Drept Fiscal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.
8/1996
I. Informaţii generale
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Alexandru Mihnea Găină Numele cursului: Drept fiscal

Birou: Calea Bucuresti nr 107 D, C.0.7 Craiova, Dolj Codul cursului: D16DRFRL431
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale An, semestru: An II, Sem. II
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351-177.100 Pagina web a cursului:
Fax: 0351-177.100 Tutore: Duta Alia Gabriela
E-mail: alex.gaina@gmail.com E-mail tutore: alia_gabriela@yahoo.com
Consultaţii: Joi 14-16 Consultaţii: Miercuri 12-14
II. Suport curs
Modulul I.
Noţiuni introductive privind dreptul fiscal
Unitatea de învăţare:
1. Politica fiscală şi fiscalitatea;
2. Noţiunea, izvoarele şi principiile dreptului fiscal
3. Teoria generală a impozitelor şi taxelor
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1) R. Bufan, M.Şt. Minea (coordonatori), Codul fiscal comentat, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008
2) E. Duca, Codul fiscal comentat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006
3) A. M. Găină, Drept fiscal şi procedură fiscală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
4) M.Şt. Minea, C.F. Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2006
5) M.Şt. Minea, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice. Vol. I. Drept financiar, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2008
6) M.Şt. Minea, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice. Vol. II. Drept fiscal, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2008
I. Politica fiscală şi fiscalitatea – delimitări şi interferenţe conceptuale

1. Noţiunea de politică fiscală
a) Concept „plastic”. În literatura juridică, politica fiscală, în mod plastic, a fost caracterizată ca fiind
„arta determinării caracteristicilor generale ale impozitului în funcţie de datele economice şi psihologice
oferite de societate”.
b) Definiţie juridică. În sens juridic, politica fiscală reprezintă un ansamblu de instrumente juridice de
intervenţie a statului, generate de procese specific financiar-fiscale constând în formarea prin impozite şi taxe
a veniturilor fiscale, alocarea cheltuielilor fiscale şi asigurarea echilibrelor fiscale.
c) Definiţie economică. În sens economic, prin politică fiscală se înţelege volumul şi provenienţa
surselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele
urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora.
2. Obiectivele politicii fiscale
Politica fiscală poate avea scopuri diferite de natură pur fiscală, natură politică, socială, etc. Atingerea
obiectivelor politicilor fiscale se realizează prin intermediul acţiunilor economice generale întreprinse de stat.
Statul intervine în economie prin diverse instrumente fiscale precum: stimularea agenţilor economici spre
realizarea de investiţii în anumite domenii; creşterea calităţii şi a competitivităţii produselor; stimularea
exportului; impunerea de taxe vamale cu caracter protecţionist; protejarea mediului; etc.
3. Interferenţe ale politicii fiscale cu politicile economico-financiare ale statului
Politica fiscală are puternice interferenţe cu politicile sectoriale (industrie, comerţ, agricultură etc.), cu
politicile financiar-monetare şi politicile sociale.
Interferenţele politicii fiscale cu politicile sectoriale se manifestă prin intervenţiile de natura fiscală ale
statului în diversele ramuri ale economiei cu scopul încurajării investiţiilor şi dezvoltării acestor ramuri
economice.
UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
Legătura dintre politica fiscală şi cea financiar-monetară se manifestă prin faptul că politica fiscală se
află la graniţa dintre politica bugetară pe baza căreia se iau decizii privind amploarea cheltuielilor publice şi
se stabilesc proporţiile în care acestea urmează să fie acoperite din impozite şi tehnica fiscală care constă în
stabilirea şi aplicarea modalităţilor de aşezare a impozitelor.
Modalităţile de manifestare a interdependenţelor dintre politica fiscală şi politica socială decurg din
faptul că obiectivele de protecţie socială se îndeplinesc prin măsuri cu caracter fiscal precum: scutiri şi
reduceri de la plata unor impozite si taxe pentru anumite categorii de persoane, aplicarea de deduceri din
baza impozabilă, constituirea de fonduri speciale, etc.
4. Conceptul de fiscalitate
a) Terminologie. Originea etimologică a termenului „fiscalitate” o constituie cuvântul “fiscus” de
provenienţă romană care desemna coşul de bani pe care romanii îl utilizau pentru strângerea banilor. Din
acest cuvânt, în limba româna, s-a desprins termenul de “fisc” care are ca înţeles în vorbirea curentă
ansamblul organelor statului cu atribuţii de colectare şi control al taxelor şi impozitelor.
b) Definiţie economică. Doctrina economică defineşte fiscalitatea ca fiind sistemul de constituire a
veniturilor publice prin redistribuirea venitului naţional prin intermediul taxelor şi impozitelor prevăzute de
lege.
c) Definiţie juridică. Din punct de vedere juridic, fiscalitatea a fost definită ca fiind totalitatea
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte categorii de venituri publice reglementate legal, provenite
de la persoane fizice şi juridice, prin care se alimentează bugetul public naţional
5. Principiile fiscalităţii
a) Principii legale. Aceste principii sunt prevăzute de art. 3 din Codul fiscal după cum urmează: a)
principiul neutralităţii măsurilor fiscale; b) principiul certitudinii impunerii; c) principiul echităţii fiscale;
d) principiul eficienţei impunerii.
a.1) Principiul neutralităţii măsurilor fiscale. Neutralitatea măsurilor fiscale se manifestă în raport cu
diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor,
capitalului român şi străin.
a.2) Principiul certitudinii impunerii. Certitudinea impunerii se realizează prin elaborarea de norme
juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie
precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine,
precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
a.3) Principiul echităţii fiscale. Echitatea fiscală se manifestă la nivelul persoanelor fizice şi juridice,
prin impunerea egală a veniturilor în funcţie de mărimea acestora, subiectul plătitor şi natura venitului
realizat sau bunului deţinut (art. 3 lit. c) din Codul fiscal).
a.4) Principiul eficienţei impunerii. Eficienţa impunerii constă în asigurarea stabilităţii pe termen lung
a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile
pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor
decizii investiţionale majore.
b) Principii doctrinare. În literatura juridică, pornindu-se de la principiile prevăzute de lege, au fost
consacrate următoarele principii: a) principiul impunerii echitabile; b) principiul politicii financiare; c)
principiul politicii economice.
b.1) Principiul impunerii echitabile. Impunerea echitabilă prezintă două componente: 1) egalitatea în
faţa impozitului (neutralitatea impozitului) şi 2) egalitatea prin impozit. Neutralitatea impozitului presupune
pe de o parte ca impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de
locul unde domiciliază sau îşi au sediul, fără să existe deosebire de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării;
pe de altă parte impunerea trebuie să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de
forma juridică în care sunt organizate sau funcţionează, producători individuali ori întreprinderi mari sau
mici. Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea obligaţiilor fiscale de la o persoană la alta avându-se în
vedere factori economico-sociali, precum mărimea absolută a materiei impozabile sau situaţia personală a
subiectului impozabil. Diferenţierea sarcinilor fiscale se face în două direcţii: a) pe orizontală, prin mărimea
relativă a sarcinii fiscale la care este supusă o persoană fizică sau juridică, pentru veniturile realizate dintr-o
anumită sursă şi b) pe verticală, prin mărimea relativă a sarcinii fiscale corespunzătoare unor venituri diferite
în cuantum, realizate de către persoane diferite, dar care au aceeaşi sursă de provenienţă.
b.2) Principiul politicii financiare. În elaborarea politicilor financiare statul urmăreşte ca introducerea
unui nou impozit să fie eficientă. În acest sens impozitul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să
aibă un randament fiscal ridicat, adică să fie universal, plătit de către toate persoanele care realizează
venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere şi să cuprindă întreaga materie impozabilă, să
2
.
nu fie susceptibil de evaziuni ori fraude fiscale şi să nu reclame cheltuieli mari de percepere; b) să fie stabil,
adică să nu fie influenţat de oscilaţiile provocate de conjuncturile sociale şi economice; c) să fie elastic, adică
să se adapteze nevoilor fiscale.
b.3) Principiul politicii economice. Prin politicile economice adoptate, statul are drept scop utilizarea
impozitelor şi taxelor pentru dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri economice de către stat. Atunci când
este necesară majorarea consumului statul intervine prin reducerea impozitelor indirecte care grevează
consumul sau atunci când este necesară restrângerea consumului statul intervine prin majorarea cotelor
impozitelor respective. Politica economică se realizează şi prin stabilirea de taxe vamale ridicate pentru
import, reducerea sau scutirea de impozite indirecte a circulaţiei produselor respective obţinute în ţară ori
micşorarea impozitelor directe datorate de investitorii autohtoni. Statul poate interveni în economie şi prin
acordarea de subvenţii pentru agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în anumite ramuri economice.
II. Noţiunea, izvoarele şi principiile dreptului fiscal

1. Noţiune
Complexitatea vieţii socio-economice a determinat, la jumătatea secolului al XIX-lea, apariţia unui
domeniu nou de studiu: ştiinţa finanţelor publice. Ştiinţa finanţelor publice se prezintă în primul rând sub
forma unei ramuri a ştiinţelor economice. Ea prezintă interes pentru jurişti prin prisma faptului că reprezintă
baza de plecare pentru ştiinţa juridică a finanţelor publice (dreptul finanţelor publice).
Totalitatea normelor juridice care reglementează domeniul finanţelor publice formează dreptul
finanţelor publice.
Dreptul finanţelor publice cuprinde două categorii de norme juridice: a) norme juridice financiare
(dreptul financiar); b) norme juridice fiscale (dreptul fiscal).
Cele două componente ale dreptului finanţelor publice se află într-o strânsă legătură având ca scop
principal asigurarea unui ansamblu coerent de reglementări juridice privind relaţiile sociale de natură
financiară.
Dreptul fiscal poate fi definit ca fiind acea ramură de drept public care cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează modalităţile de realizare la bugetul naţional consolidat a veniturilor publice prin
intermediul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a oricăror alte venituri de natură fiscală.
2. Izvoare
Ansamblul de norme juridice fiscale se formează prin incidenţa izvoarelor de drept. Orice ramură de
drept este alcătuită din izvoare comune (generale) şi izvoare speciale (specifice).
Constituie izvoare comune (generale) pentru dreptul fiscal următoarele acte normative: Constituţia
României, Codul civil şi Codul de procedură civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, Codul
comercial, Codul muncii, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice, etc.
Principalele izvoare specifice dreptului fiscal sunt constituite de următoarele acte normative: Codul
fiscal (Legea nr. 571/2003), Codul de procedură fiscală (OG nr. 92/2003), Legea nr. 146/1997 privind taxele
de timbru, Instrucţiunile şi Regulamentele de aplicare, Normele metodologice şi Normele de aplicare a
actelor normative specifice dreptului fiscal aprobate prin Hotărâri ale Guvernului sau Ordine ale Ministrului
Economiei şi Finanţelor şi ale Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Hotărârile
Consiliilor Locale privind stabilirea şi/sau instituirea de taxe şi/sau impozite locale, Deciziile Comisiei
fiscale centrale şi a Comisiei de proceduri fiscale.
3. Principii
Legislaţia, literatura juridică şi practica judiciară română şi europeană au consacrat dreptului fiscal mai
multe principii, după cum urmează: a) principiul legalităţii; b) principiul priorităţii dreptului european faţă
de dreptul naţional; c) principiul egalităţii în materie fiscală; d) principiul securităţii juridice; e) principiul
neretroactivităţii legii; f) principiul accesului liber la justiţie în domeniul fiscal; g) principiul protecţiei
drepturilor fundamentale ale cetăţenilor; h) principiul protecţiei sistemului fiscal împotriva iniţiativei
legislative a cetăţenilor.
a) Principiul legalităţii. Potrivit art. 139 alin. 1 din Constituţia României, „impozitele, taxele şi orice
alte venituri cuvenite bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”.
Principiul legalităţii nu trebuie privit în sens strict. La nivel local anumite taxe şi impozite se pot stabili, în
virtutea autonomiei locale, prin hotărâri ale consiliilor locale cu respectarea prevederilor constituţionale, iar
la nivel central, anumite organe ale administraţiei fiscale centrale elaborează şi aprobă, cu respectarea
prevederilor constituţionale, legislaţia secundară în materie fiscală (norme de aplicare, norme metodologice,
instrucţiuni, regulamente, proceduri, etc.).
3
.
b) Principiul priorităţii dreptului european faţă de dreptul naţional. Acest principiu este incident
în dreptul fiscal naţional de la momentul aderării (01.01.2007) României la Uniunea Europeană. Din punct
de vedere legal, principiul este reglementat în art. 148 alin. 2 din Constituţia României care dispune: „ca
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare”. Mai mult, în alineatul 4 al art. 148 din Constituţie se prevede că garanţii
respectării şi aplicării acestui principiu sunt instituţiile statului.
c) Principiul egalităţii în materie fiscală. Egalitatea în materie fiscală are în componenţă două
elemente: a) egalitatea în faţa legii fiscale şi b) justa aşezare a sarcinilor fiscale. Cadrul legal privind
egalitatea în faţa legii fiscale îl constituie art. 16 din Constituţia României care prevede: „cetăţenii sunt egali
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Justa aşezare a sarcinilor fiscale
este reglementată prin art. 56 alin. 2 din Constituţia României şi constă în faptul că fiscalitatea trebuie să nu
fie numai legală, ci şi proporţională, echitabilă, rezonabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriile
grupelor sau categoriilor de cetăţeni.
d) Principiul securităţii juridice. Potrivit acestui principiu cetăţenii trebuie apăraţi tocmai împotriva
pericolului (insecurităţii) pe care dreptul îl poate crea sau riscă să îl creeze. Principiul securităţii juridice
implică patru aspecte: 1) retroactivitatea legii; 2) teoria aparenţei; 3) legalitatea incriminării şi a pedepsei; 4)
obscuritatea textelor legale.
e) Principiul neretroactivităţii legii. Consacrarea legală a acestui principiu o constituie art. 15 alin. 2
din Constituţia României care dispune că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile”.
f) Principiul accesului liber la justiţie în domeniul fiscal. Reglementarea accesului liber la justiţie o
constituie art. 21 din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană privind Apărarea
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai
multe rânduri că instituirea unei taxe de timbru într-un cuantum foarte ridicat contravine prevederilor art. 6
din Convenţia Europeană.
g) Principiul protecţiei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Protecţia drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor se manifestă în domeniul fiscal sub mai multe aspecte cu privire la drepturile
contribuabililor, astfel: dreptul la apărare, dreptul la respectul domiciliului şi a vieţii private, dreptul la un
proces echitabil, secretul fiscal, etc.
h) Principiul protecţiei sistemului fiscal împotriva iniţiativei legislative a cetăţenilor. Principiul
este consacrat de art. 74 alin. 2 din Constituţia României, care prevede că nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele în materie fiscală.
4. Raportul juridic fiscal
Raportul juridic fiscal este reglementat în baza normelor de drept privind administrarea şi colectarea
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri fiscale ale statului.
Raportul juridic de drept fiscal poate fi definit ca fiind acea relaţie de impunere care ia naştere în
procesul repartizării unei părţi din venitul naţional şi în redistribuirea unor venituri ale persoanelor juridice şi
ale persoanelor fizice, în scopul constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.
În relaţiile dintre stat şi contribuabili se pot stabili două categorii de raporturi juridice: a) raporturi
juridice fiscale de drept material care pot avea în conţinut: drepturile şi obligaţiile părţilor legate de
perceperea impozitelor, perceperea majorărilor de întârziere, dreptul la restituirea impozitelor şi taxelor, şi
obligaţiile corelative de declarare a materiei impozabile, a bunurilor deţinute şi veniturilor realizate
impozabile ori taxabile; b) raporturi juridice de drept procesual fiscal care pot avea în conţinut: drepturile şi
obligaţiile părţilor legate de acţiunile administrative, administrativ - jurisdicţionale şi procesual - civile cu
privire la activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor.
Raporturile juridice de drept fiscal au în structură elementele specifice oricărui raport juridic: a)
subiecte, b) obiect şi c) conţinut.
Subiectele raportului juridic fiscal sunt: a) subiecte active (Statul) şi b) subiecte pasive (contribuabilii).
Statul este reprezentat la nivel central prin Ministerul Finanţelor Publice) şi Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală (ANAF). La nivel local, statul este reprezentat, de regulă de unităţile administrativ-
teritoriale aflate în subordinea ANAF precum: Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice (DGFP),
Administraţiile Finanţelor Publice (AFP), etc.
Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce
datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii.
Persoanele fizice dobândesc calitatea de contribuabil din punct de vedere fiscal, din momentul în care
4
.
realizează venituri, deţin sau tranzacţionează bunuri ori valori care sunt supuse impunerii pe teritoriul
României. Contribuabilii persoane fizice se împart, la rândul lor în: a) rezidenţi care datorează impozite
pentru „venitul mondial”, indiferent de provenienţa veniturilor; b) nerezidenţi care datorează impozite pentru
veniturile obţinute pe teritoriul statului a cărui suveranitate fiscală se exercită.
Persoanele juridice sunt entităţi colective constituite conform legii care acţionează în nume propriu sau
în numele altor persoane intrând sub incidenţa legilor fiscale întrucât realizează venituri, deţin (dobândesc)
sau tranzacţionează bunuri ori valori, execută ori prestează lucrări şi/sau servicii, care potrivit legii fiscale
sunt supuse impunerii.
Contribuabilii persoane juridice se împart, la rândul lor în: a) persoane juridice române care pot fi: 1)
persoane cu personalitate juridică (propriu-zise) care au calitate de subiect de drept distinct şi 2) unităţi
economice fără personalitate juridică; b) persoane juridice străine care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României, intrând sub incidenţa legilaţiei fiscale din ţara noastră.
Raportul juridic fiscal are ca obiect stabilirea şi încasarea la bugetul general consolidat a impozitelor,
taxelor şi altor contribuţii datorate de către debitorii fiscali.
Raportul juridic de drept fiscal conţine în structura sa drepturile şi obligaţiile părţilor legate de
perceperea impozitelor, perceperea majorărilor de întârziere, dreptul la restituirea impozitelor şi taxelor, şi
obligaţiile corelative de declarare a materiei impozabile, a bunurilor deţinute şi veniturilor realizate
impozabile ori taxabile.
III. Teoria generală a impozitelor şi taxelor

1. Noţiunea şi clasificarea veniturilor bugetare
a) Venituri publice-venituri bugetare. Pe parcursul unui an, în cadrul repartiţiei venitului naţional se
acumulează la dispoziţia statului resursele băneşti pentru acoperirea necesităţilor de finanţare a consumului
şi dezvoltării.
Veniturile publice constituie acea parte a resurselor financiare destinate dezvoltării social-economice a
ţării.
Sistemul veniturilor bugetare este reprezentat de veniturile statului provenite din resurselor băneşti
instituite prin lege care contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale acestuia.
b) Clasificare
Veniturile bugetare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, astfel:
b.1) în funcţie de provenienţă distingem între:
venituri fiscale (provenite din impozite directe, impozite indirecte şi contribuţii)
venituri nefiscale (provenite din vărsăminte din veniturile instituţiilor publice sau din profitul net al
regiilor autonome, dividende pentru participarea statului la capitalul social al societăţilor comerciale, taxe de
brevete, de invenţii şi de înregistrarea mărcilor, taxe de metrologie, taxe pentru folosirea drumurilor, etc.);
b.2) în funcţie de regularitatea de realizare se distinge între:
venituri curente (ordinare) - resurse care se încasează cu regularitate la bugetul statului, constituind
o sursă permanentă şi continuă a acestuia (impozitele şi taxele)
venituri extraordinare - resurse la care statul apelează numai în cazuri excepţionale, adică atunci
când mijloacele băneşti provenite din resursele ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare care se
impun a fi efectuate (împrumuturile de stat şi emisiunile monetare).
2. Elementele definitorii ale veniturilor fiscale
Veniturile bugetare prezintă următoarele elemente definitorii:
a) denumirea venitului bugetar care are în componenţă două elemente: 1) denumirea generică
în raport cu natura economico-financiară şi juridică a venitului, denumire prin care se face deosebirea între
diferitele categorii de venituri bugetare (impozite, taxe, contribuţii, prelevări, vărsăminte, etc.); 2) denumirea
specifică (proprie) prin care este individualizat fiecare tip de venit în raport cu alte venituri din aceeaşi
categorie (impozit pe profit, impozit pe venitul agricol, taxa vamală, taxă de timbru, taxă consulară etc.)
b) subiectul impunerii sau debitorul fiscal poate fi, în principiu, orice persoană fizică şi/sau
juridică care datorează, potrivit legii, un impozit, o taxă ori este obligată la efectuarea unei anumite prelevări
la bugetul general consolidat;
c) obiectul sau materia impozabilă (baza de impozitare) este reprezentat de veniturile, bunurile,
serviciile, valorile ori actele impozabile sau taxabile;
d) unitatea de evaluare constituie elementul care exprimă cuantumul unitar al venitului bugetar
în raport cu baza sa de calcul; cuantumul poate fi stabilit în cote fixe sau în cote proporţionale (progresive
sau regresive);
5
.
e) unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă (leul în
cazul veniturilor, metrul pătrat pentru suprafeţele construite sau hectarul pentru terenuri, etc.);
f) asieta este modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau materia impozabilă în sensul
identificării subiectului şi a materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de plata.
g) perceperea constă în realizarea efectivă a sumei de bani;
h) termenul de plată reprezintă data la care sau până la care un anumit venit trebuie vărsat la
buget; termenul poate fi sub forma unui interval de timp (an, trimestru, lună) sau o zi fixă;
i) înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor sunt elemente prevăzute prin actele normative care
instituie venituri bugetare, de care se ţine seama la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului
venitului bugetar, precum şi la încasarea acestuia. Înlesnirile se regăsesc sub formă de reduceri sau scutiri de
la obligaţiile de plată;
j) răspunderea debitorilor presupune ca în cazurile când contribuabilii nu îşi indeplinesc obligaţiile
care le revin potrivit legii, este antrenată răspunderea juridică a acestora care poate îmbrăca formele
răspunderii administrative, civile sau penale;
k) calificarea venitului bugetar reprezintă stabilirea caracterului local sau central al venitului,
precum şi atribuirea lui prin lege spre unele sau altele dintre componentele sistemului bugetar.
3. Consideraţii generale privind impozitele
a) Definiţie. Impozitul este acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu nerambursabil, care este
datorată în temeiul legii la buget de către persoanele fizice şi/sau juridice pentru veniturile pe care le obţin,
pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru
serviciile şi/sau lucrările pe care le prestează sau execută.
b) Trăsături. Trăsăturile impozitului sunt:
a. impozitul este o contribuţie bănească (pecuniară) în sensul că perceperea acestora se face în bani;
b. impozitul este o contribuţie obligatorie, adică toate persoanele fizice şi juridice care intră sub
influenţa legii participă la finanţarea societăţii prin plata impozitelor;
c. impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, adică sumele plătite de contribuabili nu au un
echivalent direct şi imediat; fondurile provenite din impozite sunt cheltuite ulterior în beneficiul plătitorilor;
d. impozitul este datorat la buget în conformitate cu dispoziţiile legale, în sensul că nu vor putea fi
percepute impozite care nu sunt reglementate;
e. impozitul se datorează numai pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, respectiv pentru
mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi/sau lucrările pe care le prestează sau
execută.
c) Clasificare
Multitudinea de impozite face posibilă clasificarea acestora în mai multe categorii având la bază
anumite criterii. În acest sens, pot fi conturate mai multe criterii de clasificare a impozitelor, după cum
urmează:
a. conform unor criterii tehnice distingem:
impozite specifice care se stabilesc pe unitatea fizică de produs şi impozite ad valorem care sunt
stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii taxabile
impozite reale care vizează bunuri corporale sau incorporale şi impozite personale care cad în sarcina
contribuabililor care obţin venituri.
b. conform criteriilor economice se distinge între:
impozite pe venit care sunt aplicabile asupra venitului în momentul încasării de către contribuabil,
impozite pe consum care sunt aplicabile asupra părţii de venit care este cheltuită,
impozite pe avere care vizează venitul economisit, deţinerea de bunuri mobile şi/sau imobile.
c. în funcţie de forma în care se percep:
impozite în natură care se regăsesc sub forma prestaţiilor sau a dărilor în natură;
impozite în bani (pecuniare) care sunt cvasigenerale, odată cu stabilirea şi extinderea relaţiilor
marfă-bani;
d. în funcţie de obiectul sau materia impozabilă:
impozite pe avere (impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, impozitul asupra mijloacelor de
transport, etc.);
impozite pe venit (impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe salarii, etc.);
impozite pe fapte de consum (TVA, accize, etc.);
e. în funcţie de scopul urmărit:
impozite financiare care vizează exclusiv obţinerea unor venituri publice;
6
.
impozite de ordine care urmăresc, pe lângă realizarea veniturilor bugetare, restrângerea sau limitarea
unor activităţi, respectiv stimularea altora, în funcţie de interesele statului în economie.
f. în funcţie de locul sau nivelul la care se acumulează:
impozite centrale care se varsă în bugetul central sau de stat;
impozite locale care se varsă în bugetele comunităţilor locale.
g. în funcţie de modul de percepere:
impozite directe care se stabilesc şi se percep în mod nemijlocit de Ia contribuabilii care realizează
venituri sau deţin bunuri impozabile, fiind suportate de aceştia (impozitul pe profit, impozitul pe venit, etc.;
impozite indirecte care se stabilesc asupra vânzării de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor
de lucrări şi care se includ în preţ; sunt datorate şi achitate de către comercianţi sau prestatori, dar sunt
suportate de consumatorii finali (TVA, taxa vamală, etc.).
4. Consideraţii generale privind taxele
a) Definiţie. Taxele pot fi definite ca fiind plăţi achitate de către persoanele fizice şi/sau persoanele
juridice pentru anumite acte sau servicii indeplinite/prestate la cererea şi în folosul acestora de către anumite
organe de stat, instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora.
b) Trăsături. Principalele trăsături ale acestora sunt:

a. subiectul plătitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din momentul când acesta solicită
îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrări din partea unui organ de stat sau
instituţie publică;
b. taxa reprezintă o plată fără echivalent pentru actele, serviciile sau lucrările prestate/efectuate de
organe de stat sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii sau
rezolvă alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice şi/sau juridice; plata serviciilor sau lucrărilor este,
în principiu, neechivalentă, deoarece aceasta poate fi, potrivit legii, mai mare sau mai mică în raport cu
valoarea efectivă a prestaţiilor efectuate; cuantumul taxelor este stabilit în principal avându-se în vedere alte
criterii (politico-economice) decât valoarea în sine a prestaţiei organului de stat.
c. taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contribuabilului pentru a se asigura astfel
acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către stat;
d. taxa este anticipativă ea datorându-se şi trebuind să fie achitată în momentul solicitării actului,
serviciului sau lucrării;
e. taxa trebuie să fie unică, în sensul că pentru unul şi acelaşi act sau serviciu îndeplinit/prestat unei
persoane, aceasta datorează taxa o singură dată;
f. răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor revine persoanei încadrată la
organul de stat sau instituţia publică prestatoare a serviciului sau lucrării (care avea obligaţia să pretindă şi să
perceapă taxa) şi nu contribuabilului.
c) Clasificare
În funcţie de criteriul teritorialităţii există taxe centrale (generale) care reprezintă venituri cuvenite
bugetelor centrale şi taxe locale (specifice) care reprezintă venituri cuvenite bugetelor locale.
În funcţie de caracterul lor, taxele se împart în taxe judiciare care se plătesc cu ocazia introducerii
unor cereri sau acţiuni la instanţele judecătoreşti şi taxe extrajudiciare care se achită pentru obţinerea unor
acte sau alte documente de la alte organisme statale ori instituţii din afara sistemului jurisdicţional).
După scopul pentru care se plătesc taxele se clasifică în: taxe pentru eliberarea unor acte, taxe pentru
aprobarea desfăşurării unor activităţi, taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat, taxe pentru
utilizarea unor drumuri naţionale etc.
Avându-se în vedere destinaţia pe care o urmează se distinge între taxe fiscale care se colectează în
cadrul sistemului bugetar fiind vărsate de regulă în bugetele locale şi taxe parafiscale care se constituie ca
venituri proprii, extrabugetare, ale beneficiarilor.
C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

