validitate, esențiale pentru încheierea

contractului (condiții de fond)
2.2.1. Principiul libertății formei
 Potrivit Codului civil în vigoare, încheierea contractului se realizează prin sim-
plul acord de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pen-
tru încheierea sa valabilă (art. 1.178). Prin această dispoziție se reglementează prin-
cipiul libertății formei în materia încheierii contractului.
97
Prin urmare, regula sau principiul libertății formei în materia încheierii contractului
presupune că simplul acord de voință între două sau mai multe persoane cu intenția
de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic este necesar și
suficient pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat.
Forma contractului este acea condiție ce constă în modalitatea de exteriorizare a
acordului de voință făcută cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un
raport juridic1.
Principiul se aplică dacă sunt întrunite cumulativ două condiții (una pozitivă și cealaltă
negativă):
– părțile sunt capabile să încheie contracte, deci să aibă capacitatea cerută de lege în
acest sens;
– legea să nu impună o anumită formalitate pentru încheierea contractului respectiv.
 Potrivit art. 1.179 din Codul civil, condițiile esențiale pentru validitatea contrac-
tului sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Aceste condiții se mai numesc și de fond sau intrinseci, pentru că țin de voința internă
(reală) a părților, spre deosebire de condițiile care privesc forma contractului, ca mo-
dalitate de exteriorizare a acordului de voință.2
2.2.2. Capacitatea de a contracta

 Capacitatea de a contracta pentru persoana fizică
Poate contracta orice persoană care este capabilă, adică ce are capacitate de exercițiu.
Codul civil prevede în acest sens că încheierea contractului se realizează prin sim-
plul acord de voință al părților (art. 1.178).
Prin urmare, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege și nici oprită să încheie anumite contracte” (art. 1.180 din Codul civil). În afara
altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu, deci nu sunt capabile,
următoarele persoane:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– interzisul judecătoresc.
O persoană fizică capabilă să contracteze are capacitate de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice
civile.
98
Între 14 și 18 ani, persoana fizică are capacitate de exercițiu restrânsă.
Poate încheia singur anumite contracte, potrivit Codului civil:
– minorul de 14 ani – acesta poate face singur acte de conservare, acte de adminis-
trare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu carac-
ter curent și care se execută la data încheierii lor (art. 41 alin. (3));
– minorul de 15 ani – acesta poate încheia acte juridice referitoare la munca, înde-
letnicirile artistice sau sportive ori profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a
tutorelui, caz în care minorul exercită singur drepturile și îndeplinește tot astfel
obligațiile născute din aceste acte.
Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină nu are, în principiu, nicio res-
tricție în privința încheierii contractelor.
Capacitatea deplină începe la împlinirea vârstei de 18 ani, cu două excepții, conform
Codului civil:
– de la 16 ani, minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin efectul că-
sătoriei (art. 39);
– de la 16 ani, minorului i se poate recunoaște de către instanța de tutelă capacitate
deplină de exercițiu (art. 40).
 Potrivit art. 44 din Codul civil, actele făcute de persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41
alin. (3) şi la art. 43 alin. (3) din Codul civil, precum şi actele făcute de tutore fără auto-
rizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anu-
labile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului
pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie jude-
cătorească.
 Capacitatea de a contracta pentru persoana juridică

Și pentru persoana juridică, regula este principiul capacității de a contracta, astfel că
persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, cu excepția acelora
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice (art.
206 din Codul civil). Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește
obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin.
(1) din Codul civil). De la data constituirii organelor de administrare, persoana
juridică are deci capacitate de exercițiu, respectiv aptitudinea de a-și exercita dreptu-
rile și de a-și îndeplini obligațiile. Organele de administrare se constituie la data
înființării persoanei juridice, dată de la care se și dobândește capacitatea de fo-
losință.
99
Atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu ale persoanei juridice încep la ace -
eași dată, care este însă diferită în funcție modul de înființare a persoanei juridice.
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică, adică pentru constituirea sa
valabilă, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice
desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).
Li se recunoaște astfel persoanelor juridice supuse înregistrării și o capacitate de folo-
sință anticipată care începe chiar de la data actului de înființare, dată de la care
poate să dobândească drepturi și să-și asume obligații, însă numai în măsura necesară
pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
Prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz,
statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din Codul civil).
Capacitatea de folosință a persoanei juridice, respectiv aptitudinea de a avea drepturi și
obligații, începe:
– pentru persoanele juridice supuse înregistrării, de la data înregistrării lor (art.
205 alin. (1) din Codul civil);
– pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul
civil, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau
de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, principiul capacității de a încheia con-
tracte este subordonat principiului specialității capacității de folosință, potrivit căruia
persoanele juridice pot avea „doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau statut” (art. 206
alin. (2) din Codul civil) 1. O excepție de la regula capacității de folosință anticipată
recunoscută doar în legătură cu nașterea valabilă a persoanei juridice supuse înregistrării
este reglementată în legătură cu liberalitățile. Acestea pot fi primite în condițiile
dreptului comun de la data actului de înființare, iar în cazul fundațiilor testamentare, din
momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu
sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal (art. 208 din Codul
civil)2.
 Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea civilă a
persoanelor juridice sau cu nerespectarea principiului specialității capacității de fo-
losință pentru persoanele fără scop patrimonial sunt lovite de nulitate absolută, fiind
vorba de nerespectarea unor condiții de fond, esențiale și de validitate a contractului
2.2.3. Consimțământul valabil încheiat

Consimțământul poate fi definit ca fiind manifestarea în exterior a hotărârilor (vo-
ințelor) ambelor părți contractante. Prin urmare, contractul ca produs al consim-
100
țământului este rezultatul întâlnirii dintre voințele individuale ale viitoarelor părți con-
tractante1.
 Doctrina juridică a lansat și teoria formării progresive a consimțământului în

materie contractuală, văzută drept un instrument de adaptare a întinderii consim-
țământului2. Prin această teorie a fost abandonată concepția clasică potrivit căreia con-
tractul se formează instantaneu, respectiv încheierea contractului rezultă în mod
spontan din simplul acord de voință reprezentat de un schimb de consimțăminte. Teoria
menționată arată că există situații în care primul contact juridic dintre eventualele
părți ale viitorului contract reprezintă doar nașterea unui consimțământ parțial, a
cărui completare se va face apoi progresiv, în intervalul de reflexie autoprocurat de părți
sau alocat de legiuitor „părții slabe”3.
2.2.3.1. Formarea contractului

Formarea contractului necesită analiza următoarelor aspecte: încheierea contractului,
momentul și locul încheierii contractului, momentul și locul încheierii contractului
la distanță, momentul și locul încheierii contractului prin mijloace electronice,
oferta de a contracta, acceptarea ofertei, forma ofertei.
a) Încheierea contractului
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin accep-
tarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1.182 alin. (1) din Codul civil).
Negocierea presupune ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale
contractului. Elementele secundare ale contractului pot fi stabilite ulterior de către părți
sau chiar de către altă persoană decât părțile contractante. Dacă asupra acestor elemente
secundare părțile nu se înțeleg, sau nu sunt de acord cu decizia părții căreia i s-a în-
credințat această sarcină, oricare parte poate cere instanței să dispună completarea
contractului, în funcție de împrejurări, de natura contractului și de intenția părților. For-
marea contractului este guvernată de principiul libertății de voință a părților de a
încheia sau nu un contract, acesta se exprimă prin aceea că părțile sunt libere să
inițieze, să desfășoare sau să rupă negocierile, nefiind răspunzătoare pentru
nereușita acestora (art. 1.183 alin. (1) din Codul civil).
Pe parcursul negocierilor, părțile sunt ținute să respecte anumite exigențe care țin de
buna-credință, de obligația de confidențialitate sau chiar de forma contractului.
Prin urmare:
– este interzisă orice limitare sau excludere a bunei-credințe prin convenție între
părți. Se încalcă buna-credință dacă se constată conduita părții care inițiază sau
continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul, ajungând chiar până la
ruperea negocierilor. Partea căreia i se impută această atitudine de rea-credință
răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți (art. 1.183 alin. (3) și (4) din Co-
dul civil);
101
– dacă una dintre părți îi comunică celeilalte o informație confidențială, aceasta din
urmă este obligată să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Nerespectarea acestei obligații atrage
după sine răspunderea părții în culpă (art. 1.184 din Codul civil);
– dacă asupra unui anumit element de care depinde încheierea contractului, sau
asupra unei anumite forme, există un dezacord, contractul nu se încheie până
nu se ajunge la un acord cu privire la acestea (art. 1.185 din Codul civil).
b) Momentul și locul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea.
Momentul încheierii contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate între
prezenți sau între absenți1 (prin corespondență). Dacă viitoarele părți contractante sunt
prezente în același loc, contractul se consideră încheiat în momentul / și prin
realizarea acordului de voință sau al exprimării consimțământului lor 2. Dacă
viitoarele părți contractante nu sunt prezente în același loc, ci în locuri diferite, la
distanță una de cealaltă, contractul se consideră că se încheie între absenți 3, iar
acordul de voință se realizează prin formularea unei oferte urmate de acceptare 4.
Pentru contractul care se încheie între absenți, Codul civil consacră teoria
recepțiunii5, adoptată de doctrină și de practică, potrivit căreia contractul se consideră
încheiat în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1.186 alin. (1)).
Se consideră astfel că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediate de
acceptant constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare 1. De
asemenea, contractul se consideră încheiat și în cazul în care destinatarul ofertei face
un act corespunzător unui început de executare a contractului. Astfel, contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un
fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în
acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul civil). Momentul încheierii contractului este
important de stabilit din cel puțin următoarele motive2:
– din momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, adică se nasc
drepturile și obligațiile ce le revin părților;
– oferta este caducă (fără efect) numai până în momentul încheierii contractului;
– de la momentul încheierii contractului, dacă o parte nu își execută obligațiile, ea va
răspunde din punct de vedere contractual;
– dacă contractul nu s-a încheiat și una dintre părți – ofertantul sau destinatarul
ofertei – o prejudiciază pe cealaltă, răspunderea va fi delictuală (spre exemplu, în
cazul unei oferte cu termen, ofertantul retrage oferta înăuntrul termenului);
– în cazul unui conflict de legi în timp, contractului i se va aplica legea în vigoare la
momentul încheierii sale;
102
– din momentul încheierii contractului curg și se calculează termenele de prescripție
extinctivă.
Locul încheierii contractului urmează aceleași reguli care se aplică și momentului
încheierii contractului. Dacă contractul se încheie între persoane prezente, locul în-
cheierii acestuia este chiar locul unde se află părțile. Dacă contractul se încheie prin
corespondență, de regulă, locul încheierii acestuia este acolo unde acceptarea ofertei se
întâlnește cu oferta, adică la ofertant (art. 1.186 alin. (1) din Codul civil). În cazul în
care contractul se încheie în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act
sau un fapt concludent fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al
practicilor stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se
poate face în acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul civil), locul unde acceptarea
ofertei se întâlnește cu oferta este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Deci locul
încheierii contractului este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Locul formării
contractului determină pentru anumite contracte competența instanței ce va fi sesizată
cu litigiile decurgând din executarea contractului 3, iar în cazul conflictului de legi în
spațiu, legea aplicabilă.
c) Momentul și locul încheierii contractului la distanță

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în
cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi com-
pletarea unor acte normative reglementează drepturile consumatorilor în cadrul con-
tractelor încheiate cu profesioniştii, pentru asigurarea unui nivel înalt de protecţie a
consumatorilor şi o bună funcţionare a pieţei (art. 1), referindu-se inclusiv la contractele
la distanță. Contractul la distanță este orice contract încheiat între profesionist şi
consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanţă
organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, cu uti-
lizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi
inclusiv în momentul în care este încheiat contractul (art. 2). Comerciantul care fur-
nizează produse sau servicii are calitatea de ofertant, iar consumatorii sunt destinatarii
ofertei. Comerciantul, înainte de încheierea contractului la distanță, lansează oferta,
fiind obligat să informeze consumatorul în timp util, corect și complet despre conținutul
acesteia.
Dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul pri-
mirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Locul
încheierii contractului fiind prin urmare la comerciantul ofertant. OUG nr. 34/2014, ca
și Codul civil, a adoptat teoria recepțiunii, sau sistemul cunoașterii prezumate a con-
ținutului acceptării1, în privința momentului și locului de încheiere a contractului.
d) Momentul și locul încheierii contractului prin mijloace electronice
103
Contractele electronice sunt încheiate prin intermediul mijloacelor informatice. Aceste
contracte sunt reglementate de Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, repu-
blicată în Monitorul Oficial nr. 959/29.11.2006, cu modificările ulterioare 2. Pentru
validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice 3 nu este necesar consimță-
mântul prealabil al părților asupra utilizării mijloacelor electronice (art. 7 alin. (2) din
lege). Proba încheierii acestor contracte și a obligațiilor care rezultă din acestea este
supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de probă și prevederilor Legii nr.
455/2001 privind semnătura electronică.
Referitor la momentul încheierii contractelor electronice, Legea nr. 365/2002 prevede
următoarele situații:
 Prin derogare de la norma generală în materie (art. 1.186 alin. (1) din Codul civil),
corespunzătoare teoriei recepțiunii, art. 9 alin. (1) instituie teoria informațiunii, pre-
văzând că „dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în mo-
mentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertan-
tului”. Potrivit teoriei informațiunii, contractul se încheie în momentul în care ofertantul
ia cunoștință de cuprinsul acceptării 1; locul încheierii contractului este, în acest caz, la
destinatarul ofertei (la ofertant).
 Art. 9 alin. (2) din același act normativ, prima teză, prevede o situație specială pen-
tru „contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o exe-
cutare imediată a prestației caracteristice”, caz în care „contractul se consideră
încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea”. Locul
încheierii contractului este la destinatarul ofertei (acceptant). În spiritul aceleiași regle-
mentări sunt dispozițiile art. 1.186 alin. (2) din Codul civil, și anume: „contrac tul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt
concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stator-
nicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în
acest mod”.
 În situația în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
contractul se va considera încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta
a ajuns la cunoștința sa (art. 9 alin. (2) din Legea nr. 365/20022, a doua teză).
Potrivit art. 9 alin. (3), în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice
oferta de a contracta (având calitatea de ofertant) sau acceptarea ofertei ferme de a
contracta făcută de furnizorul de servicii 3 (având calitatea de beneficiar al ofertei de a
contracta), furnizorul de servicii are obligația de a confirma primirea ofertei sau, după
caz a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin poștă electronică sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără
întârziere;
104
b) confirmarea primirii ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimi-
terea acesteia, de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiția
ca această confirmare să poată fi stocată și reprodusă de destinatarul serviciilor.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării
ofertei se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze
(art. 9 alin. (4) din Legea nr. 365/2002). De asemenea, relevant în cazul determinării
momentului încheierii unui contract este marcarea temporală a documentelor și ates-
tarea locului unde s-au încheiat acestea din partea furnizorului de servicii de marcare
temporală sau de către notarul public prin același procedeu tehnic 1. Marcarea temporală
este reglementată de Legea nr. 451/2004 privind marca temporală, publicată în
Monitorul Oficial nr. 1.021/05.11.2004, care stabilește regimul juridic al acesteia și
condițiile de furnizare a serviciilor de marcare temporală.
Marca temporală este o colecție de date în formă electronică, atașată în mod unic unui
document electronic și care certifică faptul că anumite date în formă electronică au
fost prezentate la un moment de timp determinat furnizorului de servicii de
marcare temporală (art. 2 lit. b) din Legea nr. 451/2004).
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic
operativ de evidență cuprinzând momentul de timp la care au fost emise mărcile tem-
porale (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 451/2004).
Întrucât marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea nu
prevede expres, se apreciază 2 ca fiind posibil ca notarul public să efectueze și ope-
rațiunea de marcare.
e) Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui
contract. Oferta se mai numește și policitațiune și este un act juridic unilateral, fiind
rezultatul unei singure voințe, a ofertantului sau a unei persoane care are inițiativa
încheierii contractului (în condițiile art. 1.188 alin. (2) din Codul civil, pe care le vom
prezenta în continuare). Pentru a produce efecte, oferta trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
 să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract (art. 1.188 alin. (1) din
Codul civil, prima teză);
 să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a treia
teză); prin urmare, oferta trebuie să fie o manifestare de voință reală, serioasă,
conștientă și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic (spre exemplu, o
marfă expusă în vitrină fără preț nu are valoarea unei oferte în scop de vânzare, ci
reprezintă reclamă a mărfii respective în scop de publicitate);
105
 să fie precisă și completă; să conțină suficiente elemente pentru formarea contrac-
tului, adică oferta trebuie să fie precisă și completă în privința elementelor ce
formează conținutul ofertei (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a doua teză).
Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi
determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al
contractului (art. 1.188 alin. (2) din Codul civil);
 să fie adresată unui destinatar, care, în principiu, potrivit Codului civil, trebuie să
fie determinat (art. 1.189 din Codul civil).
 Clasificarea ofertei:
 Oferta poate fi adresată, ca regulă, unei persoane determinate, dar și, prin excep-
ție, unei persoane nedeterminate (art. 1.189 din Codul civil). De asemenea, nu con-
stituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta solicitarea de a formula oferte adresată
uneia sau mai multor persoane determinate. Propunerea adresată unor persoane
nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu are valoare de ofertă, ci, după împrejurări,
solicitare de ofertă sau intenție de negociere (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil).
Prin excepție, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează ofertă
dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, neîndoielnic, din împrejurări
(spre exemplu, staționarea taxiurilor în spațiul destinat parcării acestora). În aceste
cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai
dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să
fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.
 Oferta poate fi cu termen și fără termen de acceptare.
Oferta cu termen trebuie menținută până la expirarea termenului. Înăuntrul acestui
termen oferta este irevocabilă. De asemenea, oferta este irevocabilă în temeiul acordului
părților, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al
uzanțelor (art. 1.191 din Codul civil). Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu
produce niciun efect, este caducă. Oferta fără termen poate fi adresată unei persoane
prezente sau unei persoane absente.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente trebuie acceptată
de îndată, în caz contrar rămâne fără efect (devine caducă). Se consideră ofertă fără
termen de acceptare adresată unei persoane prezente oferta transmisă prin telefon sau
prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță (art. 1.194 alin. (2) din Codul
civil).
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente trebuie menținută
un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o
analizeze și să expedieze acceptarea.
106
Oferta fără termen de acceptare poate fi revocată oricând până la încheierea con-
tractului. Revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar
înainte ca acesta să fi expediat acceptarea, iar în cazul în care destinatarul ofertei
săvârșește un act sau un fapt concludent care determină încheierea contractului, înaintea
săvârșirii acestuia.
Oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în
lipsă, în termenul rezonabil sau dacă destinatarul o refuză. Decesul sau incapacitatea
ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii o
impune.
f) Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei reprezintă consimțământul destinatarului ofertei de a încheia
contractul. Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
 să fie concordantă cu oferta. Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare
atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei
primite; b) nu respectă forma cerută anume de ofertant; c) ajunge la ofertant după
ce oferta a devenit caducă. Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta este
considerat contraofertă (art. 1.197 din Codul civil);
 să fie neîndoielnică. Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost
formulată (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, prima teză);
 să ajungă în termen la autorul ofertei (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, a doua
teză). Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă ofer-
ta a fost făcută fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare (cu
excepția art. 1.186 alin. (2) coroborat cu art. 1.193 alin. (2) din Codul civil)1.
Codul civil permite, prin excepție, și acceptarea tardivă; aceasta produce efecte
numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea
contractului (art. 1.198 alin. (1) din Codul civil). De asemenea, acceptarea făcută în
termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile
acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta de
îndată (art. 1.198 alin. (2) din Codul civil);
 trebuie să fie comunicată ofertantului. Oferta, acceptarea, precum și revocarea
acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar
dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
Comunicarea trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite
de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea
sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul (art. 1.200 alin. (1) și (2) din Codul
civil). Atât oferta, cât și acceptarea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la destinatar
107
anterior sau concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea (art. 1.199 din
Codul civil).
g) Forma ofertei și a acceptării

Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului (art. 1.187 din Codul civil). Spre exemplu, dacă pentru contractul ce ur-
mează a se încheia legea cere forma autentică (solemnă), oferta și acceptarea trebuie
să îmbrace aceeași formă.
2.2.3.2. Valabilitatea consimțământului

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie
serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. 1.204 din Codul civil).
De asemenea, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ, respectiv care are reprezentarea consecințelor (efectelor) juridice ale
încheierii actului în cauză. Lipsa discernământului la încheierea actului sancționează
actul respectiv cu nulitatea relativă, și anume: a) este anulabil contractul încheiat de o
persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o
stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale (art. 1.205 alin.
(1) din Codul civil) (spre exemplu, o persoană este în neputința de a-și da seama de
urmările faptei sale dacă fie este minoră, datorită vârstei (ca stare constantă, până la
împlinirea vârstei care îi permite să încheie acte juridice), fie se află în stare de
ebrietate, de somnambulism, de mânie puternică, sub influența unor substanțe
stupefiante (ca stare vremelnică)); b) poate fi anulat contractul încheiat de o persoană
pusă ulterior sub interdicție dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii
sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil)
(spre exemplu, interdicția este pusă prin hotărâre judecătorească). Principiul libertății
încheierii unui act juridic poate fi încălcat prin intermediul viciilor de consimțământ ce
alterează voința persoanei care în mod potențial dorește să încheie actul respectiv.
Prin urmare, exprimarea liberă a consimțământului, ca și condiție de valabilitate a aces-
tuia, este afectată de următoarele vicii: eroare, dol, violență și leziune (art. 1.206 alin.
(1) și (2) din Codul civil).
 Eroarea este falsa reprezentare a realității din mintea unei părți, la încheierea con-
tractului (actului juridic)1. Partea care se află în eroare la încheierea contractului poate
cere anularea acestuia, „care, sub aspect terminologic, trebuie înțeleasă ca atrăgând
nulitatea relativă”2. Nu orice falsă reprezentare a realității constituie însă viciu de
consimțământ, ci numai eroarea esențială. Partea care, la momentul încheierii
contractului, se află într-o eroare esențială (într-una din condițiile de mai sus) poate
cere anularea acestuia dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul
108
asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului (art. 1.207 alin.
Codul civil consideră că eroarea este esențială, potrivit art. 1.207 alin. (2):
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio și error
in corpore); eroarea poartă asupra naturii contractului, spre exemplu, în cazul în
care o parte crede în mod greșit că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de
întreținere3, în realitate fiind vorba de un contract de vânzare fără astfel de clauză;
eroarea poartă asupra obiectului contractului, spre exemplu, în cazul în care o
parte crede că va cumpăra un anumit bun (un teren), iar cealaltă parte vrea să
vândă alt bun (o construcție);
2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a
acesteia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în
absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia); calitățile
obiectului sunt tocmai cele care au determinat încheierea contractului, ceea ce
înseamnă că în lipsa acestor calități – asupra cărora poartă eroarea – contractul
nu s-ar fi încheiat1;
3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în
absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona); spre exemplu, în
cazul contractelor încheiate intuitu personae2, când s-a încheiat un contract de
intermediere (mandat sau comision etc.) în considerarea persoanei intermediarului
(mandatarului sau comisionarului etc.).
De asemenea, nu este esențială eroarea care privește simplele motive ale contrac-
tului, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost con si-
derate hotărâtoare (art. 1.207 alin. (4) din Codul civil).
 În funcție de natura realității falsificate, eroarea poate fi de fapt și de drept. Eroa-
rea de fapt este falsa reprezentare a unei situații faptice existente la încheierea unui
contract3, cum sunt situațiile de eroare esențială prezentate mai sus. Eroarea de drept
este esențială, și prin urmare conduce la anularea contractului atunci când privește o
normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului (art.
1.207 alin. (3) din Codul civil)4.
 Codul civil reglementează cazuri particulare de eroare, care, nefiind considerate
vicii de consimțământ, nu conduc la sancționarea contractului cu anularea, și anume:
– eroarea scuzabilă intervine dacă faptul asupra căruia a purtat „falsa reprezentare”
putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile (art. 1.208 alin. (1) din
Codul civil);
– eroarea asumată poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare ce a
fost asumat de cel care invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta
(art. 1.209 din Codul civil);
109
– simpla eroare de calcul atrage numai rectificarea, exceptând cazul în care, con-
cretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți (art.
1.210 din Codul civil). De asemenea, fără a fi considerată eroare esențială, dar
căreia i se aplică dispozițiile referitoare la eroare, respectiv efectul anulării
contractului, Codul civil reglementează eroarea ce poartă asupra declarației de
voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță (art. 1.211 din Codul civil).
 Dolul este fapta unei părți a unui eventual contract fie de a induce în eroare
cealaltă parte prin manopere viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie
contractul, fie a omite, în mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări
pe care se cuvenea să i le dezvăluie (art. 1.214 alin. (1) din Codul civil). Dolul este
prin urmare o eroare provocată, spre deosebire de eroarea menționată anterior, care este
spontană. Dolul, ca fapt delictual, presupune că provine din partea unei persoane care
urmărește să încheie un contract, astfel:
– acțiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delictuală
comisivă;
– omisiunea, cu intenție frauduloasă, de a nu informa anumite împrejurări, despre
care, în cunoștință de cauză, cealaltă parte n-ar fi încheiat contractul.
Dolul poate proveni de la o parte contractantă, de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părți, dar și de la un terț.
Anularea contractului poate fi cerută în toate cazurile, indiferent de la cine provine
dolul, însă în următoarele condiții:
– partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea con-
tractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială (art. 1.214 alin. (2)
din Codul civil); înseamnă că anularea se poate cere și pentru provocarea uneia
dintre erorile neesențiale reglementate de Codul civil (eroarea scuzabilă (art. 1.208
alin. 1 din Codul civil), eroarea asumată (art. 1.209 din Codul civil), simpla eroare
de calcul (art. 1.210 din Codul civil), eroarea ce poartă asupra declarației de voință
ori când declarația a fost transmisă inexact (art. 1.211 din Codul civil));
– contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul
ori gerantul afacerilor celeilalte părți (art. 1.214 alin. (3) din Codul civil);
– partea care este victima dolului unui terț – străin de contract – poate cere anula-
rea doar dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul
la încheierea contractului (art. 1.215 alin. (1) din Codul civil); prin urmare, dolul nu
se impută contractantului dacă se dovedește că acesta nu a cunoscut manoperele
dolosive ale terțului. Independent de anularea contractului, autorul răspunde pentru
prejudiciile ce ar rezulta;
110
– dolul trebuie dovedit de către partea care se consideră victima acestuia, prin
urmare dolul nu se presupune (art. 1.214 alin. (4) din Codul civil). Fiind vorba
despre o faptă delictuală, dovada dolului se face prin orice mijloc de probă 1.
Sancțiunea aplicabilă în cazul dovedirii dolului este anularea actului (nulitate
relativă), iar în ipoteza în care se constată un prejudiciu din partea autorului dolului,
acesta „răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta” (art. 1.215 alin. (2) din Codul
civil). De asemenea, cel al cărui consimțământ a fost viciat prin dol are dreptul de a
pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea con-
tractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptățit (art. 1.257 din Codul civil).
 Violența este inducerea unei temeri justificate, fără drept, de la cealaltă parte
sau de la un terț pentru a determina o persoană să încheie un contract. Partea
victimă a violenței, a sentimentului de teamă care i-a fost indus, poate cere anu larea
contractului încheiat sub imperiul acestei temeri. De reținut că, în lipsa acestei
amenințări, victima violenței nu și-ar fi dat consimțământul la încheierea contractului.
Violența este viciu de consimțământ și atrage anularea contractului când este
îndreptată nu numai împotriva persoanei contractantului, ci și împotriva unei persoane
apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat (art. 1.216 alin. (3) din Codul civil). Violența poate privi:
viața, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub imperiul amenințării
unui pericol grav și iminent (art. 1.216 alin. (2) din Codul civil). În toate cazurile,
existența violenței se apreciază în funcție de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul
celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut
influența starea acestuia la momentul încheierii contractului (art. 1.216 alin. (4) din Codul
civil).
Pentru a fi în prezența violenței ca viciu de consimțământ trebuie îndeplinite condițiile:
– temerea indusă de autorul actului de violență trebuie să fie justificată, adică să
determine (să se justifice prin acțiunea persoanei împotriva căreia este îndreptată)
să încheie contractul, în lipsa cărei temeri (care o expune la un pericol grav și
iminent) nu l-ar fi încheiat (în condițiile art. 1.216 din Codul civil).
– temerea indusă trebuie să fie „fără drept” (art. 1.216 alin. (1) din Codul civil)
injustă. Se distinge însă și așa-numita amenințare justă, prin amenințarea cu exer-
cițiul unui drept, în sens de atenționare, care nu reprezintă violență (spre exemplu,
creditorul îl amenință pe debitor că dacă acesta nu îi va restitui suma de bani
datorată, la scadență, îl va da în judecată). Constituie însă violență temerea
insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută în scopul de a obține
avantaje nejustificate (art. 1.217 din Codul civil).
Nu atrage anularea contractului:
111
– simpla temere izvorâtă din respect (temere reverențiară), neînsoțită de violență
(art. 1.219 din Codul civil) (spre exemplu, o persoană încheie un contract cu o alta
din respect față de vârsta acesteia, față de profesia pe care o are, aceasta din urmă
nefăcând față de prima vreo presiune în sens de amenințare);
– încheierea unui contract de către o parte aflată în stare de necesitate, decât dacă
cealaltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1.218 din Codul civil) (spre
exemplu, o persoană vinde un bun deoarece are nevoie urgentă de bani, în acest
caz contractul nefiind anulabil; nu este aceeași situație când o parte vinde un bun,
iar cumpărătorul îi dă o sumă de bani mult mai mică decât valorează bunul, ceea
ce înseamnă că profită de starea de necesitate a vânzătorului, aceasta conducând
la anularea contractului).
 Violența este reglementată de Codul civil ca provenind și de la un terț; aceasta

atrage anularea contractului, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost
viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț
(art. 1.220 alin. (1) din Codul civil).
 În cazul constatării violenței, independent de anularea contractului, autorul
violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta (art. 1.220 alin. (2) din Codul
civil). Sancțiunea este anularea contractului (nulitatea relativă), și independent de
aceasta trebuie acoperit prejudiciul dacă acesta s-a constatat (prin acțiunea în răspundere
civilă).
 Leziunea este atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de
lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare,
la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații (art. 1.221 alin. (1)
din Codul civil). Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul
contractului. Din această definiție rezultă cele două elemente ale leziunii, ca viciu de
consimțământ:
– disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
– profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a ce -
leilalte părți (elementul subiectiv).
Leziunea privește atât persoana minoră, cât și majoră.
În cazul minorului, leziunea există și atunci când acesta își asumă o obligație excesivă
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la
ansamblul circumstanțelor (art. 1.221 alin. (3) din Codul civil).
Și în privința majorului, leziunea este recunoscută. Prin urmare, se admite acțiunea în
anulare dacă diferența de prestație depășește jumătate din valoarea pe care o avea la
momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată (art.
112
1.222 alin. (2) din Codul civil). Din categoria actelor juridice care pot fi atacate
pentru leziune, Codul civil exclude contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte con-
tracte anume prevăzute de lege (art. 1.224 din Codul civil).
 Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate opta între anularea
contractului și reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită (art. 1.222 alin. (1) din Codul civil). Chiar dacă partea optează pentru pro-
movarea acțiunii în anulare, instanța va putea să mențină contractul în situația în care
cealaltă parte oferă în mod echitabil o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o
majorare a propriei obligații. Dreptul la acțiunea în anulare sau la reducerea obligațiilor
pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului (art. 1.223
din Codul civil).
2.2.4. Obiectul contractului

Obiectul contractului trebuie să fie determinat, valabil și licit.
 Obiectul contractului este reprezentat de operațiunea juridică, precum vânzarea,

locațiunea, împrumutul și alte asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese
din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale (art. 1.225 alin. (1) din Codul
civil). Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie, sub sancțiunea nulității
absolute, să îndeplinească condițiile, să fie determinat și licit.
 Obiectul obligației este reprezentat de prestația pe care trebuie să o execute
debitorul, și sub aceeași sancțiune, a nulității absolute, trebuie să fie determinat sau cel
puțin determinabil și licit. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii
sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, în afară de cazul
în care prin lege se prevede altfel.
 Condițiile de validitate pe care bunul – ca obiect derivat al obligațiilor născute din
raportul juridic contractual1 – trebuie să le îndeplinească sunt:
– să existe în momentul încheierii contractului, dar în lipsa unei prevederi legale
contrare, contractul poate purta și asupra unor bunuri viitoare (art. 1.228 din Codul
civil);
– să fie în circuitul civil, astfel, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face
obiectul unei prestații contractuale (art. 1.229 din Codul civil);
– să fie posibil pe parcursul executării contractului; această condiție rezultă por-
nind de la art. 1.227 din Codul civil, care prevede valabilitatea contractului chiar
dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se afla în imposibilitatea exe cu-
tării obligației. Aici avem două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:
 executarea obligației ca prestație să privească un bun material ca obiect de-
rivat al raportului juridic contractual (să transfere dreptul real cu privire la un
bun, să predea un bun în materialitatea sa); și
113
 starea de imposibilitate a executării obligației să existe doar la încheierea con-
tractului, pentru că la data executării contractului, care în acest caz se subîn-
țelege că este o dată ulterioară, trebuie să devină posibilă;
– să fie determinat sau determinabil; condiția de determinare impusă de Codul civil
privește, în mod expres, următoarele elemente ale conținutului contractului:
 calitatea prestației sau a obiectului acesteia, care atunci când nu poate fi
stabilită potrivit contractului trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări,
cel puțin de nivel mediu (art. 1.231 din Codul civil);
 prețul sau orice alt element al contractului, care atunci când urmează a fi
determinat de un terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și
echidistant (art. 1.232 alin. (1) din Codul civil). Dacă terțul nu poate sau nu
dorește să acționeze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, in-
stanța, la cererea părții interesate, va stabili, după caz, prețul sau elementul
nedeterminat de către părți (art. 1.232 alin. (2) din Codul civil);
 prețul între profesioniști sau indică o modalitate pentru a-l determina. În
cazul unui contract între profesioniști care nu stabilește prețul și nici nu indică
o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere
prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații
realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț
rezonabil (art. 1.233 din Codul civil). De asemenea, contractul poate face
referire la determinarea prețului prin raportare la un factor de referință, care,
dacă nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, se înlocuiește,
în absența unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat
 Sancțiunea pentru nerespectarea condițiilor de validitate a obiectului contractului

și a obiectului obligației (prestației) este nulitatea absolută a contractului.
2.2.5. Cauza contractului

Cauza obligațiilor trebuie să fie valabilă. Cauza este motivul care determină fiecare
parte să încheie contractul (art. 1.235 din Codul civil). Condițiile de validitate a
cauzei, potrivit art. 1.236 din Codul civil, sunt următoarele:
– să existe; existența motivului pentru fiecare parte justifică încheierea contractului;
cauza lipsește ca urmare a lipsei discernământului, respectiv a lipsei puterii de
reprezentare a consecințelor manifestării de voință 1 exprimată în momentul în-
cheierii contractului2;
– să fie licită; cauza este ilicită când este contrară legii (interzisă de lege). Aceasta
este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei
norme legale imperative (art. 1.237 din Codul civil), când se încearcă prin înche-
ierea acestui contract fraudarea legii;
114
– să fie morală; cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.
 În ceea ce privește proba cauzei, Codul civil prevede: „Contractul este valabil
chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existența unei cauze valabile se pre-
zumă până la proba contrară” (art. 1.239 alin. (1) și (2)). Prin urmare, cel care invocă
nevalabilitatea cauzei trebuie să și dovedească acest aspect 3.
 Sancțiunea în caz de nerespectare a condițiilor de valabilitate a cauzei este nu-

litatea contractului, cu următoarele distincții:
– nulitatea relativă a contractului pentru lipsa cauzei, cu excepția cazului în care
contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice (art. 1.238
– nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită sau imorală, dacă este comună
pentru ambele părți contractante sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o
sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1.238 alin. (2) din Codul civil).
2.3. Forma contractului (condiții de formă)

2.3.1. Definiția formei contractului. Accepțiuni
Forma contractului este o condiție generală extrinsecă. Sintagma „forma contractului”
are două înțelesuri (accepțiuni):
– stricto sensu1, care desemnează modalitatea de exteriorizare a voinței juridice,
este sensul de mai sus exprimat;
– lato sensu2, care desemnează acele „condiții de formă” pentru exteriorizarea
voinței juridice (a acordului de voință) cerute de lege, respectiv forma cerută ad
validitatem, forma cerută ad probationem, forma cerută pentru opozabilitatea față
de terți. În lipsa acestor condiții, contractele nu își produc efectele juridice prevă-
zute de legea care le reglementează.
2.3.2. Principiul consensualismului

Principiul consensualismului este exprimat la art. 1.178 din Codul civil, care regle-
mentează libertatea formei, și anume „contractul se încheie prin simplul acord de
voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă, în timp ce art. 1.240 din Codul civil reglementează formele de exprimare a
acordului de voință, respectiv a consimțământului, care întregește principiul liber-
tății formei contractului, și anume „voința de a contracta poate fi exprimată verbal
sau în scris” (alin. (1)). „Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care,
potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu
lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare” (alin.
(2)).
115
2.3.3. Condițiile de formă pentru exprimarea acordului de voință
Excepții de la principiul consensualismului
Pe lângă acordul de voință al părților, legea impune pentru anumite contracte, după
cum am menționat, îndeplinirea unor formalități. Aceste formalități reprezintă
excepții de la principiul consensualismului și sunt cerute:
– pentru valabilitatea contractului – ad validitatem;
– pentru proba contractului – ad probationam;
– pentru opozabilitatea față de terți.
a) Forma cerută ad validitatem este reprezentată de acele formalități pe care legea le
cere pentru încheierea valabilă a contractului. „Forma ad validitatem nu contrazice și
nici nu anihilează libertatea contractuală, reprezintă însă un mijloc eficient de garantare
a exercitării acestei libertăți (...), un formalism de protecție, prin aceea că legiuitorul
atrage atenția asupra importanței sau consecințelor actelor încheiate” 1. Contractele
(respectiv actele juridice) supuse acestei condiții intră în categoria contractelor solemne,
denumite și formale. În principal, forma impusă ad validitatem contractelor solemne
este aceea a înscrisului autentic, cerută, spre exemplu, pentru:
– contractele de întreținere (art. 2.255 din Codul civil), de ipotecă imobiliară (art. 2.378
– prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți pe
acțiuni prin subscripție publică (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990), actul
constitutiv al societății la care printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social
se află un imobil (art. 5 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 31/1990).
Sunt însă situații în care forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a
înscrisului sub semnătură privată, spre exemplu, în cazul contractului de arendare
(art. 1.838 alin. (1) din Codul civil), al contractului privind dobândirea unui drept de
utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare 2, al contractului între societatea cu
răspundere limitată și o persoană fizică sau juridică, asociat unic al celei dintâi, care se
încheie în formă scrisă (art. 15 din Legea nr. 31/1990).
 Sancțiunea pentru contractul încheiat în lipsa formei pe care, în mod neîndoiel-
nic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă este nulitatea absolută, iar în situația în
care părțile se înțeleg ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea
nu o cere, contractul se consideră valabil chiar dacă forma nu a fost respectată (art.
1.242 din Codul civil).
b) Forma cerută ad probationem este exprimată printr-un înscris care dovedește

