Codul de Proc - Fiscala-Sintact

Codul de Procedură Fiscală din 20 iulie 2015
Forma sintetică la data 01-Nov-2018. Acest act a fost creat utilizand tehnologia SintAct®-Acte Sintetice. SintAct® şi
tehnologia Acte Sintetice sunt mărci inregistrate ale Wolters Kluwer.
(la data 26-Jul-2015 actul a fost aprobat de Legea 207/2015 )
Prezentul act intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2016
TITLUL I: Dispoziţii generale
Art. 1: Definiţii
În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
1.actul administrativ fiscal - actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia
îi este adresat;
2.administrarea creanţelor fiscale - oricare din activităţile desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a)înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor juridice fiscale;
b)declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;
c)soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d)asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;
e)aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii;
3.analiza de risc - activitatea efectuată de organul fiscal în scopul identificării riscurilor de neconformare în ceea ce
priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le
gestiona, precum şi de a le utiliza în scopul efectuării activităţilor de administrare fiscală;
4.contribuabil - orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează, conform
legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale;
5.contribuţie socială - prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecţia persoanelor fizice obligate a
se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de
respectiva prelevare;
6.control fiscal - totalitatea activităţilor efectuate de organele fiscale pentru verificarea modului de îndeplinire de către
contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă;
7.creanţă bugetară - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa
bugetară principală şi creanţa bugetară accesorie;
8.creanţă bugetară principală - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât
creanţele bugetare accesorii;
9.creanţă bugetară accesorie - dreptul la încasarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor asemenea sume, în baza legii,
aferente unor creanţe bugetare principale;
10.creanţă fiscală - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa
fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie;
11.creanţă fiscală principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul
contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi
condiţiile prevăzute de lege;
12.creanţă fiscală accesorie - dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale
principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii;
13.creditor fiscal - titularul unui drept de creanţă fiscală;
14.creditor bugetar - titularul unui drept de creanţă bugetară;
15.debitor fiscal - titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă fiscală;
16.debitor bugetar - titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă bugetară;
17.declaraţie fiscală - act întocmit de contribuabil/plătitor, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de lege, reprezentând
declaraţia de impunere şi declaraţia informativă;
18.declaraţie de impunere - actul întocmit de contribuabil/plătitor care se referă la:
a)impozitele, taxele şi contribuţiile sociale datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării acestora revine
contribuabilului/plătitorului;
b)impozitele, taxele şi contribuţiile sociale colectate, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a
plăti sau, după caz, de a colecta şi de a plăti impozitele, taxele şi contribuţiile sociale;
c)bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impozitare, dacă legea prevede declararea
acestora;
19.declaraţie informativă - actul întocmit de contribuabil/plătitor referitor la orice informaţii în legătură cu impozitele,
taxele şi contribuţiile sociale, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora, altele decât cele
prevăzute la pct. 18;
20.dobândă - obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale
principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale;
21.drepturi vamale - drepturi de import şi drepturi de export, astfel cum sunt definite de Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare;
22.executor fiscal - persoana din cadrul organului de executare cu atribuţii de efectuare a executării silite;
23.impozit - prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără contraprestaţie, în scopul
satisfacerii necesităţilor de interes general;
24.legislaţie fiscală - totalitatea normelor prevăzute în actele normative referitoare la impozite, taxe, contribuţii sociale,
precum şi la proceduri de administrare a acestora;
25.legislaţie contabilă - totalitatea normelor prevăzute în actele normative referitoare la organizarea şi conducerea
contabilităţii;
26.majorare de întârziere - obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei
fiscale principale, precum şi sancţiunea, ca urmare a neachitării la scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor fiscale
principale;
27.obligaţie fiscală - obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia
fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie;
28.obligaţie fiscală principală - obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia
organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile
prevăzute de lege;
29.obligaţie fiscală accesorie - obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor, aferente
unor obligaţii fiscale principale;
30.organ fiscal - organul fiscal central, organul fiscal local, precum şi alte instituţii publice care administrează creanţe
fiscale;
31.organ fiscal central - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare A.N.A.F., prin structurile de
specialitate cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale, inclusiv unităţile subordonate A.N.A.F.;
32.organ fiscal local - structurile de specialitate din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale cu atribuţii de
administrare a creanţelor fiscale;
33.penalitate de întârziere - obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru neachitarea la scadenţă de către
debitor a obligaţiilor fiscale principale;
34.penalitate de nedeclarare - obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru nedeclararea sau declararea
incorectă, în declaraţii de impunere, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale;
35.plătitor - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti
ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite, taxe şi contribuţii sociale. Este plătitor şi sediul secundar obligat, potrivit legii,
să se înregistreze fiscal ca plătitor de salarii şi de venituri asimilate salariilor;
36.taxă - prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către
instituţii sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între cuantumul taxei şi valoarea serviciului;
37.titlu de creanţă fiscală - actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală;
38.titlu de creanţă bugetară - actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa bugetară;
39.vector fiscal - totalitatea tipurilor de obligaţii fiscale pentru care există obligaţii de declarare cu caracter permanent;
40.date de identificare - numele şi prenumele în cazul persoanelor fizice sau denumirea în cazul persoanelor juridice şi
entităţilor fără personalitate juridică, domiciliul fiscal şi codul de identificare fiscală.
1.
Preliminarii. Într-o ordine firească a lucrurilor, un cod, indiferent de materia pe care o priveşte, este un document
fundamental. Orice cod se deschide cu principii, pe care le dezvoltă, configurând reguli de conduită perene şi linii de forţă
într-un sistem juridic. Este imposibil de conceput ca un cod să se deschidă cu un articol consacrat definiţiilor, iar sfera
conceptelor pe care legiuitorul le consideră esenţiale pentru înţelegerea unui cod să conţină referiri la un număr de 40 de
concepte, insuficiente atât pentru înţelegerea procedurii fiscale, cât şi pentru un dicţionar prescurtat de termeni uzuali în
procedura fiscală. Tocmai de aceea, în contrast cu restul acestei lucrări, nu vom comenta in extenso definiţiile furnizate de
legiuitor, limitându-ne la câteva observaţii generale1.
2.
Administrarea creanţelor fiscale. La art. 1 pct. 2 NCPF, legiuitorul configurează raza de acţiune a organelor fiscale, prin
referire la noţiunea de „administrare a creanţelor fiscale”. În sfera acestei noţiuni intră, potrivit legii fiscale, oricare
dintre activităţile desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:... citeste mai departe (1-3)
COSTAS Cosmin Flavius;colectiv, Codul de Procedura Fiscala. Comentariu pe articole din 02-feb-2016, Solomon
Recuperarea fiscala - atragerea raspunderii solidare (Wolters Kluwer)
Prezintă procedura de răspundere solidară pentru prejudiciul creat.
... vezi diagrama flux
1.
Acest articol, care nu exista în vechea reglementare, a colectat definiţiile unor termeni utilizaţi în cuprinsul Codului de
procedură fiscală precedent (ex. contribuabil, plătitor, act administrativ fiscal, organ fiscal, administrarea creanţelor
fiscale, vector fiscal, dobândă, penalitate/majorare de întârziere etc.). De asemenea, au fost introduse definiţii ale unor
termeni frecvent utilizaţi în domeniul fiscal care nu existau în reglementarea anterioară (ex: impozit, taxă, contribuţie
socială, creanţă fiscală, control fiscal, date de identificare etc.). Unii termeni precum bugetul general consolidat, utilizaţi
frecvent în practică, nu sunt definiţi, în timp ce pentru alţi termeni comuni (ex. legislaţie fiscală şi legislaţie contabilă) nu
se justifică introducerea unor definiţii distincte.
2.
Din perspectiva tehnicii legislative şi prin comparaţie cu structura Codului fiscal, acest articol ar fi trebuit amplasat după
Capitolul I al Codului de procedură fiscală. Cu toate acestea, efortul de normalizare a terminologiei fiscale este de
apreciat, deşi, în unele cazuri, definiţiile par să fie redundante (ex. creanţa fiscală şi creanţa bugetară, creditor fiscal şi
creditor bugetar, debitor fiscal şi debitor bugetar).... citeste mai departe (1-3)
DUCA Emilian, Noul Cod de Procedura Fiscala comentat si adnotat din 14-iun-2016, Universul Juridic
CAPITOLUL I: Domeniul de aplicare a Codului de procedură fiscală
Art. 2: Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală
(1)Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind
administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu
excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.
(2)În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru:
a)administrarea drepturilor vamale;
b)administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune,
arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor
Statului;
c)alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.
(3)În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate creanţelor fiscale.
(4)Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu
excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b).
(5)Activităţile de administrare a creanţelor fiscale desfăşurate de către instituţii publice care au calitatea de organe
fiscale, altele decât organele fiscale centrale şi organele fiscale locale definite potrivit art. 1 pct. 31 şi 32, se realizează
astfel:
a)potrivit regulilor prevăzute de prezentul cod pentru organele fiscale centrale, în situaţia în care instituţia face parte din
structura administraţiei publice centrale;
b)potrivit regulilor prevăzute de prezentul cod pentru organele fiscale locale, în situaţia în care instituţia face parte din
structura administraţiei publice locale.
(6)La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale se poate decide încheierea unor acorduri de cooperare, potrivit
prevederilor art. 24 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare,
pentru desfăşurarea în comun a activităţilor de administrare a creanţelor fiscale locale. Încheierea acordurilor de
cooperare se decide prin hotărâri ale consiliilor locale interesate. Dispoziţiile alin. (5) lit. b) se aplică în mod
corespunzător.
(la data 03-Sep-2017 Art. 2, alin. (4) din titlul I, capitolul I completat de Art. I, punctul 1. din Ordonanta 30/2017 )
compara cu Art. 1 din titlul I, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 1: Sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală

(1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea
impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal**).
(2) Prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor
provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în
măsura în care prin lege nu se prevede altfel.
(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege
ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală;
b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului
general consolidat;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din
raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din
contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de
Agenţia Domeniilor Statului.
1.
Aplicabilitatea Codului de procedură fiscală în cazul creanţelor fiscale. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) NCPF, Codul de
procedură fiscală se aplică în primul rând raporturilor juridice fiscale ce decurg din administrarea impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor cuvenite unei componente a sistemului bugetar naţional (bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, bugetul Fondului pentru Mediu, bugetele locale
etc.). În esenţă, ori de câte ori statul, o unitate administrativ-teritorială sau o altă autoritate sau instituţie publică are
dreptul de a încasa un impozit, o taxă sau o contribuţie, suma datorată de contribuabil este o creanţă fiscală, iar
dispoziţiile Codului de procedură fiscală sunt aplicabile.
2.
Misterioasa formulă „alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”. Potrivit unei formule utilizate de
art. 1 alin. (2) VCPF, prevederile aceluiaşi act normativ se aplicau şi raporturilor juridice fiscale ce decurgeau din
administrarea drepturilor vamale şi a creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale
bugetului general consolidat. Pe marginea acestei prevederi, în doctrină s-a spus, argumentat, că vechiul Cod de
procedură fiscală se aplica tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor care constituiau venituri fiscale ale unei
componente a sistemului bugetar9. Această concluzie a avut în vedere şi o opinie exprimată la puţin timp după intrarea în
vigoare a vechiului Cod de procedură fiscală, aceea că în noţiunea de „alte sume ce constituie venituri ale bugetului
general consolidat” nu pot fi incluse şi veniturile nefiscale ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Mai
precis, pentru veniturile care provin din raporturi de drept privat (venituri din chirii, venituri din dividende, venituri din
valorificarea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale), cel puţin vechiul Cod
de procedură fiscală este inaplicabil10. În acest context, trebuie convenit că veniturile nefiscale sunt obţinute în regim de
drept privat, ele fiind rezultatul activităţii economice pe care statul sau o unitate administrativ-teritorială o desfăşoară de
regulă în calitatea de persoană juridică de drept privat (de exemplu, atunci când se vinde sau se închiriază un bun din
domeniul privat).... citeste mai departe (1-4)
1.
La alin. (3) se stabileşte că drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate creanţelor fiscale. Totuşi, în domeniul vamal,
sunt direct aplicabile prevederile Codului vamal al Uniunii, acestea prevalând asupra legislaţiei interne.
2.
Bugetul general consolidat este un termen relativ nou, care şi-a găsit consacrarea în Legea nr. 500/2002 privind finanţele
publice. Acest termen include, pe lângă bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul
naţional unic al asigurărilor sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj, precum şi fondurile speciale stabilite
potrivit legii.
– Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de instituire a Codului Vamal al Uniunii (J.O. L 269/10.10.2013) – a intrat în vigoare la
1 mai 2016, cu modificările ulterioare;
– Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (publicată în M. Of. nr. 597 din 13 august 2002; cu modificările şi
completările ulterioare);... citeste mai departe (1-2)
Art. 3: Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative
(1)Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor prevăzute la art. 2.
(2)Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, republicat, în
măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori.
compara cu Art. 2 din titlul I, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 2: Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative

(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la
art. 1, se îndeplineşte potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ale Codului fiscal, precum şi ale altor
reglementări date în aplicarea acestora.
(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului general consolidat.
(3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă.
1.
Regula generală. Din interpretarea art. 3 NCPF, având corespondent în art. 2 VCPF, decurg următoarele două reguli de
bază:
i) Codul de procedură fiscală reprezintă dreptul comun în materia administrării impozitelor şi taxelor;
ii) dispoziţiile acestui cod urmează a se completa, acolo unde este necesar, cu dispoziţiile Codului civil20 şi ale Codului de
procedură civilă21.
Remarcăm faptul că, spre deosebire de reglementarea anterioară, s-a prevăzut expres faptul că „dreptul comun”, la care
se vor raporta deopotrivă contribuabilii, plătitorii, inspectorii fiscali şi instanţele de contencios fiscal, este constituit din
Codul civil şi Codul de procedură civilă.
De asemenea, legiuitorul a introdus un „test al compatibilităţii”, prevăzând expres la art. 3 alin. (2) NCPF faptul că dreptul
comun, secundar, se aplică doar în măsura în care este compatibil cu raporturile de drept public, acelea dintre autorităţile
publice şi contribuabili sau plătitori. Este, în opinia noastră, soluţia logică, pentru că natura raporturilor juridice reclamă,
mai degrabă, completarea cu norme de drept public.... citeste mai departe (1-3)
1.
Prin aderarea României la Uniunea Europeană, o parte dintre reglementările comunitare au devenit direct aplicabile în
ţara noastră. Prin urmare, prevederile art. 3 sunt modificate implicit de regulamentele comunitare cu aplicabilitate
directă. Aceste modificări se referă, de exemplu, la constituirea şi stingerea datoriei vamale (vezi Codul vamal comunitar).
2.
Spre deosebire de vechea reglementare, Noul Cod se completează şi cu prevederile Noului Cod civil, în măsura în care
aceste prevederi pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi şi contribuabili. Codul de procedură fiscală are caracter de
lege specială faţă de dreptul comun reprezentat de Codul de procedură civilă. Această situaţie nu exclude aplicarea
prioritară a unor legi speciale, precum Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 1154 din
7 decembrie 2004 (vezi Anexa 8). În doctrină s-au analizat implicaţiile acestor acte normative în procedura fiscală (vezi D.
Dascălu, C. Alexandru, Explicaţiile Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, pp. 75-76).... citeste mai departe (1-3)
CAPITOLUL II: Principii generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale
Art. 4: Principiul legalităţii
(1)Creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele prevăzute de lege.
(2)Procedura de administrare a creanţelor fiscale se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii. Organul fiscal are
obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi obligaţiilor
contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane implicate în procedură.
1.
Consideraţii generale. Conform art. 139 alin. (1) din Constituţia României31, impozitele şi taxele se pot stabili numai prin
lege sau prin acte juridice care au forţa legii (ordonanţe de urgenţă, ordonanţe simple, emise cu respectarea tuturor
cerinţelor constituţionale)32. La nivel local, în virtutea principiului autonomiei locale şi în contextul unei colaborări între
autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale, unele impozite şi taxe se pot
institui sau determina in concreto prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale, pe baza sau cu autorizarea
legii, cu respectarea procedurii specifice. În plus, la nivel central, Guvernul, ministrul finanţelor publice sau preşedintele
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pot detalia prevederile legii prin legislaţia secundară (norme), fără a adăuga
însă la lege33. În caz contrar, aceste organe ale administraţiei publice s-ar substitui unicului legiuitor recunoscut de
Constituţia României, Parlamentul României.... citeste mai departe (1-5)
1.
Acest articol introduce principiul legalităţii, principiu care derivă din dispoziţiile constituţionale.
Art. 5: Aplicarea unitară a legislaţiei
(1)Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea
corectă a creanţelor fiscale.
(2)Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, are rolul de a
coordona aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale.
(3)În cadrul Ministerului Finanţelor Publice funcţionează Comisia fiscală centrală, care are responsabilităţi de elaborare a
deciziilor cu privire la aplicarea unitară a Codului fiscal, a prezentului cod, a legislaţiei subsecvente acestora, precum şi a
legislaţiei a cărei aplicare intră în sfera de competenţă a A.N.A.F.
(4)Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al
ministrului finanţelor publice.
(5)Comisia fiscală centrală este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice care răspunde de
politicile şi legislaţia fiscală.
(6)În cazul în care Comisia fiscală centrală este învestită cu soluţionarea unei probleme care vizează impozitele şi taxele
locale prevăzute de Codul fiscal, comisia se completează cu 2 reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice, precum şi cu câte un reprezentant al fiecărei structuri asociative a autorităţilor administraţiei
publice locale.
(7)Deciziile Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
compara cu Art. 5 din titlul I, capitolul II din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 5: Aplicarea unitară a legislaţiei

(1) Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea
corectă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
(2) Comisia fiscală centrală constituită potrivit art. 6 din Codul fiscal <00070193.htm> are responsabilităţi de elaborare a
deciziilor cu privire la aplicarea unitară a prezentului cod, a legislaţiei subsecvente acestuia, precum şi a legislaţiei care
intră în sfera de aplicare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
1.
Principiu. În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) NCPF, organele fiscale au obligaţia de a aplica unitar prevederile
legislaţiei fiscale, urmărind stabilirea corectă a creanţelor fiscale. O prevedere mai veche asociată textului actualmente
abogat – art. 5 VCPF – spunea chiar că, în scopul aplicării unitare a prevederilor legislaţiei fiscale, Ministerul Finanţelor
Publice şi Ministerul Administraţiei şi Internelor puteau elabora ghiduri practice pentru îndrumarea funcţionarilor din
domeniul fiscal40. Corelativ şi tot la nivel de principiu, dacă aplicarea neunitară sau greşită a legislaţiei fiscale de către
organele fiscale cauzează un prejudiciu material sau moral contribuabililor, organele fiscale vor fi obligate la repararea
acestui prejudiciu41.
În fond, sarcina asumată de legiuitor nu e altceva decât o valenţă a principiului securităţii juridice, frumos creionată în
doctrină drept obligaţia administraţiei de a-şi defini în mod clar exigenţele şi de a-şi respecta angajamentele luate42. În
doctrină43 s-a explicat însă faptul că, pe de-o parte, practica administrativă (inclusiv cea fiscală) nu este recunoscută ca
un izvor de drept şi este esenţialmente divergentă, iar, pe de altă parte, că instanţele judecătoreşti nu iau măsuri suficiente
pentru eliminarea practicii administrative incompatibile cu dreptul european44.... citeste mai departe (1-3)
1.
Instrumente utile pentru aplicarea reglementărilor fiscale s-au dovedit a fi atât deciziile Comisiei centrale fiscale şi
Comisiei de proceduri fiscale, cât şi circularele interne emise şi publicate pe website-urile instituţiilor publice implicate.
2.
În strânsă legătură cu aplicarea acestui principiu se află principiul nediscriminării din dreptul comunitar. Acest principiu
se aplică (în special) în domeniul impozitelor directe ca element fundamental al liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor.
– OMFP nr. 688/2013 privind componenţa şi funcţionarea Comisiei fiscale centrale (publicat în M. Of. nr. 323 din 4 iunie
2013).
Art. 6: Exercitarea dreptului de apreciere
(1)Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt
fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum
şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. În
exercitarea dreptului său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în considerare opinia emisă în scris de organul fiscal
competent respectivului contribuabil/plătitor în cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare a contribuabililor/plătitorilor,
precum şi soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească, printr-o
hotărâre definitivă, emisă anterior, pentru situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil/plătitor. În situaţia în care
organul fiscal constată că există diferenţe între starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului şi informaţiile avute în
vedere la emiterea unei opinii scrise sau a unui act administrativ fiscal la acelaşi contribuabil/plătitor, organul fiscal are
dreptul să consemneze constatările în conformitate cu situaţia fiscală reală şi cu legislaţia fiscală şi are obligaţia să
menţioneze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă.
(2)Organul fiscal îşi exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând o proporţie justă între
scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
(3)Ori de câte ori organul fiscal trebuie să stabilească un termen pentru exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei
obligaţii de către contribuabil/plătitor, acesta trebuie să fie rezonabil, pentru a da posibilitatea
contribuabilului/plătitorului să îşi exercite dreptul sau să îşi îndeplinească obligaţia. Termenul poate fi prelungit, pentru
motive justificate, cu acordul conducătorului organului fiscal.
Art. 6: Exercitarea dreptului de apreciere

Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt
fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în
cauză.
1.
Observaţii generale. Respectând limitele atribuţiilor şi competenţelor sale, organul fiscal are dreptul de apreciere asupra
stărilor de fapt fiscale şi dreptul/obligaţia de a adopta soluţia admisă de lege. Aprecierea se bazează pe mijloacele de probă
prevăzute de lege. Aceasta este expresia unei puteri discreţionare a organului fiscal, nu de puţine ori aflat în faţa unor
norme nedeterminate, „elastice”61.
Însă, aşa cum frumos s-a spus, în cazurile în care administraţia fiscală are o anumită putere de apreciere şi îşi exercită
acest drept, utilizarea acestuia nu poate fi discreţionară, ci organul fiscal trebuie să acţioneze rezonabil şi echilibrat în
toate actele şi deciziile sale, asigurând o justă proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru atingerea
acestuia62.
Aplicaţii ale acestui principiu sunt prevăzute în legislaţia noastră, mai veche sau mai nouă, organul fiscal având
posibilitatea de a-şi exercita dreptul de apreciere în ceea ce priveşte: posibilitatea de a nu lua în calcul tranzacţiile
efectuate cu un contribuabil declarat inactiv; posibilitatea de a reîncadra forma unei tranzacţii între persoane afiliate,
inclusiv prin evaluarea preţului de transfer63; posibilitatea recalificării unei activităţi ca fiind o „activitate dependentă”,
pentru care se aplică regulile speciale de determinare a impozitului pe veniturile din salarii.... citeste mai departe (1-2)
1.
Alin. (1) NCPF corespunde vechii reglementări. În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere, a fost introdusă o
modificare cu privire la soluţiile adoptate de organele fiscale. Nu se mai face trimitere la o soluţie admisă de lege, ci la
„soluţia întemeiată pe prevederile legale”. Această modificare ar trebui să conducă la o interpretare unitară a legii şi la
respectarea principiului legalităţii.
În acest sens, se instituie obligaţia, pentru organul fiscal, de a lua în considerare:
(i) opinia emisă de organul fiscal, în scris, în cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare;
(ii) soluţiile adoptate de organele fiscale în acte administrative fiscale; sau
(iii) soluţiile instanţelor judecătoreşti emise anterior pentru situaţii de fapt similare.
2.
Exercitarea dreptului de apreciere este condiţionată de realizarea unei analize complete a tuturor aspectelor care descriu
situaţia de fapt (vezi şi Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 2785/2012). În doctrină, dreptul de apreciere se consideră că nu este
discreţionar, ci se bazează pe principiul rezonabilităţii şi proporţionalităţii (M. Brăgaru, T. Anghel, Codul de procedură
fiscală adnotat, Ed. Rosetti, 2006, p. 36).... citeste mai departe (1-5)
Art. 7: Rolul activ şi alte reguli de conduită pentru organul fiscal
(1)În desfăşurarea unei proceduri de administrare a creanţelor fiscale, organul fiscal înştiinţează contribuabilul/plătitorul
asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege ce îi revin acestuia în desfăşurarea procedurii.
(2)Organul fiscal are obligaţia să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele stabilite de lege, precum şi să
îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale, în îndeplinirea obligaţiilor şi exercitarea
drepturilor sale, ca urmare a solicitării contribuabilului/plătitorului sau din iniţiativa organului fiscal, după caz.
(3)Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi
documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată,
organul fiscal este obligat să identifice şi să ia în considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte.
(4)Organul fiscal decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de
limitele prevăzute de lege.
Art. 7: Rolul activ

(1) Organul fiscal înştiinţează contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în desfăşurarea procedurii
potrivit legii fiscale.
(2) Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi
documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul
fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.
(3) Organul fiscal are obligaţia să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum şi să îndrume contribuabilii pentru
depunerea declaraţiilor şi a altor documente, pentru corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este
cazul.
(4) Organul fiscal decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de
limitele prevăzute de lege.
(5) Organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a
solicitării contribuabililor, fie din iniţiativa organului fiscal.
1.
Preliminarii. Între vechiul şi noul art. 7 NCPF există o identitate perfectă. Ea poate fi explicată printr-o veritabilă lipsă de
interes, doctrinară şi jurisprudenţială, pentru un text mai degrabă tern. Se reiau, şi sub imperiul noului Cod de procedură
fiscală, fraze-clişeu care ar dori să creioneze un portret al organului fiscal cu rol activ. În realitate însă, chestiunile ridicate
la rang de principiu al procedurii administrative se înscriu perfect în exigenţele obişnuite pe care oricare contribuabil le
poate exhiba, în raport de ceea ce se numeşte, la nivel european, dreptul la o bună administrare. Vom privi din această
perspectivă textul supus comentariului.
2.
Reguli de conduită. Potrivit art. 7 alin. (1) NCPF, organul fiscal este obligat să înştiinţeze, verbal sau în scris, contribuabilii
în cadrul desfăşurării procedurii fiscale despre drepturile şi obligaţiile ce le revin, potrivit legii. Dacă informarea se face
verbal, organul fiscal va întocmi o notă, ce se va ataşa dosarului, în care va consemna îndeplinirea obligaţiei şi orice alte
detalii legate de aceasta. În practică, contribuabilului i se comunică, de regulă la momentul comunicării avizului de
inspecţie fiscală, un document programatic elaborat în anul 2004, nemodificat de atunci: Carta drepturilor şi obligaţiilor
contribuabililor pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale64.... citeste mai departe (1-2)
1.
Rolul activ al organului fiscal, în concepţia art. 7, are în vedere implicarea funcţionarului fiscal în activitatea de îndrumare
a contribuabililor, atât la cererea acestora, cât şi din proprie iniţiativă.
2.
La fel de importantă este cerinţa art. 7 ca funcţionarul să nu se limiteze la o simplă consemnare a unei situaţii de fapt, ci la
investigarea tuturor circumstanţelor care au condus la respectiva situaţie. În continuarea acestei investigaţii, funcţionarul
este obligat să indice contribuabilului modalitatea concretă de soluţionare a problemei. Din păcate, acest articol nu
conţine sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiilor ce revin funcţionarului (fiscal).
3.
Încălcarea acestui principiu poate avea relevanţă în cazul unui litigiu în procedura de contencios administrativ, corelat cu
principiul bunei-credinţe, prevăzut de art. 12 din Codul de procedură fiscală (vezi Decizia CA Galaţi nr. 20/2010).... citeste
mai departe (1-3)
Art. 8: Limba oficială în administraţia fiscală
(1)Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.
(2)Dacă la organul fiscal se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină,
organul fiscal solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română certificate de traducători autorizaţi de
Ministerul Justiţiei, în condiţiile legii.
(3)Dacă la organul fiscal se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină,
pentru care nu există traducători autorizaţi potrivit alin. (2), organul fiscal solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în
limba română efectuate sau certificate de o ambasadă/oficiu consular al statului în a cărui limbă oficială a fost emis
documentul respectiv.
(4)Petiţiile, documentele justificative, certificatele sau înscrisurile redactate într-o limbă străină depuse fără respectarea
alin. (3) nu se iau în considerare de organul fiscal.
(4)Petiţiile, documentele justificative, certificatele sau înscrisurile redactate într-o limbă străină depuse fără respectarea
alin. (2) sau (3), după caz, nu se iau în considerare de organul fiscal dacă acesta a solicitat traducerea în limba română
potrivit alin. (2) sau (3), după caz, iar contribuabilul/plătitorul nu s-a conformat solicitării.
(la data 03-Sep-2017 Art. 8, alin. (4) din titlul I, capitolul II modificat de Art. I, punctul 2. din Ordonanta 30/2017 )
(5)Dispoziţiile art. 19 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 8: Limba oficială în administraţia fiscală

(1) Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.
(2) Dacă la organele fiscale se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină,
organele fiscale vor solicita ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română certificate de traducători autorizaţi.
(3) Dispoziţiile legale cu privire la folosirea limbii minorităţilor naţionale se aplică în mod corespunzător.
1.
Principii generale. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, limba oficială în România este limba română68. Preluând aceste
dispoziţii, Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală69 prevede că, în unităţile administrativ-teritoriale în
care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor autorităţilor
administraţiei publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne.
După aderarea României la Uniunea Europeană, se pune şi problema traducerii în limba română a legislaţiei fiscale
europene. În acest sens, trebuie amintită o soluţie pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în afacerea
Skoma-Lux70, societăţii Skoma-Lux i s-a reproşat faptul că ar fi săvârşit o infracţiune vamală prin prezentarea unor date
inexacte privind clasificarea tarifară a vinului roşu Kagor VK. Direcţia vămilor din Cehia a considerat nu numai că această
societate a încălcat anumite dispoziţii ale legii vamale, în forma în vigoare înainte de aderarea Republicii Cehe la Uniunea
Europeană, ci şi că a săvârşit o infracţiune vamală în sensul art. 293 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege, încălcând art. 199 alin.
(1) din Regulamentul CE nr. 2454/93. Dimpotrivă, Skoma-Lux îşi întemeia acţiunea pe inaplicabilitatea regulamentului
comunitar în privinţa încălcărilor care îi sunt reproşate, inclusiv a celor ulterioare aderării Republicii Cehe la Uniune, în
lipsa publicării în limba cehă, la momentul săvârşirii actelor în litigiu, a dispoziţiilor de drept european aplicate de
autorităţile vamale.... citeste mai departe (1-4)
1.
În contextul aderării României la Uniunea Europeană, utilizarea unor alte limbi în administraţia fiscală reprezintă o
excepţie notabilă de la principiile art. 8 din Codul de procedură fiscală. În acest sens, relevante sunt modificările aduse
legislaţiei privind restituirea taxei pe valoarea adăugată şi celei referitoare la executarea creanţelor în alte state membre.
2.
Faţă de vechea reglementare, se introduce condiţia ca traducătorii să fie autorizaţi de Ministerul Justiţiei, în condiţiile
legii. În cazul depunerii de documente într-o limbă străină pentru care nu exisă traducători autorizaţi, traducerea trebuie
efectuată de o ambasadă/oficiu consular al statului în a cărui limbă oficială a fost emis documentul respectiv. Nu vor fi
luate în considerare de către organul fiscal documentele într-o limbă străină care au fost realizate de alte persoane decât
traducători autorizaţi sau ambasada/oficiul consular.... citeste mai departe (1-3)
Art. 9: Dreptul de a fi ascultat
(1)Înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-şi exprima
punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.
(2)Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:
a)întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea
obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
b)cuantumul creanţelor fiscale urmează să se modifice cu mai puţin de 10% din valoarea creanţei fiscale stabilită anterior;
c)se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;
d)urmează să se ia măsuri de executare silită;
e)urmează să se emită deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.
(3)Audierea se consideră îndeplinită în următoarele situaţii:
a)contribuabilul/plătitorul refuză explicit să se prezinte la termenul stabilit de organul fiscal în vederea audierii;
b)contribuabilul/plătitorul nu se prezintă, din orice motiv, la două termene consecutive stabilite de organul fiscal în
vederea audierii.
(4)Excepţia lipsei audierii poate fi invocată de contribuabil/plătitor odată cu formularea contestaţiei depuse potrivit
prezentului cod.
(5)La stabilirea termenelor prevăzute la alin. (3) devin aplicabile prevederile art. 6 alin. (3).
Art. 9: Dreptul de a fi ascultat

(1) Înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de
vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.
(2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1)când:
a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea
obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
b) situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale;
c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;
d) urmează să se ia măsuri de executare silită.
1.
Noua reglementare. În vechiul Cod de procedură fiscală, art. 9, dedicat dreptului de a fi ascultat, a rezistat nemodificat
vreme de 12 ani. Imobilismul legislativ este greu explicabil, în condiţiile în care jurisprudenţa europeană şi jurisprudenţa
naţională au evoluat semnificativ în această perioadă. Art. 9 reprezintă deci un progres faţă de reglementarea anterioară,
întrucât: au fost detaliate cazurile în care nu este necesară respectarea dreptului de a fi ascultat; în cuprinsul alin. (3) s-a
menţionat în ce situaţii se consideră îndeplinită exigenţa audierii; a fost recunoscută expres posibilitatea contribuabilului
de a invoca, pe calea excepţiei audierii, un caz de nulitate procedurală.
2.
Obligativitatea ascultării contribuabilului. În spiritul evoluţiilor europene, art. 9 alin. (1) NCPF instituie în sarcina fiscului
o obligaţie: ascultarea contribuabilului sau plătitorului, înaintea luării deciziei, cu privire la faptele şi împrejurările
relevante în luarea deciziei. Cu alte cuvinte, ascultarea contribuabilului este o regulă generală în procedura fiscală
română.... citeste mai departe (1-8)
1.
Dreptul de a fi ascultat presupune audierea contribuabilului de către organul fiscal. În mod special, dreptul de a fi ascultat
este necesar a fi exercitat în situaţiile în care s-au constatat diferenţe de impozite, iar părţile sunt în dezacord asupra
modului de soluţionare a situaţiei.
2.
Prevederea potrivit căreia audierea este o obligaţie a organului fiscal nu este însoţită, nici în Noul Cod, de o sancţiune
explicită în cazul în care acesta din urmă îşi încalcă îndatoririle. Excepţia lipsei audierii se poate invoca odată cu
depunerea contestaţiei şi, în teorie, ar putea determina anularea actului administrativ.
3.
Aşa cum este definit de Codul de procedură fiscală, dreptul de a fi ascultat are, mai degrabă, un caracter opţional decât
unul obligatoriu. Cazurile în care organele fiscale nu sunt obligate să asculte contribuabilul acoperă, practic, toate
situaţiile posibil litigioase.... citeste mai departe (1-4)
Art. 10: Obligaţia de cooperare
(1)Contribuabilul/Plătitorul este obligat să coopereze cu organul fiscal în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin
prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare
care îi sunt cunoscute, cu respectarea prevederilor în materie penală şi procesual penală.
(2)Contribuabilul/Plătitorul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare,
prin utilizarea tuturor posibilităţilor ce îi stau la dispoziţie.
Art. 10: Obligaţia de cooperare

(1) Contribuabilul este obligat să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin
prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare
care îi sunt cunoscute.
(2) Contribuabilul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin
utilizarea tuturor posibilităţilor juridice şi efective ce îi stau la dispoziţie.
1.
Modificările din noua reglementare. Legiuitorul a păstrat art. 10 din vechea reglementare, intitulat „Obligaţia de
cooperare”, în aceeaşi structură cu două alineate. Există totuşi câteva modificări de nuanţă şi de substanţă, după cum
urmează: sfera obligaţiei de cooperare este extinsă şi la plătitorul impozitului, taxei sau contribuţiei, alături de
contribuabil; acordând o mai mare importanţă dreptului persoanei de a nu se autoincrimina (dreptului la tăcere),
legiuitorul a prevăzut faptul că obligaţia de cooperare este totuşi limitată de prevederile în materie penală şi procesual
penală; formula eliptică a posibilităţilor „juridice şi efective”, menţionate de art. 10 VCPF, a fost eliminată din cuprinsul
alineatului (2).
2.
Reguli generale. Conform art. 10 alin. (1) NCPF, în vederea determinării stării de fapt fiscale reale, contribuabilul este
obligat să coopereze cu organele fiscale, prezentând faptele cunoscute în întregime şi indicând mijloacele de probă
pertinente (obligaţia generală de cooperare). Din lectura coroborată a celor două alineate, se pot observa următoarele
reguli generale:... citeste mai departe (1-16)
1.
Referitor la obligaţia de cooperare se face o trimitere (curioasă) la respectarea prevederilor în materie penală şi procesual
penală, prevederi care nu îşi găsesc locul în cadrul procedurilor administrative.
2.
În opinia noastră, obligaţia de cooperare pare a fi mai degrabă o obligaţie corelativă faţă de drepturile care decurg din
rolul activ al organului fiscal. Într-adevăr, dacă organul fiscal este obligat să identifice toate circumstanţele situaţiei şi să
asiste contribuabilul pentru respectarea legii, atunci contribuabilul are obligaţia de a avea un rol activ în relaţia cu fiscul,
manifestat prin cooperarea cu acesta.
Art. 11: Secretul fiscal
(1)Personalul din cadrul organului fiscal este obligat să păstreze secretul asupra informaţiilor de care a luat cunoştinţă ca
urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.
(2)În categoria informaţiilor de natura celor considerate a fi secret fiscal intră datele referitoare la contribuabil/plătitor,
cum ar fi: datele de identificare, natura şi cuantumul obligaţiilor fiscale, natura, sursa şi cuantumul veniturilor, natura,
sursa şi valoarea bunurilor, plăţi, conturi, rulaje, transferuri de numerar, solduri, încasări, deduceri, credite, datorii,
valoarea patrimoniului net sau orice fel de informaţii obţinute din declaraţii ori documente prezentate de către
contribuabil/plătitor sau terţi.
(3)Organul fiscal poate transmite informaţiile pe care le deţine:
a)autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;
b)autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate, în baza unor instrumente juridice internaţionale semnate
de România şi care cuprind prevederi privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi/sau recuperarea creanţelor
fiscale;
c)autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;
d)oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului/plătitorului despre care au fost solicitate informaţii;
d)oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului/plătitorului despre care au fost solicitate informaţii. Prin acord
scris se înţelege ca acordul să fie emis fie pe suport hârtie, fie în formă electronică, exprimat în condiţiile legii;
(la data 03-Sep-2017 Art. 11, alin. (3), litera D. din titlul I, capitolul II modificat de Art. I, punctul 3. din Ordonanta
30/2017 )
e)în alte cazuri prevăzute expres de lege.
(4)Autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze secretul asupra informaţiilor primite.
(5)Este permisă transmiterea informaţiilor de natura celor prevăzute la alin. (1), inclusiv pentru perioada în care a avut
calitatea de contribuabil/plătitor:
a)contribuabilului/plătitorului însuşi;
b)succesorilor acestuia, precum şi persoanelor cu vocaţie succesorală, calitate dovedită potrivit legii.
(6)În scopul aplicării prevederilor alin. (3) lit. a) şi c), autorităţile publice pot încheia protocol privind schimbul de
informaţii cu organul fiscal deţinător al informaţiei ce se transmite.
(7)Este permisă transmiterea de informaţii cu caracter fiscal în alte situaţii decât cele prevăzute la alin. (3), în condiţiile în
care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei persoane fizice, juridice ori unei entităţi fără personalitate
juridică.
(8)Organul fiscal poate aduce la cunoştinţă publică informaţiile pe care le deţine:
a)ori de câte ori informaţiile sunt calificate de lege ca fiind publice;
b)ori de câte ori, prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, definitive, se constată încălcări ale obligaţiilor
prevăzute de legislaţia fiscală.
(9)Procedura de aducere la cunoştinţă publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal central se aprobă prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F., iar procedura de aducere la cunoştinţă publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal local se
aprobă prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice.
(9)Procedura de aducere la cunoştinţă publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal central se aprobă prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F., iar procedura de aducere la cunoştinţă publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal local se
aprobă prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.
(la data 01-Jan-2016 Art. 11, alin. (9) din titlul I, capitolul II modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta urgenta
50/2015 )
(la data 09-Jan-2017 Art. 11, alin. (9) din titlul I, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3731/2016 )
(10)Prelucrarea datelor cu caracter personal de către organele fiscale centrale şi locale se realizează cu respectarea
prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi
libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 11: Secretul fiscal

(1) Funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate, sunt obligaţi, în
condiţiile legii, să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.
(2) Informaţiile referitoare la impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat pot fi
transmise:
a) autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;
b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate în baza unor convenţii;
c) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;
d) oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului în cauză;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
(3) Autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze secretul asupra informaţiilor primite.
(31) Este permisă transmiterea informaţiilor de natura celor prevăzute la alin. (1), inclusiv pentru perioada în care a avut
calitatea de contribuabil:
a) contribuabilului însuşi;
b) succesorilor acestuia.
(32) În scopul aplicării prevederilor alin. (2) lit. a), autorităţile publice pot încheia protocoale privind schimbul de
informaţii.
(4) Este permisă transmiterea de informaţii cu caracter fiscal în alte situaţii decât cele prevăzute la alin. (2), în condiţiile
în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei persoane fizice sau juridice.
(5) Nerespectarea obligaţiei de păstrare a secretului fiscal atrage răspunderea potrivit legii.
1.
Principiul protecţiei secretului fiscal. Funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai
deţin această calitate, au obligaţia, în condiţiile legii, să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a
exercitării atribuţiilor de serviciu. Această regulă de bază este prevăzută şi de art. 11 alin. (1) NCPF, similar cu soluţia din
vechea reglementare.
În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) NCPF, sunt considerate informaţii de natura celor a fi considerate secret
fiscale datele referitoare la identitatea contribuabililor, natura şi cuantumul obligaţiilor fiscale, natura, sursa şi suma
veniturilor debitorului, plăţi, conturi, rulaje, transferuri de numerar, solduri, încasări, deduceri, credite, datorii, valoarea
patrimoniului net sau orice fel de informaţii obţinute din declaraţiile ori documentele cunoscute ca urmare a exercitării
atribuţiilor de serviciu.... citeste mai departe (1-2)
1.
Păstrarea secretului fiscal are un caracter obligatoriu pentru funcţionarii fiscali, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin.
(3). Reglementarea este justificată de posibilele prejudicii comerciale care ar rezulta din publicarea informaţiilor
comunicate organelor fiscale.
2.
Alin. (8) este nou introdus şi se referă la situaţiile în care organul fiscal poate aduce la cunoştinţă publică informaţiile pe
care le deţine. Alin. (9) şi (10) se referă la aprobarea procedurii de aducere la cunoştinţa publică a informaţiilor deţinute
de organul fiscal, respectiv la condiţiile în care se poate realiza prelucrarea datelor cu caracter personal.
– Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007; cu modificările şi
completările ulterioare);
– OPANAF nr. 2151/2011 privind înscrierea pe documente a numărului de înregistrare ca operator de date cu caracter
personal (publicat în M. Of. nr. 390 din 3 iunie 2011).... citeste mai departe (1-2)
Art. 12: Buna-credinţă
(1)Relaţiile dintre contribuabil/plătitor şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă.
(2)Contribuabilul/Plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile şi să îşi exercite drepturile potrivit scopului în vederea
căruia au fost recunoscute de lege şi să declare corect datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate.
(3)Organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a
creanţelor fiscale aflată în derulare.
(4)Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.
Art. 12: Buna-credinţă

Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării
cerinţelor legii.
1.
Principiu. În sensul art. 12 NCPF, în scopul aplicării legii, relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie
fundamentate pe bună-credinţă, aceasta presupunând ca atât organul fiscal, cât şi contribuabilul să pornească de la scopul
urmărit de legiuitor, şi nu de la „înţelesul” constatării existenţei „neapărat” a unor fapte ilicite, respectiv de la ascunderea
unor date contabile ori a unor acte şi fapte cu relevanţă fiscală, în vederea îngreunării activităţii organului fiscal. În rest,
cel puţin formal, există un trinom al ideilor:
– contribuabilul/plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege (inclusiv sub aspectul furnizării
informaţiilor solicitate de organul fiscal) şi să-şi exercite drepturile potrivit scopului în vederea cărora acestea au fost
recunoscute de lege;
– organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului;
– buna-credinţă a contribuabililor se prezumă (prezumţia fiind una relativă).... citeste mai departe (1-2)
1.
Constituţia descrie buna-credinţă ca fiind obligaţia subiectelor de drept de a respecta limitele materiale şi juridice ale
drepturilor lor, astfel încât să fie preîntâmpinată o exercitare abuzivă a drepturilor.
2.
O noţiune frecvent utilizată în dreptul fiscal (vezi Legea evaziunii fiscale nr. 241/2005) este cea de „rea-credinţă”, noţiune
ce nu a fost detaliată de legiuitor, astfel că a revenit doctrinei şi jurisprudenţei sarcina de a o explica.
3.
Buna-credinţă exclude abuzul de drept, presupunând îndeplinirea obligaţiilor/exercitarea drepturilor de către
contribuabil potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege, respectiv declararea corectă a informaţiilor
privitoare la obligaţiile fiscale datorate.
4.
Potrivit alin. (3) (nou introdus), buna-credinţă a organului fiscal ar trebui să se manifeste în respectarea drepturilor
contribuabilului, în procedura de administrare a creanţelor fiscale. În acest context, alin. (4) dezvoltă conceptul de bună-
credinţă în sensul că buna-credinţă a contribuabililor se prezumă (până la proba contrarie). Această prevedere reprezintă,
teoretic, un pas înainte faţă de vechea reglementare.... citeste mai departe (1-4)
CAPITOLUL III: Aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale
Art. 13: Interpretarea legii
(1)Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege.
(2)În cazul în care voinţa legiuitorului nu reiese clar din textul legii, la stabilirea voinţei legiuitorului se ţine seama de
scopul emiterii actului normativ astfel cum acesta reiese din documentele publice ce însoţesc actul normativ în procesul
de elaborare, dezbatere şi aprobare.
(3)Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul legii.
(4)Prevederile legislaţiei fiscale susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul în care corespund cel mai
bine obiectului şi scopului legii.
(5)Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea
produce niciunul.
(6)Dacă după aplicarea regulilor de interpretare prevăzute la alin. (1)-(5), prevederile legislaţiei fiscale rămân neclare,
acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/plătitorului.
compara cu Art. 13 din titlul I, capitolul III din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 13: Interpretarea legii

Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege.
1.
Reguli generale. Art. 13 NCPF propune câteva reguli de interpretare a legislaţiei fiscale, în următoarea succesiune:
– interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului, aşa cum este exprimată în lege [art. 13 alin.
(1) NCPF];
– în cazul în care voinţa legiuitorului nu reiese clar din textul legii, la stabilirea voinţei legiuitorului se ţine seama de
scopul emiterii actului normativ, astfel cum acesta reiese din documentele publice ce însoţesc actul normativ în procesul
de elaborare, dezbatere şi aprobare [art. 13 alin. (2) NCPF]; spre pildă, pot fi avute în vedere expunerile de motive ale
actelor normative, rapoartele comisiilor parlamentare de specialitate etc.;
– prevederile legislaţiei fiscale se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul legii
[art. 13 alin. (3) NCPF];
– prevederile legislaţiei fiscale susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul în care corespund cel mai
bine obiectului şi scopului legii [art. 13 alin. (4) NCPF];... citeste mai departe (1-2)
1.
Interpretarea legislaţiei fiscale presupune o analiză sistematică a textului, cu respectarea voinţei legiuitorului, aşa cum a
fost reflectată în lege (n.a. – inclusiv în ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă). Din economia textului art. 13 rezultă unele
aspecte de reţinut:
- actele normative de aplicare şi/sau interpretare nu pot excede textului legal interpretat;
- identificarea voinţei legiuitorului necesită o analiză sistematică a legii, dar şi a unor materiale ajutătoare (note de
fundamentare a ordonanţelor, expunerea de motive a legilor, stenogramele şedinţelor parlamentare în comisii sau plen
etc.);
- aplicarea unor acte normative de ordin inferior care adaugă la lege încalcă prevederile acestui articol.
2.
Interpretarea unor dispoziţii legale, preluate din legislaţia comunitară (directive sau regulamente) este rezervată Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene (actualmente Curtea de Justiţie a Uniunii Europene). În acest domeniu, jurisprudenţa
CJCE este izvor de drept, spre deosebire de jurisprudenţa naţională.... citeste mai departe (1-4)
Art. 14: Prevalenţa conţinutului economic al situaţiilor relevante din punct de vedere fiscal
(1)Veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale indiferent dacă sunt obţinute din acte
sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.
(2)Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanţă cu realitatea lor
economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile prezentului cod. Atunci când există diferenţe între
fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste
operaţiuni sau tranzacţii, cu respectarea fondului economic al acestora.
(3)Organul fiscal stabileşte tratamentul fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar prevederile legislaţiei fiscale,
tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea respectivă îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi
legale.
Art. 14: Criteriile economice

(1) Veniturile, alte beneficii şi valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent dacă sunt obţinute din activităţi ce
îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.
(2) Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal după conţinutul lor economic.
1.
Reguli generale. În fapt, art. 14 NCPF pune la dispoziţia organelor fiscale un text programatic pentru redefinirea, uneori
necontrolată, a stării de fapt fiscale. Practic, din lectura tuturor celor trei alineate, transpare poziţia de forţă pe care este
plasat organul fiscal, acesta fiind îndreptăţit, potrivit legii, să procedeze la reconsiderarea stării de fapt fiscale, în scopul
impozitării veniturilor sau bunurilor persoanelor fizice, persoanelor juridice sau entităţilor fără personalitate juridică.
În opinia noastră, trebuie însă observate, cu acelaşi interes, şi minimele norme de protecţie aflate la dispoziţia
contribuabilului:
– realitatea economică trebuie apreciată doar pe baza probelor administrate [art. 14 alin. (2) NCPF];
– observând şi dispoziţiile art. 12 NCPF, orice redefinire fiscală a unor operaţiuni trebuie să se facă respectându-se
principiul bunei-credinţe;
– contribuabilul trebuie să fie, prin considerarea art. 5, 6, 7 şi 9 NCPF, un participant activ la procedură, a cărui voce să fie
auzită şi ale cărui argumente să fie ascultate; cu alte cuvinte, contribuabilul poate şi trebuie să contribuie chiar el la
clarificarea stării de fapt fiscale.... citeste mai departe (1-2)
1.
Acest articol reprezintă fundamentul reconsiderării/ reîncadrării operaţiunilor economice, aşa cum prevede art. 11 alin.
(1) Cod fiscal, respectiv sancţionării abuzului de drept (în domeniul TVA) aşa cum se prevede la art. 11 alin. (12) Cod fiscal.
2.
Dispoziţiile art. 14 par să nu fie corelate cu prevederile Legii nr. 12/1990, republicată (art. 3), care dispun confiscarea
veniturilor din activităţi comerciale ilicite (neautorizate). Mai trebuie adăugat că sfera de aplicare a Legii nr. 12/1990 este
insuficient delimitată în practică.
3.
Alin. (3) – nou introdus – reprezintă o schimbare esenţială, având ca efect previzibil eliminarea criteriului legalităţii
operaţiunii atunci când se analizează dreptul de deducere a unei cheltuieli ori a taxei pe valoare adăugată aferente unei
achiziţii de bunuri sau serviciui.
– Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii
ilicite, republicată (M. Of. nr. 121 din 18 februarie 2014);... citeste mai departe (1-3)
Art. 15: Eludarea legislaţiei fiscale
(1)În cazul în care, eludându-se scopul legislaţiei fiscale, obligaţia fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza
de impozitare reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală corelativă sunt cele legal determinate.
(2)Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 21.
Art. 15: Eludarea legislaţiei fiscale

(1) În cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligaţia fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de
impunere reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală corelativă sunt cele legal determinate.
(2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 23.
1.
Regula generală. Pe fondul unei lipse de imaginaţie fiscală, legiuitorul a preluat în noul Cod de procedură fiscală art. 15
VCPF. Textul a fost de altfel criticat în urmă cu un deceniu în doctrină122 tocmai datorită formulării sale defectuoase, care
ar fi trebuit să-l facă neeligibil pentru inserarea în noua reglementare. Cel mai probabil, acest text a fost considerat la
momentul adoptării O.G. nr. 92/2003 drept fundamentul teoretic al unei acţiuni de reverificare fiscală, în situaţiile în care
s-ar fi făcut dovada „eludării scopului legislaţiei fiscale”. El a fost însă arareori folosit, motiv pentru care jurisprudenţa
circumscrisă aplicării art. 15 VCPF este practic inexistentă şi nu ne ajută să „descrifrăm” sensul reglementării sau să
înţelegem în ce manieră a fost aplicat – dacă a fost aplicat – acest articol. Rămâne deci să ne referim, sec, la textul noului
art. 15, de unde decurg următoarele:... citeste mai departe (1-2)
1.
Art. 14 şi 15 (coroborate cu art. 11 Cod fiscal) reprezintă aplicarea în practica fiscală a principiului prevalenţei naturii
operaţiunii economice asupra formei juridice a acesteia („substance over form”). Acest articol a avut, cel mai probabil, ca
scop prevenirea abuzului de drept, instituţie juridică de origine franceză (abus de droit), preluată şi în Noul Cod civil.
2.
Eludarea „scopului” legii fiscale nu poate afecta dreptul contribuabilului de a alege varianta legală care răspunde cel mai
bine intereselor sale, inclusiv în sensul reducerii sarcinii fiscale. În opinia noastră, art. 15 are drept „ţintă” situaţiile de
simulare a realităţii fiscale care sunt sancţionate atât de Codul civil (simulaţia), cât şi de Codul fiscal (art. 11).
3.
Eludarea legislaţiei fiscale este o noţiune fără corespondent în legislaţia noastră. Deşi nu se poate pune semnul egalităţii
între „eludare” şi „evaziune”, acestea par sa producă efecte (fiscale) similare (a se vedea Legea nr. 241/2005 – Anexa 10)....
citeste mai departe (1-4)
TITLUL II: Raportul juridic fiscal
CAPITOLUL I: Dispoziţii privind raportul juridic fiscal
Art. 16: Conţinutul raportului juridic fiscal
(1)Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de drept procedural fiscal.
(2)Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele
fiscale.
(3)Raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu
administrarea creanţelor fiscale.
compara cu Art. 16 din titlul I, capitolul IV din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 16: Conţinutul raportului de drept procedural fiscal

Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea
modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept
material fiscal.
1.
Preliminarii. Raportul juridic, privit în general, este acea relaţie socială/umană care, intrând sub incidenţa normei
juridice, devine o relaţie juridică. Structural, raportul juridic reuneşte trei elemente distincte: subiecţii (părţile),
conţinutul şi obiectul. Subiecţi ai raportului juridic pot fi persoane fizice şi/sau persoane juridice, având capacitate
juridică deplină. Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor. În conţinutul raportului
juridic intră drepturile şi obligaţiile părţilor, iar obiectul raportului juridic este diferit în funcţie de ramura de drept sau
domeniul în care se încheie raportul juridic.
2.
Noua reglementare. Faţă de vechiul Cod de procedură fiscală care, prin art. 16 – denumit „Conţinutul raportului de drept
procedural fiscal”, statua într-o manieră cvasiconfuză că „Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile şi
obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi
stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal”124, noua reglementare stabileşte corect
că sintagma raport juridic fiscal125 cuprinde două categorii distincte de raporturi juridice: una generală, reprezentată de
raportul de drept material fiscal, în care se cuprind toate drepturile şi obligaţiile care se nasc, se modifică şi se sting în
legătură cu creanţele fiscale, şi, respectiv, una specială, reprezentată de raportul de drept procedural fiscal, în conţinutul
căruia se regăsesc toate drepturile şi obligaţiile care se stabilesc şi se derulează în legătură cu administrarea creanţelor
fiscale126.... citeste mai departe (1-4)
1.
Art. 16 a fost reformulat integral. Noul Cod de procedură fiscală defineşte raportul de drept material fiscal, reglementat,
de regulă, de Codul fiscal („totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale”) şi raportul de
drept procedural fiscal („totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu administrarea creanţelor fiscale”),
care face obiectul Codului de procedură fiscală.
2.
Genul proxim al raportului juridic de drept procedural fiscal este raportul juridic (vezi D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit.,
p. 37). Ca orice raport juridic, raportul de drept procedural fiscal are trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiectele sunt creditorul şi debitorul (vezi art. 17 Cod procedură fiscală). Conţinutul constă în drepturile şi obligaţiile
părţilor (creditorul are un drept de creanţă, debitorul are datoria/obligaţia prevăzută de legea fiscală). Obiectul constă
într-o prestaţie (legată de administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor sau altor sume datorate bugetului consolidat
al statului) sau într-o abţinere (non-acţiune).... citeste mai departe (1-2)
Art. 17: Subiectele raportului juridic fiscal
(1)Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile
administrativ-teritoriale ale municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi
obligaţii în cadrul acestui raport.
(2)Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin A.N.A.F. şi unităţile subordonate acesteia, cu excepţia
cazului când legea stabileşte o altă autoritate în acest sens.
(3)Unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, sunt
reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în
limita atribuţiilor delegate de către autorităţile respective.
Art. 17: Subiectele raportului juridic fiscal

(1) Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile
administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 , republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în
cadrul acestui raport.
(2) Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează
impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii.
(3) Statul este reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi
unităţile sale subordonate cu personalitate juridică.
(4) Unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt
reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în
limita atribuţiilor delegate de către autorităţile respective.
(5) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile subordonate acesteia, precum şi compartimentele de specialitate
ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt denumite în prezentul cod organe fiscale.
1.
Preliminarii. În principiu, subiecte ale raportului juridic fiscal pot fi persoanele juridice şi persoanele fizice care au
calitatea de subiect de drept conferită/recunoscută prin lege, adică acele persoane care au capacitate juridică deplină. Prin
excepţie de la această regulă, legislaţia administrativ-fiscală (în principal, Codul fiscal) permite şi unor entităţi juridice
care nu îndeplinesc condiţia sus-menţionată (entităţi care nu au personalitate juridică) să intre în raporturi juridice
fiscale, în măsura în care dobândesc drepturi sau li se instituie obligaţii în cadrul respectivelor raporturi sociale.
2.
Noua reglementare. Ca şi în vechea reglementare, art. 17 NCPF grupează subiectele raportului juridic fiscal pe două
categorii: statul şi unităţile administrativ-teritoriale, respectiv contribuabilul/plătitorul şi alte persoane care dobândesc
drepturi şi obligaţii în raportul juridic fiscal127.... citeste mai departe (1-8)
1.
În doctrină, s-a semnalat lipsa de consistenţă terminologică cu privire la termenul de „raport juridic fiscal”, „raport de
drept procedural fiscal”, „raport de drept material fiscal”, punându-se totuşi semnul de egalitate între aceşti termeni (D.
Dascălu, C. Alexandru, op. cit.).
2.
Subiectele raportului juridic fiscal sunt:
– statul (pentru bugetul de stat), reprezentat prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ori prin altă autoritate,
prevăzută;
– unităţile administrativ-teritoriale (pentru veniturile bugetelor locale);
– contribuabilul – persoană fizică sau juridică sau orice entitate fără personalitate juridică care are obligaţii fiscale de
natura veniturilor bugetului general consolidat (de exemplu, sucursala unei firme străine);
– alte persoane care dobândesc drepturi sau obligaţii în cadrul raportului juridic (a se vedea şi comentariul următor şi
dispoziţiile privind fiducia din Noul Cod civil).... citeste mai departe (1-3)
Art. 18: Împuterniciţii
(1)În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul/plătitorul poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Conţinutul şi limitele
reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de lege, după caz. Desemnarea unui împuternicit nu îl
împiedică pe contribuabil/plătitor să îşi îndeplinească personal obligaţiile prevăzute de legislaţia fiscală, chiar dacă nu a
procedat la revocarea împuternicirii potrivit alin. (2).
(2)Împuternicitul este obligat să depună la organul fiscal actul de împuternicire, în original sau în copie legalizată.
Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data depunerii actului de revocare, în original sau în copie
legalizată.
(3)În cazul reprezentării contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal prin avocat, forma şi conţinutul
împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
(4)Contribuabilul/Plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţii la organul fiscal,
trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România, care să îndeplinească, în numele şi din patrimoniul
contribuabilului/plătitorului, obligaţiile acestuia din urmă faţă de organul fiscal.
(5)Dispoziţiile alin. (4) nu se aplică:
a)contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat membru al Uniunii Europene, respectiv al Spaţiului
Economic European;
b)contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat care este parte a unui instrument juridic internaţional
semnat de România şi care cuprinde prevederi privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi recuperarea
creanţelor fiscale.
(6)Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi reprezentanţilor fiscali desemnaţi potrivit Codului fiscal, dacă legea
nu prevede altfel.
Art. 18: Împuterniciţii

(1) În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Conţinutul şi limitele
reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de lege, după caz. Desemnarea unui împuternicit nu îl
împiedică pe contribuabil să îşi îndeplinească personal obligaţiile fiscale, chiar dacă nu a procedat la revocarea
împuternicirii potrivit alin. (2).
(2) Împuternicitul este obligat să depună la organul fiscal actul de împuternicire, în original sau în copie legalizată.
Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data depunerii actului de revocare
(3) În cazul reprezentării contribuabililor în relaţiile cu organele fiscale prin avocat, forma şi conţinutul împuternicirii
sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
(4) Contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţii la organele fiscale, trebuie să
desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România, care să îndeplinească, în numele şi din averea
contribuabilului, obligaţiile acestuia din urmă faţă de organul fiscal.
(41
) Dispoziţiile alin. (4) nu se aplică:
a) contribuabililor care au rezidenţa într-un stat membru al Uniunii Europene, respectiv al Spaţiului Economic European;
b) contribuabililor care au rezidenţa într-un stat care este parte a unui instrument juridic internaţional semnat de
România şi care cuprinde prevederi privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi recuperarea creanţelor
fiscale.
(5) Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi reprezentanţilor fiscali desemnaţi potrivit Codului fiscal, dacă legea
nu prevede altfel.
1.
Preliminarii. În dreptul comun, împuternicirea pentru reprezentare se numeşte mandat142, iar înscrisul care o constată
se numeşte contract de mandat sau procură143. În materie fiscală, împuterniciţii sunt persoanele care îi pot reprezenta pe
contribuabili în relaţiile lor cu organele fiscale. Noul Cod de procedură fiscală stabileşte, ceva mai amănunţit decât vechiul
Cod, cadrul legal în care se derulează raporturile dintre contribuabili/plătitori şi împuterniciţii acestora.
2.
Conţinutul şi limitele reprezentării. Reprezentarea contribuabilului în relaţia sa cu organul fiscal se face în temeiul unui
mandat care poate fi general (atunci când împuternicitul este mandatat să se ocupe de toate problemene fiscale ale
contribuabilului) sau special (în cazul în care împuternicitului i se încredinţează o singură operaţiune juridică). De regulă,
contribuabilul nu este obligat să-şi desemneze un împuternicit. Atunci când contribuabilul îşi desemnează un
împuternicit, limitele reprezentării se stabilesc, în condiţiile legii, prin împuternicire. În cazul reprezentării
contribuabilului printr-un avocat, forma şi conţinutul împuternicirii trebuie să respecte condiţiile prevăzute de legea
specială privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Pentru a-şi putea îndeplini mandatul, împuternicitul este
obligat să depună la organul fiscal actul de împuternicire, în original sau în copie legalizată. Desemnarea unui
împuternicit însă nu îl împiedică pe contribuabil să îşi îndeplinească personal obligaţiile prevăzute de legislaţia fiscală,
chiar şi atunci când nu a revocat împuternicirea, potrivit legii. Revocarea împuternicirii operează de la data depunerii
actului de revocare la organul fiscal, în original sau în copie legalizată.... citeste mai departe (1-3)
1.
Deşi există o lege specială privind activitatea de reprezentare fiscală (OG nr. 71/2001), situaţia
împuterniciţilor/reprezentanţilor este complicată în practică. Prin similitudine cu statutul avocaţilor (reprezentarea în
instanţă reglementată de Codul de procedură civilă), activitatea de reprezentare în faţa organelor fiscale ar trebui
rezervată profesioniştilor autorizaţi conform OG nr. 71/2001 (consultanţilor fiscali).
2.
Începând cu data intrării în vigoare a OUG nr. 46/2009, actul de împuternicire nu mai trebuie întocmit obligatoriu în
formă autentică (la notariat). Originalul (în formă scrisă) trebuie prezentat obligatoriu organului fiscal competent, înainte
de începerea mandatului.
3.
Împuternicirea avocaţială se întocmeşte şi se prezintă în două exemplare. Originalul se prezintă/depune la autoritatea
fiscală.
4.... citeste mai departe (1-5)
Art. 19: Numirea curatorului fiscal
(1)Dacă nu există un împuternicit potrivit art. 18 alin. (1)-(4) organul fiscal, în condiţiile legii, solicită instanţei
judecătoreşti competente numirea unui curator fiscal pentru:
a)contribuabilul/plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de desemnare a unui
împuternicit potrivit art. 18 alin. (4);
b)contribuabilul/plătitorul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care, din cauza bolii, unei infirmităţi,
bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, şi din cauza arestului preventiv sau a încarcerării în penitenciar, nu poate să îşi
exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin potrivit legii.
(2)Pentru activitatea sa, curatorul fiscal este remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate cheltuielile legate de această
reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.
Art. 19: Numirea curatorului fiscal

(1) Dacă nu există un împuternicit potrivit art. 18, organul fiscal, în condiţiile legii, va solicita instanţei judecătoreşti
competente numirea unui curator fiscal pentru contribuabilul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care,
din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, nu poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească
personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin potrivit legii.
(2) Pentru activitatea sa curatorul fiscal va fi remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate cheltuielile legate de această
reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.
1.
Preliminarii. Art. 19 NCPF, similar articolului cu acelaşi număr din vechiul Cod de procedură fiscală, se referă la o situaţie
întâlnită în dreptul fiscal: curatela fiscală. Vom reţine în prealabil că, din punct de vedere terminologic, curatorul este
acea persoană care administrează temporar bunurile altuia, de regulă, în schimbul unei remuneraţii. În principiu, poate fi
numită curator orice persoană fizică având capacitate de exerciţiu deplină şi care este în măsură să îndeplinească această
sarcină.
2.
Noua reglementare. Ca şi în vechiul Cod, numirea curatorului fiscal se face de către instanţa judecătorească teritorial
competentă, la solicitarea organului fiscal, în următoarele cazuri:
a) când nu există un împuternicit desemnat de contribuabilul fără domiciliul fiscal în România;
b) când contribuabilul este absent şi nu are un domiciliu fiscal cunoscut;... citeste mai departe (1-3)
1.
Curatela fiscală reprezintă o categorie specială de reprezentare. Se înţelege din text că un curator fiscal nu poate fi numit
decât prin hotărâre judecătorească, la solicitarea organului fiscal.
2.
În doctrină, s-a evaluat întinderea drepturilor şi obligaţiilor curatorului fiscal prin comparaţie cu curatela din dreptul
comun (D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit., pp. 50-51).
– Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată (M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011; cu modificările şi completările
ulterioare).
Art. 20: Obligaţiile reprezentanţilor legali
(1)Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără
personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau
entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor
reprezentate din acele mijloace pe care le administrează.
(2)În cazul în care, din orice motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică nu sunt achitate potrivit
alin. (1), asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora.
Art. 20: Obligaţiile reprezentanţilor legali

(1) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi
să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora.
(2) În cazul în care, din orice motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică nu sunt achitate potrivit
alin. (1), asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora.
1.
Preliminarii. Reprezentantul este persoana care încheie, prin reprezentare, un act juridic în numele şi pe seama unei alte
persoane, numită reprezentat. Reprezentantul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, precum şi să aibă intenţia şi
puterea de a reprezenta. Orice reprezentant, legal sau convenţional, desemnat trebuie să-şi îndeplinească cu corectitudine
toate obligaţiile pe care şi le-a asumat.
2.
Obligaţiile reprezentanţilor. Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai
asocierilor fără personalitate juridică sunt deopotrivă datori să îndeplinească toate obligaţiile care le revin, potrivit legii,
persoanelor sau entităţilor reprezentate. Reprezentanţii îndeplinesc obligaţiile fiscale în numele şi din averea celor pe
care îi reprezintă. Reprezentanţii legali răspund personal pentru neîndeplinirea corectă şi la termen a obligaţiilor celor
reprezentaţi. În cazul reprezentanţilor convenţionali, pentru neîndeplinirea, din orice motiv, a obligaţiilor fiscale de plată
ale asocierilor fără personalitate juridică, asociaţii urmează să răspundă solidar pentru îndeplinirea respectivelor
obligaţii151.... citeste mai departe (1-2)
1.
Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice sunt, în fapt, împuterniciţi în sensul art. 18 Cod procedură fiscală, al
căror mandat este stabilit potrivit legii aplicabile.
2.
În cazul asocierilor fără personalitate juridică, prevederile art. 20 trebuie corelate cu cele ale Codului fiscal. Din această
cauză, pot apărea probleme practice în cazul asocierilor în participaţiune în care rolul asociatului secundar (ascuns, ocult)
se limitează în a pune în asociere bunuri în scopul obţinerii de profit. Prin aplicarea literală a alin. (2) al art. 20 Cod
procedură fiscală, acest asociat ar urma să fie ţinut responsabil pentru obligaţiile neachitate de asociatul principal (făţiş).
Această interpretare a fost analizată în doctrină (D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit., pp. 56-58), concluzionându-se că
prevederile art. 20 alin. (2) Cod procedură fiscală nu se aplică în cazul asocierilor în participaţiune.... citeste mai departe
(1-2)
CAPITOLUL II: Dispoziţii generale privind raportul sarcinii fiscale
Art. 21: Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale
(1)Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care,
potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este
îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea.
(2)Potrivit alin. (1), se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată sau dreptul
contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea.
compara cu Art. 23 din titlul II, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 23: Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale

(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care,
potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
(2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.
1.
Preliminarii. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv cu conţinut patrimonial, în temeiul căruia subiectul activ al
raportului juridic, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să dea, să facă sau să nu facă
ceva concret. Corelativ dreptului de creanţă, obligaţia reprezintă datoria pe care o are debitorul de a executa faţă de
creditor o prestaţie determinată. În materie fiscală, de regulă, creditor este statul sau o unitate administrativ-teritorială,
iar contribuabilul este debitor. Există anumite situaţii când rolurile se inversează, contribuabilul devenind creditor, iar
statul ori unitatea administrativ-teritorială debitor.
2.
Nas¸terea creanţelor s¸i obligaţiilor fiscale. În principiu, dreptul de creanţa˘ fiscala˘ s¸i obligaţia fiscala˘ corelativa˘ se
nasc i^n momentul i^n care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le genereaza˘ sau i^n momentul la care
contribuabilul/pla˘titorul este i^ndrepta˘ţit, potrivit legii, sa˘ ceara˘ restituirea unei sume plătite, dar nedatorate.
Distingem două situaţii: prima este cea în care dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă se nasc în momentul în care
se constituie baza de impozitare care le generează (obţinerea unui venit, dobândirea unui bun, prestarea unui serviciu
etc.); cea de-a doua situaţie este marcată de momentul în care contribuabilul care a plătit un impozit, o taxă etc. pe care nu
o datora (ori nu o datora în cuantumul achitat) este îndreptăţit să ceară restituirea plăţii nedatorate. Astfel, pentru fiecare
situaţie în parte, se naşte dreptul organului fiscal de a determina şi stabili obligaţia fiscală pe care trebuie să o
îndeplinească contribuabilul, respectiv se naşte dreptul contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea sumei
achitate la buget, dar nedatorată.... citeste mai departe (1-5)
1.
Art. 21 are un rol interpretativ şi stabileşte regula conform căreia naşterea dreptului de creanţă fiscală (şi a obligaţiilor
corelative) are loc la momentul în care se constituie baza de impunere. De exemplu, în cazul salariilor, obligaţiile fiscale
iau naştere la data la care se datorează drepturile salariale. Totuşi, pentru majoritatea creanţelor fiscale, există prevederi
legale specifice care stabilesc momentul în care iau naştere obligaţiile fiscale (de exemplu, prevederile privind
exigibilitatea TVA din Codul fiscal).
2.
În legislaţia de inspiraţie comunitară, naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale este descrisă prin termeni specifici: fapt
generator, exigibilitatea taxei (sau a plăţii taxei) – a se vedea, în acest sens, titlurile VII şi VIII din Codul fiscal.
3.
Art. 21 are aplicaţii şi în cazul simulaţiei deoarece creanţele şi obligaţiile fiscale se stabilesc prin raportare la momentul
constituirii bazei de impunere (aferentă bunului sau venitului impozabil), şi nu la momentul în care este descoperită
simulaţia.... citeste mai departe (1-3)
Art. 22: Stingerea creanţelor fiscale
Creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte
modalităţi prevăzute expres de lege.
Art. 24: Stingerea creanţelor fiscale

Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi
prevăzute de lege.
1.
Preliminarii. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române – DEX, prin creanţă se înţelege dreptul creditorului de a
cere debitorului executarea unei obligaţii sau dreptul pe care îl are creditorul asupra unei sume de bani ce i se datorează
(evident, de către un debitor)154. Corelativ, prin obligaţie – potrivit aceluiaşi dicţionar – se înţelege o datorie, o sarcină
obligatorie, un angajament care trebuie îndeplinit. Apreciind ca exact sensul dat prin DEX, trebuie să reţinem că o creanţă
se realizează de către creditor pe seama îndeplinirii obligaţiei de către debitor, în vreme ce obligaţia se stinge de îndată ce
s-a îndeplinit prestaţia de către cel obligat (debitorul)155.
2.
Încasarea/realizarea şi stingerea creanţelor fiscale. Conform Codului de procedură fiscală, atât creanţele, cât şi obligaţiile
se sting, legiuitorul nefăcând cuvenitele distincţii între situaţii diferite. În principiu, creanţele fiscale se
realizează/încasează prin plata efectuată în orice mod de către debitor: benevol, ca urmare a declanşării executării silite,
prin compensare, dare în plată sau restituire. Numai atunci când creanţa nu se poate realiza/încasa – datorită
insolvabilităţii debitorului ori a lipsei de stăruinţă/neglijenţă a creditorului sau când intervine scutirea, anularea sau
prescripţia – putem vorbi despre stingerea dreptului creditorului de a solicita debitorului să-şi îndeplinească obligaţia şi,
deci, despre stingerea creanţelor fiscale.... citeste mai departe (1-2)
1.
Art. 22 enumeră, de principiu, modalităţi de stingere a creanţelor fiscale, incluzând:
– încasarea (plata);
– compensarea;
– executarea silită;
– scutirea;
– anularea;
– prescripţia;
– alte modalităţi prevăzute de lege (de exemplu, darea în plată).
2.
În Codul vamal al UE există denumiri specifice pentru modalităţile de stingere menţionate mai sus (de exemplu, remiterea
datoriei vamale, termen preluat şi în Noul Cod civil).
– Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de instituire a Codului Vamal al Uniunii (J.O. L 269/10.10.2013) – în vigoare de la 1 mai
2016.
Art. 23: Preluarea obligaţiei fiscale
(1)În cazul în care obligaţia fiscală nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următoarele
persoane:
a)moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului, în condiţiile dreptului comun;
b)cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori transformării, după
caz;
c)alte persoane, în condiţiile legii.
(2)Debitorii care preiau obligaţia fiscală potrivit alin. (1) lit. a) şi b) se substituie vechiului debitor, în condiţiile legilor
care reglementează încetarea existenţei persoanelor în cauză.
(3)Persoana fizică care desfăşoară o profesie liberă răspunde pentru obligaţiile fiscale datorate ca urmare a exercitării
profesiei cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru recuperarea creanţelor
fiscale, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2.324 alin. (3) din Codul civil
sunt aplicabile.
(la data 03-Sep-2017 Art. 23, alin. (2) din titlul II, capitolul II completat de Art. I, punctul 4. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Preliminarii. În cazul decesului unui debitor persoană fizică, obligaţiile acestuia, de orice natură, trec asupra
moştenitorilor, dacă succesorii au acceptat moştenirea cu titlu universal156. În cazul reorganizării sau încetării persoanei
juridice, prin divizare, fuziune, comasare sau transformare, operează o transmisiune universală sau cu titlu universal,
astfel că persoana sau persoanele juridice dobânditoare răspund fie total, fie în raport cu activul primit de fiecare faţă de
creditorii fostei persoane juridice.
2.
Noua reglementare. În acord cu regulile din dreptul comun, noul Cod de procedură fiscală stabileşte că, în cazul i^n care
obligaţia fiscala˘ nu a fost i^ndeplinita˘ de debitor, devin debitori, i^n condiţiile legii, urma˘toarele persoane: a)
mos¸tenitorul care a acceptat succesiunea debitorului, i^n condiţiile dreptului comun; b) cel care preia, i^n tot sau i^n
parte, drepturile s¸i obligaţiile debitorului supus diviza˘rii, fuziunii ori transforma˘rii, dupa˘ caz; c) alte persoane, i^n
condiţiile legii. Debitorii subsecvenţi care preiau obligaţiile fiscale neîndeplinite se substituie vechilor debitori, cu
respectarea condiţiilor legale privind i^ncetarea existenţei persoanelor i^n cauza˘.... citeste mai departe (1-3)
1.
Creditorii sunt, de regulă, statul (reprezentat, potrivit legii, de Ministerul Finanţelor Publice, respectiv de Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală) sau autorităţile administraţiei locale.
Debitorii sunt acele persoane care au obligaţia corelativă de plată (stingere) a creanţei fiscale. Obligaţia de plată a
debitorului este preluată de succesorii acestuia sau de alte persoane care şi-au asumat plata creanţei, cum sunt:
– moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor (persoană fizică);
– succesorul persoanei juridice dizolvate ca urmare a divizării, fuziunii sau reorganizării judiciare, după caz;
– fideiusorul (persoana care îşi asumă obligaţia de plată);
– persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale privind falimentul (insolvenţa).
2.
Din punct de vedere juridic, sediul secundar nu are personalitate distinctă de persoana care l-a înfiinţat (este un
dezmembrământ). Menţionarea persoanei juridice, ca fiind codebitor pentru plata obligaţiilor fiscale datorate de sediile
secundare ale acesteia are ca scop evidenţierea legăturii directe între sediul secundar şi persoana care l-a înfiinţat....
Art. 24: Garantarea obligaţiei fiscale
(1)Pentru obligaţiile fiscale ale debitorului răspunde ca debitor garant, cu renunţarea la beneficiul discuţiunii şi
diviziunii:
a)persoana care îşi asumă obligaţia de plată printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă
autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată, în limita sumei garantate şi a sumei realizate din
valorificarea garanţiei;
b)persoana juridică pentru obligaţiile fiscale datorate, potrivit legii, de sediile secundare ale acesteia.
(2)Organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către debitorul garant.
(3)Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:
a)prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central;
b)prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice, în
cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local.
b)prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, în
cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local.
(la data 01-Jan-2016 Art. 24, alin. (3), litera B. din titlul II, capitolul II modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
1.
Preliminarii. Garantarea obligaţiilor desemnează ansamblul mijloacelor juridice prin care creditorul se asigură în
vederea realizării creanţei care i se cuvine. Garanţiile obligaţiilor sunt, în fapt, accesorii unui raport obligaţional şi
urmăresc încasarea creanţei chiar şi în eventualitatea insolvabilităţii debitorului. Aceste garanţii cuprind: a) mijloace
preventive menite să conserve anumite bunuri ale debitorului în vederea executării silite a creanţei legate de acestea; b)
garanţiile propriu-zise, care asigură creditorului garantat o situaţie avantajoasă faţă de ceilalţi creditori (chirografari) cu
ocazia executării silite. Garanţiile obligaţiilor pot fi personale (fideiusiunea) sau reale (gajul, ipoteca, privilegiul).
2.
Garantarea obligaţiilor fiscale. Noul Cod de procedură fiscală prevede că, pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale ale
debitorului, ra˘spunde ca debitor garant, cu renunţarea la beneficiul discuţiunii158 s¸i diviziunii159: a) persoana care
i^s¸i asuma˘ obligaţia de plata˘ printr-un angajament de plata˘ sau printr-un alt act i^ncheiat i^n forma˘ autentica˘, cu
asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plata˘, i^n limita sumei garantate s¸i a sumei realizate din
valorificarea garanţiei; b) persoana juridica˘ pentru obligaţiile fiscale datorate, potrivit legii, de sediile secundare ale
acesteia. Prin urmare, debitorul garant (fideiusorul160) trebuie să se angajeze în scris şi să ofere garanţii reale de o
valoare egală cu suma garantată, respectiv suma ce se va realiza din valorificarea garanţiei depuse. În ce priveşte persoana
juridică, aceasta este obligată să răspundă – ca debitor garant – pentru obligaţiile fiscale ale sediilor sale secundare, în
măsura în care acestea nu-şi pot îndeplini propriile obligaţii fiscale. Persoanei juridice-mamă îi revine îndatorirea
garantării obligaţiilor fiscale ale sediilor secundare în virtutea personalităţii juridice (a calităţii de subiect de drept
distinct) pe care o are şi în temeiul căreia răspunde pentru datoriile entităţilor subordonate (care, prin ipoteză, nu au
personalitate juridică proprie).... citeste mai departe (1-3)
Art. 25: Răspunderea solidară
(1)Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:
a)asociaţii din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale, pentru obligaţiile fiscale
datorate de acestea, în condiţiile prevăzute la art. 20, alături de reprezentanţii legali care, cu rea-credinţă, au determinat
nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă;
b)terţii popriţi, în situaţiile prevăzute la art. 236 alin. (9), (11), (13), (14) şi (18), în limita sumelor sustrase
indisponibilizării;
c)reprezentantul legal al contribuabilului care, cu rea-credinţă, declară băncii, potrivit art. 236 alin. (14) lit. a), că nu
deţine alte disponibilităţi băneşti.
d)emitentul scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie ori instituţia care a confirmat scrisoarea de
garanţie/poliţa de asigurare de garanţie potrivit art. 211 lit. b), în cazul în care nu a virat, potrivit legii, sumele de bani în
conturile de venituri bugetare la solicitarea organului fiscal. Dispoziţiile art. 2.321 alin. (3) din Codul civil rămân
aplicabile.
(la data 03-Sep-2017 Art. 25, alin. (1), litera C. din titlul II, capitolul II completat de Art. I, punctul 5. din Ordonanta
30/2017 )
(2)Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar
cu acesta următoarele persoane:
a)persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod
active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;
b)administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare
prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
c)administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere
instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase
neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă
a obligaţiilor fiscale;
e)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de
bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.
(21)Pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei răspund
solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligaţii.
(la data 03-Sep-2017 Art. 25, alin. (2) din titlul II, capitolul II completat de Art. I, punctul 6. din Ordonanta 30/2017 )
(3)Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat
insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este
îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a)dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active
reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor dobânditorului;
b)are sau a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au
raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor;
c)are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii
de servicii ai debitorului.
(4)În înţelesul alin. (3), termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a)control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor unei societăţi ori a unei asociaţii sau
fundaţii, fie în consiliul de administraţie al unei societăţi ori consiliul director al unei asociaţii sau fundaţii;
b)control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane.
(5)Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei
pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare.
(1) Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:

a) asociaţii din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale, pentru obligaţiile fiscale
datorate de acestea, în condiţiile prevăzute la art. 20, alături de reprezentanţii legali care, cu rea-credinţă, au determinat
nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă;
b) terţii popriţi, în situaţiile prevăzute la art. 149 alin. (9), (10), (12) şi (15), în limita sumelor sustrase indisponibilizării.
c) reprezentantul legal al contribuabilului care, cu rea-credinţă, declară băncii, potrivit art. 149 alin. (12) lit. a), că nu
deţine alte disponibilităţi băneşti.
(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu
acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod
active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;
b)administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare
prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere
instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase
neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă
a obligaţiilor fiscale;
e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de
bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.
(3) Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent
dacă, directori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel
puţin una dintre următoarele condiţii:
a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabilă a
acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului;
b) are sau a avut raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut
sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor;
c)are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii
de servicii ai debitorului.
(4) În înţelesul alin. (3), termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor unei societăţi comerciale ori a unei
asociaţii sau fundaţii, fie în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale ori consiliul director al unei asociaţii sau
fundaţii;
b) control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane.
1.
Preliminarii. Potrivit dreptului comun, răspunderea solidară este aceea în care mai multe persoane sunt ţinute în
solidar162 la repararea unui prejudiciu. În materia fiscalităţii operează, în principiu, numai solidaritatea pasivă163, cea
care îi priveşte exclusiv pe debitori şi pe cei care îi reprezintă şi/sau garantează.
2.
Noua reglementare. Noul Cod de procedură fiscală preia, în fapt, fără a opera nicio modificare, vechea reglementare
referitoare la răspunderea solidară, cuprinsă în art. 27.
3.
Persoanele care răspund solidar cu debitorul. Astfel, se menţin integral regulile deja existente, potrivit cărora răspund
solidar cu debitorul – pentru obligaţiile fiscale principale s¸i accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat
la baza atragerii ra˘spunderii solidare – următoarele persoane:... citeste mai departe (1-5)
Raspunderea solidara a contribuabililor (Wolters Kluwer)
Prezenta procedură prezintă răspunderea solidară a contribuabililor.
1.
În doctrină, răspunderea solidară generată de starea de insolvabilitate a debitorului a fost calificată ca fiind, mai degrabă,
o răspundere subsidiară (T. Anghel, M. Brăgaru, op. cit., pp. 73-74). O analiză in extenso a răspunderii solidare a fost
realizată de J. Andrei, B. Iacob („Răspunderea solidară în procedura fiscală”) în C.F. nr. 6/2010.
2.
O prevedere nou introdusă este că răspunderea solidară se referă la obligaţiile principale şi accesoriile pentru perioada
pentru care persoanele în cauză au avut calitatea prevăzută de lege şi care a stat la baza atragerii răspunderii solidare.
– Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005 –
Anexa 10);
– OPANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare
reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (publicat în M. Of. nr. 85
din 4 februarie 2014);... citeste mai departe (1-2)
Art. 26: Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii
(1)Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru
fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.
(2)Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei potrivit art. 9. Persoana
are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii.
(3)Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea
persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile.
(4)Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi următoarele:
a)datele de identificare a persoanei răspunzătoare;
b)datele de identificare a debitorului principal;
c)cuantumul şi natura sumelor datorate;
d)termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;
e)temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu
privire la punctul de vedere al persoanei.
(5)Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.
(6)În scopul aplicării măsurilor de executare silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu executoriu la data împlinirii
termenului de plată prevăzut la art. 156 alin. (1).
(7)Stingerea creanţelor fiscale prin oricare modalitate prevăzută de prezentul cod liberează faţă de creditor pe debitor
sau, după caz, pe celelalte persoane răspunzătoare solidar.
(8)Ori de câte ori Codul fiscal sau alte acte normative care reglementează creanţe fiscale prevăd răspunderea solidară a
două sau mai multor persoane pentru aceeaşi creanţă fiscală, titlul de creanţă fiscală se emite pe numele fiecărei persoane
cu menţionarea şi a celorlalte persoane care răspund solidar pentru creanţa respectivă.
(9)Procedura de atragere a răspunderii solidare se aprobă astfel:
cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale.
(la data 01-Jan-2016 Art. 26, alin. (9), litera B. din titlul II, capitolul II modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
Art. 28: Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii

(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 27 se va stabili potrivit dispoziţiilor prezentului articol.
(2) În scopul prevăzut la alin. (1) organul fiscal va întocmi o decizie în care vor fi arătate motivele de fapt şi de drept pentru
care este angajată răspunderea persoanei în cauză. Decizia se va supune spre aprobare conducerii organului fiscal.
(3) Decizia aprobată potrivit alin. (2) constituie titlu de creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare
potrivit art. 27 şi va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), şi următoarele:
a) codul de identificare fiscală a persoanei răspunzătoare, obligată la plata obligaţiei debitorului principal, precum şi orice
alte date de identificare;
b) numele şi prenumele sau denumirea debitorului principal; codul de identificare fiscală; domiciliul sau sediul acestuia,
precum şi orice alte date de identificare;
c) cuantumul şi natura sumelor datorate;
d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;
e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii.
(4) Răspunderea va fi stabilită atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.
(5) Titlul de creanţă prevăzut la alin. (3) se comunică persoanei obligate la plată. Dispoziţiile art. 111 alin. (2) sunt
aplicabile în mod corespunzător.
(6) Titlul de creanţă comunicat potrivit alin. (5) poate fi atacat în condiţiile legii.
1.
Preliminarii. Răspunderea juridică este antrenată atunci când – în orice fel de raport juridic valabil născut şi aflat în
derulare – o parte nu-şi îndeplineşte, cu sau fără vinovăţie, în totalitate sau parţial, obligaţiile asumate. Răspunderea
poate îmbrăca diferite forme: subiectivă (bazată pe culpă) sau obiectivă (independentă de culpă), directă sau indirectă,
individuală sau solidară, pentru fapta proprie sau pentru fapta altei persoane etc.
2.
Noua reglementare. Preluând din vechea reglementare dispoziţiile art. 28, noul Cod de procedură fiscală „îmbogăţeşte”
conţinutul normativ al articolului analizat prin adăugarea unor noi prevederi referitoare la obligativitatea audierii
persoanei căreia urmează a i se stabili răspunderea.
3.
Decizia de angajare a răspunderii solidare. Astfel, reţinem că, la fel ca şi vechea reglementare, noul text de lege – intitulat
„Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii” – face permanent trimitere la articolul precedent (art. 25 privind
răspunderea solidară), ceea ce înseamnă că toate dispoziţiile sale privesc exclusiv răspunderea solidară a contribuabililor.
În aceste condiţii, comentariul va avea în vedere numai aspectele care privesc această formă a răspunderii.... citeste mai
departe (1-5)
Raspunderea solidara a contribuabililor (Wolters Kluwer)
Prezenta procedură prezintă răspunderea solidară a contribuabililor.
1.
Răspunderea solidară este angajată prin decizie emisă de către organul fiscal competent. Aceasta constituie titlu de
creanţă, act administrativ fiscal care poate fi atacat în instanţă potrivit Legii contenciosului administrativ (Legea nr.
554/2004).
2.
Au fost introduse noi prevederi legate de procedura atragerii răspunderii. Organul fiscal are obligaţia de a audia persoana
înaintea emiterii deciziei de atragere a răspunderii. Punctul de vedere al persoanei se emite în termen de 5 zile lucrătoare
de la audiere. În cazul stabilirii răspunderii solidare, este obligatorie audierea persoanei care răspunde solidar cu
debitorul. Lipsa audierii duce la nulitatea deciziei organului fiscal de atragere a răspunderii solidare (un caz special de
anulare a actului administrativ fiscal).
3.
Titlul de creanţă fiscală, în cazul răspunderii solidare, se emite pe numele fiecărei persoane, cu menţionarea şi a celorlalte
persoane care răspund solidar. Stingerea creanţelor fiscale liberează debitorul/celelalte persoane care răspund solidar....
Art. 27: Drepturile şi obligaţiile succesorilor
(1)Drepturile şi obligaţiile din raportul juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în condiţiile dreptului comun,
dispoziţiile art. 23 rămânând aplicabile.
(2)Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul obligaţiei de plată a sumelor ce reprezintă amenzi aplicate, potrivit legii,
debitorului persoană fizică.
Art. 29: Drepturile şi obligaţiile succesorilor

(1) Drepturile şi obligaţiile din raportul juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în condiţiile dreptului comun.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul obligaţiei de plată a sumelor ce reprezintă amenzi aplicate, potrivit legii,
debitorului persoană fizică.
1.
Preliminarii. Potrivit dreptului comun, succesori (moştenitori) sunt persoanele care succed la titulatura şi exerciţiul unor
drepturi ori la preluarea unor obligaţii pe care le-au avut autorii lor.
Succesorul poate fi:
a) universal (cel care, dobândind întreg patrimoniul autorului său, preia atât activul cât şi pasivul patrimonial al lui de
cuius);
b) cu titlu universal (acela care, dobândind de la autorul său numai o cotă-parte din patrimoniu, preia drepturi din activul
patrimonial şi obligaţii din pasivul patrimonial într-un cuantum corespunzător cotei-părţi din patrimoniu pe care a
moştenit-o);
c) cu titlu particular (cel care dobândeşte numai unul sau mai multe drepturi determinate, fără a fi ţinut de obligaţiile
asumate de autorul său)167.... citeste mai departe (1-3)
Art. 28: Dispoziţii privind cesiunea creanţelor fiscale ale contribuabilului/plătitorului
(1)Creanţele fiscale privind drepturi de rambursare sau de restituire ale contribuabilului/plătitorului pot fi cesionate
numai după stabilirea lor prin decizie de restituire.
(la data 27-Nov-2017 Art. 28, alin. (1) din titlul II, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3357/2017 )
(2)Cesiunea produce efecte faţă de organul fiscal competent numai de la data la care aceasta i-a fost notificată.
(3)Desfiinţarea cesiunii sau constatarea nulităţii acesteia ulterior stingerii obligaţiei fiscale nu este opozabilă organului
fiscal.
Art. 30: Dispoziţii privind cesiunea creanţelor fiscale ale contribuabililor

(1) Creanţele principale sau accesorii privind drepturi de rambursare sau de restituire ale contribuabililor, precum şi
sumele afectate garantării executării unei obligaţii fiscale pot fi cesionate numai după stabilirea lor potrivit legii.
(2) Cesiunea produce efecte faţă de organul fiscal competent numai de la data la care aceasta i-a fost notificată.
(3) Desfiinţarea cesiunii sau constatarea nulităţii acesteia ulterior stingerii obligaţiei fiscale nu este opozabilă organului
fiscal.
1.
Preliminarii. Cesiunea de creanţă reprezintă mijlocul specific de transmitere a drepturilor de creanţă; ea presupune un
acord de voinţe, pe temeiul căruia creditorul cedent transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul
său de creanţă unei alte persoane denumite cesionar (care devine astfel creditor, având dreptul de a încasa creanţa cedată
de la debitorul cedat).
În raporturile dintre cedent şi cesionar, cesiunea de creanţă îşi realizează efectul translativ din chiar momentul încheierii
acordului lor de voinţe, însă faţă de debitorul cedat şi faţă de terţi cesiunea devine opozabilă numai din momentul
notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul o acceptă prin act autentic. Creanţa se transmite cu toate
garanţiile care o însoţesc169.... citeste mai departe (1-3)
1.
Creanţele fiscale (drepturi de rambursare/restituire) ale contribuabililor vor putea fi cesionate numai după stabilirea lor
prin decizie de restituire, după parcurgerea procedurii administrative. În vechea reglementare, drepturile de
rambursare/restituire puteau fi cesionate numai după stabilirea lor potrivit legii.
TITLUL III: Dispoziţii procedurale generale
CAPITOLUL I: Competenţa organului fiscal central
Art. 29: Competenţa generală a organului fiscal central
(1)Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor pentru şomaj se realizează prin organul fiscal
central, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.
(la data 01-Feb-2016 Art. 29, alin. (1) din titlul III, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3648/2015 )
(2)Organul fiscal central realizează activităţi de administrare şi pentru alte creanţe datorate bugetului general consolidat
decât cele prevăzute la alin. (1), potrivit competenţelor stabilite prin lege.
(3)În cazul impozitului pe venit şi al contribuţiilor sociale, prin hotărâre a Guvernului se poate atribui altă competenţă
specială de administrare.
(4)Organul fiscal central realizează activităţile de asistenţă şi îndrumare a contribuabilului/plătitorului pe baza
coordonării metodologice a Ministerului Finanţelor Publice. Procedura de coordonare metodologică se stabileşte prin
ordin al ministrului finanţelor publice.
(5)Organul fiscal central, prin A.N.A.F., este competent şi pentru colectarea creanţelor bugetare stabilite în titluri
executorii, cuvenite bugetului de stat, indiferent de natura acestora, care au fost transmise acestuia în vederea
recuperării, potrivit legii.
compara cu Art. 32 din titlul III, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 32: Competenţa generală

(1) Organele fiscale au competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea
normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală.
(2) În cazul impozitului pe venit şi al contribuţiilor sociale, prin hotărâre a Guvernului se poate stabili altă competenţă
specială de administrare.
(3) Impozitele, taxele şi alte sume care se datorează, potrivit legii, în vamă sunt administrate de către organele vamale.
(4) Asistenţa şi îndrumarea contribuabililor privind aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele,
contribuţiile sociale şi alte venituri bugetare administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se realizează de
către aceasta şi de unităţile sale subordonate, conform procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 29 NCPF reprezintă reflectarea art. 32 VCPF. Se poate astfel spune că noua
reglementare nu diferă semnificativ faţă de vechea reglementare. Printre diferenţele care merită a fi semnalate se numără
aspectul că, în noua reglementare, art. 29 vorbeşte despre competenţa organului fiscal care administrează creanţele ce se
fac venit la bugetele administrate de la nivel naţional, în timp ce vechea reglementare vorbea despre o competenţă
generală a organelor fiscale în administrarea creanţelor fiscale, aspect ce includea şi organele fiscale care administrau
creanţele datorate bugetelor locale171.
Alte diferenţe faţă de art. 32 VCPF privesc activitatea de asistenţă şi îndrumare a contribuabilului, cât şi prevederea
expresă în sensul că A.N.A.F. este organul fiscal competent pentru punerea în executare a titlurilor executorii care au ca
beneficiar bugetul de stat, indiferent de natura acestora.... citeste mai departe (1-8)
1.
Competenţa organelor fiscale poate fi:
- materială, prin împărţirea în contribuabili mari şi mijlocii, conform regulilor de la art. 32;
- teritorială, după criteriul domiciliului fiscal sau al înregistrării sediilor secundare;
- specială, în cazurile prevăzute la art. 40 sau în cazul înregistrării prin reprezentant fiscal.
2.
Prevederile privind competenţa organelor fiscale au fost restructurate, făcându-se distincţie între organul fiscal central
(Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi instituţiile subordonate) şi organul fiscal local (unităţi administrativ-
teritoriale şi subdiviziuni ale municipiilor). Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este competentă şi pentru
colectarea creanţelor bugetare stabilite în titluri executorii care au fost transmise acestuia în vederea recuperării.
3.
Asistenţa şi îndrumarea contribuabililor se realizează sub coordonarea metodologică a Ministerului Finanţelor Publice,
metodologia fiind stabilită prin ordin al ministrului finanţelor publice. În vechea reglementare, coordonarea se realiza de
către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi organele subordonate, conform procedurii stabilite prin ordin al
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.... citeste mai departe (1-3)
Art. 30: Competenţa materială şi teritorială a organului fiscal central
(la data 04-Feb-2016 Art. 30 din titlul III, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 501/2016 )
(1)Pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) şi (2),
competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui
rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.
(la data 01-Jan-2016 Art. 30, alin. (1) din titlul III, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3631/2015 )
(2)În cazul contribuabilului/plătitorului nerezident care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai
multe sedii permanente, competenţa revine organului fiscal central pe a cărui rază teritorială se află situat sediul
permanent desemnat potrivit Codului fiscal.
(3)În scopul administrării de către organul fiscal central a obligaţiilor fiscale datorate de contribuabilii mari şi mijlocii,
inclusiv de sediile secundare ale acestora, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se poate stabili competenţa de administrare
în sarcina altor organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1), precum şi criteriile de selecţie şi listele contribuabililor care
dobândesc calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.
(31)Administrarea obligaţiilor fiscale datorate de contribuabilii mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, se
realizează de organul fiscal de la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz.
(la data 01-Nov-2018 Art. 30, alin. (3) din titlul III, capitolul I completat de Actul din Legea 30/2018 )
(4)Organul fiscal central competent notifică contribuabilul ori de câte ori intervin modificări cu privire la calitatea de
contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.
(5)În scopul administrării de către organul fiscal central a obligaţiilor fiscale datorate de un grup fiscal constituit potrivit
prevederilor Codului fiscal, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se poate stabili competenţa de administrare în sarcina
altor organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1). Organul fiscal central desemnat este competent să administreze
obligaţiile fiscale datorate de toţi membrii grupului.
Art. 33: Competenţa teritorială

(1) Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat,
competenţa revine acelui organ fiscal, judeţean, local sau al municipiului Bucureşti, stabilit prin ordin al preşedintelui
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al
plătitorului de venit, în cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, în condiţiile legii.
(2) În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii
permanente, competenţa revine organului fiscal pe a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent desemnat
potrivit titlului II din Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declaraţia de înregistrare fiscală se depune la organul fiscal
în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat.
(3) Pentru administrarea de către organele fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a creanţelor
fiscale datorate de marii contribuabili, inclusiv de sediile secundare ale acestora, competenţa poate fi stabilită în sarcina
altor organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1), prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Faţă de vechea reglementare, prin noua reglementare se introduce obligaţia
organului fiscal de a notifica particularii în momentul în care aceştia dobândesc calitatea de contribuabil mijlociu sau
contribuabil mare. De asemenea, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se poate crea o competenţă specială de administrare
în cazul grupurilor fiscale constituite conform normelor precrise de Codul fiscal.
2.
Preliminarii. În cuprinsul aceluiaşi articol, legiuitorul tratează competenţa materială a organului fiscal central şi,
simultan, competenţa teritorială a organului fiscal central. În acest scop, art. 30 alin. (1) NCPF foloseşte „cheia” noţiunii
de „organ fiscal competent”, în raport de situaţiile descrise de art. 29 alin. (1) şi (2) NCPF. Astfel, prin organ fiscal
competent să administreze creanţele fiscale se înţelege organul care reprezintă A.N.A.F. în teritoriu, organ în a cărui rază
teritorială este situat domiciliul fiscal al contribuabilului. Se poate observa că, în acest caz, actuala reglementare a păstrat
punctul de vedere adoptat de fosta reglementare, respectiv de stabilire a competenţei teritoriale în funcţie de domiciliul
fiscal al particularului.... citeste mai departe (1-9)
1.
Se formalizează competenţa materială a organelor fiscale, pe lângă cea teritorială. Astfel, contribuabilii mari şi mijlocii
sunt administraţi de către organul fiscal central. Prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se
pot stabili criteriile de selecţie şi listele contribuabililor care dobândesc calitatea de contribuabil mare/contribuabil
mijlociu.
Alin. (4) este nou introdus şi se referă la obligaţia organului fiscal central de a notifica contribuabilul cu ocazia
modificărilor privind calitatea de contribuabil mare/mijlociu.
2.
În doctrină, se susţine că stabilirea competenţei de administrare a marilor contribuabili are la bază criteriul competenţei
materiale a organelor fiscale (D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit., pp. 100-101).
3.
Alin. (5), nou introdus, reglementează competenţa de administrare a unui grup fiscal.... citeste mai departe (1-5)
Art. 31: Domiciliul fiscal în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central
(1)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin domiciliu fiscal se înţelege:
a)pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care
aceasta este diferită de domiciliu;
b)pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, sediul
activităţii sau locul unde se desfăşoară efectiv activitatea principală;
c)pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a
afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat;
d)pentru asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, sediul acestora sau locul unde se desfăşoară efectiv
activitatea principală.
(2)Prin adresa unde locuiesc efectiv, în sensul alin. (1) lit. a), se înţelege adresa locuinţei pe care o persoană o foloseşte în
mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic, întreruperile de până la 30 de zile nefiind luate în considerare.
Dacă şederea are un scop exclusiv de vizită, concediu, tratament sau alte scopuri particulare asemănătoare şi nu depăşeşte
perioada unui an, nu se consideră adresa unde locuiesc efectiv.
(3)În situaţia în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit alin. (1) lit. c) şi d), domiciliul fiscal este locul în care se
află majoritatea activelor.
compara cu Art. 31 din titlul II, capitolul II din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 31: Domiciliul fiscal