1) Izvoarele dreptului fiscal.
2) Definiţi noţiunea de “taxă” şi noţiunea de “impozit”.
3) Clasificarea impozitelor.
4) Clasificarea taxelor.
7
.
Modulul II.
Impozitul pe profit
1. Definiţia impozitului pe profit şi subiectele impunerii;
2. Sfera de cuprindere, baza de impozitare şi cotele de impunere
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. R. Bufan, M.Şt. Minea (coordonatori), Codul fiscal comentat, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008
2. E. Duca, Codul fiscal comentat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006
3. M. Găină, Drept fiscal şi procedură fiscală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
4. M.Şt. Minea, C.F. Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006
5. M.Şt. Minea, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice. Vol. II. Drept fiscal, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2008
I. Noţiunea de impozit pe profit şi subiectele impunerii

1. Noţiunea de impozit
Impozitul pe profit nu este definit în Codul fiscal. Există însă în acest act normativ dispoziţii privind:
a) categoriile de persoane obligate la plata impozitului pe profit (art. 13); b) sfera de cuprindere a impozitului
pe profit (art. 14); c) categoriile de contribuabili scutiţi de plata impozitului pe profit (art. 15); d) cotele de
impozitare (art. 17-18); e) regulile de determinare a profitului impozabil (art. 19-28).
Impozitul pe profit poate fi definit ca fiind o contribuţie bănească obligatorie, nerambursabilă, datorată
bugetului de stat de către persoanele fizice şi/sau juridice stabilite de lege, aplicabilă profitului pe care
acestea îl obţin din activităţi aducătoare de venituri pe teritoriul României şi/sau în străinătate, după caz, în
formele prevăzute de lege.
2. Subiectele impunerii (contribuabilii)
a) Categorii de contribuabili
Persoanele obligate la plata impozitului pe profit, denumite şi contribuabili, sunt determinate în art. 13
din Codul fiscal. Categoriile de contribuabili determinate de textul legal sunt a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine; c) asocierile fără personalitate juridică.
b) Persoane juridice române
În privinţa persoanelor juridice române, Codul fiscal atribuie această calitate de subiecţi ai impozitului
pe profit, tuturor persoanelor juridice române care obţin profit din activităţile efectuate pe teritoriul României
sau în străinătate (art. 13, lit. a). În contextul unei asemenea determinări generice considerăm că sunt obligate
la plata impozitului pe profit următoarele categorii de persoane juridice, dacă nu sunt scutite prin lege: a)
regiile autonome; b) societăţile naţionale; c) companiile naţionale; d) societăţile comerciale; e) societăţile
agricole; f) societăţile cooperative; g) grupurile de interes economic; h) societăţile de investiţii financiare
(SIF); i) instituţiile financiare şi de credit, indiferent de denumirea acestora; j) asociaţiile şi fundaţiile; k)
orice alte persoane juridice.
c) Persoane juridice străine
Codul fiscal stabileşte trei situaţii în care acestea devin subiecţi ai impozitului pe profit. Aceste situaţii
sunt: 1) când acestea desfăşoară activităţi economice prin intermediul unui sediu permanent în România (art.
13 lit. b); 2) când acestea realizează venituri din sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România
(art. 13 lit. d); 3) când acestea realizează venituri din vânzarea sau cesionarea titlurilor de participaţie
deţinute la o persoană juridică română
d) Asocieri fără personalitate juridică
Impozitul pe profit se aplică asupra veniturilor obţinute de componentele asocierii fără personalitate
juridică.
e) Scutiri de la plata impozitului
Scutirile de la plata impozitului pe profit pot fi totale sau parţiale şi se aplică şi în funcţie de categoriile
de contribuabili.
Sunt scutite total, indiferent de natura şi cuantumul veniturilor următoarele categorii de contribuabili:
1) trezoreria statului pentru veniturile obţinute din operaţiunile de derulare a fondurilor publice (art. 15 alin.
1 lit. a) din Codul fiscal); 2) instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi
disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările
8
.
ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare,
dacă legea nu prevede altfel (art. 15 alin. 1 lit. b) din Codul fiscal); 3) persoanele juridice române care
plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor (art. 15 alin. 1 lit. c) din Codul fiscal); 4) fundaţiile
române constituite ca urmare a unui legat (art. 15 alin. 1 lit. d) din Codul fiscal); 5) cultele religioase (art. 15
alin. 1 lit. f) din Codul fiscal); 6) instituţiile de învăţământ particular acreditate (art. 15 alin. 1 lit. g) din
Codul fiscal); 7) asociaţiile de proprietari şi asociaţiile de locatari pentru veniturile obţinute din activităţi
economice şi care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirilor,
pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune (art. 15 alin. 1 lit. h) din Codul fiscal); 8) Fondul de
garantare a depozitelor în sistemul bancar (art. 15 alin. 1 lit. i) din Codul fiscal); 9) Fondul de compensare a
investitorilor (art. 15 alin. 1 lit. j) din Codul fiscal); 10) Banca Naţională a României (art. 15 alin. 1 lit. k)
din Codul fiscal); 11) Fondul de garantare a pensiilor private (art. 15 alin. 1 lit. l) din Codul fiscal).
Categoriile de contribuabili care beneficiază de scutiri parţiale de plata impozitului pe profit sunt
determinate de natura veniturilor pe care le realizează. Aceşti contribuabili sunt organizaţiile non-profit,
organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale.
II. Sfera de cuprindere, baza de impozitare şi cotele de impunere

1. Sfera de cuprindere
Obiectul impozitului pe profit (sfera de cuprindere) se determină în funcţie de tipul de contribuabil şi
de locul obţinerii de profit.
Pentru persoanele juridice române impozitul pe profit se aplică asupra profitului impozabil obţinut din
orice sursă atât din România, cât şi din străinătate (art. 14 lit. a) din Codul fiscal).
În cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent
în România, impozitul pe profit se aplică asupra profitului impozabil atribuibil acelui sediu permanent (art.
14 lit. b) din Codul fiscal).
În situaţia persoanelor juridice străine şi a persoanelor fizice nerezidente care desfăşoară activitate
într-o asociere fără personalitate juridică impozitul pe profit se aplică asupra părţii din profitul impozabil al
asocierii atribuibile fiecărei persoane (art. 14 lit. c) din Codul fiscal).
Pentru persoanele juridice străine care realizează venituri din sau în legătură cu proprietăţi
imobiliare situate în România ori din vânzarea sau cesionarea titlurilor de participare deţinute la o
persoană juridică română impozitul pe profit se aplică asupra profitului impozabil aferent acestor venituri
(art. 14 lit. d) din Codul fiscal).
În cazul persoanelor fizice rezidente asociate cu persoane juridice române care realizează venituri în
România cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică, impozitul pe profit se aplică asupra
părţii din profitul impozabil al asocierii atribuite persoanei fizice rezidente (art. 14 lit. e) din Codul fiscal).
2. Baza de impozitare
Pentru determinarea profitului impozabil vor fi avute în vedere toate veniturile realizate din orice sursă
şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Veniturile sunt de două tipuri: a) venituri impozabile şi b) venituri neimpozabile.
De asemenea, şi cheltuielile sunt de două tipuri: a) cheltuieli deductibile, adică acelea considerate a fi
făcute în scopul realizării de venituri; b) cheltuieli nedeductibile, adică acelea care nu pot fi scăzute din
venituri şi care se adaugă la acestea şi se impozitează. La rândul lor, cheltuielile deductibile se împart în: a)
cheltuieli deductibile integral (total) şi b) cheltuieli deductibile limitat (parţial).
a) Venituri impozabile. Veniturile impozabile sunt sumele sau valorile încasate sau de încasat,
precum şi veniturile din exploatare, venituri din vânzarea produselor, a lucrărilor executate sau serviciilor
prestate, veniturile financiare şi veniturile excepţionale, precum şi cele din operaţiunile de exploatare sau din
operaţiunile de capital. La stabilirea impozitului pe profit se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor
cum sunt: a) diferenţele favorabile de curs valutar rezultate în urma evaluării creanţelor şi datoriilor în valută
înregistrate în evidenţa contabilă; b) rezervele din reevaluarea la încasarea sau cedarea activelor în situaţia în
care au fost deductibile din profitul impozabil.
b) Venituri neimpozabile. Potrivit art. 20 din Codul fiscal sunt considerate venituri neimpozabile la
calculul profitului impozabil următoarele: a. dividendele primite de la o persoană juridică română (art. 20 lit.
a) din Codul fiscal); b. diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se deţin titluri de
participare, precum şi diferenţele de valoare a investiţiilor financiare pe termen lung, reprezentând acţiuni
deţinute la societăţi afiliate, titluri de participare şi investiţii deţinute ca imobilizări, înregistrate astfel potrivit
9
.
reglementărilor contabile (art. 20 lit. b) din Codul fiscal); c. veniturile din anularea cheltuielilor pentru care
nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat
deducere precum şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile (art. 20 lit. c) din Codul fiscal); d.
veniturile neimpozabile prevăzute în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative (art. 20 lit. d)
din Codul fiscal).
c) Cheltuieli deductibile integral. Cheltuielile deductibile integral sunt, de regulă, cheltuielile
efectuate în scopul realizării veniturilor.
Potrivit art. 21 alin. 2 din Codul fiscal, sunt considerate cheltuieli efectuate în scopul realizării de
venituri următoarele: cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor; cheltuielile pentru protecţia muncii şi
cheltuielile pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; cheltuielile reprezentând
contribuţiile pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale şi cheltuielile cu primele de
asigurare pentru asigurarea de riscuri profesionale; cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul
popularizării firmei, produselor sau serviciilor, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare
pentru difuzarea mesajelor publicitare; cheltuielile de transport şi cazare în ţară şi în străinătate, efectuate de
către salariaţi şi administratori; contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor
de credit; taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele normative în
vigoare, precum şi contribuţiile pentru fondul destinat negocierii contractului colectiv de muncă; cheltuielile
pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat; cheltuielile de cercetare şi cheltuielile
de dezvoltare; cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi,
participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii; cheltuielile
pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice, introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea
sistemelor de management al calităţii, obţinerea atestării conform cu standardele de calitate; cheltuielile
pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor; taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate
către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale; cheltuielile cu
materiile prime; cheltuielile pentru utilităţi; cheltuielile cu salariile şi contribuţiile obligatorii privind
salariaţii ce sunt în sarcina contribuabilului.
d) Cheltuieli deductibile limitat. Constituie cheltuieli deductibile limitat acea categorie de cheltuieli
deductibile care sunt luate în considerare la stabilirea profitului impozabil în limita admisă de normele
legale. Prin art. 21 alin. 3 din Codul fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile limitat următoarele:
cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii; cheltuielile de protocol, în
limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul
cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul
pe profit; suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în România şi
în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice; cheltuielile sociale, în
limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Legii nr.
53/2003; cheltuielile efectuate, în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita unei sume
reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant; cheltuielile cu primele
de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an
fiscal pentru fiecare participant; cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele
private dacă totalul acestor cheltuieli îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) este în limita a 3% din
cifra de afaceri; b) nu depăşeşte 20% din impozitul pe profit datorat.
e) Cheltuieli nedeductibile. Sunt considerate cheltuieli nedeductibile acea categorie de cheltuieli
efectuate de către contribuabil în exercitarea activităţii sale care nu se scad din venituri la calcularea
profitului impozabil, dar care se adaugă la stabilirea bazei de impozitare după ce se scad cheltuielile
efectuate în scopul realizării de venituri şi veniturile neimpozabile. În viziunea art. 21 alin. 4 din Codul fiscal
sunt considerate cheltuieli nedeductibile următoarele: cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe
profit datorat; dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere datorate
către autorităţile române, potrivit prevederilor legale; cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă
bunurilor acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată
prin reţinere la sursă; cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de
plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru aceste bunuri sau
servicii; cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ; cheltuielile
determinate de diferenţele nefavorabile de valoare a titlurilor de participare la persoanele juridice la care se
deţin participaţii, precum şi de diferenţele nefavorabile de valoare aferente obligaţiunilor emise pe termen
lung, cu excepţia celor determinate de vânzarea-cesionarea acestora; cheltuielile aferente veniturilor
neimpozabile; cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate prin
10
.
acte normative; cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii,
pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi
pentru care nu sunt încheiate contracte; cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele
contribuabilului; cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un
contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat.
3. Cota de impunere
Impozitul pe profit datorat de către contribuabilii constă într-o cotă procentuală care se aplică asupra
bazei impozabile. Cota de impozit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16% (art. 17 din Codul
fiscal). Art. 18 din Codul fiscal instituie, pe cale de excepţie, „impozitul pe profit minimal”. Astfel, pentru
contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor,
cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui
contract de asociere şi la care impozitul pe profit datorat pentru aceste activităţi este mai mic de 5% din
veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5%, aplicat asupra acestor venituri.

1) Subiecţii impunerii.
2) Venituri impozabile şi venituri neimpozabile.
3) Cheltuieli deductibile. Enumerare.
4) Cheltuieli efectuate în scopul realizării veniturilor. Enumeraţi 5 categorii.
5) Cheltuieli deductibile limitat. Enumeraţi 5 categorii.
6) Cheltuieli nedeductibile. Enumeraţi 5 categorii.
7) Cotele de impunere. Cota standard si excepţii.
11
.
Modulul III.
Impozitul pe venit
1) Consideraţii introductive privind impozitul pe venit;
2) Venituri din activităţi independente;
3) Venituri din salarii;
4) Venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
5) Venituri din investiţii;
6) Venituri din pensii;
7) Venituri din activităţi agricole;
8) Venituri din premii şi jocuri de noroc;
9) Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal;
10) Venituri din alte surse.
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2008
I. Consideraţii introductive privind impozitul pe venit

1. Contribuabili
Persoanele fizice care datorează plata impozitului sunt: a) persoanele fizice rezidente; b) persoanele
fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în
România; c) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;
2. Categorii de venituri supuse impozitului pe venit
Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt următoarele: venituri din activităţi
independente; venituri din salarii; venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din investiţii; venituri din
pensii; venituri din activităţi agricole; venituri din premii şi din jocuri de noroc; venituri din transferul
proprietăţilor imobiliare; venituri din alte surse.
3. Venituri neimpozabile
a) Venituri având caracter de ajutor:
ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice,
precum şi cele de aceeaşi natură primite de la alte persoane, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate
temporară de muncă;
pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele fixe pentru îngrijirea
pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum şi pensiile, altele decât pensiile plătite
din fonduri constituite prin contribuţii obligatorii la un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri
de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat;
contravaloarea cupoanelor ce reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu titlu gratuit persoanelor
fizice conform dispoziţiilor legale în vigoare;
drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studenţii şi
elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională şi
persoanele civile, precum şi cele ale gradaţilor şi soldaţilor concentraţi sau mobilizaţi;
bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau perfecţionare în cadru
instituţionalizat;
subvenţiile primite pentru achiziţionarea de bunuri, dacă subvenţiile sunt acordate în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
b) Venituri reprezentând despăgubiri:
sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice
alte drepturi;
sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamităţilor naturale, precum
12
.
şi pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;

c) Venituri ale sportivilor:
premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice;
premiile, primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor
specialişti, prevăzuţi în legislaţia în materie, în vederea realizării obiectivelor de înaltă performanţă: clasarea
pe podiumul de premiere la campionatele europene, campionatele mondiale şi jocurile olimpice, precum şi
calificarea şi participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale şi europene, prima grupă valorică,
precum şi la jocurile olimpice, în cazul jocurilor sportive;
primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti,
prevăzuţi de legislaţia în materie, în vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale ale
loturilor reprezentative ale României;
d) Veniturile unor categorii de persoane nerezidente:
veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare pentru activităţile
desfăşurate în România în calitatea lor oficială, în condiţii de reciprocitate, în virtutea regulilor generale ale
dreptului internaţional sau a prevederilor unor acorduri speciale la care România este parte;
veniturile nete în valută primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi institutelor
culturale ale României amplasate în străinătate, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor internaţionale din activităţile desfăşurate
în România în calitatea lor oficială, cu condiţia ca poziţia acestora, de oficial, să fie confirmată de Ministerul
Afacerilor Externe;
veniturile primite de cetăţeni străini pentru activitatea de consultanţă desfăşurată în România, în
conformitate cu acordurile de finanţare nerambursabilă încheiate de România cu alte state, cu organisme
internaţionale şi organizaţii neguvernamentale;
veniturile primite de cetăţeni străini pentru activităţi desfăşurate în România, în calitate de
corespondenţi de presă, cu condiţia reciprocităţii acordate cetăţenilor români pentru venituri din astfel de
activităţi şi cu condiţia ca poziţia acestor persoane să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe;
4. Cota de impozitare
Cota de impozitare standard este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei
surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din: a) activităţi independente; b)
salarii; c) cedarea folosinţei bunurilor; d) investiţii; e) pensii; f) activităţi agricole; g) premii; h) alte surse.
Fac excepţie cotele de impozit prevăzute expres pentru: a) unele venituri din investiţii; b) veniturile
din jocuri de noroc; c) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare.
II. Venituri din activităţi independente

1. Definiţie (Venituri impozabile)
Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi
veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere,
inclusiv din activităţi adiacente.
Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, din prestări de
servicii, precum şi din practicarea unei meserii.
Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de
avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament
în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile
legii.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din
brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how,
din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea.
2.Venituri neimpozabile
Nu sunt venituri impozabile: veniturile obţinute prin aplicarea efectivă în ţară de către titular sau, după
caz, de către licenţiaţii acestuia a unei invenţii brevetate în România, incluzând fabricarea produsului sau,
după caz, aplicarea procedeului, în primii 5 ani de la prima aplicare, calculaţi de la data începerii aplicării şi
cuprinşi în perioada de valabilitate a brevetului şi venitul obţinut de titularul brevetului prin cesionarea
acestuia.
3. Reguli generale de stabilire a venitului net anual din activităţi independente, determinat pe
baza contabilităţii în partidă simplă
a) Venituri
13
.
Venitul impozabil din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile
aferente realizării venitului, deductibile, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.
Venitul brut cuprinde următoarele:
sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfăşurarea activităţii;
veniturile sub formă de dobânzi din creanţe comerciale sau din alte creanţe utilizate în legătură cu o
activitate independentă;
câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii, utilizate într-o activitate independentă,
inclusiv contravaloarea bunurilor rămase după încetarea definitivă a activităţii;
veniturile din angajamentul de a nu desfăşura o activitate independentă sau de a nu concura cu o altă
persoană;
veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o activitate
independentă.
b) Cheltuieli
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor, pentru a putea
fi deduse, sunt: a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate
prin documente; b) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost
plătite; c) să respecte regulile privind amortizarea.
Cheltuielile deductibile limitat sunt următoarele:
cheltuielile de sponsorizare, mecenat, precum şi pentru acordarea de burse private, efectuate conform
legii, în limita unei cote de 5% din baza de calcul;
cheltuielile de protocol, în limita unei cote de 2% din baza de calcul;
suma cheltuielilor cu indemnizaţia plătită pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi
în străinătate, în interesul serviciului, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice;
cheltuielile sociale, în limita sumei obţinute prin aplicarea unei cote de până la 2% la fondul de
salarii realizat anual;
pierderile privind bunurile perisabile, în limitele prevăzute de actele normative în materie;
cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
contribuţiile efectuate în numele angajaţilor la fonduri de pensii facultative, în conformitate cu
legislaţia în vigoare, în limita echivalentului în lei a 200 euro anual pentru o persoană;
prima de asigurare voluntară de sănătate, conform legii, în limita echivalentului în lei a 200 euro
anual pentru o persoană;
cheltuielile efectuate pentru activitatea independentă, cât şi în scopul personal al contribuabilului sau
asociaţilor sunt deductibile numai pentru partea de cheltuială care este aferentă activităţii independente;
cheltuielile reprezentând contribuţii sociale obligatorii pentru salariaţi şi contribuabili, inclusiv cele
pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale, potrivit legii;
dobânzi aferente împrumuturilor de la persoane fizice şi juridice, utilizate în desfăşurarea activităţii,
pe baza contractului încheiat între părţi, în limita nivelului dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României;
cheltuielile efectuate de utilizator, reprezentând chiria - rata de leasing - în cazul contractelor de
leasing operaţional, respectiv cheltuielile cu amortizarea şi dobânzile pentru contractele de leasing financiar,
stabilite în conformitate cu prevederile privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing;
cotizaţii plătite la asociaţiile profesionale în limita a 2% din baza de calcul;
cheltuielile reprezentând contribuţiile profesionale obligatorii datorate, potrivit legii, organizaţiilor
profesionale din care fac parte contribuabilii, în limita a 5% din venitul brut realizat.
Cheltuielile nedeductibile sunt următoarele:
sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale;
cheltuielile corespunzătoare veniturilor neimpozabile ale căror surse se află pe teritoriul României
sau în străinătate;
impozitul pe venit, inclusiv impozitul pe venitul realizat în străinătate;
cheltuielile cu primele de asigurare, altele decât cele prevăzute anterior;
donaţii de orice fel;
amenzile, confiscările, dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile datorate autorităţilor
române şi străine, potrivit prevederilor legale, altele decât cele plătite conform clauzelor din contractele
comerciale;
ratele aferente creditelor angajate;
dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziţionarea de imobilizări corporale de natura
14
.
mijloacelor fixe, în cazul în care dobânda este cuprinsă în valoarea de intrare a imobilizării corporale,
potrivit prevederilor legale;
cheltuielile de achiziţionare sau de fabricare a bunurilor şi a drepturilor amortizabile din Registrul-
inventar;
cheltuielile privind bunurile constatate lipsă din gestiune sau degradate şi neimputabile, dacă
inventarul nu este acoperit de o poliţă de asigurare;
sumele sau valoarea bunurilor confiscate ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare;
impozitul pe venit suportat de plătitorul venitului în contul beneficiarilor de venit;
III. Venituri din salarii

Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană
fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut
de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă,
inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Veniturile asimilate salariilor sunt:
indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică, stabilite
potrivit legii;
indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor juridice
fără scop lucrativ;
drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi ale personalului
militar, acordate potrivit legii;
indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la
companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale
este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome;
sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică;
sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în
comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori;
sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii;
indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de asigurări sociale;
sumele acordate de organizaţii nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit pe profit, peste
limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării în altă
localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, pentru salariaţii din instituţiile publice;
indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite administratorilor societăţilor
comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a acţionarilor;
orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor.
Nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile următoarele:
ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a
calamităţilor naturale, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile, ajutoarele pentru naştere, veniturile
reprezentând cadouri pentru copiii minori ai salariaţilor, cadourile oferite salariatelor, contravaloarea
transportului la şi de la locul de muncă al salariatului, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv
transportul pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora, acordate de angajator pentru salariaţii
proprii sau alte persoane, astfel cum este prevăzut în contractul de muncă.
cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia Paştelui, zilei de
1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, precum şi cadourile oferite angajatelor
cu ocazia zilei de 8 martie sunt neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit fiecărei persoane, cu
orice ocazie din cele de mai sus, nu depăşeşte 150 lei.
tichetele de creşă acordate potrivit legii;
tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajatori angajaţilor, în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
contravaloarea folosinţei locuinţei de serviciu sau a locuinţei din incinta unităţii, potrivit repartiţiei
de serviciu, numirii conform legii sau specificităţii activităţii prin cadrul normativ specific domeniului de
activitate, compensarea chiriei pentru personalul din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă
naţională, precum şi compensarea diferenţei de chirie, suportată de persoana fizică, conform legilor speciale;
cazarea şi contravaloarea chiriei pentru locuinţele puse la dispoziţia oficialităţilor publice, a
15
.
angajaţilor consulari şi diplomatici care lucrează în afara ţării, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi de lucru, a
alimentaţiei de protecţie, a medicamentelor şi materialelor igienico-sanitare, a altor drepturi de protecţie a
muncii, precum şi a uniformelor obligatorii şi a drepturilor de echipament, ce se acordă potrivit legislaţiei în
vigoare;
contravaloarea cheltuielilor de deplasare pentru transportul între localitatea în care angajaţii îşi au
domiciliul şi localitatea unde se află locul de muncă al acestora, la nivelul unui abonament lunar, pentru
situaţiile în care nu se asigură locuinţă sau nu se suportă contravaloarea chiriei, conform legii;
sumele primite de angajaţi pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare a indemnizaţiei
primite pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului.
Sunt exceptate de la aceste prevederi sumele acordate de persoanele juridice fără scop patrimonial şi de alte
entităţi neplătitoare de impozit pe profit peste limita de 2,5 ori indemnizaţia acordată salariaţilor din
instituţiile publice;
sumele primite, potrivit dispoziţiilor legale, pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în interesul
serviciului;
indemnizaţiile de instalare ce se acordă o singură dată, la încadrarea într-o unitate situată într-o altă
localitate decât cea de domiciliu, în primul an de activitate după absolvirea studiilor, în limita unui salariu de
bază la angajare, precum şi indemnizaţiile de instalare şi mutare acordate, potrivit legilor speciale,
personalului din instituţiile publice şi celor care îşi stabilesc domiciliul în localităţi din zone defavorizate,
stabilite potrivit legii, în care îşi au locul de muncă;
sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite
de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective,
precum şi sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe economie,
primite de personalul civil din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională la încetarea
raporturilor de muncă sau de serviciu, ca urmare a nevoilor de reducere şi de restructurare, acordate potrivit
legii;
sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza soldelor lunare nete, acordate
personalului militar trecut în rezervă sau al cărui contract încetează ca urmare a nevoilor de reducere şi de
restructurare, precum şi ajutoarele stabilite în raport cu solda lunară netă, acordate acestuia la trecerea în
rezervă sau direct în retragere cu drept de pensie sau celor care nu îndeplinesc condiţiile de pensie, precum şi
ajutoare sau plăţi compensatorii primite de poliţişti aflaţi în situaţii similare, al căror cuantum se determină în
raport cu salariul de bază lunar net, acordate potrivit legislaţiei în materie;
veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat, la funcţia de
bază;
veniturile din salarii, ca urmare a activităţii de creare de programe pentru calculator; încadrarea în
activitatea de creaţie de programe pentru calculator se face prin ordin comun al ministrului muncii,
solidarităţii sociale şi familiei, al ministrului comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei şi al ministrului
finanţelor publice;
sumele sau avantajele primite de persoane fizice din activităţi dependente desfăşurate într-un stat
străin, indiferent de tratamentul fiscal din statul respectiv. Fac excepţie veniturile salariale plătite de către sau
în numele unui angajator care este rezident în România sau are sediul permanent în România, care sunt
impozabile indiferent de perioada de desfăşurare a activităţii în străinătate;
cheltuielile efectuate de angajator pentru pregătirea profesională şi perfecţionarea angajatului legată
de activitatea desfăşurată de acesta pentru angajator;
costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor telefonice, inclusiv cartelele telefonice, efectuate
în vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu;
avantajele sub forma dreptului la stock options plan, la momentul angajării şi implicit la momentul
acordării;
diferenţa favorabilă dintre dobânda preferenţială stabilită prin negociere şi dobânda practicată pe
piaţă, pentru credite şi depozite.
3. Determinarea impozitului pe venitul din salarii
a) Reguli de determinare
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se reţine la
sursă de către plătitorii de venituri.
Determinarea venitului impozabil se realizează astfel:
a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
16
.
determinate ca diferenţă între venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor
obligatorii aferente unei luni, şi următoarele:
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;
- contribuţiile la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească
echivalentul în lei a 200 euro.
b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora;
IV. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din
cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător
legal, altele decât veniturile din activităţi independente.
2. Stabilirea venitului net anual din cedarea folosinţei bunurilor
Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură şi se
stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal,
indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce
cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă
sunt efectuate de cealaltă parte contractantă. În cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în bani se
va face pe baza preţurilor medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi,
respectiv, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca urmare a propunerilor direcţiilor teritoriale
de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, hotărâri ce trebuie emise înainte
de începerea anului fiscal.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
3. Plăţi anticipate
Un contribuabil care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pe parcursul unui an, cu
excepţia veniturilor din arendare, datorează plăţi anticipate în contul impozitului pe venit către bugetul de
stat.
V. Venituri din investiţii