încheierea valabilă a contractului. Contractul ca atare este valabil prin simplul acord de
voință, dar legea cere să fie dovedit numai printr-un înscris, astfel, potrivit art. 1.241 din
116
Codul civil, „înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură
privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege”.
Forma scrisă ad probationem (pentru dovadă sau pentru probă) este cerută, cu titlu de
exemplu, pentru următoarele contracte: de societate (art. 1.884 alin. (1) din Codul civil),
de transport (art. 1.956 din Codul civil), de depozit voluntar (art. 2.104 din Codul civil),
de asigurare (art. 2.200 alin. (1) din Codul civil), de cesiune de creanță a drepturilor
patrimoniale de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe, cu modificările și completările ulterioare), de sponsorizare (art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările și completările ulterioare).
 În privința contractelor care se încheie prin mijloace electronice, Codul civil

prevede că acestea sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială (art.
1.245)1.
 Sancțiunea pentru nerespectarea formei cerută ad validitatem nu atrage nevalabi-
litatea contractului, ci imposibilitatea dovedirii acestuia cu alt mijloc de probă (proba cu
martori sau prezumții) decât înscrisul sub semnătura privată.
c) Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți. Această formă impune respec-
tarea anumitor formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic și
opozabil terților, adică persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul
protejării drepturilor și intereselor lor2. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți
este asigurată prin îndeplinirea unor formalități de publicitate. Publicitatea 3 se realizează
prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, registrul
comerțului, precum și alte forme de publicitate prevăzute de lege (art. 18 alin. (2) din
Codul civil). Exemplificăm următoarele formalități de publicitate:
– înregistrările și publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 (spre exemplu, pros-
pectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți pe acțiuni
prin subscripție publică, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990);
– înmatricularea profesioniștilor comercianți persoane fizice sau juridice, înainte de
începerea activității acestora, în registrul comerțului (art. 1 alin. (1) din Legea nr.
26/1990);
– publicarea societăților în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă
publicație, acolo unde legea dispune astfel (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);
– înscrierea în registrul comerțului a mențiunilor privind actele și faptele a căror înre-
gistrare este cerută de lege, efectuate de profesioniștii comercianți persoane fizice
sau juridice în cursul exercitării și la încetarea comerțului lor (art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 26/1990);
– înscrieri în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare pentru constituirea gajului
(art. 2.482 alin. (1) din Codul civil) și a altor garanții reale mobiliare (spre exem-
117
plu, în cazul ipotecii mobiliare asupra acțiunilor, potrivit art. 991 alin. (3) din
Legea nr. 31/1990);
– înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ținut de secretarul con-
siliului local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate (art. 1.838
– înscrierea în cartea funciară a înstrăinărilor de drepturi imobiliare; spre exemplu, în
cazurile prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndepli-
nirea formalităților de publicitate imobiliară (art. 1.675 din Codul civil).
Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, a actului, a faptului și a oricărui raport ju-

ridic supus publicității (art. 20 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, sancțiunea ne-
respectării acestei condiții de formă constă în inopozabilitatea actului juridic față de
terți, în afară de cazul în care se dovedește că aceștia au avut cunoștință de existența
drepturilor, a actelor, a faptelor sau a raporturilor juridice pe altă cale.
118
TITLUL IV. ELEMENTE DE DREPT SOCIETAR
CAPITOLUL I. Raportul de drept societar
1.1. Definiția dreptului societar
 Dacă ne raportăm la dreptul afacerilor, dreptul societar este o parte a acestuia.
Dreptul societar studiază, în principal, societățile – profesioniști persoane juridice.
Societățile, ca persoane juridice, sunt un element de structură al raportului de dreptul
afacerilor. Sunt părți sau subiecte ale raporturilor juridice de afaceri, alături de conținut
(drepturi subiective și obligații corelative acestora) și obiect.
Dreptul societar cuprinde totalitatea normelor de drept care reglementează rapor-
turile juridice de afaceri, ce au în structura lor, ca subiecte participante, societățile.
Societatea trebuie privită:
– de la o dată anterioară înființării, dată de la care persoanele (fizice și/sau juridice)
care doresc să o constituie efectuează toate actele și faptele necesare constituirii ei
valabile. În această perioadă societatea are personalitate juridică anticipată, exer-
citând acele drepturi și asumându-și acele obligații necesare constituirii valabile;
– de la data constituirii ei valabile, pe toată perioada funcționării, până la data di-
zolvării acesteia, respectiv a radierii din registrul comerțului.
 Dreptul societar cuprinde norme de drept privat 1, care se regăsesc în cea mai mare
parte în:
– Codul civil (art. 1881-1954), care constituie dreptul comun în materia societăților;
– Legea nr. 31/1990, Legea societăților, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Intervenția progresivă a statului în activitatea privată (de afaceri) se exercită asupra
societății începând cu perioada anterioară înființării acesteia.
Cu titlu de exemplu, societățile sunt obligate:
– să se înregistreze în registrul comerțului înainte de începerea activității, să înre-
gistreze mențiuni despre activitatea desfășurată pe parcursul funcționării acesteia și
să ceară radierea din registrul comerțului la încetarea activității. Registrul co-
merțului este instituție publică de natură administrativă și este public (art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 26/1990);
– să obțină avize prealabile și autorizații de la Autoritatea de Supraveghere Finan-
ciară (ASF) dacă se constituie în societăți de asigurare, de servicii de investiții
financiare (pe piața de capital), instituții de credit.
Incidența normelor de drept public asupra dreptului societar se realizează prin inter-
mediul:
119
– normelor de drept administrativ (în cadrul raporturilor dintre societăți și autoritățile
administrative, respectiv registrul comerțului, ASF etc.);
– normelor de drept fiscal, deoarece societățile obținând profit intră sub incidența
reglementărilor legale în materie fiscală. Impozitele și taxele plătite de societăți, în
calitatea lor de contribuabili, reprezintă una dintre principalele surse de formare a
veniturilor statului;
– normelor de drept penal. Se poate vorbi despre o subramură a dreptului penal, drep-
tul penal al afacerilor. Normele de drept penal al afacerilor pun în lumină infrac-
țiunile economice: gestiunea frauduloasă, evaziunea fiscală etc.
1.2. Izvoarele dreptului societar

Dreptul societar are ca izvoare formale1 Codul civil și legile comerciale.
În funcție de natura lor deosebim: izvoare normative și izvoare interpretative.
 Izvoarele normative sunt:

 Constituția, legea fundamentală, care reglementează principiile de organizare ale
activității economice;
 Codul civil (art. 1.881-1.954), care reprezintă dreptul comun în materia societăților;
 Legile comerciale, respectiv legi, decrete-legi, hotărâri și ordonanțe de Guvern, și
norme, regulamente și ordine adoptate de organele competente. Dintre legile comerciale
exemplificăm:
– Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii au-
tonome și societăți comerciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 98/08.08.1990, cu
modificările ulterioare;
– Legea nr. 31/1990, Legea societăților, republicată în Monitorul Oficial nr.
1.066/17.11.2004, cu modificările și completările ulterioare;
– Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări
și reasigurări, publicată în Monitorul Oficial nr. 148/10.04.2000, cu modificările și
completările ulterioare;
– Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricul-
tură, publicată în Monitorul Oficial nr. 97/06.05.1991, cu modificările ulterioare;
– Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, republicată în
Monitorul Oficial nr. 368/20.05.2014;
– Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici
și mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr. 681/29.07.2004, cu modificările și
completările ulterioare;
– Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în Monitorul Oficial nr.
571/29.06.2004, cu modificările și completările ulterioare;
120
– Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exer-
citarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea
și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial nr. 279/27.04.2003, cu mo-
dificările și completările ulterioare;
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată în Monitorul Oficial nr.
– Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în Monitorul
Oficial nr. 24/30.01.1991, cu modificările și completările ulterioare;
– Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență,
publicată în Monitorul Oficial nr. 466/25.06.2014, cu modificările și completările
ulterioare;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și
adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.027/27.12.2006, cu
– Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, publicată în Monitorul Ofi-
cial nr. 100/01.05.1934, cu modificările și completările ulterioare;
– Legea nr. 59/1934 asupra cecului, publicată în Monitorul Oficial nr. 100/
01.05.1934, cu modificările și completările ulterioare;
– Legea nr. 335/2007, Legea camerelor de comerț din România, publicată în Moni-
torul Oficial nr. 836/06.12.2007, cu modificările și completările ulterioare;
– Legea nr. 21/1996, Legea concurenței, republicată în Monitorul Oficial nr.
– Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr.
– Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea și funcționarea comitetului
european de întreprindere, republicată în Monitorul Oficial nr. 889/15.12.2011;
– Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată
în Monitorul Oficial nr. 208/28.03.2007, cu modificările și completările ulterioare;
– Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 privind procedurile de informare, consultare
și alte modalități de implicare a angajaților în activitatea societății europene, pu-
blicată în Monitorul Oficiale nr. 161/07.03.2007;
– Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 2/2016 privind operațiunile de
transfer credit și debitare directă;
– normele dreptului Uniunii Europene. La nivelul Uniunii Europene au fost adop-
tate 12 directive în materia societăților, care reglementează: constituirea socie-
tăților, aporturile, modificările de capital, fuziunile, contabilitatea etc.
 Izvoarele interpretative (convenționale) au rolul de a ajuta la interpretarea voinței

manifestate în raporturile dintre profesioniști.
121
În această categorie includem:
 uzanțele profesionale și principiile generale ale dreptului. Prin uzanțe se înțe-
lege obiceiul locului (cutuma) și uzurile profesionale (art. 1 alin. (6) din Codul civil).
În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile le-
gale cu privire la situații juridice asemănătoare. Atunci când nu există asemenea dis-
poziții, sunt aplicate principiile generale ale dreptului.
În materiile reglementate prin lege, uzanțele produc efecte numai în măsura în care sunt
recunoscute ori admise în mod expres de lege (art. 1 alin. (3) din Codul civil). Uzanțele
publicate în culegeri elaborate de autoritățile sau instituțiile competente în domeniu se
prezumă că există, până la proba contrarie (art. 1 alin. (5) din Codul civil).
Uzanțele profesionale sunt reguli de conduită născute din practica socială, asimilate de
comercianți.
 doctrina. Se admite că doctrina nu este un izvor de drept, dar este un important
instrument de interpretare a legilor comerciale și de aplicare a acestora.
 practica judiciară. În mod tradițional aceasta nu a fost recunoscută ca izvor de
drept, dar soluțiile date de instanțele judecătorești contribuie la interpretarea legilor
comerciale fără să aibă puterea precedentului judecătoresc. Un rol important în
interpretarea legilor comerciale tinde să-l dobândească deciziile Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
122
CAPITOLUL II. Fondul de comerț
2.1. Reglementarea și definiția fondului de comerț
Fondul de comerț este menționat, fără a fi definit, în art. 21 lit. a) și art. 42 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Definiția fondului de comerț este prevăzută de legiuitor în art. 1 1 lit. c) din Legea nr.
298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenței neloiale. Astfel, „constituie fond de comerț ansamblul bunurilor mobile și
imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad
comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale”.
Făcând trimitere și la art. 541 din Codul civil 1, care reglementează universalitatea de
fapt, putem defini fondul de comerț astfel: ansamblul bunurilor mobile și imobile, cor-
porale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), pe
care un comerciant, prin voința sa, le utilizează – le afectează – în vederea desfășurării
activității sale, pentru obținerea de profit.
2.2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni

2.2.1. Fondul de comerț și patrimoniul
Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor comerciantului ce
au valoare economică. Fondul de comerț cuprinde doar o parte dintre bunurile comer-
ciantului (respectiv cele pe care le afectează derulării activității sale), necuprinzând însă
creanțele și datoriile acestuia. Prin urmare, fondul de comerț reprezintă o parte din
patrimoniul comerciantului. Cu toate acestea, în cazul înstrăinării fondului de comerț,
anumite drepturi și obligații ce izvorăsc din contractele de muncă sau din contractele de
furnizare de utilități (apă, gaz, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă aceste
contracte nu au fost reziliate2.
Fondul de comerț este o universalitate de fapt 3, pe când patrimoniul este o universalitate
de drept, o universalitate juridică.
Fondul de comerț ia naștere din voința exclusivă a profesionistului comerciant (per-
soană fizică sau juridică), a întreprinzătorului, care afectează bunurile ce compun fondul
de comerț unei activități lucrative, în timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul
civil).
2.2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică

Întreprinderea economică este o activitate economică organizată, autonomă patri-
monial și autorizată potrivit legilor în vigoare, exercitată de un întreprinzător, care
123
cuprinde pe lângă bunuri (ce fac parte din fondul de comerț) și capitalul și forța de
muncă (capitalul uman nu este inclus în fondul de comerț).
De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică cu scop lucra-
tiv, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în pres-
tarea de servicii (art. 2 lit. a) coroborată cu lit. f) din OUG nr. 44/2008).
Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și necor-
porale afectate desfășurării unei activități economice.
Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):
– exploatează o întreprindere economică cu scopul de a obține profit;
– deține întotdeauna un fond de comerț, al cărui scop este să atragă clientelă și
să obțină profit.
Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.
Întreprinderea, potrivit Codului civil (art. 3 alin. (2) și (3)), nu se confundă cu între-
prinderea economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și de Legea nr. 346/2004
(art. 2).
Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist, indiferent
dacă are sau nu scop lucrativ.
Prin urmare, întreprinderea ca noțiune, potrivit Codului civil, este dreptul comun în ma-
terie; în cadrul acesteia distingem întreprinderea economică reglementată de actele
normative menționate (OUG nr. 44/2008 și Legea nr. 346/2004).
Pentru o delimitare mai clară a noțiunilor, precizăm că:
– întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu scop lucrativ (în
concepția Codului civil);
– întreprinderea economică este exploatată de un profesionist comerciant, prin spe-
cificul activității economice organizate de acesta (despre activitatea economică
Codul civil nemenționând nimic, referindu-se doar la activitate, fără să precizeze
natura acesteia, considerăm noi, în sens larg).
În sensul art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului comerciant
este o întreprindere economică, și anume este „activitatea economică desfășurată în mod
organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă,
materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și
în condițiile prevăzute de lege”. De asemenea, în condițiile art. 2 din Legea nr.
346/2004, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activităţi eco-
nomice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activităţi de producţie, comerţ sau
prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii de concurenţă, respectiv:
societăţi, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei
124
întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale, autorizate potrivit dispoziţiilor
legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice.
2.2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al profesionistului

Fondul de comerț cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale, cu
drepturile lor corespunzătoare) care aparțin profesionistului comerciant, în timp ce
patrimoniul de afectațiune este o fracțiune din patrimoniul (civil) al profesionistului,
care cuprinde pe lângă bunuri, reprezentate de drepturi (reale), și drepturi de creanță și
obligații (datorii).
Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului între-
prinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin decla-
rație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la
acesta, exercitării unei activități economice.
Fondul de comerț se aseamănă cu patrimoniul de afectațiune prin:
– destinația comună a bunurilor care îl compun;
– afectarea bunurilor unei activități lucrative (industriale, comerciale);
– scop, respectiv atragerea clientelei și obținerea de profit.
2.3. Natura juridică a fondului de comerț

Fondul de comerț este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare
care nu se reduce la bunurile care o compun1. Aceste bunuri au o destinație comună
stabilită prin voința profesionistului comerciant (titular al fondului de comerț), fiind
afectate de către acesta aceleiași activități.
Fondul de comerț:
a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, obiectul
unor garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiectul
aportului la constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului social etc.
Bineînțeles că și bunurile componente ale fondului de comerț pot face obiectul unor
astfel de contracte dacă legea prevede posibilitatea înstrăinării separate de acesta;
b) explică subrogația reală a bunurilor care îl compun, spre exemplu, mărfurile
pot fi înlocuite (în momentul vânzării acestora cu bani, emblema poate fi modi-
ficată etc.)2;
c) este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii), acestea fiind
caracteristice universalității juridice, respectiv patrimoniului. De asemenea, prin
voința comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componența
fondului de comerț le afectează exercitării unei activități economice;
d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea indus-
trială a profesionistului comerciant asupra fondului1. Organizarea bunurilor
componente ale fondului de către titularul său constituie o creație intelectuală,
125
considerată în literatura de specialitate asemănătoare cu creația științifică, literară și
artistică2. În acest sens, fondul de comerț are vocația de a avea clientela sa, motiv
pentru care legea oferă posibilitatea protecției acestuia prin acțiunile privind
concurența neloială3 (potrivit Legii nr. 11/1991);
e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componența fondului de
comerț prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea
preponderente ca valoare sunt cele necorporale 4. Astfel, în cazul executării silite a
fondului de comerț, aceasta urmează regulile prevăzute de Codul de procedură
civilă cu privire la bunurile mobile5. De asemenea, nu poate fi dobândit prin uzu-
capiune sau prin posesia de bună credință asupra bunurilor mobile (prescripția
instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este susceptibil de posesie 6,
dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică teoria accesiunii7.
2.4. Elementele fondului de comerț

Elementele fondului de comerț sunt corporale și necorporale.
Elemente corporale sunt:
 bunuri imobile prin natură (clădiri), prin destinație (instalații, utilaje, mașini). Ac-
tele de vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt activități economice, prin
scopul lor;
 bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, produse rezultate din activitatea
de producție; chiar dacă produsele astfel rezultate au o legătură mai slabă cu fondul
de comerț, fac parte din acesta).
Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele

de invenții, drepturile de autor, mărcile de fabrică, comerț, serviciu.
a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele sau,
după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care
semnează (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
 Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător individual – titular
al unei întreprinderi individuale) se compune din numele comerciantului scris în
întregime (nume și prenume) la care se adaugă mențiunea scrisă în întregime
„persoană fizică autorizată” sau, după caz, „întreprindere individuală” (art. 31
alin. (1) din Legea nr. 26/1990). Prin urmare, firma unei persoane fizice corespunde
cu numele său civil.
 Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului în-
treprinderii la inițiativa căruia se înființează, cu mențiunea „întreprindere fa-
milială” scrisă în întregime.
Firma comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma juridică a so-
cietății.
126
 Firma societății în nume colectiv (SNC) se compune din numele a cel puțin unu-
ia dintre asociați plus mențiunea „societate în nume colectiv” scrisă în în-
tregime (art. 32 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății în comandită simplă (SCS) se compune din numele a cel puțin
unuia dintre asociații comanditați (nume și prenume) plus mențiunea „socie-
tate în comandită” scrisă în întregime (art. 33 din Legea nr. 26/1990).
În scopul protejării terților, dacă numele unei persoane străine de societate figu-
rează în componența firmei societății în nume colectiv ori a societății în comandită
simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile
societății. Aceeași regulă se aplică și asociatului comanditat al cărui nume figurează
în firma unei societăți în comandită (art. 34 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății pe acțiuni (SA) sau a societății în comandită pe acțiuni (SCA) se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor so-
cietăți, plus mențiunea scrisă în întregime sau prescurtat „societate pe acțiuni”
sau „SA” sau „societate în comandită pe acțiuni”, după caz (art. 35 din Legea
nr. 26/1990).
 Firma societății cu răspundere limitată (SRL) se compune dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, plus
mențiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „SRL”,
după caz (art. 36 din Legea nr. 26/1990).
 Firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă și
mențiunea sediului principal din străinătate (art. 37 din Legea nr. 26/1990).
Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se caracterizea-
ză prin noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente (art.
38 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune
care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie
prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2) din
Legea nr. 26/1990).
Legea prevede că oficiul registrului comerțului este obligat să refuze înscrierea unei fir-
me care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate
produce confuzie cu acestea (art. 39 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercianții din sectorul
public (art. 40 din Legea nr. 26/1990). Prin înregistrare, comerciantul dobândește un
drept de folosință exclusivă asupra firmei. Firma dobândește și valoare economică și
poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerț.
Dacă se înstrăinează fondul de comerț, cu orice titlu, dobânditorul acestuia va putea
să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comer-
127
ciant persoană fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în
nume colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau
al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei
firme a calității de succesor (art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în comandită pe
acțiuni sau societății cu răspundere limitată fără menționarea raportului de suc-
cesiune (art. 41 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
b) Emblema este un plus de identificare a comerciantului. Firma are caracter obliga-

toriu, iar emblema are caracter facultativ.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de
același gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se deose-
bească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de
comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul
își desfășoară activitatea (art. 43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel
puțin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Emblema va putea fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afișe,
publicații și în orice alt mod, cu condiția să fie însoțită în mod vizibil de firma co-
merciantului (art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se înstrăinează și separat și împreună cu fondul de comerț. Dobânditorul va
putea folosi emblema numai cu consimțământul transmițătorului.
c) Reguli comune referitoare la firme și embleme

Firmele și emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3) din Legea nr.
26/1990).
Prin înscrierea firmei și a emblemei în registrul comerțului, titularul dobândește un
drept de folosință exclusivă asupra acestora.
Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către oficiul registrului co-
merțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei
sau a emblemei.
Firmele și emblemele radiate din registrul comerțului sunt indisponibile, în prin-
cipiu, pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii1.
d) Clientela și vadul comercial (achalandage). Legea nu reglementează ca atare nici

clientela, nici vadul comercial. Importanța clientelei, ca element al fondului de comerț,
128
rezultă din faptul recunoscut că un profesionist comerciant, persoană fizică sau juridică,
se constituie pentru atragerea clientelei, în vederea obținerii de profit.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obiș-
nuit, fidel la același comerciant (la fondul de comerț al acestuia) pentru procurarea de
mărfuri și servicii.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea, potențialitatea fondului de comerț de a atrage
clienți. Acesta este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobilul, de
calitatea mărfurilor, a serviciilor, de prețurile practicate, de comportamentul per-
sonalului comerciantului.
Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț.
În timp ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului de
comerț, vadul comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În concepția
tradițională sunt considerate ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o
împărtășim, majoritară în doctrina juridică, cele două elemente sunt distincte, aflân du-
se într-o strânsă corelație2. Clientela este consecința vadului comercial.
e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală,

dreptul de autor. Doctrina a împărțit drepturile de proprietate industrială în două
categorii: creații noi și semne noi3. În categoria creațiilor noi sunt cuprinse: invențiile,
know-how-ul, modelele de utilitate4. Din categoria semnelor noi fac parte mărcile și
indicațiile geografice5.
Prin brevetul de invenție sunt recunoscute și apărate drepturile asupra invenției. Invenția
este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci 1, care eliberează brevetul de
invenție. Protecția asupra invenției operează timp de 20 de ani. Acesta se transmite și
împreună, și separat de fondul de comerț.
Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți (denumiți și ope-
ratori economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice
sau similare ale altor profesioniști2. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a
folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice folosirea
aceluiași semn de către alții3.
Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obligația comercianților de a înre-
gistra în registrul comerțului mențiunile referitoare la brevetele de invenții, mărcile de
fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile de origine, indicațiile de proveniență,
firmă, emblemă și alte semne distinctive. Prin această dispoziție, drepturile de
proprietate industrială sunt recunoscute și ocrotite de lege.
Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se bucură
autorii cu privire la creațiile lor literare, științifice și artistice formează drepturile de au-
tor. Potrivit Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice 4, „sunt
considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artistice
129
și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile,
cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”. În domeniul digital sunt aplicabile
aceleași acte normative ale proprietății intelectuale și drepturilor de autor ca și pentru
toate celelalte creații originale5. În România, dreptul de autor și drepturile conexe sunt
protejate prin Legea nr. 8/1996.
Din fondul de comerț fac parte drepturile de autor și drepturile conexe cu privire la
creația literară, științifică și artistică, precum și la programele din domeniul informaticii.
Titularul fondului de comerț, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de
autor, are dreptul să le valorifice în condițiile prevăzute de lege.
f) Regimul creanțelor și datoriilor. Creanțele și datoriile comerciantului nu fac parte

din fondul de comerț, acesta nefiind o universalitate juridică, ci de fapt. Prin urmare,
creanțele și datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului împreună cu fondul
de comerț în cazul înstrăinării acestuia. Cu toate acestea, anumite drepturi și obligații ce
izvorăsc din contractele de muncă sau din contractele de furnizare de utilități (gaz, apă,
electricitate) se transmit dobânditorului dacă acestea nu au fost reziliate 1. Potrivit unei
alte opinii, care are în vedere noua concepție a patrimoniului de afectațiune, creanțele și
datoriile privind activitatea economică fac parte din patrimoniul de afectațiune, deci din
fondul de comerț2.
2.5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț

Fondul de comerț, ca atare, precum și elementele care îl compun pot face obiectul unor
acte juridice. Operațiunile juridice cu privire la fondul de comerț sunt: vânzarea-
cumpărarea, transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate, locațiunea
fondului de comerț, garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț etc. Fiind o
universalitate de fapt mobiliară, fondul de comerț se poate transmite pe cale succesorală
în condițiile prevăzute de Codul civil.
 Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț presupune vânzarea acestuia în între-

gime, precum și vânzarea separată a bunurilor mobile și imobile care intră în com-
ponența lui. Vânzarea fondului de comerț este supusă regulilor Codului civil privind
contractul de vânzare. Înstrăinarea imobilelor componente ale fondului de comerț intră
sub incidența regulilor dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor (inclusiv
cele privind publicitatea imobiliară).
Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, vânzarea fondului de comerț trebuie în-
registrată ca mențiune în registrul comerțului (mențiunea devine opozabilă terților de la
data efectuării ei în registrul comerțului).
Obligațiile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comerț sunt:
– vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe cumpărător3;
– cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească prețul.
130
Firma, clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț.
Drepturile de proprietate industrială (brevete de invenții și mărci), drepturile de autor și
emblema se înstrăinează separat de acesta.
 Transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate 4. Transmiterea fon-

dului de comerț ca aport se deosebește de vânzarea fondului de comerț deoarece nu
comportă primirea unui preț în schimbul fondului de comerț. Asociatul va primi părți
sociale și acțiuni, în funcție de forma juridică a societății. Transmiterea fondului de
comerț ca aport intră sub incidența Legii societăților, fiindu-i aplicabile regulile speciale
referitoare la constituirea societăților.
 Locațiunea fondului de comerț. Dreptul de folosință privește, ca și în cazul vân-

zării, atât fondul de comerț ca atare, cât și elementele componente ale acestuia.
În schimbul unui preț, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului
folosința asupra fondului de comerț1. Locatarul are dreptul să continue exercitarea
comerțului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerț, dar poate să continue
activitatea și sub firma anterioară, menționând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă
locatorul a consimțit expres.
Obligațiile care rezultă din contractul de locațiune a fondului de comerț sunt:
1. locatarul este obligat să respecte destinația economică și funcțională a fondului de
comerț. El nu poate aduce schimbări în organizarea și structura fondului de comerț
decât cu acordul locatorului;
2. locatorul are obligația de a nu face concurență locatarului prin desfășurarea unui
comerț de același gen, în apropierea locatarului.
Despre locațiune se face mențiune în registrul comerțului. O aplicație a acestui contract
este locația de gestiune2; în temeiul contractului de locație a gestiunii, regia autonomă
sau societatea comercială cu capital de stat acordă unei persoane fizice sau juridice
dreptul de exploatare (gestionare) asupra unei secții, uzine, fabrici ori altei subunități, în
schimbul unor foloase patrimoniale convenite de către părți 3. Prin gestiune se înțelege
un ansamblu de operații prin care se asigură administrarea bunurilor unei secții, uzine,
fabrici etc. care implică punerea lor în valoare pentru obținerea unor rezultate
economice superioare4. Potrivit HG nr. 140/1991, fondul de comerț care formează
obiectul contractului de locație a gestiunii nu cuprinde și imobilul unde se desfășoară
activitatea, dacă locatorul nu este și proprietarul imobilului. În acest caz este necesară
încheierea unui contract de închiriere pentru folosirea imobilului5.
 Garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț 6. Garanția reală mobiliară

poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o univer-
salitate de bunuri mobile, inclusiv fondul de comerț.
131
Conținutul și caracteristicile garanției vor fi determinate de părți. Garanția se constituie
pe baza unui contract de garanție. Aceasta se poate constitui cu sau fără deposedarea de
bunul care face obiectul garanției. Legea cere îndeplinirea unei formalități de publicitate
prevăzute de Codul civil, pentru protejarea dreptului real de garanție dobândit de
creditor. Această cerință se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de
garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului de a cere înscrierea în registrul co-
merțului a mențiunii privind constituirea garanției reale mobiliare asupra fondului de
comerț. Mențiunea devine opozabilă terților de la data efectuării ei în registrul co-
merțului.
132
CAPITOLUL III. Contractul de societate potrivit Codului civil
3.1. Reglementarea și definiția contractului de societate
 Contractul de societate este o convenție prin care două sau mai multe persoane
se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie
la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu
scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta
(art. 1.881 alin. (1) din Codul civil).
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la
distribuția beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1.881 alin. (2) din
Codul civil).
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică (art. 1.881 alin. (3)
din Codul civil).
Contractul de societate se deosebește de celelalte contracte prin următoarele:
– părțile contractului de societate se obligă reciproc să coopereze. În celelalte con-
tracte părțile au interese deosebite1, diferite; în contractul de societate părțile coo-
perează având același interes, de a obține profit;
– aporturile cu care asociații contribuie la formarea capitalului (bani, bunuri, cu-
noștințe specifice sau prestații);
– asociații participă la împărțirea beneficiilor și suportă pierderile proporțional
cu participarea la constituirea capitalului, dacă în contract nu se prevede altfel.
Scopul societății este obținerea de profit. Potrivit Codului civil, profitul înseamnă nu nu-
mai realizarea unor beneficii, ci și realizarea unor economii (art. 1881 alin. (1) din Co -
dul civil), spre exemplu, societatea de asigurare mutuală.
 Regimul juridic al aporturilor este diferit, după cum societatea are, sau nu,
personalitate juridică (art. 1.883 alin. (1) și (2) din Codul civil), și anume:
– în cazul societăților cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul socie-
tăților,
– în cazul societăților fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea aso-
ciaților, în afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că le vor trece în folo-
sința lor comună.
Dacă obiectul aporturilor este format din bunuri imobile sau, după caz, din alte
drepturi reale imobiliare, contractul trebuie să îmbrace formă autentică.
Transferul drepturilor asupra bunurilor imobiliare aportate este supus formelor de pu-
blicitate prevăzute de lege în materie (art. 1.883 alin. (3) din Codul civil).
133
3.2. Formele societare. Dobândirea personalității juridice
a societății
 Potrivit legii, societățile sunt de tipuri diferite în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate (art. 1.887 din Codul civil).
Potrivit art. 1.888 din Codul civil, după forma lor, societățile pot fi:
a) simple;
b) în participațiune;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege.
 Constituirea unei societăți cu personalitate juridică poate fi convenită prin contrac-

tul de societate sau printr-un act separat. În acest caz, răspunderea asociaților pentru
datoriile sociale este subsidiară, nelimitată și solidară, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
Răspunderea asociaților este subsidiară atunci când pentru obligațiile sociale răspun-
de în primul rând societatea, iar pentru partea neacoperită răspund asociații.
Răspunderea asociaților este nelimitată în sensul că asociații răspund cu propriul pa-
trimoniu dacă obligațiile sociale nu au fost plătite de societate în tot sau în parte, în con -
dițiile în care aceasta a fost acționată mai întâi.
Răspunderea asociaților este solidară în sensul că oricare asociat răspunde pentru
toate obligațiile sociale, după achitarea cărora se întoarce cu acțiune în regres împotriva
celorlalți asociați.
 Dacă societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul

de activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute de legea
specială care îi conferă personalitate juridică (art. 1.889 alin. (2) din Codul civil).
Spre exemplu, dacă se constituie o societate într-una din formele juridice prevăzute de
Legea societăților, aceasta este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul
comerțului (art. 41 alin. (1) din Legea societăților).
Societatea dobândește personalitate juridică prin înmatriculare și de la data înma-
triculării în registrul comerțului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.889 alin. (3)
din Codul civil).
134
Până la data dobândirii personalității juridice, raporturile dintre asociați sunt guvernate
de regulile aplicabile societății simple (art. 1.889 alin. (4) din Codul civil).
135
CAPITOLUL IV. Societățile
4.1. Reglementarea societăților
Dreptul comun în materia societăților, în principal a contractului de societate, este Co-
dul civil (art. 1.881-1.954), care se completează cu Legea societăților, care regle-
mentează societățile după forma lor juridică.
Pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale, spre exem-
plu:
– în materie bancară, OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea
capitalului;
– în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea
intermediarilor în asigurări și reasigurări.
Legea nr. 31/1990 completează Codul civil în privința societăților deoarece:
– reglementează cinci forme juridice de societăți – societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe
acțiuni, societatea cu răspundere limitată;
– cuprinde regulile aplicabile societăților, atât cele comune, cât și regulile speciale
aplicabile fiecărei societăți, în funcție de forma juridică.
Societățile cu participare străină sunt reglementate de Legea societăților și de dispo-
zițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea inves-
tițiilor directe, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/30.12.1997, cu modificările ulteri-
oare.
Toate tipurile de societăți, indiferent de forma juridică și de obiectul de activitate, intră
sub incidența prevederilor Codului muncii, dacă au calitatea de angajatori, și ale legis-
lației fiscale, respectiv Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, în calitatea lor de con-
tribuabili.
Există și societăți fără personalitate juridică, însă au reglementări proprii, spre exemplu,
societatea simplă (art. 1.890-1.948 din Codul civil) și asocierea în participație (art.
1.949-1.954 din Codul civil).
Societatea, indiferent de forma ei juridică, are ca temei juridic contractul de so-
cietate și/sau statutul.
Astfel, art. 5 din Legea societăților prevede că:
– societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de
societate;
– societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se con-
stituie prin contract de societate și statut;
136
– societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei
singure persoane, dacă se constituie cu un singur asociat. În acest caz se întocmește
numai statutul.
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv sau act de înființare. Denumirea act constitutiv, potrivit Legii so-
cietăților, desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate și/sau statutul
societății.
4.2. Societatea simplă și societatea

Între societatea simplă și societate există asemănări și deosebiri.
 Asemănări între societate și societatea simplă:
– sunt grupări de persoane și de bunuri, cu scop lucrativ (economic, patrimo-
nial). Se constituie cu scopul de a obține profit. Pentru societatea simplă acest
aspect este reglementat de art. 1.902 din Codul civil;
– iau naștere prin contract de societate, ale cărui elemente de valabilitate referi-
toare la aport, la obiectul de activitate, la obținerea și împărțirea beneficiilor se
regăsesc atât în contractul de societate simplă, cât și în contractul de societate;
– urmăresc realizarea și împărțirea beneficiilor, au prin urmare scop lucrativ, pa-
trimonial (pecuniar); de asemenea, asociații suportă pierderile atât în cazul socie-
tății simple, cât și în cazul societății;
– ambele au affectio societatis în privința intenției comune a asociaților de a coopera;
– atât societatea simplă, cât și societatea au calitatea de profesioniști, deoarece ex-
ploatează o întreprindere în condițiile art. 3 alin. (3) din Codul civil;
– ambele se deosebesc de asociații și fundații, deoarece membrii acestora ur-
măresc un scop ideal, moral, nepatrimonial.
 Deosebiri între societate și societatea simplă:

Deosebirile privesc personalitatea juridică, constituirea și funcționarea, după cum ur-
mează:
– societatea are personalitate juridică, are existență proprie, distinctă de per -
sonalitatea asociaților care o compun, în timp ce societatea simplă nu are (art.
1.892 alin. (1) din Codul civil). Neavând o existență proprie, distinctă de existența
individuală a asociaților, societatea simplă nu depășește cadrul contractual; aceasta
nu are o formă juridică prevăzută de lege.
Societatea este subiect de drept, dobândind această calitate prin înregistrarea în re-
gistrul comerțului, iar societatea simplă nu se înregistrează, fiind înființată prin
contract de societate.
Bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului societății sau al patrimo-
niului acesteia intră în proprietatea societății (de la data înmatriculării în registrul
137
comerțului), în timp ce bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului sau
al patrimoniului societății simple intră în coproprietatea asociaților (denumiți și
societari)1.
Cu privire la dreptul de dispoziție și modul de folosire a bunurilor aflate în copro-
prietatea sau folosința asociaților societății simple, se aplică regulile comunității de
bunuri (la care Codul civil face trimitere când reglementează lichidarea comunității
de bunuri).
În cazul societății, dreptul de dispoziție și modul de folosire a bunurilor aflate în
proprietatea societății sunt reglementate de Legea societăților, în mod diferit pe ti-
puri de societăți, după forma juridică (ținând seama, în principal, de clasificarea
societăților în societăți de persoane și societăți de capitaluri, făcută în doctrină).
Societatea are capacitate proprie de reprezentare, datorită calității de subiect de
drept, prin administratori, respectiv consiliul de administrație. În cazul societății
simple, asociații își desemnează un mandatar comun, un reprezentant al asociaților,
care nu este un organ al societății.
– constituirea celor două tipuri de societăți. La art. 2, Legea societăților stabilește
pentru societate anumite forme juridice, cu reglementări specifice pentru fiecare
formă în parte, și de aici reguli diferite atât în privința constituirii, cât și a funcțio-
nării lor.
 În plus față de societatea simplă, societatea:

– are și anumite obligații profesionale care revin numai comercianților: obligația
de a se înmatricula în registrul comerțului, de a ține registre de contabilitate, de a
desfășura activități cu scop lucrativ în limitele concurenței licite etc.
– intră sub incidența Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolven-
ței și de insolvență.
 Definiţie
Societatea este un contract, denumit contract de societate, ale cărui părți, denumiți
asociați, se obligă să coopereze pentru desfășurarea unor activități cu scop lucrativ și să
contribuie la aceasta prin aporturi în numerar, în bunuri, în cunoștințe specifice sau
prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea
rezulta; de asemenea, societatea se bucură de personalitate juridică prin înmatriculare
la un registru public.
Prin urmare, societatea este contract și persoană juridică, subiect de drept.
4.3. Contractul de societate