(1) În cazul creanţelor fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, prin domiciliu fiscal se înţelege:
a) pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care
aceasta este diferită de domiciliu;
b) pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, sediul
activităţii sau locul unde se desfăşoară efectiv activitatea principală;
c) pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a
afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat;
d) pentru asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, sediul acestora sau locul unde se desfăşoară efectiv
activitatea principală.
(2) Prin adresa unde locuiesc efectiv, în sensul alin. (1) lit. a), se înţelege adresa locuinţei pe care o persoană o foloseşte în
mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic, întreruperile de scurtă durată nefiind luate în considerare. Dacă
şederea are un scop exclusiv de vizită, concediu, tratament sau alte scopuri particulare asemănătoare şi nu depăşeşte
perioada unui an, nu se consideră adresa unde locuiesc efectiv.
(3) În situaţia în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit alin. (1) lit. c) şi d), domiciliul fiscal este locul în care se
află majoritatea activelor.
(31) Domiciliul fiscal definit potrivit alin. (1) ori (3) se înregistrează la organul fiscal în toate cazurile în care acesta este
diferit de domiciliul sau de sediul social prin depunerea unei cereri de modificare a domiciliului fiscal, însoţită de acte
doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.
(32) Cererea se depune la organul fiscal în a cărui rază teritorială urmează a se stabili domiciliul fiscal. Cererea se
soluţionează de organul fiscal, în termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii acesteia, prin emiterea deciziei de
modificare a domiciliului fiscal care se comunică contribuabilului potrivit art. 44.
(33) Organul fiscal emite din oficiu decizia de modificare a domiciliului fiscal ori de câte ori constată că domiciliul fiscal
este diferit de domiciliul sau sediul social, iar contribuabilul nu a depus cerere de modificare a domiciliului fiscal.
(34) Data schimbării domiciliului fiscal este data comunicării deciziei de modificare a domiciliului fiscal.
(4) În cazul celorlalte creanţe fiscale ale bugetului general consolidat, prin domiciliu fiscal se înţelege domiciliul
reglementat potrivit dreptului comun sau sediul social înregistrat potrivit legii.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Faţă de vechea reglementare, care era cuprinsă tot în cadrul art. 31, se poate
observa că nu există diferenţe de substanţă, legiuitorul preferând să adopte aceeaşi linie ca în fosta reglementare în raport
cu instituţia domiciliului fiscal197.
2.
Scopul reglementării. Art. 31 NCPF urmăreşte să asigure regulile necesare în vederea determinării noţiunii de „domiciliu
fiscal”, noţiunea în funcţie de care se determină organul fiscal competent din punct de vedere teritorial. Practic, prin
raportare la noţiunea de „domiciliu fiscal” se determină competenţa teritorială obişnuită în materie fiscală.
3.
Categorii de contribuabili. Art. 31 NCPF reglementează noţiunea de „domiciliu fiscal” în funcţie de calitatea
contribuabilului, respectiv în raport de patru categorii:... citeste mai departe (1-8)
Art. 32: Înregistrarea/modificarea domiciliului fiscal
(la data 08-Jan-2016 Art. 32 din titlul III, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3845/2015 )
(1)Domiciliul fiscal definit potrivit art. 31 se înregistrează/modifică la/de organul fiscal central în toate cazurile în care
acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social prin depunerea de către contribuabil/plătitor a unei cereri de
înregistrare/modificare a domiciliului fiscal, însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.
(2)Cererea se depune la organul fiscal central în a cărui rază teritorială urmează a se stabili domiciliul fiscal. Cererea se
soluţionează în termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii acesteia, prin emiterea deciziei de
înregistrare/modificare a domiciliului fiscal care se comunică contribuabilului/plătitorului.
(3)Organul fiscal prevăzut la alin. (2) emite din oficiu decizia de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal ori de câte
ori constată că domiciliul fiscal este diferit de domiciliul sau sediul social, iar contribuabilul/plătitorul nu a depus cerere
de modificare a domiciliului fiscal.
(4)Data înregistrării/modificării domiciliului fiscal este data comunicării deciziei de înregistrare/modificare a
domiciliului fiscal.
(5)Modificarea domiciliului sau sediului social care reprezintă şi domiciliu fiscal are ca efect şi modificarea de drept a
domiciliului fiscal, iar contribuabilul/plătitorul nu are obligaţia depunerii cererii de modificare a domiciliului fiscal. În
acest caz, transferul dosarului fiscal al contribuabilului/plătitorului de către vechiul organ fiscal central către noul organ
fiscal central se face în termen de 15 zile lucrătoare de la data înscrierii în registrele în care, potrivit legii, se înregistrează
modificările privind sediul social/domiciliul.
(la data 03-Sep-2017 Art. 32, alin. (4) din titlul III, capitolul I completat de Art. I, punctul 7. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. În cadrul fostei reglementări, problema înregistrării/modificării domiciliului
fiscal al contribuabilului se regăsea în cuprinsul art. 31 alin. (31)-(34) VCPF. Se poate observa că, pentru această chestiune,
nu există diferenţe între vechea şi actuala reglementare.
2.
Reguli generale. Potrivit art. 32 NCPF, cererile cu privire la înregistrarea/modificarea domiciliului fiscal al unui
contribuabil, domiciliu fiscal care se determină în funcţie de criteriile expuse în cuprinsul art. 31 NCPF, se înregistrează la
organul fiscal din subordinea A.N.A.F. în raza căruia urmează să se stabilească domiciliul fiscal. Evident, în măsura în
care contribuabilul nu îşi respectă această obligaţie care îi incumbă, organul fiscal, reprezentant al A.N.A.F. în teritoriu,
va dispune înregistrarea din oficiu a domiciliului fiscal, în momentul în care acesta va fi identificat faptic de către organul
fiscal în cauză.... citeste mai departe (1-3)
Art. 33: Competenţa în cazul sediilor secundare
(1)În cazul sediilor secundare înregistrate fiscal, potrivit legii, competenţa pentru administrarea impozitului pe venitul
din salarii datorat de acestea revine organului fiscal competent pentru administrarea obligaţiilor datorate de
contribuabilul/plătitorul care le-a înfiinţat.
(2)Competenţa pentru înregistrarea fiscală a sediilor secundare ca plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor,
potrivit legii, revine organului fiscal central în a cărui rază teritorială se află situate acestea.
Art. 34: Competenţa în cazul sediilor secundare
(1) În cazul sediilor secundare înregistrate fiscal, potrivit legii, competenţa teritorială pentru administrarea impozitului
pe venitul din salarii datorat de acestea revine organului fiscal competent pentru administrarea obligaţiilor datorate de
contribuabilul care le-a înfiinţat.
(2) Competenţa pentru înregistrarea fiscală a sediilor secundare ca plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor,
potrivit legii, revine organului fiscal în a cărui rază teritorială se află situate acestea.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 33 NCPF este proiecţia, în noua reglementare, a art. 34 VCPF. Se poate
observa că între cele două reglementări nu există diferenţe, legiuitorul păstrând aceeaşi formă şi în noul Cod de procedură
fiscală.
2.
Competenţa teritorială specială în cazul sediilor secundare ale unui contribuabil. Art. 33 reglementează competenţa
teritorială în cazul sediilor secundare ale unui contribuabil. Astfel, distincţia pe care o propune art. 33 NCPF priveşte
împrejurarea dacă respectivul sediu secundar este sau nu plătitor de salarii sau de venituri asimilate salariilor. Pentru a
putea realiza această distincţie, trebuie apelat la dispoziţiile art. 32 alin. (7) din Legea nr. 273/2006201. Conform acestui
text de lege, în ipoteza în care un operator economic desfăşoară activitate şi în altă locaţie decât cea declarată ca fiind
sediu social, locaţie în care îşi desfăşoară activitatea minimum 5 persoane care realizează venituri din salarii, respectivul
operator economic trebuie să înregistreze această locaţie ca sediu secundar plătitor de venituri din salarii sau asimilate
salariilor.... citeste mai departe (1-2)
1.
Utilizarea termenului de „sediu secundar” poate conduce la confuzii în practică. Astfel, în legislaţia civilă (comercială),
prin sediu secundar se înţelege orice dezmembrământ al persoanei juridice, indiferent de denumirea acesteia: sucursală,
agenţie, reprezentanţă sau punct de lucru.
2.
Sediile secundare „stabile”, respectiv punctele de lucru cu mai mult de cinci salariaţi, trebuie înregistrate la organul fiscal
teritorial pentru a se putea vira o parte din impozitul pe venit la bugetul local. Legea nu face distincţie între sediile
secundare ale persoanelor juridice române şi străine.
3.
Sediile permanente sunt menţionate la un alt articol (art. 30) decât sediile secundare, competenţa revenind organului
fiscal în care se realizează cea mai mare parte a cifrei de afaceri, în timp ce la sediile secundare, competenţa revine
organului fiscal în a cărui rază de competenţă teritorială sunt situate.... citeste mai departe (1-3)
Art. 34: Competenţa privind impozitul şi contribuţiile aferente veniturilor din activităţi agricole
(1)Prin excepţie de la prevederile art. 30 şi 38, impozitul şi contribuţiile sociale aferente veniturilor din activităţi agricole,
datorate de persoanele fizice, potrivit legii, se pot achita în numerar şi la organul fiscal local din localitatea în care îşi are
domiciliul fiscal contribuabilul unde nu există o unitate teritorială a A.N.A.F., dacă între autoritatea administraţiei publice
locale şi A.N.A.F. s-a încheiat un protocol în acest scop. Data plăţii este data prevăzută la art. 163 alin. (11) lit. a), inclusiv
pentru sumele achitate eronat de către contribuabil pe alte tipuri de obligaţii sau stinse eronat de către organul fiscal în
realizarea procedurii prevăzute la alin. (4).
(2)Sumele încasate potrivit alin. (1) se depun de către organul fiscal local în cont distinct de disponibil, în termen de cel
mult 5 zile lucrătoare de la încasare, împreună cu situaţia privind sumele încasate, care va cuprinde cel puţin următoarele
informaţii: numărul şi data documentului prin care s-a efectuat încasarea în numerar, CUI/CNP contribuabil, denumirea
contribuabilului, tipul obligaţiei achitate, suma achitată.
(3)Sumele depuse în contul prevăzut la alin. (2) se virează de unităţile Trezoreriei Statului în conturile corespunzătoare de
venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în termen de două
zile lucrătoare de la depunere, potrivit procedurii prevăzute la alin. (4).
(4)Procedura de încasare şi de virare la bugetul de stat şi la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate
a sumelor încasate potrivit alin. (1), precum şi modul de colaborare şi de realizare a schimbului de informaţii dintre
organele fiscale centrale şi organele fiscale locale se aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al
ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
Art. 351: Competenţa privind impozitul şi contribuţiile aferente veniturilor din activităţi agricole
(1) Prin excepţie de la prevederile art. 33 şi 35, impozitul şi contribuţiile aferente veniturilor din activităţi agricole,
datorate de persoanele fizice, potrivit legii, se pot achita în numerar şi la compartimentele de specialitate ale unităţii
administrativ - teritoriale corespunzătoare localităţii în care îşi au domiciliul fiscal contribuabilii unde nu există o unitate
teritorială a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, dacă între unitatea administrativ-teritorială şi Agenţia Naţională
de Administrare Fiscală s-a încheiat un protocol în acest scop. Data plăţii este data prevăzută la art. 114 alin. (3) lit. a)
inclusiv pentru sumele achitate eronat de către contribuabil pe alte tipuri de obligaţii sau stinse eronat de către organele
fiscale în realizarea procedurii prevăzute la alin. (4).
(2) Sumele încasate potrivit alin. (1) se depun de către organele fiscale din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale în
cont distinct de disponibil, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la încasare, împreună cu situaţia privind sumele
încasate care va cuprinde cel puţin următoarele informaţii: numărul şi data documentului prin care s-a efectuat încasarea
în numerar, CUI/CNP contribuabil, denumire contribuabil, tipul obligaţiei achitate, suma achitată.
(3) Sumele depuse în contul prevăzut la alin. (2) se virează de unităţile Trezoreriei Statului în conturile corespunzătoare
de venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor asigurărilor sociale, în termen de două zile lucrătoare de la depunere,
potrivit procedurii prevăzute la alin. (4).
(4) Procedura de încasare şi de virare la bugetul de stat şi bugetele asigurărilor sociale a sumelor încasate potrivit alin. (1),
precum şi modul de colaborare şi de realizare a schimbului de informaţii dintre organele fiscale din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală şi organele fiscale din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă prin ordin
comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 34 NCPF este reflectarea fidelă a art. 351 VCPF, între cele două reglementări
neexistând nicio diferenţă de substanţă.
2.
Competenţa teritorială specială în cazul impozitului şi contribuţiilor aferente veniturilor din activităţi agricole. Art. 34
NCPF consacră o facilitate în favoarea persoanelor fizice care obţin venituri din efectuarea de activităţi agricole. Ca o
primă remarcă, trebuie observată o inadvertenţă între alin. (1) şi alin. (2). Astfel, în cadrul primului alineat se vorbeşte
despre obligaţiile fiscale datorate de către persoanele fizice. Având în vedere că suntem în faţa unui text special, apreciem
că acesta trebuie interpretat în sens restrâns, fiind exclusă aplicarea acestuia în ceea ce priveşte alte entităţi care pot
obţine venituri din activităţile agricole, cum ar fi o persoană fizică autorizată, o asociaţie familială, o societate agricolă. În
schimb, în cadrul celui de al doilea alineat se arată că dovada de achitare a obligaţiilor fiscale în cauză trebuie să cuprindă
informaţii precum codul unic de înregistrare/codul numeric personal. Citind acest text de lege, care face trimitere la
noţiunea de „cod unic de înregistrare”, ceea ce pare să indice că prevederile art. 34 NCPF pot fi aplicate şi în cazul
entităţilor care deţin cod unic de înregistrare, cum ar fi societăţile agricole, apreciem că suntem în faţa unei erori de
reglementare din partea legiuitorului. Din punctul nostru de vedere, art. 34 NCPF se aplică exclusiv în cazul persoanelor
fizice care obţin venituri din activităţi agricole.... citeste mai departe (1-6)
– OMFP nr. 4.032/2015 pentru aprobarea Procedurii de încasare şi de virare la bugetul de stat şi bugetul Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate a sumelor încasate în numerar reprezentând impozit şi contribuţii sociale
aferente veniturilor din activităţi agricole, de către organele fiscale locale, precum şi modul de colaborare şi de realizare a
schimbului de informaţii dintre organele fiscale centrale şi organele fiscale locale (M. Of. nr.974/ 29 decembrie 2015).
Art. 35: Competenţa în cazul contribuabilului nerezident
În cazul contribuabilului nerezident care nu are pe teritoriul României un sediu permanent, competenţa revine organului
fiscal central stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Între conţinutul art. 35 NCPF şi cel al art. 36 alin. (3) VCPF, singura diferenţă ce
trebuie semnalată este aceea că fosta reglementare atribuia ministrului finanţelor publice competenţa de reglementare în
ceea ce priveşte legislaţia terţiară, noua reglementare atribuind această competenţă în favoarea preşedintelui A.N.A.F.
2.
Reguli generale. Art. 35 NCPF prevede fără niciun fel de detaliu că, în cazul contribuabililor nerezidenţi care nu deţin un
sediu permanent pe teritoriul României, organul fiscal competent din punct de vedere material şi teritorial va fi stabilit de
către preşedintele A.N.A.F., prin ordin.
3.
Domeniu de aplicare. Merită aici semnalat că acest text de lege se aplică doar în ipoteza strictă în care un contribuabil
nerezident din punct de vedere fiscal al statului român nu deţine un sediu permanent pe teritoriul României. În ipoteza în
care există un astfel de sediu, se aplică regulile de drept comun cuprinse în art. 29-30 NCPF.... citeste mai departe (1-4)
– OPANAF nr. 3.775/2015 pentru aprobarea unor competenţe speciale ale organului fiscal central (M. Of. nr. 973 din 29
decembrie 2015; cu modificările şi completările ulterioare).
Art. 36: Schimbarea competenţei
(1)În cazul în care se schimbă domiciliul fiscal, potrivit legii, competenţa teritorială trece la noul organ fiscal central de la
data schimbării domiciliului fiscal.
(2)Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi contribuabililor mari şi mijlocii, definiţi potrivit legii, în cazul în
care se modifică această calitate.
(3)În situaţia în care se află în curs de derulare o procedură de administrare, cu excepţia procedurii de executare silită,
organul fiscal central care a început procedura este competent să o finalizeze.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul în care se modifică domiciliul fiscal potrivit art. 32 alin. (5),
competenţa teritorială trece la noul organ fiscal central de la data împlinirii termenului prevăzut la acest alineat.
(la data 03-Sep-2017 Art. 36, alin. (3) din titlul III, capitolul I completat de Art. I, punctul 8. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 36 NCPF este reflectarea art. 381 VCPF, între cele două reglementări
neexistând practic nicio diferenţă.
2.
Reguli generale. Alin. (1) şi (2) ale art. 36 NCPF trebuie citite în strânsă corelare cu dispoziţiile art. 32 alin. (4) NCPF.
Astfel, în cazul în care se ridică problema schimbării competenţei teritoriale a organului fiscal, contribuabilul în cauză
trece în administrarea noului organ fiscal de la momentul la care se comunică decizia de modificare a domiciliului fiscal
de către noul organ fiscal. Începând cu acest moment, noul organ fiscal competent teritorial este abilitat să administreze
în mod exclusiv relaţia fiscală cu contribuabilul, mai puţin în cazul în care la data schimbării competenţei era în curs de
desfăşurare o procedură de executare silită. Conform art. 36 alin. (3) NCPF, procedura de executare silită în cauză va fi
finalizată de către organul fiscal care a demarat respectiva procedură, în cazul nostru fiind vorba despre fostul organ
competent din punct de vedere teritorial.... citeste mai departe (1-2)
CAPITOLUL II: Competenţa organului fiscal local
Art. 37: Competenţa generală a organului fiscal local
Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local, inclusiv a impozitului pe profit care se face venit la bugetul
local, potrivit Codului fiscal, se realizează prin organul fiscal local, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 37 NCPF este reflectarea art. 35 VCPF, observându-se o diferenţă de
reglementare. Vechea reglementare preciza în sens larg faptul că organele fiscale organizate la nivel local au competenţa
de administrare a impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetelor organizate la nivel local. În practică, nu de puţine
ori, organele fiscale, în baza acestei reglementări, aplicau prevederile Codului de procedură fiscală în cazul tuturor
sumelor care se făceau venit la bugetul local, independent dacă acestea îşi aveau sau nu originea în raporturi juridice
fiscale. De pildă, în cazul în care un particular nu îşi achita obligaţiile de plată a chiriei aferente unui contract de închiriere
a unui bun aflat în patrimoniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, organele fiscale locale aplicau prevederile
vechiului Cod de procedură fiscală, în temeiul art. 35.... citeste mai departe (1-2)
Art. 38: Competenţa teritorială a organului fiscal local
(1)Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local al unei unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale se
realizează prin organul fiscal local al respectivei unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale, cu excepţia cazului când
prin lege se prevede altfel.
(2)În scopul administrării de către organul fiscal local a obligaţiilor fiscale datorate de contribuabilii mari şi mijlocii, prin
hotărâre a autorităţii deliberative se pot stabili criteriile în funcţie de care se stabilesc contribuabilii mari sau, după caz,
contribuabilii mijlocii, precum şi listele cu respectivii contribuabili.
(3)Organul fiscal local notifică contribuabilul ori de câte ori intervin modificări cu privire la calitatea de contribuabil mare
sau, după caz, contribuabil mijlociu.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 38 NCPF este similar, scriptic şi conceptual, cu art. 35 VCPF. În privinţa
diferenţelor care merită a fi semnalate, trebuie precizat că în noua reglementare se operează cu instituţiile
„contribuabililor mari” şi „contribuabililor mijlocii” şi în ceea ce priveşte creanţele fiscale locale, aspect care nu se regăsea
în fosta reglementare.
2.
Competenţa teritorială a organului fiscal local. Conform primului alineat al art. 38 NCPF, din punct de vedere teritorial,
creanţele fiscale datorate bugetelor locale se administrează prin intermediul organului fiscal care trebuie să existe la
nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. În ceea ce priveşte creanţele fiscale locale datorate de către contribuabilii
mari şi mijlocii, calitate dobândită în baza reglementărilor emise de către preşedintele A.N.A.F., organele fiscale pot
adopta hotărâri prin care să stabilească propriile criterii în baza cărora un contribuabil urmează să se încadreze în una
dintre cele două categorii.... citeste mai departe (1-4)
Art. 39: Domiciliul fiscal în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local
(1)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin domiciliu fiscal se înţelege domiciliul reglementat
potrivit dreptului comun sau sediul social înregistrat potrivit legii.
(2)În situaţia în care contribuabilul/plătitorul are înregistrat un domiciliu fiscal potrivit art. 32, în scopul comunicării
actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local se utilizează acest domiciliu fiscal.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. În vechea reglementare, art. 39 NCPF nu îşi găseşte corespondent. Suntem deci
în prezenţa unui text nou, destinat să rezolve o problemă practică.
2.
Noţiune. Art. 39 NCPF defineşte noţiunea de „domiciliu fiscal în cazul creanţelor fiscale locale”. Conform art. 39 NCPF,
domiciliul fiscal în cazul creanţelor fiscale de la nivel local înseamnă, pentru persoanele fizice, este domiciliul determinat
potrivit dreptului comun (a se vedea prevederile O.U.G. nr. 97/2005208) sau sediul social înregistrat potrivit legii (Legea
nr. 26/1990209, O.G. nr. 26/2000210 etc.), în situaţia persoanelor juridice.
3.
Stabilirea competenţei organului fiscal local. Astfel, în baza domiciliului fiscal urmează să se determine competenţa – în
principiu cea teritorială – a organului fiscal în cazul creanţelor fiscale locale. Suntem, în fapt, în prezenţa unei ficţiuni
juridice. Astfel, pentru raţiuni de taxare, art. 39 NCPF a fixat un punct de legătură la nivelul unităţii administrativ-
teritoriale în care se găsesc bunurile impozabile sau se exercită activităţile taxabile. Cu alte cuvinte, deşi contribuabilul are
un domiciliu fiscal determinat potrivit regulilor generale, autorităţile locale se comportă ca şi când domiciliul fiscal ar fi în
raza lor de competenţă teritorială.... citeste mai departe (1-4)
Art. 35: Competenţa teritorială a compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale
Compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt competente pentru administrarea
impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, ale
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor.
CAPITOLUL III: Alte dispoziţii privind competenţa
Art. 40: Competenţa specială
(1)În situaţia în care contribuabilul/plătitorul nu are un domiciliu fiscal cunoscut sau nu are domiciliu fiscal în România,
competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor
legale fiscale.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi pentru luarea de urgenţă a măsurilor legale ce se impun în cazurile de dispariţie a
elementelor de identificare a bazei de impozitare reale, precum şi în caz de executare silită.
(3)În cazul contribuabilului/plătitorului cu domiciliul fiscal în România care aplică regimul special pentru serviciile
electronice, de telecomunicaţii, de radiodifuziune sau televiziune reglementat de Codul fiscal, competenţa de administrare
a taxei pe valoarea adăugată aferentă serviciilor supuse acestui regim revine organului fiscal central stabilit prin ordin al
preşedintelui A.N.A.F.
Art. 36: Competenţa specială

(1) În situaţia în care contribuabilul nu are domiciliu fiscal, competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se
face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi pentru luarea de urgenţă a măsurilor legale ce se impun în cazurile de dispariţie a
elementelor de identificare a bazei de impunere reale, precum şi în caz de executare silită.
(3) Pentru administrarea de către organele fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a creanţelor
datorate de contribuabilii nerezidenţi, care nu au pe teritoriul României un sediu permanent, competenţa revine
organului fiscal stabilit prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, la propunerea preşedintelui Agenţiei Naţionale
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 40 NCPF îşi găseşte corespondentul în art. 36 VCPF. Spre deosebire de
textul actualmente abrogat, noua reglementare aduce ca noutate precizarea cu privire la organul fiscal competent să
administreze creanţele fiscale pentru contribuabilii care aplică regimul special pentru prestarea de servicii electronice, de
telecomunicaţii şi de radiodifuziune sau televiziune, aşa cum este acest regim special reglementat de Codul fiscal în cadrul
titlului dedicat taxei pe valoarea adăugată211. În ceea ce priveşte primele două alineate, se poate constata că acestea sunt
identice cu primele două alineate din vechea reglementare.
2.
Competenţa teritorială specială în cazul contribuabilului care nu are un domiciliu fiscal cunoscut în România. Art. 40
NCPF tratează situaţia în care un contribuabil realizează venituri impozabile pe teritoriul României, însă nu are un
domiciliu fiscal în România sau acest domiciliu fiscal nu este cunoscut. În acest caz, dobândeşte competenţa de
administrare din punct de vedere fiscal organul fiscal în a cărui rază teritorială s-a produs starea de fapt ce generează
situaţia fiscală. Acelaşi organ fiscal dobândeşte şi competenţa de luare în regim de urgenţă a măsurilor legale ce se impun
în cazul în care elementele de identificare a bazei de impozitare sunt pe cale de dispariţie, precum şi de aplicare a
măsurilor de executare silită.... citeste mai departe (1-2)
1.
Prin OPANAF nr. 3.775/2015 se stabileşte competenţa de administrare a grupului fiscal unic (în scop de TVA) precum şi în
cazul nerezidenţilor (persoane fizice şi juridice).
– OPANAF nr. 3.775/2015 pentru aprobarea unor competenţe speciale ale organului fiscal central (M. Of. nr. 973 din 29
Art. 41: Conflictul de competenţă
(1)Există conflict de competenţă când două sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă competente sau
necompetente.
(2)Prin conflict de competenţă în sensul prezentului articol se înţelege conflictul apărut în legătură cu modul de aplicare a
regulilor de competenţă privind administrarea creanţelor fiscale prevăzute de prezentul cod şi/sau, după caz, de Codul
fiscal sau alte legi care reglementează creanţele fiscale în legătură cu care a apărut conflictul.
(3)În cazul în care apare un conflict de competenţă, organul fiscal care s-a învestit primul sau care s-a declarat ultimul
necompetent continuă procedura de administrare în derulare şi solicită organului competent să hotărască asupra
conflictului.
(4)Organul competent să soluţioneze conflictul de competenţă hotărăşte de îndată asupra conflictului, iar soluţia adoptată
se comunică organelor fiscale aflate în conflict, pentru a fi dusă la îndeplinire, cu informarea, după caz, a persoanelor
interesate.
(5)În situaţia în care există conflict de competenţă între organul fiscal central şi o instituţie publică ce administrează
creanţe fiscale, conflictul de competenţă se soluţionează de către Comisia fiscală centrală.
Art. 37: Conflictul de competenţă

(1) Există conflict de competenţă când două sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă competente sau
necompetente. În acest caz organul fiscal care s-a învestit primul sau care s-a declarat ultimul necompetent va continua
procedura în derulare şi va solicita organului ierarhic superior comun să hotărască asupra conflictului.
(2) În situaţia în care organele fiscale între care apare conflictul de competenţă nu sunt subordonate unui organ ierarhic
comun, conflictul de competenţă ivit se soluţionează de către Comisia fiscală centrală din cadrul Ministerului Economiei şi
Finanţelor.
(3) În cazul bugetelor locale, Comisia fiscală centrală se completează cu câte un reprezentant al Asociaţiei Comunelor din
România, Asociaţiei Oraşelor din România, Asociaţiei Municipiilor din România, Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene
din România, precum şi al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
(4) Organul competent să soluţioneze conflictul de competenţă va hotărî de îndată asupra conflictului, iar soluţia adoptată
va fi comunicată organelor fiscale aflate în conflict, pentru a fi dusă la îndeplinire, cu informarea, după caz, a persoanelor
interesate.
(5) Prin conflict de competenţă în sensul prezentului articol se înţelege conflictul apărut în legătură cu modul de aplicare a
regulilor de competenţă privind administrarea creanţelor fiscale prevăzute de prezentul cod şi/sau, după caz, de Codul
fiscal sau alte legi care reglementează creanţele fiscale în legătură cu care a apărut conflictul. În cazul compartimentelor
de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, conflictul de competenţă în sensul prezentului articol nu
vizează conflictul apărut în legătură cu modul de delimitare a teritoriului între unităţile administrativ-teritoriale.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 41 NCPF are corespondent în art. 37 VCPF. Din analiza comparativă a celor
două reglementări, se poate observa că între acestea nu există diferenţe de substanţă, fiind păstrat acelaşi punct de vedere
şi în cadrul noului Cod de procedură fiscală.
2.
Reguli generale. Art. 41 NCPF descrie soluţiile posibile în situaţia conflictului de competenţă dintre două organe fiscale,
putându-se face cu succes o analogie cu situaţia conflictului de competenţă între două instanţe de judecată, reglementată
în cadrul Codului de procedură civilă (art. 133-137 C.proc.civ.)213. Conform art. 41 NCPF, ne găsim în situaţia unui conflict
de competenţă în cazul în care, simultan, două sau mai multe organe fiscale se declară competente/necompetente în
privinţa rezolvării situaţiei fiscale a unui contribuabil. Se poate observa un cumul de condiţii necesar a fi îndeplinite
pentru a se putea constata că există un conflict de competenţă. Este necesar ca cel puţin două organe fiscale să se declare
competente/necompente în a rezolva o situaţie fiscală. Nu există conflict de competenţă în cazul în care un organ fiscal îşi
declină competenţa în favoarea altui organ fiscal şi acest ultim organ fiscal se declară competent.... citeste mai departe (1-
3)
Art. 42: Conflictul de competenţă în cazul organelor fiscale centrale
În cazul în care există conflict de competenţă între două sau mai multe organe fiscale centrale, conflictul se soluţionează
de către organul ierarhic superior comun. În cazul în care în conflictul de competenţă este implicată o structură de la
nivelul central al A.N.A.F., conflictul se soluţionează de preşedintele A.N.A.F.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 42 NCPF nu are corespondent în fosta reglementare.
2.
Reguli generale. Art. 42 NCPF stabileşte că, în cazul conflictului de competenţă, acesta se soluţionează de către organul
fiscal ierarhic superior. De pildă, în cazul unui conflict între Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Serviciul fiscal
Gherla, acesta va fi soluţionat de către D.G.R.F.P. Cluj-Napoca. Pentru ipoteza în care în conflictul de competenţă este
implicată o structură centrală a A.N.A.F., respectivul conflict de competenţă va fi soluţionat de către preşedintele A.N.A.F.
Din punct de vedere legal, preşedintele A.N.A.F. deţine monopol în soluţionarea acestui conflict de competenţă.
Art. 43: Conflictul de competenţă în cazul organelor fiscale locale
(1)În cazul în care există un conflict de competenţă între organele fiscale locale sau între organul fiscal central şi un organ
fiscal local, conflictul de competenţă ivit se poate soluţiona amiabil, sub coordonarea reprezentanţilor desemnaţi în acest
scop de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. În cazul în care
conflictul de competenţă nu se poate soluţiona pe cale amiabilă, conflictul se soluţionează de către Comisia fiscală
centrală. În această situaţie, Comisia se completează cu 2 reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice, precum şi cu câte un reprezentant al fiecărei structuri asociative a autorităţilor administraţiei
publice locale.
(2)În cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale, conflictul de competenţă în sensul prezentului articol
nu vizează conflictul apărut în legătură cu modul de delimitare a teritoriului între unităţile administrativ-teritoriale şi/sau
subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor.
(3)În cazul în care se iveşte un conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai multe unităţi administrativ-
teritoriale şi/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor, cu privire la aceeaşi materie impozabilă, până la
clarificarea conflictului, contribuabilul datorează impozitele şi taxele locale aferente materiei impozabile, la bugetul local
al unităţii administrativ-teritoriale sau subdiviziunii administrativ-teritoriale în a cărei evidenţă era înscrisă materia
impozabilă până la apariţia conflictului. Celelalte organe fiscale locale nu au dreptul să perceapă impozite şi taxe locale
până la soluţionarea conflictului. Impozitele şi taxele locale plătite de contribuabil rămân venit al bugetului local la care
au fost plătite chiar dacă după soluţionarea conflictului dreptul de impunere aparţine altui organ fiscal local. În acest caz,
dreptul de impunere revine noului organ fiscal local competent, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în
care s-a soluţionat conflictul.
(4)Dispoziţiile alin. (3) sunt aplicabile în mod corespunzător şi pentru amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul
local.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 43 NCPF îşi găseşte corespondent în cadrul art. 37 alin. (3) VCPF. Se poate
remarca faptul că noua reglementare este mult mai cuprinzătoare, oferind soluţii şi pentru ipoteza în care există un
conflict cu privire la delimitarea teritorială a unităţilor administrativ-teritoriale.
2.
Reguli generale. Ca regulă generală, un conflict de competenţă între două organe fiscale de la nivel local şi/sau între un
organ fiscal şi un organ fiscal din cadrul A.N.A.F. trebuie remediat pe cale amiabilă. În acest scop, o comisie comună
compusă din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice şi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei
Publice va juca rolul de mediator între organele fiscale aflate în stare de conflict. În ipoteza în care soluţionarea
conflictului pe cale amiabilă eşuează, acesta va fi tranşat în mod definitiv de Comisia fiscală centrală, a cărei componenţă
în acest caz se va completa şi cu reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, respectiv cu
reprezentanţi ai fiecărei structuri asociative din cadrul autorităţilor publice locale. Trebuie punctat aspectul că, din
formularea textului de lege, rezultă că un atare conflict de competenţă nu poate ajunge în faţa Comisiei fiscale centrale
decât în cazul în care se face dovada că soluţionarea conflictului de competenţă pe cale amiabilă a eşuat, procedura de
soluţionare amiabilă fiind o condiţie de admisibilitate pentru promovarea conflictului în faţa Comisiei fiscale centrale....
Art. 44: Conflictul de interese
Persoana din cadrul organului fiscal implicată într-o procedură de administrare se află în conflict de interese, dacă:
a)în cadrul procedurii respective acesta este contribuabil/plătitor, este soţ/soţie al/a contribuabilului/plătitorului, este
rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv a/al contribuabilului/plătitorului, este reprezentant sau împuternicit al
b)în cadrul procedurii respective poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj, direct sau indirect;
c)există un conflict de orice natură între el, soţul/soţia, rudele sale sau afinii până la gradul al treilea inclusiv şi una dintre
părţi sau soţul/soţia, rudele părţii sau afinii până la gradul al treilea inclusiv;
d)în alte cazuri prevăzute de lege.
Art. 39: Conflictul de interese

Funcţionarul public din cadrul organului fiscal implicat într-o procedură de administrare se află în conflict de interese,
dacă:
a) în cadrul procedurii respective acesta este contribuabil, este soţ/soţie al/a contribuabilului, este rudă până la gradul al
treilea inclusiv a contribuabilului, este reprezentant sau împuternicit al contribuabilului;
b) în cadrul procedurii respective poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj direct;
c) există un conflict între el, soţul/soţia, rudele sale până la gradul al treilea inclusiv şi una dintre părţi sau soţul/soţia,
rudele părţii până la gradul al treilea inclusiv;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 44 NCPF este reflectarea art. 39 VCPF, între cele două reglementări
neexistând diferenţe ce merită a fi semnalate.
2.
Reguli generale. Art. 44 NCPF urmăreşte să asigure obligarea funcţionarului fiscal la îndeplinirea în mod corect şi
imparţial a sarcinilor sale de serviciu. Art. 44 NCPF trebuie citit în strânsă corelare cu art. 70 din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei215, care defineşte cu titlu general noţiunea de „conflict de interese”, după
cum urmează: „prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie
publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor
care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative”.... citeste mai departe (1-3)
– Dec. CCR nr. 935/2010 (publicată în M. Of. nr. 561 din 10 august 2010).
Art. 45: Abţinerea şi recuzarea
(1)Persoana care ştie că se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 44 este obligată, de îndată ce a luat la cunoştinţă de
existenţa situaţiei, să înştiinţeze conducătorul ierarhic şi să se abţină de la efectuarea oricărui act privind procedura de
administrare în derulare.
(2)Abţinerea se propune de persoană şi se decide de îndată de conducătorul ierarhic.
(3)Contribuabilul/plătitorul implicat în procedura în derulare poate solicita recuzarea persoanei aflate în conflict de
interese. Cererea de recuzare nu suspendă procedura de administrare în derulare.
(4)Recuzarea persoanei se decide de îndată de conducătorul organului fiscal din care face parte persoana recuzată sau de
organul fiscal ierarhic superior dacă persoana recuzată este chiar conducătorul organului fiscal. În cazul persoanelor din
cadrul structurii centrale a A.N.A.F., recuzarea se decide de către preşedintele acestei instituţii.
(5)Decizia prin care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată la instanţa judecătorească competentă.
Art. 40: Abţinerea şi recuzarea

(1) Funcţionarul public care ştie că se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 39 este obligat să înştiinţeze
conducătorul organului fiscal şi să se abţină de la îndeplinirea procedurii.
(2) În cazul în care conflictul de interese se referă la conducătorul organului fiscal, acesta este obligat să înştiinţeze
organul ierarhic superior.
(3) Abţinerea se propune de funcţionarul public şi se decide de îndată de conducătorul organului fiscal sau de organul
ierarhic superior.
(4) Contribuabilul implicat în procedura în derulare poate solicita recuzarea funcţionarului public aflat în conflict de
interese.
(5) Recuzarea funcţionarului public se decide de îndată de către conducătorul organului fiscal sau de organul fiscal
ierarhic superior. Decizia prin care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată la instanţa judecătorească
competentă. Cererea de recuzare nu suspendă procedura de administrare în derulare.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Există corespondenţă perfectă între art. 45 NCPF şi art. 40 VCPF, legiuitorul
preferând să păstreze aceeaşi formulare a textului de lege.
2.
Reguli generale. În mod firesc, art. 45 NCPF are legătură directă cu art. 44 NCPF. Astfel, funcţionarul fiscal care se găseşte
în unul dintre cazurile de conflict de interese reglementate de către art. 44 NCPF este obligat să se abţină de la efectuarea
oricărui act de procedură şi să aducă la cunoştinţa conducătorului ierarhic superior situaţia de conflict de interese în cel
mai scurt timp posibil. Conducătorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe cu privire la temeinicia cererii de
abţinere. Totodată, trebuie precizat că, în cazul formulării cererii de abţinere, având în vedere că funcţionarul fiscal este
oprit de la îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, întreaga procedură se suspendă până la momentul la care se va
soluţiona cererea de abţinere.... citeste mai departe (1-2)
1.
Faţă de reglementarea anterioară:
- se înlocuieşte „funcţionarul public” cu „persoana”;
– conflictul de interese se anunţă imediat ce s-a luat cunoştinţă de existenţa acestuia;
– se elimină prevederea conform căreia decizia de abţinere trebuie să fie aprobată de organul ierarhic superior, rămânând
să fie aprobată doar de către conducătorul ierarhic;
– pentru persoanele din cadrul structurii centrale a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, recuzarea se decide de
către preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
– Dec. CCR nr. 953/2007 (publicată în M. Of. nr. 893 din 28 decembrie 2007); 935/2010 (publicată în M. Of. nr. 561 din 10
august 2010).
CAPITOLUL IV: Actele emise de organele fiscale
Art. 46: Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal
(la data 01-Jan-2016 Art. 46 din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3771/2015 )
(1)Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică.
(2)Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:
a)denumirea organului fiscal emitent;
b)data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c)datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite
de contribuabil/plătitor;
d)obiectul actului administrativ fiscal;
e)motivele de fapt;
f)temeiul de drept;
g)numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h)semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila organului fiscal emitent;
i)posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;
j)menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.
(3)Actul administrativ fiscal emis în formă electronică cuprinde elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia elementelor
prevăzute la lit. h).
(4)Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal central se semnează cu semnătura electronică
extinsă a Ministerului Finanţelor Publice, bazată pe un certificat calificat.
(5)Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal local se semnează cu semnătura electronică
extinsă a autorităţii administraţiei publice locale din care face parte organul fiscal local emitent, bazată pe un certificat
calificat.
(6)Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) şi tipărit prin intermediul unui centru de imprimare masivă este
valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila
organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.
(la data 12-Apr-2016 Art. 46, alin. (6) din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1155/2016 )
(7)Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care se emit, în condiţiile alin.
(6), de către organul fiscal central.
(la data 12-Apr-2016 Art. 46, alin. (7) din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1155/2016 )
(8)Prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice se
stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care pot fi emise în condiţiile alin. (6) de către organele fiscale locale. În
cazul în care organul fiscal local are în dotare sau are acces la un centru de imprimare masivă consiliile locale stabilesc,
prin hotărâre, dacă organul fiscal local din cadrul autorităţii administraţiei publice locale respective poate emite acte
administrative fiscale în condiţiile alin. (6).
(8)Prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice se
stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care pot fi emise în condiţiile alin. (6) de către organele fiscale locale. În
cazul în care organul fiscal local are în dotare sau are acces la un centru de imprimare masivă consiliile locale stabilesc,
prin hotărâre, dacă organul fiscal local din cadrul autorităţii administraţiei publice locale respective poate emite acte
administrative fiscale în condiţiile alin. (6).
(la data 01-Jan-2016 Art. 46, alin. (8) din titlul III, capitolul IV modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta urgenta
50/2015 )
(la data 05-Dec-2016 Art. 46, alin. (8) din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3097/2016 )
(9)Actul administrativ fiscal se consideră emis şi înregistrat la organul fiscal astfel:
a)la data semnării acestuia de către persoana împuternicită din cadrul organului fiscal, în cazul actului administrativ
fiscal emis pe suport hârtie;
b)la data generării actului, în cazul actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie şi tipărit prin intermediul unui
centru de imprimare masivă;
c)la data aplicării semnăturii electronice extinse, în cazul actului administrativ fiscal emis în formă electronică.
compara cu Art. 41 din titlul III, capitolul II din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 41: Noţiunea de act administrativ fiscal

În înţelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei
privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Art. 43: Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică.
(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;
j) menţiuni privind audierea contribuabilului.
(3) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică cuprinde elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia elementelor
prevăzute la lit. h).
(4) Actul administrativ fiscal emis de organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în formă
electronică se semnează cu semnătura electronică extinsă a Ministerului Finanţelor Publice, bazată pe un certificat
calificat.
(5) Actul administrativ fiscal emis de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale în
formă electronică se semnează cu semnătura electronică extinsă a autorităţii administraţiei publice locale din care face
parte organul fiscal emitent, bazată pe un certificat calificat.
(6) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul unui centru de imprimare masivă este valabil şi
în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului
emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.
(7) Prin ordin al ministrului finanţelor publice se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care se emit în
condiţiile alin. (6) de către organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
(8) Prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice se
stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care pot fi emise în condiţiile alin. (6) de către organele fiscale ale
autorităţilor administraţiei publice locale, iar consiliile locale stabilesc, prin hotărâre, dacă organele fiscale din cadrul
autorităţii administraţiei publice locale respective pot emite acte administrative fiscale în condiţiile alin. (6).
1.
Forma actului administrativ fiscal. În doctrina de drept administrativ216 s-a arătat că, spre deosebire de dreptul privat,
unde forma nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic decât în mod excepţional, în dreptul public forma este
esenţială.
În literatura de specialitate, forma actului administrativ a fost definită ca reprezentând totalitatea elementelor formale
conţinute de un act administrativ privit ca instrumentum217. Această definiţie poate fi reţinută mutatis mutandis şi în
cazul actului administrativ fiscal, care este o specie a actului administrativ.
Dacă în cazul actelor administrative clasice, în lipsa unei prevederi legale, unii autori au acceptat şi posibilitatea emiterii
acestora în formă verbală sau chiar prin limbaj nonverbal218, în materia dreptului fiscal, faţă de prevederea imperativă
cuprinsă la alin. (1) al art. 46 NCPF, o astfel de posibilitate este exclusă, actul administrativ fiscal putând fi emis numai în
formă scrisă.... citeste mai departe (1-5)
1.
Art. 46 stabileşte, în mod expres, care sunt elementele constitutive ale actului administrativ fiscal. Actul administrativ
fiscal se emite în formă scrisă, aceasta fiind o condiţie de validitate. Pentru a fi opozabil contribuabilului, actul în formă
scrisă trebuie comunicat, în condiţiile stabilite de art. 48 Cod procedură fiscală.
2.
Cazurile care determină nulitatea actului administrativ fiscal sunt cele prevăzute de art. 49 Cod procedură fiscală, cu
precizarea că acestea se referă doar la condiţiile de formă care atrag această sancţiune legală.
3.
Actele administrative fiscale pentru care nu este necesară semnătura şi ştampila sunt, printre altele:
– decizia privind obligaţii de plată accesorii;
– titlul executoriu;
– somaţia;
– adresa de înfiinţare a popririi;
– înştiinţarea privind stingerea creanţelor fiscale.... citeste mai departe (1-3)
Art. 47: Comunicarea actului administrativ fiscal
(1)Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este destinat. În situaţia
contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal în România, care şi-a desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4),
precum şi în situaţia numirii unui curator fiscal, în condiţiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică
împuternicitului sau curatorului, după caz.
(2)Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului
acestora, la domiciliul fiscal, direct, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal, sau prin poştă,
cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
(3)Actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice de transmitere la distanţă ori
de câte ori contribuabilul/plătitorul a optat pentru această modalitate de emitere şi de comunicare.
(4)În cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (3), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate.
(5)Comunicarea prin publicitate se efectuează prin afişarea unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul
administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului, după cum urmează:
a)în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal central prin afişarea anunţului, concomitent, la sediul
organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a A.N.A.F.;
b)în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local prin afişarea anunţului, concomitent, la sediul
organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective.
(6)Anunţul prevăzut la alin. (5) se menţine afişat cel puţin 60 de zile de la data publicării acestuia şi conţine următoarele
elemente:
a)numele şi prenumele sau denumirea contribuabilului/plătitorului;
b)domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului;
c)denumirea, numărul şi data emiterii actului administrativ fiscal.
(7)În cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin publicitate, acesta se consideră comunicat în termen de 15
zile de la data afişării anunţului.
(8)În cazul actelor administrative fiscale emise de către organul fiscal central, mijloacele electronice de transmitere la
distanţă, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanţă,
precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul
ministrului pentru societatea informaţională.
(la data 22-Jun-2017 Art. 47, alin. (8) din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 691/2017 )
(9)În cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local, mijloacele electronice de transmitere la distanţă,
procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, precum şi
condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei
publice şi al ministrului finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională. Pentru organul fiscal
local, consiliul local stabileşte, prin hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică disponibilă, mijloacele electronice de
transmitere la distanţă ce urmează a fi utilizate de către respectivul organ fiscal local.
condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice,
cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională. Pentru organul fiscal
local, consiliul local stabileşte, prin hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică disponibilă, mijloacele electronice de
transmitere la distanţă ce urmează a fi utilizate de către respectivul organ fiscal local.
(la data 01-Jan-2016 Art. 47, alin. (9) din titlul III, capitolul IV modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta urgenta
50/2015 )
(la data 05-Dec-2016 Art. 47, alin. (9) din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3097/2016 )
(10)În termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data emiterii actului administrativ fiscal, organul fiscal trebuie să iniţieze
acţiunile pentru comunicarea actului.
(1)Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este destinat. În situaţia
contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal în România, care şi-a desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4),
precum şi în situaţia numirii unui curator fiscal, în condiţiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică
împuternicitului sau curatorului, după caz.
(2)Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat fie prin poştă potrivit alin. (3)-(7), fie prin remitere
la domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului acestuia potrivit alin. (8)-(12), fie
prin remitere la sediul organului fiscal potrivit alin. (13), iar actul administrativ fiscal emis în formă electronică se
comunică prin mijloace electronice de transmitere la distanţă potrivit alin. (15)-(17).
(3)Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau
curatorului acestora, la domiciliul fiscal, prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
(4)În cazul în care comunicarea potrivit alin. (3) nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate potrivit alin. (5)-
(7).
(5)Comunicarea prin publicitate se efectuează prin afişarea unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul
administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului, după cum urmează:
a)în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal central prin afişarea anunţului, concomitent, la sediul
organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a A.N.A.F.;
b)în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local prin afişarea anunţului, concomitent, la sediul
organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective.
(6)Anunţul prevăzut la alin. (5) se menţine afişat cel puţin 60 de zile de la data publicării acestuia şi conţine următoarele
elemente:
a)numele şi prenumele sau denumirea contribuabilului/plătitorului;
b)domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului;
c)denumirea, numărul şi data emiterii actului administrativ fiscal.
(7)În cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin publicitate, acesta se consideră comunicat în termen de 15
zile de la data afişării anunţului.
(8)Prin excepţie de la prevederile alin. (3), organul fiscal competent poate decide comunicarea actului administrativ fiscal
emis pe suport hârtie, prin remiterea, sub semnătură, la domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului ori
împuternicitului sau curatorului acestuia, prin angajaţii proprii ai organului fiscal.
(9)Dacă în procedura comunicării actului administrativ fiscal prin remitere potrivit alin. (8) destinatarul refuză primirea
actului sau nu este găsit la domiciliul fiscal, se afişează pe uşa acestuia o înştiinţare.
(10)În situaţia în care contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestuia refuză primirea actului
administrativ fiscal potrivit alin. (9), actul se consideră comunicat la data afişării înştiinţării.
(11)În situaţia în care contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestuia nu este găsit la domiciliul fiscal
potrivit alin. (9), contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestuia este în drept să se prezinte, în termen
de maximum 15 zile de la data afişării înştiinţării, la sediul organului fiscal emitent pentru a i se comunica actul
administrativ fiscal. În situaţia în care contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestuia nu se prezintă în
acest termen, actul se consideră comunicat la împlinirea acestui termen.
(12)Înştiinţarea prevăzută la alin. (9) trebuie să cuprindă:
b)numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c)numele, prenumele şi domiciliul fiscal al celui înştiinţat;
d)denumirea, numărul şi data emiterii actului administrativ fiscal în legătură cu care se face înştiinţarea;
e)anul, luna, ziua şi ora când afişarea a fost făcută;
f)menţiuni cu privire la data la care se consideră comunicat actul administrativ fiscal, potrivit alin. (10) sau (11);
g)semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
(13)Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat şi prin remiterea, sub semnătură, la sediul
organului fiscal emitent ori de câte ori contribuabilul/plătitorul sau împuternicitul ori curatorul acestora se prezintă la
sediul organului fiscal şi solicită acest lucru.
(14)Ori de câte ori comunicarea se realizează prin publicitate, potrivit alin. (5) sau prin afişare potrivit alin. (9), organul
fiscal întocmeşte un proces-verbal. Procesul-verbal se întocmeşte şi în situaţia în care contribuabilul/plătitorul ori
împuternicitul sau curatorul acestora primeşte actul administrativ fiscal, dar refuză să semneze dovada de înmânare ori,
din motive întemeiate, nu o poate semna.
(15)Actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice de transmitere la distanţă
ori de câte ori contribuabilul/plătitorul a optat pentru această modalitate de emitere şi de comunicare, iar acesta se
consideră comunicat în termen de 15 zile de la data transmiterii actului către contribuabil/plătitor ori împuternicitul sau
curatorul acestora.
(16)În cazul actelor administrative fiscale emise de către organul fiscal central, mijloacele electronice de transmitere la
distanţă, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanţă,
precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul
Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale.
condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin al ministrului dezvoltării regionale, administraţiei publice şi
fondurilor europene, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice şi al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii
Informaţionale. Pentru organul fiscal local, consiliul local stabileşte, prin hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică
disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la distanţă ce urmează a fi utilizate de către respectivul organ fiscal
local.
(18)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul societăţilor aflate în procedura insolvenţei sau în dizolvare, potrivit
legii, comunicarea actului administrativ fiscal se face administratorului judiciar/lichidatorului judiciar la locul indicat de
acesta ori de câte ori se solicită, în scris, acest lucru.
(19)În termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data emiterii actului administrativ fiscal, organul fiscal trebuie să iniţieze
acţiunile pentru comunicarea actului.
(la data 03-Sep-2017 Art. 47 din titlul III, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 9. din Ordonanta 30/2017 )

(1) Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. În situaţia contribuabililor fără
domiciliu fiscal în România, care şi-au desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4), precum şi în situaţia numirii unui
curator fiscal, în condiţiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului, după caz.
(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/
împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal, sau prin poştă, cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.
(3) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice de transmitere la distanţă
ori de câte ori contribuabilul a optat pentru această modalitate de emitere şi de comunicare.
(4) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (3), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin
publicitate.
(5) Comunicarea prin publicitate se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de
internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul
administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art.
35, afişarea se face, concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale
respective. În lipsa paginii de internet proprii a autorităţii publice locale, publicitatea se face pe pagina de internet a
consiliului judeţean sau a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se
consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului.
(6) În cazul actelor administrative fiscale emise de către organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, mijloacele electronice de transmitere la distanţă, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin
mijloace electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin al
(7) În cazul actelor administrative fiscale emise de organele fiscale ale autorităţilor administraţiei publice locale,
mijloacele electronice de transmitere la distanţă, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin mijloace
electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin comun al
ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice. Pentru organul fiscal al unei
autorităţi a administraţiei publice locale, consiliul local stabileşte, prin hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică
disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la distanţă ce urmează a fi utilizate de către respectivul organ fiscal.
1.
Comunicarea actului administrativ fiscal către destinatarul său reprezintă o garanţie importantă împotriva arbitrariului
şi, totodată, cea mai efiecientă modalitate de aducere la cunoştinţă a conţinutului raportului juridic fiscal care ia naştere
ca urmare a emiterii acestuia.
Comunicarea actului administrativ fiscal are importanţă şi cu privire la efectele juridice produse de acesta, actul
administrativ fiscal producând efecte juridice faţă de destinatarul său doar din momentul în care îi este comunicat în mod
legal. În schimb, faţă de emitent, actul administrativ fiscal produce efecte încă de la data emiterii lui, unul dintre acestea
fiind tocmai obligaţia de comunicare a acestuia.
2.
Persoana căreia i se comunică actul administrativ fiscal. Regula în materie. Aşa cum este şi firesc, regula o constituie
comunicarea actului administrativ fiscal către contribuabilul/plătitorul căruia îi este destinat. În acest fel se asigură
cunoaşterea nemijlocită de către partea din raportul juridic fiscal a conţinutului raportului juridic născut ca urmare a
emiterii actului administrativ fiscal.... citeste mai departe (1-6)
1.
Comunicarea actului administrativ fiscal este condiţie preliminară pentru opozabilitate, respectiv pentru a determina
data de la care actul administrativ fiscal poate produce efecte pentru contribuabil.
2.
Faţă de vechea reglementare, au fost completate regulile privind comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate
(pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile administrativ-teritoriale). Astfel, anunţul trebuie afişat
minimum 60 de zile, în cazul comunicării prin publicitate (sunt stabilite şi elementele constitutive).
3.
Organele fiscale trebuie să iniţieze comunicarea actului administrativ fiscal în cel mult 10 zile lucrătoare de la data
emiterii.
4.
Termenele de îndeplinire a obligaţiilor fiscale stabilite prin actul administrativ fiscal se calculează de la data comunicării
actului (aşa cum se prevede în cazul deciziei de impunere, în cazul impozitului pe venit). Necomunicarea actului,
indiferent de motiv, face ca acesta să nu producă efecte asupra contribuabilului. În cazul în care actul administrativ fiscal
stabileşte obligaţii de plată şi nu este comunicat contribuabilului, acesta nu poate sta la baza începerii executării silite....
Procedura privind declararea ca inactivi a contribuabililor/platitorilor care nu mai au organe statutare sau au sediul
social expirat (Wolters Kluwer)
Contribuabilul/Plătitorul persoană juridică sau orice entitate fără personalitate juridică este declarat inactiv şi îi sunt
aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii dacă se află în situaţia în care societatea nu mai are
organe statutare sau/şi durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.
Declararea în inactivitate se va face după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea către contribuabil/plătitor
a unei notificări referitoare la situaţiile respective.
Declararea ca inactiv a contribuabilului/plătitorului, precum şi reactivarea acestuia se efectuează de către organul fiscal
central, prin decizie, emisă conform competenţelor şi procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., care se
comunică contribuabilului/plătitorului
Procedura privind declararea ca inactivi a contribuabililor/platitorilor care nu isi indeplinesc nicio obligatie declarativa
pe parcursul unui semestru (Wolters Kluwer)
În evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală,
sunt înscrişi contribuabilii persoane juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică care nu îşi îndeplinesc, pe
parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligaţie declarativă prevăzută de lege.
Comunicarea actului administrativ prin publicitate (Wolters Kluwer)
Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este destinat. În situaţia
contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal în România, care şi-a desemnat împuternicit, precum şi în situaţia
numirii unui curator fiscal, în condiţiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului,
după caz.
Art. 48: Opozabilitatea actului administrativ fiscal
(1)Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului/plătitorului sau la o
dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii.
(2)Actul administrativ fiscal care nu a fost comunicat potrivit art. 47 nu este opozabil contribuabilului/plătitorului şi nu
produce niciun efect juridic.
Art. 45: Opozabilitatea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară
menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii.
(2) Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului şi nu produce niciun
efect juridic.
1.
Terminologie. Deşi titlul articolului din noul Cod de procedură fiscală face referire, ca şi în vechea reglementare, la
noţiunea de „opozabilitate”, conţinutul concret al textului de lege se referă mai degrabă la momentul la care actul
administrativ produce efecte faţă de destinatarul acestuia, fără a se trata problema efectelor juridice produse faţă de
emitentul actului administrativ fiscal şi fără a fi reglementată problema efectelor actului administrativ fiscal faţă de terţi,
problemă care priveşte opozabilitatea actului administrativ în sensul consacrat acestei instituţii juridice în dreptul civil.
Prin urmare, trebuie distins între obligativitatea actului administrativ fiscal faţă de organul fiscal emitent şi
contribuabilul căruia actul administrativ fiscal îi este adresat şi opozabilitatea actului administrativ fiscal faţă de
persoanele care au calitatea de terţ faţă de actul administrativ fiscal.... citeste mai departe (1-4)
1.
Relevant pentru acest articol este şi pct. 5 din Decizia CCF nr. 5/2004 (în aplicarea art. 44 şi art. 82 din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, precum şi art. 88 alin. (2) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare): „În conformitate cu prevederile pct. 44.1 din Normele
metodologice date în aplicarea art. 44 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
republicată, organul fiscal nu poate pretinde executarea obligaţiei stabilite în sarcina contribuabilului prin actul
administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii.
Contribuabilul are obligaţia efectuării plăţilor anticipate începând cu data comunicării de către organul fiscal a deciziei de
impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit, inclusiv pentru sumele înscrise în această decizie şi pentru care
termenele de plată au expirat”.... citeste mai departe (1-1)
Art. 49: Nulitatea actului administrativ fiscal
(1)Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii:
a)este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competenţa;
b)nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a
organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a
semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 40 alin. (3), precum şi organul fiscal
emitent;
b)nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a
organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a
semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 46 alin. (6), precum şi organul fiscal
emitent;
(la data 01-Jan-2016 Art. 49, alin. (1), litera B. din titlul III, capitolul IV modificat de Art. II, punctul 1. din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
c)este afectat de o gravă şi evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă şi evidentă eroare atunci când
cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau
concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa.
(2)Nulitatea se poate constata de organul fiscal competent sau de organul de soluţionare a contestaţiei, la cerere sau din
oficiu. În situaţia în care nulitatea se constată de organul fiscal competent, acesta emite o decizie ce se comunică
contribuabilului/plătitorului.
(3)Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) sunt
anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 46: Nulitatea actului administrativ fiscal

Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei
împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ
sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea
acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.
1.
Sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea condiţiilor de legalitate ale actului administrativ fiscal. Legiuitorul a optat
pentru reglementarea expresă a două astfel de sancţiuni, respectiv nulitatea şi anulabilitatea (anularea).
Pe lângă acestea, considerăm oportun a se reţine şi o a treia sancţiune, respectiv inexistenţa actului administrativ fiscal, în
ipoteze în care viciul de nelegalitate care afectează actul administrativ fiscal este atât de grav încât nu există nici măcar
aparenţa de legalitate a actului administrativ fiscal.
În ceea ce priveşte nulitatea şi anulabilitatea actului administrativ fiscal, regimul juridic al acestora este identic cu cel al
nulităţilor exprese şi cele virtuale din dreptul civil şi din dreptul procesual civil.
În vederea identificării sancţiunii aplicabile, diferenţa esenţială între nulitate şi anulabilitate o constituie, ca şi în dreptul
administrativ, prevederea expresă a motivului de nelegalitate ca atrăgând sancţiunea nulităţii sau, dimpotrivă, lipsa unei
astfel de prevederi.... citeste mai departe (1-4)
1.
Art. 49 stabileşte că lipsa unor elemente ale actului administrativ fiscal atrage nulitatea acestuia, constatată la cererea
contribuabilului sau din oficiu. Faţă de vechea reglementare, se adaugă noi situaţii de nulitate:
– lit. a): emiterea cu încălcarea prevederilor legale privind competenţa;
– lit. c): eroarea (gravă şi evidentă).
2.
În plus, Noul Cod de procedură civilă, la art. 175, arată că „actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea
cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia”. Astfel, sunt anulabile
actele administrative fiscale care încalcă alte prevederi legale decât cele de la alin. (1) NCPF.
– Dec. CA Cluj, s.c.a., nr. 62/2010 (Lipsa ştampilei organului fiscal. Dovada prejudiciului);
– Dec. CCR nr. 443/2013 (publicată în M. Of. nr. 28 din 14 ianuarie 2014).... citeste mai departe (1-2)
Art. 50: Anularea, desfiinţarea sau modificarea actului administrativ fiscal
(1)Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desfiinţat sau modificat de către organul fiscal competent în condiţiile
prezentului cod.
(2)Anularea ori desfiinţarea totală sau parţială, cu titlu definitiv, potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care s-
au stabilit creanţe fiscale principale atrage anularea, desfiinţarea sau modificarea, totală sau parţială, atât a actelor
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale individualizate
în actele administrative fiscale anulate, desfiinţate ori modificate, cât şi a actelor administrative fiscale subsecvente emise
în baza actelor administrative fiscale anulate, desfiinţate sau modificate, chiar dacă actele administrative fiscale prin care
s-au stabilit creanţe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor
administrative de atac sau judiciare ori nu au fost contestate. În acest caz, organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea
contribuabilului/plătitorului, emite un nou act administrativ fiscal, prin care desfiinţează sau modifică în mod
corespunzător actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale
subsecvente.
(3)Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor administrative fiscale prevăzute la art. 49 alin.
(3), inclusiv cele transmise spre administrare organelor fiscale centrale, rămase definitive în sistemul căilor
administrative de atac sau judiciare. În acest caz, organul fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului,
emite decizie de anulare.
(la data 03-Sep-2017 Art. 50, alin. (2) din titlul III, capitolul IV completat de Art. I, punctul 10. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 47: Desfiinţarea sau modificarea actelor administrative fiscale