Veniturile din investiţii cuprind: a) venituri din dividende; b) venituri impozabile din dobânzi; c)
câştiguri din transferul titlurilor de valoare; d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la
termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare; e) venituri din lichidare sau dizolvare
fără lichidare a unei persoane juridice.
Următoarele venituri din dobânzi sunt neimpozabile: a) venituri din dobânzi la depozitele la
vedere/conturile curente; b) venituri din dobânzi aferente titlurilor de stat şi obligaţiunilor municipale.
3. Cote de impozitare
Cotele de impozitare sunt de 1% si 16% în funcţie de tipul venitului din investiţii şi de perioada în care
se obţin veniturile.
VI. Venituri din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile
sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi
cele finanţate de la bugetul de stat.
2. Stabilirea venitului impozabil lunar din pensii
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a unei sume
neimpozabile lunare de 1000 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi suportate de persoana
fizică.
3. Reţinerea impozitului din venitul din pensii
Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent acestui venit, de
17
.
a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat, potrivit prevederilor prezentului articol.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil lunar din
pensii.
Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la bugetul de stat până la data
de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.
Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii.
În cazul unei pensii care nu este plătită lunar, impozitul ce trebuie reţinut se stabileşte prin împărţirea
pensiei plătite la fiecare din lunile cărora le este aferentă pensia.
VII. Venituri din activităţi agricole

Constituie venituri din activităţi agricole veniturile provenite din următoarele activităţi: a) cultivarea şi
valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în
sistem irigat; b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor; c) exploatarea
pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea;
VIII. Venituri din premii şi din jocuri de noroc

Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, altele decât cele care constituie venituri
neimpozabile ca excepţie de la veniturile impozabile provenite din activităţi independente.
Veniturile din jocuri de noroc cuprind câştigurile realizate ca urmare a participării la jocuri de noroc,
inclusiv cele de tip jack-pot definite conform normelor metodologice, altele decât cele realizate la jocuri de
tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri. Sunt astfel de venituri de tip jack-pot veniturile acordate în mod
aleatoriu prin intermediul maşinilor mecanice sau electronice cu câştiguri.
Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc şi suma reprezentând venit
neimpozabil.
2. Reţinerea impozitului aferent veniturilor din premii şi din jocuri de noroc
Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de
16% aplicată asupra venitului net.
Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 20% aplicată asupra
venitului net care nu depăşeşte cuantumul de 10.000 lei şi cu o cotă de 25% aplicată asupra venitului net care
depăşeşte cuantumul de 10.000 lei.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau în natură, sub
valoarea sumei neimpozabile stabilite în sumă de 600 lei pentru fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de
la acelaşi organizator sau plătitor într-o singură zi.
IX. Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal

La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii
asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel
fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează astfel:
a) pentru construcţiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru terenurile de orice
fel fără construcţii, dobândite într-un termen de până la 3 ani inclusiv:
- 3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 6.000 lei + 2% calculate la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv;
b) pentru imobilele descrise anterior dobândite la o dată mai mare de 3 ani:
- 2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv.
Impozitul nu se datorează în următoarele cazuri: a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor şi construcţiilor de orice fel, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la gradul al III-lea
inclusiv, precum şi între soţi; c) Pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor
acestuia cu titlul de moştenire nu se datorează impozit dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen
de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul
prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.
18
.
3. Baza impozabilă
Impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de
proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative
stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula la această valoare.
Impozitul se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz,
întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se virează până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia se va realiza prin
hotărâre judecătorească, impozitul se va calcula şi se va încasa de către organul fiscal competent. Instanţele
judecătoreşti care pronunţă hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile comunică organului fiscal
competent horărârea şi documentaţia aferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii.
X. Venituri din alte surse

Sunt considerate venituri provenite din alte surse, următoarele:
prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă entitate, în cadrul
unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri
din salarii;
câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între
părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite
bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi
speciale;
venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial;
venituri primite de persoanele fizice din activităţi desfăşurate pe baza contractelor/convenţiilor
civile, încheiate potrivit Codului civil, altele decât cele care sunt impozitate ca fiind venituri asimilate
salariilor.
2. Calculul impozitului şi termenul de plată
Impozitul se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor de către plătitorii de
venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut.
Impozitul calculat şi reţinut reprezintă impozit final.
Impozitul se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost
reţinut.

1) Venituri neimpozabile
2) Venituri din activităţi independente. Categorii de venituri
3) Venituri din activităţi independente. Cheltuieli deductibile limitat. Enumeraţi 5 categorii.
4) Venituri din activităţi independente. Cheltuieli nedeductibile. Enumeraţi 5 categorii.
5) Venituri din salarii. Venituri asimilate salariilor. Enumeraţi 5 categorii.
6) Venituri din salarii. Venituri neimpozabile. Enumeraţi 5 categorii.
7) Venituri din salarii. Reguli de determinare.
8) Venituri din cedarea folosinţei bunurilor.
9) Venituri din investiţii.
10) Venituri din pensii.
11) Venituri din activităţi agricole.
12) Venituri din premii şi jocuri de noroc.
13) Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare.
14) Venituri din alte surse.
19
.
Modulul IV.
Taxa pe valoarea adăugată
1. Operaţiuni şi persoane impozabile;
2. Locul prestării operaţiunilor impozabile;
3. Faptul generator, exigibilitatea şi baza de impozitare
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2008
I. Operaţiuni şi persoane impozabile

1. Definiţie
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului
economic (ciclu de fabricaţie sau distribuţie) al unui produs finit asupra valorii adăugate realizate în fiecare
etapă de către toti cei care contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs pana cand el ajunge la
consumatorul final
Pe parcursul întregului proces de fabricaţie şi distribuţie, fiecare agent economic achita TVA
furnizorilor sai odata cu pretul platit, incaseaza TVA de la cumparatorul sau si apoi scade TVA platita din
TVA colectata, iar soldul il varsa la buget;
2. Operaţiuni impozabile
Operaţiunile impozabile sunt următoarele: a) livrările de bunuri; b) prestările de servicii; c) schimbul
de bunuri; d) achiziţiile intracomunitare; e) importul.
Pentru ca operaţiunile să fie impozabile, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a)
operatiunea sa fie efectuata cu plata; b) operatiunea sa fie efectuata in Romania; c) operatiunea sa fie
realizata de o persoana impozabila; d) operatiunea sa fie prevazuta de lege
a) Livrarea de bunuri. Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri
ca şi un proprietar.
Următoarele operaţiuni sunt considerate livrări de bunuri: predarea efectivă a bunurilor către o altă
persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de
contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei sume scadente,
cu excepţia contractelor de leasing; transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării
silite; trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile.
Nu constituie livrare de bunuri: bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a unor cauze
de forţă majoră; bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, precum şi
activele corporale fixe casate; perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege; bunurile acordate gratuit din
rezerva de stat ca ajutoare umanitare externe sau interne; acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în
cadrul campaniilor promoţionale, pentru încercarea produselor sau pentru demonstraţii la punctele de
vânzare, alte bunuri acordate în scopul stimulării vânzărilor; acordarea de bunuri de mică valoare, în mod
gratuit, în cadrul acţiunilor de sponsorizare.
b) Prestarea de servicii. Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de
bunuri.
Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt: închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei
bunurilor în cadrul unui contract de leasing; transferul şi/sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor,
brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare; angajamentul de a nu desfăşura o
activitate economică, de a nu concura cu altă persoană sau de a tolera o acţiune ori o situaţie; servicii de
intermediere efectuate de persoane care acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când intervin
într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii.
Nu constituie prestare de servicii: utilizarea bunurilor rezultate din activitatea economică a persoanei
impozabile, ca parte a unei prestări de servicii efectuată în mod gratuit, în cadrul acţiunilor de sponsorizare,
mecenat sau protocol, precum şi pentru alte destinaţii prevăzute de lege; serviciile care fac parte din
20
.
activitatea economică a persoanei impozabile, prestate în mod gratuit în scop de reclamă sau în scopul
stimulării vânzărilor; servicii prestate în mod gratuit în cadrul perioadei de garanţie de către persoana care a
efectuat iniţial livrarea de bunuri sau prestarea de servicii.
c) Schimbul de bunuri sau servicii. În cazul unei operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o
prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă
se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii cu plată.
d) Achiziţiile intracomunitare de bunuri. Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri obţinerea
dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia
indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul
furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de
expediere a bunurilor.
e) Importul de bunuri. Importul de bunuri reprezintă intrarea în Comunitate de bunuri dintr-un
teritoriu terţ.
3. Persoane impozabile
Constituie persoană impozabilă din punctul de vedere a taxei pe valoarea adăugată orice persoană care
desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice oricare ar fi scopul sau
rezultatul acestei activităţi;
Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau oricare alte persoane legate de angajator
printr-un contract individual de muncă sau prin orice alte instrumente juridice care creează un raport
angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau alte obligaţii ale angajatorului.
Instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de
autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe,
taxe sau alte plăţi, cu excepţia acelor activităţi care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile
publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile.
Instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru următoarele activităţi: telecomunicaţii; furnizarea
de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific şi altele de aceeaşi natură; transport de bunuri
şi de persoane; servicii prestate în porturi şi aeroporturi; livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare;
activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale; depozitarea; activităţile organismelor de publicitate
comercială; activităţile agenţiilor de călătorie; activităţile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante şi
alte localuri asemănătoare; operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune.
II. Locul operaţiunilor impozabile

1. Locul livrării de bunuri
Locul livrării de bunuri se determină după cum urmează:
locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau transportul, în cazul bunurilor
care sunt expediate sau transportate de furnizor, de cumpărător sau de un terţ;
locul unde se efectuează instalarea sau montajul, de către furnizor sau de către altă persoană în
numele furnizorului, în cazul bunurilor care fac obiectul unei instalări sau unui montaj;
locul unde se găsesc bunurile atunci când sunt puse la dispoziţia cumpărătorului, în cazul bunurilor
care nu sunt expediate sau transportate;
locul de plecare a transportului de pasageri, în cazul în care livrările de bunuri sunt efectuate la
bordul unui vapor, avion sau tren;
2. Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri
Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile în momentul
în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor.
3. Locul importului de bunuri
Locul importului de bunuri se consideră pe teritoriul statului membru în care se află bunurile când intră
pe teritoriul comunitar.
4. Locul prestării de servicii
Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de
la care serviciile sunt efectuate.
Pentru următoarele prestări de servicii, locul prestării este considerat a fi:
locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de servicii efectuate în legătură cu bunurile
imobile;
locul unde se efectuează transportul, în funcţie de distanţele parcurse, în cazul serviciilor de
transport, altele decât cele de transport intracomunitar de bunuri;
21
.
locul de plecare a unui transport intracomunitar de bunuri;
III. Faptul generator şi exigibilitatea

1. Faptul generator şi exigibilitatea
In principiu, faptul generator si exigibilitatea iau nastere deodata, la momentul livrarii bunurilor,
prestarilor de servicii sau importului de bunuri.
Excepţii privind determinarea faptului generator:
Pentru livrările de bunuri în baza unui contract de consignaţie sau în cazul operaţiunilor similare,
cum ar fi stocurile la dispoziţia clientului, livrările de bunuri în vederea testării sau a verificării conformităţii,
se consideră că bunurile sunt livrate la data la care consignatarul sau, după caz, beneficiarul devine proprietar
al bunurilor.
Pentru livrările de bunuri imobile, faptul generator intervine la data la care sunt îndeplinite
formalităţile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Pentru prestările de servicii decontate pe bază de situaţii de lucrări, cum sunt serviciile de
construcţii-montaj, consultanţă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, faptul generator ia naştere la data
emiterii situaţiilor de lucrări sau, după caz, la data la care aceste situaţii sunt acceptate de beneficiar.
Excepţii privind determinarea exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată:
la data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator;
la data la care se încasează avansul, pentru plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine
faptul generator.
la data extragerii numerarului, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin
maşini automate de vânzare, de jocuri sau alte maşini similare.
2. Baza de impozitare
Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din tot ceea ce constituie contrapartida
obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau
a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni.
Baza de impozitare cuprinde următoarele: impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu
excepţia taxei pe valoarea adăugată; cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare,
transport şi asigurare, solicitate de către furnizor sau prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Cheltuielile
facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract
separat şi care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în cauză, se consideră cheltuieli
accesorii.
Baza de impozitare nu cuprinde următoarele: rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri
de preţ, acordate de furnizori direct clienţilor la data exigibilităţii taxei; sumele reprezentând daune-interese,
stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru
neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele
negociate. Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor
livrate sau a serviciilor prestate; dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru plăţi cu
întârziere; valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără facturare.
Pentru achiziţiile intracomunitare de bunuri, baza de impozitare se stabileşte pe baza aceloraşi
elemente utilizate pentru determinarea bazei de impozitare în cazul livrării aceloraşi bunuri în interiorul ţării.
Baza de impozitare cuprinde şi accizele plătite sau datorate în alt stat membru decât România de
persoana care efectuează achiziţia intracomunitară, pentru bunurile achiziţionate. Prin excepţie, în cazul în
care accizele sunt rambursate persoanei care efectuează achiziţia intracomunitară, valoarea achiziţiei
intracomunitare efectuate în România se reduce corespunzător.
Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform
legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara
României, precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe
valoarea adăugată care urmează a fi percepută.
Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi cheltuielile de ambalare,
transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România.
3. Cotele de taxă
Cota standard este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care
nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotei reduse.
22
.
Cota redusă este de 9% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii
şi/sau livrări de bunuri:
serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice,
monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente
culturale, cinematografe, altele decât cele scutite;
livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în
principal publicităţii;
livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;
livrarea de produse ortopedice;
livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea
terenurilor amenajate pentru camping.

1) Definiţie, mecanism de derulare şi categorii de operaţiuni impozabile.
2) Livrarea de bunuri.
3) Prestarea de servicii.
4) Schimbul, achiziţiile intracomunitare şi importul.
5) Persoanele impozabile.
6) Faptul generator şi exigibilitatea - excepţii.
23
.
Modulul V
Accizele
1. Accize armonizate;
2. Accize nearmonizate (alte produse accizabile)
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2008
I. Accize armonizate
1. Definiţie
Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru
următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: bere; vinuri; băuturi fermentate, altele
decât bere şi vinuri; produse intermediare; alcool etilic; tutun prelucrat; produse energetice; energie electrică.
2. Contribuabilii
Subiect al impunerii poate fi orice persoană fizică sau juridică având calitatea de antrepozitar fiscal.
Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde produsele
accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de către
antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite condiţii prevăzute de lege.
Antrepozitarul autorizat este persoana fizică sau juridică autorizată de autoritatea fiscală competentă,
în exercitarea activităţii acesteia, să producă, să transforme, să deţină, să primească şi să expedieze produse
accizabile într-un antrepozit fiscal.
Regimul suspensiv este regimul fiscal conform căruia plata accizelor este suspendată pe perioada
producerii, transformării, deţinerii şi deplasării produselor.
Producţia şi/sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a fost plătită, pot avea loc
numai într-un antrepozit fiscal.
Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea şi/sau depozitarea de produse accizabile.
Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea cu amănuntul a produselor accizabile.
Deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada plăţii
accizelor, atrage plata acestora.
Fac excepţie antrepozitele fiscale care livrează produse energetice către avioane şi nave sau furnizează
produse accizabile din magazinele duty-free.
Un antrepozit fiscal poate funcţiona numai pe baza autorizaţiei valabile emise de autoritatea fiscală
competentă la cererea persoanei interesate.
3. Teritoriul comunitar
Regimul juridic al accizelor armonizate se aplică pe teritoriul Uniunii Europene
4. Faptul generator şi exigibilitatea
a) Faptul generator. Produsele menţionate anterior sunt supuse accizelor în momentul producerii lor
pe teritoriul comunitar sau la momentul importului lor în acest teritoriu.
b) Exigibilitatea. Acciza devine exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se constată
pierderi sau lipsuri de produse accizabile.
5. Produsele accizabile
a) Berea. Pentru berea produsă de micii producători independenţi, care deţin instalaţii de fabricaţie cu
o capacitate nominală care nu depăşeşte 200.000 hl/an, se aplică accize specifice reduse. Este exceptată de la
plata accizelor berea fabricată de persoana fizică şi consumată de către aceasta şi membrii familiei sale, cu
condiţia să nu fie vândută.
b) Vinurile. Sunt considerate vinuri: a) vinurile liniştite; b) vinurile spumoase calificate astfel în
funcţie de Nomenclatorul tarifar. Este exceptat de la plata accizelor vinul fabricat de persoana fizică şi
consumat de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândut.
c) Băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri. Sunt considerate astfel de băuturi: a) alte băuturi
24
.
fermentate liniştite b) alte băuturi fermentate spumoase calificate astfel în funcţie de Nomenclatorul tarifar.
Sunt exceptate de la plata accizelor băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri, fabricate de persoana
fizică şi consumate de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândute.
d) Produsele intermediare. Produsele intermediare reprezintă toate produsele care au o concentraţie
alcoolică încadrată între 1,2% şi 22% în volum. Mai sunt considerate produse intermediare şi orice băutură
fermentată liniştită care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 5,5% în volum şi care nu rezultă în
întregime din fermentare, şi orice băutură fermentată spumoasă care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte
8,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din fermentare.
e) Alcoolul etilic. Alcool etilic reprezintă: a) toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce
depăşeşte 1,2% în volum astfel cum sunt calificate de Nomenclatorul tarifar; b) produsele care au o
concentraţie alcoolică ce depăşeşte 22% în volum astfel cum sunt calificate de Nomenclatorul tarifar; c) ţuică
şi rachiuri de fructe; d) orice alt produs, în soluţie sau nu, care conţine băuturi spirtoase potabile. Ţuica şi
rachiurile de fructe destinate consumului propriu al gospodăriilor individuale, în limita unei cantităţi
echivalente de cel mult 50 litri de produs pentru fiecare gospodărie individuală/an, cu concentraţia alcoolică
de 100% în volum, se accizează prin aplicarea unei cote de 50% din cota standard a accizei aplicată
alcoolului etilic. Pentru alcoolul etilic produs în micile distilerii, a căror producţie nu depăşeşte 10 hectolitri
alcool pur/an, se aplică accize specifice reduse.
f) Tutunul prelucrat. Prin tutun prelucrat se înţelege: a) ţigarete; b) ţigări şi ţigări de foi; c) tutun de
fumat:
g) Produsele energetice. Cu titlu exemplificativ, sunt considerate produse energetice următoarele: a)
benzina cu plumb; b)benzina fără plumb; c) motorina; d) petrol lampant (kerosen); e) gazul petrolier
lichefiat; f) gazul natural; g) păcura; h) cărbune şi cocs; i) orice alte produse energetice prevăzute de
legislaţia fiscală. Orice produs energetic destinat a fi utilizat, pus în vânzare ori utilizat drept combustibil
pentru motor sau ca aditiv ori pentru a creşte volumul final al combustibilului pentru motor este accizat la
nivelul combustibilului pentru motor echivalent.
6. Nivelul accizelor
Nivelul accizelor este stabilit în EURO/unitatea de măsură specifică fiecărui tip de produs: bucată,
litru, tonă, kilogram, etc.
7. Plata accizelor
Termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza
devine exigibilă.
8. Scutiri de la plata accizelor
a) Scutiri generale. Produsele accizabile sunt scutite de la plata accizelor în următoarele cazuri:
livrarea se face în contextul relaţiilor consulare sau diplomatice; produsele sunt destinate organizaţiilor
internaţionale, recunoscute ca atare de către autorităţile publice ale României; produsele sunt livrate forţelor
armate aparţinând oricărui stat parte la Tratatul Atlanticului de Nord (NATO);
b) Scutiri parţiale. Pentru importul de produse accizabile aflate în bagajul călătorilor şi al altor
persoane fizice, cu domiciliul în România sau în străinătate nu se aplică accize, dacă nu sunt depăşite limitele
cantitative prevăzute de normele legale.
c) Scutiri pentru alcoolul etilic şi alte produse alcoolice
Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice în următoarele cazuri: sunt
complet denaturate; sunt denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate
consumului uman; sunt utilizate pentru producerea oţetului; sunt utilizate pentru producerea de
medicamente; sunt utilizate pentru producerea de arome alimentare destinate preparării de alimente sau
băuturi nealcoolice; sunt utilizate în scop medical în spitale şi farmacii;
d) Scutiri pentru tutunul prelucrat. Tutunul prelucrat este scutit de la plata accizelor când este
destinat în exclusivitate testelor ştiinţifice şi celor privind calitatea produselor.
e) Scutiri pentru produsele energetice. Sunt scutite de la plata accizelor următoarele (enumerarea are
caracter exemplificativ): produsele energetice livrate în vederea utilizării drept combustibil pentru motor
pentru aeronave, altele decât aviaţia turistică în scop privat; produsele energetice livrate în vederea utilizării
drept combustibil pentru motor pentru navigaţia în apele comunitare şi pentru navigaţia pe căile navigabile
interioare, inclusiv pentru pescuit, altele decât pentru navigaţia ambarcaţiunilor private de agrement;
produsele energetice şi energia electrică utilizate pentru producţia de energie electrică, precum şi energia
electrică utilizată pentru menţinerea capacităţii de a produce energie electrică; produsele energetice şi energia
electrică utilizate pentru producţia combinată de energie electrică şi energie termică; produsele energetice
(gazul natural, cărbunele şi combustibilii solizi) folosite de gospodării şi/sau de organizaţii de caritate;
25
.
combustibilii pentru motor utilizaţi în domeniul producţiei, dezvoltării, testării şi mentenanţei aeronavelor şi
vapoarelor; orice produs energetic care este scos de la rezerva de stat sau rezerva de mobilizare, fiind acordat
gratuit în scop de ajutor umanitar; orice produs energetic achiziţionat direct de la operatori economici
producători, importatori sau distribuitori, utilizat drept combustibil pentru încălzirea spitalelor, sanatoriilor,
azilurilor de bătrâni, orfelinatelor şi altor instituţii de asistenţă socială, instituţiilor de învăţământ şi
lăcaşurilor de cult.
II. ALTE PRODUSE ACCIZABILE

1. Sfera de aplicare
Sunt supuse accizelor următoarele produse: cafea verde; cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori;
cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu cafea solubilă; confecţii din blănuri naturale, cu excepţia celor de
iepure, oaie, capră; articole din cristal; bijuterii din aur şi/sau din platină, cu excepţia verighetelor; produse
de parfumerie; arme şi arme de vânătoare, altele decât cele de uz militar, cu excepţiile prevăzute în lege;
iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru agrement; motoare cu capacitate de peste 25 CP
destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni pentru agrement.
2. Contribuabilii
Plătitori de accize sunt operatorii economici - persoane juridice, asociaţii familiale şi persoane fizice
autorizate - care produc sau care achiziţionează din teritoriul comunitar ori din afara teritoriului comunitar
astfel de produse.
Sunt plătitori de accize şi persoanele fizice care introduc în ţară arme şi arme de vânătoare, altele decât
cele de uz militar, cu excepţiile prevăzute în lege, iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor
pentru agrement, motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni
pentru agrement.
3. Nivelul şi calculul accizei
Nivelul accizelor în perioada 2007-2011 pentru cafea verde, cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori
şi pentru cafea solubilă se stabileşte prin lege. Accizele se datorează o singură dată şi se calculează prin
aplicarea sumelor fixe pe unitatea de măsură, asupra cantităţilor intrate pe teritoriul României
Nivelul accizelor în perioada 2007-2010 pentru alte produse este prevăzut prin lege.
Pentru iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru agrement, nivelul accizelor poate fi
între 0 şi 50% şi se stabileşte diferenţiat pe baza criteriilor prevăzute în normele metodologice. Nu se plătesc
accize pentru bărcile cu sau fără motor cu lungime mai mică de 8 metri şi cu motor mai mic de 25 CP şi
pentru iahturile şi alte nave şi ambarcaţiuni destinate utilizării în sportul de performanţă.
Pentru motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni pentru
agrement, nivelul accizelor poate fi între 0 şi 50% şi şi se stabileşte diferenţiat pe baza criteriilor prevăzute în
normele metodologice.
4. Scutiri
Sunt scutite de la plata accizelor: produsele exportate direct de operatorii economici producători sau
prin operatorii economici care îşi desfăşoară activitatea pe bază de comision; produsele aflate în regimuri
vamale suspensive, conform prevederilor legale în domeniu; orice produs importat, provenit din donaţii sau
finanţat direct din împrumuturi nerambursabile, precum şi din programe de cooperare ştiinţifică şi tehnică,
acordat instituţiilor de învăţământ, sănătate şi cultură, ministerelor, altor organe ale administraţiei publice,
structurilor patronale şi sindicale reprezentative la nivel naţional, asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate
publică, de către guverne străine, organisme internaţionale şi organizaţii nonprofit şi de caritate; produsele
livrate la rezerva de stat şi la rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim.
5. Exigibilitatea
Momentul exigibilităţii accizei intervine în funcţie de locul de provenienţă a produselor, astfel: pentru
produsele din producţia internă, la data efectuării livrării, la data acordării produselor ca dividende sau ca
plată în natură, la data la care au fost consumate pentru reclamă şi publicitate şi, respectiv, la data înstrăinării
ori utilizării în oricare alt scop decât comercializarea; pentru produsele provenite din teritoriul comunitar, la
momentul recepţionării acestora; pentru produsele importate, la data înregistrării declaraţiei vamale de
import.
6. Plata accizelor
Plata accizelor către buget se face diferenţiat, în funcţie de provenienţa bunurilor, după cum urmează:
pentru produsele provenite din producţia internă, accizele se plătesc la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă; pentru alte produse accizabile, provenite din
teritoriul comunitar sau din import, plata accizelor se face în ziua lucrătoare imediat următoare celei în care
26
.
au fost recepţionate produsele sau la momentul înregistrării declaraţiei vamale de import, după caz.