4.3.1. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului de societate
138
A. Contractul de societate trebuie să îndeplinească condițiile de fond, generale,
esențiale, de valabilitate ale oricărei convenții, condiții impuse de dispozițiile art.
1.179 coroborat cu art. 1.882 din Codul civil, referitoare la:
– capacitatea părților (a asociaților);
– consimțământul părților (hotărârea acestora de a se angaja din punct de vedere
juridic). Poate fi asociat orice persoană fizică sau juridică, în afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel. Un soț nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri
comune decât cu consimțământul celuilalt soț (art. 1.882 alin. (1) din Codul civil)1;
– faptul că obiectul trebuie să fie determinat și licit, în acord cu ordinea publică
și bunele moravuri;
– cauza sau scopul încheierii contractului de societate.
B. La aceste condiții generale de validitate se adaugă elemente specifice care par-

ticularizează contractul de societate de celelalte contracte, acestea fiind:
– aporturile pe care trebuie să le aducă asociații pentru constituirea capitalului, și
anume: bani, bunuri, prestații sau cunoștințe specifice;
– intenția de a desfășura o activitate economică comună, denumită affectio
societatis;
– realizarea și împărțirea beneficiilor.
 Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Forma scrisă este necesară nu-
mai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.884 alin.
Contractul prin care se înființează o societate cu personalitate juridică trebuie în-
cheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute. Acesta trebuie să prevadă
asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății (art. 1.884
Asociații fondatori și primii administratori numiți prin contract răspund solidar pentru
prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiții de formă a contractului de societate
sau a unei formalități necesare pentru constituirea societății ori, dacă este cazul, pentru
dobândirea personalității juridice de către aceasta (art. 1.886 alin. (1) din Codul civil).
 Societatea se poate înființa pe durată nedeterminată, dacă prin contract nu se

prevede altfel (art. 1.885 alin. (1) din Codul civil).
Dacă societatea se înființează pe durată determinată, asociații pot prelungi durata so-
cietății înainte de expirarea acesteia (art. 1.885 alin. (2) din Codul civil).
A. Condițiile de fond generale și esențiale ale contractului de societate
139
a) Consimțământul părților. Încheierea contractului de societate presupune manifes-
tarea de voință a părților în acest sens. Părțile contractului de societate sunt asociați în
societățile de persoane (SNC, SCS, SRL2) și acționari în societățile de capitaluri (SA,
SCA). Pentru a produce efecte juridice trebuie ca voința părților:
– să fie declarată;
– să fie făcută cu intenția de a produce efecte juridice;
– să nu fie alterată de vicii.
În cazul contractului de societate, consimțământul părților are o particularitate ce constă
în intenția de a coopera în vederea desfășurării unor activități cu scop lucrativ, numită și
affectio societatis.
Persoanele care încheie contractul (semnatarii acestuia) și persoanele care au rol de-
terminant în constituirea societății au calitatea de fondatori. Părțile contractului de
societate (asociații) pot fi persoane fizice, persoane juridice, române sau străine, comer-
cianți sau necomercianți.
De asemenea, persoana fizică – asociat poate avea în aceeași societate și calitatea de sa -
lariat.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să nu fie alterat de următoarele vicii de con-
simțământ: eroare, dol sau violență.
 Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realității la încheierea actului juridic. Dacă
falsa reprezentare a realității privește persoana asociatului într-o societate de persoane,
contractul este lovit de nulitate pentru că la constituirea unei astfel de societăți se au în
vedere calitățile personale ale asociaților. În cazul societăților de capitaluri, acest tip de
eroare referitoare la persoană nu are relevanță pentru încheierea contractului, deoarece
societatea se constituie în considerarea capitalului, și nu a asociaților.
 Dolul reprezintă inducerea în eroare a unei persoane pentru a o determina să în-
cheie un act juridic. În cazul contractului de societate, dolul viciază consimțământul
unui asociat numai dacă provine de la toți ceilalți asociați sau de la persoane care re-
prezintă valabil entitatea colectivă și are o anumită gravitate (de exemplu, folosirea unui
bilanț fals pentru a determina subscrierea acțiunilor unei societăți).
 Violența este un viciu care nu se întâlnește în practica constituirii unei societăți. În
cazul ivirii unei asemenea situații se vor aplica principiile dreptului comun.
b) Capacitatea părților. Pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică

trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condițiile
dreptului comun, adică trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu.
Art. 6 alin. (2) din Legea societăților prevede în acest sens că nu pot fi fondatori per-
soanele care potrivit legii sunt incapabile.
140
c) Obiectul contractului. În materia societăților, noțiunea de obiect al contractului de
societate este reprezentată de activitatea cu scop lucrativ.
În legislația românească, activitatea cu scop lucrativ este prevăzută la art. 2 lit. a) din
OUG nr. 44/2008, și anume „activitatea economică este o activitate cu scop lucrativ,
constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii”. Mai mult, potrivit art. 7 și 8 lit. c) din Legea societăților, asociații trebuie
să prevadă în contractul de societate „obiectul de activitate al societății, cu precizarea
domeniului și a activității principale”.
d) Cauza contractului. În privința cauzei contractului nu există un punct de vedere

unitar. Astfel, după unii autori cauza contractului se confundă cu obiectul acestuia, după
alți autori sunt elemente distincte. Opinia pe care o împărtășim este aceea po trivit căreia
acest element psihologic care determină consimțământul și explică motivul încheierii
actului juridic este participarea fiecărui asociat la rezultatele activității societății
desfășurate în comun, adică împărțirea beneficiilor. Potrivit art. 1.236 din Codul civil,
cauza contractului trebuie să existe, să fie licită și morală, adică să nu încalce ordinea
publică și bunele moravuri.
Nerespectarea condițiilor de fond ale contractului de societate atrage după sine nulitatea
acestuia.
B. Condițiile de fond speciale ale contractului de societate

Condițiile de fond speciale ale contractului de societate sunt:
a) aportul asociaților la formarea capitalului social;
b) intenția asociaților de a coopera (affectio societatis) pentru desfășurarea unor
activități economice, cu scop lucrativ;
c) realizarea și împărțirea profitului.
a) Aportul asociaților la formarea capitalului social

În sens juridic, prin aport se înțelege obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Operațiunea este analizată în
doctrină ca fiind un contract încheiat între asociați și viitoarea societate, numit și
contract de aport.
În sens etimologic, aportul înseamnă bunul adus în societate de către asociat. Potrivit
art. 1.881 alin. (1) din Codul civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la aceasta prin
aporturi bănești, în bunuri sau în cunoștințe specifice sau prestații. Aportul este o va -
loare economică exprimată în numerar, în natură și în muncă (prestații, cunoștințe
specifice).
 Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani. Potrivit art. 16 alin. (1) din
Legea societăților, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei
141
forme de societate. Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de
dobândă (art. 68 din Legea societăților).
 Aportul în natură are ca obiect:
– bunuri imobile prin natură (terenuri, clădiri) sau prin destinație (instalații, utilaje);
– bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, mărfuri etc.), bunuri mobile ne-
corporale (creanțe, fond de comerț sau anumite elemente ale fondului de comerț
care se pot transmite și separat de acesta: emblema, drepturile de proprietate in-
dustrială, dreptul de autor).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate.
Aceste aporturi sunt vărsate prin transferarea drepturilor (corespunzătoare obli-
gației de a da) și prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare
de utilizare (corespunzătoare obligației de a face), potrivit art. 16 alin. (2) din Legea
societăților.
Se poate transmite către societate atât dreptul de proprietate asupra bunului, cât și
dreptul de folosință asupra acestuia. Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea societăților, „în
lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin
proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului”.
Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic, în
vederea stabilirii părților de interes, a părților sociale sau a acțiunilor cuvenite asocia-
tului în schimbul aportului (art. 16 alin. (2) din Legea societăților).
Evaluarea se face fie de către asociați pe cale convențională, fie de către experți.
Evaluarea se face în mod obligatoriu de către experți:
 Dacă este vorba de o societate cu răspundere limitată cu unic asociat. Astfel,
valoarea aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13
alin. (3) din Legea societăților).
 În cazul societății pe acțiuni care se constituie prin subscripție publică, dacă

există:
– aporturi în natură;
– avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la constituirea societății sau la
tranzacții conducând la acordarea autorizației;
– operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe care
aceasta urmează să le ia asupra sa.
În aceste cazuri fondatorii vor solicita judecătorului delegat numirea unuia sau mai
multor experți (art. 26 alin. (1) din Legea societăților face trimitere spre aplicarea
corespunzătoare și a dispozițiilor art. 38 și 39 din aceasta).
142
În cazul societății pe acțiuni, în situațiile menționate anterior, judecătorul delegat va
putea dispune, prin încheiere motivată, efectuarea unei expertize în contul părților,
precum și administrarea unor dovezi (art. 37 alin. (3) din Legea societăților).
Judecătorul delegat numește în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii unul sau mai
mulți experți din lista experților autorizați. Aceștia vor întocmi un raport cuprinzând
descrierea și modul de evaluare a fiecărui bun aportat și vor evidenția dacă valoarea
acestuia corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb, precum și alte
elemente indicate de judecătorul delegat (art. 37 alin. (3) și art. 38 alin. (1) din Legea
societăților).
 În cazul majorării capitalului social prin aporturi în natură. Astfel, adunarea

generală care a hotărât majorarea va propune judecătorului delegat numirea unuia sau
mai multor experți pentru evaluarea acestor aporturi în condițiile art. 38 și 39 din Legea
societăților, potrivit art. 215 alin. (1) din aceasta.
Actul constitutiv al SNC, SCS, SRL trebuie să prevadă, printre altele, „valoarea apor-
tului în natură și modul evaluării” (art. 7 lit. d) din Legea societăților), iar actul con-
stitutiv al SA și SCA, „natura și valoarea bunurilor constituite ca aport în natură”
(art. 8 lit. e) din Legea societăților).
Potrivit art. 16 alin. (3) din Legea societăților, aporturile în creanțe au regimul ju-
ridic al aporturilor în natură. Ele nu sunt admise:
– la SA care se constituie prin subscripție publică;
– la SCA care se constituie prin subscripție publică;
– la SRL.
Aportul în creanțe se consideră vărsat (liberat) numai după ce societatea a obținut
plata sumei de bani care face obiectul creanței. Dacă plata nu s-a putut obține prin
urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu
dobânda legală din ziua scadenței creanțelor (art. 84 alin. (1) și (2) din Legea
societăților).
Raporturile dintre asociat, în calitate de cedent, și societate, în calitate de cesionar, sunt
cârmuite de regulile cesiunii de creanță din dreptul comun (art. 1.391 din Codul civil).
Spre deosebire însă de dreptul comun, potrivit art. 84 din Legea societăților, asociatul
cedent (care a adus ca aport creanța) răspunde de solvabilitatea debitorului.
Prestațiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la majo-
rarea capitalului social (art. 16 alin. (4) din Legea societăților). Acestea au ca obiect
munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze pentru societate potrivit
competenței și calificării profesionale.
143
Prestațiile în muncă sunt permise, cu titlu de aport, fără a putea constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social, numai asociaților în SNC și asociaților co-
manditați, deci asociaților cu răspundere nelimitată.
Caracteristicile prestațiilor în muncă sunt următoarele:
– nu sunt cuprinse în capitalul social, legea precizând în acest sens că nu pot con-
stitui aport la formarea capitalului social (art. 16 alin. (5) din Legea societăților).
Prin urmare, nu constituie un element al gajului general al creditorilor societății;
– dau dreptul asociatului să participe la împărțirea beneficiilor și a activului
social și îl obligă să participe la pierderi (art. 16 alin. (5) din Legea societăților);
– trebuie evaluate și precizate în actul constitutiv.
Asumarea obligației de aport se numește subscriere 1 la capitalul social. Acest anga-
jament se naște:
– prin semnarea contractului de societate (în cazul SNC, SCS, SRL și SA și SCA
care se constituie prin subscriere integrală și simultană) sau
– prin participarea la subscripția publică (în cazul SA și SCA care se constituie
prin subscripție publică).
Capitalul subscris reprezintă totalitatea aporturilor cu care asociații se obligă să con-
tribuie la formarea capitalului social al unei societăți.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a acestuia. Prin urmare, capitalul
vărsat reprezintă totalitatea bunurilor intrate efectiv în patrimoniul societății, consecință
a subscrierii efectuate de asociat la formarea capitalului social. Executarea acestei
subscrieri poartă denumirea de vărsământ, corespunzătoare noțiunii de liberare.
Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite,
iar pentru cazul în care aportul a fost stipulat în numerar legea prevede că asociatul este
obligat la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65
alin. (2) din Legea societăților). Mai mult, potrivit art. 222 lit. a) din Legea societăților,
nerespectarea obligației privind efectuarea aportului poate avea și consecința excluderii
asociatului din societate1.
 Capitalul și patrimoniul societății. Aporturile asociaților în totalitatea lor, fără

prestațiile în muncă, formează capitalul social. Capitalul social este denumit și capital
nominal, reprezentând suma totală a valorii bunurilor cu care asociații la o societate
contribuie la constituirea patrimoniului acesteia. Aceste aporturi reprezintă elemente ale
patrimoniului societății.
Capitalul social, ca sumă a acestor aporturi, și patrimoniul societății sunt două concepte
strâns legate între ele care nu trebuie confundate. Prin urmare:
– patrimoniul include totalitatea drepturilor și obligațiilor societății, fiind alcătuit
din activ și pasiv;
144
– capitalul social reprezintă o valoare constantă pe întreaga durată a existenței
societății, putând fi majorat numai în condiții prevăzute de lege, prin modificarea
actului constitutiv;
– patrimoniul se mărește și se micșorează în funcție de operațiunile curente de
înregistrare a profitului sau pierderilor înregistrate în activitatea societății;
– capitalul este o parte a patrimoniului societății.
Capitalul social are dublă semnificație, contabilă și juridică.
Din punct de vedere contabil, capitalul reprezintă o cifră convenită de asociați. Ca
valoare a totalității aporturilor, capitalul este evidențiat la pasiv în bilanțul societății,
pentru că la dizolvarea acesteia aporturile trebuie restituite asociaților. De asemenea, nu
trebuie confundat capitalul cu activul patrimonial, pentru că în timp ce capitalul fi-
gurează la pasiv, după cum am arătat, bunurile și aporturile în numerar figurează la
activ.
Din punct de vedere juridic, capitalul reprezintă limita urmăririi de către creditorii
societății a datoriilor acesteia, deoarece au luat cunoștință de capitalul social prin
publicitatea contractului de societate. Patrimoniul social constituie gajul general al
creditorilor societății, din care aceștia își îndestulează creanțele.
b) Intenția asociaților de a coopera pentru desfășurarea unor activități econo-

mice, cu scop lucrativ.
Acest element psihologic, intențional, îl întâlnim în literatura juridică sub denumirea de
affectio societatis. Această voință de a colabora nu are relevanță în cazul SRL cu unic
asociat. În privința acestei societăți se poate vorbi doar de intenția de a constitui o
societate pe calea aporturilor individuale ale unei singure persoane, în vederea des-
fășurării unei activități economice, în niciun caz de colaborare.
În privința celorlalte societăți, cu doi sau mai mulți asociați, indiferent de forma juri-
dică, affectio societatis presupune intenția de colaborare voluntară a acestora, de a
lucra în comun, suportând toate riscurile activității economice. Colaborarea aso-
ciaților presupune egalitate juridică între aceștia și, în consecință, lipsa oricăror raporturi
de subordonare.
c) Realizarea și împărțirea profitului

Scopul constituirii oricărei societăți este acela de a realiza profit din activitatea eco-
nomică, lucrativă, pe care o desfășoară și de a-l împărți între asociați.
Cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat se numește dividend (art. 67 alin. (1)
din Legea societăților). Dacă societatea nu înregistrează profit, ci pierderi, asociații tre-
buie să le suporte ca urmare a elementului psihologic affectio societatis care-i unește.
145
 Stricto-sensu, profitul înseamnă câștigul evaluabil în bani rezultat din orice ac-
tivitate economică, de natură să mărească patrimoniul asociaților. În sens larg, profitul
reprezintă nu numai câștigul evaluabil în bani, ci și serviciile sau bunurile procurate în
condiții mai avantajoase decât acelea care s-ar obține individual. În timp, noțiunea de
profit a dobândit un înțeles mai larg. Astfel, profitul reprezintă și evitarea unei pierderi
sau realizarea unei economii obținute (spre exemplu, prin intermediul societăților de
asigurări mutuale).
Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent față de capitalul social, pentru că se
vor distribui dividende doar din profituri determinate potrivit legii (art. 67
alin. (3) din Legea societăților);
– să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social,
atunci când activul patrimoniului s-a micșorat în cursul exercițiului financiar. Ast-
fel, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîn-
tregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de
profit (art. 69 din Legea societăților).
Dacă potrivit situației financiare anuale nu există profit, nu pot fi distribuite dividende
asociaților. În caz contrar, dividendele sunt fictive, iar ceea ce se distribuie reprezintă o
parte din capitalul social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor. Dividendele plătite
contrar dispozițiilor prevăzute de Legea societăților (condițiilor prevăzute anterior) se
restituie dacă societatea dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii
sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască (art. 67 alin. (4) din Legea socie-
tăților).
 Împărțirea profitului. Actul constitutiv trebuie să prevadă partea fiecărui asociat

la beneficii și la pierderi (art. 7 lit. f) din Legea societăților) sau modul de distribuire a
beneficiilor și de suportare a pierderilor (art. 8 lit. k) din Legea societăților), ceea ce
înseamnă că asociații sunt liberi să decidă în privința împărțirii profitului.
Dacă asociații nu precizează în actul constitutiv modul de împărțire a profitului și de
suportare a pierderilor, art. 67 alin. (2) din Legea societăților prevede că dividendele se
distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat.
Deci fiecare asociat va avea beneficii și va suporta pierderi în funcție de contribuția sa
la constituirea capitalului social.
În privința prestațiilor în muncă, în lipsa unei evaluări a acestuia, asociatul va avea
dreptul la o cotă din profit și pierderi egală cu cea a asociatului care adus în so-
cietate cota cea mai mică de capital.
În actul constitutiv sunt interzise clauzele leonine, acele înțelegeri care stipulează în
favoarea unui asociat totalitatea câștigurilor sau prin care s-a convenit ca unul sau
mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierderi.
146
 Plata dividendelor. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea gene-
rală a asociaților sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
aprobării situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat 1. În caz
contrar, societatea datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare calculată
conform art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea
unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, dacă
prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor care a aprobat
situația financiară aferentă exercițiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai
mare (art. 67 alin. (2) din Legea societăților). Dreptul la acțiunea de restituire a
dividendelor plătite contrar legii se prescrie în termen de 3 ani de la data
distribuirii lor (art. 67 alin. (5) din Legea societăților).
Dividendele care se cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, în afară
de cazul în care părțile au convenit altfel (art. 67 alin. (6) din Legea societăților).
4.3.2. Condițiile de formă ale contractului de societate

A. Forma actului constitutiv
Actul constitutiv al societății se încheie în formă scrisă, sub semnătură privată, se
semnează de toți asociații, iar în cazul SA și SCA care se constituie prin subscripție pu-
blică, de fondatori (art. 5 alin. (6) din Legea societăților).
Actul constitutiv îmbracă formă autentică obligatorie, potrivit art. 5 alin. (6) din Legea
societăților, dacă:
– printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
– se constituie o SNC sau SCS;
– se constituie o SA (sau SCA) prin subscripție publică.
Prin depunerea la oficiul registrului comerțului sau, după caz, prin autentificare, actul
constitutiv dobândește dată certă (art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea
societăților).
Semnatarii actului constitutiv, precum și persoanele care au rol determinant în
constituirea societății sunt considerați fondatori (art. 6 alin. (1) din Legea societăților).
Calitatea de fondatori nu o pot avea persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau
care au fost condamnate pentru una dintre infracțiunile contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în înscri-
suri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și
sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și
combatere a finanțării actelor de terorism, republicată, ori pentru infracțiunile prevăzute
de din Legea societăților (art. 6 alin. (2) din Legea societăților).
B. Cuprinsul contractului de societate

147
Art. 7 și art. 8 din Legea societăților stabilesc cuprinsul actului constitutiv al SNC, SCS,
SRL, respectiv al SA și SCA.
Contractul de societate cuprinde clauze comune tuturor societăților, dar și clauze spe-
cifice, potrivit formei juridice respective.
Clauzele comune privesc identificarea părților, individualizarea viitoarei societăți, ca-
racteristicile societății, gestiunea acesteia, drepturile și obligațiile asociaților, dizolvarea
și lichidarea societății etc.
Clauzele contractului de societate sunt:
1. Clauze referitoare la identificarea asociaților. Contractul de societate trebuie să
prevadă:
 datele de identificare1 a asociaților; la societatea în comandită simplă se vor arăta
și asociații comanditați (art. 7 lit. a) din Legea societăților);
 datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acțiuni vor fi
menționați și asociații comanditați (art. 8 lit. a) din Legea societăților).
2. Clauze referitoare la identificarea viitoarei societăți. Aceste clauze privesc for-
ma juridică a viitoarei societăți (SA, SNC etc.), denumirea (firma) și sediul social (art. 7
lit. b) și art. 8 lit. b) din Legea societăților).
3. Clauze ce privesc caracteristicile societății. Potrivit Legii societăților, aceste cla-
uze privesc:
 obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității prin-
cipale (art. 7 lit. c), art. 8 lit. c));
 la SNC și SCS se va preciza capitalul social, cu menționarea aportului fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evaluării
(art. 7 lit. d));
 la SRL se vor preciza numărul și valoarea nominală a părților sociale, precum
și numărul părților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său (art. 7 lit. d));
 la SA și SCA, potrivit art. 8 lit. d), e), f), n):
– capitalul social subscris și cel vărsat și, în cazul în care are un capital au-
torizat, cuantumul acestuia;
– natura și valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de
acțiuni acordate pentru acestea și numele sau, după caz, denumirea persoa-
nei care le-a adus ca aport;
– numărul și valoarea nominală a acțiunilor, cu specificarea dacă sunt nomi-
native sau la purtător. Dacă sunt mai multe tipuri de acțiuni se vor arăta
valoarea nominală și drepturile conferite fiecărei categorii de acțiuni;
– orice restricție cu privire la transferul de acțiuni;
– numărul acțiunilor comanditarilor în SCA.
148
4. Clauze referitoare la conducerea și gestiunea societății
De asemenea, potrivit Legii societăților:
 la SNC și SCS se vor menționa asociații care reprezintă și administrează societatea
sau administratorii neasociați, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit și
dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 lit. e));
 la SRL, dacă sunt numiți cenzori sau auditor financiar se vor menționa datele de
identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor financiar (art. 7 lit.
e1));
 la SA și SCA se vor menționa (art. 8 lit. g), g1), h), i)):
– datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administrație, respec-
tiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere;
– puterile conferite administratorilor și, după caz, directorilor, respectiv mem-
brilor directoratului, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
– datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
– clauze privind conducerea, administrarea, funcționarea și controlul gestiunii
societății de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de admi-
nistrație sau modul de stabilire a acestui număr.
5. Clauze privind durata societății (art. 7 lit. h) și art. 8 lit. j) din Legea societăților).
Actul constitutiv trebuie să prevadă durata societății, care poate fi determinată sau
nedeterminată.
6. Clauze cu privire la modalitatea de participare la profit și pierderi concreti-
zate în drepturi și obligații ale asociaților/acționarilor (art. 7 lit. f), art. 8 lit. k) din
Legea societăților):
 SNC, SCS și SRL trebuie să precizeze partea fiecărui asociat la beneficii și la pier-
deri;
 SA și SCA trebuie să prevadă modul de distribuire a beneficiilor și de suportare a
pierderilor.
7. Clauze referitoare la înființarea de sedii secundare. Dispozițiile art. 7 lit. g) și
art. 8 lit. l) din Legea societăților sunt identice în privința acestei clauze. Astfel, actul
constitutiv al societăților, indiferent de forma juridică, va cuprinde mențiuni în legătură
cu constituirea de sedii secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea
entități fără personalitate juridică – atunci când se înființează odată cu societatea sau
condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere pe viitor o atare
înființare de către asociați.
8. Clauze cu privire la unele drepturi pe care le au acționarii în SA și SCA (art.
8 lit. m) din Legea societăților). Acest tip de clauze privesc orice avantaj special
acordat, în momentul înființării societății sau până în momentul în care societatea este
149
autorizată să își înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea
societății ori la tranzacții conducând la acordarea autorizației în cauză, precum și
identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje.
9. Clauze privind cuantumul total sau cel puțin estimativ al tuturor cheltuielilor
pentru constituire (art. 8 lit. o) din Legea societăților), pentru actul constitutiv al SA
sau SCA.
10. Clauze referitoare la dizolvarea și lichidarea societății. Actul constitutiv al so-
cietăților, indiferent de forma juridică a acestora, va cuprinde mențiuni referitoare la
condițiile în care societatea își încetează activitatea, respectiv modul de dizolvare și de
lichidare (art. 7 lit. i) și art. 8 lit. p) din Legea societăților). Asociații, de cele mai multe
ori, reproduc dispozițiile legale sau fac trimitere la ele.
4.4. Statutul societății

 Noțiune
Statutul societății este un act de natură consensuală, cu excepția statutului care stă la
baza SRL cu asociat unic.
Statutul și contractul de societate pot fi încheiate separat sau pot îmbrăca forma
înscrisului unic. Și împreună și separat se numesc acte constitutive. Ambele stau la
baza SA, SCA și SRL.
Societățile pot opta între a încheia două acte constitutive distincte – contract de societate
și statut – sau a încheia unul singur, care să le cuprindă pe ambele (art. 5 din Legea
societăților). Statutul s-a impus SA, SCA și SRL datorită complexității acestor entități
juridice și necesității dezvoltării clauzelor contractului de societate.
Fiind o convenție între asociați, statutul trebuie să îndeplinească condițiile de valabi-
litate impuse de art. 1.179 coroborat cu art. 1.882 din Codul civil, referitoare la consim-
țământ, capacitate, obiect și cauză.
În privința condițiilor de formă, statutul se încheie sub semnătură privată sau în formă
autentică potrivit condițiilor cerute de art. 5 alin. (6) din Legea societăților.
În cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, statutul va
cuprinde datele de identificare ale părților și clauze reglementând organizarea, func-
ționarea și desfășurarea activității societății (art. 5 alin. (5) din Legea societăților).
4.5. Formalitățile necesare constituirii societăților

Formalitățile necesare constituirii societăților sunt:
1. întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege;
2. înregistrarea și autorizarea funcționării societății.
150
În cazul constituirii SA și SCA prin subscripție publică aceste formalități sunt precedate
de anumite operațiuni speciale.
1. Întocmirea actului sau actelor constitutive
Aceasta presupune:
– redactarea actului sau actelor constitutive și, dacă este cazul,
– autentificarea înscrisurilor actelor respective.
 Redactarea actului constitutiv. Înscrisul este redactat de asociați în cazurile în

care legea permite ca acesta să se încheie în formă scrisă sub semnătură privată.
Actul întocmit sub semnătură privată trebuie datat și semnat de toți asociații, iar în caz
de subscripție publică, de fondatori. Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea societăților, actul
constitutiv dobândește dată certă și prin depunerea la oficiul registrului comerțului.
La autentificarea actului constitutiv (în situațiile prevăzute de art. 5 din Legea socie-
tăților) sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada eli-
berată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei și declarația
pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură
societate cu răspundere limitată (art. 17 alin. (1) din Legea societăților).
La același sediu vor putea funcționa mai multe societăți numai dacă imobilul, prin
structura lui și prin suprafața sa utilă, permite funcționarea mai multor societăți
în încăperi diferite sau în spații distinct partajate. Numărul societăților ce
funcționează într-un imobil nu poate depăși numărul de încăperi sau spații distinc-
te obținute prin partajare (art. 17 alin. (4) din Legea societăților).
Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care
dă data certă va refuza operațiunile solicitate dacă din documentația prezentată rezultă
că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la disponibilitatea firmei și la declarația pe
propria răspundere (art. 17 alin. (2) din Legea societăților).
De obicei, pentru redactarea actelor constitutive asociații apelează la un avocat, notar
sau la un serviciu specializat din cadrul oficiului registrului comerțului.
 Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive. Redactarea înscrisului pentru

care legea impune forma autentică se face în condițiile Legii notarilor publici și a ac-
tivității notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Înscrisul actului constitutiv este prezentat notarului public pentru autentificare de către
persoana desemnată în calitate de administrator al societății ori de către un asociat
anume împuternicit.
Legea impune prezența tuturor asociaților personal sau prin mandatar cu procură spe-
cială în formă autentică.
151
La autentificarea actului sau actelor constitutive (sau la darea de dată certă), în cazurile
prevăzute la art. 5 alin. (6) din Legea societăților, se va prezenta dovada eliberată de
oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei, iar în cazul unui SRL cu
unic asociat, declarația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic
într-o singură societate cu răspundere limitată.
Verificarea disponibilității firmei (și a emblemei) se face de către oficiul registrului
comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare
a firmei și/sau a emblemei (art. 39 alin. (8) din Legea nr. 26/1990, republicată). Dacă
nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la disponibilitatea firmei și la declarația pe
propria răspundere, notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după
caz, persoana care dă dată certă va refuza operațiunile solicitate.
Procedura de autentificare a actelor constitutive ale societății este reglementată de Legea
nr. 36/1995 în art. 89-1001 referitoare la autentificarea înscrisurilor. Astfel, notarul
public are competența să verifice legalitatea actelor constitutive a căror autentificare o
face. Art. 9 din Legea nr. 36/1995 prevede obligația notarilor publici de a verifica
actele pe care le instrumentează pentru a nu cuprinde clauze contrare legii și
bunelor moravuri. Dacă actul cuprinde asemenea clauze, notarul public îi va refuza au-
tentificarea. De asemenea, acesta va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și
de formă ale înscrisurilor redactate de părți ori de către reprezentanții lor, având
posibilitatea să le aducă modificări și completări corespunzătoare cu acordul părților.
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, viitoarea societate dobândește anticipat ca-
pacitate de folosință restrânsă, mai exact de la data redactării înscrisului sub semnătură
privată, respectiv de la data autentificării acestuia. Capacitatea de folosință restrânsă
are în vedere numai drepturile și obligațiile asociaților referitoare la constituirea
valabilă a societății. Din momentul dobândirii capacității de folosință, societatea
dobândește și capacitate de exercițiu. Aceasta din urmă presupune posibilitatea
îndeplinirii actelor juridice necesare constituirii valabile a societății de către adminis-
tratorii societății (persoane anume desemnate prin actele constitutive), iar în lipsa aces-
tora de către oricare dintre asociați.
2. Înregistrarea și autorizarea funcționării societății

 Societatea este supusă procedurii înmatriculării în registrul comerțului, înregis-
trării fiscale și autorizării funcționării pe baza declarațiilor-tip pe propria răspundere
în temeiul Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în
registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum și autorizarea funcționării persoanelor juridice,
cu modificările și completările ulterioare. Solicitarea efectuării înmatriculării în registrul
comerțului se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului în a cărui
rază teritorială se va afla sediul societății.
152
 Cererea privind înmatricularea societății în registrul comerțului (în a cărui rază
teritorială își va avea sediul societatea) se va face în termen de 15 zile de la data în -
cheierii actului constitutiv de către fondatori, primii administratori sau, dacă este cazul,
de către primii membri ai directoratului și ai consiliului de administrație ori de către un
împuternicit al acestora.
Cererea de înmatriculare trebuie însoțită de următoarele documente (art. 36 alin. (2) din
Legea societăților):
a) actul constitutiv al societății;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condițiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise și vărsate la constituire, actele privind pro-
prietatea, iar în cazul în care printre ele figurează și imobile, certificatul constatator
al sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de
asociați;
f) declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori și, după
caz, a primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului și ai con-
siliului de supraveghere și, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc condi-
țiile prevăzute de Legea societăților;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii. Spre exemplu,
pentru constituirea unor societăți de asigurare, instituții de credit, societăți de
servicii de investiții financiare, cererea trebuie însoțită de o autorizație de la Auto-
ritatea de Supraveghere Financiară1.
Dacă persoanele menționate nu au respectat termenul legal în privința cererii de înma-
triculare, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului efectuarea înma-
triculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, le-a pus în întârziere, iar
ele nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la primire (art. 47 alin. (1) din Legea socie-
tăților).
 La înmatricularea societății, ca și la schimbarea sediului social, potrivit art. 17 alin.

(3) din Legea societăților, solicitantul va prezenta la sediul oficiului registrului
comerțului următoarele acte:
a) documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu
social înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenției Naționale de Administrare
Fiscală în a cărui circumscripție se situează imobilul cu destinație de sediu social;
b) un certificat emis de ANAF care certifică faptul că pentru imobilul cu destinație de
sediu social nu a fost înregistrat un alt document ce atestă cedarea dreptului de
folosință asupra aceluiași imobil, cu titlu oneros sau gratuit, ori existența altor
contracte prin care s-a cedat dreptul de folosință asupra aceluiași imobil, după caz;
153
c) o declarație pe propria răspundere în formă autentică privind respectarea condițiilor
referitoare la sediul social, în cazul în care din certificatul emis de ANAF rezultă că
sunt deja înregistrate la organul fiscal alte documente care atestă cedarea dreptului
de folosință asupra aceluiași imobil cu destinație de sediu social, prevăzute la art.
17 alin. (4) din Legea societăților.
 Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societății se soluționează de judecătorul

delegat la oficiul registrului comerțului de către președintele tribunalului (acesta poate
delega și mai mulți judecători, delegarea făcându-se la începutului fiecărui an judecă-
toresc).
În acțiunea de verificare a legalității constituirii societății, judecătorul delegat are drep-
tul să dispună motivat administrarea de dovezi și efectuarea unei expertize, în contul
părților (art. 37 alin. (3) din Legea societăților).
În cazul SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care a
participat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autorizației,
operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății care se constituie și pe care
urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numește, în termen de 5 zile de la
înregistrarea cererii, unul sau mai mulți experți din lista experților autorizați pentru în-
tocmirea unui raport de expertiză (în condițiile art. 38 alin. (1) din Legea societăților).
 Îndeplinirea cerințelor legale conduce la înregistrarea societății în registrul comer-

țului. Astfel, judecătorul delegat:
– va pronunța o încheiere în termen de 5 zile de la constatarea îndeplinirii acestor
cerințe;
– va autoriza constituirea societății; și
– va dispune înmatricularea ei în registrul comerțului.
Societatea dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul
comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării
încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societății. (art. 41
alin. (1) și (2) din Legea societăților)
 Reprezentanții societății sunt obligați să depună la oficiul registrului comerțului

semnăturile lor:
– la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitutiv;
sau
– în termen de 15 zile de la alegere, pentru cei aleși în timpul funcționării societății
(art. 45 alin. (1) din Legea societăților).
154
 Actele înregistrate astfel în registrul comerțului devin opozabile terților, cu excepția
cazurilor în care legea prevede condiția cumulativă a publicării acestora în Monitorul
Oficial al României.
 La înmatriculare, societății i se eliberează certificatul de înregistrare, care con-

ține numărul de ordine din registrul comerțului și codul de identificare fiscală –
CIF1 atribuit de Ministerul Finanțelor Publice, însoțit de încheierea judecătorului de-
legat.
Solicitarea înregistrării fiscale a unei societăți se face prin depunerea cererii de înregis-
trare la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal, iar
atribuirea codului de identificare fiscală de către Ministerul Finanțelor Publice este
condiționată de admiterea cererii de înregistrare în registrul comerțului de către jude-
cătorul-delegat.
Atributul fiscal este atașat codului unic de înregistrare și are semnificația categoriei de
plătitor de taxe și impozite la bugetul de stat.
Dacă atributul fiscal are valoarea „RO”, acesta atestă că persoana juridică a fost luată în
evidența organului fiscal ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.
 La înregistrarea modificărilor actului constitutiv al societății, acesteia i se

eliberează certificatul de înscriere de mențiuni, însoțit de încheierea judecătorului
delegat.
Certificatul de înregistrare și, după caz, certificatul de înscriere de mențiuni se eli-
berează în termen de 3 zile, respectiv 5 zile, calculate de la data înregistrării (potrivit
dispozițiilor Codului de procedură civilă, dacă judecătorul delegat nu dispune altfel).
Extrasul de registru emis de oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal (valabil
30 de zile de la emitere) este actul care dovedește pe parcursul existenței societății
starea acesteia, referitoare la: funcționare, insolvență, reorganizare judiciară, faliment
sau suspendarea temporară a activității. Extrasul de registru se eliberează în cel mult 24
de ore de la data înregistrării cererii.
 Procedura de atribuire a codului de înregistrare fiscală. Cererea pentru solici-

tarea înregistrării fiscale se face prin depunerea acesteia la biroul unic din cadrul ofi -
ciului registrului comerțului de pe lângă tribunal, iar codul unic de înregistrare care se
atribuie de Ministerul Finanțelor Publice se acordă dacă cererea de înregistrare în re-
gistrul comerțului este admisă de judecătorul delegat.
Oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin intermediul
Oficiului Național al Registrului Comerțului, pe cale electronică, Ministerului Fi-
nanțelor Publice datele referitoare la înregistrările efectuate în registrul comerțului și
155
cele conținute în cererea de înregistrare fiscală, în vederea atribuirii codului unic de
înregistrare fiscală de către Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Finanțelor Publice atribuie pe baza datelor transmise codul unic de înregis-
trare în termen de maxim 8 ore1. Acest cod este utilizat de toate sistemele informatice
care prelucrează date privind societățile (și celelalte persoane juridice – solicitanți), pre-
cum și de acestea în relațiile cu terții, inclusiv cu autoritățile și instituțiile publice, pe
toată durata funcționării lor.
 Publicarea în Monitorul Oficial. După efectuarea înmatriculării societății în re-

gistrul comerțului, un extras 2 al încheierii judecătorului delegat se comunică, din oficiu,
Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala solicitantului.
Oficiul registrului comerțului va menționa pe extrasul încheierii judecătorului delegat
codul unic de înregistrare atribuit și numărul de ordine în registrul comerțului. Acest
document poate fi transmis și pe cale electronică.
Încheierea judecătorului delegat se publică integral în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, la cererea și pe cheltuiala solicitantului.
 Procedura autorizării funcționării societăților. Prin autorizarea funcționării se