(1) Actul administrativ fiscal poate fi modificat, anulat sau desfiinţat în condiţiile prezentului cod.
(2) Anularea ori desfiinţarea totală sau parţială, cu titlu irevocabil, potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care
s-au stabilit creanţe fiscale principale atrage anularea, desfiinţarea ori modificarea atât a actelor administrative fiscale
prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale individualizate în actele
administrative fiscale anulate ori desfiinţate, cât şi a actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza actelor
administrative fiscale anulate sau desfiinţate, chiar dacă actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe fiscale
accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau
judiciare. În acest caz, organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului, va emite un nou act administrativ
fiscal, prin care va desfiinţa sau modifica în mod corespunzător actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanţe
fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente.
(3) Se anulează ori se desfiinţează, total sau parţial, chiar dacă împotriva acestora s-au exercitat sau nu căi de atac, actele
administrative fiscale prin care s-au stabilit, în mod eronat, creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale
prin orice modalitate.
1.
Consecinţele sancţiunii anulării. Ca şi sancţiunea nulităţii, anularea presupune desfiinţarea retroactivă a actului
administrativ fiscal, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii acestuia.
Anularea poate fi una totală sau una parţială, putând fi, spre exemplu, menţinute dispoziţiile privind creanţa fiscală
principală şi anulate dispoziţiile din actul administrativ fiscal care privesc creanţele fiscale accesorii.
În ceea ce priveşte actele administrative fiscale subsecvente, anularea actului administrativ fiscal iniţial atrage anularea
actului administrativ subsecvent, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiului quod nullum est nullum producit
effectum234.... citeste mai departe (1-3)
1.
Desfiinţarea actului administrativ fiscal produce aceleaşi efecte ca şi anularea (constatarea nulităţii), respectiv are efect
retroactiv şi necesită repunerea contribuabilului în situaţia anterioară emiterii actului administrativ fiscal.
2.
Desfiinţarea actului administrativ fiscal poate avea loc în următoarele cazuri:
– constatarea nulităţii actului administrativ fiscal datorită lipsei elementelor de formă prevăzute de art. 49 Cod procedură
fiscală;
– dovedirea titularului dreptului de proprietate real şi eliminarea impunerii provizorii, conform art. 74 Cod procedură
fiscală;
– anularea actului de executare sau a titlului executoriu contestat de către instanţa judecătorească, conform art. 262 Cod
procedură fiscală;
– desfiinţarea totală sau parţială a actului administrativ fiscal atacat ca urmare a deciziei organului fiscal competent de
soluţionare a contestaţiei.... citeste mai departe (1-4)
Art. 51: Efectele anulării actului administrativ fiscal
(1)Ori de câte ori se anulează un act administrativ fiscal, organul fiscal competent emite un alt act administrativ fiscal,
dacă acest lucru este posibil în condiţiile legii.
(2)Emiterea unui alt act administrativ fiscal nu mai este posibilă în situaţii cum sunt:
a)s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege;
b)viciile care au condus la anularea actului administrativ fiscal privesc fondul actului.
1.
Regula emiterii unui nou act administrativ fiscal. După desfiinţarea actului administrativ fiscal, situaţia fiscală a
contribuabilului nu rămâne nereglementată, organele fiscale urmând a emite un nou act administrativ fiscal al cărui
conţinut trebuie să respecte dispoziţiile legale aplicabile.
De la această regulă există şi situaţii de excepţie în care un nou act administrativ fiscal nu mai poate fi emis.
2.
Situaţii în care emiterea unui nou act administrativ fiscal nu mai este posibilă. Legiuitorul face referire la două astfel de
situaţii, însă enumerarea nu este una limitativă, ci exemplificativă, fapt care rezultă din interpretarea literală a art. 51 alin.
(2) NCPF.
Un prim caz în care un nou act administrativ fiscal nu poate fi emis este atunci când a intervenit prescripţia dreptului de a
emite un astfel de act. Actul administrativ fiscal anulat, fiind desfiinţat retroactiv, nu poate întrerupe termenul legal de
prescripţie, astfel că, dacă de la data naşterii raportului juridic fiscal şi până la momentul la care s-ar putea emite un nou
act administrativ fiscal s-a scurs un interval de timp suficient pentru împlinirea termenului de prescripţie, nu se mai poate
emite un nou act administrativ fiscal.... citeste mai departe (1-2)
Art. 52: Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans
(la data 01-Jan-2016 Art. 52 din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2015 )
(1)Soluţia fiscală individuală anticipată este actul administrativ emis de organul fiscal central în vederea soluţionării unei
cereri a contribuabilului/plătitorului referitoare la reglementarea unor situaţii fiscale de fapt viitoare. Situaţia fiscală de
fapt viitoare se apreciază în funcţie de data depunerii cererii.
(2)Acordul de preţ în avans este actul administrativ emis de organul fiscal central în vederea soluţionării unei cereri a
contribuabilului/plătitorului, referitoare la stabilirea condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să fie determinate, pe
parcursul unei perioade fixe, preţurile de transfer, în cazul tranzacţiilor efectuate cu persoane afiliate, astfel cum sunt
definite în Codul fiscal. Tranzacţiile viitoare care fac obiectul acordului de preţ în avans se apreciază în funcţie de data
depunerii cererii. Contribuabilul/plătitorul va putea solicita un acord de preţ în avans şi pentru determinarea rezultatului
fiscal atribuibil unui sediu permanent.
(3)Anterior depunerii cererii de emitere a unei soluţii fiscale individuale anticipate sau de emitere/modificare a unui
acord de preţ în avans, contribuabilul/plătitorul poate solicita în scris organului fiscal competent o discuţie preliminară în
vederea stabilirii existenţei stării de fapt viitoare pentru emiterea unei soluţii fiscale, respectiv pentru încheierea unui
acord sau, după caz, a condiţiilor pentru modificarea acordului.
(4)Cererea pentru emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau a acordului de preţ în avans trebuie să fie însoţită de
documente relevante pentru emitere, precum şi de dovada plăţii taxei de emitere.
(5)Prin cerere contribuabilul/plătitorul propune conţinutul soluţiei fiscale individuale anticipate sau al acordului de preţ
în avans, după caz.
(6)În scopul soluţionării cererii, organul fiscal competent poate solicita contribuabilului/plătitorului clarificări cu privire
la cerere şi/sau documentele depuse.
(7)Înainte de emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de preţ în avans, după caz, organul fiscal
competent prezintă contribuabilului/plătitorului proiectul actului administrativ în cauză, acordându-i acestuia
posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu excepţia cazului în care contribuabilul/plătitorul
renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organului fiscal.
(8)Contribuabilul/Plătitorul poate prezenta clarificările prevăzute la alin. (6) sau poate exprima punctul de vedere
prevăzut la alin. (7) în termen de 60 de zile lucrătoare de la data solicitării clarificărilor necesare ori de la data
comunicării proiectului soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de preţ în avans.
(9)În soluţionarea cererii contribuabilului/plătitorului se emite soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ
în avans. În situaţia în care contribuabilul/plătitorul nu este de acord cu soluţia fiscală individuală anticipată sau cu
acordul de preţ în avans emis, acesta transmite, în termen de 30 zile de la comunicare, o notificare la organul fiscal
emitent. Soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans pentru care contribuabilul/plătitorul a
transmis o notificare nu produce niciun efect juridic.
(10)Soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans se comunică contribuabilului/plătitorului căruia îi
sunt destinate, precum şi organului fiscal competent pentru administrarea creanţelor fiscale datorate de
contribuabilul/plătitorul solicitant.
(11)Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans sunt opozabile şi obligatorii faţă de organul fiscal,
numai dacă termenii şi condiţiile acestora au fost respectate de contribuabil/plătitor.
(12)Termenul pentru soluţionarea cererii de emitere a unui acord de preţ în avans este de 12 luni în cazul unui acord
unilateral, respectiv de 18 luni în cazul unui acord bilateral sau multilateral, după caz. Termenul pentru soluţionarea
cererii de emitere a soluţiei fiscale individuale anticipate este de până la 3 luni. Dispoziţiile art. 77 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(13)Contribuabilul/Plătitorul, titular al unui acord de preţ în avans, are obligaţia de a depune anual, la organul fiscal
emitent al acordului, un raport privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului în anul de raportare.
Raportul se depune până la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situaţiilor financiare anuale, respectiv a
raportărilor contabile anuale.
(14)În perioada de valabilitate, acordul de preţ în avans poate fi modificat prin prelungirea valabilităţii, extindere sau,
după caz, revizuire la solicitarea titularului acordului, prin depunerea unei cereri în acest sens. Prelungirea valabilităţii
acordului de preţ în avans poate avea loc atunci când contribuabilul/plătitorul solicită aceasta în situaţia existenţei
aceloraşi termeni şi condiţii. Extinderea poate avea loc în situaţia în care contribuabilul/plătitorul solicită includerea în
acordul de preţ în avans încheiat a altor tranzacţii cu persoane afiliate. Revizuirea poate avea loc în situaţia în care
intervin circumstanţe şi elemente de fapt ce nu au fost previzionate sau au fost inexact previzionate la momentul emiterii
acordului de preţ în avans şi care pot influenţa termenii şi condiţiile acordului. Cererea de modificare poate fi depusă cu
cel puţin 30 de zile înainte de împlinirea termenului de valabilitate, sub sancţiunea decăderii. În cazul în care cererea de
modificare se aprobă după împlinirea termenului de valabilitate a acordului de preţ în avans, aceasta produce efecte şi
pentru trecut, respectiv pentru perioada cuprinsă între momentul împlinirii termenului de valabilitate şi data comunicării
deciziei de aprobare a modificării.
(15)Acordul de preţ în avans poate fi emis unilateral, bilateral sau multilateral. Acordul de preţ în avans unilateral este
emis de organul fiscal competent din România. Acordul de preţ în avans bilateral sau multilateral este emis în comun de
către organul fiscal competent din România şi autorităţile fiscale competente din statele în a căror jurisdicţie se află
persoanele afiliate contribuabilului/plătitorului solicitant. Acordul de preţ în avans bilateral/multilateral poate fi emis
numai pentru tranzacţii cu contribuabili/plătitori care provin din ţări cu care România are încheiate convenţii pentru
evitarea dublei impuneri. În acest caz, sunt aplicabile prevederile referitoare la "Procedura amiabilă" prevăzute în
convenţiile pentru evitarea dublei impuneri.
(16)Emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate se supune unei taxe de emitere după cum urmează
a)de 5.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României pentru ziua efectuării plăţii, pentru contribuabilii
mari;
b)de 3.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României pentru ziua efectuării plăţii, pentru celelalte
categorii de contribuabili/plătitori.
(17)Emiterea unui acord de preţ în avans se supune unei taxe de emitere/modificare, după cum urmează:
a)de 20.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României în ziua efectuării plăţii, pentru contribuabilii mari.
În cazul modificării acordului taxa este de 15.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României în ziua
efectuării plăţii;
b)de 10.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României în ziua efectuării plăţii, pentru celelalte categorii de
contribuabili/plătitori. În cazul în care valoarea consolidată a tranzacţiilor incluse în acord depăşeşte echivalentul a
4.000.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României la data de 31 decembrie a anului fiscal pentru care se
depune raportul privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului, sau contribuabilul/plătitorul este
încadrat în categoria "mari contribuabili" în perioada de valabilitate a acordului, taxa de emitere este cea prevăzută la lit.
a). În cazul modificării acordului, taxa este de 6.000 euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României în ziua
efectuării plăţii. În cazul în care valoarea consolidată a tranzacţiilor incluse în acord depăşeşte echivalentul a 4.000.000
euro, la cursul comunicat de Banca Naţională a României la data de 31 decembrie a anului fiscal pentru care se depune
raportul privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului, sau contribuabilul/plătitorul este încadrat în
categoria "mari contribuabili" în perioada de valabilitate a acordului, taxa de modificare este cea prevăzută la lit. a).
(18)Eventualele diferenţe de taxă datorate potrivit alin. (17) se achită la data depunerii raportului privind modul de
realizare a termenilor şi condiţiilor acordului în care se constată depăşirea plafonului sau încadrarea la categoria "mari
contribuabili".
(19)Contribuabilul/Plătitorul solicitant are dreptul la restituirea taxei achitate în cazul în care organul fiscal competent
respinge emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate, respectiv emiterea/modificarea acordului de preţ în avans.
(20)Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans nu mai sunt valabile dacă prevederile legale de drept
material fiscal în baza cărora a fost luată decizia se modifică.
(21)Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans, precum şi respingerea cererii de emitere a soluţiei
fiscale individuale anticipate şi acordului de preţ în avans se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(22)Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se stabileşte procedura privind emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau
a acordului de preţ în avans, precum şi conţinutul cererii pentru emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate sau a
acordului de preţ în avans şi a cererii de modificare, extindere sau revizuire a acordului de preţ în avans.
(la data 01-Jan-2016 Art. 52, alin. (22) din titlul III, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3735/2015 )
Art. 42: Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans

(1) Soluţia fiscală individuală anticipată este actul administrativ emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în
vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului referitoare la reglementarea unor situaţii fiscale de fapt viitoare.
Situaţia fiscală de fapt viitoare se apreciază în funcţie de data depunerii cererii.
(2) Acordul de preţ în avans este actul administrativ emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea
soluţionării unei cereri a contribuabilului, referitoare la stabilirea condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să fie
determinate, pe parcursul unei perioade fixe, preţurile de transfer, în cazul tranzacţiilor efectuate între persoane afiliate,
astfel cum sunt definite în Codul fiscal. Tranzacţiile viitoare care fac obiectul acordului de preţ în avans se apreciază în
funcţie de data depunerii cererii.
(3) Soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans se comunică numai contribuabilului căruia îi sunt
destinate.
(4) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans sunt opozabile şi obligatorii faţă de organele fiscale,
numai dacă termenii şi condiţiile acestora au fost respectate de contribuabil.
(5) Prin cerere contribuabilul propune conţinutul soluţiei fiscale individuale anticipate sau al acordului de preţ în avans,
după caz.
(51) În scopul soluţionării cererii, organul fiscal competent:
a)se poate deplasa la domiciliul fiscal al contribuabilului sau în alt loc stabilit de comun acord cu acesta pentru analizarea
documentaţiei în vederea fundamentării proiectului de soluţie fiscală individuală anticipată ori acord de preţ în avans,
potrivit procedurii aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
b)poate solicita contribuabilului clarificări cu privire la cerere şi/sau documentele depuse.
(52) Organul fiscal competent prezintă contribuabilului proiectul soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de
preţ în avans, după caz, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu
excepţia cazului în care contribuabilul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organului fiscal competent.
(53) Contribuabilul poate prezenta clarificările prevăzute la alin. (51) lit. b) sau poate exprima punctul de vedere prevăzut
la alin. (52) în termen de 60 de zile lucrătoare de la data solicitării clarificărilor necesare ori de la data comunicării
proiectului soluţiei fiscale individuale anticipate sau acordului de preţ în avans.
(6) În soluţionarea cererii contribuabilului se emite soluţia fiscală individuală anticipată sau acordul de preţ în avans. În
situaţia în care contribuabilul nu este de acord cu soluţia fiscală individuală anticipată sau cu acordul de preţ în avans
emis, va transmite, în termen de 15 zile de la comunicare, o notificare la organul fiscal emitent. Soluţia fiscală individuală
anticipată sau acordul de preţ în avans pentru care contribuabilul a transmis o notificare organului fiscal emitent nu
produce niciun efect juridic.
(7) Contribuabilul, titular al unui acord de preţ în avans, are obligaţia de a depune anual la organul emitent al acordului
un raport privind modul de realizare a termenilor şi condiţiilor acordului în anul de raportare. Raportul se depune până
la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situaţiilor financiare anuale.
(8) Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans nu mai sunt valabile dacă prevederile legale de drept
material fiscal în baza cărora a fost luată decizia se modifică.
(9) Pentru emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate, precum şi pentru emiterea sau modificarea unui acord de
preţ în avans, emitentul încasează tarife care se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(10) Contribuabilul solicitant are dreptul la restituirea tarifului achitat în cazul în care organul fiscal competent respinge
emiterea/modificarea soluţiei fiscale individuale anticipate sau a acordului de preţ în avans.
(11) Termenul pentru emiterea unui acord de preţ în avans este de 12 luni în cazul unui acord unilateral, respectiv de 18
luni în cazul unui acord bilateral sau multilateral, după caz. Termenul pentru emiterea soluţiei fiscale individuale
anticipate este de până la 3 luni. Dispoziţiile art. 70 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(12) Procedura referitoare la emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate şi a acordului de preţ în avans va fi aprobată
prin hotărâre a Guvernului.
1.
Soluţia fiscală anticipată. Legiuitorul califică soluţia fiscală anticipată ca fiind un act administrativ emis de organul fiscal
central în vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului/plătitorului referitoare la reglementarea unei situaţii fiscale
de fapt viitoare.
O primă observaţie care se impune a fi făcută pe marginea definiţiei date de legiuitor soluţiei fiscale anticipate este că
aceasta reprezintă un act administrativ fiscal, deşi definiţia legală s-a oprit la noţiunea de „act administrativ”. O asemenea
calificare este evidentă, având în vedere faptul că soluţia fiscală anticipată este emisă de un organ fiscal, în scopul de a
produce efecte juridice faţă de contribuabil/plătitor şi în reglementarea unor raporturi juridice fiscale237.
Specificul soluţiei fiscale anticipate este acela că, spre deosebire de celelalte acte administrative fiscale, aceasta nu
reglementează o situaţie fiscală prezentă, ci una viitoare.... citeste mai departe (1-9)
1.
Avantajul soluţiei fiscale individuale anticipate constă în certitudinea impunerii, în special, în situaţiile în care legislaţia
este neclară. Cu toate acestea, implementarea acestor soluţii întâmpină unele dificultăţi practice:
– modificările frecvente ale legislaţiei pot conduce la anularea de drept a actului administrativ (soluţiei fiscale), înainte de
a produce beneficii;
– procedura de emitere a soluţiei fiscale individuale anticipate este greoaie, de cele mai multe ori depăşind termenul legal;
– soluţia se aplică numai în situaţiile şi pentru contribuabilul care a solicitat-o;
– tariful pentru emiterea acestei soluţii este destul de mare (5.000 euro pentru marii contribuabili, 3.000 euro pentru
ceilalţi contribuabili) pentru majoritatea companiilor din România;
2.
Spre deosebire de adresele Ministerului Finanţelor Publice prin care se comunică punctul de vedere al instituţiei privind
interpretarea unor dispoziţii legale, soluţia fiscală individuală anticipată este opozabilă şi obligatorie pentru organele
fiscale subordonate. Cu toate acestea, în practică, nu există o linie de demarcaţie vizibilă faţă de adresele emise de
direcţiile Ministerului Finanţelor Publice. Un caz special este cel al actelor administrative emise în circuit intern (de
exemplu, circulare sau instrucţiuni) care sunt obligatorii pentru organele fiscale, însă nu şi pentru contribuabili.... citeste
mai departe (1-5)
Art. 53: Îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal
(1)Organul fiscal poate îndrepta oricând erorile materiale din cuprinsul actului administrativ fiscal, din oficiu sau la
cererea contribuabilului/plătitorului.
(2)Prin erori materiale, în sensul prezentului articol, se înţelege orice greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite
din actele administrative fiscale, cu excepţia acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care
privesc fondul actului administrativ fiscal.
(3)În cazul în care, după comunicarea actului administrativ fiscal, organul fiscal constată, din oficiu, că există erori
materiale în cuprinsul său, acesta comunică contribuabilului/plătitorului un act de îndreptare a erorii materiale.
(4)În situaţia în care îndreptarea erorii materiale este solicitată de contribuabil/plătitor, organul fiscal procedează
astfel:
a)dacă cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată, emite şi comunică contribuabilului/plătitorului actul de
îndreptare a erorii materiale;
b)dacă cererea de îndreptare a erorii materiale nu este întemeiată, respinge cererea printr-o decizie ce se comunică
(5)Actul de îndreptare a erorii materiale şi decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale urmează
regimul juridic al actului iniţial şi pot fi contestate în condiţiile legii în care putea fi contestat actul iniţial.
Art. 48: Îndreptarea erorilor materiale din actele administrative fiscale

(1) Organul fiscal poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul actului administrativ fiscal, din oficiu sau la cererea
contribuabilului.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică actelor administrative fiscale pentru care s-au exercitat căile de atac prevăzute de lege,
iar soluţia este definitivă.
(3) Prin erori materiale, în sensul prezentului articol, se înţelege orice greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite
din actele administrative fiscale, cu excepţia acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care
privesc fondul actului administrativ fiscal.
(4) În cazul în care după comunicarea actului administrativ fiscal organul fiscal constată, din oficiu, că există erori
materiale în cuprinsul său, acesta comunică contribuabilului un act de îndreptare a erorii materiale.
(5) În situaţia în care îndreptarea erorii materiale este solicitată de contribuabil, organul fiscal procedează astfel:
a) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată, emite şi comunică contribuabilului actul de îndreptare a
erorii materiale;
b) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale nu este întemeiată, respinge cererea printr-o decizie ce se comunică
contribuabilului.
(6) Actul de îndreptare a erorii materiale şi decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale urmează
regimul juridic al actului iniţial şi pot fi contestate în condiţiile legii în care putea fi contestat actul iniţial.
1.
Îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal. La fel ca vechiul Cod de procedură fiscală, şi reglementarea
actuală consacră instituţia îndreptării erorilor materiale din actele administrative fiscale şi procedura realizării acesteia.
Instituţia îndreptării erorilor materiale din actele administrative fiscale este necesară pentru înlăturarea greşelilor,
omisiunilor sau menţiunilor greşite din actele administrative fiscale printr-o procedură simplă, care să nu implice analiza
validităţii actului.
(i) Noul Cod de procedură fiscală preia identic definiţia instituţiei îndreptării erorilor materiale din actele administrative
fiscale folosită în vechiul Cod.
Astfel, conform definiţiei utilizate de legiuitor, prin eroare materială se înţelege orice greşeală de redactare, omisiune sau
menţiune greşită din acestea, cu excepţia acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care
privesc fondul actului administrativ fiscal.... citeste mai departe (1-1)
– Dec. CCR nr. 1368/2010 (publicată în M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2011).
Art. 54: Prevederi aplicabile actelor de executare şi altor acte emise de organele fiscale
Dispoziţiile art. 46 alin. (6), art. 47, 48 şi 53 se aplică în mod corespunzător şi actelor de executare şi altor acte emise de
organele fiscale, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel.
Dispoziţiile art. 46-48 şi art. 53 se aplică în mod corespunzător şi actelor de executare şi altor acte emise de organele
fiscale, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel.
(la data 06-Dec-2016 Art. 54 din titlul III, capitolul IV modificat de Art. II, punctul 1. din Ordonanta urgenta 84/2016 )
Dispoziţiile art. 43 alin. (3), art. 44, 45 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi actelor de executare şi altor acte emise de
organele fiscale, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel.
1.
Aplicabilitatea unor instituţii în domeniul actelor de executare şi al altor acte emise de organele fiscale. Legiuitorul a
înţeles să reglementeze aplicabilitatea ca drept comun a prevederilor privind regimul juridic al actelor administrative
fiscale emise pe suport de hârtie şi tipărite prin intermediul unui centru de imprimare masivă, privind comunicarea
actului administrativ fiscal, opozabilitatea acestuia şi îndreptarea eorirlor materiale, atât pentru situaţia actelor de
executare întocmite în conformitate cu noul Cod de procedură fiscală, cât şi pentru celelalte acte emise de organele fiscale.
O reglementare similară exista şi în vechiul Cod fiind cuprinsă la art. 481.
CAPITOLUL V: Administrarea şi aprecierea probelor
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 55: Mijloace de probă
(1)Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea unei stări de fapt fiscale, inclusiv înregistrări
audiovideo, date şi informaţii aflate în orice mediu de stocare, precum şi alte mijloace materiale de probă, care nu sunt
interzise de lege.
(2)Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând
proceda la:
a)solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabilului/plătitorului şi a altor persoane;
b)solicitarea de expertize;
c)folosirea înscrisurilor;
d)efectuarea de constatări la faţa locului;
e)efectuarea, în condiţiile legii, de controale curente, operative şi inopinate sau controale tematice, după caz.
(3)Probele administrate vor fi coroborate şi apreciate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege.
compara cu Art. 49 din titlul III, capitolul III, sectiunea 1 din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 49: Mijloace de probă

(1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea unei stări de fapt fiscale, inclusiv înregistrări
audiovideo, date şi informaţii aflate în orice mediu de stocare, precum şi alte mijloace materiale de probă, care nu sunt
interzise de lege.
(2) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând
proceda la:
a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;
b) solicitarea de expertize;
c) folosirea înscrisurilor;
d) efectuarea de cercetări la faţa locului;
e) efectuarea, în condiţiile legii, de controale curente, operative şi inopinate sau controale tematice, după caz.
(3) Probele administrate vor fi coroborate şi apreciate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege.
1.
Probele în dreptul comun. În conformitate cu prevederile art. 250 C.proc.civ., dovada unui act juridic sau a unui fapt se
poate face prin înscrisuri (art. 265-308 C.proc.civ.), martori (art. 309-326 C.proc.civ.), prezumţii (art. 327-329
C.proc.civ.), mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă (art. 348-350 C.proc.civ.) sau obţinută la
interogatoriu (art. 351-358 C.proc.civ.), prin expertiză (art. 330-340 C.proc.civ.), prin mijloacele materiale de probă (art.
341-344 C.proc.civ.)242, prin cercetarea la faţa locului (art. 345-347 C.proc.civ.) sau prin orice alte mijloace prevăzute de
lege.
Într-un sens larg, reţinut în cuprinsul art. 250 C.proc.civ., prin „probă” se înţelege acţiunea de stabilire a existenţei sau
inexistenţei unui act juridic sau a unui fapt ori chiar rezultatul probaţiunii. În sens restrâns, noţiunea de „probă” se referă
chiar la mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Acesta pare să fie sensul în care este redactat art. 55 NCPF, având
corespondent în art. 49 VCPF.... citeste mai departe (1-6)
1.
Mijloacele de probă prevăzute de art. 55 au o strânsă legătură cu exercitarea dreptului de apreciere al organului fiscal,
potrivit art. 6 Cod procedură fiscală.
Forţa doveditoare a mijloacelor de probă (probelor) se determină potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.
2.
În doctrină, se susţine opinia că „organul fiscal poate administra următoarele mijloace de probă în cadrul procedurii
fiscale: a) declaraţiile; b) înscrisurile; c) expertizele; d) cercetarea la faţa locului; e) prezumţiile” (D. Dascălu, C.
Alexandru, op. cit., p. 147). Autorii citaţi adaugă la lista prevăzută de art. 49 declaraţiile şi prezumţiile, prin extensie la
dreptul comun (Codul de procedură civilă).
– Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată (M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015; cu modificările şi
completările ulterioare).
Art. 56: Dreptul organului fiscal de a solicita prezenţa contribuabilului/plătitorului la sediul său
(la data 01-Jan-2016 Art. 56 din titlul III, capitolul V, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3841/2015 )
(1)Organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului/plătitorului la sediul său pentru a da informaţii şi lămuriri
necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale. Odată cu această solicitare, când este cazul, organul fiscal indică şi
documentele pe care contribuabilul/plătitorul este obligat să le prezinte.
(2)Solicitarea se face în scris şi cuprinde în mod obligatoriu:
a)data, ora şi locul la care contribuabilul/plătitorul este obligat să se prezinte;
b)baza legală a solicitării;
c)scopul solicitării;
d)documentele pe care contribuabilul/plătitorul este obligat să le prezinte.
(3)La stabilirea datei la care contribuabilul/plătitorul trebuie să se prezinte la sediul organului fiscal, acesta va avea în
vedere un termen rezonabil, care să dea posibilitatea contribuabilului/plătitorului să îşi îndeplinească obligaţia.
(4)Contribuabilul/Plătitorul poate solicita amânarea datei stabilite de către organul fiscal potrivit prezentului articol,
pentru motive justificate.
Art. 50: Dreptul organului fiscal de a solicita prezenţa contribuabilului la sediul său
(1) Organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului la sediul său pentru a da informaţii şi lămuriri necesare
stabilirii situaţiei sale fiscale reale. Odată cu această solicitare, când este cazul, organul fiscal va indica şi documentele pe
care contribuabilul este obligat să le prezinte.
(2) Solicitarea se face în scris şi cuprinde în mod obligatoriu:
a) data, ora şi locul la care contribuabilul este obligat să se prezinte;
b) baza legală a solicitării;
c) scopul solicitării;
d) documentele pe care contribuabilul este obligat să le prezinte.
1.
Obligaţia de prezentare. Art. 56 alin. (1) NCPF instituie, pornind de la obligaţia generală de cooperare, o regulă potrivit
căreia contribuabilul/plătitorul este ţinut să se prezinte, la chemarea organului fiscal, la sediul acestuia şi să furnizeze
documentele solicitate de organul fiscal. Acelaşi alineat aduce totuşi o precizare importantă, în sensul că activarea
obligaţiei de prezentare are un scop precis: furnizarea de informaţii, lămuriri şi documente necesare pentru clarificarea
situaţiei fiscale reale a contribuabilului sau plătitorului. În opinia noastră, de aici decurg următoarele:
– pe temeiul art. 56 alin. (1) NCPF, nu pot fi solicitate să furnizeze informaţii persoanele care nu mai au vreo calitate în
cadrul unei societăţi sau asocieri fără personalitate juridică, fie datorită ieşirii din structura asociativă, fie datorită
faptului că acea structură asociativă şi-a încetat activitatea252;... citeste mai departe (1-2)
1.
Art. 56 reflectă, din perspectiva organelor fiscale, obligaţia de cooperare care revine contribuabililor. Solicitarea prezenţei
contribuabilului poate fi formulată printr-un act administrativ distinct, însă, în cele mai multe cazuri, solicitarea este
inclusă în textul unui alt document (notificare, somaţie etc.).
2.
În practică, este recomandat să se răspundă la aceste solicitări din cel puţin două motive:
- există şansa lămuririi unor situaţii generate de erori (ale contribuabilului ori ale organului fiscal) înainte ca acestea să
evolueze în litigii sau începerea executării silite;
– în caz de litigiu, consemnarea prezenţei, în scris, demonstrează buna-credinţă a contribuabilului şi cooperarea, la
solicitarea organelor fiscale, pentru rezolvarea pe cale amiabilă a situaţiei respective.
3.
Faţă de vechea reglementare, se prevede că organul fiscal va stabili un termen rezonabil atunci când solicită prezenţa
contribuabilului la sediul organului fiscal. Pentru motive justificate, contribuabilul poate solicita amânarea datei stabilite
pentru a se prezenta la organul fiscal.... citeste mai departe (1-3)
Art. 57: Comunicarea informaţiilor între organele fiscale
(1)Dacă într-o procedură de administrare se constată fapte care prezintă importanţă pentru alte raporturi juridice fiscale,
organele fiscale îşi vor comunica reciproc informaţiile deţinute.
(2)Neîndeplinirea cu celeritate sau obstrucţionarea schimbului de informaţii reprezintă abatere disciplinară, iar
conducătorul organului fiscal are obligaţia să ia măsuri de sancţionare a persoanelor vinovate şi de furnizare a
informaţiilor solicitate.
Art. 51: Comunicarea informaţiilor între organele fiscale

Dacă într-o procedură fiscală se constată fapte care prezintă importanţă pentru alte raporturi juridice fiscale, organele
fiscale îşi vor comunica reciproc informaţiile deţinute.
1.
Obligaţia de comunicare a informaţiilor. În conformitate cu prevederile art. 57 alin. (1) şi (2) NCPF, în România există un
sistem automat de schimb de informaţii între organele fiscale. Funcţionarea acestui sistem este asigurată sub sancţiunea
răspunderii disciplinare, întrucât funcţionarul care nu-şi îndeplineşte cu celeritate obligaţia de comunicare a
informaţiilor sau obstrucţionează schimbul de informaţii săvârşeşte o abatere disciplinară. Conducătorul organului fiscal
va lua, în cazul angajării răspunderii disciplinare, şi măsuri imediate pentru furnizarea informaţiilor solicitate de un alt
organ fiscal.
Printr-o formulare vagă, legiuitorul a indicat doar faptul că obligaţia de comunicare are ca obiect „fapte care prezintă
importanţă pentru alte raporturi juridice fiscale”.
2.
Incompatibilitatea cu legislaţia europeană în materia protecţiei datelor cu caracter personal. În măsura în care
informaţiile transmise de la un organ fiscal la altul privesc o persoană fizică, datele fiscale transferate constituie date cu
caracter personal în sensul art. 2 lit. (a) din Directiva 95/46/CE, întrucât este vorba despre „informaţii referitoare la o
persoană fizică identificată sau identificabilă”254. Atât transmiterea lor de către un organ fiscal responsabil cu
administrarea bazei de date care le include, cât şi... citeste mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 2: Informaţii şi expertize
Art. 58: Obligaţia de a furniza informaţii
(la data 02-Feb-2016 Art. 58 din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 442/2016 )
(la data 01-Jan-2016 Art. 58 din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3841/2015 )
(1)Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza organului fiscal
informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite
informaţii şi altor persoane cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice, iar acestea
au obligaţia de a furniza informaţiile solicitate. Informaţiile furnizate de alte persoane se iau în considerare numai în
măsura în care sunt confirmate şi de alte mijloace de probă.
(2)Cererea de furnizare a informaţiilor se formulează în scris. În cerere organul fiscal trebuie să specifice natura
informaţiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale şi documentele care susţin informaţiile furnizate.
(3)Declaraţia persoanelor obligate potrivit alin. (1) să furnizeze informaţii va fi, după caz, prezentată sau consemnată în
scris.
(4)În situaţia în care persoana obligată să furnizeze informaţia în scris este, din motive independente de voinţa sa, în
imposibilitate de a scrie, organul fiscal întocmeşte un proces-verbal.
Art. 52: Obligaţia de a furniza informaţii

(1) Contribuabilul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza organului fiscal informaţiile
necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite informaţii şi altor
persoane cu care contribuabilul are sau a avut raporturi economice sau juridice. Informaţiile furnizate de alte persoane se
iau în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte mijloace de probă.
(2) Cererea de furnizare a informaţiilor se formulează în scris şi va specifica natura informaţiilor solicitate pentru
determinarea stării de fapt fiscale şi documentele care susţin informaţiile furnizate.
(3) Declaraţia persoanelor obligate potrivit alin. (1) să furnizeze informaţii va fi, după caz, prezentată sau consemnată în
scris.
(4) În situaţia în care persoana obligată să furnizeze informaţia în scris este, din motive independente de voinţa sa, în
imposibilitate de a scrie, organul fiscal întocmeşte un proces-verbal.
1.
Sfera persoanelor obligate să furnizeze informaţii. În virtutea obligaţiei generale de cooperare care le incumbă,
contribuabilii şi alte persoane (fizice sau juridice) au obligaţia de a furniza organelor fiscale informaţiile necesare pentru
determinarea stării de fapt fiscale [art. 58 alin. (1) NCPF]. Coroborând acest text cu dispoziţiile art. 59 NCPF, vom observa
că, în fapt, obligaţia de informare este continuă.
În temeiul art. 58 alin. (1) NCPF, organul fiscal poate solicita informaţii şi de la alte persoane decât contribuabilul, în
condiţiile în care aceste persoane desfăşoară sau au avut raporturi economice sau juridice cu cel ţinut la plata impozitului,
taxei sau contribuţiei. Probele astfel obţinute au o valoare probantă condiţionată, în sensul că pot fi luate în considerare
numai în măsura în care se corelează şi pot fi confirmate şi de alte probe. În esenţă, cadrul procedural ce guvernează
declaraţia contribuabilului este aplicabil şi în cazul declaraţiilor făcute de terţe persoane, care nu au calitatea de subiect în
cadrul raportul juridic procedural fiscal.... citeste mai departe (1-3)
1.
Obligaţia de a furniza informaţii este o consecinţă directă a obligaţiei de cooperare a contribuabililor. Cel mai adesea,
astfel de cereri de informaţii apar în cursul inspecţiei fiscale. De regulă, contribuabilul (sau împuternicitul) furnizează
informaţiile solicitate sub formă de „Note explicative”.
2.
Informaţiile pot fi solicitate şi unor terţi care au relaţii economice cu contribuabilul, de exemplu, atunci când se realizează
controale „încrucişate”. Codul de procedură fiscală stabileşte în mod special obligaţia băncilor de a furniza informaţii (art.
61 Cod procedură fiscală).
3.
Refuzul furnizării de informaţii reprezintă contravenţie potrivit art. 336 alin. (1) lit. r) Cod procedură fiscală şi se
sancţionează cu amendă între 4.000 şi 10.000 lei, pentru persoanele juridice din categoria contribuabililor mari şi
mijlocii, şi între 2.000 şi 5.000 lei, pentru celelalte persoane juridice şi persoanele fizice.... citeste mai departe (1-3)
Art. 59: Furnizarea periodică de informaţii
(1)Contribuabilul/Plătitorul este obligat să furnizeze periodic organului fiscal central informaţii referitoare la activitatea
desfăşurată.
(2)Furnizarea informaţiilor prevăzute la alin. (1) se face prin completarea unei declaraţii pe propria răspundere.
(la data 01-Apr-2016 Art. 59, alin. (2) din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
3769/2015 )
(3)Natura informaţiilor, periodicitatea, precum şi modelul declaraţiilor se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 01-Apr-2016 Art. 59, alin. (3) din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
3769/2015 )
Art. 53: Furnizarea periodică de informaţii

(1) Contribuabilii sunt obligaţi să furnizeze periodic organelor fiscale informaţii referitoare la activitatea desfăşurată.
(2) Furnizarea informaţiilor prevăzute la alin. (1) se face prin completarea unei declaraţii pe proprie răspundere.
(3) Natura informaţiilor, periodicitatea, precum şi modelul declaraţiilor se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală.
1.
Obligaţia de furnizare periodică a informaţiilor. Într-o societate democratică, furnizarea periodică de informaţii unui
organ fiscal central este greu de conceput. În fapt, interacţiunea contribuabililor ori plătitorilor cu organele fiscale ar
trebui să fie limitată la cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. Legiuitorul român, ataşat probabil de alte principii
decât cele europene, a instituit însă principial, prin art. 59 alin. (1) NCPF, şi în subsidiar prin diverse alte declaraţii, o
obligaţie constrângătoare pentru contribuabili şi plătitori.
Un exemplu recent în acest sens îl constituie declaraţia fiscală model 088 – Declaraţie pe propria răspundere pentru
evaluarea intenţiei şi a capacităţii de a desfăşura activităţi economice care implică operaţiuni din sfera TVA269. Prin
intermediul acestui formular, organul fiscal urmăreşte colectarea, sistematic, a unui volum impresionant de informaţii
referitoare la obligaţiile fiscale neachitate ale asociaţilor/administratorilor, faptele acestora din cazierul fiscal, datele de
contact ale unor persoane care pot da relaţii despre asociaţi/administratori, veniturile brute realizate de
asociaţi/administratori în cele 12 luni anterioare depunerii declaraţiei, studiile acestor persoane, soldul creditărilor
acordate de asociaţi/administratori unor persoane impozabile. Chiar dacă aceste informaţii sunt solicitate de regulă la
momentul solicitării de a intra în sfera TVA, organul fiscal poate solicita depunerea Declaraţiei 088 şi în situaţii obişnuite,
precum schimbarea sediului social ori schimbarea asociaţilor/administratorilor. Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa unui
instrument de supraveghere permanent.... citeste mai departe (1-2)
1.
Art. 59 constituie baza legală pentru declaraţiile informative prevăzute de Codul fiscal. Neîndeplinirea obligaţiei de a
furniza informaţii periodic, în condiţiile stabilite de organele fiscale, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă
între 12.000 şi 14.000 lei, în cazul persoanelor juridice încadrate în categoria contribuabililor mari şi mijlocii, şi cu
amendă între 2.000 şi 3.500 lei, în cazul celorlalte persoane juridice şi persoanelor fizice – vezi art. 336 alin. (1) lit. h) Cod
procedură fiscală.
– Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (publicată în M. Of. nr. 688 din data de 10 septembrie 2015; cu modificările şi
– OPANAF nr. 3769/2015 privind declararea livrărilor/prestărilor şi achiziţiilor efectuate pe teritoriul naţional de
persoanele înregistrate în scopuri de TVA şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului declaraţiei informative privind
livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional de persoanele înregistrate în scopuri de TVA (M. Of. nr. 11
din 7 ianuarie 2016; cu modificările şi completările ulterioare);... citeste mai departe (1-1)
Art. 60: Obligaţii declarative cu privire la rezidenţii altor state membre ale Uniunii Europene
(1)Plătitorii de venituri de natura celor prevăzute la art. 291 alin. (1) lit. a)-d) au obligaţia să depună la organul fiscal
central o declaraţie privind veniturile plătite fiecărui beneficiar care este rezident al altor state membre ale Uniunii
Europene, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul expirat.
(la data 01-Jan-2016 Art. 60, alin. (1) din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
2727/2015 )
(2)Contribuabilii rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene care obţin venituri din proprietăţi imobiliare
situate în România au obligaţia să depună la organul fiscal central o declaraţie privind veniturile realizate până în data de
25 mai a anului curent, pentru anul expirat.
(3)Modelul şi conţinutul declaraţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
2727/2015 )
(4)În scopul realizării schimbului automat obligatoriu de informaţii prevăzut la art. 291, organul fiscal local are obligaţia
de a transmite organului fiscal central informaţii cu privire la bunurile imobile deţinute în proprietate de rezidenţi ai altor
state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale. Transmiterea şi conţinutul
informaţiilor, precum şi termenele şi procedura de realizare a acestora se aprobă prin ordin comun al ministrului
finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice. Organul fiscal local transmite organului
fiscal central, la cererea acestuia, şi alte informaţii cu relevanţă fiscală disponibile, în format electronic.
4031/2015 )
(5)În scopul transmiterii de către organul fiscal local a informaţiilor prevăzute la alin. (4), rezidenţii din alte state membre
ale Uniunii Europene care dobândesc proprietatea unui bun imobil în România au obligaţia depunerii declaraţiei fiscale în
condiţiile şi la termenele prevăzute de Codul fiscal. Modelul şi conţinutul declaraţiei se aprobă prin ordin comun al
ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
(la data 17-Feb-2016 Art. 60, alin. (5) din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
94/2016 )
(6)Organul fiscal central are obligaţia de a comunica organelor fiscale locale, prin schimb automat, informaţii cu
relevanţă fiscală disponibile, stabilite pe bază de protocol.
(7)Organul fiscal central are obligaţia de a comunica organelor fiscale locale, la cererea acestora, şi alte informaţii cu
relevanţă fiscală disponibile, în format electronic.
(8)În cazul operaţionalizării schimbului de informaţii, pe baza protocoalelor încheiate între organul fiscal central şi
organele fiscale locale, informaţiile prevăzute la alin. (4) se preiau în mod automat de către organul fiscal central, iar
organul fiscal local este exonerat de transmiterea informaţiilor respective.
Art. 531: Obligaţii declarative cu privire la rezidenţii altor state membre UE

(1) Plătitorii de venituri de natura celor prevăzute la art. 10912 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) au obligaţia să depună o
declaraţie privind veniturile plătite fiecărui beneficiar care este rezident al altor state membre ale Uniunii Europene, până
în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul expirat.
(2)Contribuabilii rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene care obţin venituri din proprietăţi imobiliare
situate în România au obligaţia să depună o declaraţie privind veniturile realizate până în data de 25 mai a anului curent,
pentru anul expirat.
(3) Modelul şi conţinutul declaraţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale
(4) În scopul realizării schimbului automat obligatoriu de informaţii prevăzut la art. 10912, compartimentele de
specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor
au obligaţia de a transmite organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală informaţii cu privire la
bunurile imobile deţinute în proprietate de rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul respectivei
unităţi administrativ-teritoriale. Transmiterea şi conţinutul informaţiilor, precum şi termenele şi procedura de realizare a
acestora se aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi
administraţiei publice. Compartimentele de specialitate ale unităţilor administrativ - teritoriale sau, după caz,
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor transmit organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, la cererea acestora, şi alte informaţii cu relevanţă fiscală disponibile, în format electronic.
(5) În scopul transmiterii de către compartimentele de specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale a informaţiilor
prevăzute la alin. (4), rezidenţii din alte state membre ale Uniunii Europene care dobândesc proprietatea unui bun imobil
în România au obligaţia depunerii declaraţiei fiscale în condiţiile şi la termenele prevăzute de Codul fiscal . Modelul şi
conţinutul declaraţiei se aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale
şi administraţiei publice.
(6) Organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au obligaţia de a comunica organelor fiscale din
cadrul unităţilor administrativ teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, prin
schimb automat, informaţii cu relevanţă fiscală disponibile, stabilite pe bază de protocol.
(7) Organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au obligaţia de a comunica organelor fiscale din
cadrul unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, la
cererea acestora, şi alte informaţii cu relevanţă fiscală disponibile, în format electronic.
1.
Obligaţia de informare a plătitorilor de venituri. În calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, România este
integrată într-un sistem de schimb automat şi obligatoriu de informaţii, la nivelul autorităţilor fiscale270. Prin urmare,
pentru categoriile de venituri expres menţionate la art. 291 lit. b)-d) NCPF271 – remuneraţii şi alte beneficii plătite
administratorilor şi altor persoane asimilate acestora; produse de asigurări de viaţă neacoperite de alte instrumente
juridice ale Uniunii Europene, în cazul schimbului de informaţii sau al altor măsuri similare; pensii – plătitorii de venituri
sunt ţinuţi să îndeplinească o obligaţie de informare.
Această obligaţie de informare se îndeplineşte prin completarea şi depunerea declaraţiei tip 402 – Declaraţie informativă
privind privind veniturile de natură salarială sau asimilate salariilor, inclusiv remuneraţiile administratorilor şi ale altor
persoane asimilate acestora, rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene, realizate în România sau a declaraţiei
tip 403 – Declaraţie informativă privind produsele de asigurări de viaţă contractate de rezidenţi ai altor state membre ale
Uniunii Europene pe teritoriul României.... citeste mai departe (1-5)
– OMFP nr. 94/2016 privind aprobarea unor formulare tipizate în scopul obţinerii informaţiilor necesare realizării
schimbului automat obligatoriu de informaţii potrivit art. 291 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
(publicat în M. Of. nr. 122 din 17 februarie 2016).
Art. 61: Obligaţia instituţiilor de credit de a furniza informaţii
(la data 01-Jan-2016 Art. 61 din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2015 )
(1)Instituţiile de credit au obligaţia ca, la solicitarea organului fiscal central, să comunice, pentru fiecare titular care face
subiectul solicitării, toate rulajele şi/sau soldurile conturilor deschise la acestea, precum şi informaţiile şi documentele
privind operaţiunile derulate prin respectivele conturi.
(2)Instituţiile de credit sunt obligate să comunice organului fiscal central, zilnic, următoarele informaţii:
a)lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid conturi,
precum şi datele de identificare ale persoanelor care deţin dreptul de semnătură pentru conturile deschise la acestea;
b)lista persoanelor care închiriază casete de valori, precum şi încetarea contractului de închiriere.
(3)Organul fiscal central la cererea justificată a organului fiscal local sau a altei autorităţi publice centrale şi locale
transmite informaţiile primite potrivit alin. (2) lit. a) referitoare la conturile bancare, în scopul îndeplinirii de către aceste
autorităţi a atribuţiilor prevăzute de lege. Solicitarea şi transmiterea de informaţii se fac prin intermediul sistemului
informatic pus la dispoziţie de către A.N.A.F. Pe bază de protocol, încheiat între organul fiscal central şi organul fiscal
local sau altă autoritate publică, se poate asigura accesul direct în baza de date a organului fiscal central.
(la data 15-Nov-2016 Art. 61, alin. (3) din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
2632/2016 )
(4)Persoanele fizice, persoanele juridice şi orice alte entităţi care au obligaţia transmiterii de informaţii către Oficiul
Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, potrivit Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,
republicată, cu modificările ulterioare, transmit concomitent şi pe acelaşi format informaţiile respective şi către A.N.A.F.
(5)Prin excepţie de la prevederile art. 11 alin. (3), informaţiile obţinute potrivit alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (4) sunt
utilizate doar în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale organului fiscal central.
(6)Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
Art. 54: Obligaţia băncilor de a furniza informaţii

(1) Băncile sunt obligate să comunice organelor fiscale lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără
personalitate juridică ce deschid ori închid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora.
Comunicarea se va face bilunar, cu referire la conturile deschise sau închise în perioada anterioară acesteia şi va fi
adresată Ministerului Economiei şi Finanţelor.
(2) Ministerul Economiei şi Finanţelor împreună cu Banca Naţională a României vor elabora proceduri privind
transmiterea informaţiilor prevăzute la alin. (1).
(3) Ministerul Economiei şi Finanţelor, la cererea justificată a autorităţilor publice centrale şi locale, va transmite
informaţiile deţinute în baza alin. (1), în scopul îndeplinirii de către aceste autorităţi a atribuţiilor prevăzute de lege.
(4) Instituţiile de credit au obligaţia ca, la solicitarea organelor fiscale ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, să
comunice toate rulajele şi/sau soldurile conturilor deschise la acestea, datele de identificare ale persoanelor care deţin
dreptul de semnătură, precum şi dacă debitorul are sau nu închiriate casete de valori. Solicitarea se face pentru fiecare
titular în parte. Prin excepţie de la prevederile art. 11 alin. (2) , informaţiile astfel obţinute vor fi utilizate doar în scopul
îndeplinirii atribuţiilor specifice ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
1.
Obligaţia instituţiilor de credit de a furniza informaţii. Art. 61 NCPF, având corespondent în art. 54 VCPF, instituie
obligaţia instituţiilor de credit284 de a furniza informaţii organului fiscal. În fapt, putem distinge chiar două tipuri de
obligaţi:
a) Transmiterea obligatorie automată de informaţii. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (2) NCPF,
instituţiile de credit comunică zilnic organului fiscal central următoarele informaţii: lista titularilor persoane fizice,
juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid conturi, precum şi datele de identificare ale
persoanelor care deţin dreptul de semnătură pentru conturile deschise la acestea; lista persoanelor care închiriază casete
de valori, precum şi încetarea contractului de închiriere. Dat fiind faptul că această obligaţie este stipulată expres de lege,
ea va fi adusă la îndeplinire continuu, fără a fi nevoie ca organul fiscal să formuleze sau să reitereze o solicitare.... citeste
mai departe (1-5)
1.
Neîndeplinirea obligaţiei de a furniza informaţii periodic, potrivit prevederilor art. 61, constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă între 1.000 şi 5.000 lei, în cazul persoanelor juridice care se încadrează în categoria
contribuabililor mari şi mijlocii, şi cu amendă între 500 şi 1.000 lei, în cazul celorlalte persoane juridice şi persoanelor
fizice – vezi art. 336 alin. (1) lit. i) sau j) Cod procedură fiscală.
– OPANAF nr. 3.770/2015 pentru aprobarea Procedurii de furnizare de informaţii conform art. 61 din Legea nr. 207/2015
privind Codul de procedură fiscală (M. Of. nr. 983 din 30 decembrie 2015; cu modificările ulterioare);
– OMFP/BNR nr. 600/1/2006 privind procedura transmiterii de către bănci, persoane juridice române, şi sucursalele din
România ale băncilor, persoane juridice străine, a informaţiilor referitoare la titularii conturilor deschise şi/sau închise la
bănci (publicate în M. Of. nr. 381 din 3 mai 2006).... citeste mai departe (1-1)
Art. 62: Obligaţia instituţiilor financiare de a furniza informaţii privind contribuabilii nerezidenţi
(1)În scopul realizării schimbului de informaţii privind contribuabilii rezidenţi ai statelor cu care România s-a angajat
printr-un instrument juridic de drept internaţional şi pentru îmbunătăţirea conformării fiscale internaţionale, instituţiile
financiare, inclusiv instituţiile de credit, au obligaţia să declare anual organului fiscal din cadrul A.N.A.F. informaţii de
natură financiară referitoare la conturile deschise şi/sau închise de contribuabilii menţionaţi în acest alineat la astfel de
instituţii.
(2)Prin ordin al ministrului finanţelor publice, avizat de Banca Naţională a României şi Autoritatea de Supraveghere
Financiară, se stabilesc:
a)instituţiile financiare, inclusiv instituţiile de credit, care au obligaţia de declarare;
b)categoriile de informaţii privind identificarea contribuabililor menţionaţi la alin. (1), precum şi informaţiile de natură
financiară referitoare la conturile deschise şi/sau închise de aceştia la instituţiile menţionate la alin. (1);
c)entităţile nonraportoare din România şi conturile excluse de la obligaţia de declarare;
d)regulile de conformare aplicabile de către instituţiile menţionate la alin. (1), în vederea identificării conturilor
raportabile de către aceste instituţii, precum şi procedura de declarare a informaţiilor privind identificarea
contribuabililor menţionaţi la alin. (1) şi a informaţiilor de natură financiară referitoare la conturile deschise şi/sau
închise de aceştia la instituţiile menţionate la alin. (1);
e)norme şi proceduri administrative menite să asigure punerea în aplicare şi respectarea procedurilor de raportare şi
precauţie prevăzute în instrumentele juridice de drept internaţional la care România s-a angajat.
(3)Declararea informaţiilor menţionate la alin. (1) se face până la data de 15 mai inclusiv a anului calendaristic curent
pentru informaţiile aferente anului calendaristic precedent.
*) În anul 2016 termenul de raportare se prorogă până la data de 31 august 2016.
(la data 12-May-2016 Art. 62, alin. (3) din titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Art. 1 din
Ordonanta urgenta 13/2016 )
(4)Informaţiile menţionate la alin. (1) obţinute de organul fiscal din cadrul A.N.A.F. se utilizează de către acesta doar în
scopul prevăzut la alin. (1) şi cu respectarea dispoziţiilor art. 11.
(5)Fără a aduce atingere alin. (1) şi (6), fiecare instituţie menţionată la alin. (1), care are obligaţii de declarare, informează
contribuabilii menţionaţi la alin. (1) cu privire la faptul că datele privind identificarea conturilor lor sunt selectate şi
declarate în conformitate cu prezentul articol, furnizând acestora toate informaţiile la care au dreptul în temeiul Legii nr.
677/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Informarea se realizează în timp util, astfel încât contribuabilii vizaţi
de prezentul articol să îşi poată exercita drepturile în materie de protecţie a datelor cu caracter personal, înainte ca
instituţiile menţionate la alin. (1) să transmită organului fiscal din cadrul A.N.A.F. informaţiile menţionate la alin. (1).
(6)Informaţiile menţionate la alin. (1) se păstrează o perioadă care nu depăşeşte perioada necesară pentru atingerea
scopului prevăzut la alin. (1) şi în conformitate cu legislaţia referitoare la termenele de prescripţie ale fiecărui operator de
date.
1.
Obligaţia de a furniza informaţii referitoare la contribuabilii nerezidenţi. Printr-o formulă eliptică, greu de descifrat,
legiuitorul a stabilit la art. 62 alin. (1) NCPF, în sarcina unor destinatari deocamdată nedeterminaţi – instituţiile
financiare, „mulţime” din care ar face parte şi instituţiile de credit – obligaţia de a declara anual la organul fiscal din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, „informaţii de natură financiară referitoare la conturile deschise
şi/sau închise de contribuabilii menţionaţi în acest alineat la astfel de instituţii”. Din coroborarea cu denumirea marginală
a art. 62 şi văzând şi dispoziţiile art. 61 NCPF, vom conchide în sensul că obligaţia de informare anuală priveşte
contribuabilii nerezidenţi.
2.
Scopul colectării şi furnizării informaţiilor referitoare la contribuabilii nerezidenţi. În principiu, organele fiscale
colectează informaţii pentru determinarea stării de fapt fiscale, în vederea impunerii, respectiv pentru a facilita
urmărirea bunurilor şi veniturilor rezidenţilor. În cazul nerezidenţilor, pentru care dreptul de a impune este limitat,
România şi-a asumat însă obligaţii de cooperare prin diverse instrumente juridice internaţionale. Aceste obligaţii s-au
accentuat, după momentul 11 septembrie 2001, în contextul eforturilor de combatere a terorismului, de prevenire a
finanţării terorismului, de prevenire şi combatere a spălării banilor şi, într-un plan mai larg, de îmbunătăţire a
conformării fiscale internaţionale. Prin urmare, pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile asumate, statul român este obligat
să creeze un sistem de colectare, transmitere şi gestionare a informaţiilor de natură financiară referitoare la
contribuabilii nerezidenţi. Informaţiile colectate vor fi utilizate doar în acest scop, cu respectarea dispoziţiilor art. 11
NCPF referitoare la secretul fiscal [art. 62 alin. (4) NCPF].... citeste mai departe (1-6)
1.
Se referă la obligaţia care revine instituţiilor financiare, inclusiv instituţiilor de credit, de a declara anual organului fiscal
din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală informaţii de natură financiară referitoare la conturile deschise
şi/sau închise de contribuabilii nerezidenţi. Declararea acestor informaţii se face până la data de 15 mai a anului curent
pentru anul calendaristic precedent.
2.
Se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice:
(i) instituţiile financiare cu obligaţia de declarare;
(ii) categorii de informaţii;
(iii) entităţi non-raportoare şi conturile excluse;
(iv) reguli de conformare pentru identificarea conturilor, procedura de declarare a informaţiilor;
(v) norme şi proceduri administrative pentru punerea în aplicare a procedurilor de raportare.
– OUG nr. 13/2016 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală (M. Of. nr. 368 din 12 mai 2016) – termenul se prorogă până la 31 august 2016.... citeste mai departe (1-
2)
Art. 63: Expertiza
(1)Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei
expertize. Organul fiscal este obligat să comunice contribuabilului/plătitorului numele expertului.
(2)Contribuabilul/plătitorul poate să numească un expert pe cheltuiala proprie.
(3)Experţii au obligaţia să păstreze secretul fiscal asupra datelor şi informaţiilor pe care le dobândesc.
(4)Expertiza se întocmeşte în scris.
(5)Onorariile stabilite pentru expertizele prevăzute de prezentul articol se plătesc din bugetul organului fiscal care a
apelat la serviciile expertului.
(6)Dacă organul fiscal nu este lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.
Art. 55: Expertiza