1) Accize armonizate. Produse accizbile (enumerare) şi subiecţii impunerii.
2) Accize armonizate. Faptul generator şi exigibilitatea.
3) Accize armonizate. Scutiri generale şi parţiale de la plată.
4) Alte produse accizabile. Sfera de cuprindere. Enumerare.
5) Alte produse accizabile. Scutiri. Enumerare.
27
.
Modulul VI.
Impozite şi taxe locale
1) Impozitul şi taxa pe clădiri;
2) Impozitul şi taxa teren;
3) Impozitul pe mijloacele de transport;
4) Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
5) Impozitul pe spectacole
6) Taxa hotelieră
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2008
I. Impozitul şi taxa pe clădiri

1. Contribuabilii
Orice persoană fizică sau juridică proprietar al unei clădiri situate în România datorează anual impozit
pentru acea clădire.
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale,
concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, se stabileşte
taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de
administrare sau de folosinţă în condiţii similare impozitului pe clădiri.
În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre
proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în
proprietatea sa. Dacă nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare dintra aceştia
datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.
2. Scutiri
Cu titlu exemplificativ, clădirile pentru care nu se datorează impozit sunt următoarele: clădirile
proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; clădirile clasate ca monumente istorice, de
arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de
administrare, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; clădirile care, prin
destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi
componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular,
autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice; clădirile unităţilor sanitare publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice; clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelectrice şi nuclearo-electrice, staţiilor
şi posturilor de transformare, precum şi staţiilor de conexiuni; clădirile aflate în domeniul public al statului şi
în administrarea Regiei Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; clădirile funerare din cimitire şi crematorii;
clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;
3. Cotele de impunere
a) Pentru persoanele fizice
Impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare de 0,1% la valoarea impozabilă a
clădirii.
Valoarea impozabilă a clădirii se determină prin înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a acesteia,
exprimate în metri pătraţi, cu valoarea impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/mp.
Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi zona în care este amplasată
clădirea.
b) Pentru persoanele juridice
28
.
Impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare cuprinsă între 0,25% şi 1,50%
stabilită prin hotărâre a consiliului local asupra valorii de inventar a clădirii.
Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în
contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.
4. Dobândirea, înstrăinarea şi modificarea clădirilor
În cazul unei clădiri care a fost dobândită sau construită de o persoană în cursul anului, impozitul pe
clădire se datorează de către persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care
clădirea a fost dobândită sau construită.
În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată, demolată sau distrusă, după caz, în cursul anului, impozitul
pe clădire încetează a se mai datora de persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare
celei în care clădirea a fost înstrăinată, demolată sau distrusă.
5. Plata impozitului
Impozitul/taxa pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30
septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili,
până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a
consiliului local.
II. Impozitul şi taxa pe teren

1. Contribuabilii
Orice persoană sau juridică şi care are în proprietate un teren situat în România datorează pentru acesta
un impozit anual.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale,
concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, se stabileşte
taxa pe teren, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de
administrare sau de folosinţă în condiţii similare impozitului pe teren.
Regulile privind copropritatea asupra unui teren sunt cele aplicabile în cazul impozitului şi taxei pe
clădiri.
2. Scutiri
Terenurile pentru care nu se datorează impozit sunt următoarele: terenul aferent unei clădiri, pentru
suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire; orice teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al
unei unităţi locale a acestuia, cu personalitate juridică; orice teren al unui cimitir, crematoriu; orice teren al
unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată provizoriu sau acreditată; orice teren al
unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în patrimoniul autorităţilor locale; orice teren deţinut,
administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi
economice; orice teren proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a altor instituţii publice,
aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii de proprietari, exceptând suprafeţele
acestuia folosite pentru activităţi economice; orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de
ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestuia; terenurile care prin natura lor şi nu prin
destinaţia dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri
de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor,
gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca
zone de protecţie definite în lege, precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel
printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului; terenurile
legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigaţie, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor
navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor
de îmbunătăţiri funciare, pe baza avizului privind categoria de folosinţă a terenului, emis de oficiul judeţean
de cadastru şi publicitate imobiliară; terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale,
drumuri principale administrate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România -
S.A., zonele de siguranţă a acestora, precum şi terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranţă;
terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii; terenurile trecute în proprietatea
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în lipsă de moştenitori legali sau testamentari.
3. Calculul impozitului
Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în
care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de
consiliul local.
29
.
4.Dobândirea şi înstrăinarea terenurilor

Pentru un teren dobândit de o persoană în cursul unui an, impozitul pe teren se datorează de la data de
întâi a lunii următoare celei în care terenul a fost dobândit.
Pentru orice operaţiune juridică efectuată de o persoană în cursul unui an, care are ca efect transferul
dreptului de proprietate asupra unui teren, persoana încetează a mai datora impozitul pe teren începând cu
prima zi a lunii următoare celei în care a fost efectuat transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Impozitul/taxa pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30
septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până
la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin
hotărâre a consiliului local.
III. Impozitul pe mijloacele de transport

1. Contribuabilii
Orice persoană (fizică sau juridică) proprietar al unui mijloc de transport care trebuie înmatriculat în
România datorează un impozit anual pentru respectivul mijloc de transport.
În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga
durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar (utilizator).
În cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la scadenţă, impozitul pe
mijlocul de transport este datorat de locator (proprietar – societatea de leasing).
2. Scutiri
Impozitul pe mijloacele de transport nu se datorează pentru următoarele mijloace de transport:
autoturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin persoanelor cu handicap locomotor şi
care sunt adaptate handicapului acestora; navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru
transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei;
mijloacele de transport ale instituţiilor publice; mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt
utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de
pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public;
vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare.
Impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de transport.
În cazul autovehiculelor, impozitul pe mijlocul de transport se calculează în funcţie de capacitatea
cilindrică a acestuia.
În cazul unui ataş, impozitul pe mijloacele de transport este de 50% din taxa pentru motocicletele,
motoretele şi scuterele respective.
4.Dobândirea şi înstrăinarea mijloacelor de transport
În cazul unui mijloc de transport dobândit de o persoană în cursul unui an fiscal, impozitul se
datorează de la data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost dobândit.
Pentru mijlocul de transport înstrăinat de o persoană în cursul unui an fiscal sau radiat din evidenţa
fiscală, impozitul nu se mai datorează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de
transport a fost înstrăinat sau radiat din evidenţa fiscală.
Impozitul pe mijlocul de transport se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi
30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul an de către
contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%
inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local.
IV. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

1. Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate
Orice persoană care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza unui contract
sau a unei convenţii cu altă persoană. , datorează plata taxei prevăzute în prezentul articol.
Fac excepţie de la plata taxei serviciile de reclamă şi publicitate realizate prin mijloacele de informare
în masă scrise şi audiovizuale. (sunt considerate mijloace de informare în masă scrise şi audiovizuale ziarele
şi alte tipărituri, radio, televiziune şi Internet).
30
.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-
teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate.
Taxa se calculează prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate.
Cota de impunere se stabileşte de consiliul local şi este cuprinsă între 1% şi 3%.
Plata taxei se face lunar, până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul
de prestări de servicii de reclamă şi publicitate.
2. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate
Orice persoană care utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru reclamă şi publicitate într-
un loc public datorează plata taxei către bugetul local al autorităţii administraţiei publice locale în raza căreia
este amplasat panoul, afişajul sau structura de afişaj respectivă.
Valoarea taxei pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se calculează anual, prin înmulţirea
numărului de metri pătraţi sau a fracţiunii de metru pătrat a suprafeţei afişajului pentru reclamă sau
publicitate cu suma stabilită de consiliul local.
Taxa se plăteşte anual, anticipat sau trimestrial, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15
iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.
V. IMPOZITUL PE SPECTACOLE
1. Contribuabilii
Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă activitate
distractivă în România are obligaţia de a plăti impozitul pe spectacole.
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din vânzarea
biletelor de intrare şi a abonamentelor după cum urmează: în cazul unui spectacol de teatru, (piesă de teatru,
balet, operă, operetă, concert filarmonic sau altă manifestare muzicală), prezentarea unui film la
cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiţie sportivă internă sau internaţională, cota de impozit
este egală cu 2%; în cazul oricărei alte manifestări artistice decât cele enumerate anterior, cota de impozit
este egală cu 5%.
3. Scutiri
Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri umanitare.
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii următoare celei în care a
avut loc spectacolul.
VI. Taxa hotelieră

1. Contribuabilii
Consiliul local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate de cazare, într-o localitate asupra
căreia consiliul local îşi exercită autoritatea.
Taxa pentru şederea într-o unitate de cazare se încasează de către persoanele juridice prin intermediul
cărora se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.
2. Calculul taxei
Taxa se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate de unităţile de cazare.
Cota taxei se stabileşte de consiliul local şi este cuprinsă între 0,5% şi 5%. În cazul unităţilor de cazare
amplasate într-o staţiune turistică, cota taxei poate varia în funcţie de clasa cazării în hotel.
Taxa se datorează pentru întreaga perioadă de şedere.
4. Plata taxei
Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până la data de 10,
inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la persoanele care au plătit cazarea.

1) Impozit şi taxa pe clădiri. Categorii de clădiri scutite.
2) Impozit şi taxa pe clădiri. Cote de impunere.
3) Impozit şi taxa pe teren. Categorii de terenuri scutite.
4) Impozit pe mijloacele de transport. Persoane şi mijloace de transport scutite.
5) Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate. Taxa pentru serviciile de reclamă
şi publicitate.
6) Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate. Taxa pentru afişaj în scop de
31
.
reclamă şi publicitate.
7) Impozit pe spectacole. Scurtă prezentare.
8) Taxa hotelieră. Prezentare.
32
.
Modulul VII.
Noţiuni introductive privind dreptul procesual fiscal
1. Consideraţii generale privind taxele vamale;
2. Tariful vamal al României;
3. Regimuri vamale.
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
4. M.Şt. Minea, C.F. Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2006
Bucureşti, 2008
I. Consideraţii generale privind taxele vamale

1. Concept
În sens larg, taxele vamale sunt definite ca fiind acele prelevări băneşti, percepute de către stat în
momentul în care bunurile trec graniţele ţării, respectiv în vederea importului, exportului sau tranzitului.
România utilizează numai taxele vamale de import.
Aceste taxe sunt stabilite şi percepute în conformitate cu Tariful vamal de import. Taxele vamale sunt
prevăzute în Tariful vamal de import al României şi sunt exprimate în procente, diferenţiate pe mărfuri sau
grupe de mărfuri.
Mărfurile sunt grupate pe secţiuni şi capitole, potrivit Nomenclatorului Sistemului Armonizat - care se
foloseşte în relaţii reciproce dintre statele membre ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT).
Cele mai frecvente sunt cuprinse între 10 - 30%.
In sens restrâns, taxele vamale pot fi definite ca fiind impozitul indirect pe care trebuie să-l plătească
persoanele care introduc anumite marfuri străine în România.
2. Trăsături
Trăsăturile taxelor vamale reies din definiţiile de mai sus: a) reprezintă plată neechivalentă pentru
servicii sau lucrări efectuate de diverse organe sau instituţii publice; b) au rolul de a acoperi cheltuielile
necesare serviciilor solicitate; aceste servicii sau lucrări sunt efectuate în mod direct şi imediat persoanelor
solicitante de către organele sau instituţiile de stat specializate; c) subiectul plăţilor este precis determinat din
momentul când acesta solicită efectuarea activităţii de către organul sau instituţia de stat; d) constituie
obligaţii financiar bugetare; e) sunt obligatorii.
3. Funcţii
Funcţiile îndeplinite de taxele vamale sunt de instrument fiscal şi instrument de politică comercială.
a) Funcţia taxei vamale ca instrument fiscal. Taxa vamală apare iniţial sub forma unui instrument
simplu de politică fiscală în scopul formării veniturilor statului.
Din punct de vedere al politicii fiscale, taxa vamală este acordată în special în calitatea sa de impozit
perceput asupra tranzacţiilor cu produse care trec frontiera (export, import sau tranzit), calitate în care,
perceperea acestuia este avantajoasă pentru stat, întrucât, ca impozit fiscal, taxa vamală majorează veniturile
bugetare.
b) Funcţia taxei vamale ca instrument de politică comercială. Noţiunea de politică comercială
include ansamblul măsurilor cu caracter administrativ, politic, juridic, fiscal, valutar şi de altă natură, prin
intermediul cărora statele promovează relaţiile comerciale internaţionale, interesele naţionale fundamentale,
de perspectivă sau de scurtă durată.
4. Clasificare
Taxele vamale cunosc mai multe clasificări în funcţie de criteriul folosit.
a) După scopul urmărit de către stat regăsim:
taxe vamale fiscale - au ca singur obiectiv procurarea de venituri statului;
taxe vamale protecţioniste (prohibitive) - au ca principal scop crearea unei bariere pentru
mărfurile străine, barieră prin intermediul căreia se urmăreşte eliminarea concurenţei străine pe piaţa ţării
respective în înfăptuirea expansiunii pe pieţele externe.
33
.
b) După obiectul impunerii taxele vamale se pot clasifica în:

taxe vamale de import – se plătesc de importatori, pentru toate produsele care fac obiectul
importurilor şi sunt incluse în preţurile de desfacere pe piaţa internă. Tot din această categorie de taxe fac
parte şi suprataxele vamale. Acestea pot fi introduse în cazuri justificate, de exemplu, situaţiile de
dezechilibru din balanţa de plăţi.
taxe vamale de export - se percep asupra mărfurilor indigene la exportul acestora. Aceste taxe
sunt stabilite în cazuri speciale, când se urmăreşte restrângerea exporturilor.
taxe vamale de tranzit - se percep asupra mărfurilor străine aflate în trecere pe teritoriul vamal al
statului. Acest tip de taxe, de regulă, nu sunt folosite pentru că statele obţin avantaje mai mari din încasările
pentru transportul mărfurilor în tranzit decât ce obţine din aceste taxe.
c) După modul de fixare a acestora, taxele vamale se clasifică astfel:
taxe vamale autonome (generale) - sunt stabilite de stat în mod independent. Aceste taxe se
percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care statul importator nu are încheiate convenţii şi nu se
aplică clauza naţiunii celei mai favorizate.
taxe vamale convenţionale (contractuale) - nivelul vamal al acestora este convenit de stat prin
înţelegere cu alte state prin acordurile comerciale încheiate. Pe întreaga valabilitate a acordului comercial,
statul stabileşte, pentru anumite mărfuri, taxe vamale mai reduse în comparaţie cu cele autonome.
taxe vamale preferenţiale - pot fi aplicate de un stat în cazurile importurilor din state ce se bucură
de un regim comercial preferenţial, „mai favorabil” decât cel aplicat ţărilor care beneficiază de clauza
naţiunii celei mai favorizate. Acest tip de taxe pot fi unilaterale sau reciproce.
taxe vamale de retorsiune (de răspuns) - sunt aplicate ca ripostă la utilizarea de către statele
partenere de politici discriminatorii faţă de produsele exportate pe pieţele respective. Acest tip de taxe sunt
taxele antidumping şi taxele compensatorii. Taxele antidumping au rolul de a anihila dumpingul practicat de
unele ţări. Taxele compensatorii se percep asupra produselor provenind din ţările care subvenţionează
anumite produse.
d) După modul de percepere taxele vamale se clasifică în:
taxe vamale ad valorem – sunt prelevate asupra unui procent determinat asupra valorii mărfii
importate. Avantajul acestor taxe este dat de faptul că acestea nu necesită un tarif vamal detaliat. Totuşi
acestui sistem i se aduce o modificare ce vizează modul de stabilire a valorii mărfii importate, deoarece
aceasta se face pe baza facturii prezentate de importator.
taxe vamale specifice - în acest caz este presupusă existenţa unui tarif vamal care să cuprindă o
descriere detaliată a mărfurilor. În această situaţie, măsura valorii este înlocuită cu unităţi de măsură fizică.
taxe vamale mixte - se percep în special ca adaos la celelalte două categorii menţionate.
II. Tariful vamal de import al României

1. Tariful vamal - principal instrument de politică comercială
Practica comerţului internaţional a consacrat tariful vamal ca principal instrument pentru
reglementarea schimburilor comerciale externe, potrivit intereselor economice naţionale ale statelor. Această
practică a fost legiferată în art. XI al Acordului General asupra Tarifelor Vamale şi Comerţului (GATT) prin
care se stabileşte că părţile contractante la acest acord nu vor institui şi nu vor susţine alte restricţii la import
în afara taxelor vamale.
Totalitatea taxelor vamale într-un stat sunt cuprinse în tariful vamal.
Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României, care se aprobă
prin lege.
La elaborarea Tarifului vamal de import se are în vedere că taxele vamale să fie mai mici sau cel mult
egale cu nivelul specificat în anexele Acordului de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale
de Comerţ (OMC), a Acordului internaţional privind carnea de bovină şi a Acordului internaţional privind
produsele lactate. Acestea au fost încheiate la Marrakech, la 15 aprilie 1994 şi aprobate prin Legea nr.
133/1994.
Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa
vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe de produse.
Taxa vamală este exprimată în procente şi se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor exprimate în lei.
2. Nomenclatura combinată de denumire şi codificare a mărfurilor
Nomenclatura utilizată pentru elaborarea Tarifului vamal de import al României, este detalierea
codurilor de 6 cifre ale Nomenclaturii Sistemului Armonizat în coduri formate de 8 cifre.
Adoptarea Nomenclaturii Combinate, ca variantă a Nomenclaturii Sistemului Armonizat la elaborarea
34
.
tarifului vamal de import al României constituie o aliniere la legislaţia comunitară. Aceasta îşi găseşte
temeiul în prevederile art. 8 alin. (2) din Acordul European, instituind o asociere între România, pe de o
parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, ratificat prin Legea nr.
20/1993.
Nomenclatura Sistemului Armonizat alcătuieşte baza de codificare a mărfurilor la nivel de 6 cifre.
Acesta alcătuieşte obiectul Convenţiei Internaţionale privind Sistemul Armonizat de denumire şi codificare a
mărfurilor încheiată la Bruxelles, la 14 iunie 1993. La aceasta, ţara noastră a aderat prin Legea nr. 91/1996.
Taxele vamale sunt exprimate în procente şi sunt fixate pentru fiecare fel de marfă menţionat în
Nomenclatura Combipată.
Pentru determinarea sumei de plată, taxele vamale se aplică la valoarea în vamă declarată pentru
fiecare fel de marfă.
Taxele vamale aplicabile sunt cele prevăzute în Tariful vamal de import al României, în vigoare la data
înregistrării declaraţiei vamale de import la Biroul vamal.
3. Declaraţia vamală de import şi operaţiunea de vămuire - scurte precizări
Declaraţia vamală de import constituie actul juridic întocmit de operatorul economic care, prin
înregistrarea la biroul vamal, este acceptat de autoritatea vamală şi declanşează operaţiunea de vămuire.
Operaţiunea de vămuire este supusă principiul taxării vamale cele mai favorabile, care acţionează în
situaţia în care ulterior înregistrării intervin taxele vamale preferenţiale. Acest principiu se aplică pe toată
perioada operaţiunii de vămuire şi se încheie prin aplicarea liberului de vamă.
Operaţiunea de vămuire se poate defini ca fiind ansamblul de operaţiuni efectuate de autoritatea
vamală de la prezentarea mărfurilor, a mijloacelor de transport şi a oricăror altor bunuri până la acordarea
liberului de vamă.
Pentru a beneficia de taxă vamală preferenţială este necesar ca operatorul economic sau reprezentantul
acestuia să solicite autorităţii vamale acordarea acestei taxe.
Unele mărfuri sau categorii de mărfuri, în funcţie de prevederile unor acorduri sau convenţii pe care
România le-a încheiat cu alte ţări sau grupuri de ţări, pot beneficia de tratamente tarifare favorabile faţă de
nivelul taxelor vamale de bază prevăzute în Tariful vamal de import al României.
Tratamentul tarifar favorabil este definit ca fiind o reducere sau exceptare de drepturi vamale care
poate fi aplicată şi în cadrul unui contingent tarifar.
Astfel că, pentru importurile de mărfuri care provin din ţările respective se aplică taxe vamale reduse
sau exceptări de la plata taxelor vamale, ca urmare aplicării acordurilor sau convenţiilor încheiate.
4. Clasificarea tarifului vamal de import
Tarifele vamale pot fi clasificate folosind criteriul modului de stabilire al taxelor vamale: a) tariful
vamal general; b) tariful vamal diferenţial; c) tariful vamal convenţional.
Tariful vamal general cuprinde totalitatea taxelor vamale care se aplică mărfurilor importate sau
exportate, indiferent de statul din care provin, în cazul în care nu există încheiate convenţii sau acorduri în
acest domeniu.
Tariful vamal diferenţial se stabileşte în special pentru vânzările de mărfuri sau produse în relaţiile cu
anumite state, în scopul protecţiei deosebite ce trebuie acordată unor interese economice.
Tariful vamal convenţional cuprinde taxele vamale stabilite prin convenţii de tarif vamal sau prin
clauze ale acordurilor comerciale. În aceste clauze se inserează, de obicei, şi clauza naţiunii celei mai
favorizate. Clauza naţiunii celei mai favorizate se prezintă ca fiind orice avantaje, privilegii şi imunităţi
acordate de către o parte contractantă (un stat) pentru un produs originar din/sau având ca destinaţie teritoriul
tuturor celorlalte părţi contractante (alte state) care vor fi extinse imediat şi necondiţionat asupra oricărui
produs similar originar din/sau având ca destinaţie teritoriul tuturor celorlalte părţi contractante. Această
destinaţie priveşte taxele vamale şi impunerile de orice natură percepute la import sau export sau cu ocazia
importului sau exportului. În esenţă, clauza naţiunii celei mai favorizate înseamnă că dacă unul dintre cele
două state va acorda ulterior, unui terţ, condiţii de tarif vamal mai avantajoase, aceste condiţii se vor aplica
de drept şi schimburilor de mărfuri ce vor interveni după această dată între statele părţi la convenţia iniţială.
III. Regimuri vamale