înțelege asumarea de către societate a responsabilității privitoare la legalitatea
desfășurării activităților declarate.
Potrivit art. 15 din Legea 359/2004, în vederea eliberării certificatului de înregistrare
sau, după caz, a certificatului de înscriere de mențiuni de către biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal, societatea are obligația să
depună, odată cu cererea de înregistrare și actele doveditoare, declarația-tip pe propria
răspundere, semnată de asociați sau de administratori, din care să rezulte, după caz, că:
– societatea nu desfășoară la sediul social sau la sediile secundare activitățile decla-
rate o perioadă de maximum 3 ani;
– societatea îndeplinește condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în
domeniul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecției me-
diului și protecției muncii, pentru activitățile precizate în declarația-tip.
Datele din declarațiile-tip se vor înregistra în registrul comerțului de pe lângă tribunal.
Procedura de autorizare a funcționării pe baza declarației-tip pe propria răspundere se
desfășoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerțului de
pe lângă tribunal, la care societatea are obligația înregistrării sediului social.
Oficiile registrului comerțului efectuează următoarele activități:
– primesc, verifică, înregistrează cererile de înregistrare și actele depuse, precum și
declarațiile-tip;
156
– încasează taxele și tarifele pentru operațiunile efectuate de oficiile registrului co-
merțului, precum și cele datorate altor autorități implicate în procedura de înre-
gistrare;
– țin evidența declarațiilor-tip în sistem computerizat;
– transmit autorităților publice competente declarațiile-tip, în copie și pe cale electro-
nică, datele de identificare ale persoanelor juridice înregistrate în registrul co-
merțului;
– completează și emit în termen certificatele constatatoare privind înregistrarea
declarațiilor-tip;
– urmăresc termenele prevăzute de Legea nr. 359/2004 și eliberează societăților cer-
tificatele de înregistrare, certificatele de înscriere de mențiuni, încheierile judecă-
torului delegat și certificatele constatatoare.
Certificatele constatatoare se eliberează de biroul unic din cadrul oficiului regis-
trului comerțului de pe lângă tribunal, pe baza declarațiilor-tip, odată cu certificatul
de înregistrare sau certificatul de înscriere de mențiuni.
Certificatul constatator reprezintă dovada că:
 s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă că la
sediul social sau secundar nu se desfășoară activitățile prevăzute în actul
constitutiv sau modificator;
 s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă că sunt în-
deplinite condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică (în dome-
niul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecției me-
diului și protecției muncii) pentru activitățile declarate;
 s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă modifică-
rile intervenite față de declarația-tip anterioară.
Oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal transmite autorităților publice com-
petente1 în vederea efectuării controlului copiile declarațiilor-tip și pe cale electronică,
datele de identificare a societăților comerciale (solicitanților) în termen de 30 de zile de
la data înregistrării în registrul comerțului.
Dacă autoritățile naționale constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale de funcțio-
nare, notifică acest fapt societății comerciale respective (solicitantului), la sediul înregis-
trat, acordând un termen în vederea remedierii neregularităților constatate. În cazul în
care nu sunt remediate neregularitățile constatate, autoritățile publice competente
notifică oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis
desfășurarea activității (în 3 zile de la emiterea acestuia).
Arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii de autorizare a funcționării pe baza
declaraților-tip pe propria răspundere este asigurată de oficiile registrului comerțului.
4.6. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societăților

157
Încălcarea cerințelor legale de constituire a unei societăți, chiar înmatriculată în registrul
comerțului, are ca efect nulitatea. Potrivit art. 56 din Legea societăților, această
sancțiune poate fi declarată de către tribunal numai dacă:
– lipsește actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică;
– toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societății;
– obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;
– lipsește încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societății;
– lipsește autorizația legală administrativă de constituire a societății;
– actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul societății, obiectul său de activitate,
aporturile asociaților și capitalul social subscris;
– s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;
– nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzut de lege.
Societatea nu mai poate fi declarată nulă în cazul în care cauza de nulitate invocată în
cererea de anulare a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Societatea încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare la data la care hotărârea
judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă. Lichidatorii
societății se vor numi prin hotărârea judecătorească de declarare a nulității. Hotărârea
judecătorească prin care se constată nulitatea va fi comunicată de tribunal oficiului
registrului comerțului, după care va fi trimisă la Monitorul Oficial al României, spre
publicare în Partea a IV-a.
158
CAPITOLUL V. Constituirea societăților pe acțiuni și a societăților
în comandită pe acțiuni
5.1. Precizări prealabile
Potrivit Legii societăților:
 Societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni au la bază contractul de
societate și statutul (art. 5 alin. (1)).
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate separat sau sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv (art. 5 alin. (3)).
SA, respectiv SCA se constituie prin două modalități:
1. prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii ac-
tului constitutiv;
2. prin subscripție publică. (art. 9 alin. (1))
În cazul constituirii prin subscripție publică, actul constitutiv al SA trebuie să îmbrace
forma autentică (art. 5 alin. (6) lit. c)).
5.2. Constituirea prin subscriere integrală sau simultană a

capitalului social
 Pentru a se constitui prin subscriere simultană a capitalului, viitoarea societate
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
 Numărul acționarilor nu poate fi mai mic de 2 (art. 10 alin. (3)). După constitu-
irea acesteia, dacă societatea are mai puțin de 2 acționari pe o perioadă mai lungă de 9
luni, orice persoană interesată poate solicita instanței dizolvarea societății. Societatea nu
va fi dizolvată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de dizolvare,
numărul minim de acționari prevăzut de Legea societăților este reconstituit.
 Capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris. Diferența de capital social subscris va fi vărsată:
a) pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societății;
b) pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la
data înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
Prin această modalitate capitalul social se formează prin aporturile asociaților care în-
ființează societatea. Capitalul social al SA și SCA nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului
159
social, ținând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echi-
valentul în lei a sumei de 25.000 euro (art. 10 alin. (1)).
Cu excepția cazului în care societatea se transformă dintr-o formă juridică în alta, ca pi-
talul social al societăților prevăzute mai sus nu poate fi redus sub minimul legal prin
adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în același timp cu hotărârea de reducere a
capitalului. În cazul încălcării acestor dispoziții, orice persoană interesată se poate
adresa instanței pentru a cere dizolvarea societății. Societatea nu va fi dizolvată dacă,
până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de dizolvare, capitalul social este
adus la valoarea minimului legal prevăzut de Legea societăților.
După subscrierea integrală a capitalului și efectuarea vărsământului de 30% din capi-
talul social subscris, asociații vor putea trece la constituirea SA, prin încheierea actelor
constitutive și îndeplinirea formalităților prevăzute de lege. În cazul acestei mo-
dalități capitalul social al societății se formează în același timp cu încheierea actelor
constitutive.
5.3. Constituirea prin subscripție publică

 Această modalitate de constituire se inițiază de asociații care nu au suficiente mij -
loace financiare pentru a vărsa minimul cerut de lege.
Condițiile referitoare la constituirea SA prin subscripție publică sunt prevăzute la art. 21
alin. (1) și (2) din Legea societăților, după cum urmează:
– existența a minim 2 acționari;
– întregul capital social a fost subscris;
– fiecare acceptant – persoană care acceptă subscrierea, numită în continuare ac-
ceptant sau subscriitor – a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiunilor sub-
scrise la CEC SA ori la o bancă sau la una dintre unitățile acestora. Restul de
capital subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare;
– acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.
Vărsămintele astfel efectuate pentru constituirea SA prin subscripție publică vor fi pre-
date persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziții, persoanelor desemnate prin decizie a consiliului de administrație, respectiv a
directoratului, după prezentarea certificatului la oficiul registrului comerțului, din care
rezultă înmatricularea societății (art. 29 alin. (1) din Legea societăților).
Dacă constituirea societății nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se face direct accep-
tanților.
Capitalul social se formează astfel prin subscripție publică, procedură inițiată de fonda-
tori prin oferta de subscriere adresată oricărei persoane care are mijloace financiare și
dorește să devină asociat prin cumpărarea de acțiuni.
160
 Prospectul de emisiune. Primul act al fondatorilor este întocmirea unui pros-
pect de emisiune, care trebuie să cuprindă o informare completă asupra datelor ce
privesc viitoarea societate și care să permită publicului ca, în cunoștință de cauză, să
facă subscrieri.
Astfel, prospectul de emisiune trebuie să conțină aceleași clauze prevăzute pentru
actul constitutiv (de la art. 8 din Legea societăților), mai puțin cele referitoare la admi-
nistratori și directori, respectiv la membrii directoratului și ai consiliului de suprave-
ghere, precum și la cenzori sau, după caz, la auditorul financiar.
Prospectul de emisiune trebuie să stabilească data încheierii subscripției (art. 18 alin.
(1)).
Semnat de fondatori în formă autentică, prospectul de emisiune trebuie depus la
registrul comerțului din județul în care se va stabili sediul societății, pentru ca judecă-
torul delegat (la oficiul registrului comerțului) constatând îndeplinirea condițiilor pre-
văzute de lege să autorizeze publicarea lui (art. 18 alin. (3)).
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate mențiunile sunt sancționate cu nulitate
(art. 18 alin. (4)).
Legea societăților nu reglementează conținutul și forma acestei publicități. În practică,
publicitatea se face în presă.
 Subscrierea acțiunilor. Luând cunoștință, prin faptul publicării, de conținutul

prospectului de emisiune, persoanele interesate își manifestă voința de a deveni acțio-
nari ai viitoarei societăți prin cumpărarea de acțiuni. Actul subscrierii este un contract
încheiat între subscriitori și fondatori. Subscriitorii trebuie să aibă capacitatea deplină
de exercițiu pentru a îndeplini un astfel de act.
Subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de
emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat (art. 19 alin. (1)).
Subscrierea va cuprinde: numele și prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul sub-
scriitorului; numărul, în litere, al acțiunilor subscrise; data subscrierii și declarația
expresă că subscriitorul cunoaște și acceptă prospectul de emisiune (art. 19 alin. (2)).
În cazul în care subscrierile publice depășesc capitalul social prevăzut în pros-
pectul de emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligați să su-
pună aprobării adunării constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capita-
lului social la nivelul subscripției (art. 22).
Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.
161
 Rolul adunării constitutive și al fondatorilor în procedura de constituire a so-
cietății pe acțiuni prin subscripție publică
La adunarea constitutivă participă fondatorii și persoanele care acceptă subscripția,
numiți acceptanți sau subscriitori.
Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenți jumătate plus unu din numărul
acceptanților și ia hotărâri cu votul majorității simple a celor prezenți (art. 25 alin. (4)).
Fondatorii au obligația să întocmească lista acceptanților, cu menționarea numărului
acțiunilor fiecăruia. Lista va fi afișată la locul unde se va ține adunarea, cu cel puțin 5 zile
înainte de adunare. (art. 23)
Adunarea constitutivă alege un președinte și doi sau mai mulți secretari. Participarea
acceptanților la adunarea constitutivă va fi constatată pe liste, semnate de fiecare dintre
ei și vizate de președinte și de unul dintre secretari. (art. 24 alin. (1))
Înainte de a intra în ordinea de zi a adunării, oricare dintre acceptanți are dreptul să facă
observații asupra listei afișate de fondatori, iar adunarea constitutivă este cea care
decide asupra observațiilor.
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de
acțiunile subscrise. Acceptantul poate fi prezent la adunare sau reprezentat prin procură
specială. (art. 25 alin. (1))
Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 acceptanți. Acceptanții care au constituit
aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile lor, chiar
dacă ei sunt și subscriitorii de acțiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai altor
acceptanți. (art. 25)
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a par-
ticipat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autori-
zației, operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe
care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului de-
legat numirea unuia sau mai multor experți (art. 26 alin. (1)).
Raportul expertului sau experților va fi pus la dispoziția subscriitorilor, la locul unde
urmează să se întâlnească adunarea constitutivă (art. 26 alin. (2)).
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experți, este inferioară cu o
cincime aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant
se poate retrage, anunțându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea
constitutivă (art. 27 alin. (2)).
Acțiunile revenind acceptanților care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen de
30 de zile sau ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripție publică (art. 27 alin. (3)).
162
La SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care a par-
ticipat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autorizației,
operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe care aceasta
urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numește, în termen de 5 zile de la înre-
gistrarea cererii de înmatriculare, unul sau mai mulți experți din lista experților auto-
rizați. Aceștia vor întocmi un raport, în condițiile menționate ale art. 38 alin. (1) din
Legea societăților.
Fondatorii vor depune raportul la oficiul registrului comerțului în termen de 15 zile de la
data aprobării sale. Registrul comerțului va transmite o notificare cu privire la această
depunere către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată.
Nu pot fi experți, potrivit art. 39 din Legea societăților:
– rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soții acestora care au constituit
aporturi în natură sau ai fondatorilor;
– persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcțiile pe care le îndeplinesc,
altele decât aceea de expert, un salariu ori o remunerație de la fondatori sau de la
cei care au constituit aporturi în natură;
– orice persoană căreia, ca urmare a relațiilor sale de afaceri, de muncă sau de fa-
milie, îi lipsește independența pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor în
natură, potrivit normelor speciale care reglementează profesia.
În cadrul acestei proceduri, adunarea constitutivă are următoarele obligații:
– verifică existența vărsămintelor;
– examinează și validează raportul experților de evaluare a aporturilor în natură;
– aprobă participările la profit ale fondatorilor și operațiunilor încheiate în contul so-
cietății;
– discută și aprobă actul constitutiv al societății, membrii prezenți reprezentând, în
acest scop, și pe cei absenți, și îi desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru
autentificarea actului și îndeplinirea formalităților cerute pentru constituirea socie-
tății;
– numește primii membri ai consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de
supraveghere, și primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar. (art. 28)
Adunarea constitutivă este cea care va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine
fondatorilor unei societăți care se constituie prin subscripție publică. Cota-parte din
profit nu poate depăși 6% din profitul net și nu poate fi acordată pe o perioadă
mai mare de 5 ani de la data constituirii societății (art. 32 alin. (1) și (2)).
Dacă se majorează capitalul social, drepturile fondatorilor pot fi exercitate numai asupra
profitului corespunzător capitalului social inițial (art. 32 alin. (3)).
163
De cota-parte de 6% din profit beneficiază numai persoanele fizice cărora li s-a
recunoscut calitatea de fondator prin actul constitutiv (art. 32 alin. (4)).
Dacă societatea se dizolvă anticipat, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate
numai în cazul în care dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Dreptul la acțiunea
în daune se prescrie în termen de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, a hotărârii AGA care a decis dizolvarea anticipată.
 Îndatoririle fondatorilor în procedura de constituire a SA prin subscripție

publică. Răspunderea fondatorilor și a primilor administratori
Fondatorii au un rol determinant în constituirea SA prin subscripție publică deoarece:
– întocmesc și lansează prospectul de emisiune;
– organizează subscrierea acțiunilor;
– convoacă adunarea constitutivă.
Prin îndeplinirea formalităților referitoare la constituirea societății, fondatorii iau asu-
pra lor consecințele actelor și ale cheltuielilor necesare constituirii acesteia, iar dacă
societatea nu se constituie, din orice cauză, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptanților
(art. 30 alin. (1) din Legea societăților).
După constituirea societății, fondatorii sunt obligați să predea în termen de 5 zile con-
siliului de administrație, respectiv directoratului documentele și corespondența re-
feritoare la constituirea societății.
Din momentul constituirii societății, fondatorii și primii membri ai consiliului de
administrație, respectiv ai directoratului și ai consiliului de supraveghere sunt
solidar răspunzători față de societate și de terți pentru:
– subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de lege
sau de actul constitutiv;
– existența aporturilor în natură;
– veridicitatea publicațiilor făcute în vederea constituirii societății. (art. 31 alin. (1))
Fondatorii sunt răspunzători de valabilitatea operațiunilor încheiate în contul societății
înainte de constituire și luate de aceasta asupra sa (art. 31 alin. (2)).
Totodată, alături de reprezentanții societății și de primii membri ai organelor de

conducere, de administrare și de control ale societății, fondatorii răspund nelimitat
și solidar pentru prejudiciul cauzat prin neregularitățile ce rezultă din încălcarea
cerințelor legale de constituire a societății (art. 49):
 Când actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze
prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o
cerință legală pentru constituirea societății. În acest caz, judecătorul delegat, din
164
oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenție, va
respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care
asociații înlătură asemenea neregularități. Judecătorul delegat va lua act în încheiere
de regularizările efectuate. Dacă au fost formulate cereri de intervenție, judecătorul
va cita intervenienții și se va pronunța asupra cererilor acestora potrivit art. 61 și
următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată,
cu modificările și completările ulterioare.
 Când fondatorii sau reprezentanții societății nu au cerut înmatricularea societății în
termen legal. În acest caz, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului
efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, i-a pus
în întârziere pe fondatori și aceștia nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la
primire. Dacă înmatricularea nu s-a efectuat în termenul precizat mai sus, asociații
sunt eliberați de obligațiile ce decurg din subscripțiile lor, după trecerea a 3 luni de
la data autentificării actului constitutiv, în afară de cazul în care acesta prevede
altfel. Dacă un asociat a cerut îndeplinirea formalităților de înmatriculare, nu se va
mai putea pretinde de niciunul dintre ei eliberarea de obligațiile ce decurg din sub -
scripție.
 Când au fost constatate unele neregularități după înmatriculare. În acest caz, so-
cietatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor în cel mult 8 zile de la data
constatării acelor neregularități. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană
interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub sancțiunea plății
de daune-interese potrivit dreptului comun, să se regularizeze. Dreptul la acțiunea
în regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un de la data
înmatriculării societății. (art. 46-48)
După constituirea societății, adunarea generală nu va putea da descărcare fondatorilor
și primilor administratori, respectiv ai directoratului și ai consiliului de supraveghere
pentru răspunderea ce le revine în cazurile precizate mai sus, timp de 5 ani, inclusiv
pentru:
 actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege. Actele
sau faptele respective nu pot fi opuse terților, în afară de cazul în care societatea
face dovada că aceștia le cunoșteau (art. 50 alin. (1));
 operațiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Mo-
nitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a încheierii judecătorului delegat. Aces-
tea nu sunt opozabile terților dacă dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua
cunoștință despre ele (art. 50 alin. (2)). Terții pot invoca însă actele sau faptele cu
privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, în afară de cazul în care omisiunea pu -
blicității le lipsește de efecte (art. 51).
Potrivit art. 52 din Legea societăţilor, în caz de neconcordanţă între textul depus la ofi-
ciul registrului comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-
a, sau în presă, societatea nu poate opune terţilor textul publicat. Terţii pot opune
165
societăţii textul publicat, cu excepţia situaţiei în care societatea face dovada că ei cu-
noşteau textul depus la oficiul registrului comerţului. Când neconcordanţa intervine din
motive ce nu îi sunt imputabile societăţii, oficiul registrului comerţului sau, după caz,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, la cererea societăţii, va corecta menţiunea din
registru, respectiv va republica textul, pe cheltuiala sa.
De asemenea, fondatorii, reprezentanții și alte persoane, care au lucrat în numele unei
societăți în curs de constituire, răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele
juridice încheiate cu aceștia în contul societății, în afară de cazul în care societatea, după
ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. După efectuarea for-
malităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt
autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la
numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii respectivi
aveau cunoştinţă de această neregularitate. Societatea nu poate invoca faţă de terţi
numirile persoanelor menţionate sau încetarea funcţiilor acestora, dacă ele nu au fost
publicate în conformitate cu legea.
5.4. Condițiile de constituire a sucursalelor și filialelor societăților

Înființarea sucursalelor și filialelor poate fi hotărâtă:
– fie în momentul constituirii societății, printr-o clauză expresă în cuprinsul actului
constitutiv;
– fie ulterior, după constituirea societății, în cursul existenței acesteia, printr-un act
modificator (act adițional) al actului constitutiv, în condițiile art. 204 din Legea so-
cietăților.
5.4.1. Sucursala
Sucursala constituie o modalitate de extindere a societății fondatoare, menită să producă
sau să înstrăineze bunuri (mărfuri), să facă acte de administrare sau să presteze servicii
pentru clientelă, contribuind la realizarea obiectului ei specific de activitate.
Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică a societății (art. 43
alin. (1) din Legea societăților), o modalitate de descentralizare a activității societății-
mamă care o patronează, făcând parte din structura organică a acesteia. Sucursala dis-
pune de o anumită autonomie, însă în limitele stabilite de societate.
Sucursala se înregistrează, înainte de a-și începe activitatea, în registrul comerțului
din județul în care va funcționa (art. 43 alin. (1)). Dacă este deschisă într-o
localitate din același județ sau în aceeași localitate cu societatea fondatoare, ea se
va înregistra în același registru al comerțului, însă distinct, ca înregistrare
separată (art. 43 alin. (2)). Neavând personalitate juridică, sucursala nu participă în
nume propriu la circuitul civil.
166
Celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii – sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se menţionează numai în
cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal (art. 43 alin.
(3)).
Nu se pot înființa sedii secundare sub denumirea de filială (art. 43 alin. (4)).
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul comerțului în
condițiile prevăzute de lege pentru reprezentanții societății (art. 45 alin. (2)).
5.4.2. Filiala
Spre deosebire de sucursală, filiala este o societate înzestrată cu personalitate ju-
ridică (art. 42 alin. (1) din Legea societăților). Particularitatea filialei față de societatea
fondatoare decurge din considerații economice. În acest sens, capitalul filialei include
în mod necesar aportul subscris și vărsat de una sau mai multe societăți care o
tutelează pe cea dintâi. Prin urmare, pe plan economic filiala este dependentă de
societatea fondatoare, deși din punct de vedere juridic este subiect distinct de drept,
autonom. Filiala are, prin urmare, patrimoniu propriu, distinct de cel al societății, înche-
ind contracte cu terții în numele și pe contul său. Potrivit art. 43 alin. (4) din Legea so-
cietăților, nu se pot înființa sedii secundare sub denumirea de filială.
Filialele se înființează în una dintre formele juridice prevăzute de art. 2 și în con-
dițiile prevăzute pentru acea formă: SNC, SCS, SA, SCA, SRL. Condițiile de con-
stituire și regimul juridic al filialelor sunt aceleași ca pentru formele juridice de so-
cietate care le înființează (art. 42 din Legea societăților).
 Sucursalelor, filialelor, agențiilor și reprezentanțelor înființate de societățile străine

în România le sunt aplicabile dispozițiile Legii societăților referitoare la sucursale și
filiale. Societățile străine pot înființa în România astfel de dezmembrăminte numai dacă
acest drept este recunoscut de legea statutului lor organic (art. 44 alin. (1 din Legea
societăților).
167
CAPITOLUL VI. Formele juridice ale societăților
Am arătat că societatea are două laturi:
– contractuală, care pornește de la dispozițiile art. 1.881 din Codul civil și definește
societatea în sensul de contract de societate1;
– instituțională, adică societatea este persoană juridică, subiect de drept. Latura
instituțională a societății se circumscrie personalității juridice a acesteia, cores-
punzătoare formei juridice.
6.2. Clasificarea societăților

 Prima clasificare a societăților comerciale de după anul 1989 a fost realizată de Le-
gea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și
societăți comerciale. Potrivit acestei legi, clasificarea se face în funcție de titularul ca-
pitalului societății. Astfel, societățile comerciale pot fi:
– societăți cu capital integral de stat;
– societăți cu capital mixt (de stat și privat);
– societăți cu capital integral privat.
În temeiul Legii nr. 15/1990, regiile autonome au luat ființă prin reorganizarea unităților
economice de stat în ramuri strategice ale economiei naționale. Ele au personalitate
juridică și desfășoară o activitate comparabilă cu cea a societăților comerciale.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/1997 s-a modificat fundamental exis-
tența regiilor autonome. Astfel, o parte din regii s-au desființat, o altă parte s-au reor-
ganizat sub forma unor societăți naționale sau companii naționale, deoarece obiectul
activității lor este de interes public, iar cele considerate a funcționa în domenii esențiale
ce privesc interesele statului au continuat să existe în forma inițială. Potrivit Legii nr.
15/1990, societățile naționale și companiile naționale sunt societăți.
 Potrivit art. 2 din Legea societăților, societățile cu personalitate juridică se consti-

tuie în una dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acțiuni;
d) societate în comandită pe acțiuni;
e) societate cu răspundere limitată.
168
Art. 3 alin. (2) și (3) din Legea societăților instituie un criteriu de clasificare a celor cinci
forme de societăți, acestea fiind după întinderea obligațiilor pe care asociații și le
asumă pentru datoriile contractate de societate în cursul activității.
Astfel, potrivit Legii societăților, deși obligațiile sociale, indiferent de forma juridică a
societății, sunt garantate cu patrimonial social (art. 3 alin. (1)), întinderea lor este di-
ferită după cum urmează:
 Asociații în SNC și asociații comanditați în SCS sau în comandită pe acțiuni răs-
pund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Creditorii societății se vor în-
drepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligațiile ei și, numai dacă societatea nu
le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea
îndrepta împotriva acestor asociați. (art. 3 alin. (2))
 Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în SRL răspund numai până
la concurența capitalului social subscris. (art. 3 alin. (3))
Deosebim, prin urmare, societăți cu răspundere nelimitată, al căror prototip este SNC, și
societăți cu răspundere limitată, categorie din care fac parte SA și SRL.
Din punctul de vedere al răspunderii asociaților, societățile în comandită au o poziție
intermediară datorită prezenței celor două categorii de asociați/acționari care răspund
diferit:
– comanditații, care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale; și
– comanditarii, a căror răspundere este limitată până la concurența capitalului sub-
scris.
 În literatura de specialitate s-au propus și alte criterii de clasificare:

 În funcție de structura capitalului, societăți al căror capital este fracționat în
părți sociale și societăți al căror capital este fracționat în acțiuni.
Prin parte socială se înțelege cota din capitalul social care se cuvine asociatului, în
schimbul aportului său în societate. Capitalul social al SRL este divizat în părți sociale
(art. 7 lit. d), art. 193, 202, 203 din Legea societăților), iar al SNC și SCS, în părți de
interes.
Partea de interes este un drept de creanță al asociaților împotriva societății, pentru
dividende și pentru cota-parte corespunzătoare din patrimoniul social, în caz de
lichidare.
Regimul juridic al părților de interes este prevăzut în art. 1.900-1.901 din Codul civil cu
privire la societățile simple. Aceste dispoziții reprezintă dreptul comun în materia păr-
ților de interes ca fracțiuni de capital al SNC și SCS.
Pentru aceste societăți, respectiv SNC și SCS, Legea societăților nu prevede un
minim de capital social la constituire.
169
În principiu, între părțile sociale și părțile de interes deosebirea constă în posibilitatea de
transmitere a acestora (în orice caz, pentru ambele, transmiterea se face în condiții
restrictive față de acțiuni), și anume:
– părțile de interes, în principal, nu se pot transmite nici între vii – inter vivos, nici
pentru cauză de moarte – mortis causa. Părțile de interes se pot transmite în con-
dițiile art. 1.901 din Codul civil;
– părțile sociale se pot transmite între vii, în condițiile art. 202 alin. (2) și (3) din
Legea societăților, între asociați, iar către alte persoane din afara societății numai
dacă există aprobarea asociaților care reprezintă cel puțin trei pătrimi din capitalul
social, și prin succesiune în condițiile art. 202 alin. (4) din Legea societăților.
Acțiunile reprezintă fracțiuni de capital social ale SA și SCA. Prin contrast cu părțile
de interes / părțile sociale, acțiunile sunt transmisibile și negociabile. Ele sunt repre-
zentate prin înscrisuri sau titluri de valoare.
Acțiunile se transmit:
– fie pe calea cesiunii, în condițiile dreptului comun;
– fie prin modalități specifice dreptului comercial, prin predarea lor materială noului
titular, denumită și tradițiune, în cazul acțiunilor la purtător, și prin înscrierea ope-
rațiunii în registrul societății emitente, în cazul acțiunilor nominative.
Atât părțile sociale / părțile de interes, cât și acțiunile conferă asociaților/ac-
ționarilor dreptul de a participa la luarea hotărârilor în organele de conducere ale
societății, dreptul de a încasa dividende la finele fiecărui an de gestiune, iar în caz
de retragere, excludere, ca și în ipoteza dizolvării și lichidării societății, dreptul, în
schimbul aportului pe care l-au vărsat, la contravaloarea corespunzătoare.
 În funcție de obiectul de activitate, corespunzător activității economice des-

fășurate, societățile se împart în: societăți de producție, de administrare, de înstrăinare
de bunuri, societăți de prestări servicii (de transport, de consultanță) etc.
Acest criteriu de clasificare cuprinde o compartimentare mai detaliată a societăților, în
societăți cu obiect special de activitate guvernate de legi speciale: instituții de credit, so-
cietăți de servicii de investiții financiare, societăți de asigurări, organisme de plasament
colectiv, societăți de administrare a investițiilor, fonduri de pensii etc.
 În funcție de posibilitatea emiterii unor titluri de valoare, societățile se împart

în: societăți emitente și societăți neemitente, respectiv societăți care nu emit titluri co-
merciale de valoare. Astfel, SA și SCA emit acțiuni și obligațiuni, SRL emite certificate
de părți sociale, care nu sunt însă titluri comerciale de valoare, iar SNC, SCS sunt
entități juridice neemitente.
170
 În funcție de preponderența elementului personal – subiectiv sau a celui pa-
trimonial – obiectiv, societățile se împart în societăți de persoane și societăți de capi-
taluri. Prima categorie cuprinde SNC și SCS, iar cea de-a doua, SA și SCA.
Această clasificare nu trebuie absolutizată, deoarece nu există tip de societate în care să
nu existe îmbinat elementul patrimonial cu cel personal. Problema este cea a prevalenței
elementului personal sau patrimonial.
Alături de aceste societăți, Legea societăților reglementează societatea cu răspundere
limitată, care împrumută atât caracteristici ale societăților de persoane, cât și ale celor de
capitaluri. SRL îmbină atât elementul personal, cât și elementul patrimonial într-o
măsură aproape egală.
6.3. Societățile de persoane

 Societatea în nume colectiv. Trăsături caracteristice
 Temeiul juridic al SNC este contractul de societate (art. 5 alin. (1) din Legea socie-
tăților); contractul are caracter intuitu personae, asociații constituind societatea în baza
cunoașterii și încrederii reciproce.
 Firma societăților de persoane cuprinde numele a cel puțin unuia dintre asociați
(art. 32 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului); prin urmare, componența
firmei dovedește preponderența elementului personal al societății.
 Legea societăților prevede un număr mic de asociați, minim 2 și maxim 50.
SNC sunt considerate societăți închise datorită preponderenței elementului personal. În
sprijinul acestei afirmații stau și dispozițiile art. 87 alin. (1) din Legea societăților,
potrivit căruia cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă în
actul constitutiv, deoarece cesiunea aportului presupune înlocuirea asociatului (titu-
larului aportului) cu o altă persoană, fapt care aduce atingere caracterului intuitu
personae al societății.
 Legiuitorul nu prevede un minim de capital social, deși societatea trebuie să aibă
un capital pentru a dobândi calitatea de persoană juridică.
 Asociații pot aduce orice tip de aport: în numerar, în natură și chiar prestații
în muncă sau servicii. În legătură cu prestațiile însă, Legea societăților face, la art. 16
alin. (5)), precizarea că asociații în SNC și asociații comanditați în SCS se pot obliga la
prestații în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la forma-
rea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociații au dreptul
să participe, potrivit actului constitutiv, la împărțirea beneficiilor și a activului social,
rămânând, totodată, obligați să participe la pierderi.
 Capitalul social este divizat în părți de interes care nu sunt, în principiu, trans-
misibile. Partea de interes se poate transmite doar pentru cauză de moarte. Astfel,
dacă un asociat a decedat și în actul constitutiv este prevăzută o clauză de conti nuare a
171
activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, partea acestuia se poate trans-
mite prin moștenire succesorului/succesorilor (art. 230 alin. (1) din Legea societăților).
Această dispoziție se aplică SNC, SRL și SCS, în caz de deces al singurului asociat
comanditat sau comanditar (art. 229 alin. (1) din Legea societăților). Deci moștenito-
rul/moștenitorii poate/pot rămâne în societate în calitate de asociat.
De asemenea, părțile de interes nu sunt și negociabile.
 Legea societăților obligă SNC, SCS și SRL să verse integral la data constituirii
capitalul social subscris (art. 91), această prevedere găsindu-și rațiunea în faptul că Le-
gea societăților nu prevede un minim de capital la constituire.
 Asociații în SNC răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale:
– Răspund nelimitat în sensul că fiecare asociat răspunde și cu bunurile sale per-
sonale, însă numai după ce creditorii sociali se vor îndrepta împotriva so-
cietății și numai dacă aceasta nu plătește în termen de cel mult 15 zile de la
data punerii în întârziere (art. 3 alin. (2) din Legea societăților). Prin urmare, în
cazul în care asociații se văd acționați de creditorii sociali înainte de a fi fost ac țio-
nată societatea, aceștia pot invoca beneficiul de discuțiune.
– Al doilea aspect al răspunderii este solidaritatea asociaților față de creditorii
sociali. Creditorii pot urmări pe oricare asociat pentru acoperirea creanței lor.
Între asociați însă, obligațiile sunt divizibile, în sensul că asociatul care a plătit
va avea acțiune în regres împotriva celorlalți coasociați (debitori), fiecare
urmând să răspundă în funcție de modul în care au convenit să participe la
beneficii și pierderi. În lipsa unei asemenea stipulații contractuale, asociații
răspund proporțional cu cota de participare la capitalul social.
 Legea nu instituționalizează o adunare generală propriu-zisă. Voința societății
este reprezentată de hotărârile adunării generale a asociaților. Hotărârile adunării
asociaților se adoptă de regulă cu unanimitate de voturi.
Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, administrarea societății se face de către unul
sau mai mulți administratori ales/aleși de către asociații care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social (art. 77 alin. (1) din Legea societăților). Administratorii
sunt aleși dintre asociați. Potrivit art. 75 din Legea societăților, fiecare administrator are
dreptul să reprezinte societatea, în afară de cazul în care există o stipulație contrară în
actul constitutiv.
 Controlul de gestiune se realizează de către asociații care nu au calitatea de
administratori, prin urmare nefiind necesari cenzori ai societății.
 Potrivit Legii societăților, dizolvarea SNC se face atât pentru cauze generale,
comune tuturor societăților (art. 227), cât și pentru cauze specifice (art. 229 alin. (1)).
Acestea sunt cauze care privesc exclusiv calitatea asociatului, deci elementul per-
sonal al societății, și anume: falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau de-
172
cesul unuia dintre asociați, când, din aceste cauze, numărul asociaților s-a redus la unul
singur.
 Societatea în comandită simplă. Trăsături caracteristice

 Societatea în comandită simplă prezintă multe analogii cu SNC. Deosebirea față de
SNC constă, potrivit Legii societăților, în prezența a două categorii de asociați care au
răspundere diferită:
– asociații comanditați, care răspund nelimitat și solidar pentru pasivul social și
cărora li se aplică regimul juridic al asociaților din SNC (art. 3 alin. (2));
– asociații comanditari, care răspund până la concurența capitalului social sub-
scris (art. 3 alin. (3)).
 Fiecare categorie de asociați are o poziție juridică specifică în organizarea func-
țională a societății, și anume:
– firma societății se compune din numele a cel puțin unuia dintre asociații co-
manditați (art. 33 din Legea nr. 26/1990);
– numai asociatul sau asociații comanditați pot avea calitatea de administratori
ai societății (art. 88 din Legea societăților);
– asociații comanditari au puterea de comandă a societății și o finanțează fără să
participe direct la coordonarea și administrarea patrimoniului acesteia.
Societatea în comandită simplă este valabil constituită dacă are cel puțin 2 asociați,
dintre care unul comanditat și altul comanditar. Societatea se dizolvă pentru aceleași
cauze specifice ca și SNC (faliment, incapacitate, retragere, excludere sau decesul unuia
dintre asociați) dacă acele cauze îl privesc pe singurul asociat comanditat sau co-
manditar (art. 229 alin. (3) din Legea societăților).
6.4. Societățile de capitaluri

 Societatea pe acțiuni. Trăsături caracteristice
 Temeiul juridic al SA este contractul de societate și statutul (art. 5 alin. (1)).
Contractul are caracter intuitu pecuniae, elementul personal, chiar dacă există în acest
tip de societate, este mult diminuat în favoarea elementului patrimonial, capitalul.
Contractul și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act cons-
titutiv (art. 5 alin. (3)).
 SA se constituie prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție publică
pe baza unui prospect de emisiune (art. 9). Aceste modalități de constituire privesc
numai SA și SCA.
173
 Firma SA sau a SCA se compune dintr-o denumire proprie de natură a o deo-
sebi de firma altor societăți (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Prin urmare, numele aso-
ciaților nu intră în componența acesteia, datorită irelevanței elementului personal.
 SA și SCA sunt construite pe noțiunea de capital, de unde și nevoia de a avea un
număr mare de acționari; legiuitorul prevede un număr minim de 2 acționari și un
maxim nelimitat (art. 10 alin. (3) din Legea societăților).
Totodată, potrivit Legii societăților:
 Este prevăzut un minim de capital la constituire, de 90.000 lei, echivalentul a
25.000 euro (art. 10 alin. (1)).
 Ca urmare a limitării elementului personal, prestațiile în muncă nu pot fi aduse ca
aport în societate, permițându-se numai aporturile în numerar sau în natură (art. 16
alin. (1) și (2)).
 Capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate (art. 91 alin. (1)).
Acțiunile sunt titluri de valoare, negociabile și transmisibile, atât pe piețe financiare or-
ganizate (cum sunt bursele de valori), cât și pe piețe organizate atunci când acțiunile nu
sunt cotate la bursă. Acțiunile se pot transmite numai dacă au fost în întregime liberate,
adică atunci când aporturile au fost vărsate integral (art. 91-109).
 SA este o societate emitentă. Ea emite ca titluri de valoare, pe lângă acțiuni, și
obligațiuni. Obligațiunile încorporează o îndatorire a societății de a rambursa o sumă
împrumutată de aceasta. Ca și acțiunile, obligațiunile sunt reprezentate prin titluri de
valoare negociabile și transmisibile (art. 167-176).
 Răspunderea acționarilor este limitată până la concurența capitalului social
subscris (art. 3 alin. (3)).
 Voința societății este reprezentată de adunarea generală a acționarilor, prin
hotărârile sale. AGA poate fi ordinară și extraordinară. Hotărârile adunării generale se
adoptă pe principiul majorității voturilor acționarilor (art. 110-1361).
 SA poate adopta unul dintre cele două sisteme de administrație, sistemul uni-
tar sau dualist.
Conform sistemului unitar, societatea este administrată de unul sau mai mulți admi-
nistratori. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de adminis-
trație (art. 137 alin. (1)). Acesta poate delega conducerea societății unuia sau mai
multor directori, numind pe unul dintre ei director general (art. 143 alin. (1)).
În condițiile sistemului dualist, SA este administrată de un directorat și de un consiliu
de supraveghere. Conducerea societății revine în exclusivitate directoratului. Direc-
toratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție (art. 153 3 alin. (1)). Acesta își
exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere. Consiliul de supraveghere
reprezintă societatea în raport cu directoratul.
174
 Controlul gestiunii administratorilor se face de către trei cenzori și un suple-
ant dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare (art. 159 alin. (1)).
Situațiile financiare ale societăților supuse obligației legale de auditare vor fi auditate de
către auditori financiari, persoane fizice sau juridice (art. 160 alin. (1)).
 SA care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse auditului
financiar (art. 160 alin. (11)).
La societățile ale căror situații financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului
financiar, adunarea generală a acționarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau
numirea cenzorilor, după caz.
 Pe lângă cauzele generale, comune de dizolvare ale societăților, SA se dizolvă
și din cauze specifice. Acestea sunt următoarele:
– dacă în urma unor pierderi constatate de consiliul de administrație, respectiv di-
rectorat activul net, determinat ca diferență între totalul activelor și totalul
datoriilor societății, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capi-
talului social subscris. În această situație, consiliul de administrație, respectiv di-
rectoratul va convoca de îndată adunarea generală extraordinară, pentru a decide
dacă societatea trebuie dizolvată (art. 15324);
– când capitalul social se reduce sub 90.000 lei (minimul prevăzut de lege) pentru o
perioadă mai lungă de 9 luni (art. 10 alin. (1) și (2));
– când SA are mai puțin de 2 acționari pentru o perioadă mai lungă de 9 luni (art. 10
alin. (3)).
 În primele două situații, societatea se dizolvă dacă în termen de 9 luni de la data
constatării pierderii sau reducerii capitalului social acesta nu este reîntregit sau
redus la suma rămasă ori la minimul legal ori societatea nu se transformă într-o
altă formă la care capitalul social existent corespunde.
 În a treia situație, societatea se dizolvă în termen de 9 luni de la data constatării
reducerii numărului de acționari.
 Societatea în comandită pe acțiuni. Trăsături caracteristice