(1) Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei
expertize. Organul fiscal este obligat să comunice contribuabilului numele expertului.
(2) Contribuabilul poate să numească un expert pe cheltuiala proprie.
(3) Experţii au obligaţia să păstreze secretul fiscal asupra datelor şi informaţiilor pe care le dobândesc.
(4) Expertiza se întocmeşte în scris.
(5) Onorariile stabilite pentru expertizele prevăzute de prezentul articol vor fi plătite de la bugetele organelor fiscale care
au apelat la serviciile expertului, după caz.
(6) Dacă organul fiscal nu este lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.
1.
Preliminarii. Dispoziţiile art. 63 NCPF consacră un alt mijloc de probă la îndemâna autorităţilor competente în materia
administrării impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, dispunând că ori de câte ori apare necesar, în contextul desfăşurării
unei proceduri faţă de un anumit contribuabil, organul fiscal are posibilitatea să apeleze la serviciile unui expert pentru
întocmirea unei expertize. Cu privire la aceste prevederi, în doctrină s-a arătat întemeiat că ele vor trebui circumscrise
regulilor ce guvernează expertiza din Codul de procedură civilă (art. 330-340)287, în sensul că se va proceda la întocmirea
unei asemenea lucrări pentru lămurirea unei situaţii de fapt. De altfel, la pct. 53.1 din Normele metodologice aferente
vechiului Cod de procedură fiscală, aplicate timp de mai bine de 10 ani, se prevedea faptul că organele fiscale au
posibilitatea să recurgă la consultarea unor experţi atunci când consideră necesar, pentru lămurirea unor împrejurări de
fapt, putând numi în acest scop unul sau mai mulţi experţi.... citeste mai departe (1-5)
1.
În doctrină, s-a apreciat că experţii menţionaţi de art. 63 Cod procedură fiscală ar fi cei autorizaţi conform OG nr. 2/2000
privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, respectiv OG nr. 65/1994 privind
organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi (D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit., p. 150).
Considerăm că această opinie este incompletă întrucât nu ia în considerare existenţa consultanţilor fiscali, autorizaţi
potrivit legii să funcţioneze ca experţi pe probleme fiscale (vezi art. 17 din OG nr. 71/2001).
2.
„Expertiza”, ca mijloc de probă în procedura fiscală (administrativă), are caracter de expertiză extrajudiciară.
– Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 5115/2009 (Expertiza extrajudiciară. Admisibilitate).
SECŢIUNEA 3: Înscrisurile şi constatarea la faţa locului
Art. 64: Prezentarea de înscrisuri
(la data 02-Feb-2016 Art. 64 din titlul III, capitolul V, sectiunea 3 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 442/2016 )
(1)În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul/plătitorul are obligaţia să pună la dispoziţie organului fiscal
registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite
înscrisuri şi altor persoane cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice.
(2)Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziţie a înscrisurilor la sediul său ori la domiciliul fiscal al persoanei
obligate să le prezinte.
(3)Organul fiscal are dreptul să reţină, în scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii, indiferent de mediul în
care sunt stocate, documente, acte, înscrisuri, registre şi documente financiar-contabile în original sau orice element
material care face dovada stabilirii, înregistrării şi achitării obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, pe o
perioadă de cel mult 30 de zile. În cazuri excepţionale, cu aprobarea conducătorului organului fiscal, perioada de reţinere
poate fi prelungită cu cel mult 90 de zile. Contribuabilul/plătitorul are dreptul să solicite copii ale documentelor reţinute
atât timp cât acestea sunt în posesia organului fiscal.
(4)Dovada reţinerii documentelor prevăzute la alin. (3) o constituie actul întocmit de organul fiscal, în care sunt
specificate toate elementele necesare individualizării probei sau dovezii respective, precum şi menţiunea că aceasta a fost
reţinută, potrivit dispoziţiilor legale, de către organul fiscal. Actul se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de
organul fiscal şi de contribuabil/plătitor, un exemplar comunicându-i-se contribuabilului/plătitorului.
(5)În cazul în care pentru stabilirea stării de fapt fiscale contribuabilul/plătitorul pune la dispoziţia organului fiscal
înscrisuri sau alte documente, în original, acestea se înapoiază contribuabilului/plătitorului, păstrându-se în copie,
conform cu originalul, numai înscrisuri relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu originalul a copiilor se
efectuează de către contribuabil/plătitor prin înscrierea menţiunii "conform cu originalul" şi prin semnătura acestuia.
(6)Ori de câte ori contribuabilul/plătitorul depune la organul fiscal un document semnat de către o persoană fizică sau
juridică care exercită activităţi specifice unor profesii reglementate cum ar fi consultanţă fiscală, audit financiar, expertiză
contabilă, evaluare, documentul trebuie să conţină în mod obligatoriu şi numele şi prenumele sau denumirea persoanei în
cauză, precum şi codul de identificare fiscală al acesteia atribuit de organul fiscal competent.
(7)În cazul în care legea prevede depunerea de către contribuabil/plătitor de copii ale unor documente, acestea trebuie
certificate de contribuabil/plătitor pentru conformitate cu originalul. Dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
Art. 56: Prezentarea de înscrisuri

(1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are obligaţia să pună la dispoziţie organului fiscal registre,
evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite înscrisuri şi
altor persoane cu care contribuabilul are sau a avut raporturi economice sau juridice.
(2) Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziţie a înscrisurilor la sediul său ori la domiciliul fiscal al persoanei
obligate să le prezinte.
(3) Organul fiscal are dreptul să reţină, în scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii, documente, acte,
înscrisuri, registre şi documente financiar-contabile sau orice element material care face dovada stabilirii, înregistrării şi
achitării obligaţiilor fiscale de către contribuabili, pe o perioadă de maximum 30 de zile. În cazuri excepţionale, cu
aprobarea conducătorului organului fiscal, perioada de reţinere poate fi prelungită cu maximum 90 de zile.
(4) Dovada reţinerii documentelor prevăzute la alin. (3) o constituie actul întocmit de organul fiscal, în care sunt
specificate toate elementele necesare individualizării probei sau dovezii respective, precum şi menţiunea că aceasta a fost
reţinută, potrivit dispoziţiilor legale, de către organul fiscal. Actul se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de
organul fiscal şi de contribuabil, un exemplar comunicându-i-se contribuabilului.
(5) În cazul în care pentru stabilirea stării de fapt fiscale contribuabilul pune la dispoziţia organului fiscal înscrisuri sau
alte documente, în original, acestea se înapoiază contribuabilului, păstrându-se în copie, conform cu originalul, numai
înscrisuri relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu originalul a copiilor se efectuează de către contribuabil
prin înscrierea menţiunii "conform cu originalul" şi prin semnătura acestuia.
(6) Ori de câte ori contribuabilul depune la organul fiscal un document semnat de către o persoană fizică sau juridică care
exercită activităţi specifice unor profesii reglementate cum ar fi consultanţă fiscală, audit financiar, expertiză contabilă,
evaluare, documentul trebuie să conţină în mod obligatoriu şi datele de identificare ale persoanei în cauză.
1.
Înscrisurile. În ceea ce priveşte înscrisul, acesta reprezintă o declaraţie făcută cu privire la un act sau fapt juridic în sens
restrâns, realizată prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau pe orice alt material, în
doctrina de drept procesual civil fiind identificate mai multe criterii în raport de care se poate proceda la clasificarea
înscrisurilor302. S-a indicat de asemenea, în doctrina de drept fiscal303, că în această categorie se includ:
– înscrisurile autentice (de exemplu, contractul notarial de vânzare a unui bun imobil; certificatul de înregistrare în
scopuri de TVA; raportul de inspecţie fiscală);
– înscrisuri sub semnătură privată (de exemplu, contracte civile, facturi, rapoarte de lucru, comenzi);
– alte înscrisuri (de exemplu, registrele profesioniştilor, corespondenţa contribuabilului, înscrisurile în format
electronic).... citeste mai departe (1-7)
1.
Începând cu data de 23 iulie 2015, conform art. V din OG nr. 17/2015, persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat,
precum şi entităţile fără personalitate juridică nu mai au obligaţia de a ştampila documentele emise de acestea, inclusiv
declaraţii, cereri sau alte documente utilizate în relaţia cu instituţiile publice.
2.
Faţă de vechea reglementare, se adaugă prevederea conform căreia organele fiscale pot reţine înscrisuri, în original şi
indiferent de mediul de stocare. De asemenea, contribuabilul poate solicita copii ale documentelor reţinute cât timp
acestea se află în posesia organului fiscal.
3.
Nerespectarea obligaţiei de a pune la dispoziţia organelor fiscale a înscrisurilor menţionate, în locul indicat de acestea,
este contravenţia de la art. 336 alin. (1) lit. c) sancţionată cu amendă între 25.000 şi 27.000 în cazul contribuabililor mari
şi mijlocii sau amendă între 6.000 şi 8.000 lei în cazul celorlalţi contribuabili şi persoanelor fizice.... citeste mai departe
(1-3)
Art. 65: Constatarea la faţa locului
(1)În condiţiile legii, organul fiscal poate efectua o constatare la faţa locului, întocmind în acest sens proces-verbal de
constatare.
(2)Procesul-verbal cuprinde cel puţin următoarele elemente:
a)data şi locul unde este încheiat;
b)numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite, precum şi denumirea organului fiscal din care face parte
aceasta;
c)temeiul legal în baza căruia s-a efectuat constatarea la faţa locului;
d)constatările efectuate la faţa locului;
e)susţinerile contribuabilului/plătitorului, ale experţilor sau ale altor persoane care au participat la efectuarea
constatării;
f)semnătura persoanei împuternicite, precum şi a persoanelor prevăzute la lit. e). În caz de refuz al semnării de către
persoanele prevăzute la lit. e), se face menţiune despre aceasta în procesul-verbal;
g)alte menţiuni considerate relevante.
(3)Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să permită persoanelor împuternicite de organul fiscal pentru a efectua o
constatare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi
în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal.
(4)Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective trebuie înştiinţaţi într-un termen rezonabil despre constatare, cu
excepţia controlului inopinat. Persoanele fizice trebuie informate asupra dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau
reşedinţă.
(5)În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea instanţei judecătoreşti
competente, dispoziţiile privind ordonanţa preşedinţială din Codul de procedură civilă, republicat, fiind aplicabile.
(6)La cererea organului fiscal, organele de poliţie, jandarmerie ori alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să îi acorde
sprijinul pentru aplicarea prevederilor prezentului articol.
Art. 57: Cercetarea la faţa locului

(1) În condiţiile legii, organul fiscal poate efectua o cercetare la faţa locului, întocmind în acest sens proces-verbal.
(2) Contribuabilii au obligaţia să permită funcţionarilor împuterniciţi de organul fiscal pentru a efectua o cercetare la faţa
locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte
incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal.
(3) Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective vor fi înştiinţaţi în timp util despre cercetare, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b). Persoanele fizice vor fi informate asupra dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau
reşedinţă.
(4) În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea instanţei judecătoreşti
competente, dispoziţiile privind ordonanţa preşedinţială din Codul de procedură civilă fiind aplicabile.
(5) La cererea organului fiscal, organele de poliţie, jandarmerie ori alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să îi acorde
sprijinul pentru aplicarea prevederilor prezentului articol.
1.
Comparaţie cu vechea reglementare. Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) NCPF, având corespondent în art. 57 VCPF,
organul fiscal poate efectua o constatare la faţa locului în condiţiile legii, întocmind în acest sens un proces-verbal de
constatare. Vom remarca faptul că, spre deosebire de reglementarea anterioară, numele procedeului probatoriu a fost
modificat, din „cercetare la faţa locului” în „constatare la faţa locului”. În lipsa unei explicaţii oficiale, este credibil faptul
că legiuitorul a dorit să diferenţieze instituţia de procedeul similar recunoscut de art. 345-347 C.proc.civ., în procesul civil.
2.
Conţinutul şi natura juridică a procesului-verbal de constatare. În conformitate cu prevederile art. 65 alin. (2) NCPF,
procesul-verbal de constatare va conţine următoarele elemente: a) data şi locul unde este încheiat; b) numele, prenumele
şi calitatea persoanei împuternicite, precum şi denumirea organului fiscal din care face parte aceasta; c) temeiul legal în
baza căruia s-a efectuat constatarea la faţa locului; d) constatările efectuate la faţa locului; e) susţinerile
contribuabilului/plătitorului, ale experţilor sau ale altor persoane care au participat la efectuarea constatării; f)
semnătura persoanei împuternicite, precum şi a persoanelor prevăzute la lit. e). În caz de refuz al semnării de către
persoanele prevăzute la lit. e), se face menţiune despre aceasta în procesul-verbal; g) alte menţiuni considerate
relevante.... citeste mai departe (1-10)
1.
În doctrină, s-a afirmat, pe baza jurisprudenţei CEDO, că dispoziţiile art. 57 [corespunde art. 65 NCPF] sunt
neconstituţionale. În aceste condiţii, şi contravenţia prevăzută pentru refuzul de a permite accesul organelor fiscale ar fi
neconstituţională. (C.F. Costaş, Garanţiile privind inviolabilitatea domiciliului în cadrul noii proceduri fiscale române,
RRDA nr. 9-10/2004, p. 9).
2.
Codul de procedură fiscală conţine prevederi speciale privind accesul în domiciliul persoanei fizice. Mai trebuie precizat
că jurisprudenţa CEDO se referă la efectuarea de percheziţii, în timp ce Codul de procedură fiscală nu conţine prevederi
similare.
3.
Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 65 alin. (3) este contravenţia de la art. 336 alin. (1) lit. c) sancţionată cu
amendă între 25.000 şi 27.000 în cazul contribuabililor mari şi mijlocii sau amendă între 6.000 şi 8.000 lei în cazul
celorlalţi contribuabili şi al persoanelor fizice.... citeste mai departe (1-3)
SECŢIUNEA 4: Dreptul de a refuza furnizarea de dovezi
Art. 66: Dreptul rudelor de a refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize şi prezentarea unor înscrisuri
(1)Soţul/soţia şi rudele ori afinii contribuabilului/plătitorului până la gradul al treilea inclusiv pot refuza furnizarea de
informaţii, efectuarea de expertize, precum şi prezentarea unor înscrisuri.
(2)Persoanele prevăzute la alin. (1) trebuie înştiinţate asupra acestui drept.
Art. 58: Dreptul rudelor de a refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize şi prezentarea unor înscrisuri
(1) Soţul/soţia şi rudele contribuabilului până la gradul al treilea inclusiv pot refuza furnizarea de informaţii, efectuarea
de expertize, precum şi prezentarea unor înscrisuri.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) vor fi înştiinţate asupra acestui drept.
1.
Dreptul la tăcere al rudelor contribuabilului/plătitorului. Paradoxal, deşi contribuabilului nu-i este recunoscut expres,
prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală, dreptul la tăcere (dreptul de a nu se autoincrimina), această prerogativă
este recunoscută, conform art. 66 alin. (1) NCPF, unor persoane care au o legătură de rudenie cu contribuabilul sau
plătitorul:
– soţul/soţia contribuabilului ori plătitorului;
– rudele contribuabilului sau plătitorului, până la gradul al treilea inclusiv;
– afinii contribuabilului sau plătitorului, până la gradul al treilea inclusiv.
2.
Procedura aplicabilă. În conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (2) NCPF, organul fiscal este obligat să informeze
persoanele care intră în sfera de aplicare a art. 66 alin. (1) NCPF despre posibilitatea exercitării dreptului la tăcere şi
limitele acestui drept. În acest sens, menţionăm şi noi faptul că este permis persoanelor în discuţie:... citeste mai departe
(1-2)
Art. 67: Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informaţii
(1)Pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor preoţii,
avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii, experţii contabili, medicii şi
psihoterapeuţii. Aceste persoane nu pot refuza furnizarea informaţiilor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de
legislaţia fiscală în sarcina lor.
(1)Pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor preoţii,
avocaţii, consultanţii fiscali, auditorii, experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii. Aceste persoane nu pot refuza
furnizarea informaţiilor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală în sarcina lor, atât în calitate
de contribuabili/plătitori, cât şi în calitate de persoane care exercită profesia respectivă.
(la data 03-Sep-2017 Art. 67, alin. (1) din titlul III, capitolul V, sectiunea 4 modificat de Art. I, punctul 11. din Ordonanta
30/2017 )
(2)Sunt asimilate persoanelor prevăzute la alin. (1) asistenţii acestora, precum şi persoanele care participă la activitatea
profesională a acestora.
(3)Persoanele prevăzute la alin. (1), cu excepţia preoţilor, pot furniza informaţii, cu acordul persoanei despre care au fost
solicitate informaţiile.
Art. 59: Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informaţii

(1) Pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor preoţii,
avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii, experţii contabili, medicii şi
psihoterapeuţii, cu excepţia informaţiilor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor fiscale stabilite de lege în sarcina lor.
(2) Sunt asimilate persoanelor prevăzute la alin. (1) asistenţii, precum şi persoanele care participă la activitatea
profesională a acestora.
(3) Persoanele prevăzute la alin. (1), cu excepţia preoţilor, pot furniza informaţii, cu acordul persoanei despre care au fost
solicitate informaţiile.
(4) În regim derogatoriu de la prevederile alin. (1)-(3), în vederea clarificării şi stabilirii reale a situaţiei fiscale a
contribuabililor, organele fiscale au competenţa de a solicita informaţii şi documente cu relevanţă fiscală ori pentru
identificarea contribuabililor sau a materiei impozabile ori taxabile, după caz, iar notarii publici, avocaţii, executorii
judecătoreşti, organele de poliţie, organele vamale, serviciile publice comunitare regim permise de conducere şi
înmatriculare a vehiculelor, serviciile publice comunitare pentru eliberarea paşapoartelor simple, serviciile publice
comunitare de evidenţă a persoanelor, precum şi orice altă entitate care deţine informaţii ori documente cu privire la
bunuri impozabile sau taxabile, după caz, ori la persoane care au calitatea de contribuabil au obligaţia furnizării acestora
fără plată.
1.
Dreptul la tăcere al altor persoane. În conformitate cu dispoziţiile art. 67 alin. (1) NCPF, anumite categorii profesionale –
preoţii, avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii, experţii contabili, medicii,
psihoterapeuţii au luat – în virtutea obligaţiei păstrării secretului profesional, pot refuza furnizarea de informaţii cu
privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor329.
În sensul art. 67 alin. (2) NCPF, sunt de exonerate de obligaţia de a furniza informaţii şi asistenţii sau persoanele care
participă la activitatea profesională a celor menţionaţi expres la art. 67 alin. (1) NCPF (de exemplu, secretara unui birou
notarial, avocaţii stagiari, avocaţii colaboratori sau avocaţii care au încheiat o convenţie de conlucrare profesională cu un
avocat sau o societate de avocaţi, asistenţii medicali, infirmierele, cantorii sau slujitorii bisericeşti care asistă preoţii
etc.).... citeste mai departe (1-3)
SECŢIUNEA 5: Colaborarea dintre autorităţile publice
Art. 68: Obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a furniza informaţii şi de a prezenta acte
(1)Autorităţile publice, instituţiile publice şi de interes public, centrale şi locale, precum şi serviciile deconcentrate ale
autorităţilor publice centrale au obligaţia să furnizeze informaţii şi acte organului fiscal, la cererea acestuia.
(2)Organele fiscale locale sunt obligate să transmită organului fiscal central informaţii privind bunurile imobile şi
mijloacele de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice pentru care există obligaţia declarării conform Codului
fiscal. Periodicitatea, formatul şi modalitatea de transmitere se stabilesc prin ordin comun al ministrului finanţelor
publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
(3)Organul fiscal central este obligat să transmită organelor fiscale locale informaţii privind sursele de venit ale
persoanelor fizice. Periodicitatea, formatul şi modalitatea de transmitere se stabilesc prin ordin comun al ministrului
finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
(4)În realizarea scopului prezentului cod, organul fiscal poate accesa on-line baza de date a autorităţilor publice şi
instituţiilor prevăzute la alin. (1), pentru informaţiile stabilite pe bază de protocol.
Art. 60: Obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a furniza informaţii şi de a prezenta acte
(1) Autorităţile publice, instituţiile publice şi de interes public, centrale şi locale, precum şi serviciile deconcentrate ale
autorităţilor publice centrale vor furniza informaţii şi acte organelor fiscale, la cererea acestora.
(2) În realizarea scopului prezentului cod, organele fiscale pot accesa on-line baza de date a instituţiilor prevăzute la alin.
(1), pentru informaţiile stabilite pe bază de protocol.
1.
Obligaţii de cooperare interinstituţionale. În lumina art. 68 alin. (1)-(3) NCPF, există trei categorii de obligaţii de
cooperare interinstituţionale:
a) autorităţile publice, instituţiile publice şi de interes public, centrale şi locale, precum şi serviciile deconcentrate ale
autorităţilor publice şi centrale, au obligaţia să furnizeze informaţii şi documente („acte”, în accepţiunea Codului de
procedură fiscală) organului fiscal;
b) organele fiscale locale sunt obligate să transmită organului fiscal central informaţii privind bunurile imobile şi
mijloacelor de transport deţinute de persoanele fizice sau juridice pentru care există obligaţia declarării332;
c) organul fiscal central este obligat să transmită organelor fiscale locale informaţii privind sursele de venit ale
persoanelor fizice333.
Cel puţin în ultimele două cazuri, obligaţia de comunicare a informaţiilor şi documentelor este continuă şi generează, în
timp, constituirea unor baze de date care conţin aceste informaţii.... citeste mai departe (1-3)
Art. 69: Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public
(1)Autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public sunt obligate să colaboreze în realizarea scopului
prezentului cod.
(2)Nu constituie activitate de colaborare acţiunile întreprinse de autorităţile prevăzute la alin. (1), în conformitate cu
atribuţiile ce le revin potrivit legii.
(3)Organul fiscal care solicită colaborarea răspunde pentru legalitatea solicitării, iar autoritatea solicitată răspunde
pentru datele furnizate.
(4)Ori de câte ori o instituţie sau autoritate publică trebuie să soluţioneze o cerere a unei persoane fizice sau juridice, iar
pentru soluţionarea cererii legislaţia specifică prevede prezentarea unui certificat de atestare fiscală, a unei adeverinţe de
venit sau a unui alt document cu privire la situaţia fiscală a persoanei în cauză, instituţia sau autoritatea publică are
obligaţia să solicite certificatul de atestare fiscală, adeverinţa de venit sau documentul respectiv de la organul fiscal
competent. În acest caz, persoana fizică sau juridică nu mai are obligaţia depunerii certificatului, adeverinţei sau
documentului.
(la data 06-May-2016 Art. 69, alin. (4) din titlul III, capitolul V, sectiunea 5 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
570/2016 )
(5)Certificatul de atestare fiscală, adeverinţa de venit sau documentul prevăzut la alin. (4) poate fi emis şi transmis în
formă electronică în baza unui protocol încheiat între instituţia/autoritatea publică şi organul fiscal emitent al acestuia. În
acest caz, certificatul, adeverinţa sau documentul prevăzut la alin. (4) este valabil şi fără semnătura persoanelor
împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent.
Art. 61: Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public
(1) Autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public sunt obligate să colaboreze în realizarea scopului
prezentului cod.
(2) Nu constituie activitate de colaborare acţiunile întreprinse de autorităţile prevăzute la alin. (1), în conformitate cu
atribuţiile ce le revin potrivit legii.
(3) Organul fiscal care solicită colaborarea răspunde pentru legalitatea solicitării, iar autoritatea solicitată răspunde
pentru datele furnizate.
(4) La solicitarea unei instituţii publice, efectuată în scopul soluţionării unei cereri a unei persoane fizice sau juridice,
organul fiscal competent transmite instituţiei publice solicitante informaţii cu privire la situaţia fiscală a persoanei în
cauză.
1.
Un nou caz de colaborare interinstituţională. Din motive mai greu de înţeles, legiuitorul a preferat să „dubleze”
reglementarea deja existentă la art. 68 NCPF, reiterând faptul că există o obligaţie de colaborare între autorităţile publice,
instituţiile publice şi instituţiile de interes public, chiar dacă nu se stabilesc raporturi cu vreun organ fiscal [art. 69 alin.
(1) NCPF]. Această formă de colaborare este subsumată unui obiectiv comun, anume realizarea scopului Codului de
Cu toate acestea, din lectura art. 69 alin. (3)-(5) NCPF rezultă faptul că, în cele mai multe cazuri, în aceste raporturi este
implicat şi organul fiscal. Mai mult, într-o reglementare sui generis a unei anumite forme de răspundere juridică, organul
fiscal răspunde pentru legalitatea oricărei solicitări de informaţii, iar autoritatea sau instituţia publică solicitată pentru
exactitatea datelor furnizate.... citeste mai departe (1-2)
– OMFP/OMDRAP nr. 4.032/2.066/2015 pentru aprobarea Procedurii de încasare şi de virare la bugetul de stat şi bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate a sumelor încasate în numerar reprezentând impozit şi contribuţii
sociale aferente veniturilor din activităţi agricole, de către organele fiscale locale, precum şi modul de colaborare şi de
realizare a schimbului de informaţii dintre organele fiscale centrale şi organele fiscale locale (M. Of. nr. 974 din 29
decembrie 2015);
– OPANAF/OPCNAS nr. 2.791/994/2015 pentru aprobarea Procedurii privind structura informaţiilor şi periodicitatea
transmiterii între Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a informaţiilor
privind lista persoanelor fizice înregistrate în Registrul unic de evidenţă al asiguraţilor din Platforma informatică din
asigurările de sănătate, în vederea anulării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate de către persoanele fizice
exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2012 şi până la data
intrării în vigoare a prevederilor art. I pct. 17 şi 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 4/2015 pentru modificarea Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal (M. Of. nr. 842 din 12 noiembrie 2015).... citeste mai departe (-)
Art. 70: Condiţii şi limite ale colaborării
(1)Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public se realizează în limita atribuţiilor ce le
revin potrivit legii.
(2)Dacă autoritatea publică, instituţia publică sau de interes public solicitată refuză colaborarea, autoritatea publică
superioară ambelor organe va decide. Dacă o asemenea autoritate nu există, decizia va fi luată de autoritatea superioară
celei solicitate. În cazul în care un organ fiscal local refuză colaborarea, decizia este luată de primar sau de preşedintele
consiliului judeţean, după caz, conform competenţelor legale.
Art. 62: Condiţii şi limite ale colaborării

(1) Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public se realizează în limita atribuţiilor ce le
revin potrivit legii.
(2) Dacă autoritatea publică, instituţia publică sau de interes public solicitată refuză colaborarea, autoritatea publică
superioară ambelor organe va decide. Dacă o asemenea autoritate nu există, decizia va fi luată de autoritatea superioară
celei solicitate.
1.
Limitele colaborării interinstituţionale. Potrivit unui frumos principiu expus în cuprinsul art. 70 alin. (1) NCPF,
colaborarea dintre autorităţile şi instituţiile publice sau de interes public se realizează în limitele atribuţiilor ce le revin
acestora, potrivit legii. În realitate însă, în multe situaţii, colaborarea depăşeşte atât cadrul aici fixat, cât şi limitele legii.
Exemplul transmiterii necontrolate a unor date de natură personală, între A.N.A.F. şi Casa Naţională de Asigurări de
Sănătate (premisa sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în afacerea Bara şi alţii) sau expediţiile de colectare a
unor informaţii în care sunt trimise mai recent organele antifraudă fiscală ridică serioase semne de întrebare cu privire la
modul în care se respectă, în primul rând, limitele legii.
2.
Soluţionarea conflictelor între organele fiscale şi entităţile publice. În dreptul nostru nu există o cale judiciară pentru
soluţionarea unor conflicte interinstituţionale, de pildă, în cazul refuzului unei autorităţi publice, instituţii publice sau de
interes public de a colabora cu organele fiscale. Prin urmare, art. 70 alin. (2) NCPF a stabilit o metodă de soluţionare a
acestor conflicte administrative similară celei aplicabile în cazul conflictelor de competenţă.... citeste mai departe (1-2)
Art. 71: Colaborarea interstatală dintre autorităţile publice
(1)În baza convenţiilor internaţionale, organele fiscale colaborează cu autorităţile fiscale similare din alte state.
(2)În lipsa unei convenţii, organele fiscale pot acorda sau pot solicita colaborarea altei autorităţi fiscale din alt stat pe bază
de reciprocitate.
(3)A.N.A.F., în calitate de reprezentant autorizat al Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, al ministrului finanţelor
publice, este autoritatea competentă din România pentru efectuarea schimbului de informaţii în scopuri fiscale cu statele
cu care România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept internaţional, altele decât statele membre ale Uniunii
Europene, pentru informaţiile prevăzute de respectivele instrumente juridice de drept internaţional.
(4)Informaţiile se transmit la cererea autorităţii solicitante din statele cu care România s-a angajat printr-un instrument
juridic de drept internaţional, altele decât statele membre ale Uniunii Europene. Termenele prevăzute la art. 290 pentru
transmiterea informaţiilor se aplică şi pentru schimbul de informaţii prevăzut de prezentul articol, cu excepţia cazului în
care prin instrumentul juridic de drept internaţional sunt prevăzute alte termene.
(5)Toate schimburile de informaţii efectuate în temeiul prezentului articol se realizează cu respectarea Legii nr. 677/2001,
cu modificările şi completările ulterioare.
(la data 01-Jan-2016 Art. 71, alin. (2) din titlul III, capitolul V, sectiunea 5 completat de Art. II, punctul 2. din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
Art. 63: Colaborarea interstatală dintre autorităţile publice

(1) În baza convenţiilor internaţionale, organele fiscale vor colabora cu autorităţile fiscale similare din alte state.
(2) În lipsa unei convenţii, organele fiscale pot acorda sau pot solicita colaborarea altei autorităţi fiscale din alt stat pe
bază de reciprocitate.
(3)Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în calitate de reprezentant autorizat al Ministerului Finanţelor Publice sau,
după caz, al ministrului finanţelor publice, este autoritatea competentă din România pentru efectuarea schimbului de
informaţii în scopuri fiscale cu statele cu care România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept internaţional,
altele decât statele membre ale Uniunii Europene, pentru informaţiile prevăzute de respectivele instrumente juridice de
drept internaţional.
(4) Informaţiile se transmit la cererea autorităţii solicitante din statele cu care România s-a angajat printr-un instrument
juridic de drept internaţional, altele decât statele membre ale Uniunii Europene. Termenele prevăzute la art. 10911 pentru
transmiterea informaţiilor se aplică şi pentru schimbul de informaţii prevăzut de prezentul articol, cu excepţia cazului în
care prin instrumentul juridic de drept internaţional sunt prevăzute alte termene.
(5) Toate schimburile de informaţii efectuate în temeiul prezentului articol se realizează cu respectarea Legii nr. 677/2001
pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu
modificările şi completările ulterioare.
1.
Ipoteze de colaborare interstatală. Fără a conţine neapărat reguli proprii, art. 71 NCPF deschide posibilitatea colaborării
organelor fiscale din România cu autorităţile similare din alte state. Reamintim faptul că vorbim despre o cooperare
administrativă instituţionalizată la nivel fiscal doar în cadrul Uniunii Europene, sens în care facem trimitere la dispoziţiile
Titlului X din noul Cod de procedură fiscală şi la comentariile aferente. Cu toate acestea, din lectura art. 71 alin. (1)-(4)
NCPF, rezultă faptul că sunt acceptate şi alte forme de cooperare administrativă:
i) coooperarea administrativă circumscrisă convenţiilor internaţionale (cel mai adesea în discuţie fiind convenţiile pentru
evitarea dublei impuneri);
ii) cooperarea administrativă pe bază de reciprocitate, în toate acele situaţii în care nu există un instrument de drept
internaţional care să stea la baza colaborării între autorităţile publice.... citeste mai departe (1-2)
1.
Prevederi privind colaborarea interstatală sunt cuprinse în Codul de procedură fiscală – referitor la procedurile amiabile
pentru evitarea/eliminarea dublei impuneri, cooperarea administrativă şi recuperarea creanţelor.
2.
Faţă de vechea reglementare, se introduc prevederi noi privind colaborarea interstatală dintre autorităţile publice. Astfel,
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este autoritatea competentă pentru schimbul de informaţii în scopuri fiscale cu
statele cu care România are încheiate instrumente juridice de drept internaţional, altele decât statele membre ale Uniunii
Europene. Informaţiile se transmit la cererea autorităţii solicitante din aceste state, iar schimbul de informaţii se va
realiza cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (Monitorul Oficial nr. 790 din 12 decembrie 2001; cu modificările
ulterioare).... citeste mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 6: Sarcina probei
Art. 72: Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile
Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului/plătitorului constituie probe la stabilirea bazei de
impozitare. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de
impozitare.
Art. 64: Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile

Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere, în
cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.
1.
Cazul particular al documentelor justificative şi evidenţelor contabile. Prin intermediul art. 72 NCPF, legiuitorul a ales să
particularizeze regimul juridic al unor înscrisuri. S-a spus astfel, expressis verbis, faptul că documentele justificative şi
evidenţele contabile ale contribuabilului/plătitorului constituie probe la stabilirea bazei de impozitare. Fiind în prezenţa
unei afirmaţii corecte, în condiţiile în care suntem în prezenţa unor înscrisuri, iar art. 55 NCPF admite de plano
posibilitatea utilizării înscrisurilor ca probe, apreciem că alte comentarii nu sunt necesare335.
2.
Coroborarea mijloacelor de probă. În sensul art. 72, fraza a II-a NCPF, documentele justificative şi evidenţele contabile
puse la dispoziţie de contribuabil se coroborează cu alte înscrisuri („acte doveditoare”, în accepţiunea legiuitorului), în
vederea stabilirii bazei de impunere. În opinia noastră, afirmaţia este doar parţial corectă, urmând ca înscrisurile
prezentate de contribuabil să fie coroborate cu toate celelalte mijloace de probă îngăduite de lege336.... citeste mai
departe (1-2)
1.
Faţă de lista mijloacelor de probă menţionate la art. 55, art. 72 stabileşte că documentele justificative şi evidenţele
contabile sunt probe (înscrisuri) care susţin baza de impunere. Aceasta nu exclude şi posibilitatea de a fi luate în
considerare alte acte doveditoare.
2.
Art. 73: Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale
(1)Contribuabilul/Plătitorul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror
cereri adresate organului fiscal.
(2)Organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau constatări proprii.
Art. 65: Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale

(1) Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate
organului fiscal.
(2) Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.
(3) În vederea stabilirii scopului sau conţinutului economic al unor tranzacţii, potrivit art. 11 alin. (1) din Codul fiscal , la
solicitarea organului fiscal competent, contribuabilii sunt obligaţi să prezinte, în termenele stabilite de acesta, dosarul
tranzacţiei în situaţia în care tranzacţia este încheiată cu persoane situate în state cu care nu există un instrument juridic
în baza căruia să se realizeze schimbul de informaţii.
(4) Conţinutul dosarului tranzacţiei se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
1.
Partajarea sarcinii probei. În principiu, similar regulilor din dreptul comun, fiecare parte trebuie să îşi dovedească, în
materie fiscală, alegaţiile. Astfel, pe de-o parte, contribuabilul sau plătitorul au obligaţia de a proba actele şi faptele care
au stat la baza declaraţiilor sale fiscale şi, în general, la baza oricărei cereri adresate organului fiscal, conform art. 73 alin.
(1) NCPF. Simetric invers, în temeiul art. 73 alin. (2) NCPF, organul fiscal are obligaţia de a proba afirmaţiile proprii, în
primul rând prin efectuarea de constatării proprii, iar apoi prin motivarea actelor administrative fiscale emise. În
legătură cu obligaţiile ce revin organului fiscal, raportat la textul legal indicat, se impun unele precizări.
Chiar dacă organul fiscal poate utiliza, în activitatea sa, probe colectate de alte organe (de exemplu, probele colectate cu
ocazia unui control antifraudă, a unui control inopinat sau a unui control încrucişat), este necesar ca aceste probe să fie
administrate în cadrul procedural permis de lege. Astfel, probele pot fi colectate doar în ipoteza în care există un control
fiscal cu privire la contribuabilul vizat. Prin urmare, de principiu, ar trebui excluse din discuţie orice probe care au fost
colectate înainte de începerea inspecţiei fiscale337.... citeste mai departe (1-2)
1.
Art. 73 stabileşte regulile cu privire la sarcina probei. Astfel, contribuabilul are obligaţia (sarcina) de a dovedi (proba)
informaţiile/susţinerile din declaraţiile sau cererile adresate organului fiscal.
2.
Începând cu 1 ianuarie 2016, a fost eliminată obligaţia de întocmire a dosarului tranzacţiei prevăzut la art. 65 alin. (3) şi
(4) din vechea reglementare.
– OPANAF nr. 3.841/2015 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularului (088) „Declaraţie pe propria
răspundere pentru evaluarea intenţiei şi a capacităţii de a desfăşura activităţi economice care implică operaţiuni din sfera
TVA” (M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016).
Art. 74: Dovedirea titularului dreptului de proprietate în scopul impozitării
(1)În cazul în care constată că anumite bunuri, venituri sau alte valori care, potrivit legii, constituie bază de impozitare
sunt deţinute de persoane care în mod continuu beneficiază de câştigurile sau de orice foloase obişnuite aduse de acestea
şi că persoanele respective declară în scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor sau valorilor în cauză, fără să
arate însă care sunt titularii dreptului de proprietate, organul fiscal procedează la stabilirea provizorie a obligaţiei fiscale
corespunzătoare în sarcina acelor persoane.
(2)În condiţiile legii, obligaţia fiscală privind baza de impozitare prevăzută la alin. (1) va putea fi stabilită în sarcina
titularilor dreptului de proprietate. Tot astfel, aceştia datorează despăgubiri persoanelor care au făcut plata pentru
stingerea obligaţiei stabilite potrivit alin. (1). În cazul în care obligaţia fiscală este stabilită în sarcina titularului dreptului
de proprietate încetează procedura de stabilire provizorie a obligaţiei fiscale potrivit alin. (1).
Art. 66: Dovedirea titularului dreptului de proprietate în scopul impunerii

(1) În cazul în care constată că anumite bunuri, venituri sau alte valori care, potrivit legii, constituie baza impozabilă sunt
deţinute de persoane care în mod continuu beneficiază de câştigurile sau de orice foloase obişnuite aduse de acestea şi că
persoanele respective declară în scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor sau valorilor în cauză, fără să arate
însă care sunt titularii dreptului de proprietate, organul fiscal va proceda la stabilirea provizorie a obligaţiei fiscale
corespunzătoare în sarcina acelor persoane.
(2) În condiţiile legii, obligaţia fiscală privind baza impozabilă prevăzută la alin. (1) va putea fi stabilită în sarcina
titularilor dreptului de proprietate. Tot astfel aceştia datorează despăgubiri persoanelor care au făcut plata pentru
stingerea obligaţiei stabilite potrivit alin. (1).
1.
Stabilirea provizorie a obligaţiei fiscale. În activitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale, organele fiscale pot utiliza, potrivit
regulilor generale din dreptul comun (Codul de procedură civilă), şi prezumţii în încercarea de determinare a stării de
fapt fiscale. Un bun exemplu în acest sens îl constituie prevederile art. 74 alin. (1) NCPF. Astfel, în cazul în care
proprietarul unui bun, mobil (incluzând aici şi veniturile sau valorile în cauză) sau imobil, nu poate fi identificat în
vederea impunerii, iar bunul ori venitul trebuie impozitate, obligaţia fiscală va fi stabilită, cu titlu provizoriu, în sarcina
persoanei care beneficiază în mod continuu de câştigurile sau de foloasele obţinute de acestea. Exemplul de şcoală este
acela în care un vehicul neînregistrat în evidenţele organului fiscal local este utilizat de o persoană, fără să se fi realizat
formalităţile corespunzătoare la Serviciul Înmatriculări Vehicule şi fără ca transferul dreptului de proprietate să fi fost
înregistrat în evidenţa fiscală a organului fiscal local. În această situaţie, în baza unei declaraţii scrise a utilizatorului în
sensul că nu este proprietarul bunului, fără indicarea adevăratului proprietar, pot fi aplicate dispoziţiile art. 74 alin. (1)
NCPF.... citeste mai departe (1-2)
1.
În doctrină, se consideră că acest articol instituie o prezumţie potrivit căreia persoana care beneficiază de avantajele
economice generate de respectivele bunuri sau valori este şi proprietarul (titularul) acestora şi, prin urmare, şi cel care
datorează impozitele (D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit., p. 154).
2.
Contribuabilul care nu a nominalizat titularul dreptului de proprietate şi consideră că nu datorează impozitul va trebui să
facă dovada adevăratului proprietar.
CAPITOLUL VI: Termene
Art. 75: Calcularea termenelor
Termenele de orice fel privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Codul fiscal, de prezentul
cod, precum şi de alte dispoziţii legale aplicabile în materie, dacă legislaţia fiscală nu dispune altfel, se calculează potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, republicat.
compara cu Art. 68 din titlul III, capitolul IV din Codul de Procedura Fiscala din 2003

Termenele de orice fel privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală,
precum şi de alte dispoziţii legale aplicabile în materie, dacă legea fiscală nu dispune altfel, se calculează potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 75 NCPF este o transpunere a art. 68 VCPF, nefiind diferenţe de semnalat
între cele două reglementări.
2.
Reguli generale. Scopul art. 75 NCPF este să reglementeze situaţia termenelor procedurale din procedura fiscală. Textul
comentat face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură civilă în vederea calculării termenelor de procedură347. În
aceste condiţii, devin aplicabile dispoziţiile art. 181 C.proc.civ. Astfel, la fel ca în procedura civilă, regula este că termenele
se calculează pe zile libere, fiind excluse din calcul prima zi şi ultima zi.
În ipoteza în care termenul curge pe ore, acesta începe să se socotească de la ora 0.00 a zilei următoare celei din care
începe să curgă, iar în cazul în care termenul se calculează pe săptămâni, luni sau ani de zile, se consideră a fi împlinit în
ultima zi corespunzătoare săptămânii, lunii sau anului în care acel termen se sfârşeşte. De asemenea, trebuie precizat
aspectul că, în măsura în care termenul se împlineşte într-o zi nelucrătoare (sâmbătă, duminică sau zilele de sărbătoare
legală reglementate în cuprinsul art. 139 C.muncii), perioada de împlinire a termenului se prelungeşte de drept până la
sfârşitul următoarei zi lucrătoare.... citeste mai departe (1-3)
1.
În doctrină, s-a făcut precizarea că există termene legale - prevăzute expres de lege - şi termene administrative - stabilite
de organul fiscal în cursul unei proceduri de administrare a creanţelor fiscale (M. Brăgaru, Aspecte teoretice şi practice
privind termenele în dreptul fiscal, RDC nr. 11/2004, p. 159).
2.
Termenele se calculează după cum urmează:
– termenele stabilite pe săptămâni, luni şi ani se împlinesc în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din
ultimul an;
– în situaţia în care termenul de o lună începe să curgă din data de 29, 30 sau 31 a unei luni şi se termină într-o lună care
nu are o astfel de zi, termenul se consideră împlinit în ultima zi a lunii respective;
– mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi (similar pentru jumătatea de lună);
– termenele stabilite pe zile se calculează pe zile libere, cu excepţia cazului în care în lege se prevede altfel. La calculul
termenului nu se iau în considerare nici ziua în care începe să curgă şi nici ziua când se împlineşte termenul. Termenul se
va împlini la ora 24,00 a ultimei zile;... citeste mai departe (1-3)
Art. 76: Prelungirea termenelor
Termenele stabilite în baza legii de un organ fiscal pot fi prelungite de acesta în situaţii temeinic justificate, la cerere sau
din oficiu.
Art. 69: Prelungirea termenelor

Termenele pentru depunerea declaraţiilor fiscale şi termenele stabilite în baza legii de un organ fiscal pot fi prelungite în
situaţii temeinic justificate, potrivit competenţei stabilite prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.
1.
Comparaţie cu vechea reglementare. Art. 76 NCPF reprezintă preluarea art. 69 VCPF, reglementând situaţia prelungirii
termenelor prevăzute de Codul de procedură fiscală. Diferenţa faţă de vechiul text este aceea că a fost eliminată
obligativitatea reglementării procedurilor de prelungire a termenelor prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.
Astfel, prelungirea termenelor rămâne un atribut exclusiv al organului fiscal care administrează relaţia cu contribuabilul.
2.
Reguli generale. Conform art. 76 NCPF, organele fiscale, la cerere sau din oficiu, pot decide să prelungească termenele
prevăzute de legislaţia fiscală, dacă apreciază că o asemenea prelungire este oportună. După cum se poate observa, art. 76
NCPF instituie în sarcina organului fiscal un drept exclusiv de a aprecia dacă prelungirea termenelor procedurale se
impune sau nu. Trebuie criticată din nou imprevizibilitatea textului legal, care nu oferă niciun reper cu privire la ceea ce
înseamnă sintagama „temeinic justificate”, ceea ce ar putea prefigura aplicarea în mod divergent a acestui text legal, de la
un organ fiscal la altul. De asemenea, trebuie remarcat şi aspectul că acest articol nu oferă niciun reper cu privire la
perioada maximă cu care poate fi prelungite termenele din procedura fiscală.... citeste mai departe (1-2)
1.
În vechea reglementare (pct. 67.1 – 67.2 din HG nr. 1050/2004), era prevăzută modalitatea în care are loc prelungirea
termenelor: „În situaţii temeinic justificate, contribuabilul poate cere în scris prelungirea termenului de depunere a
declaraţiei fiscale, înainte de expirarea acestuia. În cazul în care, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa,
contribuabilul nu depune declaraţia fiscală, acesta o va depune în termen de 30 de zile de la încetarea împrejurării,
înştiinţând totodată în scris organul fiscal despre împrejurarea în cauză”.
Art. 77: Termenul de soluţionare a cererilor contribuabilului/plătitorului
(1)Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de către acesta în termen de 45 de zile de
la înregistrare.
(2)În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, este necesară administrarea de probe suplimentare relevante pentru
luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării probei şi data obţinerii acesteia, dar
nu mai mult de:
a)două luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la contribuabilul/plătitorul solicitant;
b)3 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi sau instituţii publice ori de la terţe persoane
din România;
c)6 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi fiscale din alte state, potrivit legii.
(3)În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c), organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul/plătitorul cu
privire la prelungirea termenului de soluţionare a cererii.
(4)În situaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), termenul de două luni poate fi prelungit de organul fiscal la cererea
(5)În situaţia în care, pe baza analizei de risc, soluţionarea cererii necesită efectuarea inspecţiei fiscale, termenul de
soluţionare a cererii este de cel mult 90 de zile de la înregistrarea cererii, prevederile alin. (2)-(4) aplicându-se în mod
corespunzător. În acest caz contribuabilul/plătitorul este notificat cu privire la termenul de soluţionare aplicabil în
termen de 5 zile de la finalizarea analizei de risc. Inspecţia fiscală pentru soluţionarea cererii este o inspecţie fiscală
parţială în sensul art. 115.
(6)Inspecţia fiscală pentru soluţionarea cererii potrivit alin. (5) poate fi suspendată în condiţiile art. 127. În acest caz, nu
sunt aplicabile prevederile alin. (2). Perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul
termenului prevăzut la alin. (5).
Art. 70: Termenul de soluţionare a cererilor contribuabililor

(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de
zile de la înregistrare.
(2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea
deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.
1.
Comparaţie cu vechea reglementare. Art. 77 NCPF are corespondent în vechiul act normativ, respectiv în art. 70 VCPF. Se
poate observa că noul act normativ reprezintă în fapt o îmbunătăţire a fostei reglementări. Astfel, pentru situaţia în care
cererea unui contribuabilul nu poate fi soluţionată în termen de cel mult 45 de zile, textul legal stabileşte termene maxime
până la care poate fi amânată soluţionarea cererii particularului. De asemenea, noua reglementare fixeaxă şi posibilitatea
efecturării unei inspecţii fiscale în cazul în care aceasta este necesară pentru soluţionarea cererii contribuabilului.
2.
Reguli generale. Conform art. 77 alin. (1) NCPF, termenul general de soluţionare a unei cereri în procedura fiscală este de
45 de zile de la data înregistrării acesteia. Având în vedere că arareori acest termen este respectat în practică de către
organele fiscale, art. 77 NCPF stabileşte şi trei situaţii particulare în care termenul de 45 zile poate fi prelungit, precum şi
perioadele cu care acesta poate fi prelungit, după cum urmează:... citeste mai departe (1-2)
1.
În doctrină (chiar şi în jurisprudenţă), se apreciază că termenul de la art. 70 este un termen de recomandare. Prin
urmare, nerespectarea termenului prevăzut de lege nu reprezintă refuz nejustificat decât dacă se poate dovedi
comportamentul abuziv al organelor fiscale. Considerăm că această concluzie nu ia în considerare atingerea adusă
drepturilor contribuabililor, încurajând un comportament cel puţin neglijent (abuziv) al organelor fiscale faţă de cererile
contribuabililor.
2.
În lipsa unor sancţiuni legale eficiente pentru lipsa de celeritate în soluţionarea cererilor, se poate recurge la plângerea
administrativă („recursul graţios”) la expirarea termenului legal (înainte de a merge în instanţa de contencios
administrativ). Lipsa răspunsului în termenul legal şi lipsa unui răspuns la „recursul graţios” pot susţine, împreună cu
alte argumente circumstanţiale, că autoritatea a exprimat un refuz nejustificat la cererea contribuabilului.... citeste mai
departe (1-2)
Art. 78: Cazul de forţă majoră şi cazul fortuit
(1)Termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale, după caz, nu încep să curgă sau se suspendă în
situaţia în care îndeplinirea acestor obligaţii a fost împiedicată de ivirea unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.
(2)Obligaţiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de dobânzi, penalităţi de întârziere sau
majorări de întârziere, după caz, ori aplicarea de sancţiuni prevăzute de lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de
zile de la încetarea evenimentelor prevăzute la alin. (1).
Art. 71: Cazul de forţă majoră şi cazul fortuit