1. Regimuri vamale suspensive
a) Consideraţii prealabile
Regimurile vamale suspensive prevăzute Codul vamal sunt: a) tranzitul mărfurilor; b) antrepozitul
mărfurilor; c) perfecţionarea activă a mărfunlor; d) transformarea sub control vamal a mărfurilor; e)
admiterea temporară a mărfurilor; f) perfecţionarea pasivă.
35
.
În categoria regimurilor vamale suspensive pot fi plasate mărfuri sau bunuri care intră sau ies din ţară
pentru anumite perioade de timp, pentru a suferi anumite transformări sau prelucrări. Aceste regimuri sunt
instituite în scopul de a fi create condiţii mai avantajoase titularilor pentru a efectua operaţiuni comerciale
mai diverse.
Dacă sunt respectate condiţiile de desfăşurare a acestor operaţiuni, bunurile rămân scutite de plata
taxelor vamale; în momentul în care ies de sub tutela regimurilor suspensive sunt impozitate în condiţiile
regimului comun, taxele vamale datorate fiind calculate la valoarea în vamă la momentul introducerii în
vamă.
Codul vamal defineşte regimurile vamale suspensive ca fiind operaţiuni cu titlu temporar, care au
drept scop suspendarea plaţii taxelor vamale.
Regimurile vamale suspensive de plata taxelor vamale fac parte din destinaţiile vamale care pot fi date
mărfurilor introduse în ţară, altele decât regimurile definitive, prin care se creează facilităţi schimburilor
comerciale internaţionale.
Mărfurile plasate sub aceste regimuri sunt, după caz, mărfuri pentru care, din anumite motive, nu se
procedează la vămuirea definitivă imediat ce au fost introduse în ţară pentru scopuri diferite dar care rămân
proprietatea partenerului extern, mărfuri care sunt introduse pentru impulsionarea exportului atunci când sunt
prelucrate sau transformate.
Regulamentul vamal prevede că pot fi plasate în regimurile vamale suspensive orice mărfuri,
indiferent de felul, cantitatea, originea, provenienţa sau destinaţia acestora.
Nu pot fi plasate în regimuri vamale suspensive acele mărfuri care sunt supuse unor interdicţii sau
restricţii din motive de ordine sau morală publică, de protecţie a sănătăţii şi vieţii, persoanelor, animalelor
sau vegetalelor, de protecţie a mediului înconjurător, de ocrotire a valorilor naţionale, artistice, istorice sau
arheologice.
Regimul vamal suspensiv se solicită în scris de titularul operaţiunii comerciale.
Acordarea regimului suspensiv se face de autoritatea vamală după o verificare atentă a condiţiilor în
care urmează să se desfăşoare operaţiunea comercială şi din acest motiv este prevăzută obligaţia, pentru
operatorii economici, să solicite în scris un astfel de regim.
Pe lângă caracterul de suspendare a plăţii taxelor vamale, regimurile suspensive au şi un caracter
temporar.
Un regim vamal suspensiv se poate încheia prin acordarea unui alt regim vamal suspensiv sau definitiv
de către autoritatea vamală la solicitarea titularului.
b) Zonele libere
Zona vamală liberă reprezintă cea mai completă formă a regimurilor vamale suspensive, dar care nu
sunt reglementate prin Codul vamal. Reglementarea cadru a zonelor libere o constituie Legea nr. 84/1992
privind regimul zonelor libere.
Prin zonă liberă se înţelege o parte a teritoriului naţional, bine delimitată din punct de vedere
geografic, unde se pot importa mărfuri care nu sunt prohibite pe teritoriul naţional, cu scopul de a fi folosite
pentru consumul intern al populaţiei ţării sau de a fi exportate către pieţe străine şi cărora li se aplică un
regim vamal reglementat în mod special de legislaţia naţională.
În art. 1 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere se prevede locul unde pot fi înfiinţate
astfel de zone, şi anume: “în porturile maritime şi în cele fluviale ale României, în lungul Canalului Dunăre-
Marea Neagră, al altor canale navigabile şi în teritoriile din apropierea punctelor de trecere a frontierei”.
Pentru înfiinţarea unei zone libere se au în vedere criterii economice, geografice, financiare, etc.
Iniţiativa de înfiinţare a zonei libere aparţine ministerelor interesate şi administraţiilor publice locale.
Zonele libere se înfiinţează prin hotarârea Guvernului.
În România sunt înfiinţate zone libere în porturile Sulina, Constanţa-Sud, Galaţi, Brăila şi în zona
punctelor de trecere a frontierei la Curtici-Arad şi Giurgiu.
Zonele libere se clasifică după mai multe criterii.
În funcţie de natura operaţiunilor realizate, localizarea geografică şi destinaţia mărfurilor, zonele
libere îmbracă următoarele forme: porturi libere (porturi franco PF); aeroporturi libere (AL); perimetre
libere (PL); antrepozite vamale libere; zone de tranzit; zone de prelucrare pentru export sau "zone de export";
zone de promovare a investiţiilor sau "zone industrializate"; zone libere comerciale.
În funcţie de restrângerea facilităţilor acordate distingem între: zona liberă; portul liber; zona de
tranzit; perimetrul liber; facilităţi specifice de vamă.
După importanţa operaţiunilor desfăşurate regăsim: zone libere comerciale; zone libere de
prelucrare sau zone libere de fabricaţie.
36
.
După destinaţia mărfurilor sunt: zone orientate spre importul de mărfuri; zone orientate spre exportul
de mărfuri.
După o clasificare făcută de ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite Pentru Dezvoltare Industrială),
zonele se împart în: zone portuare scutite de impozite; zone libere de depozitare; zone libere de frontieră;
zone libere comerciale; zone libere industriale de export.
c) Tranzitul mărfurilor
Tranzitul vamal constă în transportul mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou vamal fără ca
acestea să fie supuse drepturilor de import sau vămuirilor de politică comercială.
Mărfurile vămuite la un birou vamal de interior în vederea exportului sunt în tranzit până la biroul
vamal de frontieră.
Codul vamal stabileşte principiul conform căruia "mărfurile, mijloacele de transport şi alte bunuri
aflate în tranzit vamal nu sunt supuse taxelor vamale".
Bunurile aflate în regim de tranzit vamal se află sub supraveghere vamală până la vămuirea sau ieşirea
lor din ţară. Titularii de tranzit sunt obligaţi să prezinte organelor vamale o declaraţie vamală de tranzit şi să
garanteze plata taxelor vamale.
Declaraţia vamală de tranzit constituie titlu executoriu pentru plata taxelor vamale în cazul în care
transportatorul nu prezintă bunurile la unitatea vamală de destinaţie în termenul stabilit sau le prezintă cu
lipsuri.
În cazul în care tranzitele vamale se realizează sub acoperirea Convenţiei internaţionale pentru
transporturile rutiere internaţionale (Convenţia TIR) sau a Convenţiei internaţionale pentru admiterea
temporară (Convenţia ATA) în locul declaraţiei vamale de tranzit se prezintă la birourile vamale, carnetul
TIR, respectiv carnetul ATA, care permit urmărirea realizării transportului şi a supravegherii vamale a
mijloacelor plasate sub acest regim.
Bunurile în tranzit vamal care se valorifică pe teritoriul vamal al României vor fi supuse normelor
privind importul şi taxele vamale de import.
Mărfurile aflate în regim de tranzit vamal care din cauze fortuite se valorifică pe teritoriul României
sunt supuse plăţii taxelor vamale şi altor drepturi de import.
d) Antrepozitul vamal
Prin antrepozit vamal se înţelege locul aprobat de autoritatea vamală aflat sub controlul acesteia în
care mărfurile pot fi depozitate.
Antrepozitele vamale pot fi "publice", (deschise oricărui importator sau exportator) şi "private",
(utilizate exclusiv de anumite persoane, în funcţie de necesităţile particulare ale comerţului sau industriei).
Înfiinţarea unui antrepozit vamal este condiţionată de eliberarea unei autorizaţii de către autoritatea
vamală, cu excepţia cazului în care gestionarul antrepozitului este chiar autoritatea vamală.
Autoritatea vamală poate cere instituirea unei garanţii, ca o măsură suplimentară care să permită
asigurarea încasării vamale a obligaţiilor rezultate din regimul de plasare a mărfurilor în antrepozitul vamal.
Autoritatea vamală trebuie să fie în măsură să realizeze supravegherea mărfurilor aflate sub regim de
antrepozitare. Este permis orice transfer dintr-un antrepozit în altul, însă acordul autorităţii vamale este
obligatoriu.
e) Perfecţionarea activă
Regimul de perfecţionare activă constă în acordarea suspendării drepturilor de import pentru
mărfurile care sunt destinate a fi reexportate după ce au fost supuse unor transformări, lucrări sau reparaţii
bine precizate sau restituirea drepturilor de import încasate atunci când produsele rezultate sunt exportate.
Scopul principal al acestui regim vamal este acela de a permite producătorilor naţionali de a oferi
produsele sau serviciile lor pe piaţa internaţională la preţuri competitive şi de a contribui astfel la eforturile
de a asigura posibilităţile mai bune de utilizare a capacităţii de producţie şi a mâinii de lucru autohton.
f) Transformarea sub control vamal
Regimul de transformare sub control vamal permite folosirea, pe teritoriul României, fără plata
drepturilor de import şi fără aplicarea de măsuri de politică comercială, de mărfuri străine pentru a fi supuse
unor operaţiuni care le transformă felul sau starea iniţială. Produsele rezultate se introduc în circuitul
economic cu plata drepturilor de import.
g) Admiterea temporară
Regimul de admitere temporară permite utilizarea pe teritoriul României, cu exonerarea totală sau
parţială a drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de politică comercială, a mărfurilor străine
destinate a fi reexportate în aceeaşi stare, cu excepţia uzurii lor.
Regimul de admitere temporară se poate încheia prin acordarea unui regim vamal de import sau din
37
.
iniţiativa titularului care depune în acest scop, la autoritatea vamală, o declaraţie vamală de import.
h) Perfecţionarea pasivă
Regimul vamal de perfecţionare pasivă permite efectuarea prelucrării în străinătate a unor mărfuri
române şi reimportul produselor rezultate din această activitate. Prin aplicarea acestui regim, taxele vamale şi
drepturile de import datorate pentru produsele care se reimportă se calculează ţinând seama de mărfurile care
au fost exportate temporar şi care intră în componenţa produsului finit importat.
În acest fel este avantajată activitatea economică prin care se pot realiza produse chiar dacă numai o
parte din procesul tehnologic are loc în România. De asemenea, produsele realizate nu sunt grevate de taxele
vamale care să mărească preţul de cost.
2. Regimurile vamale definitive
Codul vamal enumeră regimurile vamale definitive astfel: a) importul - constă în introducerea
mărfurilor în circuitul economic; b) exportul - care constă în scoaterea mărfurilor din ţară; c) introducerea şi
scoaterea din ţară de bunuri aparţinând călătorilor sau altor persoane fizice, nu comercianţi.
În cazul regimurilor vamale definitive pot fi plasate mărfuri care fac obiectul unor operaţiuni
comerciale având ca scop fie introducerea în circuitul economic sau utilizarea în propriul interes de către
persoanele fizice, fie scoaterea definitivă din ţară în cadrul operaţiunilor de vânzare la export sau de către
persoanele fizice în interes propriu. Mărfurile sau bunurile plasate sub regimurile definitive, capătă după
vămuire, în cazul introducerii în ţară, acelaşi caracter ca şi mărfurile sau bunurile indigene, iar autoritatea
vamală nu mai exercită nici un fel de acţiuni asupra acestora după ce s-a acordat liberul de vamă.
a) Importul
Codul vamal prevede că importul constă în introducerea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea
acestora în circuitul economic.
La importul mărfurilor, autoritatea vamală realizează procedura de vămuire şi de încasare a datoriei
vamale aferentă drepturilor de import, aplicând şi măsurile de politică comercială.
Caracterul definitiv al regimului vamal de import este conferit şi de faptul că autoritatea vamală
realizează procedura de vămuire şi încasare a taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal de import al
României, înainte de introducerea acestora în circuitul economic naţional sau darea acestora în consum.
b) Exportul
Potrivit Codului vamal, regimul de export constă în scoaterea definitivă a mărfurilor româneşti de pe
teritoriul României.
Regimul vamal de export se aplică mărfurilor care părăsesc teritoriul României şi care sunt destinate să
rămână definitiv în afară acestuia, cu excepţia mărfurilor trimise temporar în străinătate sau care fac obiectul
unei activităţi de perfecţionare pasivă.
La exportul de mărfuri nu se încasează taxele vamale.
Mărfurile care pot fi exportate definitiv trebuie să dispună de liberă circulaţie, să nu facă obiectul unor
restricţii sau prohibiţii determinate de politica comercială la un moment dat. Exportul mărfurilor din
România este liberalizat cu excepţia mărfurilor supuse unor restricţii cantitative, precum şi a regimului de
control în conformitate cu angajamentele internaţionale semnate de România, privind neproliferarea armelor
de distrugere în masă, precum şi alte mărfuri supuse controlului.
În cazul exportului, titularul operaţiunii este obligat să declare mărfurile.
c) Regimul vamal aplicabil persoanelor fizice
Introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice face
obiectul unui regim vamal diferit faţă de cel aplicabil mărfurilor din cadrul schimburilor comerciale. În
această situaţie trebuie ţinut cont de frecvenţa cu care persoanele fizice pot trece frontiera, de calitatea pe
care o au, de modalităţile de transport prin care bunurile sunt introduse sau scoase din ţară etc.
La stabilirea acestui tip de regim vamal trebuie avut în vedere că limitele şi condiţiile de introducere
sau scoatere din ţară să fie în concordanţă cu prevederile convenţiilor internaţionale în favoarea turismului,
dar şi de faptul ca bunurile să nu poată fi înstrăinate în scop comercial.
Prin Codul vamal este stabilită obligaţia declarării bunurilor care se scot sau se introduc în ţară de
persoanele fizice, enumerându-se şi cazurile în care este obligatorie declararea scrisă. De asemenea, se
precizează şi procedura controlului vamal.
Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice se aplică şi atunci când acestea trimit sau
primesc bunuri pentru folosinţa personală, fie prin colete poştale, mesagerie, coletărie sau prin orice alt
mijloc de transport.
Această prevedere este deosebit de importantă şi necesară, în acelaşi timp, ţinând cont de faptul că
persoanele fizice pot primi sau trimite bunuri, fără scop comercial, chiar dacă nu se deplasează peste
38
.
frontieră, precum şi de faptul că în diferite situaţii turiştii îşi trimit la destinaţie altfel decât însoţite, bunurile
necesare pe durata călătoriei pentru comoditatea călătoriei.
Pentru bunurile care nu se încadrează între limitele, cantitative şi valorice prevăzute în Regulament se
aplică, la import, tariful vamal de import. Total diferit, la export se va aplica o taxă vamală unică stabilită de
Guvern aplicată la valoarea în vamă.

1) Regimuri vamale suspensive. Definiţie, categorii şi noţiuni generale.
2) Regimuri vamale suspensive. Tranzitul vamal.
3) Regimuri vamale suspensive. Antrepozitul vamal.
4) Regimuri vamale suspensive. Perfecţionarea activă, transformarea sub control vamal,
admiterea temporară şi perfecţionarea pasivă.
5) Regimuri vamale definitive. Importul şi exportul.
6) Regimuri vamale definitive. Regimul aplicabil persoanelor fizice.
39
.
Modulul VIII.
Noţiuni introductive privind dreptul procesual fiscal
1. Consideraţii introductive privind dreptul procesual fiscal;
2. Actul administrativ fiscal;
3. Probele în dreptul fiscal
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. D. Dascălu, C. Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2005
2. A.M. Găină, Drept fiscal şi procedură fiscală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
Bucureşti, 2008
4. M. Stancu, Codul de Procedură Fiscală. Comentarii şi explicaţii, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2005
I. Consideraţii introductive privind dreptul procedural fiscal

1. Definiţia dreptului procesual fiscal
Dreptul procedural fiscal se poate defini ca fiind totalitatea normelor juridice aplicabile raporturilor
sociale referitoare la administrarea impozitelor şi taxelor.
2. Izvoarele dreptului procesual fiscal
Normele juridice ce constituie izvoarele specifice ale dreptului procedural fiscal sunt incluse în Codul
de procedură fiscală, în alte acte normative cu putere de lege (Codul fiscal, Codul vamal), dar şi în legislaţia
secundară emisă în baza acestor acte normative (Normele Metodologice, diverse Hotărâri de Guvern şi
Ordine ale Ministrului Finanţelor Publice şi ale altor Ministere emise pentru administrarea impozitelor,
taxelor şi altor sume datorate bugetului general consolidat).
3. Principiile generale de conduită în materia administrării impozitelor şi taxelor
a) Principiul aplicării unitare a legislaţiei
Necesitatea aplicării unitare a legislaţiei în materie fiscală a fost în ultimii ani un subiect foarte
sensibil, mai ales în condiţiile în care contribuabili aflaţi în situaţii de fapt similare se bucurau de tratament
juridic diferit de la un organ fiscal la altul, şi nu arareori, chiar în cadrul aceluiaşi organ fiscal, de la un
funcţionar la altul.
Pornind de la aceste realităţi, prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 39/2005, s-au reglementat
organizarea şi funcţionarea Comisiei centrale fiscale, unicul organism abilitat să emită interpretări ale
prevederilor legale în domeniul fiscal.
În exercitarea atribuţiilor sale, Comisia centrală fiscală adoptă prin decizii soluţii unitare de aplicare a
prevederilor legale, care sunt supuse publicării în Monitorul Oficial al României, după ce au fost aprobate
prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Prin consacrarea expresă a acestui principiu de interpretare, ar trebui să nu mai întâlnim în practică
situaţiile din trecut în care organele fiscale îşi bazau aplicarea legii pe norme interpretative cu caracter de
autoritate emise de autorităţi ierarhic superioare, dar nepublicate în Monitorul Oficial.
Sfera de competenţă a Comisiei centrale fiscale acoperă numai interpretarea legislaţiei privind
impozitele şi taxele în sens restrâns, nu şi aceea privind contribuţiile şi alte sume datorate bugetului
consolidat.
Comisia centrală fiscală nu este abilitată să emită interpretări în domeniul vamal, unde autorităţile
vamale îşi păstrează şi competenţa de interpretare a legislaţiei specifice. Deciziile Comisiei au, de regulă, un
caracter normativ, soluţiile făcând în acest caz corp comun cu textul legal interpretat.
b) Principiul exercitării dreptului de apreciere de către organul fiscal
Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa
stărilor de fapt fiscale asupra impozitelor şi taxelor datorate de către contribuabil, prin utilizarea mijloacelor
de probă prevăzute de lege.
Una dintre principalele aplicaţii ale acestui principiu este posibilitatea organului fiscal de a constata
simulaţia unei operaţiuni juridice în vederea generării unor consecinţe fiscale diferite. În consecinţă, spre
deosebire de terţii obişnuiţi, organul fiscal nu este nevoit să se adreseze instanţei de judecată pentru
constatarea unei simulaţii, pentru ca abia apoi să decidă care sunt sumele datorate în realitate de către
contribuabil. El poate proceda din oficiu la această constatare, urmând ca, la cererea contribuabilului şi în
40
.
condiţiile legii, instanţa să cenzureze, dacă este cazul, constatarea făcută de către organul fiscal.
De asemenea, în baza aceluiaşi principiu, organele fiscale au dreptul de a recalifica actele juridice în
cazul în care constată, din analiza elementelor acestora şi a comportamentului părţilor în executarea lor, că
intenţia reală a fost de a încheia un alt act juridic.
c) Principiul rolului activ al organului fiscal
Art. 7 al Codului de procedură fiscală reglementează o serie de obligaţii ale organelor fiscale, derivate
din obligaţia generală de transparenţă a autorităţilor publice, care constituie în acelaşi timp garanţii ale
exercitării drepturilor contribuabilului.
Astfel, organele fiscale sunt obligate să înştiinţeze contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor care
îi revin în desfăşurarea procedurii fiscale; să îndrume contribuabilul pentru depunerea declaraţiilor şi a altor
documente; să îndrume contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale.
În temeiul principiului rolului activ, organului fiscal îi revine dreptul de a examina din oficiu starea de
fapt fiscală, precum şi dreptul de a obţine şi utiliza toate informaţiile şi documentele relevante pentru
determinarea situaţiei fiscale a contribuabilului.
d) Principiul folosirii limbii române ca limbă oficială
În aplicarea art. 13 din Constituţie, limba oficială în administraţia publică, inclusiv în ceea ce priveşte
activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor, este limba română. În acord cu art. 120 din Constituţie şi
art. 17 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au
dreptul de a se adresa şi de a primi răspunsuri, în scris sau oral, din partea organelor fiscale, în limba
maternă.
În contextul emiterii actelor administrative fiscale, folosirea limbii române ca limbă de redactare
constituie o cerinţă de formă pentru validitatea acestor acte, consacrată de art. 8 din Codul de procedură
fiscală, lipsa ei atrăgând inexistenţa actului.
În cazul depunerii oricăror documente redactate într-o altă limbă decât limba română, organele fiscale
trebuie să solicite anexarea unor traduceri în limba română certificate de traducători autorizaţi. În ipoteza
nedepunerii acestor traduceri, deşi sancţiunea nu este expres prevăzută de lege, considerăm că organul fiscal
este îndreptăţit să nu ia în considerare aceste documente la adoptarea deciziilor.
e) Principiul dreptului de a fi ascultat
Având în vedere că procedura fiscală are anumite elemente comune cu procedura penală, mai ales prin
prisma oficialităţii punerii în mişcare a aparatului statal, Codul de procedură fiscală a consacrat cu titlu de
principiu dreptul contribuabilului de a-şi exprima punctul de vedere înaintea adoptării oricărei măsuri de
natura administrării impozitelor şi taxelor de către organul fiscal.
Organul fiscal este obligat să consemneze în scris, sub semnătură, punctul de vedere al
contribuabilului ori refuzul acestuia de a-l exprima.
Codul de procedură fiscală prevede şi o serie de excepţii, în prezenţa cărora ascultarea contribuabilului
nu mai este necesară.
f) Principiul cooperării
Principiul cooperării în activitatea de administrare a sumelor datorate bugetului general consolidat este
reglementat sub forma unei serii de obligaţii ale contribuabilului de a-şi da concursul în vederea stabilirii
corecte a situaţiei de fapt fiscale.
Astfel, contribuabilul este obligat, pe de o parte, să prezinte în întregime şi conform realităţii faptele
relevante care îi sunt cunoscute, indicând, dacă este cazul, şi mijloacele doveditoare, iar, pe de altă parte, să
întreprindă măsurile necesare şi posibile în vederea procurării acestor mijloace doveditoare.
Nerespectarea obligaţiei de cooperare poate atrage, în anumite condiţii, răspunderea penală a
contribuabilului pentru infracţiunea de evaziune fiscală ori pentru infracţiunea de fals în declaraţii.
g) Principiul protecţiei secretului fiscal
Având în vedere că, potrivit art. 51 din Codul de procedură fiscală, organul fiscal este îndreptăţit să
solicite, iar contribuabilul este obligat să furnizeze orice informaţii necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt
fiscale, reglementarea obligaţiei de păstrare a secretului fiscal de către art. 11 din Codul de procedură fiscală
apare ca o consecinţă firească într-o economie de piaţă.
Divulgarea de către funcţionarii publici a informaţiilor cu care au venit în contact în activitatea de
administrare a sumelor datorate bugetului general consolidat este susceptibilă să producă prejudicii deosebit
de grave. Pe cale de consecinţă, Codul de procedură fiscală a prevăzut că obligaţia de păstrare a secretului
fiscal este nelimitată în timp şi nu este condiţionată de păstrarea calităţii de funcţionar public în cadrul
organului fiscal.
Nerespectarea acestei obligaţii atrage în primul rând răspunderea penală a persoanei vinovate pentru
41
.
infracţiunile prevăzute de art. 196 ("Divulgarea secretului profesional") şi art. 298 ("Divulgarea secretului
economic") din Codul penal. Mai mult, se va angaja şi răspunderea civilă, atât a persoanei vinovate, cât şi a
organului fiscal, în calitate de comitent, pentru toate prejudiciile cauzate prin divulgarea informaţiilor
confidenţiale.
h) Principiul bunei-credinţe
Potrivit art. 12 din Codul de procedură fiscală, relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie
să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor prevăzute de lege.
Introducerea bunei-credinţe ca regulă fundamentală pentru guvernarea relaţiei dintre contribuabil şi
organul fiscal, are o importanţă deosebită în prevenirea unui comportament abuziv sau echivoc al părţilor
implicate.
Acest principiu constituie un bun temei pentru sancţionarea conduitei abuzive a organelor fiscale şi,
totodată, o limită a dreptului de apreciere al acestora asupra oportunităţii unei anumite soluţii.
4. Raportul juridic de drept procesual fiscal
a) Subiectele raportului de drept procesual fiscal
În raporturile de drept material fiscal, au calitatea de subiect activ statul sau unităţile administrativ-
teritoriale (de regulă) dar şi, pe cale de excepţie, persoanele fizice sau juridice care au dreptul la
rambursarea sau restituirea de impozite şi taxe.
Oricare dintre persoanele mai sus arătate poate avea calitatea de subiect pasiv al raporturilor de drept
material fiscal. De altfel, legea prevede expres că în raporturile de drept material pot avea (în mod
excepţional) calitatea de subiect pasiv şi următoarele persoane: succesorii contribuabilului; fidejusorii
contribuabilului; persoanele cărora li se stabileşte răspunderea pentru obligaţiile neplătite ale debitorului;
persoanele care beneficiază în mod continuu de câştigurile sau foloasele aduse de anumite bunuri, venituri
sau alte valori fără a fi proprietari ai acestora.
Părţile raportului de drept procedural fiscal sunt aceleaşi ca cele din raporturile de drept material fiscal.
b) Conţinutul raportului de drept procesual fiscal
Art. 16 din Codul de procedură fiscală defineşte conţinutul raportului de drept procedural fiscal ca
fiind alcătuit din "drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor
prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept
material fiscal".
Într-o formulare mai simplă, raportul de drept procedural fiscal conţine totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu activitatea de administrare a taxelor şi
impozitelor.
c) Obiectul raporturilor de drept procesual fiscal
Obiectul raporturilor de drept procedural fiscal constă în conduita părţilor acestui raport, adică în
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau pe care sunt ţinute să le îndeplinească. Astfel,
constituie obiect al raporturilor menţionate declararea veniturilor de către contribuabili, plata impozitelor şi
taxelor, restituirea şi rambursarea de sume etc.
II. ACTUL ADMINISTRATIV FISCAL

1. Definiţia actului administrativ fiscal
Articolul 41 din Codul de procedură fiscală defineşte actul administrativ fiscal ca fiind „actul emis de
organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi
obligaţiilor fiscale”.
2. Trăsăturile actelor administrativ fiscale
Din această definiţie dată de lege se desprind principalele particularităţi ale actului administrativ
fiscal:
reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a emitentului său. Această particularitate a actului
administrativ fiscal este importantă din perspectiva delimitării actelor administrative de faptele
administrative. Una dintre cele mai importante consecinţe ale acestei delimitări vizează dreptul
contribuabilului de a contesta actele administrative fiscale. Manifestarea de voinţă a organului fiscal este
generatoare de efecte juridice, adică de drepturi şi obligaţii. Această trăsătură a actului administrativ fiscal îl
deosebeşte de alte manifestări de voinţă (răspunsuri, adrese, puncte de vedere etc.) care nu creează drepturi şi
obligaţii, având un caracter orientativ pentru destinatar. Pe această bază se determină şi posibilitatea de
exercitare a contestaţiilor în materie fiscală, dat fiind că numai actele administrative pot face obiectul unei
contestaţii de natură administrativă, respectiv al controlului judecătoresc;
actul administrativ fiscal este o specie de act administrativ, cu toate consecinţele ce derivă din
42
.
această calificare. Art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ defineşte actul
administrativ (tipic) ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate
publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând
raporturi juridice".
pentru ca un act administrativ să fie un act administrativ de tip fiscal, el trebuie să emane de la un
organ fiscal.
actul administrativ fiscal constă în aceea că este emis în aplicarea legislaţiei privind stabilirea,
modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale. Această particularitate este importantă întrucât
ajută să distingem actele administrative fiscale de celelalte acte administrative emise de organele fiscale, în
calitatea acestora de organe ale administraţiei publice.
3. Reguli de formă privitoare la actul administrativ fiscal
În aplicarea regulilor teoriei generale a actului administrativ, art. 43 din Codul de procedură fiscală
stabileşte că forma scrisă a actului administrativ fiscal este cerută ad validitatem.
Actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: denumirea organului fiscal
emitent; data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; obiectul actului administrativ
fiscal; motivele de fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului
fiscal; ştampila organului fiscal emitent; posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a
contestaţiei şi organul fiscal de soluţionare competent; menţiuni privind audierea contribuabilului.
4. Comunicarea actelor administrative fiscale
Art. 44 din Codul de procedură fiscală stabileşte unele reguli speciale privitoare la comunicarea
actelor administrative fiscale, ce urmează a se completa în mod corespunzător cu dispoziţiile din dreptul
comun privind comunicarea actelor de procedură (dispoziţiile art. 85 -100 din Codul de procedură civilă)
astfel:
prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului administrativ
fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului;
prin persoanele împuternicite ale organului fiscal.
prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului
actului şi confirmarea primirii acestuia;
prin publicarea unui anunţ într-un cotidian naţional de largă circulaţie şi/sau într-un cotidian local ori
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
5. Efectele actelor administrative fiscale
În privinţa efectelor actelor administrative fiscale, art. 45 din Codul de procedură fiscală menţionează
că actul administrativ fiscal produce efecte de la momentul comunicării sale către contribuabil sau de la o
dată ulterioară menţionată în cuprinsul actului administrativ fiscal comunicat.
Astfel, actele administrative fiscale se bucură de prezumţia de legalitate, de cea de veridicitate şi de
autenticitate, iar pe de altă parte, urmează a se executa din oficiu.
O problemă importantă în materia efectelor actelor administrative fiscale o reprezintă suspendarea
acestora. În titlul IX al Codului de procedură fiscală, se menţionează posibilitatea suspendării actelor
administrative fiscale prin cererea adresată organelor fiscale, în cazul formulării unei contestaţii împotriva
actului administrativ fiscal.
III. PROBELE ÎN DREPTUL PROCESUAL FISCAL

Potrivit art. 49 din Codul de procedură fiscală mijloacele de probă în cadrul procedurii fiscale sunt: a)
declaraţiile; b) înscrisurile; c) expertizele; d) cercetarea la faţa locului; e) prezumţiile.
a) Declaraţiile. Codul de procedură fiscală menţionează două categorii de declaraţii: declaraţiile
contribuabilului şi declaraţiile altor persoane.
Contribuabilul sau persoana împuternicită de acesta are obligatia de a furniza organului fiscal
informatiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. Informatiile vor fi incluse într-o declaratie ce
va fi prezentată sau consemnată în scris. Aceste declaratii ale contribuabilului urmează să fie sustinute de
înscrisuri.
Asemenea declaratii pot fi solicitate contribuabilului în baza art. 52 din Codul de procedură fiscală ce
stabileşte obligaţia acestuia de a se prezenta la sediul organului fiscal în scopul furnizării informatiilor şi
lămuririlor necesare stabilirii situaţiei fiscale reale a contribuabilului, împreună cu orice alte documente pe
care acesta din urmă le are În această privintă.
În Codul de procedură fiscală nu se regăseşte expres proba cu martori. Totuşi, din modul de formulare
43
.
a aceluiaşi art. 52 din acest act normativ, rezultă posibilitatea consemnării în scris a unor declaratii date de
alte persoane decât contribuabilii în legătură cu care sunt acestea formulate. Asemenea declaratii pot fi
solicitate de organul fiscal în cazul în care informaţiile ce rezultă din probele administrate de acesta în
legătură cu contribuabilul nu conduc la clarificarea stării de fapt fiscale. De asemenea, declaratiile tertilor au
un caracter subsidiar, urmând a fi luate în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte
mijloace de probă administrate de organul fiscal.
b) Înscrisurile. Art. 55 din Codul de procedură fiscală menţionează în categoria înscrisurilor
registrele, evidenţele, documentele de afaceri şi orice alte înscrisuri. Toate aceste înscrisuri pot fi solicitate
de la contribuabil (care are obligaţia de a le pune la dispoziţia organului fiscal) sau de la terţe persoane, în
măsura în care starea de fapt fiscală reală nu fost clarificată pe baza înscrisurilor furnizate de contribuabil.
Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată contravenţional.
Deasemenea, Codul de procedură fiscală stabileşte că documentele justificative şi evidenţele contabile
ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere, ce urmează a fi luate în considerare la
stabilirea bazei de impunere alături de alte acte doveditoare, în măsura în care acestea din urmă există.
c) Expertizele. Organul fiscal poate să numească un expert pentru întocmirea unei expertize ori de
câte ori consideră necesar.
Organul fiscal va numi experţii prin decizie şi, cu această ocazie, va stabili şi obiectivele asupra cărora
aceştia trebuie să se pronunţe.
Contribuabilul are dreptul de a numi un expert pe cheltuială proprie, care va participa la întocmirea
expertizei de către expertul desemnat de organul fiscal.
Dacă organul fiscal nu este lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune întregirea expertizei sau o
nouă expertiză, ce urmează a fi efectuată după aceleaşi reguli expuse mai sus.
d) Cercetarea la faţa locului. Codul de procedură fiscală instituie dreptul organelor fiscale de a
efectua o cercetare la faţa locului.
În acest sens este impusă contribuabililor obligaţia de a permite organelor fiscale şi experţilor numiţi
de acestea accesul pe terenuri, în orice încăperi sau incinte, în măsura în care aceasta este necesară pentru a
face constatări de ordin fiscal.
Codul de procedură fiscală stabileşte în mod obligatoriu necesitatea informării deţinătorilor terenurilor,
încăperilor sau incintelor în care urmează a se efectua cercetarea la faţa locului în timp util, cu excepţia
cazului controlului inopinat.
În cazul refuzului persoanei fizice de a admite accesul organelor fiscale în spaţiile mai sus-menţionate,
intrarea este posibilă, dar numai în condiţiile emiterii unei ordonanţe preşedinţiale de către instanţa
competentă, stabilită potrivit Codului de procedură civilă. Codul de procedură fiscală prevede şi obligaţia
forţelor de ordine (poliţie, jandarmerie, etc.) de a acorda tot suportul organelor fiscale atunci când este
necesar, pentru a pătrunde în spaţiile unde urmează să efectueze cercetarea la faţa locului.
e) Prezumţiile. Atât organele fiscale, în activitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale, cât şi organele de
soluţionare a contestaţiilor fiscale şi instanţele de judecată vor putea utiliza, potrivit regulilor generale, şi
prezumţii în demersul de stabilire a realităţii cu privire la situaţia de fapt fiscală.
Codul de procedură fiscală conţine o prezumţie legală relativă în art. 65, potrivit căruia, în cazul în
care constată că anumite bunuri, venituri sau alte valori care, potrivit legii, constituie baza impozabilă sunt
deţinute de persoana care în mod continuu beneficiază de câştigurile sau de orice alte foloase obişnuite aduse
de acestea şi că persoanele respective declară în scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor sau
valorilor în cauză, fără să arate însă care sunt titularii dreptului de proprietate, organul fiscal va proceda la
stabilirea provizorie a obligaţiei fiscale corespunzătoare în sarcina acelei persoane.
Această normă juridică instituie deci o prezumţie că persoana care beneficiază de avantajele
economice generate de respectivele bunuri sau valori este şi proprietarul (titularul) acestora şi, pe cale de
consecinţă, trebuie să suporte impozitele aferente. Legea prezumă, aşadar, că aparenţa corespunde realităţii
din punct de vedere fiscal, lăsând dovedirea contrariului în sarcina persoanei care beneficiază de avantajele
economice ale bunului/venitului/valorii.