SCA este reglementată de dispozițiile referitoare la SA, cu excepția celor referitoare
la sistemul dualist de administrare (art. 187).
Asociații comanditați răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și numai ei
pot fi administratori ai societății (art. 188 alin. (1)).
Asociațiilor comanditați li se aplică dispozițiile referitoare la asociații din SNC (art. 80-
83), iar comanditarilor, dispozițiile cu privire la comanditarii din SCS (art. 89-90).
6.5. Societatea cu răspundere limitată

175
Societatea cu răspundere limitată este entitatea juridică ce îmbină în egală măsură ele-
mentul personal cu cel patrimonial. Din acest motiv a fost numită în literatura juridică
un tip hibrid de societate, deoarece are atât trăsături ale societăților de persoane, cât și
ale societăților de capitaluri.
 Asemănări cu societățile de persoane
 Contractul de societate are caracter intuitu persoane, asociații se cunosc și au
încredere între ei.
 Numărul de asociați este de minim 2 și de maxim 50.
 Asociații în SRL răspund numai până la concurența capitalului social subscris.
 Capitalul social este împărțit în părți sociale care nu sunt reprezentate prin titluri
de valoare, negociabile. Ca principiu, nu sunt transmisibile, legea prevăzând condiții
restrictive în acest sens (art. 202).
 Capitalul social subscris se varsă integral la constituire (art. 91).
 Societatea este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau
neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală (art. 197 alin.
(1)). Dispozițiile referitoare la administrarea SNC (art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79) se apli-
că în mod corespunzător și la SRL.
 SRL se dizolvă pentru cauze generale, comune tuturor societăților, dar și pen-
tru cauze specifice societăților de persoane, și anume: faliment, incapacitate, ex-
cludere, deces al unui asociat dacă societatea rămâne cu un singur asociat și în actul
constitutiv nu există clauză de continuare a activității societății cu moștenitorii aso-
ciatului decedat sau dacă nu se hotărăște transformarea (art. 227).
 Asemănări cu societățile de capitaluri

 Temeiul juridic al societății cu răspundere limitată este contractul de societate și
statutul (art. 5 alin. (1)).
 Firma se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele
unuia sau al mai multor asociați, această mențiune nefiind obligatorie (art. 36).
 Este prevăzut un minim de capital social la constituire, respectiv 200 lei, deși
mult mai mic decât la SA (art. 11 alin. (1)).
 Aporturile la capitalul social pot fi în numerar și în natură. Nu sunt admise
aporturile în creanțe și prestațiile în muncă sau servicii (art. 16 alin. (3) și alin. (5)).
 Hotărârile asociaților se iau în adunarea generală (art. 191 alin. (1)).
176
 Dispozițiile pentru cenzorii SA se aplică și cenzorilor SRL (art. 199 alin. (4)).
Dacă însă numărul asociaților trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art.
199 alin. (3)).
 Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat

 SRL se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane (art. 5 alin. (2)),
în acest caz fiind vorba despre o societate unipersonală, a cărei denumire corectă, de
întreprindere unipersonală cu răspundere limitată, a adoptat-o legislația franceză.
 Temeiul juridic al SRL cu unic asociat îl constituie numai statutul (art. 5 alin.
(2)).
 O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o sin -
gură societate cu răspundere limitată (art. 14 alin. (1)). De asemenea, o societate cu răs -
pundere limitată nu poate fi asociat unic într-o altă societate cu răspundere limitată
alcătuită dintr-o singură persoană (art. 14 alin. (2)).
 Asociatul unic în SRL:
– are drepturile și obligațiile ce revin adunării generale a asociaților (art. 13 alin. (1));
– dacă este administrator, are obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate (art.
13 alin. (2)).
 Dacă asociatul unic aduce la constituirea capitalului aporturi în natură, valoarea lor
va trebui stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13 alin. (3)).
CAPITOLUL VII. Funcționarea societăților. Reguli comune

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea societăților, societățile (SNC, SCS, SA, SCA, SRL)
cu sediul în România sunt persoane juridice. În această calitate, societățile întrunesc
cele trei elemente constitutive ale personalității juridice: patrimoniu, organizare și scop.
 Patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul asociaților. Bunurile constituite ca
aport în societate ies din patrimoniul asociaților și trec în patrimoniul societății, devin
proprietatea acesteia, determinându-i pe creditorii personali ai asociaților să nu mai
poată exercita niciun drept de urmărire asupra acestor bunuri. Deci creditorii sociali nu
vor veni în concurs cu creditorii personali. Se realizează astfel separarea patrimoniului
asociaților de acela al societății. În sprijinul acestei afirmații vin dispozițiile art. 66 alin.
(1) din Legea societăților, care prevăd:
 Pe durata societății, creditorii personali ai asociaților pot să-și exercite drep-
turile numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul con-
tabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare.
177
Alin. (2) al aceluiași articol confirmă acest lucru:
 Creditorii personali ai asociatului pot totuși popri, în timpul duratei societății,
părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile
ori părțile sociale ale debitorului lor.
Prin posibilitatea popririi părților sociale sau a sechestrării acțiunilor, după dizolvarea
societății, creditorul personal nu face decât să exercite un drept asupra unui bun propriu
al asociatului.
O ultimă precizare referitoare la bunurile aduse ca aport de către asociați este aceea că
formează gajul general al creditorilor sociali. Din momentul constituirii societății, aceste
bunuri formează garanția creditorilor a căror creanță s-a născut dintr-o obligație directă
a societății.
 Organizare de sine stătătoare. Structura organizatorică a societății, indiferent de

forma juridică a acesteia, presupune:
 organe reprezentate prin adunarea generală a asociaților/acționarilor care formea-
ză voința societății; adunarea generală este organul deliberativ al societății; adunările
generale sunt ordinare și extraordinare (art. 110 alin. (1) din Legea societăților);
 organe de gestiune curentă sau organe de administrație; administratorii / con-
siliul de administrație / consiliul de supraveghere, care pot delega atribuții de conducere
către directori sau, după caz, directorat (în cazul societăților pe acțiuni);
 organele de control, reprezentate de cenzori sau, după caz, de auditori interni
sunt organe chemate să verifice respectarea legii, a actelor constitutive și a deciziilor
adunării generale a asociaților/acționarilor.
Funcționarea societății este asigurată de organele deliberative, executive și de
control.
 Un scop determinat. Scopul constituirii oricărei societăți este obținerea de profit,

prin desfășurarea unei activități cu scop lucrativ, a unei activități economice.
7.2. Reguli comune privind funcționarea societăților

Funcționarea societăților este reglementată de Titlul III din Legea societăților, care cu-
prinde dispoziții comune pentru toate tipurile de societăți (în Capitolul I) și dispoziții
specifice cu privire la fiecare tip de societate în parte (în Capitolele II-VI) referitoare la
funcționarea societăților.
Dispozițiile comune cuprind prevederi referitoare la:
 regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate;
 dreptul asociaților la dividende;
 administratorii societății;
178
 obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de aceasta.
 Regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate. Patrimoniul societății

este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial care aparțin
societății.
În activul patrimonial intră drepturile patrimoniale reale și drepturile de creanță.
Aceste drepturi privesc:
 bunurile aduse ca aport de asociați la constituirea societății; din momentul in-
trării lor în patrimoniul societății formează gajul general al creditorilor sociali;
 bunurile dobândite de societate ulterior constituirii;
 beneficiile nedistribuite.
În pasivul patrimonial intră obligațiile patrimoniale ale societății, denumite și obligații
sociale. Acestea pot fi contractuale sau extracontractuale.
Bunurile aduse ca aport de asociați devin proprietatea societății din momentul
înmatriculării ei în registrul comerțului, în afară de cazul în care s-a convenit altfel
prin contractul de societate (art. 65 alin. (1)). În schimbul acestor bunuri, asociații pri-
mesc părți de interes, părți sociale sau acțiuni, în funcție de forma juridică a societății.
Dacă asociatul întârzie să depună aportul social, acesta este răspunzător de daunele pri-
cinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar, asociatul este obligat și la plata do-
bânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65 alin. (2)).
Aportul asociaților la capitalul social, indiferent de obiectul său, nu este purtător de
dobândă (art. 68).
Bunurile dobândite de societate ulterior constituirii sunt rezultatul desfășurării acti-
vității cu scop lucrativ, de producere, de administrare, de înstrăinare de bunuri sau pres-
tare de servicii.
Bunurile societății pot face obiectul unor acte de dispoziție încheiate de reprezentanții
societății în temeiul puterilor conferite prin actul constitutiv sau prin hotărârile
organelor statutare ale societății. Pentru aceste acte legea nu solicită o procură specială
și autentică, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică (art. 70 1).
Beneficiile nerepartizate sau profitul net al societății reprezintă scopul asociaților și
unul dintre elementele esențiale ale contractului de societate.
O cotă-parte din profit se plătește fiecărui asociat și constituie dividend (art. 67 alin. (1)),
iar cel puțin 5% din acest profit se va prelua în fiecare an pentru formarea fondului de
rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social (art. 183
alin. (1)).
179
 Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul
social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 67 alin. (2) din Legea
societăților). Termenul de plată al dividendelor este stabilit de adunarea generală a
asociaților sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.
Dividendele nu se vor putea distribui decât din profituri determinate potrivit legii (art.
67 alin. (3) din Legea societăților).
Dividendele care se plătesc cu încălcarea dispozițiilor legale se restituie dacă societatea
dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii sau trebuia să o cunoască,
date fiind împrejurările existente. În acest sens, legiuitorul prevede și un drept de
restituire a dividendelor, care se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor.
În cazul transmiterii acțiunilor prin cesiune, dividendele care se cuvin după data trans-
miterii acțiunilor aparțin asociatului, dacă părțile nu au convenit altfel.
Deși legea folosește expres „transmiterea acțiunilor”, considerăm că se pot asimila aces-
tei dispoziții și părțile sociale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202 din
Legea societăților, ținând cont de faptul că aceste prevederi fac parte din capitolul
Dispoziții comune, referitoare la toate formele juridice de societate.
Pe durata societății, creditorii asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra
părții din beneficiile asociatului, după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății,
asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare (art. 66 alin. (1)).
În timpul duratei societății, creditorii asociatului pot popri părțile ce s-ar cuveni aso-
ciaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile ori părțile sociale ale de-
bitorului lor (art. 66 alin. (2)).
 Fondul de rezervă. Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a micșorat din
orice cauză, legea cere reconstituirea lui, tot prin preluarea a minimum 5% din
profit, până la valoarea corespunzătoare plafonului legal, respectiv la o cincime
din capitalul social (art. 183 alin. (2) din Legea societăților).
În fondul de rezervă se include excedentul obținut prin vânzarea acțiunilor la un curs
mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata
cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor (art. 183 alin. (3) din Legea
societăților).
Fondul de rezervă prevăzut la art. 183 din Legea societăților este numit și rezervă
legală și are caracter obligatoriu. Legiuitorul nu arată destinația rezervei legale și nici
natura sa juridică.
Literatura juridică precizează însă că fondul de rezervă este destinat să umple pierderile
de capital social și să ajute societatea în alte împrejurări grele. Astfel, rezerva:
180
– reprezintă, ca și capitalul, gajul general al creditorilor sociali;
– nu poate fi folosită decât la acoperirea golurilor capitalului social în anii deficitari,
cu condiția ca, de îndată ce în exercițiile financiare ulterioare anilor deficitari se
înregistrează beneficii, fondul de rezervă să fie completat până la atingerea plafo-
nului stabilit de lege (a cincea parte a capitalului social);
– nu poate fi folosită pentru distribuirea de dividende în anii în care nu se înregis-
trează profit, ci pierderi, pentru că s-ar aduce atingere capitalului social;
– figurează în bilanț la pasiv, pentru că are aceeași natură juridică ca și capitalul so-
cial.
Rezerva legală este o prelungire a capitalului social:
 Dacă asociații/acționarii se retrag din societate, aceștia au dreptul să ceară să fie
calculată cota lor asupra întregului activ social, cuprinzându-se în acesta și rezervele.
Rațiunea prevederii rezervei legale nu stă numai în tendința de ocrotire a acționarilor
(spre exemplu, în cazul pierderii capitalului social), ci și în cea de protecție a credito-
rilor, deoarece în societățile în care asociații au răspundere limitată privind valoarea
capitalului social creditorii nu au altă garanție decât existența reală a acestuia.
Alături de rezervele legale, actul constitutiv poate să prevadă și constituirea unor
rezerve denumite facultative.
Rezervele facultative nu fac parte din capitalul social, ci din activul patrimonial.
Ele sunt profituri raportate, mai precis partea din profit nerepartizată sub formă de
dividende, a căror împărțire a fost amânată pentru anii în care profitul nu este
îndestulător. Destinația lor este hotărâtă de adunarea generală fie pentru realizarea de
investiții, fie pentru desfășurarea unor activități de marketing sau pentru acoperirea unor
pierderi din activul patrimonial generate de împrejurări obiective care implică un risc.
 Administratorii societății
Gestiunea curentă a societății o asigură administratorii.
Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiec-
tului de activitate al societății, în afară de restricțiile arătate în actul constitutiv (art. 70
alin. (1)). Ei sunt obligați să ia parte la toate adunările generale, la consiliile de
administrație și la organele de conducere similare acestora (art. 70 alin. (2)).
Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile refe-
ritoare la contractul de mandat și de cele special prevăzute în Legea societăților (art.
72).
Obligațiile administratorilor sunt:
181
 Obligația de a participa la toate adunările societății, la consiliile de administra ție și
la organele de conducere statutare, adică sunt implicați în structura organizatorică a
societății, care, indiferent de forma juridică a acesteia, cuprinde fără distincție:
 organele reprezentate de voința asociaților/acționarilor, respectiv de adunarea ge-
nerală;
 organele de gestiune curentă sau organele de administrație;
 organele de control, respectiv cenzorii sau auditorii.
 Obligația pentru administratorii care reprezintă societatea de a nu transmite acest
drept, cu excepția situației în care această facultate li s-a acordat în mod expres. În cazul
nerespectării acestei interdicții societatea poate pretinde de la cel substituit beneficiile
rezultate din operațiune. Dacă își substituie altă persoană fără dreptul de a o face,
administratorul răspunde în solidar cu persoana substituită pentru eventualele pagube
produse societății.
Răspunderea administratorilor constă în faptul că aceștia sunt solidar răspunzători
față de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
b) existența reală a dividendelor plătite;
c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun. (art. 73
alin. (1))
Persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori,
membri ai consiliului de supraveghere și ai directoratului, cenzori sau auditori finan-
ciari, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art. 731).
 Obligațiile societăților în privința unor acte emise de acestea

Art. 74 alin. (1) din Legea societăților prevede că în orice factură, ofertă, comandă, tarif,
prospect și alte documente întrebuințate în activitatea economică ce emană de la o
societate trebuie să se menționeze denumirea, forma juridică, sediul și codul de iden-
tificare fiscală / codul unic de înregistrare.
De la această obligație sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat
electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislația în domeniu.
Va trebui să se menționeze, de asemenea:
– pentru SRL, capitalul social;
– pentru SA și SCA, capitalul social, din care cel efectiv vărsat potrivit ultimei
situații financiare anuale aprobate.
182
Prin intermediul mențiunilor cuprinse în actele societății, terții iau cunoștință de ele-
mentele de identificare ale societății și de garanțiile pe care societatea le oferă pentru
îndeplinirea obligațiilor asumate.
Dacă societatea deține o pagină de internet proprie, toate informațiile precizate anterior
trebuie să fie publicate și pe pagina de internet a societății.
CAPITOLUL VIII. Funcționarea societăților. Reguli specifice

Aspectele specifice cu privire la funcționarea societăților sunt referitoare la asociați, și
anume la:
– aporturile lor;
– drepturile, îndatoririle și răspunderile lor în cadrul participării la structura organi-
zatorică a societății, respectiv în organele de conducere, de administrație (gestiune)
și de control.
8.1. Funcționarea societăților în nume colectiv

8.1.1. Aportul asociaților
Obiectul aportului nu cunoaște nicio restricție. Acesta poate fi în bani, în natură, în
creanțe, în prestații în muncă.
Aporturile în bani sunt obligatorii, iar aporturile în natură sunt admise (art. 16 alin. (1)
și (2)). Când aportul la capitalul social – aport în bani sau în natură (bunuri) – aparține
mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar față de societate, fiind obligate să
desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport (art. 83).
În privința aportului în creanțe, asociatul care a depus una sau mai multe creanțe
nu este liberat de obligația de aportare atâta timp cât societatea nu a obținut de la
debitorul cedat plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)). Următorul
alineat introduce o formă de garantare a creanțelor SNC, în sensul că asociatul răs-
punde atât de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor, cât
și de daunele provocate, dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului
cedat.
Prin faptul aportării în creanțe, asociatul dobândește calitatea de cedent, SNC, de cesio-
nar, iar debitorul asociatului, de debitor cedat.
Prestațiile în muncă sau servicii pot fi aduse cu titlu de aport social, dar nu pot
constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social (art. 16 alin. (5)). În
183
schimbul acestui aport, asociații au dreptul să participe la împărțirea beneficiilor și
a activului social și sunt obligați să participe la pierderi.
8.1.2. Drepturile și îndatoririle asociaților în cadrul participării acestora la

structura organizatorică a societății
 Administrarea sau gestiunea societății. Administratorii
SNC poate avea unul sau mai mulți administratori aleși de către asociații care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social, din rândul acestora sau numiți prin actul
constitutiv.
Aceiași asociați care aleg administratorii fixează și puterile, durata însărcinării și even-
tuala lor remunerație, în afară de cazul în care în actul constitutiv nu se prevede altfel.
Revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor se face cu aceeași majoritate cu
care au fost aleși, cu excepția cazului în care au fost numiți prin actul constitutiv.
Un administrator poate avea inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele operațiunilor
obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea numai dacă îi înștiințează pe ceilalți
administratori înainte de a o încheia. În caz contrar, va răspunde individual pentru
pierderile ce rezultă din această operațiune.
Oricare administrator are dreptul să facă opoziție referitor la operațiunea respectivă, însă
în privința acesteia vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social. Operațiunea încheiată în contra opoziției făcute este valabilă față de terții cărora
nu li se va fi comunicat această opoziție.
Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o
stipulație contrară în actul constitutiv.
Administratorii pot lucra împreună sau separat. Dacă în actul constitutiv se prevede
ca aceștia să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. Numai în caz de
divergență între administratori vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Poate decide și un singur administrator în lipsa celorlalți, dar numai
pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății.
 Adunarea generală
Organul suprem de conducere al societății este adunarea generală formată din toți
asociații. Este organul de deliberare și decizie care exprimă voința socială hotărând în
toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv în numirea celorlalte organe
ale acesteia: administratori și cenzori.
Deoarece în cazul SNC Legea societăților nu instituționalizează adunarea generală ca
organ al societății, deciziile în privința tuturor problemelor referitoare la existența so-
cietății se iau de către asociați în temeiul regulilor care guvernează adunarea ge-
nerală, în afara cazurilor în care aplicarea lor ar contraveni specificului acestei societăți.
184
Potrivit Legii societăților, drepturile asociaților SNC sunt următoarele:
 Au putere de decizie în ceea ce privește viața SNC:
– aleg administratorii, le fixează puterile, durata însărcinării, remunerația (art.
77 alin. (1);
– revocă administratorii și le limitează puterile (art. 77 alin. (2));
– rezolvă divergențele dintre administratori (art. 76 alin. (1));
– aprobă situația financiară anuală (art. 86).
 Au dreptul să folosească fondurile societății numai în limita fixată pentru chel-
tuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societății (art.
81 alin. (1)). În caz contrar, asociatul este răspunzător de sumele luate și de daune
(art. 81 alin. (2)). Actul constitutiv poate stipula că asociații pot lua din casa
societății anumite sume pentru cheltuielile lor particulare (art. 81 alin. (3)).
 Au dreptul la beneficii. Actul constitutiv trebuie să prevadă printre clauzele sale
partea fiecărui asociat la beneficii (art. 7 lit. f)). Asociații au dreptul la cota-parte
din profit – dividende, care se plătește proporțional cu cota de participare la capita -
lul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
 Pot hotărî, în caz de dizolvare a societății, odată cu această operațiune, și
modul de lichidare a societății, atunci când sunt de acord cu privire la repar-
tizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasivului
sau regularizarea lui în acord cu creditorii. Conform art. 235, decizia se ia cu
cvorumul și majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv.
 În caz de lichidare, asociații în SNC sunt cei care îi numesc pe lichidatori, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 262 alin. (1)).
 După terminarea lichidării, asociații au dreptul să li se restituie din activul ră-
mas valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății (art. 263 alin. (1)).
 Fiecare asociat are dreptul să efectueze controlul gestiunii societății.
Potrivit Legii societăților, obligațiile asociaților în SNC sunt următoarele:
 Să aducă în societate bunurile ce formează obiectul aportului lor. Din acest
motiv, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele
pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat și la plata dobânzilor
legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul (art. 65 alin. (2)). Art. 222 alin. (1)
prevede o sancțiune mai gravă pentru neîndeplinirea acestei obligații, și anume asociatul
care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat poate fi exclus din societate.
Când aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, acestea sunt obligate
solidar față de societate și trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exer-
citarea drepturilor ce decurg din acest aport (art. 83).
Dacă aportul asociatului constă în una sau mai multe creanțe, acesta nu este liberat cât
timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)).
185
Dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat, asociatul răspunde, pe
lângă daunele pricinuite, de suma datorată plus dobânda legală din ziua scadenței
creanțelor (art. 84 alin. (2)).
 Să nu facă concurență societății – obligația de nonconcurență. Asociatul în SNC:

– nu poate avea calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundere nelimitată, ne-
curentă, sau care are același obiect de activitate;
– nu poate să facă operațiuni în contul său sau al altora cu privire la același fel de
comerț sau într-unul asemănător, fără consimțământul celorlalți asociați (art. 82
alin. (1)).
Legea consideră că s-a dat consimțământul în privința lor dacă participarea la aceste
operațiuni a fost cunoscută de ceilalți asociați sau operațiunile fiind anterioare actului
constituirii nu a fost interzisă continuarea lor (art. 82 alin. (2)).
Dacă se constată încălcarea acestor prevederi, societatea are dreptul:
– să decidă că operațiunea s-a efectuat în contul ei,
– să ceară despăgubiri sau, cel mai grav,
– să îl excludă pe asociat. (art. 82 alin (3))
 Să nu folosească patrimoniul societății în interes personal. Asociatul nu are voie

să întrebuințeze capitalul, bunurile sau creditul societății în interes propriu sau în
interesul altei persoane fără consimțământul scris al celorlalți asociați. În caz contrar
este obligat să restituie societății beneficiile care au rezultat din aceasta și să plătească
despăgubiri pentru daunele cauzate. Asociatului i se poate fixa prin actul constitutiv o
limită a cheltuielilor pe care le poate efectua din fondurile societății în interesul acesteia,
altfel răspunde de sumele luate și de daune. De asemenea, pentru asociat se poate stipula
prin actul constitutiv posibilitatea de a lua din casa societății anumite sume pentru
interes personal.
 Să își asume răspunderea pentru obligațiile societății. Deși, potrivit art. 3 alin.
(2), asociații în SNC răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și, potrivit art.
85 alin. (1), pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele care o
reprezintă, pentru obligațiile societății răspunderea revine mai întâi societății.
Răspunderea asociaților pentru obligațiile societății are caracter subsidiar, deoa-
rece, potrivit art. 3 alin. (2), creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva
acesteia pentru obligațiile ei, și numai dacă societatea nu le plătește în termen de
cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere se vor putea îndrepta împotriva
acestor asociați.
Asociații au beneficiu de discuțiune, asemănător celui prevăzut de Codul civil, în fa-
voarea fideiusorului, dacă sunt urmăriți mai întâi de creditori. Beneficiul de discu-
186
țiune reprezintă posibilitatea pe care legea o conferă asociatului de a cere credi-
torului care a pornit executarea contra sa să urmărească mai întâi bunurile socie-
tății (debitorului) și numai în măsura în care nu și-a acoperit integral creanța să-l
urmărească pe el.
Răspunderea asociaților este o răspundere nelimitată și solidară (art. 85 alin. (1)):
– este nelimitată fiindcă asociatul urmărit este obligat personal să răspundă cu toate
bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție co-
mună a creditorilor săi (art. 2.324 din Codul civil);
– este solidară pentru că asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanță a
creditorului, neputând invoca beneficiu de diviziune. Astfel, dacă sunt mai mulți
asociați, creditorul se poate adresa oricăruia dintre ei pentru executarea integrală a
obligației datorate de toți creditorului. Se caracterizează prin faptul că datoria nu se
divide între asociații societății.
Hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este opozabilă fiecărui asociat.
 Cesiunea aportului de capital social

Cesiunea aportului de capital social este posibilă numai dacă a fost permisă prin
actul constitutiv (art. 87 alin. (1) din Legea societăților).
În literatura juridică s-a arătat că aportul la capitalul social se poate cesiona chiar în
lipsa unei atare stipulații în actul constitutiv, dacă există consimțământul tuturor
celorlalți asociați și dacă nu sunt afectate interesele lor. Deoarece Legea societăților
nu reglementează condițiile cesiunii, considerăm că acestei operațiuni îi sunt incidente
dispozițiile generale ale cesiunii de creanțe din Codul civil, respectiv dispozițiile art.
1.566-1.592.
O condiție specială impusă de caracterul intuitu personae al SNC este existența con-
simțământului asociaților, dat prin contractul de societate sau ulterior încheierii acestuia.
Cesiunea aportului de capital social este un contract prin care cedentul-asociat se obligă
în schimbul unui preț să transmită partea sa de capital cesionarului.
Pentru ca operațiunea să fie opozabilă terților trebuie îndeplinite următoarele
formalități:
– contractul trebuie încheiat în formă autentică;
– contractul de cesiune se înregistrează în registrul comerțului, potrivit art. 21 din
Legea nr. 26/1990. Cesiunea își va produce efectele din ziua efectuării mențiunii
privind acest act în registrul comerțului;
– cesiunea trebuie notificată societății (debitorul cedat).
187
Deși cedentul nu mai are calitatea de asociat, ca urmare a efectuării cesiunii, nu este
considerat liberat de ceea ce datorează societății din aportul său de capital (art. 87
alin. (2)).
Asociatul cedent rămâne obligat față de terți pentru operațiunile făcute de societate până
la data înregistrării cesiunii în registrul comerțului (art. 87 alin. (3) și art. 225 alin.
(1)). Dacă la această dată sunt operațiuni în curs de executare, asociatul este obligat să
suporte consecințele și nu-și va putea retrage partea care i se cuvine decât după
terminarea acelor operațiuni (art. 225 alin. (2)).
 Controlul gestiunii societății. Controlul gestiunii societății este realizat de asocia-

ții care nu au calitatea de administratori.
8.2. Funcționarea societăților în comandită simplă

8.2.1. Specificul funcționării societăților în comandită simplă
Specificul funcționării unei societăți în comandită simplă este dat de existența celor
două categorii de asociați, comanditați și comanditari, deoarece fiecare categorie de aso-
ciați are drepturi și obligații deosebite în cadrul societății.
Deoarece, potrivit art. 90 din Legea societăților, dispozițiile referitoare la funcționarea
SNC, respectiv art. 75, 76 alin. (1), art. 77, 79, 83, 84, 86 și 87 din Legea societăților, se
aplică și SCS, înseamnă că:
– societatea poate fi reprezentată de fiecare administrator, iar în cazul SCS numai de
asociații comanditați (art. 75);
– administratorii comanditați pot lucra împreună sau separat, iar dacă lucrează îm-
preună deciziile se iau în unanimitate (art. 76 alin. (1));
– deciziile se iau prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capita-
lului social în cazul:
 alegerii administratorilor, al fixării puterilor lor, al duratei însărcinării, al re-
munerației acestora (art. 77 alin. (1));
 revocării administratorilor, al limitării puterilor lor (art. 77 alin. (2));
 divergenței dintre administratori (art. 76 alin. (1));
 aprobării situației financiare anuale (art. 86);
 deciziilor referitoare la introducerea acțiunii în răspundere a administratori-
lor (art. 86);
– asociatul, comanditat sau comanditar, care într-o operațiune determinată are, pe
cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate
lua parte la nicio deliberare sau decizie privind aceste operațiuni;
– dacă aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, comanditați sau co-
manditari, acestea sunt obligate solidar față de societate. Ele sunt obligate să de-
188
semneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport (art. 83);
– asociatul, comanditar sau comanditat, care a depus ca aport una sau mai multe cre-
anțe nu este liberat cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost
depuse (art. 84);
– cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă prin actul con-
stitutiv (cu toate consecințele ce decurg din această operațiune) (art. 87);
– asociatul, comanditat sau comanditar, are obligația să efectueze aportul. Nerespec-
tarea acestei obligații atrage răspunderea asociaților (art. 65 alin. (2)) și chiar ex-
cluderea acestora din societate (art. 222 lit. a)).
8.2.2. Drepturile asociaților comanditați

Administrarea SCS este încredințată unuia sau mai multor asociați comanditați
(art. 88), iar dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, deci
exclusiv comanditaților (art. 75).
Comanditatul poate folosi capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul său,
sau în acela al unei alte persoane, numai cu consimțământul scris al celorlalți
comanditați, în caz contrar fiind obligat să restituie societății beneficiile care au rezultat
și să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate (art. 80).
Comanditatul poate folosi fondurile societății, dar nu mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul socie-
tății. În caz contrar este răspunzător pentru sumele luate și pentru daune. Actul
constitutiv poate prevedea dreptul asociaților comanditați de a lua din casa societății
anumite sume pentru cheltuielile particulare. (art. 81)
Comanditații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în
numele societății de persoanele care o reprezintă (art. 85 alin. (1)).
Legea societăților prevede și în privința comanditarului anumite drepturi, și anume:
– poate încheia anumite operațiuni în contul societății numai în baza unei procuri
speciale pentru operațiuni determinate, dată de reprezentanții societății și înscrisă în
registrul comerțului. În caz contrar, comanditarul devine răspunzător față de terți,
nelimitat și solidar, pentru toate obligațiile societății contractate de la data
operațiunii încheiate de el (art. 89 alin. (1));
– are dreptul să îndeplinească servicii în administrarea internă a societății, să
facă acte de supraveghere, să participe la numirea și la revocarea administratorilor,
când legea prevede acest lucru (art. 89 alin. (2));
– are dreptul să acorde autorizare administratorilor pentru operațiunile ce de-
pășesc puterile lor (art. 89 alin. (2));
189
– are dreptul să ceară o copie de pe situațiile financiare anuale și să controleze
exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale și a celorlalte documente
justificative (art. 89 alin. (3)).
 Controlul gestiunii societății

Gestiunea societății poate fi controlată de oricare asociat comanditat care nu are cali-
tatea de administrator sau de oricare asociat comanditar care în temeiul art. 189 alin. (3)
din Legea societăților are posibilitatea de a cerceta registrele comerciale și documentele
justificative.
8.3. Funcționarea societăților pe acțiuni

Cu privire la funcționarea societăților pe acțiuni, Legea societăților are în vedere aspec-
tele referitoare la:
1. titlurile de valoare emise de SA, acțiunile și obligațiunile;
2. organele societății pe acțiuni, acestea fiind reprezentate de:
– adunările generale;
– administrarea societății;
– auditul financiar, auditul intern și cenzorii;
3. registrele societății și situațiile financiare anuale.
8.3.2. Titlurile de valoare emise de societățile pe acțiuni

În societățile pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate
(art. 91 alin. (1)).
 Acțiunile emise de societățile pe acțiuni

Capitalul social al unei SA nu poate fi mai mic de 90.000 lei (art. 10 alin. (1)).
Acesta este reprezentat prin acțiuni (art. 91 alin. (1)).
Noțiunea de acțiune are mai multe accepțiuni:
a) este o fracțiune a capitalului social. Fracțiunile de capital social trebuie să fie de o
valoare egală, acordând posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1));
b) dreptul asupra acestei fracțiuni de capital rezultă din calitatea de acționar a persoa-
nei din cadrul raportului juridic de tip societar; raportul juridic este stabilit între
acționar și societate și este născut ca urmare a aportului efectuat;
c) este un titlu de valoare care încorporează drepturile și obligațiile izvorâte din
calitatea de acționar. Calificarea de valoare mobiliară a acțiunii este legată de insti-
tuția societății cotate și a ofertei publice.
190
 Caracteristicile acțiunii1
a) O acțiune are o valoare nominală, stabilită prin actul constitutiv. Acțiunile nu
pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor nominală (art. 92 alin. (1)).
Valoarea nominală a unei acțiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei. La momentul
constituirii societății, acțiunea are valoarea nominală stabilită de actul constitutiv. Pe
parcursul funcționării acesteia, valoarea nominală a unei acțiuni poate să crească sau să
scadă, după cum activul net este mai mare sau mai mic decât capitalul.
b) Acțiunile trebuie să fie de valoare egală, acordând prin urmare posesorilor
drepturi egale (art. 94 alin. (1)). De la această regulă există o excepție, potrivit art. 94
alin. (2), în sensul că actul constitutiv poate prevedea emiterea de acțiuni preferențiale
care conferă titularilor drepturi diferite, în condițiile art. 95 și 96 din Legea societăților.
c) Acțiunile sunt indivizibile (art. 102 alin. (1)). O acțiune nominativă poate deveni
proprietatea mai multor persoane, caz în care societatea nu este obligată să înscrie
transmiterea, atâta timp cât acele persoane nu vor desemna un reprezentant unic pentru
exercitarea drepturilor rezultând din acțiune.
Când acțiunea la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să desemneze un
reprezentant comun. Dacă acțiunea nominativă sau la purtător este proprietatea indiviză
sau comună a mai multor persoane, acestea sunt răspunzătoare în mod solidar pentru
obligația de efectuare a vărsămintelor datorate.
d) Acțiunile sunt titluri negociabile. La constituirea societății sau în momentul emi-
terii lor, acestea au o valoare nominală sau de emisiune. Ulterior acestor date, acțiunile
au o valoare mai mică sau mai mare, care reprezintă valoarea reală.
Prin urmare, acțiunile încorporează o anumită valoare, care poate fi diferită în funcție de
criteriul adoptat, fiind considerate titluri de valoare și denumite și valori mobiliare.
Ele se pot transmite în condițiile legii, transmisibilitatea acțiunilor fiind esența acestora.
Datorită posibilității transmiterii lor, sunt calificate ca titluri negociabile. Nu sunt
considerate titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite de literatura juridică
titluri corporative, societare sau de participațiune.
 Cuprinsul acțiunii
Acțiunile trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
– denumirea și durata societății;
– data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este înmatriculată
societatea, codul unic de înregistrare și numărul Monitorului Oficial al României,
Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea;
– capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a
acțiunilor și vărsămintele efectuate;
– avantajele acordate fondatorilor. (art. 93 alin. (2))
191
Acțiunile nominative trebuie să cuprindă și:
– numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul acționarului persoană
fizică;
– denumirea, sediul, numărul de înmatriculare și codul unic de înregistrare (CUI/CIF)
ale acționarului persoană juridică, după caz. (art. 93 alin. (3))
Acțiunile trebuie să poarte semnătura a 2 membri ai consiliului de administrație, res -
pectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a di-
rectorului general unic (art. 93 alin. (4)).
 Tipuri de acțiuni
a) După modul de transmitere, acțiunile sunt nominative și la purtător.
Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont, caz în care se înregistrează în registrul acționa-
rilor.
Acțiunile pe suport hârtie pot fi emise și sub forma unor titluri cumulative pentru mai
multe acțiuni (art. 92 alin. (5)). Acționarului i se poate elibera un înscris care să
cuprindă mai multe acțiuni. Dacă nu a emis și nu a eliberat acțiuni în formă materială,
societatea, din oficiu sau la cererea acționarilor, le va elibera câte un certificat de
acționar. Acesta trebuie să cuprindă datele prevăzute de lege referitoare la cuprinsul
acțiunilor, atât nominative, cât și la purtător, potrivit art. 93 alin. (2), și în plus:
– numărul, categoria și valoarea nominală a acțiunilor proprietate a acționarului;
– poziția la care acționarul este înscris în registrul acționarilor;
– după caz, numărul de ordine al acțiunilor. (art. 97)
Tipul acțiunilor, nominative sau la purtător, este determinat prin actul constitutiv. Dacă
actul constitutiv nu determină felul acțiunilor, acestea vor fi nominative.
Acțiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative (art. 92 alin. (2)).
Legea societăților prevede și posibilitatea convertirii acțiunilor, a celor nominative în
acțiuni la purtător și invers, prin hotărârea adunării generale extraordinare a ac-
ționarilor, luată în condițiile art. 115 din Legea societăților (art. 92 alin. (4)).
b) Legea societăților reglementează două categorii de acțiuni:

– acțiuni ordinare, care conferă posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1)) și
care cuprind toate tipurile de acțiuni: nominative, la purtător, dematerializate, pe
suport hârtie;
– acțiuni care conferă drepturi diferite (art. 94 alin. (2)), denumite acțiuni prefe-
rențiale, cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 95 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale conferă titularului următoarele drepturi:
192
– dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al
exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări (art. 95 alin. (1) lit. a)). În
caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale vor dobândi
drept de vot, începând de la data scadenței obligației de plată a dividendelor ce
urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea
generală hotărăște că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării
respectivei hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a dividendelor
restante (art. 95 alin. (4));
– drepturile recunoscute acționarilor cu acțiuni ordinare, inclusiv dreptul de a
participa la adunarea generală, cu excepția dreptului de a participa și de a
vota, în temeiul acestor acțiuni (art. 95 alin. (1) lit. b)).
Acțiunile preferențiale nu pot depăși o pătrime din capitalul social și vor avea ace-
eași valoare nominală ca acțiunile ordinare (art. 95 alin. (2)).
Acțiunile preferențiale și acțiunile ordinare pot fi convertite dintr-o categorie în alta prin
hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor, luată în condițiile art. 115 din
Legea societăților (art. 95 alin. (5)).
Acțiunile cu dividend prioritar fără drept de vot nu pot avea ca titulari administratorii,
directorii, respectiv membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere, și nici
cenzorii societății (art. 95 alin. (3)).
c) O altă categorie de acțiuni sunt acțiunile proprii dobândite de societate. So-

cietatea nu poate subscrie propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)). Dacă acțiunile unei
societăți sunt subscrise de o persoană acționând în nume propriu, dar în contul societății
în cauză, se consideră că subscriitorul a subscris acțiunile pentru sine, fiind obligat să
achite contravaloarea acestora (art. 103 alin. (2)).
O societate poate dobândi propriile acțiuni fie direct, fie prin persoane care acțio-
nează în nume propriu, dar pe seama societății în cauză, cu respectarea următoarelor
condiții:
– adunarea generală extraordinară a acționarilor autorizează dobândirea de către
societate a propriilor acțiuni. Aceasta va stabili condițiile dobândirii, în special nu-
mărul maxim de acțiuni ce urmează a fi dobândite, durata pentru care este acordată
autorizația și care nu poate depăși 18 luni de la data publicării hotărârii în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și, în cazul unei dobândiri cu titlu
oneros, contravaloarea lor minimă și maximă;
– valoarea acțiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în porto-
foliul său, nu poate depăși 10% din capitalul social subscris;
– tranzacția poate avea ca obiect doar acțiuni integral liberate;
193
– plata acțiunilor dobândite în acest fel se face numai din profitul distribuibil și din
rezervele disponibile ale societății, înscrise în ultima situație financiară anuală apro-
bată, cu excepția rezervelor legale. (art. 1031 alin. (1))
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaților societății, acțiu-
nile astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii (art.
1031 alin. (2)).
Consiliul de administrație va include în raportul de gestiune ce însoțește situațiile fi-
nanciare anuale următoarele informații:
– motivele care au determinat dobândirea de acțiuni proprii;
– numărul și valoarea nominală a acțiunilor dobândite și a celor înstrăinate pe durata
exercițiului financiar și procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl
reprezintă;
– în cazul dobândirii sau înstrăinării cu titlu oneros, contravaloarea acțiunilor do-
bândite;
– numărul și valoarea nominală a tuturor acțiunilor dobândite și deținute de societate
și procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă. (art. 1051).
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite în altfel de condiții decât cele prevăzute de Legea
societăților, ele vor trebui înstrăinate în modul stabilit de adunarea generală extra-
ordinară în termen de cel mult un an de la data subscrierii lor (art. 1041 alin. (1)).
Dacă valoarea nominală a propriilor acțiuni dobândite de societate fie direct, fie prin in-
termediul unei persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății, inclusiv
valoarea nominală a acțiunilor proprii existente deja în portofoliul societății, depășește
10% din capitalul social subscris, acțiunile depășind acest procent vor trebui înstrăinate
în termen de 3 ani de la dobândire (art. 1041 alin. (2)).
Acțiunile neînstrăinate în termenele menționate, de un an și 3 ani, vor trebui anulate,
societatea fiind obligată să reducă în mod corespunzător capitalul social (art. 104 1
alin. (3)).
Restricțiile referitoare la dobândirea propriilor acțiuni de către o societate (prevăzute la
art. 1031 din Legea societăților) nu se aplică:
– acțiunilor dobândite ca urmare a unei decizii a adunării generale de reducere a
capitalului social, potrivit art. 207 alin. (1) lit. c) din Legea societăților;
– acțiunilor dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal;
– acțiunilor integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătorești, într-o
procedură de executare silită împotriva unui acționar, debitor al societății;
– acțiunile integral liberate, dobândite cu titlu gratuit. (art. 104 lit. d))
194
O societate nu are dreptul să acorde avansuri sau împrumuturi și nici să constituie
garanții în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor acțiuni de către un terț
(art. 106 alin. (1)).
Dobândirea propriilor acțiuni se poate face și prin constituirea de garanții reale
mobiliare asupra propriilor acțiuni, fie direct, fie prin persoane care acționează în
nume propriu, dar pe seama societății (art. 107 alin. (1)). Acțiunile astfel dobândite vor
fi contabilizate separat.
Acțiunile proprii dobândite de societate în condițiile menționate nu dau drept la
dividende și nici la vot în adunările generale, dreptul de vot fiind suspendat pe
perioada deținerii lor de către societate (art. 105 alin. (1) și (2)).
 Condițiile de emitere a acțiunilor

a) Acțiunile pot fi emise:
– numai la o sumă cel puțin egală cu valoarea lor nominală (art. 92 alin. (1));
– numai după înmatricularea societății în registrul comerțului, deoarece po-
trivit art. 93 alin. (2) din Legea societăților cuprinsul acțiunii trebuie să pre -
vadă numărul din registrul comerțului sub care este înmatriculată societatea.
b) Nu se vor putea emite noi acțiuni și nu se va putea majora capitalul social până
nu vor fi complet plătite cele din emisiunea precedentă (art. 92 alin. (3)).
 Transmiterea acțiunilor
 Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise atât în formă materială,
cât și în formă dematerializată se transmite prin declarație făcută în registrul
acționarilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor. În cazul trans -
miterii acțiunii emise în formă materială se face mențiune despre transmitere și pe
titlu (art. 98 alin. (1)).
Subscriitorii și cesionarii ulteriori răspund nelimitat și solidar pentru plata acțiunilor
timp de 3 ani, termen care începe să curgă de la data când s-a făcut mențiunea de
transmitere în registrul acționarilor (art. 98 alin. (3)).
Acționarii care oferă prin vânzare acțiunile lor prin ofertă publică vor proceda con-
form legislației pieței de capital (art. 108).
 Dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtător se transmite prin simpla
tradițiune a acestora (art. 99).
 Prin actul constitutiv se pot prevedea și alte forme de transmitere a dreptului
de proprietate asupra acțiunilor (art. 98 alin. (1)).
 Transmiterea acțiunilor poate fi restricționată și prin lege, astfel că societatea
nu poate dobândi propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)) decât cu aprobarea adunării
generale extraordinare a acționarilor, în condițiile menționate anterior, cu
respectarea dispozițiilor imperative impuse de Legea societăților.
195
 Ipoteca mobiliară asupra acțiunilor
Acțiunile pot face obiectul unei ipoteci mobiliare. Constituirea de ipoteci mobiliare
asupra acțiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, care trebuie să cuprin-
dă următoarele:
– cuantumul datoriei;
– valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează;
– menționarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor și debitorul acționar sau de man-
datarii acestora, în cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în formă ma-
terială. (art. 991 alin. (1))
Ipoteca se înregistrează în registrul acționarilor ținut de consiliul de administrație,
respectiv de directorat sau, după caz, de societatea independentă care ține registrul ac-
ționarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit garanția reală mobiliară asupra
acțiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. (art. 991 alin. (2))
De asemenea, ipoteca se înregistrează și în Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare, dată de la care devine opozabilă terților și dobândește rangul în ordinea de
preferință a creditorilor (art. 991 alin. (3)).
 Consecințele neplății vărsămintelor. Anularea acțiunilor

Dacă acționarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează, în condițiile
cerute pentru constituirea prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție
publică, potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) și b) și art. 21, societatea îi va invita să-și înde-
plinească această obligație, printr-o somație colectivă, publicată de două ori, la un
interval de 15 zile, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și într-un ziar de
largă răspândire (art. 100 alin. (1)).
Dacă în urma acestei somații acționarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de admi-
nistrație, respectiv directoratul va putea decide:
– fie urmărirea acționarilor pentru vărsămintele restante;
– fie anularea acestor acțiuni nominative. (art. 100 alin. (2))
Decizia de anulare se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, cu
specificarea numărului de ordine al acțiunilor anulate. În locul acțiunilor anulate vor
fi emise noi acțiuni purtând același număr, care vor fi vândute. Sumele obținute din
vânzare vor fi întrebuințate pentru acoperirea cheltuielilor de publicare și de vânzare, a
dobânzilor de întârziere și a vărsămintelor neefectuate, iar restul va fi înapoiat acțio-
narilor. Dacă din prețul obținut nu se acoperă toate sumele datorate societății sau
dacă vânzarea nu se realizează din cauza lipsei cumpărătorilor, societatea se va putea
îndrepta împotriva subscriitorilor și cesionarilor. Dacă nu s-au realizat sumele da-
torate nici în urma acestor formalități, se va proceda de îndată la reducerea capi-
196
talului social în proporție cu diferența dintre acesta și capitalul existent. (art. 100
alin. (3)-(7))
 Drepturile și obligațiile acționarilor

Atunci când acțiunea nominativă aparține mai multor persoane, drepturile ce decurg din
acțiune vor fi exercitate de un reprezentant unic desemnat de ceilalți coproprietari. Dacă
acțiunea la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să-și desemneze, de
asemenea, un reprezentant comun. (art. 102 alin. (2)-(3))
 Drepturile acționarilor
1. Dreptul de a participa la adunările generale ale acționarilor. Acționarii au drep-
tul să participe la adunările generale, direct sau prin reprezentanți. Aceștia pot participa
prin reprezentare în baza unei împuterniciri 1 acordate pentru respectiva adunare generală
(art. 125 alin. (1)).
Acționarii care nu au capacitate de exercițiu, precum și persoanele juridice pot fi repre-
zentați/reprezentate prin reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da altor persoane
împuternicire pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (2)).
Au dreptul de a participa la adunările generale și titularii de acțiuni preferențiale (art. 95
alin. (1) lit. b)).
2. Dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi poate fi exer-
citat de unul sau mai mulți acționari reprezentând, individual sau împreună, cel puțin
5% din capitalul social (art. 1171 alin. (1)).
3. Dreptul acționarilor de a adresa consiliului de administrație, respectiv directo-
ratului întrebări în scris referitoare la activitatea societății, înaintea datei de des-
fășurare a adunării generale. Răspunsurile vor fi date în cadrul adunării generale. În
cazul în care societatea deține o pagină de internet proprie, în lipsa unei dispoziții con -
trare în actul constitutiv, răspunsul se consideră dat dacă informația solicitată este
publicată pe pagina de internet a societății, la secțiunea „Întrebări frecvente” (art. 117 2
alin. (3)).
4. Dreptul acționarilor de a participa la adunările speciale. Titularii fiecărei cate-
gorii de acțiuni se reunesc în adunări speciale, spre exemplu, adunarea specială a titu-
larilor de acțiuni nominative, de acțiuni la purtător, de acțiuni preferențiale. Actul con-
stitutiv al societății este cel care stabilește condițiile în care se convoacă, se întrunesc și
se desfășoară aceste adunări. Orice titular al unor asemenea acțiuni are dreptul să par-
ticipe la aceste adunări. (art. 96)
5. Dreptul la vot în adunările generale. Acționarii își exercită dreptul de vot în adu-
narea generală proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă (art. 120), în
conformitate cu dispozițiile art. 101 alin. (1) din Legea societăților, care precizează că
197
orice acțiune dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel.
Actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai
mult de o acțiune (art. 101 alin. (2)).
Acționarilor care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadență li se suspendă
exercițiul dreptului de vot (art. 101 alin. (3)).
Titularii de acțiuni preferențiale nu au drept de vot în adunările generale (art. 95 alin.
(1) lit. b)). Totuși, în caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale vor
dobândi drept de vot1 (art. 95 alin. (4)).
Referitor la acțiunile proprii subscrise de societate, pe toată durata posedării lor de
către aceasta dreptul de vot pe care îl conferă este suspendat (art. 105 alin. (2)).
Dacă asupra acțiunilor sunt constituite garanții reale mobiliare, respectiv ipoteci
imobiliare (în condițiile art. 991 din Legea societăților), dreptul de vot aparține proprie-
tarului (art. 124 alin. (2)).
Acționarii pot participa și vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei îm-
puterniciri acordate pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (1)).
Sunt interzise cedarea dreptului de vot, ca și exercitarea acestui drept în alt mod decât
cel prevăzut de lege. În acest sens Legea societăților prevede expres:
– dreptul de vot nu poate fi cedat (art. 128 alin. (1));
– orice convenție prin care acționarul se obligă să exercite dreptul de vot în confor-
mitate cu instrucțiunile date sau propunerile formulate de societate sau de persoa-
nele cu atribuții de reprezentare este nulă (art. 128 alin. (2)).
6. Dreptul acționarilor la dividende. Dividendele se distribuie acestora proporțional
cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a acțio-
narilor sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării
situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. În caz contrar,
societatea datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare. (art. 67 alin. (2))1
Acțiunile proprii subscrise de societate nu dau dreptul la dividende pe perioada deținerii
lor de către societate (art. 105 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale dau dreptul la un dividend prioritar. Acest drept este prelevat
asupra beneficiului distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări
(art. 95 alin. (1) lit. a)).
7. Dreptul acționarilor de a consulta raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorului
financiar, care se depune la sediul societății și la cel al sucursalelor în cele 15 zile care
preced întrunirea adunării generale (art. 184 alin. (1)).
198
Acționarii au dreptul să ceară consiliului de administrație, respectiv directoratului, pe
cheltuiala lor, copii de pe aceste documente. Sumele percepute nu pot depăși costurile
administrative implicate de furnizarea acestora. (art. 184 alin. (2))
8. Dreptul acționarilor asupra părții cuvenite din lichidarea societății. După ter-
minarea lichidării, lichidatorii întocmesc situația financiară finală, prin care arată partea
ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății, însoțită de raportul
cenzorilor sau, după caz, raportul auditorilor financiari (art. 268 alin. (1)).
9. Dreptul fiecărui acționar de a fi informat, la cerere, cu privire la rezultatele
votului, pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale (art. 131 alin. (5)).
10. Oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat
contra și au cerut să se insereze în procesul-verbal al ședinței acest lucru are dreptul să
atace în justiție hotărârile contrare legii sau actului constitutiv, în termen de 15 zile
de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 132 alin. (2)).
11. Dacă acționarii nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunările generale referitoare
la schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului societății în
străinătate, la schimbarea formei societății, la fuziunea sau divizarea acesteia, ei au
dreptul să se retragă din societate (art. 134 alin. (1)).
 Obligațiile acționarilor
1. Principala obligație a acționarilor este de a efectua vărsământul subscris.
– La constituirea unei SA prin subscriere integrală și simultană, capitalul social vărsat
la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferența de capital
social subscris va fi vărsată:
 pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la
înmatricularea societății;
 pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de
la data înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
– Pentru SA care se constituie prin subscripție publică, se impune ca întregul capital
social să fi fost subscris și fiecare acceptant să fi vărsat în numerar jumătate din
valoarea acțiunilor subscrise la CEC SA sau la una dintre unitățile acesteia. Restul
de capital social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.
Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebuie acoperite integral. (art. 21)
2. Dacă o acțiune este proprietatea indiviză sau comună a mai multor persoane,
acționarii răspund nelimitat și solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate
(art. 102 alin. (4)).
Situația acțiunilor trebuie să fie cuprinsă în anexa la situația financiară anuală și, în mod
special, să se precizeze dacă ele au fost integral liberate și, după caz, numărul acțiunilor
pentru care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea vărsămintelor (art. 109).
199
 Obligațiunile
Obligațiunea este un titlu de valoare, negociabil, emis de SA, care încorporează o cre-
anță pe termen lung asupra acesteia.
Obligațiunile conferă titularilor de obligațiuni, numiți obligatari, drepturi de creanță,
egale, ce corespund valorii nominale a obligațiunilor.
 Natura juridică a obligațiunii

Natura juridică a obligațiunii se poate defini prin comparație cu cea a acțiunii:
a1) acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social;
a2) obligațiunile sunt fracțiuni egale ale unui împrumut unic pe care îl face socie-
tatea emitentă;
b1) posesiunea acțiunii conferă titularului calitatea de asociat/acționar, din care
rezultă posibilitatea acestuia de a exercita anumite drepturi patrimoniale
(dreptul la dividende, dreptul la o parte din patrimoniul societății după lichi-
dare) și nepatrimoniale (dreptul de a participa la adunările generale, dreptul la
vot);
b2) posesiunea obligațiunii conferă calitatea de creditor a obligatarului, cu posi-
bilitatea acestuia de a exercita drepturile referitoare la suma care reprezintă va-
loarea obligațiunii subscrise și la dobânzile aferente acesteia;
c) raportul juridic ce stă la baza emisiunii de acțiuni este un raport societar cu
efecte juridice deosebite, diferit de raportul juridic care dă naștere emisiunii
de obligațiuni: împrumut, convertirea unui debit ce rezultă dintr-un cont curent,
convertirea unor acțiuni în obligațiuni, dare în plată.
Obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă demate-
rializată, prin înscriere în cont (art. 167 alin. (3)).
 Conținutul obligațiunii
Titlurile obligațiunilor trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislația pieței de capital,
respectiv Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (art. 170 alin. (3)).
Obligațiunile trebuie să poarte semnătura a 2 membri ai consiliului de administrație,
respectiv ai directoratului sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a
directorului general unic (art. 170 alin. (4) coroborat cu art. 93 alin. (4)).
 Condițiile emiterii de obligațiuni

– emiterea de obligațiuni este hotărâtă de adunarea generală extraordinară (art. 113 lit.
l));
– valoarea nominală a unei obligațiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei (art. 167 alin.
(1));
200
– obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să fie de o valoare egală și acordă pose-
sorilor lor drepturi egale (art. 167 alin. (2));
– valoarea nominală a obligațiunilor convertibile în acțiuni va trebui să fie egală cu
cea a acțiunilor (art. 170 alin. (5)).
Pentru a emite obligațiuni prin ofertă publică (de vânzare), administratorii unei societăți
vor publica un prospect de emisiune aprobat de Comisia Națională a Valorilor
Mobiliare. Deoarece legea nu precizează unde se publică prospectul de emisiune, acesta
se va publica în presă.
Oferta publică de vânzare va fi făcută printr-un intermediar autorizat să presteze servicii
de investiții financiare.
 Subscripția obligațiunilor
Obligațiunile vor fi subscrise pe exemplarele prospectului de emisiune. Valoarea obli-
gațiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată. (art. 170 alin. (1) și (2))
 Transmiterea obligațiunilor
 Dreptul de proprietate asupra obligațiunilor emise în formă materială se transmite
prin declarația făcută în registrul obligațiunilor și prin mențiunea pe titlu, semnată
de cedent și de cesionar; părțile pot fi reprezentate și prin mandatari.
 În cazul obligațiunilor dematerializate, dreptul de proprietate se transmite prin de-
clarația făcută în registrul obligațiunilor, semnată de cedent și de cesionar sau de
mandatarii lor.
 Drepturile deținătorilor de obligațiuni

Deținătorii de obligațiuni, în calitatea lor de creditori ai societății, beneficiază de anu-
mite drepturi:
1. de a se întruni în adunările generale ale obligatarilor, pentru a delibera asupra
intereselor lor (art. 171 alin. (1)). Adunările generale ale obligatarilor, în ceea ce
privește formele, condițiile, termenele convocării, depunerea titlurilor și votarea, se
supun acelorași reguli ce privesc adunarea ordinară a acționarilor (art. 171 alin.
(3));
2. de a li se rambursa la scadență sau anticipat, de către societatea emitentă, obli-
gațiunile, cu dobânzile aferente (art. 176 alin. (1) și (2));
3. de a converti obligațiunile existente în acțiuni ale societății emitente, în con-
dițiile stabilite în prospectul de ofertă publică (art. 176 alin. (3)).
1. Dreptul de a se întruni în adunări generale. Legea societăților reglementează
posibilitatea organizării obligatarilor în adunări generale, în vederea apărării drepturilor
lor.
201
Convocarea adunării generale se face pe cheltuiala societății care a emis obligațiunile, la
cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra parte din titlurile emise și
nerambursate. După ce au fost numiți reprezentanții deținătorilor de obligațiuni, și
aceștia pot cere convocarea adunării generale.
La adunarea generală a obligatarilor au dreptul să participe toți deținătorii de obligațiuni
din aceeași emisiune. Obligatarii pot fi reprezentați în adunare prin mandatari, în
privința cărora legea introduce o restricție, în sensul că nu pot avea această calitate
administratorii, directorii, respectiv membrii directoratului, ai consiliului de supra-
veghere ori cenzorii sau funcționarii societății (art. 171 alin. (5)).
Adunarea generală a deținătorilor de obligațiuni, în condițiile în care este legal cons-
tituită, este îndreptățită:
a) să numească un reprezentant al deținătorilor de obligațiuni și unul sau mai mulți
supleanți, cu dreptul de a-i reprezenta față de societate și în justiție, fixându-le
remunerația; aceștia nu pot lua parte la administrarea societății, dar vor putea asista
la adunările sale generale;
b) să îndeplinească toate actele de supraveghere și de apărare a intereselor lor comune
sau să autorizeze un reprezentant cu îndeplinirea lor;
c) să constituie un fond, format dintr-o parte a dobânzilor cuvenite obligatarilor, pen-
tru cheltuielile necesare apărării drepturilor lor, stabilind reguli pentru gestiunea
acestui fond;
d) să se opună oricărei modificări a actului constitutiv sau a condițiilor împrumutului
prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor deținătorilor de obligațiuni;
e) să se pronunțe asupra emiterii de noi obligațiuni. (art. 172 alin. (1))
Hotărârile adunării vor fi aduse la cunoștința societății în termen de cel mult 3 zile de la
data adoptării lor.
Pentru validitatea deliberărilor, hotărârea se ia după cum urmează:
– în vederea numirii reprezentantului obligatarilor, a îndeplinirii actelor de suprave-
ghere și constituirea fondului necesar cheltuielilor, hotărârea se ia cu o majoritate
reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate;
– în vederea executării opoziției la modificarea actului constitutiv sau a condițiilor
împrumutului și pentru emiterea de noi obligațiuni, este necesară prezența în
adunare a deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din titlurile nerambursate
și votul favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate de adunare.
Hotărârile adoptate de adunarea obligatarilor sunt opozabile și deținătorilor de obli-
gațiuni care nu au luat parte la adunare sau care au votat contra. Aceștia sunt îndrep-
tățiți:
– să ceară inserarea în procesul-verbal al ședinței a faptului că nu au participat la adu-
nare sau că au votat contra;
202
– să atace în justiție hotărârile adunării obligatarilor.
Termenul și efectele aplicabile acțiunii în justiție împotriva hotărârilor adunării generale
a obligatarilor de către cei îndreptățiți sunt aceleași ca pentru acțiunea în justiție
împotriva hotărârilor adunării generale a acționarilor (art. 132-133).
2. Rambursarea obligațiunilor. Obligațiunile se rambursează de către societatea
emitentă:
– la scadență;
– înainte de scadență, anticipat.
Înainte de scadență pot fi rambursate obligațiunile din aceeași emisiune și cu ace-
eași valoare nominală, prin tragere la sorți. În acest caz, rambursarea se face la o
sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate și anunțată public cu cel
puțin 15 zile înainte de data tragerii la sorți.
3. Convertirea obligațiunilor. Conversia unei categorii de obligațiuni în altă catego-
rie sau în acțiuni este un atribut al adunării generale extraordinare a acționarilor (art.
113 lit. k)). Aceasta are ca rezultat majorarea capitalului social al societății cu valoarea
obligațiunilor convertite.
8.3.3. Organele societăților pe acțiuni

Unul dintre elementele constitutive ale personalității juridice a societății, respectiv a SA,
este reprezentat de organele deliberative, de executare și de control:
– adunarea generală a acționarilor, AGA, organ deliberativ, prin excelență colec-
tiv, care reprezintă voința colectivă a societății prin intermediul hotărârilor sale;
– administrarea SA, care asigură gestiunea patrimoniului societății și reprezen-
tarea acesteia, realizată de administratori / consiliul de administrație și directori
potrivit sistemului unitar și de consiliul de supraveghere și directorat potrivit sis-
temului dualist;
– cenzorii sau, după caz, auditorii, organe de control care verifică activitatea orga-
nelor de gestiune (administratorii).
Prin urmare, societatea este organizată și funcționează pe principiul separației de com-
petențe între elementele de structură, specializarea de funcții arătată fiind însă relativă.
Spre exemplu, adunarea generală este obligată să se pronunțe asupra gestiunii
consiliului de administrație, respectiv a directoratului (art. 111 alin. (2) lit. d)), dreptul
consiliului de administrație de a participa la elaborarea voinței sociale în limitele
stabilite de adunarea generală, de lege sau de actul constitutiv.
8.3.3.1. Adunarea generală a acționarilor

Adunarea generală este organul suprem de decizie al societății, care cuprinde toți acțio-
narii, pentru a forma și exprima voința socială.
203
Adunările generale sunt de două feluri: ordinare și extraordinare (art. 110 alin. (1)).
Acestea se țin la sediul societății și în localul indicat în convocare, dacă actul consti-
tutiv nu prevede altfel (art. 110 alin. (2)).
 Convocarea adunării generale
Adunarea generală este convocată de consiliul de administrație, respectiv de direc-
torat, ori de câte ori este necesar, în condițiile prevăzute de actul constitutiv.
Întrunirea acesteia va avea loc în cel puțin 30 de zile de la publicarea convocării în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 117 alin. (1) și (2)).
Convocarea se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și în unul
dintre ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societății sau din
cea mai apropiată localitate (art. 117 alin. (3)).
Convocarea se face în următoarele moduri, dacă nu sunt interzise prin actul constitutiv
sau prin lege și dacă toate acțiunile sunt nominative:
– numai prin scrisoare recomandată; sau
– dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică,
având încorporată, atașată sau logic asociată semnătura electronică, extinsă, ex-
pediată cu cel puțin 30 de zile înainte de data ținerii adunării, la adresa acționarilor,
înscrisă în registrul acționarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societății
dacă nu i-a fost comunicată în scris de acționar. (art. 117 alin. (4))
Aceste modalități de convocare nu pot fi utilizate dacă sunt interzise prin actul con-
stitutiv al societății sau prin dispoziții legale (art. 117 alin. (5)).
Convocarea are următorul cuprins:
– locul și data ținerii adunării;
– ordinea de zi, cu menționarea explicită a tuturor problemelor ce vor face obiectul
dezbaterilor adunării.
Dacă pe ordinea de zi figurează numirea administratorilor sau a membrilor consiliului
de supraveghere, în convocare se va menționa că lista cuprinzând informații cu privire
la numele, localitatea de domiciliu și calificarea profesională ale persoanelor propuse
pentru funcția de administrator se află la dispoziția acționarilor, putând fi consultată și
completată de aceștia (art. 117 alin. (6)).
Acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social
au dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi (art. 1171 alin. (1)).
Cererile se înaintează consiliului de administrație, respectiv directoratului, în cel
mult 15 zile de la publicarea convocării, în vederea publicării și aducerii la cunoștință
celorlalți acționari (art. 1171 alin. (2))1.
204
Adunarea generală va fi convocată în termen de cel mult 30 de zile și se va întruni în
termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii (art. 119 alin. (2)).
În cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul nu convoacă adunarea
generală, instanța de la sediul societății va putea autoriza convocarea adunării
generale de către acționarii care au formulat cererea. Prin încheierea de autorizare
instanța are dreptul:
– să aprobe ordinea de zi;
– să stabilească data de referință pentru acționarii îndreptățiți să fie înștiințați și să
voteze în cadrul adunării generale;
– să stabilească data ținerii adunării generale;
– să stabilească, dintre acționari, persoana care va prezida adunarea generală. (art.
119 alin. (3))
Președintele și secretarul vor semna un proces-verbal prin care se constată:
– îndeplinirea formalităților de convocare;
– data și locul adunării generale;
– acționarii prezenți;
– numărul acțiunilor;
– dezbaterile în rezumat;
– hotărârile luate;
– declarațiile făcute de acționari în ședință, la cererea acestora. (art. 131 alin. (1))
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de pre-
zență a acționarilor. Procesul-verbal se va trece în registrul adunărilor generale. (art.
131 alin. (2) și (3))
În cazul societăților închise cu acțiuni nominative, prin actul constitutiv se poate con-
veni ținerea adunărilor generale prin corespondență (art. 122).
 Atribuțiile adunărilor generale

Legea societăților prevede:
1. Atribuțiile adunării generale ordinare. Adunarea ordinară se întrunește cel puțin
o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar (art. 111 alin. (1)).
În afară de problemele înscrise pe ordinea de zi, adunarea generală ordinară este obli-
gată:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situațiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administrație, respectiv de directorat și de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, și să fixeze
dividendul;
205
b) să aleagă și să revoce membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului
de supraveghere, și cenzorii;
c) în cazul societăților ale căror situații financiare sunt auditate, să numească sau să
demită auditorul financiar și să fixeze durata minimă a contractului de audit fi-
nanciar;
d) să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs membrilor consiliului de ad-
ministrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, și cenzorilor, dacă nu
a fost stabilită prin actul constitutiv;
e) să se pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directora-
tului;
f) să stabilească bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate
pentru exercițiul financiar următor;
g) să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale
societății. (art. 111 alin. (2))
Pentru ca deliberările adunării ordinare să fie valide este necesară prezența acțio-
narilor care să dețină cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot.
Adoptarea hotărârilor se realizează pe baza principiului majorității, și anume hotărârile
se iau cu majoritatea voturilor exprimate, dacă actul constitutiv sau legea nu prevede
cerințe mai ridicate de cvorum și majoritate (art. 112 alin. (1)).
Dacă adunarea nu a putut lucra deoarece nu au fost îndeplinite condițiile referitoare la
validitatea deliberărilor adunării și la adoptarea hotărârilor, adunarea se va întruni după
a doua convocare. Problemele puse pe ordinea de zi a celei dintâi adunări vor putea fi
deliberate de către adunarea ordinară convocată a doua oară, indiferent de cvorumul
întrunit, luându-se hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate. Pentru a doua convocare,
actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată (art.
112 alin. (2)).
2. Atribuțiile adunării generale extraordinare. Adunarea generală extraordinară se

întrunește ori de câte ori este necesar să se ia o hotărâre pentru:
a) schimbarea formei juridice a societății;
b) mutarea sediului societății;
c) schimbarea obiectului de activitate al societății;
d) înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentanțe
sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel;
e) prelungirea duratei societății;
f) majorarea capitalului social;
g) reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni;
206
h) fuziunea cu alte societăți sau divizarea societății;
i) dizolvarea anticipată a societății;
j) conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător și invers;
k) conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
l) conversia unei categorii de obligațiuni în altă categorie sau în acțiuni;
m) emisiunea de obligațiuni;
n) oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare. (art. 113)
O parte din atribuțiile adunării generale extraordinare referitoare la mutarea sediului,
schimbarea obiectului de activitate, majorarea capitalului social va putea fi exercitată
prin delegație și de către consiliul de administrație, respectiv directorat, dacă s-a pre-
văzut acest lucru în actul constitutiv, dacă există o hotărâre a adunării generale extra-
ordinare în acest sens (art. 114 alin. (2)).
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare, dacă actul constitutiv nu
prevede altfel, este necesară:
– la prima convocare, prezența acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numărul
total de drepturi de vot;
– la convocările ulterioare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din
numărul total de drepturi de vot. (art. 115 alin. (1))
Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau reprezentați.
Decizia de modificare a obiectului principal de activitate, de reducere sau majorare a
capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, de divizare sau de dizol-
vare a societății se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot de-
ținute de acționarii prezenți sau reprezentați.
Actul constitutiv poate să prevadă cerințe de cvorum și de majoritate mai mari.
3. Adunarea specială. Titularii unei anumite categorii de acțiuni se pot organiza în

adunări speciale: adunarea specială a titularilor de acțiuni nominative, adunarea specială
a titularilor de acțiuni la purtător etc.
Modificarea drepturilor sau obligațiilor referitoare la o categorie de acțiuni se face nu-
mai după ce hotărârea adunării generale a fost aprobată de adunarea specială a de-
ținătorilor de acțiuni din aceeași categorie.
Dispozițiile privind convocarea, cvorumul și desfășurarea adunării generale a acționa-
rilor se aplică și adunărilor speciale.
Hotărârile adoptate de adunările speciale sunt supuse aprobării adunării generale co-
respunzătoare.
207
 Participanții la ședințele adunării generale
La adunarea generală participă acționarii, personal sau prin reprezentare. Acțio-
narii pot fi reprezentați de alți acționari, în baza unei procuri speciale. Procura specială
poate fi dată și altui coproprietar, în următoarele cazuri:
– dacă acțiunea este nominativă și devine proprietatea mai multor persoane, acestea
vor desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din
acțiune, respectiv pentru a participa la ședințele adunării generale;
– dacă acțiunea este la purtător și aparține mai multor persoane, acestea trebuie să
desemneze un reprezentant comun.
Acționarii care nu au capacitate de exercițiu și persoanele juridice pot fi reprezentate
prin reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da procură specială altor acționari
(art. 125 alin. (2)).
 Exercitarea dreptului la vot

Acționarii exercită dreptul lor de vot în adunările generale proporțional cu numărul
acțiunilor pe care le posedă (art. 120). Astfel, orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în
adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Actul constitutiv
poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune
(art. 101 alin. (1) și (2)).
O situație specială în privința exercitării dreptului la vot este cazul acțiunilor asupra că-
rora sunt constituite garanții reale mobiliare (spre exemplu, constituirea de ipoteci) în
privința cărora dreptul de vot aparține proprietarului.
Legea instituie și o interdicție în privința exercitării dreptului de vot al administratorilor,
și anume că aceștia nu pot vota, în baza acțiunilor pe care le posedă, nici personal, nici
prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau ad-
ministrația lor ar fi în discuție (art. 126 alin. (1)). Ei pot vota însă situația financiară
anuală dacă, deținând cel puțin jumătate din participarea la capitalul social, nu se poate
forma majoritatea legală fără votul lor (art. 126 alin. (2)).
Pentru acționarii care posedă acțiuni la purtător, Legea societăților precizează că aceștia
își pot exercita dreptul de vot în adunarea generală numai dacă au depus acțiunile
respective la locurile arătate prin actul constitutiv sau prin înștiințarea de convocare, cu
cel puțin 5 zile înainte de adunare. Depunerea la timp a acțiunilor va fi constatată de
secretarul tehnic, printr-un proces-verbal. Acțiunile vor rămâne depuse pe baza unui
proces-verbal cel mult 5 zile de la data adunării generale. (art. 123 alin. (1))
Acționarii îndreptățiți să exercite dreptul de vot și celelalte drepturi sunt cei înscriși în
evidențele societății sau în cele furnizate de registrul independent privat al acționarilor,
corespunzătoare datei de referință. Data de referință este stabilită de către adminis-
tratorul unic sau consiliul de administrație pentru acționarii care au dreptul să fie
înștiințați și să voteze în cadrul adunărilor generale. Această dată nu va depăși 60 de zile
208
înainte de data la care adunarea generală este convocată pentru prima oară. (art. 123 alin.
(2))
Acționarul va trebui să se abțină de la deliberările privind operațiunea în care are, fie
personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societății
(art. 127 alin. (1)). Nerespectarea acestei dispoziții atrage răspunderea acționarului față
de daunele produse societății dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută (art.
127 alin. (2)).
În sfârșit, dreptul de vot nu poate fi cedat, astfel că este nulă orice convenție care pri -
vește exercitarea dreptului de vot în baza unor instrucțiuni date sau propuneri formulate
de societate sau de persoanele cu atribuții de reprezentare (art. 128).
 Desfășurarea ședinței
Ședința adunării generale se va deschide de către președintele consiliului de adminis-
trație sau de către acela care îi ține locul, în ziua și la ora arătate în convocare (art. 129
alin. (1)).
Adunarea generală va alege, dintre acționarii prezenți, 1 până la 3 secretari. Secretarii au
următoarele atribuții în cadrul adunării generale:
– verifică lista de prezență a acționarilor;
– arată capitalul social pe care îl reprezintă fiecare dintre aceștia;
– indică procesul-verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului
acțiunilor depuse;
– indică îndeplinirea formalităților cerute de lege și de actul constitutiv pentru ținerea
adunării generale. (art. 129 alin. (2))
Adunarea generală are dreptul să decidă ca operațiunile ce intră în atribuțiile secretarilor
să fie supravegheate sau îndeplinite de un notar public, pe cheltuiala societății. Procesul-
verbal al ședinței adunării generale va fi întocmit de către unul dintre secretari.
Președintele va desemna, dintre angajații societății, unul sau mai mulți secretari tehnici
pentru a lua parte la executarea operațiunilor prevăzute în sarcina celorlalți secretari,
aleși inițial de adunare (art. 129 alin. (3)-(5)). Președintele și unul dintre secretari vor
semna un proces-verbal constatator al îndeplinirii formalităților de convocare (data și
locul adunării generale, acționarii prezenți, numărul acțiunilor, dezbaterile în rezumat,
hotărârile luate, declarațiile făcute de ei în ședință la cererea acționarilor).
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de pre-
zență a acționarilor. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale (art.
131 alin. (2) și (3)).
 Hotărârile adunării generale

Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis (art. 130 alin. (1)).
209
Legea societăților impune obligativitatea votului secret pentru:
– numirea sau revocarea membrilor consiliului de administrație, respectiv a membri-
lor consiliului de supraveghere;
– numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari;
– luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare,
de conducere și de control ale societății. (art. 130 alin. (2))
Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obliga-
torii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare ori au votat contra (art. 132
alin. (1)).
Hotărârile vor fi executate numai după îndeplinirea formalităților care le fac opo-
zabile terților:
1. vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului, pentru a fi
menționate în registru, după care
2. vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. (art. 131 alin.
(4))
Fiecare acționar are dreptul să fie informat, la cerere, cu privire la rezultatele vo-
tului pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale. Dacă societatea are pagină
de internet proprie, rezultatele se vor publica și pe aceasta, în termen de cel mult 15
zile de la data adunării generale. (art. 131 alin. (5))
 Anularea hotărârilor
În termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, hotărârile
contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție de oricare dintre ac-
ționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să
se insereze în procesul-verbal al ședinței acest lucru (art. 132 alin. (2)).
Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar
cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (art. 132 alin. (3)).
Acțiunea în anularea hotărârii adunării generale se va introduce la tribunalul în a că rui
rază teritorială își are sediul societatea. Dacă au fost introduse mai multe acțiuni în
anulare, ele pot fi conexate. Cererea se va judeca în camera de consiliu. (art. 132 alin.
(8)-(9))
Pentru a fi opozabilă terților, hotărârea irevocabilă de anulare va fi menționată în re -
gistrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României (art. 132 alin. (10)).
Instanța, la cererea reclamantului, suspendă pe cale de ordonanță președințială execu-
tarea hotărârii atacate, odată cu intentarea acțiunii în anulare. Instanța, încuviințând
suspendarea, îl poate obliga pe reclamant la o cauțiune. (art. 133 alin. (1)-(2))
210
 Retragerea din societate a acționarilor
Dacă acționarii nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunările generale refe-
ritoare la schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului socie-
tății în străinătate, la schimbarea formei societății, la fuziunea sau divizarea aces-
teia, ei au dreptul să se retragă din societate (art. 134 alin. (1)).
Odată cu retragerea din societate, acționarii au dreptul să obțină de la societate contra-
valoarea acțiunilor pe care le posedă, la valoarea medie determinată de un expert
autorizat, prin utilizarea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în
vigoare la data evaluării. Expertul este numit de judecătorul delegat, la cererea
consiliului de administrație, respectiv a directoratului, în condițiile art. 38 și 39 din
Legea societăților (art. 134 alin. (3)).
Costurile de evaluare cu privire la acțiuni vor fi suportate de societate.
8.3.3.2. Administrarea societăților pe acțiuni

Legea societăților consacră două modalități de administrare a societăților pe acțiuni:
A. administrarea potrivit sistemului clasic, denumit unitar;
B. administrarea potrivit sistemului dualist, acest sistem fiind introdus prin Legea
nr. 441/2006, care a modificat Legea societăților. Această modificare are la bază
principiile guvernării corporative1, fiind rezultatul armonizării legislației naționale
cu reglementările Uniunii Europene2. Guvernarea corporativă are la bază principii
care privesc drepturile acționarilor, tratamentul echitabil al acționarilor, rolul per-
soanelor interesate în activitatea societății, informarea, transparența în societate,
administrarea societății și răspunderea administratorilor societății 3.
Administrarea și conducerea societăților pe acțiuni se realizează:
– fie prin consiliul de administrație și directorii societății, potrivit sistemului uni-
tar, clasic (art. 137);
– fie prin directorat și consiliul de supraveghere, potrivit sistemului dualist
(art. 153).
Sistemul de administrare și conducere a societății se stabilește prin actul constitutiv al
acesteia (art. 8), dar sistemul astfel adoptat poate fi înlocuit cu celălalt sistem în cursul
existenței societății, prin modificarea actului constitutiv al societății de către adunarea
generală extraordinară a acționarilor.
A. Sistemul unitar de administrare

 Societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori, nu-
mărul acestora fiind întotdeauna impar. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie
un consiliu de administrație (art. 137 alin. (1)).
211
Prin urmare, societatea pe acțiuni poate fi administrată astfel:
– de un singur administrator, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii societăților
cu privire la consiliul de administrație, atunci când acestea nu privesc pluralitatea
administratorilor (art. 137 alin. (3));
– de un consiliu de administrație, care este un organ colegial.
 Consiliul de administrație este format dintr-un număr impar de membri, stabilit prin
actul constitutiv.
Pentru societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații
legale de auditare, legea prevede un număr minim de 3 administratori (art. 137 alin. (2)).
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un con-
tract de muncă. Dacă aceștia au fost desemnați dintre salariații societății, contractul
individual de muncă se suspendă pe perioada mandatului (art. 1371 alin. (3)).
Legea societăților face distincție între:
– administratorii neexecutivi, care sunt cei ce nu au fost numiți directori ai socie-
tății. Când atribuțiile de conducere a societății au fost delegate directorilor socie-
tății, majoritatea membrilor consiliului de administrație sunt administratori neexe-
cutivi; și
– administratorii independenți, care sunt desemnați de AGA după anumite criterii,
prevăzute la art. 1382 alin. (2) din Legea societăților.
Consiliul de administrație alege pentru conducerea sa, dintre membri, un preșe-
dinte, care potrivit actului constitutiv poate fi numit și de adunarea generală ordinară.
Mandatul președintelui consiliului de administrație nu poate depăși durata mandatului
său de administrator.
Președintele:
– coordonează activitatea consiliului și raportează cu privire la aceasta adunării ge-
nerale a acționarilor;
– veghează la buna funcționare a societății.
Președintele poate însărcina un alt administrator cu îndeplinirea funcției de președinte
dacă acesta se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile. Președintele poate fi
revocat oricând de către consiliul de administrație, iar dacă a fost numit de AGA va fi
revocat numai de aceasta.
 Consiliul de administrație este însărcinat să îndeplinească toate actele necesare și

utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de
lege pentru AGA.
Consiliul de administrație are anumite competențe de bază, exclusive, care nu pot
fi delegate directorilor:
212
a) stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare a societății;
b) stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și aproba-
rea planificării financiare;
c) numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor;
d) supravegherea activității directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și imple-
mentarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței societății, potrivit
Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență;
g) atribuțiile primite din partea AGA, în conformitate cu art. 114 din Legea societă-
ților.
Membrii consiliului de administrație trebuie să-și exercite mandatul cu prudența și
diligența unui bun administrator, ceea ce presupune că:
– în momentul luării unei decizii de afaceri sunt rezonabil îndreptățiți să considere că
acționează în interesul societății, pe baza unor informații adecvate;
– își exercită mandatul cu loialitate, în interesul societății;
– nu vor divulga informațiile confidențiale și secretele comerciale ale societății la
care au acces numai ei, obligație care continuă să existe și după încetarea man-
datului de administrator; conținutul și durata acestei obligații sunt prevăzute în
contractul de administrație. (art. 1441)
Anumite acte juridice pot fi încheiate de consiliul de administrație, în numele și în con-
tul societății, numai cu aprobarea adunării generale (art. 153 22, coroborat cu art. 115).
Aceste acte, cu impact deosebit asupra societății, constau în dobândirea sau înstrăinarea
de bunuri, închiriere, schimb, constituirea de garanții care au ca obiect bunuri aflate în
patrimoniul societății și a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a
activelor societății la data încheierii actului juridic.
 Consiliul de administrație reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție

prin președintele său, în lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv (art. 143 2 alin.
(1)).
Președintele și unul sau mai mulți administratori pot fi împuterniciți să reprezinte so-
cietatea acționând împreună sau separat. Această clauză cu privire la împuternicire pre-
văzută în actul constitutiv este opozabilă terților.
Consiliul de administrație poate delega directorilor atribuțiile de conducere a
societății, caz în care puterea de a reprezenta societatea aparține directorului
general. Consiliul de administrație păstrează însă atribuția de reprezentare a societății în
raporturile cu directorii (art. 1432 alin. (4)).
213
Se vor înregistra în registrul comerțului numele persoanelor împuternicite să reprezin te
societatea, inclusiv modul în care acestea acționează, împreună sau separat. În sarcina
consiliului de administrație intră obligația de înregistrare, iar persoanele înregistrate vor
depune la registrul comerțului specimene de semnătură.
 Consiliul de administrație se întrunește în mod obligatoriu cel puțin o dată la 3
luni, dar întrunirea consiliului poate avea loc ori de câte ori este nevoie (art. 141).
Consiliul de administrație este convocat:
– de președinte, care stabilește ordinea de zi, veghează asupra informării adecvate a
membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi și prezidează
întrunirea;
– la cererea motivată a cel puțin 2 dintre membrii săi sau a directorului general. În
acest caz, ordinea de zi este stabilită de cei care au făcut cererea. (art. 141 alin. (2)-
(3))
La întrunire pot fi convocați directorii și cenzorii sau, după caz, auditorii interni, aceștia
fiind obligați să participe, fără să aibă drept de vot, cu excepția directorilor care sunt și
administratori (art. 1411).
La fiecare ședință se va întocmi un proces-verbal, care va fi semnat de președintele de
ședință și de cel puțin un administrator. Procesul-verbal va cuprinde:
– numele participanților;
– ordinea deliberărilor;
– deciziile luate;
– numărul de voturi întrunite;
– opiniile separate. (art. 141 alin. (5))
 Consiliul de administrație poate crea comitete consultative. Acestea sunt for-

mate din cel puțin 2 membri ai consiliului de administrație. Comitetele sunt însărcinate
cu desfășurarea de investigații și cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în
domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor și per-
sonalului sau nominalizarea de candidați pentru diferitele posturi de conducere. Aceste
comitete vor înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra activității lor. (art. 140 2
alin. (1))
Comitetul de audit și cel de remunerare sunt formate numai din administratori
neexecutivi. Cel puțin un membru al comitetului de audit trebuie să dețină experiență în
aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar. (art. 1402 alin. (2))
 Pentru a realiza separarea atribuțiilor de control de cele executive, acesta fiind

unul dintre dezideratele guvernării corporative, Legea societăților consacră instituția
delegării de către consiliul de administrație a atribuțiilor de conducere unuia sau
214
mai multor directori, dintre care consiliul de administrație îl numește pe unul dintre ei
director general, potrivit art. 143 din Legea societăților.1
Director al SA este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuții de con-
ducere a societății.
Directorii pot fi numiți dintre administratori sau din afara consiliului de adminis-
trație. Poate fi director general președintele consiliului de administrație al societății,
dacă în actul constitutiv al societății sau printr-o hotărâre a AGA se prevede acest lucru.
(art. 143 alin. (2)-(3))
Modul de organizare a activității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau
prin decizie a consiliului de administrație (art. 1431 alin. (2)).
În cazul societăților pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei
obligații legale de auditare financiară, delegarea conducerii societății este obli-
gatorie.
Remunerația directorilor, obținută în temeiul contractului de mandat, este asi-
milată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează potrivit
legislației în materie (art. 152 alin. (2)).
Prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte
drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, remunerația di-
rectorilor obținută în temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din punc-
tul de vedere al obligațiilor decurgând pentru director și societate din legislația privind
sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de
asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, legislația privind sistemul
asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, precum și din legislația
privind asigurările de sănătate (art. 152 alin. (3)).
Directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. Dacă revocarea in-
tervine fără justă cauză, directorul are dreptul la plata de daune-interese (art. 143 1 alin.
(4)).
Directorii societății au următoarele obligații:
1. să participe la adunările generale ale acționarilor (art. 15323);
2. să informeze pe orice administrator cu privire la conducerea operativă a societății.
Directorii vor informa consiliul de administrație, în mod regulat și cuprinzător,
asupra operațiunilor întreprinse și a celor avute în vedere (art. 1431 alin. (3)).
Directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. În privința răspun-
derii, prevederile cu privire la directori sunt aceleași ca pentru administratori, respectiv
dispozițiile corespunzătoare art. 137 1 alin. (3), art. 144 1, art. 1443, art. 1444, art. 150 și
art. 15312 alin. (4) din Legea societăților.
215
În principal, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii
societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor
exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și
adunării generale a acționarilor (art. 1431 alin. (1)).
B. Sistemul dualist de administrare

Potrivit sistemului dualist, separația puterilor de control de cele executive este
completă1.
În sistemul dualist, administrarea societăților pe acțiuni se realizează de către:
– directorat, care are atribuții de administrare și conducere;
– consiliul de supraveghere, care are atribuții de control și supraveghere a directo-
ratului.
Societățile pe acțiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse
auditului financiar.
B.1. Directoratul
 Directoratul este format din unul sau mai mulți membri, numărul acestora fiind în-
totdeauna impar (art. 1531 alin. (3)).
Când există un singur membru, acesta este denumit director general unic.
Dispozițiile Legii societăților cu privire la directorat / consiliul de administrație care nu
privesc sau nu presupun pluralitatea directorilor / pluralitatea administratorilor se aplică
directorului unic / administratorului unic în mod corespunzător (art. 153 1 alin. (4) coro-
borat cu art. 137 alin. (3)).
 Membrii directoratului, în sistemul dualist, ca și directorii SA, în sistemul unitar,

sunt persoane fizice (art. 15313 alin. (1)).
Persoanele care, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea societăților, nu pot fi fondatori nu pot
fi nici directori (art. 731).
De asemenea, membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului
de supraveghere (art. 1532 alin. (3)).
Pe durata îndeplinirii mandatului, membrii directoratului nu pot încheia cu socie-
tatea un contract de muncă, iar dacă au fost desemnați dintre salariații societății,
contractul individual de muncă este suspendat pe durata mandatului (art. 1532 alin.
(6) coroborat cu art. 1371 alin. (3)).
 Membrii directoratului sunt desemnați de consiliul de supraveghere, care atribuie

unuia dintre ei și funcția de președinte al directoratului (art. 1532 alin. (1)).
216
Durata mandatului membrilor directoratului este stabilită de actul constitutiv, ea ne-
putând depăși 4 ani. Ei sunt reeligibili, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
(art. 1532 alin. (2) și art. 15312 alin. (1))
 Directoratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. Membrii di-

rectoratului reprezintă societatea acționând împreună, dacă nu există o dispoziție con-
trară în actul constitutiv. (art. 1533 alin. (1)-(2))
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul. Membrii
directoratului trebuie să se înregistreze în registrul comerțului, menționând modul de
lucru al acestora, împreună sau separat. De asemenea, ei vor depune la registrul
comerțului specimene de semnătură. (art. 1533 alin. (4)-(5))
 Directoratul este obligat:

– să informeze consiliul de supraveghere, cel puțin o dată la 3 luni, printr-un raport
scris cu privire la conducerea societății, la activitatea acesteia și la posibila sa evo-
luție;
– să comunice în timp util consiliului de supraveghere orice informație cu privire la
evenimentele care ar putea avea o influență semnificativă asupra situației societății;
– să pună la dispoziția consiliului de supraveghere, la solicitarea acestuia, orice infor-
mație necesară pentru exercitarea atribuțiilor sale de control; (art. 1534 alin. (1)-(3))
– să înainteze consiliului de supraveghere situațiile financiare anuale și raportul său
anual, imediat după elaborarea acestora;
– să înainteze consiliului de supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la dis-
tribuirea profitului rezultat din bilanțul exercițiului financiar, pe care intenționează
să o prezinte AGA. (art. 1535 alin. (1)-(2))
Directoratul își exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere, fie-
care membru al acestuia din urmă având acces la informațiile transmise consiliului.
Fără autorizarea consiliului de supraveghere, membrii directoratului în sistemul dualist:
– nu pot fi directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de su-
praveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați cu răspundere neli-
mitată în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate;
– nu pot exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei per-
soane, sub pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune. (art. 15315)
 Raporturile dintre membrii directoratului și societate, respectiv obligațiile și

răspunderile acestora sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat. Art.
1532 alin. (6) face trimitere la art. 1442 alin. (1), care face referire la răspunderea ad-
ministratorilor în condițiile art. 72 și 73 din Legea societăților, potrivit cărora membrii
directoratului sunt solidar răspunzători față de societate pentru:
217
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Sunt aplicabile și membrilor directoratului dispozițiile art. 152 din Legea societăților, ca
urmare a trimiterii efectuate de art. 153 2 alin. (6), referitoare la faptul că remunerația
directorilor / a membrilor directoratului, obținută în temeiul contractului de man-
dat, este asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impo-
zitează potrivit legislației în materie.
B.2. Consiliul de supraveghere

 Membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de AGA, cu excepția primilor
membri, care sunt numiți prin actul constitutiv, candidații fiind nominalizați de către
membrii existenți ai consiliului sau de către acționari. Numărul lor este stabilit prin ac-
tul constitutiv, neputând fi mai mic de 3 și nici mai mare de 11. (art. 1536 alin. (1)-
(3))
Durata mandatului membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul
constitutiv, fără a putea depăși 4 ani. Membrii consiliului sunt reeligibili, în afară de
cazul în care actul constitutiv prevede altfel. Mandatul primilor membri ai consiliului de
supraveghere nu poate depăși 2 ani. (art. 15312 alin. (1)-(2))
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un președinte. Membru al consiliului
de supraveghere poate fi și o persoană juridică, aceasta fiind obligată să își desem neze
un reprezentant permanent persoană fizică. Persoana fizică numită reprezentant trebuie
să îndeplinească aceleași condiții și obligații și are aceeași răspundere civilă și penală ca
un membru al consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce acționează în nume
propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de
răspundere sau să i se micșoreze răspunderea solidară. Dacă persoana juridică își revocă
reprezentantul, ea are obligația să își numească în același timp un înlocuitor. (art. 15313
alin. (2))
Membrii consiliului de supraveghere:
– nu pot fi concomitent membri ai directoratului;
– nu pot cumula această calitate cu cea de salariat al societății. (art. 1538 alin. (1))
Condițiile specifice de profesionalism și de independență pentru membrii consiliului de
supraveghere sunt stabilite prin actul constitutiv sau prin hotărâre a AGA (art. 153 8 alin.
(2)).
218
 Remunerația membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul
constitutiv sau prin hotărâre a AGA. Cei care sunt însărcinați cu funcții specifice în
cadrul organului respectiv au dreptul și la o remunerație suplimentară (la fel ca
membrii consiliului de administrație). Aceasta este stabilită de consiliul de supraveghere
sau de consiliul de administrație, după caz. (art. 15318 alin. (1)-(3))
 Drepturile și obligațiile membrilor consiliului de supraveghere

– sunt aceleași cu cele ale membrilor consiliului de administrație (art. 144 1), printre
care exercitarea mandatului de către membrii consiliului de supraveghere cu pru-
dența și diligența unui bun administrator;
– sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute pentru administratori
(art. 72 și 73); obligațiile și răspunderea membrilor consiliului de supraveghere sunt
reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute de
Legea societăților. De asemenea, ei sunt solidar răspunzători față de societate
pentru:
Răspunderea pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni nu se întinde și la membrii
consiliului de supraveghere care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor
consiliului de supraveghere, împotrivirea lor și i-au încunoștințat despre aceasta, în
scris, pe auditorii interni și auditorul financiar (art. 144 2 alin. (5), adaptat pentru
membrii consiliului de supraveghere);
– administratorul / membrul consiliului de supraveghere care are într-o anumită ope-
rațiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societății trebuie să îi în-
științeze despre aceasta pe ceilalți administratori și pe cenzori / auditorii interni și
să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operațiune (art. 1443 alin. (1))1;
– este interzisă creditarea de către societate a administratorilor / membrilor consiliului
de supraveghere prin intermediul operațiunilor prevăzute la art. 1444 alin. (1):
a) acordarea de împrumuturi;
b) acordarea de avantaje financiare cu ocazia sau ulterior încheierii de către so-
cietate cu aceștia de operațiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau
executare de lucrări;
c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi
acordate acestora, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului;
d) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a executării de către
aceștia a oricăror alte obligații personale ale lor față de terțe persoane;
219
e) dobândirea cu titlu oneros ori plata, în tot sau în parte, a unei creanțe ce are
drept obiect un împrumut acordat de o terță persoană acestora ori o altă pres -
tație personală a lor.
Membrul consiliului de supraveghere are dreptul, în nume propriu, să înstrăineze,
respectiv să dobândească bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste
10% din valoarea activelor nete ale societății, numai după obținerea aprobării
adunării generale extraordinare (art. 150 alin. (1)).
 Consiliul de supraveghere are următoarele atribuții principale:

a) exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat;
b) numește și revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv și cu hotărârile adunării gene-
rale a operațiunilor de conducere a societății;
d) raportează cel puțin o dată pe an adunării generale a acționarilor cu privire la acti-
vitatea de supraveghere desfășurată. (art. 1539 alin. (1))
În cazuri excepționale, consiliul de supraveghere poate convoca AGA în interesul so-
cietății (art. 1539 alin. (2)).
Consiliul de supraveghere este un organ de control al activității de conducere, prin
urmare nu are atribuții de conducere. Prin actul constitutiv se poate prevedea ca
anumite tipuri de operațiuni să nu poată fi efectuate decât cu acordul consiliului 1. În
lipsa acordului consiliului, directoratul poate cere acordul AGA, care poate fi dat cu o
majoritate de ¾ din numărul voturilor acționarilor prezenți.
 Natura juridică a raporturilor dintre membrii consiliului de supraveghere și

societate rezultă din art. 1538 alin. (3) din Legea societăților, care precizează că dispo-
zițiile art. 1442 alin. (1) se aplică și membrilor consiliului de supraveghere. Astfel, obli-
gațiile și răspunderea acestora sunt reglementate de dispozițiile referitoare la contractul
de mandat și de cele speciale prevăzute de Legea societăților. Membrii consiliului de
supraveghere sunt prin urmare mandatarii societății, aceasta având, potrivit dispozițiilor
ce reglementează contractul de mandat, calitatea de mandant.
 Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative. Acestea sunt for-

mate din cel puțin 2 membri ai consiliului. Comitetele sunt însărcinate cu desfășura rea
de investigații și cu elaborarea de recomandări pentru consiliu în domenii precum
auditul, remunerarea membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere și a per-
sonalului sau nominalizarea de candidați pentru diferitele posturi de conducere. (art.
15310 alin. (1))
Comitetele înaintează în mod regulat rapoarte asupra activității lor. Cel puțin un mem -
bru al fiecărui comitet astfel creat trebuie să fie membru independent al consiliului de
220
supraveghere. Cel puțin un membru al comitetului de audit trebuie să dețină experiență
relevantă în aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar. (art. 153 10 alin. (3))
 Consiliul de supraveghere este un organ colegial care se întrunește cel puțin o

dată la 3 luni, la convocarea președintelui, care prezidează întrunirea. La cererea
motivată a cel puțin 2 dintre membrii consiliului sau la cererea directoratului, consi liul
se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare. Dacă președintele nu dă curs cererii de
convocare a consiliului în aceste condiții, autorii cererii pot convoca ei înșiși consiliul,
stabilind ordinea de zi a ședinței.
Membrii directoratului pot fi convocați la întrunirile consiliului de supraveghere, fără să
aibă drept de vot.
La fiecare ședință se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde: numele parti-
cipanților, ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întru-
nite și opiniile separate. Acesta va fi semnat de președintele de ședință și de cel puțin un
alt membru prezent al consiliului (art. 15311 alin. (1)-(5)).
 Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocați oricând de AGA, cu o ma-

joritate de cel puțin două treimi din numărul voturilor acționarilor prezenți (art. 153 6
alin. (4)).
 Reguli comune pentru sistemul unitar și cel dualist

Pe lângă dispozițiile speciale pentru sistemul unitar și cel dualist, Legea societăților cu-
prinde și dispoziții comune acestora, în principal:
 Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului și
ai consiliului de supraveghere. Durata este stabilită prin actul constitutiv și nu
poate depăși 4 ani. Ei sunt reeligibili, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Du-
rata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al pri-
milor membri ai consiliului de supraveghere nu poate depăși 2 ani. (art. 153 12
alin. (1)-(2))
 Asigurarea de răspundere profesională. Persoana ce are calitatea de membru al
consiliului de administrație (unicul administrator), al consiliului de supraveghere
sau al directoratului trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională (art.
15312 alin. (4)).
 Calitatea de persoană fizică a directorilor SA, în sistemul unitar, și a mem-
brilor directoratului, în sistemul dualist. O persoană juridică poate fi numită ad-
ministrator sau membru al consiliului de supraveghere al unei SA. Odată cu această
numire, persoana juridică este obligată să își desemneze un reprezentant permanent,
persoană fizică. Această persoană fizică reprezentant este asimilată ad-
ministratorului sau membrului consiliului de supraveghere persoană fizică ce ac-
ționează în nume propriu în privința:
221
 îndeplinirii condițiilor și a obligațiilor;
 răspunderii civile și penale.
Prin această asimilare, persoana juridică astfel reprezentată nu este exonerată de
răspundere și nici nu i se micșorează răspunderea solidară. Când persoana juridică
își revocă reprezentantul, are obligația să numească un înlocuitor. (art. 15313)
 Fără autorizarea consiliului de administrație, respectiv a consiliului de supra-
veghere, directorii unei SA, în sistemul unitar, și membrii directoratului, în
sistemul dualist
 nu au dreptul să fie directori, administratori, membri ai directoratului ori ai
consiliului de supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați
cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente sau având același obiect
de activitate;
 nu au dreptul să exercite același comerț sau altul concurent.
Acestea nu pot fi efectuate nici pe cont propriu, nici în contul altei persoane, sub
pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune. (art. 15315)
 O persoană fizică poate exercita concomitent cel mult 5 mandate de adminis-
trator și/sau de membru al consiliului de supraveghere în societăți pe acțiuni al
căror sediu se află pe teritoriul României. Această cerință privește și:
 persoana fizică administrator sau membru al consiliului de supraveghere;
 persoana fizică reprezentant permanent al persoanei juridice administrator ori
membru al consiliului de supraveghere; (art. 15316 alin. (1))
 persoana fizică ce are calitatea de cenzor (art. 166 alin. (3)).
Această interdicție nu se aplică în cazurile în care cel ales în consiliul de adminis-
trație sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puțin ¼ din totalul ac -
țiunilor societății sau este membru în consiliul de administrație ori în consiliul de
supraveghere al unei SA ce deține pătrimea arătată (art. 15316 alin. (2)).
 Remunerația membrilor consiliului de administrație sau ai consiliului de su-
praveghere este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărâre a AGA. Aceș-
tia au dreptul și la o remunerație suplimentară dacă sunt însărcinați cu funcții
specifice în cadrul organului respectiv. (art. 15318 alin. (1)-(2))
 Pentru validitatea deciziilor consiliului de administrație, ale directoratului sau
ale consiliului de supraveghere este necesară prezența a cel puțin jumătate din
numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe, dacă prin actul constitutiv nu
se prevede un număr mai mare (art. 15320 alin. (1)).
 Actul constitutiv poate să prevadă ca, în cazuri excepționale, justificate de
interesul societății, deciziile consiliului de administrație sau ale directoratului
să poată fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a fi
necesară o întrunire a respectivului organ (art. 15321 alin. (1)).
222
 Consiliul de administrație, respectiv directoratul are dreptul să încheie acte
juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri
pentru aceasta. De asemenea, are dreptul să înstrăineze, să închirieze, să schimbe
ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare
depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii
actului juridic. Actele juridice menționate pot fi încheiate numai cu aprobarea adu-
nării generale a acționarilor. (art. 15322)
Pentru validitatea deliberărilor AGA este necesară la prima convocare prezența ac-
ționarilor deținând cel puțin 1/4 din numărul total de drepturi de vot, iar la convo-
cările următoare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin 1/5 din numărul total
de drepturi de vot (art. 115).
 Directorii și membrii consiliului de administrație, respectiv membrii directo-
ratului și cei ai consiliului de supraveghere sunt obligați să participe la adună-
rile generale ale acționarilor (art. 15323).
 În cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul constată că în
urma unor pierderi, stabilite prin situațiile financiare anuale aprobate con-
form legii, activul net al societății, determinat ca diferență între totalul acti-
velor și totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din
valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală
extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată (art. 15324 alin.
(1)).
În cazul neîntrunirii adunării generale extraordinare sau dacă adunarea generală
extraordinară nu a putut delibera valabil în a doua convocare a acesteia, potrivit art.
15323 alin. (2)-(4) din Legea societăților, orice persoană interesată se poate adresa
instanței pentru a cere dizolvarea societății. Societatea nu va fi dizolvată dacă
reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puțin egale cu jumătate
din capitalul social are loc până în momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești de dizolvare. (art. 15324 alin. (5))
 Adunarea generală are competență în privința acțiunii în răspundere contra
fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și
ai consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari,
pentru daune cauzate societății de către aceștia ca urmare a încălcării îndatoririlor
lor față de societate (art. 155 alin. (1)).
8.3.3.3. Auditul financiar, auditul intern, cenzorii

Situațiile financiare ale societăților supuse obligației legale de auditare vor fi auditate de
auditori financiari. Auditorii financiari pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
(art. 160 alin. (1))
Distingem două cazuri:
223
– societăți ale căror situații financiare anuale sunt supuse, potrivit legii sau hotărârii
acționarilor, auditului financiar, care vor organiza auditul intern potrivit normelor
elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România în acest scop;
– societăți ale căror situații financiare nu sunt supuse, potrivit legii, auditului finan-
ciar. În acest caz, adunarea generală ordinară a acționarilor va hotărî contractarea
auditului financiar sau numirea cenzorilor, după caz.
În cazul SA cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori este, în mod obligatoriu,
reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.
 Desemnarea cenzorilor. Cenzorii sunt aleși de adunarea generală a acționarilor

(art. 159 alin. (2)).
SA va avea trei cenzori și un supleant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare. În toate cazurile însă numărul cenzorilor trebuie să fie impar. (art. 159
alin. (1))
 Calitatea cenzorilor. Cenzorii pot fi acționari, cu excepția cenzorului expert con-

tabil, care poate fi terț ce exercită profesia individual ori în forme asociative. Astfel,
poate fi cenzor o persoană fizică sau o persoană juridică.
Dintre cenzorii SA, cel puțin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat sau expert
contabil, în condițiile legii.
 Incompatibilități în raport cu calitatea de cenzor. Nu pot dobândi această cali-

tate, iar dacă au fost aleși, decad din mandatul lor:
a) rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soții administratorilor;
b) persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcții decât aceea de cenzor,
un salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate sau ai căror
angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în concurență cu aceasta;
c) persoanele cărora le este interzisă funcția de membru al consiliului de administrație,
respectiv al consiliului de supraveghere și al directoratului, potrivit art. 73 1 din
Legea societăților;
d) persoanele care, pe durata exercitării atribuțiilor conferite de această calitate, au
atribuții de control în cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau al altor instituții
publice, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege. (art. 161 alin. (2))
 Mandatul cenzorilor. Mandatul cenzorilor este de 3 ani, ei putând fi realeși. Cen-

zorii trebuie să își exercite personal mandatul.
 Pierderea calității de cenzor. În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, înce-
tare sau renunțare la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit de supleant. Dacă
numărul cenzorilor nu se poate completa prin înlocuirea de supleanți ori nu mai rămâne
224
în funcție niciun cenzor, administratorii vor convoca de urgență adunarea generală, care
va proceda la numirea altor cenzori. (art. 162 alin. (1)-(2))
 Drepturile și obligațiile cenzorilor

Cenzorii au următoarele drepturi:
– să fie remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin actul constitutiv sau de
adunarea generală care i-a numit (art. 161 alin. (3));
– să li se acorde orice alte sume sau avantaje pe lângă remunerație, ca și administra-
torilor, numai în baza unei hotărâri a adunării generale;
– să obțină lunar de la administratori o situație despre mersul operațiunilor. (art. 164
alin. (1))
Pentru îndeplinirea mandatului lor, cenzorii sunt obligați să verifice:
– dacă situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele;
– dacă registrele sunt ținute regulat;
– dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru
întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. (art. 163 alin. (1))
Referitor la obiectul acestor atribuții de control și asupra propunerilor pe care le vor
considera necesare cu privire la situațiile financiare și repartizarea profitului, cenzorii
vor prezenta adunării generale un raport amănunțit. Situațiile financiare anuale pot
fi aprobate de adunarea generală numai dacă acestea sunt însoțite de raportul cenzorilor
sau, după caz, al auditorilor financiari. (art. 163 alin. (2)-(3))
Cenzorilor le este interzis să comunice acționarilor în particular sau terților datele referi-
toare la operațiunile societății constatate cu ocazia exercitării mandatului lor (art. 164
alin. (3)).
 Modul de lucru al cenzorilor. Cenzorii trebuie să își exercite personal mandatul

(art. 159 alin. (3)). Ei pot lucra împreună sau separat.
Cenzorii vor delibera împreună pentru îndeplinirea obligației prevăzute de art. 163 alin.
(2), dar în caz de neînțelegere ei au dreptul să facă rapoarte separate, cu obligația de a le
prezenta adunării generale (art. 165 alin. (1)).
Pentru toate celelalte obligații impuse de lege, cenzorii au dreptul să lucreze separat.
Deliberările și contestările făcute în exercițiul mandatului lor le vor trece într-un
registru special. (art. 165 alin. (2)-(3))
 Răspunderea cenzorilor. Întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt deter-

minate de regulile mandatului (art. 166 alin. (1)). Răspunderea cenzorilor este, prin ur-
mare, contractuală.
225
Acțiunea în răspundere contra cenzorilor sau auditorilor financiari aparține adunării
generale, care va delibera în prezența acționarilor care să dețină cel puțin o pătrime din
numărul total de drepturi de vot (art. 155 alin. (1)).
Cenzorii, ca și administratorii, potrivit art. 166 alin. (3), coroborat cu art. 73 alin. (1),
sunt răspunzători față de societate pentru:
Cenzorul răspunde penal:
– dacă nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este obligat prin lege să o
facă (art. 276);
– dacă a acceptat sau a păstrat însărcinarea de cenzor, contrar art. 161 alin. (2) din
Legea societăților (art. 277 alin. (1));
– dacă încalcă dispozițiile Legii societăților referitoare la incompatibilitate (ca și fon-
datorul, administratorul, directorul, directorul executiv) (art. 277 alin. (3)).
 Experții de gestiune. Legea societăților prevede posibilitatea ca unul sau mai mulți
acționari, reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul social, să
ceară instanței să desemneze unul sau mai mulți experți, în sărcinați să analizeze
anumite operațiuni din gestiunea societății și să întocmească un raport care să le fie
înmânat și, totodată, predat oficial cenzorilor societății spre a fi analizat și a se propune
măsuri corespunzătoare. Prin urmare, la cererea unei minorități de acționari, gestiunea
societății poate fi analizată de experți desemnați de instanță. Onorariile experților de
gestiune vor fi suportate de societate, cu excepția cazurilor în care sesizarea a fost făcută
cu rea-credință. (art. 136 alin. (1)-(2))
8.3.3.4. Registrele societății pe acțiuni și situațiile financiare anuale

Societățile pe acțiuni trebuie să țină următoarele registre:
a) un registru al acționarilor, în care trebuie să se menționeze, după caz, numele și
prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acționarilor
cu acțiuni nominative, precum și vărsămintele făcute în contul acțiunilor. Evidența
acțiunilor tranzacționate pe o piață reglementată / sistem alternativ de tranzac-
ționare se realizează cu respectarea legislației specifice pieței de capital, potrivit
Legii nr. 297/2004;
b) un registru al ședințelor și deliberărilor adunărilor generale;
226
c) un registru al ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv
ale directoratului și consiliului de supraveghere;
d) un registru al deliberărilor și constatărilor făcute de cenzori și, după caz, de
auditorii interni, în exercitarea mandatului lor;
e) un registru al obligațiunilor, care să arate totalul obligațiunilor emise și al celor
rambursate, precum și numele și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titu-
larilor, atunci când ele sunt nominative. Evidența obligațiunilor emise în formă de-
materializată și tranzacționate pe o piață reglementată sau printr-un sistem alter-
nativ de tranzacționare va fi ținută conform legislației specifice pieței de capital,
potrivit Legii nr. 297/2004;
f) orice alte registre prevăzute de acte normative speciale. (art. 177 alin. (1))
Registrele menționate vor fi ținute diferit, după cum urmează:
– registrele prevăzute la lit. a), b) și e) de mai sus, prin grija consiliului de administra-
ție, respectiv a directoratului;
– registrul prevăzut la lit. c), prin grija organului în cauză;
– registrul prevăzut la lit. d), prin grija cenzorilor sau, după caz, a auditorilor interni;
– registrele prevăzute la lit. f), potrivit actelor normative respective. (art. 177 alin. (2))
Administratorii, respectiv membrii directoratului sau, după caz, entitățile care țin evi-
dența acționariatului au obligația:
– să pună la dispoziția acționarilor și a oricăror alți solicitanți informații privind
structura acționariatului respectivei societăți și să elibereze acestora, pe cheltuiala
lor, certificate privind aceste date;
– să pună la dispoziția acționarilor și a deținătorilor de obligațiuni registrul ședințelor
și deliberărilor adunărilor generale și registrul obligațiunilor (cu mențiunile pre-
văzute la art. 177 alin. (1) lit. f) din Legea societăților). (art. 178)
Registrul acționarilor și registrul obligațiunilor se pot ține manual sau în sistem com-
puterizat (art. 179).
Pentru ținerea registrului acționarilor, respectiv al obligațiunilor în sistem computerizat
și efectuarea înregistrărilor și a altor operațiuni legate de acest registru, societatea poate
contracta cu o societate de registru independent privat. Ținerea celor două registre de
către o societate de registru independent autorizat este obligatorie în cazurile prevăzute
de lege. În situația în care registrul acționarilor este ținut de către o societate de registru
independent autorizată, este obligatorie menționarea în registrul comerțului a firmei și a
sediului acesteia, precum și a oricăror modificări intervenite cu privire la aceste
elemente de identificare. (art. 180)
 Situația financiară anuală. Situațiile financiare anuale se vor întocmi și vor fi

verificate sau auditate în condițiile prevăzute de lege (art. 182).
227
Consiliul de administrație, respectiv directoratul trebuie să prezinte cenzorilor sau au-
ditorilor interni și auditorilor financiari, cu cel puțin 30 de zile înainte de ziua stabilită
pentru ședința adunării generale, situația financiară anuală pentru exercițiul financiar
precedent, însoțită de raportul lor și de documentele justificative (art. 181).
Situațiile financiare anuale, împreună cu rapoartele administratorilor, cenzorilor sau ale
auditorilor financiari vor rămâne depuse la sediul societății și cel al sucursalelor în cele
15 zile care preced adunarea generală, pentru a fi consultate de acționari. Acționarii au
dreptul să ceară consiliului de administrație, pe cheltuiala lor, copii de pe situațiile
financiare anuale și de pe celelalte rapoarte. (art. 184)
Administratorii au obligația ca, în termen de 15 zile de la data adunării generale, să
depună copii ale situațiilor financiare anuale, însoțite de raportul lor, raportul cenzorilor
sau raportul auditorilor financiari, precum și de procesul-verbal al adunării generale, la
oficiul registrului comerțului, precum și la Ministerul Finanțelor Publice în condițiile
prevăzute de Legea contabilității nr. 82/1991, republicată. (art. 201)
Pentru societățile care au o cifră anuală de afaceri de peste 10 milioane lei, se va publica
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, un anunț prin care se confirmă de-
punerea acestor acte, pe cheltuiala societății și prin grija oficiului registrului comerțului
(art. 185 alin. (4)).
Faptul că adunarea generală aprobă situațiile financiare anuale nu împiedică exercitarea
acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, directorilor, cenzorilor sau auditorilor
financiari (art. 186).
8.4. Funcționarea societăților în comandită pe acțiuni

 Societatea în comandită pe acțiuni este asimilată, în privința reglementării, so-
cietății pe acțiuni (art. 187).
Particularitatea funcționării societății în comandită pe acțiuni este dată de prezența celor
două categorii de asociați, comanditații, care răspund nelimitat și solidar pentru pasivul
social, și comanditarii, a căror răspundere este limitată.
Asociaților comanditați din SCA li se vor aplica dispozițiile referitoare la drepturile și
obligațiile asociaților în SNC (art. 80-83), iar asociaților comanditari, dispozițiile refe-
ritoare la asociații comanditari din SCS (art. 89-90).
 Administrația societății. Administratori ai SCA pot fi numai asociații comanditați.