(1) Termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale, după caz, nu încep să curgă sau se suspendă în
situaţia în care îndeplinirea acestor obligaţii a fost împiedicată de ivirea unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.
(2) Obligaţiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de dobânzi, penalităţi de întârziere sau
majorări de întârziere, după caz, ori aplicarea de sancţiuni prevăzute de lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de
zile de la încetarea evenimentelor prevăzute la alin. (1).
1.
Comparaţie cu vechea reglementare. Art. 78 NCPF reprezintă o preluare a art. 71 VCPF, nefiind diferenţe de semnalat între
cele două reglementări.
2.
Reguli generale. Conform art. 78 NCPF, termenele procedurale reglementate de legislaţia fiscală nu curg sau se suspendă
în ipoteza în care respectarea termenelor în cauză a fost generată de apariţia unui caz fortuit sau de forţă majoră. Având în
vedere că în cadrul noului Cod de procedură fiscală nu se oferă o definiţie a celor două noţiuni, se vor prelua definiţiile din
cadrul art. 1351 C.civ. aferente celor două noţiuni. Prin urmare, atât timp cât durează cele două situaţii, acestea produc
efecte asupra termenelor procedurale fiscale349.
De asemenea, art. 78 NCPF instituie o facilitate în sarcina particularului care se prevalează de cele două situaţii
excepţionale, în sensul scutirii de la plata obligaţiilor fiscale accesorii, în măsura în care contribuabilul îşi execută
obligaţiile fiscale principale în termen de 60 de zile de la încetarea cazurilor excepţionale.... citeste mai departe (1-2)
1.
Cazul de forţă majoră şi cazul fortuit sunt definite de art. 1.351 Cod civil. Astfel, forţa majoră se defineşte ca un eveniment
extern, imprevizibil, care este absolut invincibil şi inevitabil pentru orice persoană.
Cazul fortuit are un caracter relativ (in personam), respectiv este un eveniment care nu poate fi evitat sau prevăzut de
persoana care o invocă, obligată dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
– Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 3338/2006 (Cazul de forţă majoră); nr. 838/2003 (Forţa majoră); nr. 1433/2010 (Certificat de
atestare a forţei majore emis de CCIR).
CAPITOLUL VII: Transmiterea cererilor de către contribuabili/plătitori şi identificarea acestora în mediul electronic
Art. 79: Transmiterea cererilor la organul fiscal prin mijloace electronice de transmitere la distanţă
(1)Contribuabilul/Plătitorul poate transmite organului fiscal competent cereri, înscrisuri sau orice alte documente şi prin
mijloace electronice de transmitere la distanţă în condiţiile alin. (4) ori (5).
(2)Data depunerii cererii, înscrisului sau documentului este data înregistrării acesteia/acestuia, astfel cum rezultă din
mesajul electronic transmis de registratura electronică a Ministerului Finanţelor Publice sau a autorităţii administraţiei
publice locale, după caz.
(3)În sensul prezentului cod, prin registratură electronică se înţelege sistemul electronic de înregistrare şi tranzacţionare
a documentelor şi a informaţiilor primite sau emise de organul fiscal prin mijloace electronice.
(4)În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabil/plătitor organului fiscal central,
mijloacele electronice de transmitere la distanţă, procedura de transmitere a cererilor, înscrisurilor ori documentelor
prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care aceasta se realizează se aprobă prin ordin
al ministrului finanţelor publice cu avizul ministrului pentru societatea informaţională.
(la data 01-Jun-2017 Art. 79, alin. (4) din titlul III, capitolul VII a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2017 )
(5)În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabil/plătitor organului fiscal local,
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice, cu avizul
ministrului pentru societatea informaţională. Pentru organul fiscal local, consiliul local stabileşte, prin hotărâre, în
funcţie de capacitatea tehnică disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la distanţă ce pot fi utilizate de către
contribuabil/plătitor.
(5)În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabil/plătitor organului fiscal local,
al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu avizul
ministrului pentru societatea informaţională. Pentru organul fiscal local, consiliul local stabileşte, prin hotărâre, în
funcţie de capacitatea tehnică disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la distanţă ce pot fi utilizate de către
(la data 01-Jan-2016 Art. 79, alin. (5) din titlul III, capitolul VII modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta urgenta
50/2015 )
Art. 711: Transmiterea cererilor la organul fiscal prin mijloace electronice de transmitere la distanţă
(1) Contribuabilii pot transmite organului fiscal competent cereri, înscrisuri sau orice alte documente şi prin mijloace
electronice de transmitere la distanţă în condiţiile alin. (4) ori (5).
(2) Data depunerii cererii, înscrisului sau documentului este data înregistrării acesteia/acestuia, astfel cum rezultă din
mesajul electronic transmis de registratura electronică a Ministerului Finanţelor Publice sau a autorităţii administraţiei
publice locale, după caz.
(3) În sensul prezentului cod, prin registratură electronică se înţelege sistemul electronic de înregistrare şi tranzacţionare
a documentelor şi a informaţiilor primite sau emise de organul fiscal prin mijloace electronice.
(4) În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabili organelor fiscale din cadrul
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, mijloacele electronice de transmitere la distanţă, procedura de transmitere a
cererilor, înscrisurilor ori documentelor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care
aceasta se realizează se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.
(5) În cazul cererilor, înscrisurilor sau documentelor transmise de către contribuabili organelor fiscale ale autorităţilor
administraţiei publice locale, mijloacele electronice de transmitere la distanţă, procedura de transmitere a cererilor,
înscrisurilor ori documentelor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, precum şi condiţiile în care aceasta se
realizează se aprobă prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului
finanţelor publice. Pentru organul fiscal al unei autorităţi a administraţiei publice locale, consiliul local stabileşte, prin
hotărâre, în funcţie de capacitatea tehnică disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la distanţă ce pot fi utilizate
de către contribuabil.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 79 NCPF îşi găseşte corespondent în cadrul art. 83 alin. (1) şi alin. (3)-(33)
VCPF. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în noul Cod de procedură fiscală s-a prevăzut posibilitatea ca toate
cererile, înscrisurile şi documentele care sunt transmise către organul fiscal local să poată fi trimise şi în format
electronic, exact ca în cazul relaţiei cu organele fiscale din cadrul A.N.A.F.
2.
Reguli generale. Conform art. 79 NCPF, în scopul eficientizării relaţiei dintre organele fiscale şi contribuabil, acesta din
urmă are posibilitatea să depună toate documentele care trebuie să ajungă în posesia organelor fiscale şi prin intermediul
mijloacelor electronice. Textul legal arată că data transmiterii documentelor în cauză către organul fiscal se consideră ca
fiind data la care acestea sunt înregistrate prin intermediul registraturii electronice, în baza unui mesaj de confirmare
trimis către organul fiscal de sistemul electronic ale organului fiscal în cauză. Registratura electronică este parte a
sistemului electronic administrat de organul fiscal în vederea emiterii sau primirii de documente în format electronic....
– OMFP nr. 1.154/2014 privind Procedura de comunicare prin mijloace electronice de transmitere la distanţă între Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi persoanele fizice (publicat în M. Of. nr. 646 din 2 septembrie 2014; cu modificările şi
Art. 80: Identificarea contribuabilului/plătitorului în mediul electronic
Contribuabilul/Plătitorul care depune cereri, înscrisuri sau documente la organul fiscal, prin mijloace electronice de
transmitere la distanţă, se identifică în relaţia cu organul fiscal astfel:
a)persoanele juridice, asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, precum şi persoanele fizice care desfăşoară
activităţi economice în mod independent ori exercită profesii libere se identifică numai cu certificate calificate;
b)persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. a), se identifică prin intermediul furnizorilor de servicii publice de
autentificare electronică autorizaţi potrivit legii sau prin diverse dispozitive, cum ar fi certificat calificat, credenţiale de tip
utilizator/parolă însoţite de liste de coduri de autentificare de unică folosinţă, telefon mobil, digipass ori alte dispozitive
stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională, în cazul
identificării acestor persoane în relaţia cu organul fiscal central sau, după caz, prin ordin comun al ministrului dezvoltării
regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice cu avizul ministrului pentru societatea
informaţională, în cazul identificării acestor persoane în relaţia cu organul fiscal local. În aceste cazuri, cererile,
înscrisurile sau documentele se consideră semnate dacă sunt îndeplinite toate condiţiile din ordinele prevăzute la art. 79
alin. (4) şi (5).
b)persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. a), se identifică prin intermediul furnizorilor de servicii publice de
autentificare electronică autorizaţi potrivit legii sau prin diverse dispozitive, cum ar fi certificat calificat, credenţiale de tip
utilizator/parolă însoţite de liste de coduri de autentificare de unică folosinţă, telefon mobil, digipass ori alte dispozitive
stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul ministrului pentru societatea informaţională, în cazul
identificării acestor persoane în relaţia cu organul fiscal central sau, după caz, prin ordin al ministrului dezvoltării
regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice cu avizul ministrului pentru societatea
informaţională, în cazul identificării acestor persoane în relaţia cu organul fiscal local. În aceste cazuri, cererile,
înscrisurile sau documentele se consideră semnate dacă sunt îndeplinite toate condiţiile din ordinele prevăzute la art. 79
alin. (4) şi (5).
(la data 01-Jan-2016 Art. 80, litera B. din titlul III, capitolul VII modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta urgenta
50/2015 )
(2)Sistemul de comunicare electronică prin mijloace electronice de transmitere la distanţă dezvoltat de Ministerul
Finanţelor Publice/A.N.A.F. poate fi utilizat şi de alte instituţii sau autorităţi publice în scopul realizării comunicării
actelor emise de aceste instituţii sau a depunerii de către contribuabili/plătitori de cereri, înscrisuri sau orice alte
documente la aceste instituţii.
(3)În scopul aplicării prevederilor alin. (2) instituţiile sau autorităţile publice pot încheia un protocol, privind procedura
de comunicare a documentelor, precum şi condiţiile şi termenele de comunicare a documentelor, cu A.N.A.F.
(la data 01-Jan-2018 Art. 80 din titlul III, capitolul VII completat de Art. I, punctul 12. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 712: Identificarea contribuabililor în mediul electronic

Contribuabilii care depun cereri, înscrisuri sau documente la organul fiscal, prin mijloace electronice de transmitere la
distanţă, se identifică în relaţia cu organul fiscal astfel:
a) persoanele juridice, asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, precum şi persoanele fizice care desfăşoară
activităţi economice în mod independent ori exercită profesii libere se identifică numai cu certificate digitale calificate;
b) persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. a), se identifică prin intermediul furnizorilor de servicii publice de
autentificare electronică autorizaţi potrivit legii sau prin diverse dispozitive, cum ar fi certificat digital calificat,
credenţiale de tip utilizator/parolă însoţite de liste de coduri de autentificare de unică folosinţă, telefon mobil, digipass ori
alte dispozitive stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul identificării acestor persoane în relaţia cu
organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, sau, după caz, prin ordin comun al ministrului
dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice, în cazul identificării acestor persoane în
relaţia cu organele fiscale ale autorităţilor administraţiei publice locale. În aceste cazuri, cererile, înscrisurile sau
documentele se consideră semnate dacă sunt îndeplinite toate condiţiile din ordinele prevăzute la art. 711 alin. (4) şi (5).
1.
Noua reglementare. Art. 80 NCPF nu îşi găseşte corespondent în vechea reglementare. Acest lucru este explicabil prin
aceea că, în urmă cu 10 bani, comunicarea prin mijloace electronice era mai puţin răspândită.
2.
Reguli generale. Art. 80 NCPF precizează regulile în baza cărora contribuabilul care utilizează sistemul electronic de
transmitere al documentelor/înscrisurilor către organul fiscal se identică în faţa organului fiscal. Astfel, persoanele
juridice, asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, respectiv persoanele fizice care desfăşoară o activitate
economică se identifică numai în baza unui certificat de calitate. În ceea ce priveşte certificatele de calitate, acestea pot fi
obţinute şi folosite în baza normelor descrise de către Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică352.... citeste mai
departe (1-2)
– OMFP nr. 1.154/2014 privind Procedura de comunicare prin mijloace electronice de transmitere la distanţă între Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi persoanele fizice (publicat în M. Of. nr. 646 din 2 septembrie 2014; cu modificările şi
TITLUL IV: Înregistrarea fiscală
Art. 81: Sfera activităţii de înregistrare fiscală
(1)Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de atribuire a codului de identificare fiscală, de organizare a registrului
contribuabililor/plătitorilor şi de eliberare a certificatului de înregistrare fiscală.
(2)Cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel, atribuirea codului de identificare fiscală se face exclusiv de către
organul fiscal central, pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală.
1.
Reguli generale. Art. 81 NCPF defineşte pentru prima dată noţiunea de „înregistrare fiscală”354, datorită, probabil,
dificultăţilor organizatorice înregistrate în trecut de către organele fiscale, având în vedere că percepţia generală
referitoare la această noţiune cuprindea doar eliberarea unui cod de identificare fiscală355. Textul de lege în discuţie pare
a stabili acum că procedura de înregistrare fiscală cuprinde, în fapt, patru etape distincte, dintre care doar trei sunt, în
fapt, efectuate de organele fiscale, şi anume: depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală (atribut, în principal, al
contribuabilului), acordarea codului de identificare fiscală, organizarea registrului contribuabililor/plătitorilor şi
eliberarea certificatului de înregistrare fiscală (atribute ale organelor fiscale).
Din punct de vedere procedural, conform alin. (2) al textului în discuţie şi cum, de fapt, reiese şi din dispoziţiile art. 82 şi
urm. NCPF, atribuirea codului de identificare fiscală se face, ca regulă, de către organul fiscal central356, pe baza
declaraţiei de înregistrare fiscală.... citeste mai departe (1-2)
Art. 82: Obligaţia de înregistrare fiscală
(1)Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod de
identificare fiscală. Codul de identificare fiscală este:
a)pentru persoanele juridice, precum şi pentru asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, cu excepţia celor
prevăzute la lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;
b)pentru persoanele fizice şi juridice, precum şi pentru alte entităţi care se înregistrează potrivit legii speciale la registrul
comerţului, codul unic de înregistrare atribuit potrivit legii speciale;
c)pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, cu
excepţia celor prevăzute la lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;
d)pentru persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. c), codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
e)pentru persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de identificare fiscală atribuit de organul fiscal.
(2)În scopul administrării impozitului pe venit, în cazul persoanelor fizice care sunt contribuabili potrivit dispoziţiilor din
Codul fiscal privind impozitul pe venit, codul de identificare fiscală este codul numeric personal.
(2)În scopul administrării impozitului pe venit şi contribuţiilor sociale, în cazul persoanelor fizice care sunt contribuabili
potrivit Codului fiscal, codul de identificare fiscală este codul numeric personal.
(la data 03-Sep-2017 Art. 82, alin. (2) din titlul IV modificat de Art. I, punctul 13. din Ordonanta 30/2017 )
(3)Prin excepţie de la dispoziţiile art. 18 alin. (1), pentru persoanele fizice prevăzute la alin. (1) lit. e), precum şi pentru
persoanele juridice nerezidente, care realizează numai venituri supuse regulilor de impunere la sursă, iar impozitul
reţinut este final, atribuirea codului de identificare fiscală se poate face de organul fiscal, la solicitarea plătitorului de
venit.
(4)Au obligaţia depunerii declaraţiei de înregistrare fiscală şi persoanele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) care au calitatea
de angajator.
(5)Persoanele fizice care deţin cod numeric personal şi sunt supuse impozitului pe venit se înregistrează fiscal la data
depunerii primei declaraţii fiscale.
(6)Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:
a)data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică;
b)data eliberării actului legal de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii primului venit sau dobândirii calităţii
de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice.
(6)Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:
a)data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică;
b)data stabilirii în România, în cazul persoanelor juridice străine care au locul exercitării conducerii efective în România;
c)data începerii activităţii pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită
profesii libere, cu excepţia celor care se înregistrează, potrivit legii speciale, la registrul comerţului;
d)data obţinerii primului venit sau dobândirii calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice, altele decât cele
de la lit. c);
e)data obţinerii primului venit, în cazul persoanelor fizice şi juridice nerezidente care nu au un sediu permanent sau o
reprezentanţă în România.
(7)În scopul administrării creanţelor fiscale, organul fiscal central poate să înregistreze, din oficiu sau la cererea altei
autorităţi care administrează creanţe fiscale, un subiect de drept fiscal care nu şi-a îndeplinit obligaţia de înregistrare
fiscală, potrivit legii. Procedura de înregistrare din oficiu sau la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale
se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(8)În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii
permanente, odată cu depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală, aceştia au obligaţia să indice sediul permanent
desemnat potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declaraţia de înregistrare fiscală se depune la
organul fiscal în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat.
(9)În cazurile prevăzute la alin. (3) şi (7), atribuirea codului de identificare fiscală se face pe baza cererii depuse de
solicitant, cu excepţia cazului în care înregistrarea fiscală se efectuează din oficiu.
(10)Declaraţia de înregistrare fiscală depusă potrivit prezentului articol trebuie însoţită de copii ale documentelor
doveditoare ale informaţiilor înscrise în aceasta.
(11)Data înregistrării fiscale este:
a)data depunerii declaraţiei fiscale, în cazul contribuabililor prevăzuţi la alin. (5);
b)data atribuirii codului de identificare fiscală, în celelalte cazuri.
compara cu Art. 72 din titlul IV din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 72: Obligaţia de înregistrare fiscală

(1) Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod de
identificare fiscală. Codul de identificare fiscală este:
a) pentru persoanele juridice, precum şi pentru asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, cu excepţia celor
prevăzute la lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;
b) pentru comercianţi, persoane fizice şi juridice, precum şi pentru alte entităţi care se înregistrează potrivit legii speciale
la registrul comerţului, codul unic de înregistrare atribuit potrivit legii speciale;
c) pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, cu
excepţia celor prevăzute la lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;
d) pentru persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. c), codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
e) pentru persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de identificare fiscală atribuit de organul fiscal.
(2) În scopul administrării impozitului pe venit, în cazul persoanelor fizice care sunt contribuabili potrivit titlului III
privind impozitul pe venit din Codul fiscal , codul de identificare fiscală este codul numeric personal.
(3) În cazul persoanelor sau al entităţilor prevăzute la alin. (1) lit. a), c) şi e), atribuirea codului de identificare fiscală se
face exclusiv de către organul fiscal din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pe baza declaraţiei de
înregistrare fiscală depuse de aceste persoane sau entităţi.
(4) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 18 alin. (1), pentru contribuabilii prevăzuţi la alin. (1) lit. e), precum şi pentru
contribuabilii nerezidenţi persoane juridice, care realizează numai venituri supuse regulilor de impunere la sursă, iar
impozitul reţinut este final, atribuirea codului de identificare fiscală se poate face de organul fiscal, la solicitarea
plătitorului de venit.
(5) Au obligaţia depunerii declaraţiei de înregistrare fiscală şi persoanele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) care au calitatea
de angajator.
(6) Persoanele fizice care deţin cod numeric personal şi sunt supuse impozitului pe venit se înregistrează fiscal la data
depunerii primei declaraţii fiscale.
(7) Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:
a) data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică;
b) data eliberării actului legal de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii primului venit sau dobândirii
calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice.
(71) În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii
permanente, odată cu depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală acesta are obligaţia să indice sediul permanent
desemnat potrivit titlului II din Codul fiscal .
(8) În scopul administrării creanţelor fiscale, organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pot să
înregistreze, din oficiu sau la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale, un subiect de drept fiscal care nu
şi-a îndeplinit obligaţia de înregistrare fiscală, potrivit legii.
(9) În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (8), atribuirea codului de identificare fiscală se face pe baza cererii depuse de
solicitant, cu excepţia cazului în care înregistrarea fiscală se efectuează din oficiu.
1.
Reguli generale. Textul de lege în discuţie apreciem că se numeşte impropriu „Obligaţia de înregistrare fiscală”, întrucât,
cu o excepţie, nu enumeră concret categoriile de persoane care au o asemenea obligaţie, nu impune în mod direct
sancţiuni pentru neînregistrare sau neînregistrarea la termen, ci defineşte tipurile de coduri de identificare fiscală şi
momentele de la care începe să curgă termenul în care înregistrarea trebuie solicitată, respectiv data înregistrării fiscale.
Cu toate acestea, importanţa acestui text de lege nu poate fi ignorată, din moment ce chiar primul alineat menţionează
faptul că înregistrarea fiscală se realizează exclusiv prin atribuirea unui cod de identificare fiscală către orice parte dintr-
un raport juridic fiscal, indiferent de forma de organizare şi de existenţa unei personalităţi juridice, şi, în fapt, are un rol
de luare în evidenţă specifică de către organul fiscal358.... citeste mai departe (1-6)
1.
Art. 82 prevede cinci categorii de contribuabili supuşi obligaţiei de înregistrare fiscală:
– comercianţii (persoane fizice sau juridice române, inclusiv sucursalele persoanelor juridice străine, care se
înregistrează la registrul comerţului);
– persoanele juridice, altele decât comercianţii (asociaţii, fundaţii, sindicate, culte religioase, asociaţii de proprietari,
partide şi alianţe politice, instituţii publice);
– asocierile şi entităţile fără personalitate juridică;
– persoanele fizice care deţin cod numeric personal şi obţin venituri atât din activităţi independente care nu se
înregistrează la registrul comerţului (inclusiv din profesii libere), cât şi din alte activităţi;
– persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal.
În categoria „asocierilor şi altor entităţi fără personalitate juridică” pot intra, de exemplu:
– societăţi civile fără personalitate juridică;
– societăţile civile (societăţi civile) profesionale;... citeste mai departe (1-11)
Obligatii fiscale ale asociatilor de proprietari (Wolters Kluwer)
Acest flux tratează obligaţiile fiscale ale asociaţiilor de proprietari
Inregistrarea fiscala a agentilor de asigurari (Wolters Kluwer)
Agenţii de asigurări care desfăşoară o activitate independentă trebuie să se înregistreze fiscal prin oficiile registrului
comerţului sau doar la organul fiscal competent
Art. 83: Prevederi speciale privind înregistrarea fiscală a persoanelor fizice nerezidenteArt. 83: Prevederi speciale
privind înregistrarea fiscală a persoanelor nerezidente (la data 03-Sep-2017 Art. 83 din titlul IV modificat de Art. I,
punctul 14. din Ordonanta 30/2017 )
(1)Odată cu solicitarea înregistrării unei societăţi la registrul comerţului, potrivit legii, sau, după caz, la cesiunea părţilor
sociale ori a acţiunilor, respectiv la numirea de noi reprezentanţi legali sau la cooptarea de noi asociaţi ori acţionari, cu
prilejul efectuării majorării de capital social, oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin
intermediul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pe cale electronică, Ministerului Finanţelor Publice, solicitarea
de atribuire a numărului de identificare fiscală pentru persoanele fizice nerezidente care, potrivit actului constitutiv, au
calitatea de fondator, asociat, acţionar ori administrator în cadrul societăţii respective.
(2)Pe baza datelor transmise potrivit prevederilor alin. (1), Ministerul Finanţelor Publice atribuie numărul de identificare
fiscală, înregistrează fiscal persoanele fizice nerezidente prevăzute la alin. (1) şi emite certificatul de înregistrare fiscală,
cu excepţia cazului în care aceste persoane sunt înregistrate fiscal. Prevederile art. 87 sunt aplicabile în mod
corespunzător. Certificatul de înregistrare fiscală se emite şi se transmite către oficiul registrului comerţului de pe lângă
tribunal în aceeaşi zi sau cel mai târziu a doua zi.
(3)Certificatul de înregistrare fiscală se comunică de către oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale societăţii în
care această persoană deţine una dintre calităţile menţionate la alin. (1), împreună cu documentele prevăzute la art. 8 din
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării
persoanelor juridice, cu modificările şi completările ulterioare.
(4)Odată cu solicitarea deschiderii unui cont bancar sau închirierea unei casete de valori, instituţiile de credit transmit
organului fiscal central solicitarea de atribuire a numărului de identificare fiscală sau, după caz, a codului de înregistrare
fiscală, pentru persoanele fizice nerezidente sau pentru persoanele juridice care nu deţin cod de identificare fiscală.
Prevederile alin. (2) şi (3) sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia termenului de transmitere către instituţiile de
credit a certificatului de înregistrare fiscală care, în acest caz, este de 5 zile de la data solicitării atribuirii numărului de
identificare fiscală sau, după caz, a codului de înregistrare fiscală.
*) Conform art. II alin. (1) din O.G. nr. 30/2017, prevederile art. 83 alin. (4), astfel cum au fost modificate prin ordonanţă,
intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2018.
(5)În alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), pentru contribuabilii nerezidenţi care nu au un sediu permanent pe
teritoriul României, organul fiscal poate comunica contribuabilului nerezident, prin mijloace electronice, stabilite prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F., informaţii conţinute în certificatul de înregistrare fiscală. În acest caz, certificatul de
înregistrare fiscală se păstrează de organul fiscal până la data ridicării de către contribuabil sau împuternicitul acestuia.
(la data 03-Sep-2017 Art. 83, alin. (3) din titlul IV completat de Art. I, punctul 15. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Reguli generale. Datorită aceloraşi dificultăţi de administrare fiscală a nerezidenţilor pe care le-am menţionat în
comentariile aferente art. 82 NCPF, începând cu anul 2016 s-a procedat la reglementarea unei proceduri speciale de
înregistrare fiscală din oficiu pentru persoanele fizice nerezidente. Astfel, în ceea ce priveşte persoanele fizice
nerezidente, regula generală este aceea potrivit căreia înregistrarea fiscală se face la cerere, conform dispoziţiilor art. 82
NCPF. Cu toate acestea, în mod special, înregistrarea acestora va urma o procedură cu reguli speciale în ipoteza în care
aceste persoane fizice nerezidente sunt fondatori, asociaţi, acţionari ori administratori ai unor societăţi, iar cu privire la
aceste entităţi au loc operaţiuni de înregistrare, cesiune de părţi sociale, cooptare de noi asociaţi ori acţionari, majorare a
capitalului social, respectiv numire de noi reprezentanţi legali.... citeste mai departe (1-3)
1.
Deşi art. 83 nu precizează acest lucru, codul de identificare fiscală se va înscrie doar pe documentele emise, adică pe
documentele adresate clienţilor, furnizorilor şi altor persoane cărora le sunt adresate (documentele care ies din
societate/întreprindere individuală).
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată (M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998; cu modificările şi
– OUG nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată
(M. Of. nr. 75 din 21 ianuarie 2005; cu modificările şi completările ulterioare);
– OMFP nr. 2.634/2015 privind documentele financiar-contabile (M. Of. nr. 910 bis din 9 decembrie 2015).
Art. 84: Identificarea contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal local
În scopul administrării impozitelor şi taxelor locale, contribuabilul/plătitorul se identifică în relaţia cu organul fiscal
local, astfel:
a)persoanele fizice, prin codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
b)persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, prin numărul de identificare fiscală atribuit de organul fiscal
potrivit art. 82;
c)persoanele juridice, prin codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal potrivit art. 82.
1.
Comparaţie cu reglementarea anterioară. Art. 84 NCPF vine, în fapt, să înlocuiască vechea reglementare (art. 73 VCPF),
conform căreia orice contribuabil (inclusiv persoană fizică) era supus obligaţiei de înscriere a codului de identificare
fiscală pe orice document emis, obligaţie a cărei nerespectare putea atrage aplicarea unei sancţiuni contravenţionale de
până la 1000 lei, în cazul persoanelor fizice, sau 5000 lei, în cazul persoanelor juridice. Absurdul unei astfel de prevederi a
fost evident, iar sancţiunile neînscrierii codului de identificare fiscală au fost rar aplicate în practică.
2.
Reguli generale. Noul text de lege înlocuieşte această prevedere legală şi menţionează faptul că, în relaţia cu organele
fiscale locale, contribuabilii se vor identifica prin codul de înregistrare fiscală/numărul de identificare fiscală sau codul
numeric personal, după caz. Această prevedere legală impune, apreciem, menţionarea codului în orice corespondenţă sau
relaţie cu acestea, însă tinde a prolifera ideea că acest cod va fi, începând cu data de 1 ianuarie 2016, singurul element de
identificare a contribuabililor în faţa organelor ce gestionează impozitele şi taxele locale. Apreciem că totuşi, în ceea ce
priveşte relaţia cu organele fiscale ce gestionează taxe şi impozite locale, contribuabilii trebuie să se supună şi dispoziţiilor
noului Cod civil, respectiv dispoziţiilor art. 59 şi 225-231 ale acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât nerespectarea
ipotetică a dispoziţiilor de procedură fiscală în discuţie nu atrage aplicarea niciunei sancţiuni, iar nerespectarea
dispoziţiilor legislaţiei civile poate atrage obligarea la plata daunelor către cei prejudiciaţi.... citeste mai departe (1-2)
Art. 85: Declararea filialelor şi sediilor secundare
(1)Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a declara organului fiscal central, în termen de 30 de zile, înfiinţarea de sedii
secundare.
(1)Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a declara organului fiscal central, înfiinţarea de sedii secundare, în termen
de 30 de zile de la:
a)data înregistrării/menţionării acestora la registrul comerţului sau în alte registre în care a fost înregistrată entitatea
care le-a înfiinţat;
b)data actului de înfiinţare, în alte cazuri decât cele prevăzute la lit. a).
(2)Contribuabilul/Plătitorul cu domiciliul fiscal în România are obligaţia de a declara, în termen de 30 de zile, înfiinţarea
de filiale şi sedii secundare în străinătate.
(3)În sensul prezentului articol, prin sediu secundar se înţelege un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial
activitatea contribuabilului/plătitorului, cum ar fi: birou, magazin, atelier, depozit şi altele asemenea.
(4)Prin sediu secundar se înţelege şi un şantier de construcţii, un proiect de construcţie, ansamblu sau montaj ori
activităţi de supervizare legate de acestea, numai dacă şantierul, proiectul sau activităţile durează mai mult de 6 luni. Sunt
sedii secundare sediile permanente definite potrivit Codului fiscal.
(5)Contribuabilul/Plătitorul care înregistrează sediile secundare ca plătitoare de salarii şi de venituri asimilate salariilor
potrivit Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, nu are obligaţia
declarării acestor sedii potrivit prezentului articol. Dispoziţiile art. 32 alin. (7) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi
completările ulterioare, rămân aplicabile.
(6)Declaraţia este însoţită de o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală a contribuabilului/plătitorului de care
aparţine sediul secundar sau filiala, precum şi de copii ale documentelor doveditoare ale informaţiilor înscrise în aceasta.
(7)Prevederile alin. (6) nu sunt aplicabile în cazul în care organul fiscal deţine documente doveditoare ale informaţiilor
înscrise în declaraţie de la contribuabil sau alte autorităţi ori instituţii publice.
Art. 74: Declararea filialelor şi sediilor secundare

(1) Contribuabilii au obligaţia de a declara organului fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, în termen de 30 de zile, înfiinţarea de sedii secundare.
(2) Contribuabilii cu domiciliul fiscal în România au obligaţia de a declara în termen de 30 de zile înfiinţarea de filiale şi
sedii secundare în străinătate.
(3) În sensul prezentului articol, prin sediu secundar se înţelege un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial
activitatea contribuabilului, cum ar fi: birou, magazin, atelier, depozit şi altele asemenea.
(4) Prin sediu secundar se înţelege şi un şantier de construcţii, un proiect de construcţie, ansamblu sau montaj ori
activităţi de supervizare legate de acestea, numai dacă şantierul, proiectul sau activităţile durează mai mult de 6 luni.
(41) Sediile permanente definite potrivit Codului fiscal sunt sedii secundare.
(5)Contribuabilii care înregistrează sediile secundare ca plătitoare de salarii şi de venituri asimilate salariilor potrivit
Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, nu au obligaţia declarării
acestor sedii potrivit prezentului articol.
1.
Reguli generale. Art. 85 NCPF corespunde, în esenţă, dispoziţiilor vechiului art. 74, în ceea ce priveşte declararea sediilor
secundare ale contribuabililor. Sediul secundar este definit ca fiind un loc, precum birou, magazin, atelier, depozit etc.,
prin care contribuabilul îşi desfăşoară, integral sau parţial, activitatea, indiferent dacă acesta este înfiinţat în România sau
în străinătate. Din analiza textului de lege în discuţie reiese faptul că declararea sediilor secundare nu coincide cu
înregistrarea fiscală a acestora, în fapt declararea nefiind urmată, spre exemplu, de eliberarea unui certificat de
înregistrare fiscală, ci doar de o „luare în evidenţă” spre o mai bună gestionare de către organul fiscal382.
De asemenea, considerăm necesar a sublinia faptul că textul în discuţie impune în continuare declararea unui sediu
permanent, aşa cum acesta este definit de art. 8 NCF, indiferent, credem noi, dacă acesta este un sediu permanent al unui
nerezident în România sau al unei rezident român în străinătate. Mai mult, apreciem că nu trebuie pierdut din vedere
faptul că atât textul Codului fiscal la care se face trimitere, cât şi Convenţia-model OCDE cu privire la impozitele pe venit şi
impozitele pe capital, respectiv Comentariile la Convenţia-model383 vorbesc de noţiunea de „sediu permanent” atât
pentru persoane juridice, cât şi pentru persoane fizice (în acest caz denumit „bază fixă”). Astfel, ţinând cont de
împrejurarea că art. 85 NCPF menţionează obligativitatea declarării sediilor secundare ca fiind a contribuabililor, rezultă
fără putinţă de tăgadă că obligarea declarării sediilor secundare incumbă şi persoanelor fizice.... citeste mai departe (1-3)
1.
Formularul „Declaraţie privind sediile secundare” se utilizează numai pentru declararea sediilor secundare care, potrivit
legii, nu au obligaţii de plată. Formularul „Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru sediile
secundare (060)” se utilizează pentru înregistrarea fiscală a sediilor secundare care, potrivit Legii nr. 273/2006, au
obligaţii de plată (impozit pe venitul din salarii). Declaraţia pentru sediile secundare şi filiale va fi însoţită de documentele
doveditoare ale informaţiilor înscrise pe declaraţie, inclusiv copia certificatului de înregistrare fiscală.
2.
Contribuabilii care, potrivit legii, au obligaţii de plată la sedii secundare vor înregistra sediile secundare la organul fiscal
în a cărui rază teritorială se află situate acestea, prin completarea şi depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală.
Declaraţia va fi însoţită de o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală a contribuabilului de care aparţine sediul
secundar şi de pe dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului (extras din normele de aplicare a articolului corespondent din
vechea reglementare).... citeste mai departe (1-3)
Art. 86: Forma şi conţinutul declaraţiei de înregistrare fiscală
(la data 01-Jan-2016 Art. 86 din titlul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3698/2015 )
(1)Declaraţia de înregistrare fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de organul
fiscal central şi este însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.
(2)Declaraţia de înregistrare fiscală cuprinde: datele de identificare a contribuabilului/plătitorului, datele privind
vectorul fiscal, datele privind sediile secundare, datele de identificare a împuternicitului, datele privind situaţia juridică a
contribuabilului/plătitorului, precum şi alte informaţii necesare administrării creanţelor fiscale.
Art. 75: Forma şi conţinutul declaraţiei de înregistrare fiscală

(1) Declaraţia de înregistrare fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de organul
fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi va fi însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor
cuprinse în aceasta.
(2) Declaraţia de înregistrare fiscală va cuprinde: datele de identificare a contribuabilului, categoriile de obligaţii de plată
datorate potrivit Codului fiscal, datele privind sediile secundare, datele de identificare a împuternicitului, datele privind
situaţia juridică a contribuabilului, precum şi alte informaţii necesare administrării impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi
altor sume datorate bugetului general consolidat.
1.
Reguli generale. Textul de lege în discuţie menţionează, în fapt, elementele pe care declaraţia de înregistrare fiscală
trebuie să le conţină, obligaţia anexării de documente doveditoare, precum şi faptul că se utilizează formulare specifice
puse la dispoziţie de organele fiscale.
2.
Acte normative specifice şi conexe. Odată cu intrarea în vigoarea a noului Cod de procedură fiscală, Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală a aprobat tipurile de obligaţii fiscale care formează vectorul fiscal în 2016, precum unele formulare
de înregistrare fiscală a contribuabililor, prin intermediul Ordinului nr. 3698/2015 pentru aprobarea formularelor de
înregistrare fiscală a contribuabililor şi a tipurilor de obligaţii fiscale care formează vectorul fiscal386.
Vectorul fiscal, menţionat în cuprinsul alin. (2) al art. 86 NCPF, reprezintă totalitatea tipurilor de obligaţii fiscale pentru
care există obligaţii de declarare cu caracter permanent. Potrivit Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 3698/2015,
categoriile de obligaţii fiscale de declarare, cu caracter permanent, care se înscriu în vectorul fiscal vor fi, în 2016,
următoarele:... citeste mai departe (1-2)
1.
Declaraţiile de înregistrare fiscală se întocmesc în două exemplare şi se depun la autoritatea fiscală în a cărei rază de
competenţă se află domiciliul fiscal al contribuabilului (formularul 010). În cazul înregistrării comercianţilor, formularul
de înregistrare fiscală se depune la registrul comerţului împreună cu actele necesare înregistrării comercianţilor.
2.
Declaraţia de înregistrare se poate depune fie personal, fie prin împuternicit, la registratura organului fiscal competent.
Chiar dacă în doctrină se susţine posibilitatea depunerii declaraţiilor de înregistrare prin poştă, în practică este
recomandabilă depunerea formularelor la organul fiscal competent, din considerente de eficienţă şi de siguranţă, ori de
câte ori este posibil.
3.
Chiar dacă normele metodologice de aplicare a OG nr. 92/2003 au fost abrogate, în cazul contribuabililor care se
înregistrează la organele fiscale, referinţa privind actele doveditoare ale informaţiilor înscrise în declaraţia de
înregistrare fiscală este în continuare valabilă:... citeste mai departe (1-3)
Art. 87: Certificatul de înregistrare fiscală
(1)Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală depuse potrivit art. 81 alin. (2) sau, după caz, a cererii depuse potrivit art. 82
alin. (9), organul fiscal central eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în termen de 10 zile de la data depunerii
declaraţiei ori a cererii. În certificatul de înregistrare fiscală se înscrie obligatoriu codul de identificare fiscală.
(2)Eliberarea certificatelor de înregistrare fiscală nu este supusă taxelor extrajudiciare de timbru.
(3)În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal eliberează un duplicat al
acestuia, în baza cererii contribuabilului/plătitorului şi a dovezii de publicare a pierderii, furtului ori distrugerii în
Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
(4)Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi pentru certificatul de înregistrare în scopuri
de TVA.
Art. 76: Certificatul de înregistrare fiscală

(1) Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală depuse potrivit art. 72 alin. (3) sau, după caz, a cererii depuse potrivit art. 72
alin. (9), organul fiscal eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în termen de 10 zile de la data depunerii declaraţiei
sau a cererii. În certificatul de înregistrare fiscală se înscrie obligatoriu codul de identificare fiscală.
(2) Eliberarea certificatelor de înregistrare fiscală nu este supusă taxelor de timbru.
(3) Contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerţ sau prestări de servicii către populaţie sunt obligaţi să
afişeze certificatul de înregistrare fiscală în locurile unde se desfăşoară activitatea.
(4) În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal va elibera un duplicat al
acestuia, în baza cererii contribuabililor şi a dovezii de publicare a pierderii, furtului sau distrugerii în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a.
1.
Reguli generale. Art. 87 NCPF reia, în mare parte, fostele dispoziţii ale art. 76 din vechea reglementare.
Termenul de eliberare de 10 zile, calculat de la momentul depunerii cererii de înregistrare fiscală, aşa cum aceasta este
reglementată în cuprinsul art. 82 NCPF, se păstrează, ca regulă generală, chiar şi în ipostaza în care înregistrarea se
realizează din oficiu sau la solicitarea unei alte autorităţi, eliberarea fiind realizată către persoana înregistrată sau
împuternicitul acesteia. Cu toate acestea, considerăm necesar a reaminti faptul, că în conformitate cu dispoziţiile art. 83
NCPF, eliberarea certificatului se realizează în aceeaşi zi sau cel mai târziu în ziua următoare, către oficiul registrului
comerţului care a făcut solicitarea, urmând ca acesta, la rândul său, să-l predea persoanei nerezidente astfel înregistrate.
Textul legal în discuţie menţionează şi posibilitatea solicitării unui duplicat al certificatului de înregistrare fiscală în cazul
pierderii sau distrugerii exemplarului original, solicitare ce, în mod obligatoriu, trebuie însoţită de dovada publicării
distrugerii furtului sau pierderii certificatului iniţial în Partea a III-a a Monitorului Oficial al României.... citeste mai
departe (1-2)
– OMFP nr. 901/2006 privind aprobarea Procedurii de modificare a codului de înregistrare în scopuri de TVA pentru
persoanele juridice înregistrate ca plătitori de TVA şi a modelului şi conţinutului formularelor „Notificare” şi „Certificat
de înregistrare în scopuri de TVA” (publicat în M. Of. nr. 703 din 16 august 2006; cu modificările ulterioare);
– OMFP nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor (M. Of. nr. 175 din 13
martie 2007; cu modificările şi completările ulterioare);
– OPANAF nr. 3.698/2015 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor şi a tipurilor de
obligaţii fiscale care formează vectorul fiscal (M. Of. nr. 979 din 30 decembrie 2015).
Art. 88: Modificări ulterioare înregistrării fiscale
(1)Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţă organului fiscal
central, în termen de 15 zile de la data producerii acestora, prin completarea şi depunerea declaraţiei de menţiuni.
(2)În cazul modificărilor intervenite în datele declarate iniţial şi înscrise în certificatul de înregistrare fiscală,
contribuabilul/plătitorul depune, odată cu declaraţia de menţiuni, şi certificatul de înregistrare fiscală, în vederea anulării
acestuia şi eliberării unui nou certificat.
(3)Declaraţia de menţiuni este însoţită de documente care atestă modificările intervenite.
(4)Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător ori de câte ori contribuabilul/plătitorul constată erori în
declaraţia de înregistrare fiscală.
Art. 77: Modificări ulterioare înregistrării fiscale

(1) Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţă organului fiscal
competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile de la data producerii
acestora, prin completarea şi depunerea declaraţiei de menţiuni.
(2) La încetarea condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală, contribuabilii au obligaţia de a preda organelor fiscale, în
vederea anulării, certificatul de înregistrare fiscală, odată cu depunerea declaraţiei de menţiuni.
(3) În cazul modificărilor intervenite în datele declarate iniţial şi înscrise în certificatul de înregistrare fiscală,
contribuabilii depun, odată cu declaraţia de menţiuni, şi certificatul de înregistrare fiscală, în vederea anulării acestuia şi
eliberării unui nou certificat.
(4) Declaraţia de menţiuni este însoţită de documente care atestă modificările intervenite.
1.
Comentariu generic. Art. 88 NCPF menţionează, la fel ca vechea reglementare, posibilitatea efectuării de modificări după
data depunerii declaraţiei de înregistrare fiscală de către persoanele obligate la înregistrare „directă” în faţa organului
fiscal, şi nu de către cele supuse înregistrării în registrul comerţului. Ca element de noutate, solicitarea modificării datelor
iniţiale trebuie adusă la cunoştinţa organului fiscal în termen de 15 zile de la producerea acestora, şi nu de 30 de zile, cum
era prevăzut în vechea reglementare. Din punct de vedere tehnic, solicitarea modificării se realizează prin depunerea unei
declaraţii de menţiuni388, alături de certificatul de înregistrare fiscală (în situaţia modificărilor intervenite în datele
declarate iniţial), şi a documentelor ce atestă schimbările intervenite, iar organul fiscal va proceda la actualizarea acestor
informaţii, respectiv la eliberarea unui nou certificat de înregistrare, dacă este necesar.... citeste mai departe (1-2)
1.
Art. 88 stabileşte obligaţia contribuabililor de a declara modificarea datelor iniţiale (cu ocazia înregistrării), în termen de
15 zile de la data producerii acestora (30 de zile în vechea reglementare), prin completarea unei declaraţii de menţiuni
(utilizând acelaşi formular utilizat pentru înregistrare).
2.
Modificarea datelor iniţiale poate privi:
– domiciliul fiscal;
– vectorul fiscal (vezi art. 1 pct. 39 Cod procedură fiscală);
– datele de identificare a contribuabilului;
– scoaterea din evidenţă (încetarea activităţii) a contribuabilului.
– OPANAF nr. 3.698/2015 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor şi a tipurilor de
obligaţii fiscale care formează vectorul fiscal (M. Of. nr. 979 din 30 decembrie 2015);... citeste mai departe (1-2)
Art. 89: Modificări ulterioare înregistrării fiscale în cazul persoanelor fizice sau juridice ori altor entităţi supuse
înregistrării în registrul comerţului
(1)Modificările intervenite în datele declarate iniţial de persoanele fizice, juridice sau de alte entităţi care se înregistrează
potrivit legii speciale la registrul comerţului se fac potrivit dispoziţiilor legii speciale.
(2)În cazul persoanelor sau entităţilor prevăzute la alin. (1), modificările intervenite în datele declarate iniţial în vectorul
fiscal se declară la organul fiscal central.
Art. 771: Modificări ulterioare înregistrării fiscale în cazul comercianţilor

(1) Modificările intervenite în datele declarate iniţial de comercianţi sau de alte entităţi care se înregistrează potrivit legii
speciale la registrul comerţului se fac potrivit dispoziţiilor legale privind înregistrarea comercianţilor.
(2) Modificările intervenite în datele declarate iniţial în vectorul fiscal se declară la organul fiscal.
1.
Consideraţii generice. În mod simetric cu dispoziţiile art. 82 NCPF privind înregistrarea fiscală a persoanelor supuse
reglementărilor specifice cu privire la înregistrarea în registrul comerţului, şi schimbările intervenite cu privire la datele
declarate iniţial vor fi efectuate prin aceeaşi procedură specifică. Aşadar, conform dispoziţiilor art. 71 alin. (3) din
Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a
informaţiilor389, modificarea datelor cuprinse în certificatul de înregistrare se comunică pe cale electronică Ministerului
Finanţelor Publice, pentru actualizarea registrului contribuabililor.
2.
Modificarea datelor declarate în vectorul fiscal. Cu privire la datele declarate iniţial în vectorul fiscal, textul de lege în
discuţie prevede faptul că modificarea acestora va trebui notificată organului fiscal. Apreciem corectă o asemenea
dispoziţie, din moment ce registrul comerţului doar complineşte, să spunem, atribuţiile organelor fiscale privind
înregistrarea fiscală pentru persoanele supuse înregistrării în acesta, iar vectorul fiscal este un instrument folosit exclusiv
de organul fiscal pentru colectarea şi administrarea taxelor şi impozitelor.... citeste mai departe (1-2)
Art. 90: Radierea înregistrării fiscale
(1)Radierea înregistrării fiscale reprezintă activitatea de retragere a codului de identificare fiscală şi a certificatului de
înregistrare fiscală.
(2)La încetarea calităţii de subiect de drept fiscal, persoanele sau entităţile înregistrate fiscal prin declaraţie de
înregistrare fiscală potrivit art. 81 şi 82 trebuie să solicite radierea înregistrării fiscale, prin depunerea unei declaraţii de
radiere. Declaraţia se depune în termen de 30 de zile de la încetarea calităţii de subiect de drept fiscal şi trebuie însoţită de
certificatul de înregistrare fiscală în vederea anulării acestuia. Radierea înregistrării fiscale se poate efectua şi din oficiu,
de către organul fiscal, ori de câte ori acesta constată îndeplinirea condiţiilor de radiere a înregistrării şi nu s-a depus
declaraţie de radiere.
(3)Radierea înregistrării fiscale se efectuează din oficiu, de către organul fiscal central, în cazul decesului persoanei fizice
sau, după caz, încetării existenţei persoanei juridice potrivit legii.
(4)Codul de identificare fiscală retras ca urmare a radierii înregistrării fiscale poate fi utilizat ulterior radierii numai
pentru îndeplinirea, de către succesorii persoanelor/entităţilor care şi-au încetat existenţa, a obligaţiilor fiscale aferente
perioadelor în care persoana/entitatea a avut calitatea de subiect de drept fiscal.
1.
Reguli generale. Radierea înregistrării fiscale, constând în retragerea de către organele fiscale a codului de înregistrare
fiscală şi a certificatului de înmatriculare, este reglementată de art. 90 NCPF, pentru prima dată separat de procedura
menţionării modificărilor intervenite în datele declarate iniţial de către contribuabili. Apreciem că existenţa unei astfel de
prevederi legale era deosebit de necesară, cu atât mai mult cu cât, în practica generată de vechea reglementare, absenţa
acesteia făcea ca radierea unei înregistrări şi anularea tuturor efectelor acesteia să fie o operaţiune anevoioasă şi de multe
ori chiar refuzată de către organele fiscale. Conform noii dispoziţii legale, dacă solicitarea înregistrării fiscale trebuie
realizată în 30 de zile de la momentul în care o entitate devine subiect al unui raport de drept fiscal, radierea trebuie
solicitată în acelaşi termen, ca efect al pierderii calităţii de subiect de drept fiscal.... citeste mai departe (1-2)
Art. 91: Registrul contribuabililor/plătitorilor
(1)Organul fiscal central organizează evidenţa contribuabililor/plătitorilor în cadrul registrului
contribuabililor/plătitorilor, care conţine:
a)datele de identificare a contribuabilului/plătitorului;
b)date privind vectorul fiscal;
c)alte informaţii necesare administrării creanţelor fiscale.
(2)Datele prevăzute la alin. (1) se completează pe baza informaţiilor comunicate de contribuabil/plătitor, de oficiul
registrului comerţului, de serviciul de evidenţă a populaţiei, de la alte autorităţi şi instituţii, precum şi a constatărilor
proprii ale organului fiscal central.
(3)Datele din registrul contribuabililor/plătitorilor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se constată că acestea nu
corespund stării de fapt reale. Modificările se comunică contribuabilului/plătitorului.
(la data 26-Feb-2016 Art. 91, alin. (3) din titlul IV a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2016 )
(4)Tipurile de obligaţii fiscale pentru care, potrivit legii, contribuabilul/plătitorul are obligaţia declarării lor şi care
formează vectorul fiscal sunt stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 01-Jan-2016 Art. 91, alin. (4) din titlul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3698/2015 )
Art. 78: Registrul contribuabililor