1) Principiul aplicării unitare a legislaţiei.
2) Principiul exercitării dreptului de apreciere de către organul fiscal.
3) Principiul rolului activ al organului fiscal.
4) Principiul folosirii limbii române ca limbă oficială.
5) Principiul dreptului de a fi ascultat.
44
.
6) Principiul protecţiei secretului fiscal.

7) Subiectele, conţinutul şi obiectul raporturilor de drept procesual fiscal.
8) Definiţia şi trăsăturile actelor administrativ-fiscale.
9) Forma şi comunicarea actelor administrativ-fiscale.
10) Declaraţiile.
11) Înscrisurile şi prezumţiile.
12) Expertizele şi cercetarea la faţa locului.
45
.
Modulul IX.
Înregistrarea fiscală. Declararea şi stabilirea impozitelor şi taxelor. Inspecţia fiscală
1. Înregistrarea fiscală;
2. Declararea impozitelor şi taxelor
3. Stabilirea impozitelor şi taxelor;
4. Inspecţia fiscală
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2008
I. ÎNREGISTRAREA FISCALĂ
1. Conceptul de înregistrare fiscală
Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de luare în evidenţa organelor fiscale a tuturor persoanelor
care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor procedural fiscale.
Înregistrarea fiscală este o operaţiune necesară pentru asigurarea unei mai bune colectări a veniturilor
statului, constituind o premisă a organizării sistematice a activităţii de încasare a veniturilor din impozite şi
taxe.
Finalitatea procedurii de înregistrare fiscală o constituie atribuirea pentru fiecare contribuabil a unui
cod de identificare fiscală, având drept rol individualizarea acestuia în raporturile de drept material şi
procedural fiscal.
Codul de procedură fiscală nu reglementează decât înregistrarea fiscală în sistemul Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală, iar nu şi în legătură cu evidenţa organelor fiscale organizate la nivelul autorităţilor
publice locale sau altor autorităţi de stat ce administrează creanţe fiscale. Aceasta nu înseamnă că la acest din
urmă nivel nu există o luare în evidenţă a contribuabililor. Înregistrarea acestora are loc în mod automat,
odată cu depunerea declaraţiilor fiscale prevăzute de Codul Fiscal.
2. Reguli privitoare la înregistrarea fiscală
Potrivit art. 69 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, "orice persoană sau entitate care este subiect
într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal (. .. )".
Principalul mod de înregistrare fiscală este depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală, care face
obiectul obligaţiei persoanelor anume prevăzute de lege.
Declaraţia de înregistrare fiscală nu trebuie confundată cu declaraţiile fiscale de plată a impozitelor.
Declaraţia de înregistrare fiscală este destinată atribuirii codului de identificare fiscală, celelalte
declaraţii având funcţia de stabilire a impozitelor datorate de către contribuabil.
3. Sfera de aplicare a obligaţiei de a depune declaraţia de înregistrare fiscală
Potrivit Codului de procedură fiscală, sunt obligate să depună declaratia de înregistrare fiscală
următoarele categorii de persoane:
a) Persoanele juridice care nu au calitatea de comerciant
În această categorie intră, de pildă, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile reglementate de Ordonanta
Guvernului nr. 26/2000, sindicatele reglementate de Legea nr. 54/2003, precum şi orice alte persoane
juridice care nu au calitatea de comerciant (cultele religioase reglementate de Decretul nr. 177/1948,
asociaţiile de proprietari reglementate de Ordonanta Guvernului nr. 85/2001, aprobată prin Legea nr.
234/2002 etc.). Pentru aceste persoane codul de identificare fiscală va fi codul de înregistrare fiscală atribuit
de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
b) Asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică
Intră în această categorie asociaţiile familiale, asocierile în participaţiune reglementate de art. 251 şi
următoarele din Codul comercial, contractele de societate civilă (în măsura în care sunt încheiate în scopuri
generatoare de venituri pentru participantii la această asociere), asocierile realizate în conditiile art. 13 din
Codul fiscal (asocierile dintre persoanele fizice şi juridice plătitoare de impozit pe profit) etc. Pentru aceste
categorii de entităti fără personalitate juridică codul de identificare fiscală va fi codul de înregistrare fiscală
46
.
conferit de organele fiscale competente din cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscale determinate în
mod similar cu regulile de mai sus referitoare la persoanele juridice fără scop lucrativ.
În ceea ce priveşte sucursalele, indiferent că este vorba de sucursale ale comercianţilor cu sediul în
străinătate sau în România nu este obligatorie depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală, întrucât
înregistrarea fiscală are loc încă de la înmatriculare. În schimb, Codul de procedură fiscală obligă
contribuabilii de a declara deschiderea de sedii secundare la organul fiscal competent.
Declararea sediilor secundare (altele decât sucursalele din România ale societăţilor străine) nu
reprezintă o veritabilă declaraţie de înregistrare fiscală, întrucât nu are ca efect eliberarea unui cod de
identificare fiscală pentru sediul secundar respectiv.
c) Contribuabilii ce deschid filiale şi sedii secundare în străinătate
Codul de procedură fiscală stabileşte în sarcina contribuabililor care deschid filiale şi sedii secundare
în străinătate să depună declaraţii de înregistrare fiscală a acestora, în termen de 30 de zile de la deschiderea
acestora.
d) Persoanele juridice străine care îşi desfăşoară activitatea în România prin intermediul unui
sediu permanent (altul decât o sucursală)
Având în vedere că sediul permanent este un concept care aparţine exclusiv dreptului fiscal (a se vedea
definiţia conferită de art. 8 din Codul fiscal), în cazul în care o persoană juridică străină îşi desfăşoară
activitatea prin intermediul unui astfel de sediu permanent, ea nu este supusă întotdeauna formalităţilor de
înregistrare la Registrul Comerţului care să atragă după sine şi înregistrarea fiscală automată.
În astfel de situaţii, persoana juridică respectivă este datoare să depună declaraţie de înregistrare fiscală
în termen de 30 de zile de la data înfiinţării.
e) Persoanele fizice care au calitatea de angajator
Raţiunea înregistrării fiscale pentru această categorie de persoane rezidă în faptul că el datorează
bugetului general consolidat o gamă mai largă de taxe şi impozite.
f) Persoanele care obţin venituri din activităţi independente pentru care plăţile anticipate se fac
prin reţinere la sursă de către plătitorii de venituri
Persoanele care obţin venituri din proprietatea intelectuală, din activităţi desfăşurate în baza unui
contract de comision, de mandat, de reprezentare şi a altor asemenea contracte încheiate în conformitate cu
prevederile Codului Comercial, precum şi din alte activităţi independente au obligaţia de a se înregistra
fiscal.
g) Persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal şi obţin venituri în România
Cum atribuirea codului numeric personal se face numai pentru persoanele fizice născute în România,
persoanele cărora nu li s-a atribuit un asemenea cod sunt obligate să depună declaraţia de înregistrare fiscală,
în măsura în care au calitate de subiect al unui raport juridic fiscal. Pentru acele persoane care au calitatea de
comerciant urmează a fi urmată procedura prevăzută de lege pentru înregistrarea comercianţilor. Cu alte
cuvinte, pentru persoanele fizice care deţin cod numeric personal nu există obligaţia de a depune declaraţie
de înregistrare fiscală, chiar în ipoteza în care devin subiect al unui raport juridic fiscal.
Pentru persoanele fizice, înregistrarea fiscală în sistemul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se
realizează nu pe baza criteriului domiciliului, ci pe acela al deţinerii unui cod numeric personal.
h) Situaţia celorlalte categorii de subiecte
Numai categoriile de persoane enumerate mai sus au obligaţia de depunere a declaraţiei de înregistrare
fiscală. În cazul celorlalte persoane, înregistrarea fiscală se realizează prin alte modalităţi, după cum
urmează:
în cazul comercianţilor, înregistrarea fiscală are loc prin atribuirea codului unic de
înregistrare, în baza Legii nr. 359/2004, nefiind necesară efectuarea vreunui demers special în acest sens de
către comerciant;
în cazul persoanelor fizice care nu au calitatea de comerciant, angajator sau persoană ce obţine
venituri din drepturi de proprietare intelectuală şi care deţin cod numeric personal, înregistrarea fiscală se
face în mod automat de către organele fiscale în momentul depunerii declaraţiilor de venit prevăzute de lege.
4. Exigibilitatea declaraţiei de înregistrare fiscală
Obligaţia de depunere a declaraţiei de înregistrare fiscală este supusă îndeplinirii unor condiţii
suspensive expres prevăzute de lege. Înaintea îndeplinirii acestor condiţii, obligaţia nu este exigibilă,
destinatarul normei legale neputând fi sancţionat.
Pentru a stabili dacă unei persoane fizice sau juridice îi revine la un moment dat obligaţia de a depune
declaraţie de înregistrare fiscală este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: persoana
respectivă să se încadreze într-una dintre categoriile enumerate şi să fi intervenit unul dintre evenimentele
47
.
enumerate în art. 69 alin. 6 din cod în sensul că entitatea juridică a luat fiinţă sau că persoanele fizice au
realizat venituri sau au devenit angajatori.
5. Depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală
Depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală se poate face fie personal, fie prin împuternicit fiscal (sau
reprezentant fiscal).
Declaraţia de înregistrare fiscală trebuie să aibă forma şi conţinutul aprobate prin Ordinul ministrului
finanţelor publice.
6. Codul de identificare fiscală
Codul de identificare fiscală constituie un atribut de identificare a contribuabilului în raport cu alţi
contribuabili şi constă dintr-un număr care este însoţit de literele RO în cazul plătitorilor de TVA.
Ca orice element de identificare a persoanei, codul de identificare fiscală constituie, pe de o parte, un
drept subiectiv nepatrimonial, iar pe de altă parte, un element care intră în continutul capacitătii juridice a
contribuabilului.
În funcţie de categoria concretă de contribuabili, codul de identificare fiscală poate lua următoarele
forme:
forma codului de înregistrare fiscală, care se atribuie persoanelor juridice (cu excepţia
comercianţilor), asocierilor şi altor entităţi fără personalitate juridică obligate la depunerea declaraţiilor de
Înregistrare fiscală;
forma codului numeric personal, în cazul persoanelor fizice;
forma numărului de identificare fiscală, în cazul persoanelor fizice care nu au cod numeric
personal (iar în practică, şi în cazul persoanelor fizice care nu au domiciliul în România, indiferent dacă au
sau nu cod numeric personal);
forma codului unic de înregistrare, în cazul entităţilor comerciale înfiinţate potrivit procedurii
speciale în faţa Registrului Comerţului;
forma codului de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal, în cazul persoanelor fizice
plătitoare de taxa pe valoarea adăugată.
II. PROCEDURA DECLARĂRII IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

1. Declaraţiile fiscale
a) Noţiune
Titlul V al Codului de procedură fiscală conţine principalele reguli referitoare la completarea şi
depunerea declaraţiilor fiscale.
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală declaraţiile fiscale sunt
documente prin care se declară:
impozitele, taxele şi contribuţiile datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligatia calculării
impozitelor şi taxelor revine plătitorului;
bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului şi a taxei se
face de organul fiscal;
impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligatia de a calcula, de a
reţine şi de a vărsa impozite.
Declaraţiile fiscale sunt acte juridice, iar nu simple înscrisuri. Înscrisul nu reprezintă altceva decât
forma exteriorizată a unei manifestări de voinţă a plătitorului de impozite, prin care acesta, după caz,
stabileşte impozitul datorat sau numai oferă datele necesare stabilirii de către organul fiscal. În ceea ce
priveşte caracterul acestor acte juridice, deşi ele sunt emise şi produc efecte în cadrul unor raporturi de drept
public, ele nu reprezintă acte administrative tipice, întrucât nu emană de la o autoritate publică în exercitarea
atribuţiilor ce îi revin potrivit legii.
Declaratia fiscală priveşte numai declararea impozitelor (inclusiv a taxei pe valoarea adăugată) şi a
contribuţiilor sociale, nu şi declararea taxelor. Taxele fiind direct legate de prestarea unui serviciu public, ele
se plătesc întotdeauna înaintea prestării acestui serviciu, nu se pune niciodată problema stabilirii lor pe baza
declaratiei contribuabilului.
Într-o definire sintetică, declaraţia fiscală este acea manifestare de voinţă din partea plătitorului de
impozite prin care, după caz, fie se declară organelor fiscale masa impozabilă aferentă unei perioade date
de timp, fie se declară masa impozabilă şi se calculează impozitul datorat.
b) Obligaţia de depunere a declaraţiilor fiscale
Depunerea declaraţiilor fiscale constituie o obligaţie a persoanelor anume prevăzute de lege. Întrucât
această obligaţie are o existenţă de sine stătătoare în raport cu obligaţia de plată a sumelor care fac obiectul
48
.
declaraţiei, obligaţia de depunere a declaraţiei fiscale şi sancţiunile aferente (în limita termenului de
prescripţie a stabilirii răspunderii contravenţionale) se menţin şi în următoarele cazuri: a) a fost efectuată
plata obligaţiei fiscale; b) venitul sau bunul este scutit de impozit; c) organul fiscal a stabilit din oficiu baza
de impunere şi obligaţia fiscală.
c) Obiectul, conţinutul şi forma declaraţiilor fiscale
Obiectul declaraţiilor fiscale constă în declararea bunurilor sau veniturile supuse impunerii.
În cazurile exprese prevăzute de lege, poate consta şi în calcularea impozitului datorat, caz în care
declaraţia fiscală reprezintă titlu de creanţă fiscală.
În ceea ce priveşte conţinutul declaraţiei fiscale, acesta este dat de informaţiile prevăzute în mod
expres în formularele tipizate aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Legea nu prevede nici o sancţiune în cazul în care declaraţia fiscală nu conţine toate informaţii
prevăzute în formularul respectiv de declaraţie.
Forma declaraţiei este, ad validitatem, aceea aprobată prin ordin al ministrului finanţelor publice,
nefiind valabilă depunerea declaraţiei într-o altă formă.
d) Depunerea declaraţiilor fiscale
Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite
de acesta.
Depunerea propriu-zisă a declaraţiei se face fie direct la registratura organului fiscal, fie prin scrisoare
recomandată, fie, în cazurile stabilite prin ordin al ministerului finanţelor publice, prin mijloace de
transmitere la distanţă. În anumite cazuri, depunerea declaraţiei în format electronic este obligatorie (de
pildă, declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul general consolidat, deconturile de taxă pe valoarea
adăugată etc.). Data depunerii va fi considerată, în acord cu prevederile dreptului comun, data înregistrării (în
cazul depunerii direct la registratură) sau data depunerii recomandate la poştă.
În caz de nedepunere a declaraţiei fiscale în termenul legal organul fiscal are dreptul să procedeze la
stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere.
2. Declaraţiile rectificative
Potrivit Codului de procedură fiscală, declaraţiile fiscale pot fi corectate de către contribuabili din
proprie iniţiativă.
Corectarea poate privi orice elemente ale declaraţiei fiscale şi poate fi realizată oricând în interiorul
termenului de prescripţie.
Corectarea informaţiilor conţinute de o declaraţie fiscală se face prin depunerea unei declaraţii
rectificative, care va avea, după caz, forma şi conţinutul declaraţiei fiscale (cu menţiunea privitoare la
rectificare) sau forma şi conţinutul aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.
De regulă, se depune un formular identic cu cel iniţial, înscriindu-se un „X” în căsuţa corespunzătoare
menţiunii cu privire la rectificare, rescriindu-se cu această ocazie declaraţia, cu informaţiile corecte, precum
şi cu restul informaţiilor care nu erau eronate din prima declaraţie.
Această regulă nu se aplică în cazul rectificării declaraţiilor depuse de plătitori prin autoimpunere sau
reţinere la sursă pentru care se completează un formular distinct, şi, respectiv, a deconturilor de TVA, pentru
care sumele rezultate din corectarea erorilor de înregistrare în evidenţele de taxă se înregistrează la rândurile
de regularizări din decontul lunii în care au fost operate corecţiile.
Contribuabilul este îndreptăţit, nu şi obligat să depună o declaraţie rectificativă în cazul în care există
erori în cadrul declaraţiei fiscale depuse iniţial.
În măsura în care organul fiscal constată că realitatea nu corespunde informaţiilor din declaraţia
fiscală, acesta va fi îndreptăţit să procedeze din oficiu la stabilirea obligaţiei fiscale.
3. Sancţiuni
Nedepunerea declaraţiilor fiscale în termenul prevăzut de lege permite, în primul rând, organului
fiscal să procedeze din oficiu la stabilirea obligaţiilor fiscale, prin estimarea bazei de impunere.
În al doilea rând, nerespectarea obligaţiilor declarative se sancţionează contravenţional, potrivit
prevederilor din Codul de procedură fiscală
În al treilea rând, se pune problema corelării contravenţiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală
cu eventualele fapte de natură penală.
III. PROCEDURA STABILIRII IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

1. Noţiune
Stabilirea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat desemnează
operaţiunea de determinare concretă a sumei pe care contribuabilul o datorează cu acest titlu pentru o
49
.
anumită perioadă de timp, respectiv a sumei pe care contribuabilul o are de primit de la bugetul general
consolidat.
Ne aflăm în faţa unui proces de individualizare a creanţei fiscale al cărui rezultat este titlul de creanţă
fiscală, în temeiul căruia se procedează, dacă este cazul, la executarea silită.
Individualizarea impozitelor şi taxelor se realizează, prin două modalităţi principale: 1) prin declaraţie
fiscală, în acele cazuri în care obiectul declaraţiei îl constituie nu numai determinarea masei impozabile, dar
şi stabilirea impozitului datorat; 2) prin decizie de impunere, în toate celelalte cazuri.
2. Decizia de impunere
a) Noţiune şi natură juridică. Decizia de impunere poate fi definită ca actul unilateral al organului
fiscal prin care se stabileşte cuantumul sumelor datorate bugetului general consolidat, respectiv al sumelor de
restituit de la acest buget în perioada impozabilă, pentru fiecare impozit sau taxă în parte.
Stabilirea impozitelor şi taxelor prin decizie de impunere constituie dreptul comun în această materie,
astfel încât, ori de cât ori legea nu prevede o altă modalitate de stabilire, creanţa fiscală nu se poate
individualiza decât prin emiterea unei decizii de impunere.
Sub aspectul naturii sale juridice, decizia de impunere este un act administrativ fiscal individual,
indiferent dacă prin ea se constată o obligaţie de plată a contribuabilului, un drept al acestuia ori inexistenţa
unui astfel de drept.
În terminologia procedural-fiscaIă, decizia de impunere este un titlu de creanţă, în baza căruia
creditorul poate pretinde plata creanţei sale şi, în caz de refuz, poate proceda la executarea silită.
Decizia de impunere poartă întotdeauna asupra unui singur impozit sau taxă, iar nu asupra ansamblului
sumelor datorate bugetului.
De asemenea, întotdeauna este avută în vedere o perioadă determinată de timp, care de regulă este
perioada impozabilă, astfel cum este stabilită prin actul normativ ce reglementează impozitul sau taxa.
Ca act administrativ fiscal, decizia de impunere trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă
prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru orice act administrativ fiscal.
Distinct de aceste conditii, se impune însă o serie de cerinţe suplimentare, derivate din natura de titlu
de creantă fiscală a deciziei de impunere, respectiv mentionarea categoriei de impozit, a bazei de impunere şi
a cuantumului impozitului pentru fiecare perioadă impozabilă în parte.
b) Rezerva verificării ulterioare. Modificarea şi revocarea deciziei de impunere. Deciziile de
impunere prezintă o particularitate deosebit de importantă în raport cu alte acte administrative în general şi
alte acte administrative fiscale în special. Această particularitate priveşte posibilitatea modificării sau
revocării deciziei de impunere, care se poate realiza numai în condiţiile strict reglementate de lege.
În acest sens, Codul de procedură fiscală a introdus noţiunea de "rezervă a verificării ulterioare", care
indică posibilitatea organului fiscal de a modifica decizia de impunere ca urmare a efectuării unei inspecţii
fiscale pe baza concluziilor raportului de inspectie fiscală.
Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau modificată, din iniţiativa
organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza constatărilor organului fiscal.
3. Acte asimilate deciziilor de impunere
Sunt asimilate deciziilor de impunere anumite acte administrative fiscale, şi anume: 1) deciziile privind
rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiri de impozite; 2) deciziile privind bazele
de impunere; 3) deciziile referitoare la obligaţiile accesorii (dobânzi şi penalităţi).
Această asimilare are drept consecinţă aplicarea regimului juridic al deciziilor de impunere şi în cazul
acestor categorii de acte administrative fiscale.
4. Deciziile referitoare la baza de impunere
Unul dintre elementele de noutate ale Codului de procedură fiscală îl reprezintă şi introducerea
conceptului de "decizii referitoare la bazele de impunere" care sunt acte administrative fiscale prin care
organul fiscal se rezumă la a constata situaţia de fapt fiscală, fără a calcula suma datorată de contribuabil cu
titlu de impozit si taxă.
Bazele de impunere se stabilesc în mod separat, prin decizii cu privire la baza de impunere în
următoarele situaţiii: când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane; când sursa venitului
impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial.
5. Estimarea bazei de impunere
Ca regulă generală, decizia de impunere nu poate stabili sumele datorate bugetului general consolidat
în lipsa unor date temeinice referitoare la situaţia de fapt, care pot rezulta din administrarea diverselor
mijloace de probă reglementate de Codul de procedură fiscală.
În condiţiile în care, din diferite motive (cum ar fi lipsa declaraţiilor fiscale pentru o anumită perioadă
50
.
de timp, lipsa altor mijloace de probă, refuzul contribuabilului de a coopera etc.), organul fiscal are dreptul
şi, în acelaşi timp, obligaţia de a proceda la stabilirea bazei de impozitare.
Organul fiscal este îndreptăţit să estimeze baza de impunere şi în cazul în care contribuabilul nu a
depus în termen declaraţia fiscală.
6. Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale
Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale poate fi definită ca reprezentând stingerea dreptului
subiectiv fiscal, respectiv a creanţei fiscale de orice fel, din cauza nevalorificării lui în termenul de
prescripţie stabilit de lege.
Termenul de prescripţie este de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui
în care s-a născut creanţa fiscală, dacă legea nu dispune altfel. Fac excepţie cazurile în care obligaţiile fiscale
rezultă din fapte de natură penală. În aceste cazuri, termenul este de 10 ani şi curge de la data săvârşirii faptei
ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
IV. INSPECŢIA FISCALĂ
1. Inspecţia fiscală - formă specială de control în materie financiar-fiscală