Administratorii pot fi revocați numai de AGA, printr-o hotărâre luată cu majoritatea
stabilită pentru adunările extraordinare. În locul administratorului revocat, decedat sau
pentru care a încetat exercitarea mandatului său, adunarea generală, cu aceeași ma-
joritate, alege o altă persoană. Numirea trebuie aprobată și de ceilalți administratori,
dacă sunt mai mulți. Noul administrator devine comanditat.
228
 Răspunderea administratorului revocat. Administratorul revocat răspunde ne-
limitat față de terți pentru obligațiile pe care le-a contractat în timpul administrației
sale. Administratorul are însă dreptul să exercite acțiune în regres împotriva societății.
Asociații comanditați care nu sunt administratori nu au dreptul să participe la delibe-
rările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acțiuni ale so-
cietății.
8.5. Funcționarea societăților cu răspundere limitată

8.5.1. Adunarea asociaților
În cazul societăților cu răspundere limitată, Legea societăților nu face distincție între
adunarea generală ordinară și adunarea generală extraordinară, ca în privința societății
pe acțiuni. Însă adunarea generală a asociaților hotărăște în condiții de cvorum și
majoritate diferite, în funcție de problemele care formează obiectul ordinii de zi.
 Convocarea adunării generale. Convocarea se face de către:
– administratori, care sunt obligați să ceară convocarea la sediul social cel puțin o
dată pe an sau de câte ori este necesar;
– un asociat sau un număr de asociați reprezentând cel puțin ¼ din capitalul social,
care au dreptul să ceară convocarea, ocazie cu care trebuie să arate scopul acesteia.
Actul constitutiv poate prevedea și forma în care trebuie făcută convocarea. În lipsa
acestei stipulații, convocarea se face prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile
înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, cu menționarea ordinii de zi. (art. 195 alin.
(1)-(3))
 Exercitarea dreptului de vot și adoptarea hotărârilor. Voința societății este ex-

primată prin intermediul hotărârilor care se iau în adunarea generală.
Dreptul de vot în adunarea asociaților se exercită proporțional cu participarea asociaților
la capitalul social, fiecare parte socială dând dreptul la un vot. Un asociat nu poate
exercita dreptul său de vot în deliberările adunării asociaților referitoare la aporturile
sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele și societate (art. 193 alin. (2)).
Dreptul de vot se exercită atât prin participare directă, cât și prin corespondență, dacă
actul constitutiv conține o dispoziție în acest sens (art. 191 alin. (2)).
Adunarea generală decide:
– prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în
afară de cazul în care în actul constitutiv se prevede altfel;
229
– prin votul tuturor asociaților, pentru hotărârile care au ca obiect modificarea actului
constitutiv, în afară de cazul în care în lege sau în actul constitutiv se prevede altfel.
(art. 192)
Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii
majorității cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare
ar fi numărul de asociați și partea din capitalul social reprezentată de asociații prezenți
(art. 193 alin. (3)).
 Obligațiile adunării asociaților. Adunarea generală a asociaților are următoarele

obligații principale:
a) să aprobe situația financiară anuală și să stabilească repartizarea profitului net;
b) să desemneze administratorii și cenzorii, să îi revoce/demită și să le dea descărcare
de activitate, precum și să decidă contractarea auditului financiar, atunci când
acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii;
c) să decidă urmărirea administratorilor și cenzorilor pentru daunele pricinuite socie-
tății, desemnând și persoana însărcinată să o exercite;
d) să modifice actul constitutiv. (art. 194 alin. (1))
8.5.2. Administrarea societății

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori,
numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală. Administratorii pot fi asociați sau
neasociați.
Asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social au dreptul:
– să aleagă unul sau mai mulți administratori dintre ei;
– să fixeze puterile administratorilor;
– să stabilească durata însărcinării;
– să stabilească remunerația administratorilor, afară numai dacă prin actul constitutiv
nu se dispune altfel. (art. 77 alin. (1))
Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o stipulație
contrară în actul constitutiv (art. 75).
Administratorii pot lucra împreună sau separat.
Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie
luată în unanimitate. În caz de divergență între administratori, vor decide asociații care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Pentru actele urgente, a căror ne-
îndeplinire ar cauza o pagubă mare societății, poate decide un singur administrator, în
lipsa celorlalți, care se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la ad -
ministrație. (art. 76 alin. (1)-(2))
230
Chiar dacă o SRL este supusă obligației de auditare, dispozițiile referitoare la acest as-
pect care reglementează administrarea societăților pe acțiuni nu se aplică.
 Registrul asociaților – obligația administratorilor. SRL este obligată să țină, prin

grija administratorilor, un registru al asociaților, în care se vor înscrie, după caz, nu-
mele și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecărui asociat, partea acestuia din
capitalul social, transferul părților sociale sau orice altă modificare cu privire la acestea.
Orice daună pricinuită prin nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea personală
și solidară a administratorilor. Registrul astfel ținut poate fi cercetat de asociați și
creditori. (art. 198)
Legea societăților precizează că se aplică și pentru SRL dispozițiile referitoare la SA în
privința:
– întocmirii situațiilor financiare;
– fondurilor de rezervă;
– reducerii capitalului social.
Dispozițiile referitoare la întocmirea situațiilor financiare ale SA se aplică și în cazul
SRL.
După aprobarea de către adunarea generală a asociaților, copii ale situațiilor financiare
anuale vor fi depuse de administratori la registrul comerțului, în termen de 15 zile de la
data adunării generale, în conformitate cu Legea contabilității nr. 82/1991, republicată,
în condițiile art. 185 din Legea societăților.
 Obligația de nonconcurență ce revine administratorilor și asociaților. Adminis-

tratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaților, mandatul de administrator în
alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel de
comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juri-
dice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune (art. 197 alin. (2)).
Asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia,
interese contrare acelora ale societății nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie
privind această operațiune. În caz contrar, asociatul este răspunzător de daunele prici-
nuite societății dacă fără votul său nu s-ar fi obținut majoritatea cerută. (art. 79 alin.
(1)-(2))
8.5.3. Controlul de gestiune al societății. Cenzorii

Adunarea asociaților poate numi unul sau mai mulți cenzori în cazul societăților ale
căror situații financiare nu intră sub incidența reglementărilor contabile armonizate cu
directivele europene și standardele internaționale de contabilitate.
231
Societățile ale căror situații financiare intră sub incidența reglementărilor contabile ar-
monizate vor fi auditate de auditori financiari – persoane fizice sau persoane juridice.
Dacă numărul asociaților trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 alin.
(3)). În lipsă de cenzori, fiecare dintre asociați care nu este administrator al socie tății
poate exercita controlul de gestiune ca și asociatul din societatea în nume colectiv (art.
199 alin. (5)). Dispozițiile referitoare la cenzorii societății pe acțiuni se aplică și cen-
zorilor din SRL (art. 199 alin. (4)).
8.5.4. Părțile sociale. Transmiterea părților sociale

Din punctul de vedere al structurii capitalului, SRL este o societate de persoane. SRL nu
emite titluri negociabile. În acest sens, Legea societăților precizează că societatea cu
răspundere limitată nu are dreptul să emită obligațiuni (art. 200).
Capitalul social al societății este divizat în părți sociale. Deși părțile sociale nu sunt tit-
luri negociabile, legea prevede posibilitatea transmiterii lor, numai dacă actul constitutiv
o prevede.
Părțile sociale se pot transmite:
– între asociați, fără nicio condiție în privința aprobării transmiterii;
– către persoane din afara societății, numai dacă transmiterea a fost aprobată de
asociați reprezentând cel puțin 3/4 din capitalul social. (art. 202 alin. (1)-(2))
În cazul dobândirii unei părți sociale prin succesiune, există următoarele posibilități:
– dacă moștenitorul acceptă succesiunea și în actul constitutiv există o clauză de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, acesta devine
asociat. În cazul în care s-ar depăși maximul legal de asociați din cauza numărului
succesorilor, aceștia vor fi obligați să desemneze un număr de titulari ce nu va de-
păși maximul legal (art. 202 alin. (4));
– dacă moștenitorul acceptă succesiunea și în actul constitutiv nu există o clauză de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, societatea este
obligată la plata părții sociale către succesori, conform ultimului bilanț contabil
aprobat;
– dacă moștenitorul nu acceptă succesiunea, existența sau inexistența clauzei de con-
tinuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat nu are nicio re-
levanță, pentru că acceptarea moștenirii este o facultate, nu o obligație, iar clauza
are caracter obligatoriu numai față de asociați.
Transmiterea părților sociale se face, de obicei, între vii, cu titlu oneros, pe calea cesiu-
nii. Cesiunea părților sociale presupune încheierea unui contract de cesiune între aso-
ciatul cedent și asociatul cesionar. Legea solicită îndeplinirea unor formalități de pu-
blicitate:
– înscrierea contractului de cesiune în registrul comerțului;
232
– înscrierea contractului de cesiune în registrul de asociați al societății. (art. 203
alin. (1))
Transmiterea părților sociale este opozabilă terților numai din momentul înscrierii în
registrul comerțului.
233
CAPITOLUL IX. Excluderea și retragerea asociaților
Titlul V din Legea societăților reglementează excluderea și retragerea asociaților din
societățile în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată.
Poate fi exclus din societate:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat (art. 222 alin. (1)
lit. a)). Această dispoziție are în vedere asociații din SRL, SNC și asociații coman-
ditari și comanditați din SCS;
b) asociatul (cu răspundere nelimitată) în stare de faliment, dacă este persoană juri-
dică, sau care a devenit legalmente incapabil, dacă este persoană fizică (art. 222
alin. (1) lit. b)). Această dispoziție are în vedere asociații din SNC și asociații
comanditați din SCA și SCS;
c) asociatul (cu răspundere nelimitată) care se amestecă fără drept în administrația
societății (art. 222 alin. (1) lit. c));
d) asociatul care, fără consimțământul scris al celorlalți asociați, întrebuințează capita-
lul, bunurile sau creditul societății în folosul său sau al unei alte persoane (art. 80);
e) asociatul care, fără consimțământul celorlalți asociați:
– ia parte ca asociat cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente sau
având același obiect de activitate;
– face operațiuni pe cont propriu sau al altora, în același fel de comerț sau în -
tr-unul asemănător; (art. 82 alin. (1))
f) asociatul debitor, în cazul în care creditorii particulari ai asociaților dintr-o SNC fac
opoziție împotriva hotărârilor adunării asociaților de prelungire a duratei societății
peste termenul fixat inițial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu
anterior hotărârii (art. 206 alin. (1)). Dacă opoziția a fost admisă, asociații sunt
obligați să decidă, în termenul stabilit de art. 206 alin. (2), dacă renunță la pre-
lungire sau exclud din societate pe asociatul debitor al oponentului.
Cazurile de excludere enumerate sunt aplicabile și comanditaților în SCA (art. 222
alin. (2)).
În privința caracterului enumerării cazurilor de excludere a asociaților prevăzute în art.
206 alin. (2) din Legea societăților, opiniile sunt împărțite între cei care consideră că
enumerarea este limitativă și cei care consideră că enumerarea este exemplificativă.
9.2. Hotărârea judecătorească de excludere a asociaților

Excluderea poate fi cerută de societatea însăși sau de oricare asociat. Excluderea se
pronunță prin hotărâre judecătorească. Dacă excluderea este cerută de un asociat, se vor
cita societatea, prin reprezentantul acesteia, și asociatul pârât. Prin hotărârea de
234
excludere, instanța va dispune și cu privire la structura participării la capitalul social a
celorlalți asociați. (art. 223 alin. (1)-(3))
Hotărârea irevocabilă de excludere se va depune în termen de 15 zile la oficiul regis -
trului comerțului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica la cererea
societății în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 223 alin. (4)).
9.3. Drepturile, obligațiile și răspunderea asociatului exclus

Asociatul exclus are dreptul:
– la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce
acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv (art. 224 alin.
(1));
– la o sumă de bani care să reprezinte valoarea unei părți proporționale din patri-
moniul social (art. 224 alin. (2)).
Asociatul exclus este obligat:
– să răspundă de pierderi până în ziua excluderii sale (art. 224 alin. (1));
– față de terți pentru operațiunile făcute de societate până în ziua rămânerii definitive
a hotărârii de excludere. Asociatul este obligat să suporte consecințele operațiunilor
în curs de executare din momentul excluderii și nu își va putea retrage partea ce i se
cuvine decât după terminarea acelor operațiuni (art. 225).
 Excluderea asociaților din societățile în comandită simplă și a comanditaților

din societățile în comandită pe acțiuni
Poate fi exclus din societate:
a) asociatul comanditar și cel comanditat care puși în întârziere nu aduc aportul la care
s-au obligat;
b) asociatul comanditat în stare de faliment (persoană juridică) sau care a devenit
legalmente incapabil (persoană fizică);
c) asociatul comanditat care se amestecă fără drept în administrație sau contravine art.
80 și 82;
d) asociatul administrator-comanditat care comite fraudă în dauna societății sau care
se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
(art. 222 alin. (1))
 Retragerea asociatului din societate

Retragerea din societate este prevăzută la art. 226 din Legea societăților pentru asociații
din SNC, SCS, SRL și la art. 134 pentru acționari.
Asociatul se poate retrage:
– în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
235
– cu acordul tuturor celorlalți asociați;
– în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul una-
nim, pentru motive temeinice. (art. 226 alin. (1) lit. a), b), c)) Temeinicia motivelor
este apreciată în baza unei hotărâri pronunțate de tribunal, supusă numai recursului,
în termen de 15 zile de la comunicare.
Acționarii se pot retrage din societate dacă nu sunt de acord cu hotărârile luate în
adunarea generală cu privire la schimbarea obiectului principal de activitate, la
mutarea sediului sau la forma societății (art. 134 alin. (1)).
Acționarii retrași din societate au dreptul să obțină de la aceasta contravaloarea
acțiunilor pe care le posedă, la valoarea medie determinată de un expert autorizat, prin
folosirea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare la data
evaluării. Odată cu declarația de retragere, acționarii vor preda societății acțiunile pe
care le posedă (art. 134 alin. (4)).
236
CAPITOLUL X. Modificarea actului constitutiv al societății
10.1. Actele modificatoare ce privesc actul constitutiv al societăților
Actul constitutiv care stă la baza unei societăți poate fi modificat:
– prin hotărârea adunării generale adoptată în condițiile legii;
– printr-un act adițional la actul constitutiv;
– prin hotărârea instanței judecătorești, în condițiile art. 223 alin. (3) și art. 226
alin. (2) din Legea societăților.
 Modificarea actului constitutiv prin hotărârea adunării generale și printr-un
act adițional este rezultatul voinței asociaților. Hotărârea de modificare a actului
constitutiv este luată pentru societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni
de către adunarea generală extraordinară, care va putea delega exercițiul atribuțiilor
referitoare la această modificare consiliului de administrație sau administratorului unic
(art. 113 și art. 114).
Modificarea decisă astfel privește:
– mutarea sediului social;
– schimbarea obiectului de activitate;
– majorarea capitalului social;
– reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni;
– conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă. (art. 113 lit. b), c), f), g), j))
Hotărârea de modificare se ia în condițiile de cvorum și majoritate cerute pentru adu-
narea generală extraordinară (art. 115).
 Modificarea actului constitutiv printr-un act adițional este obligatorie pentru SNC
și SCS, deoarece pentru aceste societăți legea nu instituționalizează adunarea generală.
 Hotărârea instanței judecătorești pentru modificarea actului constitutiv intervine
numai în cazul excluderii sau retragerii unui asociat din SNC, SCS sau SRL (în con-
dițiile art. 223 alin. (3) și ale art. 226 alin. (2)).
 Forma actului modificator. De regulă, actul de modificare se întocmește în forma

înscrisului sub semnătură privată. În mod excepțional, actul modificator îmbracă forma
autentică, obligatorie, atunci când acesta are ca obiect:
– majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;
– modificarea formei juridice a societății într-o SNC sau SCS;
– majorarea capitalului social prin subscripție publică.
237
Dacă modificarea actului constitutiv privește schimbarea denumirii societății, legea soli-
cită prezentarea dovezii eliberate de oficiul registrului comerțului privind disponi-
bilitatea firmei, iar dacă are în vedere continuarea SRL cu asociat unic, legea solicită
declarația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură
societate cu răspundere limitată (art. 17 alin. (1)).
10.2. Procedura de înregistrare a actului modificator

Procedura de înregistrare a actului modificator presupune două etape:
1. înregistrarea actului modificator – cu trimiterile la textele modificatoare ale ac-
tului constitutiv – în registrul comerțului pe baza încheierii judecătorului delegat.
În cazurile prevăzute de art. 223 alin. (3) și art. 226 alin. (2) din Legea societăților,
înregistrarea se face pe baza hotărârii irevocabile de excludere;
2. trimiterea din oficiu a actului modificator spre publicare în Monitorul Oficial
al României, Partea a IV-a, de către registrul comerțului, pe cheltuiala societății.
Pentru SNC sau SCS, actul modificator al actului constitutiv în formă autentică se de-
pune la oficiul registrului comerțului și se menționează în acest registru, fără a fi obli -
gatorie publicarea în Monitorul Oficial (art. 204).
Dacă se aduc mai multe modificări actului constitutiv, fie concomitent, fie succesiv,
acesta va fi actualizat cu toate modificările la zi și, în această formă, va fi depus la
oficiul registrului comerțului.
Modificările actului constitutiv al societății nu atrag crearea unei persoane juridice noi.
 Opoziția creditorilor particulari ai asociaților împotriva modificării actului

constitutiv de prelungire a duratei societății. Modificarea actului constitutiv ca
urmare a prelungirii duratei societății poate afecta creditorii particulari ai asociaților
dintr-o SNC, SRL sau SCS. Aceștia pot face opoziție, potrivit art. 62 din Legea
societăților, împotriva hotărârii adunării asociaților de prelungire a duratei societății
peste termenul fixat inițial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior
hotărârii. Dacă opoziția a fost admisă, asociații trebuie să decidă, în termen de o lună de
la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înțeleg să renunțe la prelungire sau
să îl excludă din societate pe asociatul debitor al oponentului. În acest caz, drepturile cu-
venite asociatului debitor vor fi calculate pe baza ultimului bilanț contabil aprobat. (art.
206)
10.3. Cazuri de modificare a actului constitutiv al societății

Capitalul social este fix pe durata existenței societății, el putând fi micșorat, astfel încât
să nu se reducă sub minimul prevăzut de lege, sau mărit în condițiile modificării actului
constitutiv.
238
Referitor la reducerea capitalului social sau reîntregirea acestuia, Legea societăților face
următoarele precizări:
 Dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau
redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 69).
 Dacă administratorii unei SA sau SCA constată că, în urma unor pierderi, activul
net, determinat ca diferență între totalul activelor și datoriile societății, reprezintă
mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social, vor convoca adunarea gene-
rală extraordinară pentru a hotărî reîntregirea capitalului social, reducerea lui la
valoarea rămasă sau dizolvarea societății.
 În cazul constituirii SA sau SCA prin subscripție publică, dacă subscrierile publice
depășesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai mici decât
acesta, fondatorii sunt obligați să supună aprobării adunării constitutive majorarea
sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripției (art. 22).
 Când societatea a emis obligațiuni, nu se va putea proceda la reducerea capitalului
social prin restituiri făcute acționarilor din sumele rambursate în contul acțiunilor
decât în proporție cu valoarea obligațiunilor rambursate (art. 209).
 Reducerea capitalului social. Capitalul social poate fi redus dacă reducerea este
motivată de pierderi sau nu.
 Dacă reducerea capitalului social este motivată de pierderi, acesta poate fi
redus prin:
a) micșorarea numărului de acțiuni sau de părți sociale;
b) reducerea valorii nominale a acțiunilor sau a părților sociale;
c) dobândirea de către societate a propriilor acțiuni, urmată de anularea lor. (art. 207
alin. (1))
 Dacă reducerea capitalului social nu este motivată de pierderi, acesta poate fi
redus prin:
a) scutirea totală sau parțială a asociaților de vărsămintele datorate;
b) restituirea către acționari a cotei-părți din aporturi, proporțională cu reducerea ca-
pitalului social și calculată egal pentru fiecare acțiune sau parte socială;
c) alte procedee prevăzute de lege. (art. 207 alin. (2))
Reducerea capitalului social este decisă prin hotărârea adunării asociaților. Reducerea
capitalului social va putea fi făcută numai după trecerea a două luni din ziua în care
hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 208 alin.
(1)). Hotărârea de reducere a capitalului social trebuie să îndeplinească următoarele con-
diții:
– să respecte minimul de capital social, atunci când legea îl fixează;
– să arate motivele pentru care se face reducerea;
239
– să arate procedeul care va fi utilizat pentru efectuarea ei. (art. 208 alin. (2))
 Dreptul de opoziție al creditorilor societății al cărei capital se reduce

În condițiile art. 62 din Legea societăților, orice creditor al societății a cărui creanță este
constatată printr-un titlu anterior publicării hotărârii poate face opoziție (art. 208 alin.
(3)).
Împotriva hotărârii de reducere a capitalului social poate face opoziție orice creditor al
societății, precum și creditorii chirografari. Creditorii chirografari ale căror creanțe sunt
constatate prin titluri anterioare publicări hotărârii pot să obțină pe calea opoziției exi-
gibilitatea anticipată a creanțelor lor la data expirării termenului de două luni (pentru
hotărârea de reducere a capitalului social), în afară de cazul în care societatea a oferit
garanții reale sau personale acceptate de creditori.
Capitalul poate fi redus și prin emisiune de obligațiuni. Se va putea proceda la reducerea
capitalului social prin restituiri făcute acționarilor din sumele rambursate în contul
acțiunilor numai în proporție cu valoarea obligațiunilor rambursate (art. 209).
 Mărirea capitalului social

Capitalul social al unei societăți poate fi mărit prin:
a) emisiunea de noi acțiuni;
b) majorarea valorii nominale a acțiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în
numerar și/sau în natură. (art. 210 alin. (1))
 Mărirea capitalului social prin emisiune de noi acțiuni. O condiție pentru majo-
rarea capitalului social, deci pentru emiterea de noi acțiuni, este ca acțiunile din emi-
siunea precedentă să fi fost complet plătite (art. 92 alin. (3)).
De asemenea, acțiunile emise pentru majorarea capitalului vor fi oferite spre subscriere,
în primul rând acționarilor existenți, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le
posedă, aceștia putându-și exercita dreptul de preferință numai în interiorul termenului
hotărât de adunarea generală dacă actul constitutiv nu prevede alt termen. După
expirarea acestui termen acțiunile vor putea fi oferite spre subscriere publicului. (art.
216 alin. (1)-(2)) Operațiunea de majorare a capitalului social efectuată fără acordarea
dreptului de preferință către acționarii existenți este lovită de nulitate absolută.
Dreptul acționarilor de subscriere a noilor acțiuni poate fi ridicat, în total sau în parte,
pentru motive temeinice, de către adunarea generală. În acest caz, convocarea adunării
generale trebuie să cuprindă:
– motivele majorării capitalului social;
– persoanele cărora urmează a li se atribui noile acțiuni;
– numărul de acțiuni atribuit fiecăreia dintre aceste persoane;
240
– valoarea de emisiune a acțiunilor și bazele fixării acesteia.
Noile acțiuni emise în scopul majorării capitalului social pot fi reprezentate de aporturi
în natură sau de aporturi în numerar. Dacă noile acțiuni reprezintă aporturi în natură,
dreptul de preferință al acționarilor încetează.
Noile acțiuni emise atât în schimbul aporturilor în numerar, cât și în schimbul apor-
turilor în natură vor trebui plătite, la data subscrierii, în proporție de cel puțin 30% din
valoarea lor nominală și integral în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii adunării generale. Când s-a
prevăzut o primă de emisiune, aceasta trebuie plătită integral la data subscrierii. (art. 220
alin. (1)-(3))
Acțiunile noi, emise pentru majorarea capitalului social, sunt liberate:
– prin încorporarea rezervelor, cu excepția rezervelor legale;
– prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
– prin compensarea unor creanțe lichide și exigibile asupra societății cu acțiuni ale
acesteia. (art. 210 alin. (2))
Diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului vor fi incluse în rezerve, fără a ma-
jora capitalul social (art. 210 alin. (3)).
 Mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acțiunilor exis-

tente în schimbul unor aporturi în numerar și/sau în natură. Mărirea capitalului so-
cial prin majorarea valorii nominale a acțiunilor poate fi hotărâtă numai cu votul tuturor
acționarilor, în afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor sau a
beneficiilor (art. 210 alin. (4)).
Hotărârea adunării generale extraordinare pentru majorarea capitalului social se va
publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, acordându-se pentru exercițiul
dreptului de preferință un termen de cel puțin o lună, cu începere din ziua publicării.
SA își poate majora capitalul social, cu respectarea dispozițiilor prevăzute pentru con-
stituirea societății (art. 212 alin. (1)), în caz de constituire simultană sau subscripție pu-
blică.
În caz de subscripție publică, prospectul de emisiune, purtând semnăturile autentice a
doi administratori, va fi depus la registrul comerțului din județul în care își are sediul
societatea).
Potrivit Legii societăților, prospectul de emisiune va trebui să cuprindă:
– data și numărul înmatriculării societății în registrul comerțului;
– denumirea și sediul societății;
– capitalul social subscris și vărsat;
– numele și prenumele administratorilor și cenzorilor și domiciliul lor;
241
– ultima situație financiară aprobată, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor fi-
nanciari;
– dividendele plătite în ultimii 5 ani sau de la constituire dacă, de la această dată, au
trecut mai puțin de 5 ani;
– obligațiunile emise de societate;
– hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acțiuni, valoarea totală a
acestora, numărul și valoarea lor nominală, felul lor, relații privitoare la aporturi,
altele decât în numerar, și avantajele acordate acestora, precum și data de la care se
vor plăti dividendele. (art. 212 alin. (2) și art. 18)
Judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului, constatând îndeplinirea condițiilor
legale referitoare la conținutul prospectului de emisiune, la semnăturile autentice ale
administratorilor, la stabilirea datei încheierii subscripției, va autoriza publicarea pros-
pectului de emisiune (art. 18 alin. (3)). Dacă prospectul de emisiune nu cuprinde toate
mențiunile arătate, acceptantul va putea invoca nulitatea acestuia, dacă nu a exercitat în
niciun mod drepturile și obligațiile sale de acționar (art. 212 alin. (3)).
 Capitalul social al unei societăți poate fi mărit și prin ofertă publică în condi-
țiile Legii nr. 297/2004 privind piața de capital (art. 213). În acest caz, administratorii
sunt solidar răspunzători de exactitatea celor arătate în prospectul de emisiune, în pu-
blicațiile făcute de societate sau în cererile adresate oficiului registrului comerțului, în
vederea majorării capitalului social (art. 214).
 Majorarea capitalului social se face și/sau prin aporturi în natură:

– atât în cazul emisiunii de acțiuni noi;
– cât și în cazul majorării valorii nominale a acțiunilor existente.
Adunarea generală extraordinară care a hotărât majorarea capitalului social prin aporturi
în natură va trebui să numească unul sau mai mulți experți pentru evaluarea acestor
aporturi (art. 215 alin. (1)). Legea societăților interzice aporturile în creanțe pentru
majorarea capitalului social.
După depunerea raportului de expertiză, adunarea generală extraordinară va fi con-
vocată din nou și în funcție de concluziile experților poate hotărî majorarea capitalului
social. Hotărârea adunării generale trebuie să cuprindă:
– descrierea aporturilor în natură;
– numele persoanelor care efectuează aporturile în natură;
– numărul acțiunilor care se vor emite în schimbul aporturilor în natură. (art. 215 alin.
(3)-(4))
Hotărârea adunării generale poate fi luată în mod valabil numai în prezența acționarilor
reprezentând trei pătrimi din capitalul social subscris, cu majoritatea voturilor
acționarilor prezenți (art. 217 alin. (3)). Hotărârea adunării generale privind majorarea
242
capitalului social are efect numai în măsura în care a fost dusă la îndeplinire în termen
de un an de la data adoptării (art. 219 alin. (1)).
Ca și societatea pe acțiuni, societatea cu răspundere limitată își va majora capitalul
cu respectarea dispozițiilor privitoare la constituirea acestei societăți (art. 221).
243
BIBLIOGRAFIE
1. Albu I., Libertatea contractuală, în Dreptul, nr. 3, 1993.

2. Angheni S., Raporturile juridice dintre profesioniștii-comercianți, Editura C.H.
Beck, București, 2014.
3. Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, ediția a IV-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008.
4. Baias F., Obligațiile, în Conferința privind noul Cod civil, 15-16 septembrie 2011,
Institutul Național al Magistraturii, disponibilă la http://www.inm-
lex.ro/NCC/video2.html.
5. Beleiu G., Drept civil român, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București,
1993.
6. Beleiu G., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1993.
7. Beleiu G., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
ediţia a VII-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Editura Universul
Juridic, București, 2001.
8. Bleoancă A., Contractul în formă electronică, Editura Hamangiu, București, 2010.
9. Boboș G., Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
10. Bocșa M.I., Încheierea contractelor de comerț internațional prin mijloace electro-
nice, Editura Universul Juridic, București, 2010.
11. Bodoașcă T., Nour S., Cionca I. Arghir, Drept civil. Partea generală, Editura
Universul Juridic, București, 2012.
12. Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B., Drept internațional contemporan,
ediţia a II-a, revăzută și adăugită, Editura All Beck, București, 2000.
13. Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Editura All, București, 1997.
14. Boroi G., Drept civil. Partea generală, Editura All, București, 1998.
15. Boroi G., Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, București,
1999.
16. Boroi G., Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, București, 2001.
17. Brun H., Trembleay G., Droit constitutionnel, Cowansville, Quebec, 1990.
244
18. Cârstea R., Momentul, locul şi legea aplicabilă încheierii contractului electronic,
disponibilă la http://www.juridice.ro/162149/momentul-locul-și-legea-aplicabilă-încheierii
-contractului-electronic.html.
19. Cărpenaru S., Drept comercial român, Editura Universul Juridic, București, 2011.
20. Cărpenaru S.D., Tratat de drept comercial român, ediţia a III-a, revizuită conform
noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
21. Cărpenaru S.D., Tratat de drept comercial, Editura Universul Juridic, București,
2012.
22. Cărpenaru S.D., Reglementarea societăților comerciale în dreptul român, între tra-
diție și exigențele armonizării cu reglementările Uniunii Europene, în Ad Honorem
St.D. Cărpenaru. Studii juridice alese, Editura C.H. Beck, București, 2006.
23. Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bu-
curești, 1992.
24. Chatillon S., Droit des affaires internationale, ediţia a II-a, Editura Librairie
Vuibert, Paris, 1999.
25. Ciobanu D., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București,
1991.
26. Cocean V.C., Rolul și componentele voinței juridice la formarea actelor juridice,
teză de doctorat, București, 2009.
27. Corbeanu I., Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2002.
28. Craiovan I., Teoria generală a dreptului, Editura Militară, București, 1997.
29. Cristea S.L., Dreptul afacerilor, ediţia a III-a, revizuită și adăugită, Editura
Universitară, București, 2012.
30. Daghie D.M., Guvernarea corporativă – o nouă concepție a administrării
societății comerciale pe acțiuni, în Revista de drept comercial nr. 9, 2010.
31. David S., Contractul de închiriere și contractul de locație a gestiunii, în Dreptul,
nr. 10-11, 1991.
32. Dimitriu R. (coordonator), Drept civil, volumul 1, Editura Lumina Lex, București,
2000.
33. Dogaru I., Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994.
34. Dogaru I., Dănișor D.C., Dănișor G., Teoria generală a dreptului, Editura
Științifică, București, 1999.
35. Eminescu Y., Tratat de proprietate industrială, volumul 1, Creații noi, Editura
Academiei, București, 1982.
245
36. Eminescu Y., Tratat de proprietate industrială, volumul 2, Semne distinctive,
Editura Academiei, București, 1983.
37. Guțu G., Dicționar latin-român, ediţia a III-a, Editura Științifică, București, 1973.
38. Ionescu B., Garanția contra evicțiunii în ipoteza vânzării fondului de comerț, în
Revista de drept comercial, nr. 10, 2008.
39. Leaua C., Dreptul afacerilor. Noțiuni generale de drept privat, Editura Universul
40. Macovei I., Drept internațional privat, ediţia a II-a, Editura Ars Longa, Iași, 2001.
41. Manolache O., Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck,
București, 2006.
42. Mazilu D., Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 1999.
43. Motica R., Mihai G., Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Editura
All, București, 1997.
44. Perju P., Contractul, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010.
45. Piperea Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H. Beck, București, 2012.
46. Pivniceru M.M., Noul Cod Civil și reglementările anterioare. Prezentare
comparativă: legea de punere în aplicare, legislația conexă, Editura Hamangiu, Bu-
curești, 2012.
47. Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, volumul 2, Editura Fundației
„Chemarea”, Iași, 1994.
48. Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile. Contractul, volumul 2, Editura Universul
49. Popa N., M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura
All Beck, București, 2005.
50. Popa N., Teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, București,
2008.
51. Rosetti-Bălănescu I., Sachelarie O., Nedelcu N.G., Principiile dreptului civil
român, Editura de stat, București, 1947.
52. Speranția E., Introducere în filozofia dreptului, Cluj, 1940.
53. Stătescu C., Bârsan C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura
Hamangiu, București, 2008.
54. Stoica F.C., Dreptul afacerilor. Contracte, Editura ASE, București, 2012.
55. Stoica M., Introducere în studiul dreptului, Editura Lito ASE, București, 1975.
246
56. Șaguna D.G., Drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București, 2003.
57. Ștefănescu B., Dimitriu R. (coordonatori), Drept civil, Editura Lumina Lex,
București, 2002.
58. Ștefănescu D., Drept civil, Editura Oscar Print, București, 2000.
59. Titulescu N., Observațiuni asupra reorganizării facultăților de drept, București,
1904.
60. Uliescu M., Nicolae A.G., Instituții de drept civil în Noul Codul civil. Manual
pentru uzul formatorilor SNG.
61. Urs I., Angheni S., Drept civil, volumul 1, Editura Oscar Print, București, 1998.
62. Vartolomei B., Dreptul muncii pentru învățământul economic, Editura Economică,
București, 2009.
63. Vechio G. del, Lecții de filosofie juridică, traducere de I.C. Drăgan, Editura Europa
Nova, București, 1993.
64. Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/31.10.2003.
65. Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial nr.
1.066/17.11.2004, cu modificările şi completările ulterioare.
66. Legea nr. 329/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial nr. 657/31.07.2006.
67. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr.
505/15.07.2011, cu modificările şi completările ulterioare.
68. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi între-
prinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu modificările
şi completările ulterioare.
69. http://www.dreptonline.ro/resurse/contracte.php
70. http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept-civil/clasificarea-normelor-juridice-
6472.html
71. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta
72. http://www.iurispedia.ro/i/CCiv:Art._557
73. http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1196-acceptarea-ofertei-incheierea-contractului-
contractul
74. http://ro.wikipedia.org/wiki/Element_de_extraneitate
247
248

Suport Curs Dreptul Afacerilor. Elemente de Drept Societar, Word Document

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Dreptul Afacerilor. Elemente de Drept Societar, Word Document

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AUTOR: CONF. UNIV. DR.

IOANA NELY MILITARU

TITLUL I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR....................................7

CAPITOLUL II. Norma juridică.................................................................................14

CAPITOLUL III. Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilor....................18

TITLUL II. RAPORTUL JURIDIC DE AFACERI..................................................24

CAPITOLUL II. Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică.............................27

CAPITOLUL III. Persoana juridică...........................................................................48

CAPITOLUL IV. Pluralitatea de subiecte..................................................................63

CAPITOLUL V. Conţinutul raportului juridic civil.................................................64

CAPITOLUL VI. Obiectul raportului juridic............................................................76

TITLUL III. CONTRACTUL......................................................................................90

CAPITOLUL II. Încheierea contractului...................................................................97

TITLUL IV. ELEMENTE DE DREPT SOCIETAR...............................................120

CAPITOLUL II. Fondul de comerț...........................................................................124

CAPITOLUL III. Contractul de societate potrivit Codului civil............................135

CAPITOLUL IV. Societățile......................................................................................137

CAPITOLUL VI. Formele juridice ale societăților .................................................169

CAPITOLUL VII. Funcționarea societăților. Reguli comune................................178

CAPITOLUL VIII. Funcționarea societăților. Reguli specifice.............................184

CAPITOLUL IX. Excluderea şi retragerea asociaților...........................................233

CAPITOLUL X. Modificarea actului constitutiv al societății.................................236

1.2. Accepţiunile şi definiţia dreptului

1.3. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului

1.3.2. Diviziunile dreptului

1.3.3. Ramurile dreptului

1.3.4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri.

 Noţiunea de afacere nu este precizată nici în lege, nici în jurisprudenţă, de aceea

2.2. Structura normei juridice

2.3. Clasificarea normelor juridice

3.2. Izvoarele formale ale dreptului

 În dreptul nostru nu constituie izvoare de drept obiceiul juridic (cutuma), jurispru-

3.3. Izvoarele dreptului afacerilor

2. Codul civil român4, deoarece la art. 3 se precizează expres aplicarea generală a

4. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului

5. Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt izvoare de dreptul aface-

6. Dreptul Uniunii Europene. Referirea la dreptul Uniunii Europene ca izvor de

1.2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic

2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile (co-

 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea lor la

2.2. Persoana fizică. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea

 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de a-şi

2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă – sunt cele cu vârsta cuprinsă între

3. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, denumite majore. Persoana devine

 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice mai pot fi împărţite în:

2.3. Identificarea persoanei fizice

 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 din Codul civil).

 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate,

2.4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare

1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, între-

2. Profesioniştii necomercianţi sunt:

2.4.2. Delimitările noţiunii de profesionist de „alte subiecte de drept civil”

 În categoria profesioniştilor distingem profesionişti comercianţi şi profesionişti

2.5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice

2.5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice)

2.5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)

 PFA care desfășoară activități economice are următoarele drepturi:

 Încetarea activităţii PFA

2.5.3. Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular al unei

 Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi in-

2.5.4. Întreprinderea familială

 Constituirea întreprinderii familiale

 Statutul membrilor întreprinderii familiale

 Încetarea activităţii întreprinderii familiale