a) Corelaţia inspecţie fiscală - control financiar. Noţiunea de "inspecţie fiscală" nu trebuie
confundată cu cea de "control financiar", fiecare dinitre ele fiind forme de manifestare a controlului în
domeniul financiar-fiscal.
Cele două noţiuni au arie de acoperire diferită, sunt exercitate de organe diferite, după reguli
procedurale diferite, deşi în ultimă instanţă ambele au ca finalitate interesul statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale în materie.
Controlul financiar poate fi definit ca fiind activitatea de verificare desfăşurată de organele financiare
competente în privinţa gestionării fondurilor publice şi a administrării patrimoniului, public sau privat al
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
b) Definiţia inspecţiei fiscale
Codul de procedură fiscală nu conţine o definiţie expresă a inspecţiei fiscale.
Potrivit art. 92 din Codul de procedură fiscală "inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de
impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor
de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor
obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora".
În literatura juridică, inspectia fiscală s-a definit ca fiind activitatea specializată desfăşurată de
organele fiscale competente pentru verificarea îndeplinirii de către subiectele pasive ale raporturilor de drept
procedural fiscal, altele decât organele fiscale, a obligaţiilor ce le incumbă în cadrul acestor raporturi.
Noţiunea de inspecţie fiscală include şi controlul taxelor vamale, inclusiv controlul vamal ulterior
("inspecţia vamală"), activitate ce este reglementată de legislaţia vamală.
c) Obiectul inspecţiei fiscale
Obiectul inspecţiei fiscale în sens larg este modul în care contribuabilii îşi îndeplinesc obligaţiile ce le
revin în cadrul raporturilor de drept procedural fiscal.
În particular, având în vedere principalele obligaţii ale contribuabililor principalele activităţi ce intră în
sfera inspecţiei fiscale sunt: verificarea respectării de către contribuabili a obligaţiilor de înregistrare;
verificarea declaraţiilor fiscale depuse de contribuabili (din perspectiva legalităţii şi conformităţii lor);
verificarea bazelor de impunere referitoare la con tribuabili; verificarea respectării de către contribuabili a
prevederilor relevante ale legislaţiei fiscale şi contabile (altele decât cele referitoare la declaraţiile de
impunere şi bazele de impunere); verificarea respectării de către contribuabili a obligaţiilor de plată a
impozitelor şi taxelor (inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, după caz), în cuantumul şi la data
scadenţei fiecăreia dintre aceste obligaţii.
d) Subiectele inspecţiei fiscale. Subiect al inspecţiei fiscale este, pe de o parte, statul reprezentat prin
organele fiscale sau vamale ce exercită activitatea de inspecţie fiscală în calitate de subiect activ, iar pe de
altă parte, persoanele (contribuabilii), indiferent de forma lor organizare, care au obligaţii de stabilire,
reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor şi a altor obligaţii fiscale prevăzute de lege, în calitate de subiect
pasiv al inspecţiei fiscale.
Pe lângă contribuabilul supus controlului fiscal, mai pot fi implicate în activitatea de inspecţie fiscală
şi alte persoane (de exemplu, plătitorul de impozite), precum şi terţe persoane, ce deţin informaţii şi/sau
înscrisuri cu privire la contribuabilul respectiv.
e) Scopul şi funcţiile inspecţiei fiscale. Potrivit Codului de procedură fiscală, scopurile inspecţiei
51
.
fiscale sunt: a) descoperirea de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale şi b) confruntarea
declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse. În esenţă, scopul inspecţiei fiscale este
asigurarea respectării legalităţii de către contribuabili în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în cadrul
raportului de drept procedural fiscal.
Din dispoziţiile Codului de procedură fiscală se desprind funcţiile inspecţiei fiscale ce sunt similare
funcţiilor oricărui control: a) funcţia preventivă generală; b) funcţia educativă; c) funcţia recuperatorie şi d)
funcţia sancţionatorie.
2. Atribuţiile inspecţiei fiscale
Atribuţiile organelor de inspecţie fiscală sunt următoarele:
examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a
contribuabilului;
discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor
sau împuterniciţii acestora, după caz;
solicitarea de informaţii de la terţi;
stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz, faţă de
creanţa fiscală declarată şi/sau stabilită, după caz, la momentul începerii inspecţiei fiscale;
stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente
acestora;
verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;
aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
3. Sfera de aplicare a inspecţiei fiscale
Ratione materiae (din punctul de vedere a materiei supuse controlului), inspecţia fiscală în sens larg se
aplică tuturor impozitelor şi taxelor.
Ratione personae (din punctul de vedere a persoanelor supuse controlului), inspecţia fiscală, în sens
larg, se exercită asupra tuturor persoanelor ce au calitatea de subiect pasiv în cadrul raporturilor de drept
procedural fiscal, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii în cadrul raportului de drept
procedural fiscal.
Ratione tempore (din punctul de vedere a perioadei de timp supuse controlului), inspecţia fiscală se
exercită, de regulă, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale (5 ani de la
data de 1 ianuarie a anului următor în care a luat naştere obligaţia fiscală sau, după caz, 10 ani de la
săvârşirea faptei penale). Pe cale de excepţie, pentru alte categorii de contribuabili decât marii contribuabili,
inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia
depunerii declaraţiilor fiscale. În schimb, Codul vamal şi Regulamentul vamal stabilesc o regulă cu caracter
de excepţie în privinţa datoriei vamale aferente operaţiunilor de import, potrivit căreia controlul vamal
ulterior se exercită pe o perioadă de 5 ani de la data acordării liberului de vamă. În cadrul aceluiaşi termen
pot fi încasate sau restituite diferenţe de drepturi vamale constatate.
4. Competenţa în efectuarea inspecţiei fiscale
a) Competenţa organelor fiscale şi vamale. Potrivit Codului de procedură fiscală, inspecţia fiscală se
exercită, de regulă, de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) pentru acele impozite şi taxe în
sens larg pe care este îndrituită să le administreze conform legii, putând fi delegată în situaţii de excepţie
altui organ fiscal (de exemplu, în cazul unor controale încrucişate) .
În privinţa marilor contribuabili, competenţa efectuării inspecţiei fiscale este stabilită în favoarea
Direcţiei de inspecţie financiar-fiscală din cadrul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili
Pentru sumele datorate statului cu titlu de datorie vamală, calitatea de subiect activ o au organele din
cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor care are în subordine Direcţia Generală a Vămilor.
b) Delimitarea atribuţiilor de control ale organelor fiscale şi vamale de cele ale Gărzii
Financiare. Garda Financiară are competenţa efectuării controlului operativ şi inopinat, cu excepţia
controlului fiscal.
Se ridică astfel problema delimitării atribuţiilor de control ale organelor fiscale din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală de cele ale Gărzii Financiare.
În Codul de procedură fiscală nu se regăseşte un articol special care să reglementeze delimitarea
activităţilor desfăşurate de organele de control fiscal de cele desfăşurate de Garda financiară.
În OUG nr. 91/2003 se arată că organele Gărzii Financiare sunt în drept să întocmească acte de
52
.
control operativ şi inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale şi
să sesizeze organele competente în vederea valorificării constatărilor. De asemenea comisarii Gărzii
Financiare sunt în drept să constate acte şi fapte care au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală, să solicite
organelor fiscale stabilirea obligaţiilor fiscale în întregime datorate.
În OUG nr. 91/2003 se precizează expres că Garda Financiară nu are printre atribuţii şi pe cele
referitoare la stabilirea diferenţelor de impozite, taxe şi contribuţii, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor
aferente acestora" şi nici pe cele referitoare la, urmărirea, încasarea veniturilor bugetare şi soluţionarea
contestaţiilor fiscale, precum şi faptul că personalul Gărzii Financiare nu va fi antrenat în acţiuni de control
fiscal de natura celor privind stabilirea, urmărirea şi încasarea veniturilor bugetare.
În esenţă, atribuţiile de control ale Gărzii Financiare vizează următoarele: respectarea actelor
normative în scopul prevenirii, descoperii şi combaterii oricăror acte şi fapte interzise de lege; respectarea
normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlaturarea operaţiunilor ilicite; modul de producere,
depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor în toate locurile şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea
agenţilor economici; participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii
specializate, la acţiuni de depistare şi combatere a fraudelor fiscale.
5. Forme procedurale de inspecţie fiscală
Din Codul de procedură fiscală, rezultă că formele inspecţiei fiscale se pot grupa în funcţie de mai
multe criterii.
Codul de procedură fiscală clasifică formele inspecţiei fiscale, în baza criteriului sferei de cuprindere
a acesteia, după cum urmează: inspecţia fiscală generală, ce include în sfera sa toate obligaţiile fiscale ale
unui contribuabil pentru o perioadă de timp determinată şi inspecţia fiscală parţială, ce include în sfera sa
una sau mai multe obligatii fiscale, pentru o perioadă determinată.
Codul de procedură fiscală detaliază formele procedurale de inspecţie fiscală în funcţie de criteriul
metodei de control, după cum urmează: controlul prin sondaj - activitate de verificare selectivă a
documentelor şi operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de plată
a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat; controlul inopinat - activitate de verificare faptică şi
documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei
fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului, controlul putându-se desfăşura la orice loc în care
acesta desfăşoară activităţi; controlul încrucişat - activitatea de verificare a documentelor şi operaţiunilor
impozabile ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane.
Pe lângă aceste două criterii, în literatura juridică au mai fost prevăzute şi alte criterii de clasificare, dar
care prezintă importanţă în special din punct de vedere teoretic.
6. Etapele inspecţiei fiscale
Codul de procedură fiscală stabileşte etapele inspecţiei fiscale, după cum urmează:
selectarea contribuabililor pentru inspecţia fiscală;
emiterea şi comunicarea avizului de inspecţie fiscală;
desfăşurarea propriu-zisă a inspecţiei fiscale; şi
pregătirea şi emiterea raportului de inspecţie fiscală.
a) Selectarea contribuabililor pentru inspecţia fiscală. Această etapă premergătoare a inspecţiei
fiscale are ca scop stabilirea contribuabililor ce vor fi subiect pasiv al inspecţiei fiscale. Procedura de
selectare folosită de organul competent în acest scop nu poate face obiect al unei contestaţii din partea
contribuabilului.
b) Avizul de inspecţie fiscală. Codul de procedură fiscală menţionează obligaţia organului de
inspecţie fiscală de a înştiinţa contribuabilul despre acţiunea de control pe care urmează să o întreprindă prin
comunicarea unui aviz de inspecţie fiscală, potrivit regulilor stabilite de acest act normativ.
Avizul de inspecţie fiscală nu este un act administrativ fiscal ci numai o formă procedurală prealabilă
inspecţiei fiscale, care însă are consecinţe importante sub aspectul validităţii acesteia. Astfel, deşi avizul de
inspecţie fiscală nu va putea fi contestat în sine pe calea unei contestaţii, inexistenţa sa ori lipsa cerinţelor de
formă prevăzute de lege duce la nulitatea raportului de inspecţie sau, după caz, a decizie de impunere
adoptate în baza acestuia. Prin urmare, avizul de inspecţie fiscală constituie o formă procedurală În cadrul
inspecţiei fiscale.
În acest sens, inspecţia fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,
trimestriale şi lunare aprobate prin ordin al preşedintelui ANAF. Fiecare acţiune de control în sine trebuie să
fie precedată de un act administrativ emis de conducerea organului de control, independent de forma
controlului.
c) Desfăşurarea propriu-zisă a inspecţiei fiscale
53
.
Potrivit Codului de procedură fiscală, inspecţia fiscală se desfăşoară de regulă în spaţiile de lucru ale
contribuabilului, fiind prevăzută obligaţia contribuabilului de a pune la dispoziţia organului fiscal spaţii
adecvate, ca şi logistica necesară desfăşurării inspecţiei fiscale. Pe cale de excepţie, dacă nu există astfel de
spaţii adecvate pentru derularea inspecţiei fiscale, aceasta urmează a se desfăşura la sediul organului fiscal
sau în alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
De regulă, inspecţia fiscală se desfăşoară în timpul programului de lucru al contribuabilului. Inspecţia
fiscală poate excede programului de lucru al contribuabilului, cu condiţia obţinerii acordului scris al
contribuabilului şi a aprobării conducătorului organ fiscal.
Aceste reguli referitoare la timpul inspecţiei fiscale se aplică şi în cazul controlului inopinat şi al celor
de control vamal ulterior.
d) Pregătirea şi emiterea raportului de inspecţie fiscală. Potrivit art. 107 din Codul de procedură
fiscală, rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările
inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal.
La finalizarea inspecţiei fiscale, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va
cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa fiscală existentă la momentul începerii
inspecţiei fiscale. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi stabilit printr-o decizie
privind nemodificarea bazei de impunere.

1) Sfera de aplicare a obligaţiei de a depune declaraţia de înregistrare fiscală. Persoanele
juridice care nu au calitatea de comerciant şi asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică.
2) Sfera de aplicare a obligaţiei de a depune declaraţia de înregistrare fiscală.
Contribuabilii ce deschid filiale şi sedii secundare în străinătate şi persoanele juridice străine care îşi
desfăşoară activitatea în România prin intermediul unui sediu permanent (altul decât o sucursală).
fizice care au calitatea de angajator şi persoanele care obţin venituri din activităţi independente pentru care
plăţile anticipate se fac prin reţinere la sursă de către plătitorii de venituri.
fizice care nu deţin cod numeric personal şi obţin venituri în România.
5) Sfera de aplicare a obligaţiei de a depune declaraţia de înregistrare fiscală. Situaţia
celorlalte categorii de subiecte.
6) Exigibilitatea şi depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală.
7) Declaraţiile fiscale. Noţiune.
8) Obiectul, conţinutul, forma şi depunerea declaraţiilor fiscale.
9) Declaraţiile rectificative.
10) Decizia de impunere. Noţiune, natură juridică şi acte asimilate deciziilor de impunere.
11) Deciziile referitoare la baza de impunere şi estimarea bazei de impunere.
12) Definiţia, obiectul şi subiectele inspecţiei fiscale.
13) Atribuţiile inspecţiei fiscale.
14) Drepturile şi obligaţiile contribuabilului.
15) Delimitarea atribuţiilor de control ale organelor fiscale şi vamale de cele ale Gărzii
Financiare.
16) Forme procedurale de inspecţie fiscală.
17) Etapele inspecţiei fiscale. Selectarea contribuabililor pentru inspecţia fiscală şi avizul de
inspecţie fiscală.
18) Etapele inspecţiei fiscale. Desfăşurarea propriu-zisă a inspecţiei fiscale.
54
.
Modulul X.
Colectarea şi stingerea creanţelor fiscale. Contestarea actelor administrativ-fiscale
1. Colectarea creanţelor fiscale;
2. Stingerea creanţelor fiscale;
3. Contestarea actelor administrativ-fiscale
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2008
I. Colectarea creanţelor fiscale

1. Noţiune
Colectarea creanţelor fiscale, ca instituţie a dreptului procesual fiscal, cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează modalităţile de stingere a creanţelor fiscale.
Colectarea este o instituţie plasată în domeniul stingerii (de bună voie sau pe cale silită) a creanţelor
fiscale, având în vedere tocmai impozite, taxe şi alte venituri datorate bugetului de stat şi/sau a creanţelor
reprezentând contribuţii sociale administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin trecerea în proprietatea
publică a statului a unor bunuri imobile supuse executării silite.
2. Domeniul de aplicare
Creanţele fiscale sunt drepturi patrimoniale ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, constând
în: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale
bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat
denumite creanţe fiscale principale; dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în
condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
Creanţa fiscală poate fi definită ca fiind dreptul subiectului activ (denumit creditor fiscal) de a cere
subiectului pasiv (denumit debitor fiscal) căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare acestui drept de a da o
sumă de bani în legătură cu impozite şi taxe, sub sancţiunea constrângerii de către stat în caz de neexecutare
de bunăvoie.
Specificul creanţelor fiscale constă în faptul că realizarea constrângerii în vederea realizării creanţei
fiscale revine de cele mai multe ori creditorului din raportul juridic obligaţional, iar uneori chiar debitorului.
Astfel, În situaţia în care contribuabilul pretinde restituirea unei anumite sume de către stat sau de către
unitatea administrativ-teritorială şi se confruntă cu un refuz, constrângerea se va realiza prin intermediul
organelor investite cu putere de executare, această putere emanând tot de la stat care are şi calitatea de
debitor executat.
3. Obiectul colectării
Spre deosebire de actele normative ce au reglementat această materie anterior Codului de procedură
fiscală, acesta din urmă nu mai conţine niciun fel de dispoziţii cu privire la obiectul colectării.
Obiectul colectării este reprezentat de creanţele fiscale ale Statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
ca subiecte ale raportului juridic de drept material fiscal.
4. Titlul de creanţă fiscală
a) Definiţie. Potrivit Codului de procedură fiscală colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui
titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz.
Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit
de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.
Titlul de creanţă fiscală poate fi definit ca manifestarea de voinţă în sensul stabilirii sumelor de plată
ale contribuabilului către stat rezultând din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului
general consolidat.
Titlu de creanţă fiscală este materializat prin înscrisul care încorporează această manifestare de voinţă.
Legislaţia procesual fiscală priveşte în general titlul de creantă fiscală în accepţiunea de înscris care
55
.
atestă existenţa unei creanţe fiscale.

Rolul titlului de creanţă este să ateste existenţa unei creanţe fiscale individualizate (prin intermediul
procedurii de stabilire a creanţelor fiscale), astfel încât să se permită solicitarea executării obligaţiei
corelative.
b) Caractere. Titlul de creanţă fiscală prezintă următoarele caractere: unilateral, declarativ şi
executoriu.
Caracterul unilateral al titlului de creanţă fiscală se explică prin faptul că acesta este o manifestare de
voinţă a organului fiscal sau a contribuabilului, iar nu un concurs de voinţe (specific dreptului privat).
Caracterul declarativ al titlului de creanţă fiscală este în general explicat prin faptul că izvorul
obligaţiilor fiscale se află în lege ori prin existenţa dreptului organelor fiscale de a constata şi impune
contribuabilului plata majorărilor de întârziere.
Caracterul de titlu executoriu al titlului de creanţă fiscală are în vedere faptul că, prin derogare de la
dreptul comun, nu este necesară investirea sa cu formulă executorie pentru a se putea proceda la executarea
silită. Aceasta nu înseamnă că este posibilă punerea în executare în mod direct, întrucât legea impune de
obicei îndeplinirea şi a unei alte formalităţi, şi anume emiterea de către organul de executare a unui titlu
executoriu.
c) Termenele de plată a creanţelor fiscale. Potrivit Codului de procedură fiscală creanţele fiscale
sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează. În
lipsa unor asemenea prevederi stabilirea termenelor cade în competenţa Ministerului Finanţelor Publice
(pentru-creanţele administrate de acesta) respectiv în competenţa comună a Ministerului Finanţelor Publice
şi a Ministerului Administraţiei şi Internelor (pentru creanţele datorate bugetelor locale).
În cazul stabilirii unor diferenţe de plată (de pildă în urma efectuării controlului fiscal) termenul de
plată pentru aceste diferenţe, precum şi pentru sumele accesorii acestora, se calculează în funcţie de
momentul comunicării existenţei diferenţelor de plată.
5. Constituirea de garanţii
Constituirea de garanţii se solicită pentru suspendarea executării silite, ridicarea măsurilor asiguratorii,
asumarea obligaţiilor de plată de către altă persoană prin angajament de plată, în cazurile prevăzute de lege.
Garanţiile sunt de mai multe tipuri: consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;
scrisoare de garanţie bancară; ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară; garanţii reale mobiliare asupra
unor bunuri; fidejusiune.
Organul fiscal va putea cere valorificarea garanţiilor, dacă scopul pentru care acestea au fost solicitate
nu s-a realizat.
6. Măsurile asiguratorii
Măsurile asiguratorii îmbracă forma procedurală a popririi asiguratorii şi sechestrului asiguratoriu
asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului sau asupra veniturilor acestuia. Aceste
măsuri se pot lua când există pericolul ca debitorul să se sustragă, ascundă sau să risipească patrimoniul
îngreunând colectarea sau în cazul suspendării executării actului administrativ.
Măsurile asiguratorii se pot lua de organele fiscale competente, de instanţele judecătoreşti ori de alte
organe competente stabilite prin lege.
II. STINGEREA OBLIGAŢIEI FISCALE

1. Consideraţii prealabile
Obligaţiile bugetare individualizate prin titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se sting prin
următoarele modalităţi: plată, compensare, executare silită, prescripţie, anulare şi scădere.
2. Stingerea obligaţiilor fiscale prin plată
a) Modalităţi. Stingerea obligaţiilor fiscale are loc, de regulă, prin această modalitate, contribuabilii
executându-şi de bunăvoie obligaţia impusă în mod unilateral de către stat.
Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza, în funcţie de caracteristicile veniturilor
bugetare, potrivit prevederilor legale care le instituie, în una din următoarele modalităţi: prin plată directă;
prin reţinere la sursă; prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.
b) Imputaţia plăţilor. Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, în mod distinct, pentru
fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv majorări de întârziere de orice fel.
Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume reprezentând
creanţe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile, atunci se stinge creanţa
fiscală stabilită de contribuabil conform numărului de evidenţă a plăţii înscris pe ordinul de plată pentru
Trezoreria Statului.
56
.
În situaţia în care contribuabilul nu stabileşte creanţa fiscală ce urmează a fi stinsă, organul fiscal
competent va efectua stingerea obligaţiilor fiscale în următoarea ordine: sume datorate în contul ratelor din
graficele de plată a obligaţiilor fiscale, pentru care s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări la plată, precum şi
dobânzile datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi ca1culate conform legii; obligaţii fiscale
principale cu termene de plată în anul curent, precum şi accesoriile acestora, în ordinea vechimii; obligaţii
fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la
stingerea mtegrală a acestora; dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale prevăzute anterior;
obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.
c) Plata directă
Executarea obligaţiei bugetare prin plată directă poate avea loc prin decontare bancară, în numerar
(inclusiv prin mandat poştal) sau prin anulare de timbre fiscale mobile.
Plata prin decontare bancară presupune intervenţia unei bănci care este un terţ faţă de raportul juridic
bugetar existent între contribuabil şi stat şi la care subiectul plătitor (persoană fizică sau juridică) are deschis
un cont.
La termenele stabilite de prevederile legale pentru fiecare tip de obligaţie fiscală, subiectul plătitor va
calcula şi va dispune unităţii bancare virarea din contul său la bugetul de stat a sumelor datorate. Ordinul dat
băncii în acest sens se constată prin dispoziţia de plată, în care se înscriu datele din care să rezulte natura
venitului şi destinaţia sa.
La primirea dispoziţiei de plata unitatea bancară are obligaţia de a verifica aspectele legate de
completarea corectă a formularului de către subiectul plătitor, indicarea exactă de către acesta a contului
bugetar în care va fi virată suma respectivă, precum şi respectarea termenului legal de plată.
Băncile au obligaţia de a vira sumele reprezentând venituri bugetare în aceeaşi zi in care au debitat
contul plătitorului. Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului general consolidat
în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării contului plătitorului, nu îl exonerează pe plătitor de
obligaţia de plată a sumelor respective şi atrage pentru acesta obligaţia la plata majorărilor de întârziere, dacă
este cazul. Pentru recuperarea sumelor datorate bugetului şi nedecontarea de unităţile bancare, precum şi a
majorărilor de întârziere, plătitorul se poate îndrepta împotriva unităţii bancare respective.
Data plăţii va fi data la care banca a debitat contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare.
Dovada executării obligaţiei bugetare prin virare se face cu copia dispoziţiei de plată, certificată de
bancă prin care s-a făcut plata.
Plata în numerar presupune achitarea în această modalitate a sumelor datorate bugetului de stat, de
către subiectul plătitor, prin prezentarea acestuia sau a reprezentantului său la organele fiscale competente
sau prin mandat poştal.
De regulă, plata în numerar se efectuează la unităţile trezoreriei statului, dar prin excepţie, unele plăţi
pot fi efectuate şi la unităţi ale CEC, unităţi poştale sau administraţii financiare.
Data plăţii, în situaţia plăţii efectuate în numerar este data înscrisă în documentul de plată eliberat de
organele sau persoanele abilitate de organul fiscal.
În situaţia în care plata se face prin mandat poştal, acesta va fi adresat unităţii bancare la care îşi are
conturile organul financiar la care suma este înregistrată pentru executare. Obligaţia bugetară se consideră
achitată la data înscrisă în documentul de plată eliberat de organul căruia i s-a făcut plata.
Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face în momentul întocmirii actului pentru
care se datorează taxa de timbru.
În privinţa taxelor pentru care plata s-a făcut prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile nu mai
este posibilă restituirea, deoarece prin anularea sa timbrul fiscal şi-a pierdut valoarea, nemaiputând fi utilizat.
Dovada plăţii taxelor de timbru realizate în această modalitate se face prin marca timbrului aplicată pe
actul întocmit.
În situaţia obligaţiilor fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile, data plăţii este data
înregistrării la organul competent a documentului sau a actului pentru care s-au depus şi anulat timbrele
datorate potrivit legii.
d) Plata prin reţinere la sursă
Acest mod de executare a obligaţiei bugetare se realizează prin calcularea, reţinerea şi vărsarea
veniturilor bugetare de către o altă persoană decât contribuabilul.
Între persoana care reţine şi varsă la bugetul de stat sumele reprezentând obligaţii fiscale şi
contribuabil există un raport juridic, în cadrul căruia prima persoană (fizică sau juridică) are obligaţia de a
plăti contribuabilului o sumă de bani. Această sumă de bani va reprezenta pentru contribuabil un venit
impozabil.
57
.
Prin reţinerea la sursă a sumelor datorate ca impozit pentru acest venit de către contribuabil, cealaltă
parte a raportului juridic va scădea din suma pe care o datorează contribuabilului suma pe care acesta trebuie
s-o plătească către bugetul de stat.
Astfel, obligaţia de a calcula şi vărsa impozitul va reveni altei persoane decât contribuabilul, care
păstrează însă calitatea de debitor în privinţa impozitului respectiv.
3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare
Această modalitate de stingere a obligaţiei bugetare se realizează prin acte ale organelor financiare
competente. Actele care declară anularea unei obligaţii bugetare pot avea fie aplicabilitate generală (amnistia
fiscală), fie ele vor avea în vedere situaţia unui anumit contribuabil.
a) Amnistia fiscală. În acest caz anularea priveşte fie obligaţiile bugetare ce revin anumitor categorii
de contribuabili, fie unele categorii de venituri bugetare neîncasate pe o perioadă îndelungată.
Amnistia fiscală se declară printr-un act normativ care anulează obligaţia unor categorii de
contribuabili de a plăti o serie de sume restante către bugetul de stat. Un asemenea act de clemenţă intervine
foarte rar, fiind determinat de condiţii social-economice, politice sau de alte situaţii deosebite (calamităţi
naturale, starea de necesitate etc.).
Rezultatul intervenirii amnistiei fiscale este scăderea definitivă a debitelor restante din evidenţele
organelor fiscale ale statului.
b) Anularea obligaţiilor fiscale individuale. Potrivit Codului de procedură fiscală, în situaţiile în care
cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale
supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective.
Cheltuielile generate de comunicarea somaţiei prin poştă sunt suportate de organul fiscal.
Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de 10 lei (RON), se
anulează. Anual, prin Hotărâre a Guvernului se stabileşte plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate.
În cazul creanţelor fiscale datorate bugetelor locale, suma de 10 lei (RON) reprezintă limita maximă
până la care, prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate.
4. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie
Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca obiect patrimonial sumele datorate
bugetului de stat se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Împlinirea termenului de prescripţie a obligaţiei fiscale duce la stingerea dreptului statului de a urmări
încasarea veniturilor bugetare. Se stinge astfel şi obligaţia de plată ce revine contribuabilului cu privire la
venitul bugetar respectiv.
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, prescripţia reglementată în domeniul
fiscal este de fapt o prescripţie a dreptului statului de a executa silit creanţa sa şi nu o prescripţie a
dreptului la acţiune, cum este cazul dreptului civil.
Astfel, prescripţia reprezintă şi în această materie o cauză legală de încetare a forţei executorii a unui
titlu executoriu, producând următoarele efecte juridice: stinge dreptul creditorului de a obţine executarea
silită; stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite (dă naştere dreptului de a se opune
executării).
În materie fiscală, prescripţia produce şi un alt efect, şi anume stinge dreptul contribuabilului de a cere
restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat. Corelativ, organele fiscale au dreptul de a refuza
restituirea acestor sume. De asemenea, şi în această materie va fi aplicabilă regula stabilită în dreptul civil,
conform căreia după împlinirea termenului de prescripţie obligaţia bugetară se transformă în obligaţie
naturală.
Conform Codului de procedură fiscală, sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii fiscale, după
împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.
Termenele de prescripţie, stabilite de reglementările fiscale încep să curgă de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Termenul de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale provenind din impozite şi taxe, precum şi din
majorările aferente, este de 5 ani. Termenul de prescripţie în materie fiscală se aplică şi în cazul creanţelor
provenind din amenzi contravenţionale.
5. Stingerea obligaţiei bugetare prin scădere
Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în situaţiile în care contribuabilul -
persoană fizică - a decedat fără să lase avere, este insolvabil sau a dispărut.
În situaţia în care debitorul este o persoană juridică, această modalitate de stingere a obligaţiilor sale
fiscale va interveni: dacă debitorul a fost supus procedurii de reorganizare şi faliment care a fost închisă;
când debitorul îşi încetează existenţa în alt mod şi rămân neachitate obligaţii bugetare.
58
.
Considerarea operaţiunii de scădere ca fiind un mod de stingere a obligaţiei fiscale este oarecum
improprie, deoarece presupune scoaterea sumelor datorate de contribuabili din evidenţa curentă şi trecerea
lor într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de prescripţie.
În consecinţă, şi în acest caz, stingerea obligaţiei fiscale se face tot prin prescripţie. Având în vedere
situaţiile în care intervine operaţiunea de scădere şi procedura pe care o presupune, aceasta este analizată ca o
modalitate de stingere a obligaţiei fiscale.
6. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare
Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în situaţia în care un contribuabil a plătit
bugetului de stat o sumă nedatorată sau a plătit mai mult decât datora. Sumele astfel plătite se vor compensa
cu alte obligaţii fiscale ale contribuabilului, restante sau viitoare.
Se poate considera că debitorul obligaţiei fiscale efectuează o plată nedatorată în următoarele situaţii:
când nu există titlu de creanţă fiscală; când titlul de creanţă fiscală a fost emis ca urmare a aplicării eronate a
prevederilor legale în materie.
Contribuabilul poate plăti mai mult decât datorează fie ca urmare a unei erori de calcul, fie datorită
altor împrejurări, cum ar fi modificarea ulterioară a obligaţiei sale fiscale prin soluţionarea unei contestaţii
împotriva actului constatator al acestei obligaţii.
Termenul de compensare este folosit în această materie într-un sens diferit de cel consacrat în dreptul
civil, deoarece operaţiunea de compensare în dreptul fiscal nu presupune existenţa unor creanţe reciproce,
cum este cazul dreptului civil, ci creanţele care se compensează aparţin aceluiaşi creditor (statul), iar
obligaţia de plată revine aceluiaşi debitor (contribuabilul).
Sumele plătite în plus sau care reprezintă o plată nedatorată se compensează după cum urmează: cu
sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale, pentru care s-au aprobat eşalonări
şi/sau amânări la plată, precum şi majorările datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi
calculate conform legii; cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent; cu obligaţii bugetare
reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31
decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora; cu majorări de
întârziere aferente obligaţiilor fiscale; cu obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, numai la cererea
plătitorului.
7. Stingerea prin executare
a) Condiţiile declanşării executării silite. În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile
fiscale la data la care acestea au devenit exigibile, ia naştere la această dată dreptul statului de a trece la
executarea silită a creanţelor fiscale. Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura
de executare silită desfăşurată de organele financiare nu este precedată de o altă procedură cu caracter
judiciar.
Pentru a se putea trece la executarea silită a creanţei fiscale este necesar să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a.1) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu. Acesta reprezintă actul juridic prin care
se constată şi se individualizează obligaţia contribuabilului de a plăti o anumită sumă către bugetul de stat.
Ad validitatem, titlul executoriu trebuie să îndeplinească din punct de vedere al formei condiţiile generale
cerute de lege pentru actul administrativ fiscal, la care se adaugă următoarele elemente de formă: codul de
identificare fiscal, domiciliul fiscal al contribuabilului, cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate,
temeiul legal al puterii executorii a titlului. Pentru obligaţiile fiscale ce au ca obiect impozite, taxe,
contribuţii, amenzi, majorări de întârziere şi alte sume datorate şi neachitate la termenul legal de plată, titlul
executoriu îl constituie actul emis sau aprobat de organul competent prin care se stabilesc aceste obligaţii.
a.2) creanţa fiscală să fie exigibilă. Momentul exigibilităţii creanţei bugetare este reglementat în
actele normative ce instituie venituri fiscale (cele mai multe sunt reglementate de către Codul fiscal), pentru
fiecare asemenea categorie de venituri. O creanţă fiscală poate deveni exigibilă înainte de termenul fixat în
acest sens de actul normativ ce o reglementează în ipoteza în care contribuabilul este un comerciant
împotriva căruia s-a declanşat procedura insolvenţei comerciale potrivit Legii nr. 85/2006.
a.3) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris. Împlinirea termenului de
prescripţie stabilit de actele normative în materie fiscală dă dreptul contribuabilului de a se opune executării
silite declanşate împotriva sa. Organul de executare va înceta de îndată procedura de executare silită în cazul
în care debitorul îşi execută obligaţia de plată a creanţei bugetare, iar odată cu aceasta achită şi majorările de
întârziere, dobânzile, cheltuielile de executare şi orice alte obligaţii de plată conexe obligaţiei bugetare
stabilite în sarcina sa conform legii.
b) Subiectele executării silite. Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea
59
.
subiectelor raportului juridic fiscal - creditorul (statul, prin organele financiare) şi debitorul (contribuabilul),
la care se adaugă instanţa judecătorească.
Statul participă la procedura de executare prin organele de executare (Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, organele de specialitate ale Direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului
financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti, unităţile subordonate acestora, unităţile subordonate
Direcţiei Generale a Vămilor, organele administraţiei publice locale pentru creanţele bugetelor locale.
Executarea silita se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali.
c) Obiectul executării silite. Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor
active ale patrimoniului debitorului, respectiv veniturile băneşti şi bunurile sale. Aceasta va avea ca obiect
toate bunurile şi veniturile debitorului ce pot fi urmărite potrivit legii.
Cu toate acestea, potrivit Codului de procedură fiscală şi Codului de procedură civilă, anumite
categorii de venituri şi anumite bunuri nu pot fi supuse urmăririi silite.
c.1) Veniturile contribuabilului. Sunt supuse executării silite orice sume urmăribile reprezentând
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale,
deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora
şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii
internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte nu sunt supuse executării silite, în cazul în care
împotriva beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.
Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de
orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Nu pot fi urmărite pentru realizarea creanţelor fiscale ale statului următoarele categorii de venituri:
ajutoarele sociale (pentru incapacitate temporară de muncă, sumele cuvenite şomerilor, alocaţiile de stat şi
indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, ajutorul
acordat în caz de deces, etc.); compensaţia acordată angajaţilor în caz de desfacere a contractului de muncă
pe baza oricăror dispoziţii legale; diurnele şi orice indemnizaţii cu destinaţie specială; bursele de studii.
c.2) Bunurile contribuabilului. Potrivit Codului de procedură fiscală, în cazul debitorului persoană
fizică nu pot fi urmărite silit pentru realizarea creanţelor fiscale ale statului următoarele categorii de bunuri:
bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi cele
strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare
desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de
producţie şi de lucru; bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale,
precum şi obiectele de cult religios dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; alimentele necesare debitorului şi
familiei sale pe timp de 2 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare
până la noua recoltă; combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea
hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă; obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii
persoanelor bolnave; bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la
executare silită.
Toate celelalte bunuri, mobile sau imobile, sau venituri ale contribuabilului pot fi supuse urmăririi
silite numai în limita valorii necesare stingerii creanţei bugetare.
d) Măsurile asigurătorii. Măsurile asiguratorii se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura
administrativă, de organele fiscale competente.
Se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii şi sechestrului asiguratoriu asupra
bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există
pericolul ca acesta să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în
mod considerabil colectarea, precum şi în cazul suspendării executării actului administrativ dispusă de către
organul de soluţionare a contestaţiei în faza administrativă prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de
controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale
competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în
condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu
individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asiguratorii se
transformă în măsuri executorii.
Măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie, organul
60
.
fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei,stabilite sau estimate, după
caz, măsurile asiguratorii vor fi ridicate.
Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul
organului fiscal competent.
e) Formele şi procedura executării silite. Premergător declanşării executării silite, organul fiscal va
remite contribuabilului înştiinţarea de plată. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea înştiinţării de plată
debitorul nu a executat de bunăvoie obligaţia fiscală, organul de executare va declanşa executarea silită.
Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale ale statului reglementate prin Codul de procedură
fiscală sunt următoarele: executarea silită prin poprire; executarea silită a bunurilor mobile; executarea silită
a bunurilor imobile;
Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii în care i se notifică debitorului că are obligaţia
să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei bugetare, în
caz contrar aplicându-se modalităţile de executare silită prevăzute de lege. Somaţia este însoţită de o copie
certificată de pe titlul executoriu.
Somaţia va cuprinde: organul de executare emitent; datele de identificare ale debitorului; data
emiterii; numărui dosarului de executare; suma pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel
somat urmează să plătească obligaţia prevăzută în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor
nerespectării acesteia; semnătura şi ştampila organului de executare.
Somaţia este obligatorie şi se comunică debitorului după cum urmează: prin poştă, la domiciliul sau la
sediul debitorului, după caz, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire; prin executorii fiscali,
potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură,
care se aplică în mod corespunzător; prin prezentarea celui somat şi primirea somaţiei de către acesta sub
semnătură, ca urmare a înştiinţării prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon, e-mail, dacă se asigură
transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
Dovada comunicării somaţiei se înscrie în evidenţele organului de executare şi va fi păstrată în dosarul
de executare.
După parcurgerea acestei prime etape a procedurii de executare silită a creanţelor bugetare, organul de
executare competent va putea folosi, succesiv sau concomitent, una din modalităţile de executare
reglementate de Codul de procedură fiscală.
f) Poprirea. Poprirea reprezintă acea formă de executare silită prin care creditorul urmăreşte sumele pe
care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit. Ea constă în indisponibilizarea în mâinile terţului
debitor al contribuabilului urmărit şi în obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce
datorează creditorului său (debitorul urmărit).
Această formă de executare silită presupune de regulă trei subiecte: creditorul popritor (cel care
solicită înfiinţarea popririi), debitorul poprit (cel care este obligat faţă de creditorul popritor) şi terţul poprit
(care este debitorul contribuabilului).
Se pot distinge astfel trei raporturi juridice: raportul juridic existent între creditorul popritor şi
debitorul poprit; raportul juridic între debitorul poprit şi terţul poprit. Ambele sunt raporturi juridice directe,
de la creditor la debitor, care au luat fiinţă anterior înfiinţării popririi; în momentul înfiinţării popririi ia
naştere al treilea raport juridic, cel între creditorul popritor şi terţul poprit.
În materie fiscală, calitatea de creditor o are statul, debitorul poprit este contribuabilul, iar terţul poprit
va fi un debitor al contribuabilului.
g) Executarea silită mobiliară
g.1) Noţiune. Urmărirea bunurilor mobile ale debitorului reprezintă o modalitate de executare silită
indirectă a creanţei bugetare. Bunurile mobile ale debitorului sunt valorificate prin vânzare la licitaţie sau
prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine
contribuabilului urmărit.
g.2) Etape. Procedura executării silite mobiliare cuprinde următoarele etape: somaţia de plată.
Organele financiare urmăritoare vor declanşa procedura executării silite mobiliare prin somaţia de plată
adresată debitorului în sensul îndeplinirii obligaţiei bugetare; identificarea bunurilor mobile urmăribile.
Prin identificare, organele financiare vor selecţiona bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul, în funcţie
de valoarea necesară acoperirii obligaţiei bugetare; aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile
selecţionate. Aplicarea sechestrului se face de către organul de executare printr-un proces-verbal de
sechestru. Prin aplicarea sechestrului bunurile sunt indisponibilizate, debitorul neputând dispune de ele decât
cu aprobarea organului de executare. Bunurile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a
creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare, sau pot fi ridicate şi depozitate de către
61
.
organul de executare.În ipoteza în care custode este numită o altă persoană decât debitorul sau creditorul,
organul de executare îi va stabili o indemnizaţie în funcţie de activitatea depusă. Măsura sechestrului poate fi
aplicată şi odată cu somaţia de plată, care reprezintă actul începător al executării silite. Odată cu aplicarea
sechestrului organul de executare va face şi evaluarea bunurilor ce fac obiectul acestei măsuri, prin
intermediul unor organe sau persoane specializate; valorificarea bunurilor mobile sechestrate.
Valorificarea se face pe calea vânzării prin licitaţie publică sau prin alte modalităţi ce permit realizarea
sumelor necesare acoperirii creanţei bugetare. Înainte de a trece la valorificarea bunurilor, organul de
executare va avea obligaţia de a verifica dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-
verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate. De la data încheierii procesului-
verbal de sechestru debitorului i se acordă un termen de 15 zile în care îşi poate executa obligaţia bugetară.
Dacă în acest termen debitorul nu îşi execută obligaţiile constatate în titlul executoriu, organul de executare
va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate. Nu se va putea trece la valorificare în situaţiile în care, în
urma formulării unei contestaţii la executare, instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea sechestrului,
suspendarea sau amânarea executării. În vederea respectării în cadrul procedurii de executare silită atât a
interesului legitim şi imediat al creditorului de a-şi realiza cât mai repede creanţa, precum şi a drepturilor
debitorului, s-a iristituit posibilitatea organului de executare de a valorifica bunurile supuse urmăririi în una
din următoarele modalităţi: înţelegerea părţilor, vânzare în regim de consignaţie, vânzare directă, vânzare la
licitaţie, alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz. Alegerea unei dintre modalităţi se poate face prin înţelegerea
părţilor. De asemenea, este reglementată posibilitatea debitorului ca în termen de 30 de zile de la data
încheierii procesului-verbal de sechestru să procedeze el însuşi la vânzarea bunurilor sechestrate, dar numai
cu acordul organ ului de executare. După adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să plătească preţul,
diminuat cu contravaloarea taxei de participare, în lei, în numerar, imediat sau prin decontare bancară în cel
mult 5 zile de la data adjudecării. Dacă la prima licitaţie nu s-a obţinut cel puţin preţul de începere al
vânzării, într-un termen de 30 de zile va fi organizată o nouă licitaţie. La a treia licitaţie creditorii urmăritori
sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 50% din preţul de
evaluare. În situaţia în care în urma desfăşurării acestei proceduri bunurile mobile ale debitorului nu pot fi
valorificate, ele îi vor fi restituite, iar creanţa bugetară va fi stinsă printr-o altă modalitate prevăzută de lege.
h) Executarea silită imobiliară
h.1) Noţiune. La fel ca executarea silită mobiliară, urmărirea bunurilor imobile reprezintă o procedură
de realizare indirectă a creanţei bugetare, presupunând valorificarea bunurilor urmărite silit.
h.2) Competenţa. Competenţa în ceea ce priveşte desfăşurarea acestei forme de executare revine
organului financiar în raza căruia sunt situate imobilele ce fac obiectul executării silite, iar dacă domiciliul
sau sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, acesta din urmă va coordona
întreaga procedură de executare silită.
h.3) Etape. Procedura executării silite imobiliare presupune următoarele etape: somaţia de plată.
Organul de executare va comunica debitorului, cu 5 zile înainte de începerea executării, o somaţie care va
cuprinde datele de identificare a imobilului urmărit precum şi menţiunea înscrierii somaţiei în evidenţele de
publicitate imobiliară. Odată cu comunicarea somaţiei către debitor, aceasta va fi transmisă şi organului
competent pentru înscrierea în registrele de publicitate imobiliară. Actele de dispoziţie încheiate de debitor
ulterior luării inscripţiei ipotecare vor fi lovite de nulitate. Autorităţile ce au în competenţă efectuarea
publicităţii imobiliare vor comunica organelor de executare, la cererea acestora, drepturile reale înscrise în
legătură cu imobilul urmărit şi sarcinile ce îl grevează, precum şi titularii acestor drepturi. Aceştia vor fi
chemaţi de către organul de executare la termenele fixate pentru vânzarea imobilului şi distribuirea preţului
obţinut; identificarea bunurilor supuse urmăririi. Organul de executare va întocmi un proces-verbal de
identificare a bunurilor imobile supuse urmăririi silite, proces-verbal ce va conţine aceleaşi menţiuni ca
procesul-verbal de instituire a sechestrului asupra bunurilor mobile în cadrul procedurii de executare silită
mobiliară; aplicarea sechestrului şi evaluarea bunurilor supuse urmăririi. După comunicarea somaţiei
către debitor, care reprezintă actul începător al acestei modalităţi de executare silită, precum şi în tot cursul
executării silite, organul de executare poate numi un administrator-sechestru, în măsura în care este
necesară administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea
acestuia sau apărarea în litigii privind imobilul respectiv. Administrator-sechestru va putea fi numit
creditorul, debitorul sau o altă persoană fizică sau juridică. În această din urmă situaţie, organul de executare
va fixa administratorului-sechestru o indemnizaţie în funcţie de activitatea depusă. Administratorul-sechestru
va încasa veniturile rezultate din administrarea imobilului şi le va consemna la unităţile abilitate, depunând
recipisa la organul de executare. Evaluarea bunurilor imobile supuse urmăririi silite se va face prin
62
.
intermediul unor organe sau persoane specializate; valorificarea bunurilor imobile supuse urmăririi se face
prin vânzarea lor la licitaţie, vânzarea directă de către debitor sau prin alte modalităţi admise de lege. La fel
ca în cazul urmăririi bunurilor mobile, debitorul are posibilitatea ca în termen de 30 de zile de la
comunicarea somaţiei să vândă bunurile urmărite, cu acordul organului de executare. Dispoziţiile din materia
executării silite mobiliare sunt aplicabile în mod corespunzător.
III. Contestaţia împotriva actelor administrativ-fiscale

1. Reglementare şi noţiune
Contestaţia împotriva actelor administrativ-fiscale este reglementată de art. 207 şi urm. din Codul de
procedură fiscală.
În textele de lege menţionate, contestaţia este definită evaziv, legiuitorul limitându-se la a menţiona că
aceasta reprezintă o cale administrativă de atac ce se poate exercita împotriva titlurilor de creanţă şi a altor
acte adminitrative fiscale.
2. Obiectul contestaţiei
Obiectul contestaţiei îl constituie actele administrative fiscale care pot fi contestate. Aceste acte sunt
atât actele administrative fiscale tipice (exemplu: declaraţiile fiscale, declaraţiile de impunere, procesele
verbale de control, rapoartele de inspecţie fiscală, etc), cât şi cele atipice. Referitor la actele administrative
tipice, există şi anumite excepţii, expres reglementate de lege, în sensul că nu pot fi contestate pe această
cale deciziile prin care se iau măsurile asiguratorii în materie fiscală, procesele verbale de stabilire a
contravenţiilor, ordonanţa procurorului, actele administrativ-fiscale emise în procedura executării silite, etc.
3. Forma şi conţinutul
În Codul de procedură fiscală se prevede care sunt condiţiile de formă ale contestaţiei, astfel:
contestaţia trebuie să fie formulată în scris; contestaţia trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu următoarele
elemente: datele de identificare ale contribuabilului, obiectul, motivele de fapt şi de drept, precum şi
semnătura şi/sau ştampila contestatorului ori a împuternicitului acestuia.
4. Termenul de depunere (formulare, exercitare)
Potrivit art. 177 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, sub sancţiunea decăderii, termenul de
depunere a contestaţiei la organele fiscale competente este de 30 de zile, de la data comunicării actului
administrativ fiscal contestat. De la această regulă, a fost instituită o excepţie, în sensul că dacă actul
administrativ fiscal contestat nu prevede în cuprinsul său posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere
a contestaţiei şi organul la care se depune contestaţia (art. 43 alin. 2 lit. i din Codul de procedură fiscală),
termenul este de 3 luni de la data comunicării acestuia.
5. Competenţa de soluţionare
Competenţa de soluţionare a contestaţiilor aparţine mai multor organe administrativ-fiscale şi depinde
de felul actului administrativ contestat, precum şi de cuantumul sumelor datorate cu titlu de obligaţii fiscale,
după cum urmează:
a) dacă obiectul contestaţiei îl constituie deciziile de impunere, actele administrative asimilate acestora
ori titlurile de creanţă privind datoria vamală, iar cuantumul obligaţiilor fiscale impuse prin aceste acte este
sub 500.000 RON contestaţiile se soluţionează de organele competente constituite la nivelul direcţiilor
generale unde contribuabilul are domiciliul fiscal; în situaţia în care cuantumul obligaţiilor fiscale depăşeşte
valoarea de 500.000 RON precum şi dacă actele administrative fiscale sunt emise de organe centrale,
contestaţia se soluţionează de organele competente constituite la nivel central (naţional);
b) dacă obiect al contestaţiei îl constituie alte acte administrative fiscale (exceptându-le pe cele
menţionate la pct. a), aceasta se soluţionează de organele fiscale emitente;
c) contestaţiile formulate având drept obiect lipsa actului administrativ fiscal, se soluţionează de
organul ierarhic superior celui competent să emită actul respectiv;
d) împotriva actelor emise de autorităţile publice locale se poate formula contestaţie care va fi
soluţionată chiar de autorităţile emitente.
6. Actul de soluţionare
În funcţie de organul de soluţionare competent, actul prin care se soluţionează contestaţia poartă
denumirea fie de decizie, fie de dispoziţie. Potrivit art. 180 din Codul de Procedură Fiscală actul de
soluţionare a contestaţiei este definitiv în sistemul căilor administrative de atac.
63
.
Pentru valabilitatea actului de soluţionare se cere ca acesta să fie întocmit în formă scrisă. Actul de
soluţionare este structurat în trei părţi, astfel: preambul, considerente şi dispozitiv.
7. Participanţii la procedura de soluţionare
Persoanele la procedura de soluţionare a contestaţiei sunt: pe de o parte contestatorul (persoana care se
consideră vătămată), iar pe de altă parte organul de soluţionare. În situaţia în care organul de soluţionare
consideră necesar, în procedura de soluţionare pot fi introduse şi alte persoane. Introducerea acestora se face
fie la cerere, fie din oficiu, de către organul de soluţionare.
8. Soluţiile pronunţate
Soluţiile care se pot pronunţa în această procedură pot avea caracter definitiv sau provizoriu.
Soluţiile definitive pot viza atât forma (procedura), cât şi fondul contestaţiei. Acestea constau fie în
admiterea contestaţiei, fie în respingerea acesteia.
Soluţiile provizorii constau fie în suspendarea soluţionării contestaţiei, fie în suspendarea executării
actelor administrativ-fiscale contestate. Un aspect de menţionat în acest caz este că măsurile suspensive nu
sunt obligatorii pentru organul de soluţionare, în sensul că opţiunea de a dispune aparţine în exclusivitate
organului de soluţionare.
Suspendarea soluţionării contestaţiei se poate dispune în următoarele situaţii:
dacă organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele competente să cerceteze şi să
soluţioneze cu privire la existenţa unor fapte ce ar putea să constituie infracţiuni şi care ar avea o legătură
directă şi decisivă cu privire la soluţia pronunţată în procedura contestaţiei;
dacă soluţionarea contestaţiei depinde de existenţa sau nu a unui drept ce face obiectul unui litigiu;
dacă oricare din persoanele interesate au solicitat suspendarea soluţionării, pentru motive temeinice.
Suspendarea soluţionării se dispune pentru primele două situaţii pentru un termen nedeterminat, şi
anume până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în vreme ce pentru cea de-a treia situaţie,
organul fiscal este obligat să stabilească un termen până când suspendarea subzistă, care poate fi totuşi
prelungit.
Suspendarea executării actului administrativ fiscal se dispune de către organul competent să
soluţioneze contestaţia, la cererea persoanei interesate, pentru motive temeinice. Această măsură poate fi
luată până la soluţionarea pe cale administrativă a contestaţiei.
9) Comunicarea soluţiei
Soluţia organului de soluţionare competent se comunică persoanelor interesate (contestator,
intervenienţi şi organului emitent) în condiţiile prevăzute de art. 44 din Codul de procedură fiscală.
10) Căile de atac
Actul de soluţionare poate fi atacat de persoanele ce se consideră vătămate potrivit dispoziţiilor Legii
nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

1) Noţiune, domeniul de aplicare şi obiectul colectării.
2) Titlul de creanţă fiscală. Definiţie şi caractere.
3) Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale.
4) Stingerea obligaţiilor fiscale prin plată.
5) Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare.
6) Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie.
7) Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare.
8) Stingerea obligaţiei fiscale prin executare. Condiţiile declanşării executării silite.
9) Stingerea obligaţiei fiscale prin executare. Subiectele executării silite, competenţa şi
atribuţiile organelor de executare.
10) Stingerea obligaţiei fiscale prin executare. Obiectul executării silite. Veniturile
contribuabilului.
11) Stingerea obligaţiei fiscale prin executare. Obiectul executării silite. Bunurile
contribuabilului.
12) Stingerea obligaţiei fiscale prin executare. Măsurile asigurătorii.
13) Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia.
14) Poprirea.
15) Executarea silită mobiliară.
16) Executarea silită imobiliară.
17) Reglementarea, noţiunea, obiectul, forma şi conţinutul contestaţiei administrative.
64
.
18) Actul de soluţionare, soluţiile pronunţate, comunicarea soluţiei şi căile de atac în procedura
contestaţiei împotriva actelor administrativ fiscale.
65
.

Drept Fiscal

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Fiscal

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.

Nume: Alexandru Mihnea Găină Numele cursului: Drept fiscal

II. Suport curs

I. Politica fiscală şi fiscalitatea – delimitări şi interferenţe conceptuale

II. Noţiunea, izvoarele şi principiile dreptului fiscal

III. Teoria generală a impozitelor şi taxelor

b) Trăsături. Principalele trăsături ale acestora sunt:

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

I. Noţiunea de impozit pe profit şi subiectele impunerii

II. Sfera de cuprindere, baza de impozitare şi cotele de impunere

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

I. Consideraţii introductive privind impozitul pe venit

şi pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;

II. Venituri din activităţi independente

III. Venituri din salarii

IV. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor

V. Venituri din investiţii

VI. Venituri din pensii

VII. Venituri din activităţi agricole

VIII. Venituri din premii şi din jocuri de noroc

IX. Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal

X. Venituri din alte surse

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

I. Operaţiuni şi persoane impozabile

II. Locul operaţiunilor impozabile

locul de plecare a unui transport intracomunitar de bunuri;

III. Faptul generator şi exigibilitatea

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

II. ALTE PRODUSE ACCIZABILE

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

I. Impozitul şi taxa pe clădiri

II. Impozitul şi taxa pe teren

4.Dobândirea şi înstrăinarea terenurilor

III. Impozitul pe mijloacele de transport

IV. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

VI. Taxa hotelieră

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

I. Consideraţii generale privind taxele vamale

b) După obiectul impunerii taxele vamale se pot clasifica în:

II. Tariful vamal de import al României

III. Regimuri vamale

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

I. Consideraţii introductive privind dreptul procedural fiscal

II. ACTUL ADMINISTRATIV FISCAL

III. PROBELE ÎN DREPTUL PROCESUAL FISCAL

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

6) Principiul protecţiei secretului fiscal.

II. PROCEDURA DECLARĂRII IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

III. PROCEDURA STABILIRII IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

IV. INSPECŢIA FISCALĂ

1. Inspecţia fiscală - formă specială de control în materie financiar-fiscală

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

I. Colectarea creanţelor fiscale

atestă existenţa unei creanţe fiscale.

II. STINGEREA OBLIGAŢIEI FISCALE

III. Contestaţia împotriva actelor administrativ-fiscale

C. AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR PRIN TESTE GRILE ŞI APLICAŢII

S-ar putea să vă placă și