(1) Organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală organizează evidenţa plătitorilor
de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cadrul registrului contribuabililor,
care conţine:
a) datele de identificare a contribuabilului;
b) categoriile de obligaţii fiscale de declarare, potrivit legii, denumite vector fiscal; categoriile de obligaţii fiscale care se
înscriu în vectorul fiscal se stabilesc prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor;
c) alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.
(2) Datele prevăzute la alin. (1) se completează pe baza informaţiilor comunicate de contribuabili, de oficiul registrului
comerţului, de serviciul de evidenţă a populaţiei, de la alte autorităţi şi instituţii, precum şi din constatările proprii ale
organului fiscal.
(3) Datele din registrul contribuabililor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se constată că acestea nu corespund
stării de fapt reale şi vor fi comunicate contribuabililor.
1.
Sfera de cuprindere a registrului contribuabililor/plătitorilor. Art. 91 NCPF stabileşte faptul că organul fiscal are obligaţia
de a organiza o evidenţă a persoanelor ce au calitatea de contribuabil şi/sau plătitor, adică datorează taxe în nume propriu
sau în numele altor persoane impozite şi alte contribuţii391. Totodată, din analiza modului de organizare a registrului
contribuabililor/plătitorilor, rezultă faptul că acesta serveşte doar pentru evidenţa persoanelor care datorează taxe,
impozite şi contribuţii bugetului general consolidat, nu şi bugetelor locale – situaţie în care organele fiscale locale ale unei
unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale organizează aşa-numitul «rol fiscal»392.
2.
Înregistrarea şi modificarea datelor din registrul contribuabililor/plătitorilor. Înregistrarea datelor prevăzute în
cuprinsul alin. (1) al art. 91 NCPF se realizează, în esenţă, de către organul fiscal pe baza datelor transmise de către
contribuabili/plătitori odată cu înregistrarea fiscală a acestora393 ori cu ocazia efectuării de modificări cu privire la
declaraţiile iniţiale.... citeste mai departe (1-3)
1.
Pe lângă înregistrarea fiscală reglementată de Codul de procedură fiscală, legislaţia fiscală (Codul fiscal) prevede
proceduri speciale de înregistrare a contribuabililor în cazuri precum:
– înregistrarea fiscală a nerezidenţilor (persoane juridice) care obţin venituri din cesiunea titlurilor de participare;
– înregistrarea antrepozitarilor şi a operatorilor de produse accizabile;
– înregistrarea directă a persoanelor impozabile nerezidente în scopuri de TVA;
– înregistrarea operatorilor intra-comunitari.
– OG nr. 39/2015 privind cazierul fiscal (M. Of. nr. 655 din 31 august 2015);
– Hotărârea Guvernului nr. 1.000/2015 privind faptele pentru care se înscriu informaţii în cazierul fiscal al
contribuabililor, potrivit legislaţiei în vigoare (M. Of. nr. 977 din 30 decembrie 2015);
– OPANAF nr. 2.594/2015 privind stabilirea organelor fiscale competente pentru organizarea şi gestionarea cazierului
fiscal, procedura de înscriere, scoatere şi rectificare a informaţiilor în/din cazierul fiscal, solicitare şi eliberare a
certificatului de cazier fiscal, modelul şi conţinutul formularisticii necesare, precum şi nivelul de acces corespunzător la
informaţiile din cazierul fiscal. (M. Of. nr. 759 din 12 octombrie 2015);... citeste mai departe (1-1)
Art. 92: Registrul contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi
(1)Contribuabilul/Plătitorul persoană juridică sau orice entitate fără personalitate juridică este declarat inactiv şi îi sunt
aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a)nu îşi îndeplineşte, pe parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligaţie declarativă prevăzută de lege;
b)se sustrage controalelor efectuate de organul fiscal central prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal
care nu permit organului fiscal identificarea acestuia;
c)organul fiscal central constatată [n.n. - a se citi "constată" în loc de "constatată"] că nu funcţionează la domiciliul fiscal
declarat;
d)inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului;
e)durata de funcţionare a societăţii este expirată;
f)societatea nu mai are organe statutare;
g)durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.
prevederi din Actul (Ordinul 3846/2015) la data 08-Jan-2016 pentru Art. 92, alin. (1) din titlul IV
CAPITOLUL I: Procedura privind declararea contribuabililor inactivi, potrivit art. 92 alin. (1) lit. a) şi d)-g) din Codul de
procedură fiscală
I. (A) Prevederi generale
1. În evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală,
2. În evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură
fiscală, sunt înscrişi contribuabilii persoane juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică care se află în una
dintre următoarele situaţii:
- inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului;
- durata de funcţionare a societăţii este expirată;
- societatea nu mai are organe statutare;
- durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.
3. Competenţa pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la pct. 1 şi 2 revine compartimentelor cu atribuţii în
domeniul gestionării registrului contribuabililor din cadrul organelor fiscale centrale în a căror evidenţă fiscală sunt
înregistraţi contribuabilii, denumit în continuare compartiment de specialitate.
4. Declararea în inactivitate a contribuabililor prevăzuţi la pct. 1 nu se poate face înainte de împlinirea termenului de 15
zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei de impunere, potrivit
prevederilor Codului de procedură fiscală.
5. În sensul prezentei proceduri, prin obligaţie declarativă se înţelege obligaţia de depunere a următoarelor formulare:
- 100 "Declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat";
- 112 "Declaraţie privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a
persoanelor asigurate";
- 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit";
- 300 "Decont de taxă pe valoarea adăugată";
- 301 "Decont special de taxă pe valoarea adăugată";
- 390 VIES "Declaraţie recapitulativă privind livrările/ achiziţiile/prestările intracomunitare de bunuri";
- 394 "Declaraţie informativă privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional".
6. Fluxul privind declararea contribuabililor inactivi, potrivit art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, se
aplică semestrial, astfel:
a) începând cu data de 25 iunie, pentru termenele de declarare 25 ianuarie-25 iunie (declaraţii aferente lunilor decembrie
an precedent-mai an curent);
b) începând cu data de 25 decembrie, pentru termenele de declarare 25 iulie-25 decembrie (declaraţii aferente lunilor
iunie-noiembrie).
7. Nu se înscriu în evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi acei contribuabili care, ca urmare a notificărilor transmise
de organul fiscal central, depun declaraţiile fiscale aferente perioadei de referinţă, până la expirarea termenului de 15 zile
prevăzut în conţinutul notificării.
8. Fluxul privind declararea ca inactivi a contribuabililor, potrivit art. 92 alin. (1) lit. d) -g) din Codul de procedură fiscală,
se aplică lunar, după primirea informaţiilor de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
9. Declararea în inactivitate a contribuabililor prevăzuţi la art. 92 alin. (1) lit. f) şi g) din Codul de procedura fiscală se va
face după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea către contribuabil a notificării referitoare la situaţiile
respective, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală.
10. Nu se înscriu în evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi acei contribuabili care, ca urmare a notificărilor transmise
de organul fiscal central, fac dovada că nu se mai află în situaţia pentru care au fost incluşi în listă, până la expirarea
termenului de 30 de zile prevăzut în conţinutul notificării.
11. Prezenta procedură nu se aplică contribuabililor care au fost declaraţi inactivi, potrivit condiţiilor prevăzute la art. 92
alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală.
12. Sediile secundare înregistrate fiscal ale contribuabililor declaraţi inactivi sunt considerate inactive pe perioada în care
contribuabilii care le-au înfiinţat rămân inactivi.
II. (B) Fluxul privind declararea contribuabililor inactivi, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul de
procedură fiscală
1. Lunar, organul fiscal central în a cărui evidenţă fiscală sunt înregistraţi contribuabilii întocmeşte lista contribuabililor
care nu şi-au îndeplinit obligaţiile declarative, emite şi transmite notificări acestei categorii de contribuabili, potrivit
procedurilor de administrare în vigoare.
2. Semestrial, în termen de 15 zile de la termenul de transmitere a notificărilor pentru termenele de declarare 25 iunie,
respectiv 25 decembrie, compartimentul de specialitate întocmeşte lista contribuabililor care îndeplinesc condiţiile pentru
a fi declaraţi inactivi, eliminând din lista contribuabililor care nu şi-au îndeplinit obligaţiile declarative acei contribuabili
care au depus declaraţiile ca urmare a notificărilor primite potrivit pct. 1.
3. Pentru întocmirea listei prevăzute la pct. 2 se au în vedere următoarele:
a) se selectează numai acei contribuabili care, în decursul unui semestru calendaristic, nu au depus nicio declaraţie fiscală
din cele prevăzute la secţiunea A pct. 4;
b) nu se selectează:
- contribuabilii cărora li s-a aprobat, la cerere, de către organul fiscal central competent o măsură privind îndeplinirea
obligaţiilor fiscale declarative (regim derogatoriu);
- contribuabilii care au obligaţiile fiscale stabilite, prin decizie, de către organele de inspecţie fiscală;
- sediile secundare ale contribuabililor care sunt plătitoare de impozit pe venitul din salarii.
4. Lista prevăzută la pct. 2 conţine, în mod obligatoriu, următoarele informaţii:
a) denumirea contribuabilului;
b) codul de identificare fiscală;
c) domiciliul fiscal;
d) codul de identificare fiscală pentru fiecare sediu secundar înregistrat fiscal al respectivului contribuabil.
5. _
(1) În maximum 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la pct. 2, compartimentul de specialitate transmite fiecărui
contribuabil din listă, aflat în competenţa sa de administrare, o notificare privind îndeplinirea condiţiilor pentru
declararea ca inactiv potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, conform modelului din
anexa nr. 5e) la ordin.
(2) Notificarea se întocmeşte în două exemplare, şi se înaintează, spre semnare, şefului de administraţie adjunct -
colectare în cazul administraţiilor judeţene ale finanţelor publice/administraţiilor de sector ale finanţelor publice, şefului
de administraţie adjunct - colectare contribuabili mijlocii în cazul administraţiei pentru contribuabili mijlocii,
directorului general adjunct care coordonează compartimentul registrul contribuabililor, în cazul Direcţiei generale de
administrare a marilor contribuabili sau conducătorului unităţii fiscale competente, după caz.
(3) Copia notificării se semnează de către persoanele implicate potrivit competenţelor stabilite prin Regulamentul de
organizare şi funcţionare şi prin prezenta procedură.
(4) Notificarea se comunică contribuabilului, potrivit art. 47 din Codul de procedură fiscală, iar cel de-al doilea exemplar
se arhivează la dosarul fiscal al acestuia.
6. Contribuabilii care, în termen de 15 zile de la data comunicării notificărilor prevăzute la pct. 5.(1), îşi îndeplinesc
obligaţiile declarative sunt eliminaţi din lista contribuabililor care îndeplinesc condiţiile pentru a fi declaraţi inactivi.
7. După expirarea termenului de 15 zile, pentru fiecare contribuabil înscris în listă se întocmeşte câte o Decizie de
declarare în inactivitate, care se înaintează, spre semnare, directorului general al direcţiei generale regionale a finanţelor
publice sau Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, după caz. Modelul Deciziei de declarare în
inactivitate este prevăzut în anexa nr. 5a) la ordin.
8. Copia deciziei se semnează de către persoanele implicate potrivit competenţelor stabilite prin Regulamentul de
9. Decizia de declarare în inactivitate se emite în două exemplare, din care un exemplar se comunică contribuabilului,
potrivit art. 47 din Codul de procedură fiscală, iar un exemplar se arhivează la dosarul fiscal al acestuia. Declararea
contribuabililor inactivi se face cu data comunicării Deciziei de declarare în inactivitate.
10. În termen de cel mult 5 zile de la data comunicării Deciziei de declarare în inactivitate, potrivit legii, compartimentul
de specialitate înscrie în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi, prin intermediul Direcţiei generale de tehnologia
informaţiei, următoarele date:
d) data declarării inactivităţii fiscale, şi anume data comunicării către contribuabil a Deciziei de declarare în inactivitate;
e) denumirea organului fiscal central care a emis Decizia de declarare în inactivitate, respectiv organul fiscal competent în
administrarea contribuabilului.
11. Decizia de declarare în inactivitate produce efecte faţă de terţi din ziua următoare datei înscrierii în Registrul
contribuabililor inactivi/reactivaţi.
12. Documentaţia care a stat la baza întocmirii deciziei de declarare în inactivitate se arhivează la dosarul fiscal al
contribuabilului.
III. (C) Fluxul privind declararea contribuabililor inactivi, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de
procedură fiscală
1. Lunar, în termen de 5 zile de la primirea informaţiilor de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, compartimentul
de specialitate din cadrul organului fiscal central în a cărui evidenţă sunt înregistraţi contribuabili întocmeşte câte o listă
care cuprinde contribuabilii care se află în una dintre situaţiile de la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură
fiscală.
2. Lista prevăzută la pct. 1, în care se menţionează condiţia din lege pentru care a fost inclus în listă, cuprinde, în mod
obligatoriu, următoarele informaţii:
d) codul de identificare fiscală pentru fiecare sediu secundar înregistrat fiscal al respectivului contribuabil.
3. În maximum 5 zile lucrătoare de la întocmirea listei prevăzute la pct. 1, pentru fiecare contribuabil înscris în listă, care
îndeplineşte condiţia pentru a fi declarat inactiv prevăzută la art. 92 alin. (1) lit. d) şi e) din Codul de procedură fiscală,
după caz, compartimentul de specialitate întocmeşte câte o Decizie de declarare în inactivitate, care se înaintează spre
semnare directorului general al direcţiei generale regionale a finanţelor publice sau al Direcţiei generale de administrare
a marilor contribuabili, după caz. Modelul Deciziei de declarare în inactivitate este prevăzut în anexa nr. 5a) la ordin.
4. Prevederile prezentului capitol secţiunea B pct. 8-12 se aplică corespunzător.
5. _
(1) În maximum 5 zile lucrătoare de la întocmirea listei prevăzute la pct. 1, pentru fiecare contribuabil înscris în listă, care
îndeplineşte condiţiile pentru a fi declarat inactiv prevăzute de art. 92 alin. (1) lit. f) şi g) din Codul de procedură fiscală,
compartimentul de specialitate transmite câte o notificare în vederea clarificării situaţiei pentru care a fost propus pentru
a fi declarat inactiv. Modelul notificării este prevăzut în anexa nr. 5e) la ordin.
(2) Notificarea se întocmeşte în două exemplare şi se înaintează, spre semnare, şefului de administraţie adjunct - colectare
în cazul administraţiilor judeţene ale finanţelor publice/administraţiilor de sector ale finanţelor publice, şefului de
administraţie adjunct - colectare contribuabili mijlocii în cazul administraţiei pentru contribuabili mijlocii, directorului
general adjunct care coordonează compartimentul registrul contribuabililor, în cazul Direcţiei generale de administrare a
marilor contribuabili sau conducătorului unităţii fiscale competente, după caz.
(3) Copia notificării se semnează de către persoanele implicate potrivit competenţelor stabilite prin Regulamentul de
(4) Notificarea se comunică contribuabilului, potrivit art. 47 din Codul de procedură fiscală, iar cel de-al doilea exemplar
se arhivează la dosarul fiscal al acestuia.
6. Contribuabilii care, în termen de 30 de zile de la data comunicării notificării prevăzute la pct. 5, fac dovada faptului că
nu se mai află în situaţiile prevăzute de art. 92 alin. (1) lit. f) şi g) din Codul de procedură fiscală, după caz, sunt eliminaţi
din lista contribuabililor care îndeplinesc condiţiile pentru a fi declaraţi inactivi.
7. Dovada că respectivul contribuabil nu se mai află în situaţia pentru care a fost inclus în lista contribuabililor care
îndeplinesc condiţiile pentru a fi declaraţi inactivi o reprezintă fie informaţia transmisă de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului, fie certificatul constatator eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului cu privire la clarificarea
situaţiei în cauză, depus de contribuabil la organul fiscal competent.
8. După expirarea termenului de 30 de zile, pentru fiecare contribuabil înscris în listă, care îndeplineşte condiţia pentru a
fi declarat inactiv prevăzută de art. 92 alin. (1) lit. f) şi g) din Codul de procedură fiscală, după caz, compartimentul de
specialitate întocmeşte câte o Decizie de declarare în inactivitate, care se înaintează spre semnare directorului general al
direcţiei generale regionale a finanţelor publice sau al Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, după
caz. Modelul Deciziei de declarare în inactivitate este prevăzut în anexa nr. 5a) la ordin.
9. Prevederile prezentului capitol secţiunea B pct. 8-12 se aplică corespunzător.
10. În cazul în care compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal central primeşte înştiinţarea organului de
inspecţie fiscală privind constatarea situaţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură fiscală,
prevederile pct. 1-9 din prezenta secţiune se aplică corespunzător.
CAPITOLUL II: Procedura de verificare a contribuabililor care se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 92 alin. (1)
lit. b)-g) din Codul de procedură fiscală
(A) Prevederi generale
1. Pentru a fi declaraţi inactivi, în sensul prezentei proceduri, contribuabilii persoane juridice sau orice entităţi fără
personalitate juridică trebuie să se afle în una dintre următoarele situaţii:
a) se sustrag controalelor efectuate de organul fiscal central prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal
care nu permit organului fiscal identificarea acestuia;
b) organul fiscal central constată că nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat;
c) inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului;
d) durata de funcţionare a societăţii este expirată;
e) societatea nu mai are organe statutare;
f) durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.
2. Competenţa pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la pct. 1 revine organelor de inspecţie fiscală din
cadrul structurilor subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv structurilor de inspecţie fiscală din
cadrul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi
unităţilor subordonate, după caz.
3. Competenţa pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la pct. 1 lit. a) şi b) revine Direcţiei generale
antifraudă fiscală, numai pentru activităţile desfăşurate de aceasta, conform competenţelor.
(B) Procedura privind verificarea contribuabililor care se sustrag controalelor efectuate de organele de inspecţie fiscale
prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal care nu permit organului fiscal identificarea acestuia,
conform prevederilor art. 92 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală.
1. În cazul în care organul de inspecţie fiscală, ca urmare a deplasării la faţa locului, constată că adresa la care a fost
declarat domiciliul fiscal al contribuabilului nu există, întocmeşte un proces-verbal prin care se consemnează această
situaţie.
Totodată, organul de inspecţie fiscală trimite la adresa de domiciliu fiscal declarat şi la sediul social al contribuabilului
invitaţia prin care acesta este solicitat să se prezinte la sediul organului fiscal pentru clarificarea situaţiei sale fiscale,
conform prevederilor art. 10 şi 56 din Codul de procedură fiscală.
2. În cazul în care contribuabilul nu s-a prezentat pentru clarificarea situaţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală
întocmeşte un dosar care va cuprinde:
a) procesul-verbal întocmit ca urmare a acţiunii de control împreună cu invitaţiile prin care reprezentantul legal al
contribuabilului a fost solicitat să se prezinte la sediul organului de inspecţie fiscală pentru clarificarea situaţiei sale
fiscale;
b) avizul privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală,
prevăzut în anexa nr. 5g) la ordin, semnat de către conducătorul organului de inspecţie fiscală competent.
(C) Procedura privind verificarea de către organele de inspecţie fiscală a contribuabililor care nu funcţionează la
domiciliul fiscal declarat, conform prevederilor art. 92 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală
1. _
1.1. În situaţia în care se constată că un contribuabil nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat, organul de inspecţie
fiscală va solicita, în scris, prezenţa unui reprezentant legal al acestuia la sediul organului de inspecţie fiscală, stabilind
data şi ora de prezentare. Solicitarea se trimite la adresa de domiciliu fiscal declarat şi la sediul social al contribuabilului.
1.2. În cazul în care contribuabilul are sedii secundare, organul de inspecţie fiscală trimite solicitarea şi la adresele unde
acestea funcţionează, dacă nu au dovada de sediu expirată, potrivit evidenţei Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
2. Identificarea sediilor secundare ale contribuabilului se face din baza de date a Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală. Organul de inspecţie fiscală poate solicita în scris Oficiului Naţional al Registrului Comerţului furnizarea de
informaţii cu privire la acestea, după caz.
3. În cazul neprezentării reprezentantului legal al contribuabilului la sediul organului de inspecţie fiscală, se încheie un
proces-verbal în care se vor preciza acţiunile şi toate demersurile întreprinse de organul de inspecţie fiscală pentru
identificarea acestuia.
4. La procesul-verbal întocmit ca urmare a acţiunii de control se anexează următoarele documente:
a) invitaţiile prin care reprezentantul legal al contribuabilului a fost solicitat să se prezinte la sediul organului de inspecţie
fiscală pentru clarificarea situaţiei sale fiscale, împreună cu documentele care să ateste că acestea au fost transmise,
conform prevederilor legale;
b) orice alt document care să ateste că respectivul contribuabil nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat.
5. La finalizarea controlului, organul de inspecţie fiscală întocmeşte un dosar care va cuprinde:
a) procesul-verbal întocmit ca urmare a acţiunii de control;
b) avizul privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală,
prevăzut în anexa nr. 5g) la ordin, semnat de către conducătorul organului de inspecţie fiscală competent.
6. Dosarul cuprinzând documentele privind constatarea îndeplinirii condiţiilor de declarare a contribuabililor inactivi,
prevăzute la secţiunea B pct. 2 şi 5 din prezenta secţiune, se întocmeşte în două exemplare, un exemplar, împreună cu
avizul privind propunerea de declarare în inactivitate, potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală, se
transmite organului fiscal în a cărui evidenţă este înregistrat respectivul contribuabil, iar celălalt exemplar rămâne la
organul de inspecţie fiscală care l-a întocmit. Modelul avizului este prevăzut în anexa nr. 5g) la ordin.
(D) Procedura privind verificarea de către organele de inspecţie fiscală a contribuabililor care se află în una dintre
situaţiile prevăzute de art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură fiscală
1. În cazul în care organul de inspecţie fiscală, ca urmare a deplasării la faţa locului în vederea efectuării unei acţiuni de
control, constată că respectivul contribuabil se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul
de procedură fiscală, respectiv contribuabilul se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerţului, are durata
de funcţionare a societăţii expirată, societatea nu mai are organe statutare sau are durata deţinerii spaţiului cu destinaţia
de sediu social expirată, consemnează în procesul-verbal încheiat la finalizarea controlului şi această situaţie.
2. Identificarea situaţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) se face comparând datele şi informaţiile puse la dispoziţie
de contribuabili cu cele din baza de date a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Organul de inspecţie fiscală poate
solicita în scris Oficiului Naţional al Registrului Comerţului furnizarea de informaţii cu privire la acestea, după caz.
3. După întocmirea procesului-verbal prezentat la pct. 1, organul de inspecţie fiscală transmite organului fiscal cu atribuţii
în domeniul gestionării registrului contribuabililor o înştiinţare, prevăzută în anexa nr. 5i) la ordin, în care se
consemnează că respectivul contribuabil verificat se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din
Codul de procedură fiscală.
(E) Procedura privind verificarea contribuabililor care se sustrag de la efectuarea controalelor Direcţiei generale
antifraudă fiscală prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal care nu permit organului fiscal central
identificarea acestuia, conform prevederilor art. 92 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală
1. În cazul în care inspectorii antifraudă, ca urmare a deplasării la faţa locului, constată că adresa la care a fost declarat
domiciliul fiscal al contribuabilului nu există, întocmesc un proces-verbal prin care se consemnează această situaţie.
2. Inspectorii antifraudă solicită, în scris, prezenţa unui reprezentant legal al contribuabilului la sediul Direcţiei generale
antifraudă fiscală, stabilind data şi ora de prezentare ori de câte ori adresele la care sunt declarate domiciliul fiscal şi
sediul social sunt diferite şi/sau există sedii secundare declarate. Solicitarea se trimite la adresa la care este declarat
sediul social şi/sau la adresele unde sunt declarate sediile secundare care nu au dovada de sediu expirată potrivit evidenţei
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
3. În cazul neprezentării reprezentantului legal al contribuabilului la sediul Direcţiei generale antifraudă fiscală, se
încheie un proces-verbal în care se vor preciza acţiunile şi toate demersurile întreprinse de inspectorii antifraudă pentru
identificarea acestuia. La procesul-verbal se vor anexa toate invitaţiile prin care reprezentantul legal al contribuabilului a
fost solicitat să se prezinte la sediul Direcţiei generale antifraudă fiscală pentru clarificarea situaţiei sale fiscale, împreună
cu documentele care să ateste că acestea au fost transmise, conform prevederilor legale.
4. La finalizarea controlului, inspectorii antifraudă întocmesc un dosar care va cuprinde:
a) procesele-verbale, menţionate la pct. 1 şi 3, după caz, întocmite ca urmare a acţiunii de control, împreună cu toate
documentele anexate;
b) avizul privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală,
prevăzut în anexa nr. 5h) la ordin, semnat de către conducătorul organului de control.
prevăzute la pct. 4, se întocmeşte în două exemplare, un exemplar, împreună cu avizul privind propunerea de declarare în
inactivitate, potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, se transmite organului fiscal în a cărui evidenţă
este înregistrat respectivul contribuabil, iar celălalt exemplar rămâne la organul de control care l-a întocmit. Modelul
avizului este prevăzut în anexa nr. 5h) la ordin.
(F) Procedura privind verificarea de către Direcţia generală antifraudă fiscală a contribuabililor care nu funcţionează la
domiciliul fiscal declarat, conform prevederilor art. 92 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală
1. În situaţia în care inspectorii antifraudă, ca urmare a deplasării la faţa locului, constată că un contribuabil nu
desfăşoară activitate la domiciliul fiscal declarat, întocmesc un proces-verbal prin care se consemnează această situaţie.
2. Inspectorii antifraudă solicită, în scris, prezenţa unui reprezentant legal al contribuabilului la sediul Direcţiei generale
antifraudă fiscală, stabilind data şi ora de prezentare. Solicitarea se trimite la adresa domiciliului fiscal şi la adresa
sediului social, dacă acestea sunt diferite.
3. În cazul în care contribuabilul are sedii secundare, solicitarea se transmite şi la adresele unde acestea sunt declarate,
dacă nu au dovada de sediu expirată, potrivit evidenţei Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
4. Identificarea domiciliului fiscal, sediului social şi sediilor secundare ale contribuabilului se face din baza de date a
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
5. În cazul neprezentării reprezentantului legal al contribuabilului la sediul Direcţiei generale antifraudă fiscală, se
încheie un proces-verbal în care se vor preciza acţiunile şi toate demersurile întreprinse de inspectorii antifraudă pentru
identificarea acestuia.
6. La procesul-verbal, întocmit ca urmare a acţiunii de control, se anexează următoarele documente:
a) invitaţiile prin care reprezentantul legal al contribuabilului a fost solicitat să se prezinte la sediul Direcţiei generale
antifraudă fiscală pentru clarificarea situaţiei sale fiscale, împreună cu documentele care să ateste că acestea au fost
transmise, conform prevederilor legale;
b) orice alt document care să ateste că respectivul contribuabil nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat.
7. La finalizarea controlului, inspectorii antifraudă întocmesc un dosar care va cuprinde:
a) procesele-verbale, menţionate la pct. 1 şi 5, după caz, întocmite ca urmare a acţiunii de control, împreună cu toate
documentele anexate;
b) avizul privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală,
prevăzut în anexa nr. 5h) la ordin, semnat de către conducătorul organului de control.
prevăzute la pct. 7, se întocmeşte în două exemplare, un exemplar împreună cu avizul privind propunerea de declarare în
inactivitate, potrivit art. 92 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, se transmite organului fiscal în a cărui evidenţă
este înregistrat respectivul contribuabil, iar celălalt exemplar rămâne la organul de control care l-a întocmit. Modelul
avizului este prevăzut în anexa nr. 5h) la ordin.
CAPITOLUL III: Procedura de emitere şi comunicare a Deciziei de declarare în inactivitate, în cazul contribuabililor care
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de procedură fiscală
1. Pe baza avizului primit de la organul de inspecţie fiscală competent sau de la Direcţia generală antifraudă fiscală, după
caz, compartimentul de specialitate întocmeşte Decizia de declarare în inactivitate, care se înaintează, spre semnare,
directorului general al direcţiei generale regionale a finanţelor publice sau al Direcţiei generale de administrare a marilor
contribuabili, după caz. Modelul Deciziei de declarare în inactivitate este prevăzut în anexa nr. 5a) la ordin.
2. Prevederile cap. I secţiunea B pct. 8-12 se aplică corespunzător.
CAPITOLUL IV: Dispoziţii finale
1. Dacă înainte de aprobarea, de către directorul general al direcţiei generale regionale a finanţelor publice sau al Direcţiei
generale de administrare a marilor contribuabili, după caz, a Deciziei de declarare în inactivitate, potrivit art. 92 alin. (1)
lit. a) şi d)-g) din Codul de procedură fiscală, după caz, ca urmare a aplicării fluxurilor prevăzute la cap. I secţiunile B, C,
compartimentul de specialitate primeşte avizul organului de inspecţie fiscală/Direcţiei generale antifraudă fiscală, după
caz, privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b)/lit. c) din Codul de procedură fiscală, se
sistează procedura de declarare în inactivitate potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) şi d)-g) din Codul de procedură
fiscală, după caz.
2. _
(1) Compartimentul de specialitate întocmeşte un referat prin care propune sistarea procedurii de declarare a inactivităţii
potrivit art. 92 alin. (1) lit. a) şi d)-g) din Codul de procedură fiscală, după caz, şi continuarea procedurii de declarare în
inactivitate fiscală potrivit art. 92 alin. (1) lit. b)/lit. c), după caz, din Codul de procedură fiscală, la propunerea organului
de inspecţie fiscală/Direcţiei generale antifraudă fiscală, după caz.
(2) Referatul se avizează de către şeful de administraţie adjunct - colectare în cazul administraţiilor judeţene ale finanţelor
publice/administraţiilor de sector ale finanţelor publice, şeful de administraţie adjunct - colectare contribuabili mijlocii în
cazul administraţiilor pentru contribuabili mijlocii, directorul general adjunct care coordonează compartimentul
registrul contribuabililor, în cazul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, sau conducătorul unităţii
fiscale competente, după caz.
3. La data radierii unui contribuabil, compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal central sistează procedura
în derulare. În acest sens se întocmeşte un referat motivat, care se arhivează la dosarul fiscal al contribuabilului.
ANEXA nr. 2: PROCEDURA de reactivare a contribuabililor/plătitorilor declaraţi inactivi
CAPITOLUL I: Procedura privind reactivarea contribuabililor declaraţi inactivi, potrivit art. 92 alin. (1) lit. a)-g) din Codul
de procedură fiscală
I. (A) Prevederi generale
1. Pentru a fi reactivaţi, contribuabilii declaraţi inactivi potrivit art. 92 alin. (1) lit. a)-g) din Codul de procedură fiscală
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să îşi îndeplinească toate obligaţiile declarative prevăzute de lege;
b) să nu înregistreze obligaţii fiscale restante;
c) organul fiscal central să constate că aceştia funcţionează la domiciliul fiscal declarat;
d) să nu se afle în situaţia pentru care a fost declarat inactiv, în cazul contribuabililor declaraţi inactivi potrivit art. 92 alin.
(1) lit. d)-g) din Codul de procedură fiscală.
2. Condiţia prevăzută la pct. 1 lit. a) se consideră îndeplinită şi în cazul în care obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin
decizie, de către organul fiscal central.
3. Contribuabilii pentru care s-a deschis procedura insolvenţei în formă simplificată, contribuabilii care au intrat în
faliment sau cei pentru care s-a pronunţat ori a fost adoptată o hotărâre de dizolvare se reactivează de organul fiscal
central, la cererea acestora, după îndeplinirea obligaţiilor declarative.
4. Reactivarea contribuabililor se face cu data comunicării deciziei de reactivare. Decizia de reactivare produce efecte faţă
de terţi din ziua următoare datei înscrierii în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi.
5. Sediile secundare înregistrate fiscal ale contribuabililor reactivaţi sunt considerate active începând cu data reactivării
contribuabililor care le-au înfiinţat.
II. (B) Fluxul de reactivare a contribuabililor declaraţi inactivi, potrivit art. 92 alin. (1) lit. a)-g) din Codul de procedură
fiscală
1. În cazul în care un contribuabil îndeplineşte condiţiile de reactivare, acesta poate solicita reactivarea, prin depunerea
unei cereri la organul fiscal central în a cărui evidenţă fiscală este înregistrat.
2. _
(1) După primirea cererii, compartimentul de specialitate solicită verificarea în evidenţele fiscale proprii ale organului
fiscal competent a îndeplinirii condiţiilor de reactivare de către respectivul contribuabil.
(2) Perioada supusă verificării cuprinde termenele de declarare şi de plată aferente perioadei de prescripţie a dreptului
organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale, inclusiv pentru perioada în care contribuabilul a fost declarat inactiv.
3. Pentru contribuabilii declaraţi inactivi potrivit art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură fiscală, compartimentul
de specialitate verifică dacă aceştia nu se mai află în situaţia pentru care au fost declaraţi inactivi, conform menţiunilor
înscrise în registrele în care au fost înregistraţi.
4. Verificarea îndeplinirii condiţiei de reactivare referitoare la obligaţiile declarative se realizează de către
compartimentul cu atribuţii în gestionarea declaraţiilor fiscale.
5. Se consideră că un contribuabil şi-a îndeplinit obligaţiile declarative pentru perioada în care acesta a beneficiat de
regimul derogatoriu de declarare sau pentru care obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal
central.
6. Îndeplinirea condiţiei de reactivare referitoare la obligaţiile de plată se verifică de compartimentul cu atribuţii în
organizarea evidenţei pe plătitori, la solicitarea compartimentului de specialitate.
7. _
(1) Dacă se constată că respectivul contribuabil nu îndeplineşte condiţiile de reactivare referitoare la obligaţiile
declarative şi de plată, compartimentul de specialitate întocmeşte un referat, care conţine în mod obligatoriu:
- datele de identificare ale contribuabilului (denumirea, domiciliul fiscal, codul de identificare fiscală);
- numărul şi data deciziei prin care respectivul contribuabil a fost declarat inactiv;
- motivaţia propunerii de respingere a solicitării de reactivare.
(2) Pe baza referatului, compartimentul de specialitate întocmeşte Decizia de respingere a cererii de reactivare, care se
înaintează spre semnare directorului general al direcţiei generale regionale a finanţelor publice sau al Direcţiei generale
de administrare a marilor contribuabili, după caz. Modelul Deciziei de respingere a cererii de reactivare este prevăzut în
anexa nr. 5d) la ordin.
(3) Copia deciziei se semnează de către persoanele implicate potrivit competenţelor stabilite prin Regulamentul de
(4) Decizia de respingere a cererii de reactivare se emite în două exemplare, din care un exemplar se comunică
contribuabilului, potrivit art. 47 din Codul de procedură fiscală, iar un exemplar se arhivează la dosarul fiscal al
contribuabilului.
8. _
(1) Dacă se constată că respectivul contribuabil îndeplineşte condiţiile de reactivare referitoare la obligaţiile declarative şi
de plată, compartimentul de specialitate verifică în evidenţele fiscale dacă acel contribuabil nu se încadrează în una dintre
situaţiile de declarare în inactivitate fiscală, prevăzute de art. 92 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.
(2) În cazul în care contribuabilul se încadrează în una dintre situaţiile de declarare în inactivitate, compartimentul de
specialitate întocmeşte un referat motivat şi propune respingerea solicitării de reactivare. Prevederile pct. 7.(1)-7.(4) se
aplică corespunzător.
(3) Contribuabilul poate depune o nouă solicitare de reactivare după înlăturarea situaţiei care a condus la respingerea
solicitării de reactivare.
9. Pentru contribuabilii care şi-au îndeplinit condiţiile de reactivare referitoare la obligaţiile de declarare şi de plată şi nu
se încadrează în altă situaţie de declarare în inactivitate prevăzută de art. 92 alin. (1) din Codul de procedură fiscală,
compartimentul de specialitate întocmeşte un referat, care conţine în mod obligatoriu:
- datele de identificare ale contribuabilului (denumirea, domiciliul fiscal, codul de identificare fiscală);
- numărul şi data deciziei prin care respectivul contribuabil a fost declarat inactiv;
- motivaţia propunerii de reactivare.
10. _
(1) Pentru contribuabilii care au fost declaraţi în inactivitate, potrivit art. 92 alin. (1) lit. a) şi d)-g) din Codul de procedură
fiscală, precum şi pentru contribuabilii care au fost declaraţi în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul
de procedură fiscală, după caz, la propunerea organelor de inspecţie fiscală, referatul cuprinzând propunerea de
reactivare se transmite organului de inspecţie fiscală competent, în vederea verificării condiţiei privind funcţionarea
contribuabilului la domiciliul fiscal declarat.
(2) Verificarea condiţiei menţionate la pct. 10.(1) referitoare la funcţionarea contribuabilului la domiciliul fiscal declarat
se realizează potrivit procedurii prevăzute la cap. II.
11. Pentru contribuabilii declaraţi inactivi, potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de procedură fiscală, după caz, la
propunerea Direcţiei generală antifraudă fiscală, referatul se transmite acesteia, în vederea verificării condiţiei privind
funcţionarea contribuabilului la domiciliul fiscal declarat.
12. Ca urmare a verificărilor efectuate, organul de inspecţie fiscală sau organul de control din cadrul Direcţiei generale
antifraudă fiscală întocmeşte documentaţia specifică, precum şi avizul cuprinzând propunerea de reactivare sau de
respingere a cererii, înscriind ca motivaţie dacă a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită condiţia de reactivare,
prevăzută la art. 92 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură fiscală.
13. Avizul se semnează de conducătorul organului de inspecţie fiscală competent sau al Direcţiei generale antifraudă
fiscală, după caz, şi se transmite organului fiscal central în a cărui evidenţă fiscală este înregistrat contribuabilul.
14. În cazul în care avizul organului de inspecţie fiscală sau al organului de control din cadrul Direcţiei generale antifraudă
fiscală, după caz, cuprinde propunerea de respingere a cererii de reactivare, compartimentul de specialitate întocmeşte
Decizia de respingere a cererii de reactivare. Prevederile pct. 7.(2)-7.(4) din prezenta secţiune se aplică corespunzător.
15. _
(1) În cazul în care contribuabilul îndeplineşte toate condiţiile de reactivare prevăzute de lege, compartimentul de
specialitate întocmeşte Decizia de reactivare, care se înaintează spre semnare directorului general al direcţiei generale
regionale a finanţelor publice sau al Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, după caz. Modelul Deciziei
de reactivare este prevăzut în anexa nr. 5b) la ordin.
(2) Copia deciziei se semnează de către persoanele implicate potrivit competenţelor stabilite prin Regulamentul de
(3) Decizia de reactivare se emite în două exemplare, din care un exemplar se comunică contribuabilului, potrivit art. 47
din Codul de procedură fi scală, iar un exemplar se arhivează la dosarul fiscal al contribuabilului.
16. În termen de cel mult 5 zile de la data comunicării Deciziei de reactivare, potrivit legii, compartimentul de specialitate
înscrie în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi, prin intermediul Direcţiei generale de tehnologia informaţiei,
următoarele date:
d) data reactivării, şi anume data comunicării deciziei de reactivare a contribuabilului;
e) denumirea organului fiscal central care a emis Decizia de reactivare, respectiv organul fiscal competent în
administrarea contribuabilului.
17. Decizia de reactivare produce efecte faţă de terţi din ziua următoare datei înscrierii în Registrul contribuabililor
inactivi/reactivaţi.
18. În cazul în care contribuabilul revine cu o nouă cerere, fluxul de reactivare a contribuabililor inactivi, prevăzut în
prezenta procedură, se reia în mod corespunzător.
19. Prezenta procedură se aplică în mod corespunzător şi în cazul reactivării contribuabililor pentru care s-a deschis
procedura insolvenţei în formă simplificată, a contribuabililor care au intrat în faliment sau a contribuabililor pentru care
s-a pronunţat ori a fost adoptată o hotărâre de dizolvare, după îndeplinirea obligaţiilor declarative, la cererea acestora.
CAPITOLUL II: Procedura privind verificarea de către organele de inspecţie fiscală a îndeplinirii condiţiei de reactivare
prevăzute la art. 92 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură fiscală
1. În vederea verificării condiţiei de reactivare prevăzute la art. 92 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură fiscală, organul
fiscal cu atribuţii în domeniul gestionării registrului contribuabililor transmite organului de inspecţie fiscală competent
referatul privind contribuabilii propuşi pentru reactivare, care au fost declaraţi în inactivitate, potrivit art. 92 alin. (1) lit.
a) şi d)-g) din Codul de procedură fiscală, precum şi privind contribuabilii care au fost declaraţi în inactivitate, potrivit art.
92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de procedură fiscală, după caz, la propunerea organelor de inspecţie fiscală.
2. După primirea referatului, organul de inspecţie fiscală se va deplasa la domiciliul fiscal declarat al contribuabilului
pentru efectuarea unui control în vederea verificării că acesta funcţionează la domiciliul fiscal declarat.
În acest sens, organul de inspecţie fiscală verifică existenţa faptică a spaţiului aferent domiciliului fiscal declarat şi, după
caz, a sediilor secundare declarate, precum şi dacă contribuabilul desfăşoară activitatea comercială în limita obiectului
înscris în autorizaţia de funcţionare, dacă spaţiul folosit ca domiciliu fiscal/sediu secundar permite desfăşurarea
activităţilor pentru care societatea este autorizată.
3. La finalizarea controlului organul de inspecţie fiscală va întocmi un dosar care va cuprinde:
a) proces-verbal la care se vor anexa documentele justificative care să ateste că respectivul contribuabil funcţionează la
domiciliul fiscal declarat;
b) avizul privind propunerea de reactivare sau de respingere a cererii de reactivare, după caz, prevăzut în anexa nr. 5g) la
ordin, care va cuprinde şi motivaţia dacă a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită condiţia de reactivare, prevăzută la art.
92 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură fiscală, semnat de conducătorul organului de inspecţie fiscală competent.
4. Dosarul cuprinzând documentele privind propunerea de reactivare sau de respingere a cererii de reactivare, prevăzut la
pct. 3, va fi întocmit în două exemplare, un exemplar împreună cu avizul privind propunerea de reactivare sau de
respingere a cererii de reactivare, după caz, va fi transmis organului fiscal în a cărui evidenţă este înregistrat respectivul
contribuabil, în vederea întocmirii de către compartimentul de specialitate a Deciziei de reactivare sau a Deciziei de
respingere a cererii de reactivare, iar celălalt exemplar rămâne la organul de inspecţie fiscală care l-a întocmit.
CAPITOLUL III: Procedura privind verificarea îndeplinirii condiţiei de reactivare prevăzute la art. 92 alin. (5) lit. c) din
Codul de procedură fiscală a contribuabililor declaraţi inactivi, la propunerea Direcţiei generale antifraudă fiscală
1. În vederea verificării condiţiei de reactivare prevăzute la art. 92 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură fiscală, pentru
contribuabilii declaraţi inactivi la propunerea Direcţiei generale antifraudă fiscală, organul fiscal cu atribuţii în domeniul
gestionării registrului contribuabililor transmite Direcţiei generale antifraudă fiscală referatul privind contribuabilii
propuşi pentru reactivare.
2. După primirea referatului, Direcţia generală antifraudă fiscală efectuează un control la domiciliul fiscal declarat al
contribuabilului în vederea constatării existenţei faptice a spaţiului aferent domiciliului fiscal declarat, precum şi a
faptului că acesta funcţionează la domiciliul fiscal declarat.
3. La finalizarea controlului organul de control va întocmi un dosar care va cuprinde:
a) proces-verbal la care se vor anexa documentele justificative care să ateste că respectivul contribuabil funcţionează la
domiciliul fiscal declarat;
b) avizul privind propunerea de reactivare sau de respingere a cererii de reactivare, după caz, prevăzut în anexa nr. 5h) la
ordin, care va cuprinde şi motivaţia dacă a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită condiţia de reactivare, prevăzută la art.
92 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură fiscală, semnat de conducătorul organului de control.
4. Dosarul cuprinzând documentele privind propunerea de reactivare sau de respingere a cererii de reactivare, prevăzut la
pct. 3, va fi întocmit în două exemplare; un exemplar, împreună cu avizul privind propunerea de reactivare sau de
respingere a cererii de reactivare, după caz, va fi transmis organului fiscal în a cărui evidenţă este înregistrat respectivul
contribuabil, în vederea întocmirii de către compartimentul de specialitate a Deciziei de reactivare sau a Deciziei de
respingere a cererii de reactivare, iar celălalt exemplar rămâne la organul de control care l-a întocmit.
CAPITOLUL IV: Dispoziţii finale
La data radierii unui contribuabil, compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal central sistează procedura în
derulare. În acest sens se întocmeşte un referat motivat, care se arhivează la dosarul fiscal al contribuabilului.
ANEXA nr. 3: PROCEDURĂ de îndreptare a erorilor materiale
CAPITOLUL I: Procedura de îndreptare a erorilor materiale pentru contribuabilii declaraţi inactivi/reactivaţi potrivit art.
92 alin. (1) lit. a) şi d)-g) din Codul de procedură fiscală
(A) Prevederi generale
1. Îndreptarea erorilor materiale în cazul contribuabililor declaraţi inactivi, potrivit art. 92 alin. (1) lit. a) şi d)-g) din Codul
de procedură fiscală, se realizează, din oficiu, de către organul fiscal competent sau la solicitarea scrisă a contribuabilului
declarat inactiv, după caz.
2. În cazul în care un contribuabil constată că, din eroare, a fost înscris în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi,
poate solicita îndreptarea erorii materiale, prin depunerea la organul fiscal central în a cărui evidenţă fiscală este
înregistrat, direct sau prin împuternicit, a unei cereri.
(B) Fluxul privind îndreptarea erorilor materiale în cazul contribuabililor declaraţi inactivi
1. După primirea cererii pentru îndreptarea erorii, organul fiscal central verifică în evidenţele fiscale proprii dacă
respectivul contribuabil a fost declarat inactiv ca urmare a unei erori a organului fiscal.
2. Dacă între datele şi documentele furnizate de contribuabil prin cerere şi datele din evidenţa fiscală există
neconcordanţe privitoare la condiţiile pe baza cărora contribuabilul a fost declarat inactiv, compartimentul de specialitate
solicită prezenţa contribuabilului la sediul său, în vederea clarificării situaţiei fiscale, prin transmiterea notificării
prevăzute în anexa nr. 5f) la ordin.
3. Notificarea se întocmeşte în două exemplare, dintre care un exemplar se comunică contribuabilului, potrivit art. 47 din
Codul de procedură fiscală, iar cel de-al doilea exemplar se arhivează la dosarul fiscal al acestuia.
4. În cazul în care contribuabilul notificat nu se prezintă pentru clarificarea situaţiei fiscale în termen de 15 zile de la data
comunicării notificării, solicitarea de îndreptare a erorii materiale se respinge.
5. În acest caz, compartimentul de specialitate întocmeşte o notă care cuprinde în mod obligatoriu motivaţia respingerii, la
care se anexează notificarea transmisă contribuabilului. Nota se supune aprobării conducătorului organului fiscal central
în a cărui evidenţă fiscală este înregistrat contribuabilul. În cazul Direcţiei generale de administrare a marilor
contribuabili, nota se aprobă de directorul general adjunct care coordonează compartimentul de specialitate.
6. În baza notei aprobate, compartimentul de specialitate întocmeşte decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii
materiale, care se înaintează spre semnare directorului general al direcţiei generale regionale a finanţelor publice sau al
Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, după caz. Modelul deciziei de respingere a cererii de
îndreptare a erorii materiale este prevăzut în anexa nr. 5d) la ordin.
8. Decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale se emite în două exemplare, dintre care un exemplar se
comunică contribuabilului, potrivit art. 47 din Codul de procedură fiscală, iar un exemplar se arhivează la dosarul fiscal al
contribuabilului.
9. În cazul în care contribuabilul revine cu o nouă cerere, se reia procedura.
10. Dacă se constată, din oficiu sau ca urmare a solicitării contribuabilului, că un contribuabil a fost declarat inactiv ca
urmare a unei erori, compartimentul de specialitate întocmeşte un referat, care conţine în mod obligatoriu:
a) datele de identificare ale contribuabilului (denumirea, domiciliul fiscal, codul de identificare fiscală):
b) numărul şi data deciziei prin care respectivul contribuabil a fost declarat inactiv;
c) dacă propunerea de scoatere din evidenţa contribuabililor inactivi/reactivaţi este făcută din oficiu de către organul
fiscal sau ca urmare a unei cereri a contribuabilului (numărul şi data cererii);
d) descrierea situaţiei care a condus la înscrierea, din eroare, a contribuabilului în evidenţa contribuabililor declaraţi
inactivi;
e) propunerea de îndreptare a erorii materiale.
11. Referatul se semnează de către persoana care l-a întocmit, se vizează de către conducătorul compartimentului de
specialitate şi se înaintează spre aprobare conducătorului organului fiscal în a cărui evidenţă fiscală este înregistrat
contribuabilul. În cazul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, referatul se aprobă de directorul
general adjunct care coordonează compartimentul de specialitate.
12. Pe baza referatului aprobat, compartimentul de specialitate întocmeşte decizia de îndreptare a erorii materiale, cu
efect pentru viitor şi pentru trecut. Decizia de îndreptare a erorii materiale, prevăzută în anexa nr. 5c) la ordin, se
înaintează spre semnare directorului general al direcţiei generale regionale a finanţelor publice sau al Direcţiei generale
de administrare a marilor contribuabili, după caz.
14. Decizia se emite în două exemplare, dintre care un exemplar se comunică contribuabilului, potrivit art. 47 din Codul de
procedură fiscală, iar un exemplar se arhivează la dosarul fiscal al contribuabilului.
15. Procedura prevăzută la pct. 10-13 se desfăşoară în maximum 5 zile lucrătoare.
16. Contribuabilii pentru care s-a îndreptat eroarea materială privind declararea inactivităţii fiscale se elimină din
Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi şi îşi păstrează calitatea de contribuabili activi pe toată perioada cuprinsă
între data comunicării deciziei de declarare în inactivitate şi data comunicării deciziei de îndreptare a erorii materiale.
17. În cazul acestor contribuabili se anulează şi scoaterea din evidenţa persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de
TVA. În acest caz, se menţine data înregistrării în scopuri de TVA iniţială, contribuabilul păstrându-şi această calitate
inclusiv pe perioada cuprinsă între data comunicării deciziei de declarare în inactivitate şi data comunicării deciziei de
anulare a acesteia.
18. În cazul erorii materiale privind reactivarea, procedura de îndreptare a erorii materiale prevăzută de prezenta
secţiune se aplică corespunzător.
19. În cazul contribuabililor pentru care s-a îndreptat eroarea materială privind reactivarea, se operează corespunzător în
Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi, în sensul eliminării menţiunilor privind reactivarea, aceşti contribuabili
păstrând calitatea de contribuabili inactivi de la data comunicării deciziei de declarare în inactivitate.
20. Pentru contribuabilii prevăzuţi la pct. 19 care, în urma reactivării, au fost înregistraţi în scopuri de TVA, organul fiscal
anulează decizia de înregistrare, din oficiu, în scopuri de TVA.
21. Dacă, în urma solicitării depuse de contribuabil, se constată că respectivul contribuabil nu a fost declarat
inactiv/reactivat ca urmare a unei erori, compartimentul de specialitate întocmeşte o notă care va cuprinde în mod
obligatoriu motivaţia respingerii cererii. Nota se supune aprobării conducătorului organului fiscal în a cărui evidenţă
fiscală este înregistrat contribuabilul. În cazul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, nota se aprobă
de directorul general adjunct care coordonează compartimentul de specialitate.
22. Prevederile pct. 6-8 se aplică corespunzător.
23. Documentaţia care a stat la baza aprobării/respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale se arhivează la dosarul
fiscal al contribuabilului.
CAPITOLUL II: Procedura de îndreptare a erorilor materiale pentru contribuabilii declaraţi inactivi, potrivit art. 92 alin.
(1) lit. b) sau c) din Codul de procedură fiscală, la propunerea organelor de inspecţie fiscală
1. Îndreptarea erorilor materiale în cazul contribuabililor declaraţi inactivi potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul
de procedură fiscală se realizează la solicitarea scrisă a reprezentantului legal al contribuabilului declarat inactiv. Cererea
se depune la organul fiscal în a cărui evidenţă este înregistrat contribuabilul.
2. Compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal competent transmite cererea, spre soluţionare, organului de
inspecţie fiscală competent, numai pentru contribuabilii declaraţi inactivi la propunerea organelor de inspecţie fiscală.
3. Organul de inspecţie fiscală, după primirea cererii, verifică dacă contribuabilul a fost declarat inactiv ca urmare a unei
erori a organului de inspecţie fiscală şi în acest sens va efectua un control pentru verificarea realităţii datelor furnizate de
contribuabil prin cerere.
La finalizarea controlului, organul de inspecţie fiscală va întocmi un proces-verbal, la care va anexa documentele
justificative care să ateste funcţionarea la domiciliul fiscal declarat.
4. După derularea procedurilor prevăzute la pct. 3, organul de inspecţie fiscală întocmeşte avizul, prevăzut în anexa nr. 5g)
la ordin, privind propunerea de aprobare sau respingere, după caz, a cererii de îndreptare a erorii, care se semnează de
către conducătorul organului de inspecţie fiscală competent.
5. Avizul prevăzut la pct. 4 se transmite, împreună cu procesul-verbal întocmit ca urmare a acţiunii de control, organului
fiscal cu atribuţii în domeniul gestionării registrului contribuabililor în a cărui evidenţă este înregistrat respectivul
contribuabil, în vederea întocmirii de către compartimentul de specialitate a Deciziei de respingere a cererii de îndreptare
a erorii materiale sau a Deciziei de îndreptare a erorii materiale, după caz.
CAPITOLUL III: Procedura de îndreptare a erorilor materiale pentru contribuabilii declaraţi inactivi, potrivit art. 92 alin.
(1) lit. b) sau c) din Codul de procedură fiscală, la propunerea Direcţiei generale antifraudă fiscală
1. Îndreptarea erorilor materiale în cazul contribuabililor declaraţi inactivi potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul
de procedură fiscală se realizează la solicitarea scrisă a reprezentantului legal al contribuabilului declarat inactiv. Cererea
se depune la organul fiscal în a cărui evidenţă este înregistrat contribuabilul.
2. Compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal competent transmite cererea, spre soluţionare, Direcţiei
generale antifraudă fiscală.
3. Direcţia generală antifraudă fiscală, după primirea cererii, verifică dacă contribuabilul a fost declarat inactiv ca urmare
a unei erori a organului de control şi în acest sens va efectua un control pentru verificarea realităţii datelor furnizate de
contribuabil, prin cerere.
La finalizarea controlului, inspectorii antifraudă întocmesc un proces-verbal, la care anexează documentele justificative
care atestă identificarea domiciliului fiscal şi/sau funcţionarea la domiciliul fiscal declarat.
4. După derularea procedurilor prevăzute la pct. 3, Direcţia generală antifraudă fiscală întocmeşte avizul, prevăzut în
anexa nr. 5h) la ordin, privind propunerea de aprobare sau respingere, după caz, a cererii de îndreptare a erorii, care se
semnează de către conducătorul organului de control.
5. Avizul prevăzut la pct. 4 se transmite, împreună cu procesul-verbal întocmit ca urmare a acţiunii de control, organului
fiscal cu atribuţii în domeniul gestionării registrului contribuabililor în a cărui evidenţă este înregistrat respectivul
contribuabil, în vederea întocmirii de către compartimentul de specialitate a Deciziei de respingere a cererii de îndreptare
a erorii materiale sau a Deciziei de îndreptare a erorii materiale, după caz.
CAPITOLUL IV: Procedura de emitere a Deciziei de îndreptare a erorii materiale/Deciziei de respingere a cererii de
îndreptare a erorii materiale, în cazul contribuabililor declaraţi inactivi potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de
procedură fiscală
1. Pe baza documentaţiei organului de inspecţie fiscală sau a Direcţiei generale antifraudă fiscală, după caz,
compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal central în a cărui evidenţă este înregistrat contribuabilul
întocmeşte Decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale/Decizia de îndreptare a erorii materiale, după
caz.
2. Dacă organul de inspecţie fiscală sau Direcţia generală antifraudă fiscală, după caz, propune respingerea cererii de
îndreptare a erorii materiale, compartimentul de specialitate întocmeşte Decizia de respingere a cererii de îndreptare a
erorii materiale, care cuprinde, în mod obligatoriu, motivaţia organului de inspecţie fiscală competent sau a Direcţiei
generale antifraudă fiscală, după caz, care se înaintează, spre semnare, directorului general al direcţiei generale regionale
a finanţelor publice sau al Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, după caz. Modelul Deciziei de
respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale este prevăzut în anexa nr. 5d) la ordin.
3. Prevederile de la cap. I secţiunea B pct. 7 şi 8 se aplică corespunzător.
4. Dacă organul de inspecţie fiscală sau Direcţia generală antifraudă fiscală, după caz, propune aprobarea cererii de
îndreptare a erorii materiale, compartimentul de specialitate întocmeşte Decizia de îndreptare a erorii materiale, cu efect
pentru viitor şi pentru trecut, care se înaintează, spre semnare, directorului general al direcţiei generale regionale a
finanţelor publice sau al Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, după caz. Modelul Deciziei de
îndreptare a erorii materiale este prevăzut în anexa nr. 5c) la ordin.
5. Prevederile de la cap. I secţiunea B pct. 13 şi 14 se aplică corespunzător.
CAPITOLUL V: Dispoziţii finale
La data radierii unui contribuabil, compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal central sistează procedura în
derulare. În acest sens se întocmeşte un referat motivat, care se arhivează la dosarul fiscal al contribuabilului.
ANEXA nr. 4: PROCEDURĂ de scoatere din evidenţa contribuabililor/plătitorilor declaraţi inactivi a
contribuabililor/plătitorilor radiaţi
1. Pentru contribuabilii care au fost declaraţi inactivi şi care îşi încetează activitatea, Registrul contribuabililor inactivi/
reactivaţi se actualizează corespunzător de către organele fiscale în a căror evidenţă fiscală aceştia sunt înregistraţi.
2. În sensul prezentei proceduri, contribuabilii care îşi încetează activitatea, denumiţi în continuare contribuabili radiaţi,
sunt:
a) comercianţii radiaţi din registrul comerţului;
b) ceilalţi contribuabili, cu excepţia comercianţilor, care la încetarea condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală au
depus certificatul de înregistrare fiscală, în vederea anulării.
3. În prima zi a fiecărei luni, compartimentul de specialitate din cadrul organului fiscal central competent întocmeşte un
referat, care conţine în mod obligatoriu:
- datele de identificare ale contribuabililor radiaţi (denumirea, domiciliul fiscal, codul de identificare fiscală);
- numărul şi data documentului care atestă radierea;
- data radierii;
- numărul şi data deciziei prin care respectivii contribuabili au fost declaraţi inactivi;
- propunerea de scoatere din evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi a contribuabililor radiaţi.
4. Referatul se avizează de către şeful de administraţie adjunct-colectare, în cazul administraţiilor judeţene ale finanţelor
publice/administraţiilor de sector ale finanţelor publice, şeful de administraţie adjunct - colectare contribuabili mijlocii,
în cazul administraţiei pentru contribuabili mijlocii, directorul general adjunct care coordonează compartimentul
registrul contribuabililor, în cazul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, sau de conducătorul unităţii
fiscale, după caz.
5. Pe baza referatului aprobat se întocmeşte lista cuprinzând datele de identificare ale contribuabililor declaraţi inactivi
care au fost radiaţi din Registrul contribuabililor.
6. Listele avizate de conducătorul organului fiscal/directorul general adjunct şi confirmate electronic se transmit în
format electronic de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice şi de Direcţia generală de administrare a marilor
contribuabili către Direcţia generală de tehnologia informaţiei.
7. Procedura prevăzută la pct. 3-6 se desfăşoară în maximum 5 zile lucrătoare.
8. În prima zi de la primirea listelor prevăzute la pct. 6, Direcţia generală de tehnologia informaţiei verifică fiecare
contribuabil din liste prin raportare la informaţiile existente în Registrul contribuabililor la nivel central şi, în situaţia
confirmării radierii, operează în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi, înscriind, pentru fiecare contribuabil din
listă, data radierii, în cazul în care se constată că unii contribuabili nu figurează ca fiind radiaţi în Registrul
contribuabililor la nivel central, Direcţia generală de tehnologia informaţiei transmite, în format electronic, direcţiilor
generale regionale ale finanţelor publice şi Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, după caz, lista
contribuabililor care se află în această situaţie.
9. Contribuabililor declaraţi inactivi, care au fost radiaţi, li se păstrează istoricul în Registrul contribuabililor
inactivi/reactivaţi, pe o perioada de 5 ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care au fost radiaţi.
ANEXA nr. 5a: DECIZIE DE DECLARARE ÎN INACTIVITATE
POZĂ MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE Adresa:
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Tel.:
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice .... Fax:
Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili E-mail:
Nr. ..../....
DECIZIE DE DECLARARE ÎN INACTIVITATE
Către: Denumirea .......................
Domiciliul fiscal: localitatea ...................., str. ........ nr. ......., bl. ..........., ap. ........., et. ........., judeţul/sectorul .................
Cod de identificare fiscală .......................
Având în vedere dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu
modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), vă aducem la cunoştinţă că, începând cu data
comunicării prezentei decizii, sunteţi declarat inactiv.
Motivaţia declarării în inactivitate fiscală ...................................
În termen de 5 zile de la data comunicării prezentei decizii, veţi fi înscris în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi,
afişat pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, www.anaf.ro, la secţiunea Informaţii publice. Prezenta decizie
produce efecte faţă de terţi din ziua următoare datei înscrierii în Registrul contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi,
conform art. 92 alin. (13) din Codul de procedură fiscală.
Menţionăm că, începând cu data declarării în inactivitate fiscală, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (6) şi (7) din Legea
nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, după caz.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2015 privind cazierul fiscal, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 327/2015, inactivitatea fiscală se înscrie atât în cazierul fiscal al contribuabilului declarat inactiv, cât şi al
reprezentanţilor legali sau reprezentanţilor desemnaţi ai acestuia, cu excepţia inactivităţii fiscale declarate ca urmare a
înscrierii inactivităţii temporare la registrul comerţului, prevăzută în Codul de procedură fiscală.
Împotriva prezentei decizii se poate formula contestaţie la organul fiscal emitent, în termen de 45 de zile de la data
comunicării, în conformitate cu dispoziţiile art. 270 alin. (1) şi art. 272 alin. (6) din Codul de procedură fiscală.
Director general
Numele şi prenumele .....................
Semnătura şi ştampila unităţii .......................
Cod 14.13.26.90 ....................
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5b: DECIZIE DE REACTIVARE
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ....... Fax:
Nr. ..../....
DECIZIE DE REACTIVARE
Către: Denumirea ........................
Domiciliul fiscal: localitatea ........................., str. .......... nr. ..........., bl. ........., ap. ........, et. ..........., judeţul/sectorul
...................
Cod de identificare fiscală ......................
Având în vedere dispoziţiile art. 92 alin. (5)-(8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările
şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), vă aducem la cunoştinţă că, începând cu data comunicării
prezentei decizii, sunteţi reactivat.
În termen de 5 zile de la data comunicării prezentei decizii, veţi fi înscris în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi,
afişat pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, www.anaf.ro. la secţiunea Informaţii publice. Prezenta decizie
produce efecte faţă de terţi din ziua următoare datei înscrierii în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi, conform
art. 92 alin. (13) din Codul de procedură fiscală.
În situaţia în care, înaintea declarării inactivităţii fiscale, aveaţi calitatea de persoană impozabilă înregistrată în scopuri
de TVA, după reactivare veţi solicita înregistrarea în scopuri de TVA, potrivit art. 316 alin. (12) lit. a) din Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrarea în scopuri de TVA se consideră
valabilă începând cu data comunicării Deciziei de înregistrare în scopuri de TVA.
Director general
Numele şi prenumele ...............
Semnătura şi ştampila unităţii ..................
Cod 14.13.26.91
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5c: DECIZIE DE ÎNDREPTARE A ERORII MATERIALE
Nr. ..../....
DECIZIE DE ÎNDREPTARE A ERORII MATERIALE
Către: Denumirea ................................
Domiciliu fiscal: localitatea ......................, str. ........... nr. ............., bl. ......, ap. ........., et. ............, judeţul/sectorul
..............
Cod de identificare fiscală .....................
Având în vedere dispoziţiile art. 92 alin. (9) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi
completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), întrucât s-a constatat că aţi fost declarat inactiv/reactivat din eroare,
vă comunicăm anularea Deciziei de declarare în inactivitate/Deciziei de reactivare nr. .......... din data de ............. /a
poziţiei nr. ...... din Lista contribuabililor declaraţi inactivi/reactivaţi, aprobată prin Ordinul preşedintelui Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală nr. ..... din data de ....., cu efect pentru viitor şi pentru trecut.
Director general
Numele şi prenumele ....................
Cod 14.13.26.92
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5d: DECIZIE DE RESPINGERE a cererii de reactivare/îndreptare a erorii materiale
Nr. ..../....
DECIZIE DE RESPINGERE a cererii de reactivare/îndreptare a erorii materiale
Către: Denumirea ....................
Domiciliu fiscal: localitatea .................., str. ............. nr. ................, bl. ........, ap. ........, et. ......., judeţul/sectorul
.................
Cod de identificare fiscală .....................
Ca urmare a Cererii de reactivare/îndreptare a erorii materiale nr. ................... din data de .......... şi având în vedere
dispoziţiile art. 92 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare
(Codul de procedură fiscală), precum şi prevederile Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
nr. 3.846/2015 pentru aprobarea procedurilor de aplicare a art. 92 din Codul de procedură fiscală, precum şi pentru
aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare, prin prezenta decizie vă comunicăm că cererea dumneavoastră a fost
respinsă.
Motivaţia respingerii cererii de reactivare/îndreptare a erorii materiale
.................................................
................................................
Director general
Semnătura şi ştampila unităţii ......................
Cod 14.13.26.93
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5e: NOTIFICARE privind îndeplinirea condiţiilor pentru declararea ca inactiv, potrivit prevederilor art. 92
alin. (1) lit. a) şi lit. f)/g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările
ulterioare
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ............ Fax:
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ................
Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii ................
Administraţia Sectorului .... a Finanţelor Publice
Unitatea fiscală .................
Nr. ..../.....
NOTIFICARE privind îndeplinirea condiţiilor pentru declararea ca inactiv, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) şi lit.
f)/g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare
În conformitate cu prevederile art. 92 alin. (1) lit. a) şi lit. f)/g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), vă comunicăm că sunteţi inclus în lista
contribuabililor care îndeplinesc condiţiile pentru a fi declaraţi inactivi.
|_| Pentru a nu fi declarat inactiv, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, aveţi obligaţia
îndeplinirii tuturor obligaţiilor declarative înscrise în vectorul fiscal, în termen de 15 zile de la data primirii prezentei
notificări.
|_| Pentru a nu fi declarat inactiv, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. f)/g) din Codul de procedură fiscală, aveţi
obligaţia clarificării situaţiei în care vă aflaţi, în termen de 30 de zile de la data primirii prezentei notificări.
De asemenea, vă comunicăm că, potrivit art. 4 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2015 privind cazierul fiscal,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 327/2015, inactivitatea fiscală se înscrie atât în cazierul fiscal al contribuabilului
declarat inactiv, cât şi al reprezentanţilor legali sau reprezentanţilor desemnaţi ai acestuia.
Pentru informaţii suplimentare în legătură cu această notificare, persoana care poate fi contactată este dna/dl. ........, la
sediul nostru sau la numărul de telefon ...................., între orele ..................
În speranţa că veţi da curs solicitării noastre, vă mulţumim.
Conducătorul unităţii fiscale/Şef administraţie adjunct colectare/Director general adjunct
Semnătura şi ştampila unităţii ...................
Cod 14.13.07.99/1
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5f: NOTIFICARE privind neconcordanţe între documentele furnizate şi evidenţa fiscală
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ............ Fax:
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ................
Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii ................
Administraţia Sectorului .... a Finanţelor Publice
Unitatea fiscală .................
Nr. ..../.....
NOTIFICARE privind neconcordanţe între documentele furnizate şi evidenţa fiscală
Către: Denumirea .......................
Domiciliu fiscal: localitatea ............. str. ... nr. ..........., bl. ......, ap. ........, et. ........, judeţul/sectorul ..................
Cod de identificare fiscală .................
Din analiza cererii dumneavoastră de eliminare din Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi, ca urmare a unei erori, a
rezultat că există neconcordanţe între datele furnizate de dumneavoastră în cerere şi evidenţele fiscale, privind depunerea
formularelor:
|_| 100 "Declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat
|_| 112 "Declaraţie privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a
persoanelor asigurate
|_| 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit
|_| 300 "Decont de taxă pe valoarea adăugată
|_| 301 "Decont special de taxă pe valoarea adăugată
|_| 390 VIES "Declaraţie recapitulativă privind livrările/achiziţiile/prestările intracomunitare de bunuri
|_| 394 "Declaraţie informativă privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional", precum şi/sau
plata următoarelor obligaţii fiscale:
........................
.......................
.......................
Vă rugăm ca, în termen de 15 zile de la data primirii prezentei notificări, să vă prezentaţi la sediul nostru, în vederea
clarificării acestei situaţii.
Pentru informaţii suplimentare în legătură cu această notificare, persoana care poate fi contactată este dna/dl. ..........., la
sediul nostru sau la numărul de telefon ..................., între orele .....................
În cazul în care nu veţi da curs solicitării în termenul menţionat mai sus, cererea dumneavoastră va fi respinsă.
Conducătorul unităţii fiscale/Şef administraţie adjunct colectare/Director general adjunct
Numele şi prenumele ...................
Semnătura şi ştampila unităţii .................
Cod 14.13.07.99/2
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5g: AVIZ privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de
procedură fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru organele de inspecţie fiscală
Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili/ Fax:
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice....... E-mail:
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ..............
Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - DGRFP Bucureşti
Administraţia Sectorului ..... a Finanţelor Publice
Nr. ..../....
AVIZ privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de procedură
fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru organele de inspecţie fiscală
Având în vedere dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. b) sau c)/art. 92 alin. (5)/art. 92 alin. (9) din Legea nr. 207/2015 privind
Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, vă înaintăm propunerea de:
a)declarare a inactivităţii fiscale;
b)aprobare/respingere a solicitării de reactivare;
c)aprobare/respingere a solicitării de îndreptare a erorii materiale a contribuabilului:
Denumirea .....................
Domiciliu fiscal: localitatea ................, str. .............. nr. ..........., bl. ..........., ap. ........., et. ........, judeţul/sectorul
...................
Cod de identificare fiscală ......................
Motivaţia propunerii
.........................
........................
.........................
Conducătorul organului de inspecţie fiscală
Cod 14.13.26.99/a
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5h: AVIZ privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de
procedură fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru Direcţia generală antifraudă fiscală
Sigla MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE Adresa:
D.G.A.F. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Tel.:
Direcţia generală antifraudă fiscală Fax:
Nr. ..../.... E-mail:
AVIZ privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de procedură
fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru Direcţia generală antifraudă fiscală
Având în vedere dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. b)/art. 92 alin. (1) lit. c)/art. 92 alin. (5)/art. 92 alin. (9) din Legea nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, vă înaintăm propunerea de:
a)declarare a inactivităţii fiscale;
b)aprobare/respingere a solicitării de reactivare;
c)aprobare/respingere a solicitării de îndreptare a erorii materiale a contribuabilului:
Denumirea ...................
Domiciliu fiscal: localitatea ..............., str. ........... nr. .............., bl. ........., ap. .........., et. ............., judeţul/sectorul
..............
Cod de identificare fiscală .................
Motivaţia propunerii
........................
........................
........................
Inspector general antifraudă
Semnătura şi ştampila unităţii ...................
Cod 14.13.07.99/d.i.
www.anaf.ro
ANEXA nr. 5i: ÎNŞTIINŢARE privind constatarea situaţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură
fiscală, de către organele de inspecţie fiscală
Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili/ Fax:
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ............ E-mail:
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ...................
Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - DGRFP
Bucureşti
Administraţia Sectorului ..... a Finanţelor Publice
Nr. ..../.....
ÎNŞTIINŢARE privind constatarea situaţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură fiscală, de către
organele de inspecţie fiscală
Având în vedere dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu
modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), vă înştiinţăm că respectivul contribuabil se află în una
dintre următoarele situaţii:
a)inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerţului;
b)durata de funcţionare a societăţii este expirată;
c)societatea nu mai are organe statutare;
d)durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.
Denumirea ....................
Domiciliul fiscal: localitatea .................., str. ........... nr. ........, bl. ........, ap. ........, et. .........., judeţul/sectorul ..................
Codul de identificare fiscală ..................
Faţă de cele de mai sus, vă rugăm să luaţi măsurile necesare în vederea aplicării prevederilor art. 92 din Codul de
Conducătorul organului de inspecţie fiscală
Numele şi prenumele ..........................
Semnătura şi ştampila unităţii ................
Cod 14.13.07.05
www.anaf.ro
ANEXA nr. 6: Caracteristicile de tipărire, modul de difuzare, de utilizare şi de păstrare a formularelor
I. _
(1) Decizie de declarare în inactivitate
1. Denumire: Decizie de declarare în inactivitate
2. Cod: 14.13.26.90
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
- într-o singură culoare;
- se utilizează echipament informatic pentru editare.
5. U.M.: o filă
6. Se difuzează gratuit.
7. Se utilizează pentru declararea stării de inactivitate a contribuabililor.
8. Se întocmeşte în două exemplare de către organul fiscal competent.
9. Circulă:
- originalul la contribuabil;
- copia la organul fiscal.
10. Se păstrează la dosarul fiscal al contribuabilului.
(2) Decizie de reactivare
1. Denumire: Decizie de reactivare
2. Cod: 14.13.26.91
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează pentru reactivarea contribuabililor declaraţi inactivi.
9. Circulă:
(3) Decizie de îndreptare a erorii materiale
1. Denumire: Decizie de îndreptare a erorii materiale
2. Cod: 14.13.26.92
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează pentru anularea deciziei de declarare în inactivitate/reactivare.
8. Se întocmeşte în două exemplare de către organul fiscal competent
9. Circulă:
(4) Decizie de respingere a cererii de reactivare/îndreptare a erorii materiale
1. Denumire: Decizie de respingere a cererii de reactivare/îndreptare a erorii materiale
2. Cod: 14.13.26.93
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează pentru respingerea cererii de reactivare şi a cererii de îndreptare a erorii materiale.
9. Circulă:
(5) Notificare privind îndeplinirea condiţiilor pentru declararea ca inactiv, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) şi lit.
f)/g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare
1. Denumire: Notificare privind îndeplinirea condiţiilor pentru declararea ca inactiv, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1)
lit. a) şi lit. f)/g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare
2. Cod: 14.13.07.99/1
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează pentru notificarea contribuabililor care îndeplinesc condiţiile pentru a fi declaraţi inactivi.
8. Se întocmeşte în: două exemplare de către organul fiscal competent.
9. Circulă:
(6) Notificare privind neconcordanţe între documentele furnizate şi evidenţa fiscală
1. Denumire: Notificare privind neconcordanţe între documentele furnizate şi evidenţa fiscală
2. Cod: 14.13.07.99/2
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează pentru notificarea contribuabililor care solicită reactivarea/ştergerea din evidenţa contribuabililor inactivi
ca urmare a unei erori.
9. Circulă:
(7) Aviz privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de procedură
fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru organele de inspecţie fiscală
1. Denumire: Aviz privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de
procedură fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru organele de inspecţie fiscală
2. Cod: 14.13.26.99/a
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează în vederea declarării în inactivitate/reactivării contribuabililor, precum şi în vederea îndreptării erorii
materiale;
8. Se întocmeşte în două exemplare de către organul de inspecţie fiscală competent.
9. Circulă:
- originalul la organul fiscal competent care întocmeşte decizia de declarare în inactivitate;
- copia la organul de inspecţie fiscală.
(8) Aviz privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de procedură
fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru Direcţia generali antifraudă fiscală
1. Denumire: Aviz privind propunerea de declarare în inactivitate potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) sau c) din Codul de
procedură fiscală/de reactivare/de îndreptare a erorii materiale, pentru Direcţia generală antifraudă fiscală
2. Cod: 14.13.07.99/d.i.
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează în vederea declarării în inactivitate/reactivării contribuabililor, precum şi în vederea îndreptării erorii
materiale.
8. Se întocmeşte în două exemplare de către Direcţia generală antifraudă fiscală
9. Circulă:
- originalul la organul fiscal competent care întocmeşte decizia de declarare în inactivitate;
- copia la Direcţia generală antifraudă fiscală.
(9) Înştiinţare privind constatarea situaţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură fiscală, de către
organele de inspecţie fiscală
1. Denumire: Înştiinţare privind constatarea situaţiilor prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. d)-g) din Codul de procedură
fiscală, de către organele de inspecţie fiscală
2. Cod: 14.13.07.05
3. Format: A4/t1
4. Se tipăreşte:
5. U.M.: o filă
7. Se utilizează de către organul de inspecţie fiscală pentru înştiinţarea organului fiscal cu atribuţii în domeniul gestionării
registrului contribuabililor.
8. Se întocmeşte în două exemplare de către organul de inspecţie fiscală competent.
9. Circulă:
- originalul la organul fiscal cu atribuţii în domeniul gestionării registrului contribuabililor;
- copia la organul de inspecţie fiscală.
10. Se păstrează:
- exemplarul 1 la organul fiscal cu atribuţii în domeniul gestionării registrului contribuabililor;
- exemplarul 2 la procesul-verbal.
II. NOTĂ:
În spaţiul în care este menţionată sigla Direcţiei generale regionale a finanţelor publice/Direcţiei generale de administrare
a marilor contribuabili/Direcţiei generale antifraudă fiscală se va insera, la editarea fiecărui formular, sigla Direcţiei
generale regionale a finanţelor publice care coordonează organul fiscal competent/Direcţiei generale de administrare a
marilor contribuabili/Direcţiei generale antifraudă fiscală, după caz, aprobată prin Ordinul preşedintelui Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3.504/2013 privind aprobarea modelului şi caracteristicilor siglelor utilizate la
nivelul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările ulterioare.
ANEXA nr. 7: Organizarea Registrului contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi
1. Se organizează evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi/reactivaţi în cadrul Registrului contribuabililor
inactivi/reactivaţi, cu următoarea structură:
a) datele de identificare a contribuabilului:
- denumirea contribuabilului;
- codul de identificare fiscală;
- domiciliul fiscal;
b) situaţia curentă a contribuabilului, care cuprinde, după caz, informaţii referitoare la:
(1) b1) date privind declararea inactivităţii fiscale:
- data declarării ca inactiv (zz/ll/aa), şi anume data comunicării Deciziei de declarare în inactivitate contribuabilului;
- numărul şi data Deciziei de declarare în inactivitate;
- organul fiscal care a emis Decizia de declarare în inactivitate;
- data înscrierii inactivităţii fiscale în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi;
- data anulării codului de înregistrare în scopuri de TVA (zz/ll/aa);
(2) b2) date privind reactivarea:
- data reactivării ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de reactivare (zz/ll/aa), şi anume data comunicării Deciziei de
reactivare;
- numărul şi data Deciziei de reactivare;
- data înscrierii Deciziei de reactivare în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi;
- organul fiscal care a emis Decizia de reactivare;
- data reînregistrării în scopuri de TVA;
(3) b3) date privind încetarea activităţii/radierea contribuabilului:
- data încetării activităţii/radierii;
c) situaţia anterioară a contribuabilului (istoricul), care cuprinde, după caz:
- perioadele anterioare de inactivitate [de la (zz/ll/aa) până la (zz/ll/aa)].
Pentru fiecare perioadă de inactivitate se vor menţiona data anulării codului de TVA, data reînregistrării în scopuri de
TVA şi decizia prin care a fost declarat inactiv sau a fost reactivat, după caz;
- data radierii.
2. _
2.1. Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi se actualizează în termen de 5 zile de la data comunicării fiecărei decizii
de declarare în inactivitate, reactivare sau a deciziei de îndreptare a erorii materiale.
2.2. Erorile de operare în Registrul contribuabililor declaraţi inactivi/reactivaţi se corectează de către Direcţia generală de
tehnologia informaţiei, în baza unui referat motivat, avizat de către conducătorul compartimentului de specialitate şi
aprobat de către conducătorul organului fiscal.
3. Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi se actualizează cu contribuabilii radiaţi, înscriind pentru fiecare
contribuabil data radierii/încetării activităţii. Contribuabilii radiaţi se menţin în evidenţa contribuabililor declaraţi
inactivi 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care au fost radiaţi.
4. Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi se afişează pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,
www.anaf.ro, la secţiunea Informaţii publice.
(11)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), contribuabilul/plătitorul pentru care s-a deschis procedura insolvenţei în
formă simplificată, contribuabilul/plătitorul care a intrat în faliment sau contribuabilul/plătitorul pentru care s-a
pronunţat ori a fost adoptată o hotărâre de dizolvare este declarat inactiv doar dacă se află în situaţia prevăzută la alin. (1)
lit. a).
(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), declararea în inactivitate nu se poate face înainte de împlinirea termenului de 15 zile
prevăzut la art. 107 alin. (1).
(3)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. f) şi g), declararea în inactivitate se va face după împlinirea termenului de 30 de zile
de la comunicarea către contribuabil/plătitor a unei notificări referitoare la situaţiile respective.
(4)Declararea ca inactiv a contribuabilului/plătitorului, precum şi reactivarea acestuia se efectuează de către organul
fiscal central, prin decizie, emisă conform competenţelor şi procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., care
se comunică contribuabilului/plătitorului.
(5)Contribuabilul/Plătitorul declarat inactiv se reactivează dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
a)îşi îndeplineşte toate obligaţiile declarative prevăzute de lege;
b)nu înregistrează obligaţii fiscale restante;
c)organul fiscal central constată că funcţionează la domiciliul fiscal declarat.
(5)Contribuabilul/Plătitorul declarat inactiv conform alin. (1) lit. a), d)-g) se reactivează dacă sunt îndeplinite,
cumulativ, următoarele condiţii:
a)îşi îndeplineşte toate obligaţiile declarative prevăzute de lege;
b)nu înregistrează obligaţii fiscale restante.
(la data 06-Dec-2016 Art. 92, alin. (5) din titlul IV modificat de Art. II, punctul 2. din Ordonanta urgenta 84/2016 )
(51)Contribuabilul/Plătitorul declarat inactiv conform alin. (1) lit. b) şi c) se reactivează dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
condiţiile prevăzute la alin. (5) şi dacă organul fiscal central care a propus reactivarea constată că acesta funcţionează la
domiciliul fiscal declarat.
(la data 06-Dec-2016 Art. 92, alin. (5) din titlul IV completat de Art. II, punctul 3. din Ordonanta urgenta 84/2016 )
(6)În cazul contribuabilului/plătitorului prevăzut la alin. (1) lit. d)-g), în vederea reactivării, pe lângă condiţiile prevăzute
la alin. (5), trebuie să nu se mai afle în situaţia pentru care a fost declarat inactiv, conform menţiunilor înscrise în
registrele în care a fost înregistrat.
(6)În cazul contribuabilului/plătitorului prevăzut la alin. (1) lit. d)-g), în vederea reactivării, pe lângă condiţiile prevăzute
la alin. (5), trebuie să nu se mai afle în situaţia pentru care a fost declarat inactiv, conform menţiunilor înscrise în
registrele în care a fost înregistrat, precum în nicio altă situaţie din cele prevăzute la alin. (1) lit. d)-g).
(7)Condiţia prevăzută la alin. (5) lit. a) se consideră îndeplinită şi în cazul în care obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin
decizie, de către organul fiscal central.
(8)Prin excepţie de la prevederile alin. (5), contribuabilul/plătitorul pentru care s-a deschis procedura insolvenţei în
formă simplificată, contribuabilul/plătitorul care a intrat în faliment sau contribuabilul/plătitorul pentru care s-a
pronunţat ori a fost adoptată o hotărâre de dizolvare se reactivează de organul fiscal central, la cererea acestora, după
îndeplinirea obligaţiilor declarative.
(8)Prin excepţie de la prevederile alin. (5), (51) şi (6), contribuabilul/plătitorul pentru care s-a deschis procedura
insolvenţei în formă simplificată, contribuabilul/plătitorul care a intrat în faliment sau contribuabilul/plătitorul pentru
care s-a pronunţat ori a fost adoptată o hotărâre de dizolvare se reactivează de organul fiscal central, la cererea acestora,
după îndeplinirea obligaţiilor declarative.
(9)Ori de câte ori se constată că un contribuabil/plătitor a fost declarat inactiv din eroare, organul fiscal central emitent
anulează decizia de declarare a contribuabilului/plătitorului ca inactiv, cu efect pentru viitor şi pentru trecut.
(10)A.N.A.F. organizează evidenţa contribuabililor/plătitorilor declaraţi inactivi/reactivaţi în cadrul Registrului
contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi, care conţine:
a)datele de identificare a contribuabilului/plătitorului;
b)data declarării ca inactiv a contribuabilului/plătitorului;
c)data reactivării;
d)denumirea organului fiscal central care a emis decizia de declarare în inactivitate/reactivare;
e)alte menţiuni.
(11)Registrul contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi este public şi se afişează pe site-ul A.N.A.F.
(12)Înscrierea în registrul prevăzut la alin. (11) se face de către organul fiscal central emitent, după comunicarea deciziei
de declarare în inactivitate/reactivare, în termen de cel mult 5 zile de la data comunicării.
(13)Decizia de declarare în inactivitate/reactivare produce efecte faţă de terţi din ziua următoare datei înscrierii în
registrul prevăzut la alin. (10).
Art. 781: Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi

(1) Contribuabilii persoane juridice sau orice entităţi fără personalitate juridică se declară inactivi şi acestora le sunt
aplicabile prevederile art. 11 alin. (11) şi (12) din Codul fiscal dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a) nu îşi îndeplinesc, pe parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligaţie declarativă prevăzută de lege;
b)se sustrag de la efectuarea inspecţiei fiscale prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal care nu permit
organului fiscal identificarea acestuia;
c) organele fiscale au constatat că nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat, potrivit procedurii stabilite prin ordin al
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
(2) Declararea contribuabililor inactivi, precum şi reactivarea acestora se fac de către organul fiscal, prin decizie, emisă
conform competenţelor şi procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care
se comunică contribuabilului.
(3) Contribuabilii declaraţi inactivi se reactivează dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
a) îşi îndeplinesc toate obligaţiile declarative prevăzute de lege;
b) îşi îndeplinesc toate obligaţiile de plată;
b) nu înregistrează obligaţii fiscale restante;
c) organele fiscale au constatat că funcţionează la domiciliul fiscal declarat.
(4) Condiţia prevăzută la alin. (3) lit. a) se consideră îndeplinită şi în cazul în care obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin
decizie, de către organele fiscale.
(5) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), contribuabilii pentru care s-a deschis procedura insolvenţei în formă
simplificată, contribuabilii care au intrat în faliment sau contribuabilii pentru care s-a pronunţat ori a fost adoptată o
hotărâre de dizolvare se reactivează de organul fiscal, la cererea acestora, după îndeplinirea obligaţiilor declarative.
(6) Ori de câte ori se constată că un contribuabil a fost declarat inactiv din eroare, organul fiscal emitent anulează decizia
de declarare a contribuabilului ca inactiv, cu efect pentru viitor şi pentru trecut.
(7) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală organizează evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi/reactivaţi în cadrul
Registrului contribuabililor inactivi/reactivaţi, care conţine:
a) datele de identificare a contribuabilului;
b) data declarării ca inactiv a contribuabilului;
c) data reactivării;
d) denumirea organului fiscal care a emis decizia de declarare în inactivitate/reactivare;
e) alte menţiuni.
(8) Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi este public şi se afişează pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală.
(9) Înscrierea în registrul prevăzut la alin. (8) se face de către organul fiscal emitent, după comunicarea deciziei de
declarare în inactivitate/reactivare, în termen de cel mult 5 zile de la data comunicării.
(10) Decizia de declarare în inactivitate/reactivare produce efecte faţă de terţi din ziua următoare datei înscrierii în
registrul prevăzut la alin. (8).
1.
Aspecte generale. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală organizează evidenţa contribuabililor declaraţi
inactivi/reactivaţi în cadrul Registrului contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi, care conţine datele de identificare
a contribuabilului/plătitorului, data declarării ca inactiv a acestuia şi, eventual, data reactivării, denumirea organului
fiscal care a emis decizia de declarare în inactivitate/reactivare, precum şi alte menţiuni. Registrul
contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivaţi, spre deosebire de registrul contribuabililor/plătitorilor, este public şi se
afişează pe site-ul www.anaf.ro.
2.
Declararea contribuabililor/plătitorilor ca inactivi şi reactivarea acestora. Conform prevederilor legale în discuţie,
declararea contribuabililor/plătitorilor ca inactivi, precum şi reactivarea acestora se fac de către organul fiscal, prin
decizie, emisă conform competenţelor şi procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, decizie care se comunică contribuabilului.... citeste mai departe (1-4)
– OPANAF nr. 3.846/2015 pentru aprobarea procedurilor de aplicare a art. 92 din Codul de procedură fiscală precum şi
pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare (M. Of. nr. 14 din 8 ianuarie 2016).
Procedura de reactivare a contribuabililor (platitorilor) declarati inactivi (Wolters Kluwer)
În cazul îndeplinirii condiţiilor de reactivare, contribuabilii (plătitorii) pot solicita reactivarea. Prezenta procedură se
aplică în mod corespunzător şi în cazul reactivării contribuabililor pentru care s-a deschis procedura insolvenţei în formă
simplificată, a contribuabililor care au intrat în faliment sau a contribuabililor pentru care s-a pronunţat ori a fost
adoptată o hotărâre de dizolvare, după îndeplinirea obligaţiilor declarative, la cererea acestora.
Procedura privind declararea ca inactivi a contribuabililor/platitorilor care nu mai au organe statutare sau au sediul
social expirat (Wolters Kluwer)
Contribuabilul/Plătitorul persoană juridică sau orice entitate fără personalitate juridică este declarat inactiv şi îi sunt
aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivităţii dacă se află în situaţia în care societatea nu mai are
organe statutare sau/şi durata deţinerii spaţiului cu destinaţia de sediu social este expirată.
Declararea în inactivitate se va face după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea către contribuabil/plătitor
a unei notificări referitoare la situaţiile respective.
Declararea ca inactiv a contribuabilului/plătitorului, precum şi reactivarea acestuia se efectuează de către organul fiscal
central, prin decizie, emisă conform competenţelor şi procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., care se
comunică contribuabilului/plătitorului.
Procedura privind declararea ca inactivi a contribuabililor/platitorilor care nu isi indeplinesc nicio obligatie declarativa
pe parcursul unui semestru (Wolters Kluwer)
În evidenţa contribuabililor declaraţi inactivi, potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală,
TITLUL V: Stabilirea creanţelor fiscale
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 93: Sfera şi actele de stabilire a creanţelor fiscale
(1)Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de
impozitare şi a creanţelor fiscale.
(2)Creanţele fiscale se stabilesc astfel:
a)prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2);
b)prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care creanţele fiscale sunt scutite la plată conform reglementărilor
legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată.
(la data 01-Jan-2016 Art. 93, alin. (3) din titlul V, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3699/2015 )
1.
Consideraţii generice. Titlul V al noului Cod de procedură fiscală reia, în mare parte, dispoziţiile Titlului VI din vechiul
Cod, intitulat „Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat”. La
nivel general, cele două denumiri par a avea aceeaşi semnificaţie lato sensu, însă, la o analiză atentă, poate fi observat
faptul că prin folosirea sintagmei simple „creanţe fiscale” legiuitorul a urmărit, probabil, lărgirea sferei de cuprindere a
textului de lege, eliminând, în fapt, limitarea acestuia la obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat. Pe de altă
parte însă, dacă într-adevăr aceasta ar fi fost dorinţa, era imperioasă şi reconsiderarea noţiunii de „creanţă fiscală” din
cuprinsul art. 1 pct. 10 NCPF, care, în continuare, vorbeşte despre sume datorate bugetului general consolidat.
Mai mult, art. 93 alin. (1) NCPF, spre deosebire de vechea reglementare, mai menţionează faptul că acţiunea de stabilire a
creanţelor fiscale are o triplă semnificaţie: determinarea materiei impozabile, calcularea bazei de impozitare şi calcularea
creanţelor fiscale.... citeste mai departe (1-2)
1.
Stabilirea creanţelor fiscale (impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat) se mai numeşte
şi „asietă” sau „aşezarea impunerii”.
2.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit că în cauzele penale
având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă,
dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia
fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de
– OPANAF nr. 962/2016 pentru aprobarea Procedurii privind stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă (M. Of. nr. 233 din 30 martie 2016);... citeste mai departe (1-
2)
Art. 94: Stabilirea creanţelor fiscale sub rezerva verificării ulterioare
(1)Cuantumul creanţelor fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia cazului în care stabilirea a avut
loc ca urmare a unei inspecţii fiscale sau a unei verificări a situaţiei fiscale personale.
(2)Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau modificată, din iniţiativa organului fiscal
ori la solicitarea contribuabilului/plătitorului, pe baza constatărilor organului fiscal competent.
(3)Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe
fiscale sau ca urmare a inspecţiei fiscale ori a verificării situaţiei fiscale personale
(4)În situaţia în care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţiile de impunere în condiţiile art. 105 alin. (6), se
redeschide rezerva verificării ulterioare astfel:
a)pentru elementele bazei de impozitare ce fac obiectul corecţiei, în cazul în care rezerva verificării ulterioare s-a anulat
ca urmare a inspecţiei fiscale ori a verificării situaţiei fiscale personale;
b)pentru toate elementele bazei de impozitare, în cazul în care rezerva verificării ulterioare s-a anulat ca urmare a
împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
Art. 67: Stabilirea prin estimare a bazei de impunere

(1) Organul fiscal stabileşte baza de impunere şi obligaţia fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de
impunere, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia
fiscală corectă.
(2) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situaţii cum ar fi: a) în situaţia prevăzută la art. 83 alin.
(4); b) în situaţiile în care organele de inspecţie fiscală constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale
sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în
care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală.
(3) În situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să stabilească prin estimare bazele de impunere,
acestea identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale.
(4) În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele fiscale pot folosi metode de stabilire prin estimare a
bazelor de impunere, aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. (41) În situaţia în
care contribuabilii prevăzuţi la art. 29621 alin. (1) lit. a)-e) din Codul fiscal nu depun declaraţia privind venitul asigurat la
sistemul public de pensii, organul fiscal stabileşte prin estimare baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale la
nivelul minim prevăzut la art. 29622 alin. (1) din Codul fiscal . Dispoziţiile art. 83 alin. (4) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(5) Cuantumul obligaţiilor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva
verificării ulterioare, cu excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale.
compara cu Art. 90 din titlul VI, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 90: Stabilirea obligaţiilor fiscale sub rezerva verificării ulterioare

(1) Cuantumul obligaţiilor fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare.
(2) Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau modificată, din iniţiativa organului fiscal
sau la solicitarea contribuabilului, pe baza constatărilor organului fiscal competent.
(3) Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripţie sau ca urmare a inspecţiei
fiscale efectuate în cadrul termenului de prescripţie.
(4) În situaţia în care contribuabilul corectează declaraţiile fiscale în condiţiile art. 84 alin. (4), se redeschide rezerva
verificării ulterioare.
1.
Consideraţii generice. Art. 94 NCPF urmăreşte, în genere, vechea reglementare a art. 90 şi menţine principiul conform
căruia creanţele stabilite prin declaraţie fiscală şi/sau decizie de impunere pot face obiectul unei verificări ulterioare
momentului stabilirii.
Din punct de vedere temporal, perioada în care această verificare poate fi realizată coincide cu termenul de prescripţie a
dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale400.
Pe de altă parte, acelaşi text de lege prevede şi faptul că rezerva verificării ulterioare va fi anulată ca urmare a inspecţiei
fiscale ori a verificării situaţiei personale. Cu toate că textul de lege de mai sus nu face nicio referire în acest sens,
apreciem că nu este necesar ca inspecţia fiscală ori verificarea situaţiei fiscale personale să vizeze cu exactitate creanţa
fiscală anume stabilită, ci este suficient ca o atare activitate de control să vizeze perioada de referinţă şi tipul de
contribuţie (lato sensu) pentru „faptul generator” ce a dat naştere creanţei fiscale.... citeste mai departe (1-2)
1.
Verificarea ulterioară menţionată la art. 94 se realizează prin intermediul controlului fiscal (inspecţia fiscală).
2.
Prescripţia la care face referire acest articol este prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale (vezi Capitolul II mai
jos).
CAPITOLUL II: Dispoziţii privind decizia de impunere
Art. 95: Decizia de impunere
(la data 01-Jan-2016 Art. 95 din titlul V, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3771/2015 )
(1)Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent.
(2)Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta stabileşte sau modifică baza de impozitare ca urmare a
unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile
legii.
(3)Decizia de impunere se emite, dacă este necesar, şi în cazul în care nu s-a emis decizie referitoare la baza de impozitare
potrivit art. 99.
(4)Declaraţia de impunere întocmită potrivit art. 102 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei
verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia.
(5)În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia de impunere este asimilată unei
decizii referitoare la baza de impozitare.
(6)Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi înştiinţări de plată, de la data
comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc sume de plată.

(1) Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori
acesta modifică baza de impunere, ca urmare a unor constatări prealabile ale organului fiscal sau în baza unei inspecţii
fiscale.
(2) Pentru creanţele administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor se pot stabili şi alte competenţe pentru emiterea deciziilor de impunere
ca urmare a inspecţiei fiscale.
(3) Decizia de impunere se emite, dacă este necesar, şi în cazul în care nu s-a emis decizie referitoare la baza de impunere
potrivit art. 89.
(4) Declaraţia fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări
ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia.
(5) În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia fiscală este asimilată unei decizii
referitoare la baza de impunere.
(6) Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi înştiinţări de plată, de la data
comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc sume de plată.
(7) Până la 1 iulie 2005, sumele reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general
consolidat, înscrise în deciziile de impunere, în actele administrative fiscale asimilate acestora, precum şi în declaraţiile
fiscale, vor fi rotunjite la 1.000 lei prin reducere când suma ce urmează a fi rotunjită este sub 500 lei şi prin majorare când
aceasta este peste 500 lei1).
1.
Consideraţii generale. Art. 95 NCPF corespunde, în mare parte, dispoziţiilor art. 87 VCPF şi reglementează, în esenţă,
noţiunile generale referitoare la decizia de impunere.
O primă chestiune, dar de o importanţă deosebită, este reluarea prevederii (de această dată într-un alineat separat)
referitoare la faptul că deciziile de impunere pot fi emise doar de organele fiscale competente. În detaliu, apreciem că
trimiterea făcută de legislaţie este deosebit de clară în sensul în care emiterea deciziilor de impunere este atributul
exclusiv al organelor fiscale şi acoperă atât competenţa materială, cât şi competenţa teritorială a organelor fiscale, aşa
cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile Capitolelor I-III din Titlul III al noului Cod de procedură fiscală403.
Pe de altă parte, considerăm că organul fiscal emitent trebuie să aibă şi o competenţă funcţională specifică pentru a emite
o decizie de impunere. În acest sens, menţionăm, spre exemplu, o situaţie deosebit de recentă404 în care o casă judeţeană
de asigurări de sănătate a emis, cu privire la un contribuabil, o decizie de impunere, în condiţiile în care legea de
funcţionare405 a acestei instituţii nu îi permitea emiterea de decizii de impunere, ci doar de titluri executorii406.... citeste
mai departe (1-4)
1.
Competenţa de administrare a creanţelor fiscale ale contribuabililor este cea stabilită potrivit art. 29 şi urm. Cod
2.
Înştiinţarea de plată este un act premergător executării silite. Organul fiscal nu va mai transmite o înştiinţare de plată, ci
va începe executarea silită prin transmiterea somaţiei, în cazul sumelor înscrise în declaraţii fiscale şi neachitate în
termenul legal.
– Dec. CCR 1368/2010 (publicată în M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2011).
Art. 96: Renunţarea la stabilirea creanţei fiscale
(1)Organul fiscal renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere ori de câte ori constată încetarea
persoanei juridice sau decesul persoanei fizice şi nu există succesori.
(2)Organul fiscal central renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere în situaţia în care creanţa
fiscală principală este mai mică de 20 de lei. În situaţia în care decizia are ca obiect mai multe tipuri de creanţe fiscale
principale, plafonul se aplică totalului acestor creanţe.
(3)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili
plafonul creanţelor fiscale la care pot renunţa, care nu poate depăşi limita maximă prevăzută la alin. (2).
1.
Renunţarea pentru motive ce ţin de persoana contribuabilului/plătitorului. În ceea ce priveşte renunţarea la stabilirea
creanţei fiscale, acest text de lege, necesar pentru a evita proceduri şi corespondenţe inutile, a fost pentru prima dată
introdus în Codul de procedură fiscală, cu aplicabilitate de la data de 1 ianuarie 2016.
Salutăm această decizie a legiuitorului, mai ales în ceea ce priveşte prima ipoteză detaliată, şi anume aceea în care se
constată încetarea persoanei juridice, respectiv decesul unei persoane fizice şi lipsa succesorilor acestora.
Aşadar, cu privire la situaţia persoanei juridice, conform dispoziţiilor art. 244 C.civ., „persoana juridică încetează, după
caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori
printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege”. Dintre aceste modalităţi de încetare prevăzute de legislaţia
civilă, situaţia lipsei succesorilor nu se regăseşte în cazul fuziunii, divizării totale sau transformării, întrucât, în fiecare
dintre situaţiile sus-menţionate, noua entitate sau noile entităţi devin în totalitate sau parţial succesoare ale drepturilor şi
obligaţiilor celei vechi409.... citeste mai departe (1-2)
Art. 97: Forma şi conţinutul deciziei de impunere
Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi tipul creanţei fiscale, baza de
impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă.
Art. 87: Forma şi conţinutul deciziei de impunere

Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe
lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului
general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.
1.
Consideraţii generice. Art. 97 NCPF menţionează, în esenţă, faptul că decizia de impunere trebuie să conţină, punctual,
următoarele:
– denumirea organului fiscal emitent;
– numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal;
– data la care a fost emisă decizia şi data de la care îşi produce efectele;
– datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite
de contribuabil/plătitor;
– obiectul actului administrativ fiscal;
– motivele de fapt;
– temeiul de drept;
– menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului;
– tipul creanţei fiscale;
– baza de impozitare;
– cuantumul creanţei fiscale;
– posibilitatea de a contesta termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;... citeste
mai departe (1-2)
1.
Decizia de impunere privind obligaţiile de plată suplimentare stabilite de inspecţia fiscală este întocmită pe baza
raportului de inspecţie fiscală. Este important de menţionat că se contestă decizia de impunere, însă argumentele şi
probele aduse de contribuabili se vor referi la conţinutul raportului de inspecţie (acesta din urmă stă la baza şi face parte
integrantă din decizia de impunere).
– OMFP nr. 52/2012 pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal (publicat în M. Of. nr. 72 din data de 30 ianuarie 2012; cu modificările şi completările
ulterioare);
– OPANAF nr. 3.622/2015 pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare utilizate în administrarea
impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice (M. Of. nr. 943 din data de 21 decembrie 2015;
cu modificările şi completările ulterioare).... citeste mai departe (1-1)
Art. 98: Acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere
Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale:
a)deciziile privind soluţionarea cererilor de rambursare de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind soluţionarea
cererilor de restituiri de creanţe fiscale;
(la data 24-May-2016 Art. 98, litera A. din titlul V, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1559/2016 )
b)deciziile referitoare la bazele de impozitare;
c)deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii;
d)deciziile privind nemodificarea bazei de impozitare.
Art. 88: Acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere

Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale:
a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiri de impozite, taxe, contribuţii şi
alte venituri ale bugetului general consolidat;
b) deciziile referitoare la bazele de impunere;
c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;
e) deciziile privind nemodificarea bazei de impunere.
1.
Consideraţii generale. Textul actualului art. 98 NCPF reia aproape în totalitate prevederile art. 88 VCPF, menţionând în
mod limitativ actele administrative fiscale asimilate în totalitate deciziilor de impunere şi care, prin urmare, trebuie să se
supună dispoziţiilor privind legalitatea, temeinicia, conţinutul etc. deciziei de impunere. Totodată însă, noua
reglementare tinde să lărgească sfera de cuprindere a vechii reglementări, facând trimitere la noţiunea de „creanţe
fiscale”, care include în fapt inclusiv dobânda fiscală la care un contribuabil este îndreptăţit în cazul prelevării eronate sau
nelegale a unui impozit, spre exemplu.
2.
Consideraţii particulare. Apreciem că este evident faptul că asimilarea documentelor din cuprinsul art. 98 NCPF deciziilor
de impunere, în ceea ce priveşte forma acestora, trebuie realizată în limite rezonabile, mai ales în situaţia în care se
vorbeşte despre nemodificarea sau modificarea bazelor de impozitare416 şi unde, în fapt, nu se modifică în mod direct
valoarea unei creanţe fiscale. Ce apreciem însă că merită menţionat este faptul că de multe ori modificarea bazei de
impunere este realizată ca efect al inspecţiei fiscale şi se alătură deciziei de impunere. În acest sens, dorim să subliniem
faptul că, în cazul descoperirii unor neregularităţi în timpul unui control fiscal, deciziile privind bazele de impozitare vor
trebui să facă obiectul unei contestaţii separate de cea împotriva deciziei de impunere, conform dispoziţiilor Titlului VIII
din noul Cod de procedură fiscală, iar eventualele obligaţii stabilite ca urmare a modificării bazei de impozitare vor trebui,
de asemenea, contestate pe cale separată – spre exemplu, prin contestarea unei decizii de impunere emise ca urmare a
deciziei de modificare a bazei de impozitare.... citeste mai departe (1-2)
1.
Decizia privind nemodificarea bazei de impunere este emisă de organul fiscal ca urmare a inspecţiei fiscale, atestând
faptul că baza de impozitare a fost verificată şi nu au fost identificate diferenţe privind baza de impunere şi, implicit,
diferenţa privind impozitul datorat.
Art. 99: Deciziile referitoare la bazele de impozitare
(1)Bazele de impozitare se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impozitare, în următoarele situaţii:
a)când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia cuprinde şi repartizarea venitului impozabil pe
fiecare persoană care a participat la realizarea venitului;
b)când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În acest caz, competenţa
de a stabili baza de impozitare o deţine organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
(2)Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot să-şi numească un împuternicit comun
în relaţia cu organul fiscal.
Art. 89: Deciziile referitoare la bazele de impunere

(1) Bazele de impunere se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impunere, în următoarele situaţii:
a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia va cuprinde şi repartizarea venitului impozabil pe
fiecare persoană care a participat la realizarea venitului;
b) când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În acest caz competenţa
de a stabili baza de impunere o deţine organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
(2) Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot să-şi numească un împuternicit comun
în relaţia cu organul fiscal.
1.
Consideraţii generale. La fel ca în situaţia art. 98 NCPF, şi în ceea ce priveşte art. 99 NCPF ne aflăm în fapt în faţa unei
transpuneri a vechii reglementări, cu o mică schimbare în ceea ce priveşte termenii folosiţi. În esenţă, apreciem că rolul
acestui articol este de a preciza faptul că modificările bazelor de impozitare se efectuează separat doar pentru două
ipoteze distincte şi limitativ prevăzute, în restul situaţiilor eventuala modicare sau nemodificare a bazelor de impozitare
fiind realizată printr-o decizie de impunere propriu-zisă. De asemenea, noua reglementare este în concordanţă cu cea
veche în ceea ce priveşte posibilitatea numirii unui împuternicit comun de către persoane ce realizează împreună un venit.
Apreciem că acest text de lege ar fi util să fie inclus în art. 18 NCPF, din moment ce limitele împuternicirii, obligaţiile şi
limitele obligaţiilor împuternicitului etc. se circumscriu aceluiaşi text de lege.... citeste mai departe (1-2)
1.
Deciziile referitoare la baza de impunere prevăzute de art. 99 se referă la două situaţii:
– stabilirea venitului realizat de mai multe persoane asociate (a se vedea şi art. 93 Cod fiscal);
– sursa venitului se află în altă unitate teritorial-administrativă decât cea în care se află domiciliul fiscal al
contribuabilului.
Art. 100: Decizii privind stabilirea unor creanţe bugetare
(1)Creanţele bugetare reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice ce trebuie recuperate potrivit legii se
stabilesc prin decizie, de către autorităţile competente, în măsura în care legea specială nu prevede altfel.
(2)Decizia prevăzută la alin. (1) este titlu de creanţă bugetară potrivit art. 1 pct. 38 şi poate fi contestată potrivit
prezentului cod. Contestaţia se soluţionează de către autoritatea emitentă. Dispoziţiile titlului VIII sunt aplicabile în mod
corespunzător.
1.
Consideraţii generale. Introducerea reglementării privind creanţele bugetare a fost realizată pentru prima dată în
cuprinsul noului Cod de procedură fiscală, în vechea reglementare această materie nefiind în fapt abordată. Apreciem
necesar, totodată, a sublinia faptul că introducerea acestei prevederi, alături de cea din cuprinsul art. 1 pct. 7 NCPF,
reprezintă o adevărată redefinire din punct de vedere legal a noţiunii de „creanţă bugetară”, căreia îi lipsea o definiţie
legală de la momentul adoptării Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal421.
Prin urmare, textul în discuţie trebuie înţeles în sensul în care doar prejudiciile şi/sau plăţile nelegale realizate din
fonduri publice ce trebuie returnate în mod legal bugetului general consolidat al statului, în lipsa unei prevederi speciale,
se stabilesc printr-o decizie emisă de autorităţile competente, decizie ce reprezintă un titlu de creanţă bugetară. Per a
contrario, apreciem că, în situaţia în care este vorba de sume ce trebuie returnate bugetelor locale sau pentru care organul
competent se poate pronunţa prin alt tip de acte, nu poate fi emisă o astfel de decizie reglementată de art. 100 NCPF....
CAPITOLUL III: Dispoziţii privind declaraţia fiscală
Art. 101: Obligaţia depunerii declaraţiei fiscale
(la data 08-Feb-2016 Art. 101 din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 587/2016 )
(1)Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal sau altor legi speciale, la termenele
stabilite de acestea.
(2)În cazul în care legea nu prevede termenul de depunere a declaraţiei fiscale, acest termen se stabileşte astfel:
a)prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul declaraţiilor fiscale ce se depun la organul fiscal central;
cazul declaraţiilor fiscale ce se depun la organul fiscal local.
cazul declaraţiilor fiscale ce se depun la organul fiscal local.
(la data 01-Jan-2016 Art. 101, alin. (2), litera B. din titlul V, capitolul III modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
(3)Obligaţia de a depune declaraţia fiscală se menţine şi în cazurile în care:
a)a fost efectuată plata obligaţiei fiscale;
b)obligaţia fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor legale;
c)pentru obligaţia fiscală nu rezultă, în perioada de raportare, sume
de plată, dar există obligaţia declarativă, conform legii;
d)veniturile sunt obţinute în România de contribuabili nerezidenţi şi care potrivit convenţiilor de evitare a dublei
impuneri nu sunt impozabile în România.
(4)În caz de inactivitate temporară sau în cazul obligaţiilor de declarare a unor venituri care, potrivit legii, sunt scutite la
plata impozitului pe venit, organul fiscal central poate aproba, la cererea contribuabilului/plătitorului, alte termene sau
condiţii de depunere a declaraţiilor fiscale, în funcţie de necesităţile administrării obligaţiilor fiscale. Asupra termenelor
şi condiţiilor decide organul fiscal central potrivit competenţelor aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 18-Mar-2016 Art. 101, alin. (4) din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 889/2016 )
(5)Contribuabilul/Plătitorul care are sedii secundare înregistrate fiscal ca plătitoare de salarii şi venituri asimilate
salariilor are obligaţia de a declara, în numele sediilor secundare, impozitul pe venitul din salarii datorat de acestea,
potrivit legii.
(6)În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin mai multe sedii permanente,
obligaţia de declarare prevăzută la alin. (5) se îndeplineşte prin sediul permanent desemnat potrivit prevederilor din
Codul fiscal.
compara cu Art. 81 din titlul V din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 81: Obligaţia de a depune declaraţii fiscale

(1) Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta.
(11) Declaraţiile fiscale sunt documente care se referă la:
a) impozitele, taxele şi contribuţiile datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării impozitelor şi taxelor
revine plătitorului;
b) impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vărsa
impozite şi taxe;
c) bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impozitare, dacă legea prevede declararea
acestora;
d)orice informaţii în legătură cu impozitele, taxele, contribuţiile, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede
declararea acestora.
(2) În cazul în care Codul fiscal nu prevede, Ministerul Economiei şi Finanţelor va stabili termenul de depunere a
declaraţiei fiscale.
(3) Obligaţia de a depune declaraţia fiscală se menţine şi în cazurile în care:
a) a fost efectuată plata obligaţiei fiscale;
b) obligaţia fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor legale;
d) pentru obligaţia fiscală nu rezultă, în perioada de raportare, sume de plată, dar există obligaţia declarativă, conform
legii.
(4) În caz de inactivitate temporară sau în cazul obligaţiilor de declarare a unor venituri care, potrivit legii, sunt scutite la
plata impozitului pe venit, organul fiscal competent poate aproba, la cererea contribuabilului, alte termene sau condiţii de
depunere a declaraţiilor fiscale, în funcţie de necesităţile administrării obligaţiilor fiscale. Asupra termenelor şi
condiţiilor va decide organul fiscal potrivit competenţelor aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.
1.
Comparaţie cu vechea reglementare. Dispoziţiile art. 101 NCPF au o sferă de cuprindere mai largă decât cea a vechii
reglementări (art. 18 VCPF), în sensul că primul alineat al textului în discuţie implică obligaţia depunerii de declaraţii
fiscale atât în virtutea dispoziţiilor Codului fiscal, cât şi a legislaţiei speciale, în timp ce vechea reglementare făcea
trimitere exclusivă la Codul fiscal şi menţiona expres şi limitativ chestiunile la care o astfel de declaraţie fiscală se referă.
De asemenea, noua reglementare menţionează că nu doar ministrul finanţelor publice are capacitatea de a stabili prin
ordin termenul de depunere a declaraţiilor, dacă acesta nu este stabilit prin lege, ci acordă această posibilitate şi
ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, în situaţia declaraţiilor fiscale ce se depun la organul fiscal
local.
În fine, noua reglementare adaugă celei vechi obligaţia de a depune declaraţii fiscale de către contribuabilii nerezidenţi
care obţin în România venituri neimpozabile în România şi stabileşte regula clară în situaţia nerezidenţilor ce au mai
multe sedii permanente în România, conform căreia obligaţia de declarare se îndeplineşte prin sediul permanent
desemnat.... citeste mai departe (1-2)
1.
Art. 101 se referă la declaraţiile fiscale prevăzute de Codul fiscal, cu precizarea făcută de normele din vechea reglementare
potrivit căreia acestea se referă la:
– impozitele, taxele şi contribuţiile datorate de către contribuabili, precum şi cele colectate prin stopaj la sursă;
– - bunurile şi veniturile impozabile, atunci când stabilirea impozitului se face de către organul fiscal (vezi impozitul pe
clădiri sau pe vehicule);
– orice informaţii în legătură cu impozitele, taxele şi contribuţiile sau bunurile şi veniturile impozabile (această prevedere
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012 şi ar putea avea ca efect includerea declaraţiilor informative în categoria declaraţiilor
fiscale).
2.
Declaraţia fiscală este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele
juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia. Obligaţia fiscală de a depune declaraţii subzistă şi
împrejurării că, în urma depunerii acesteia, rezultă sume de restituit (de exemplu, decont de TVA cu sume negative)....
Art. 102: Forma şi conţinutul declaraţiei fiscale
(1)Declaraţia fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de organul fiscal.
(2)În declaraţia de impunere contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru
este prevăzut de lege.
(3)Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a completa declaraţia fiscală înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă
informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de către
contribuabil/plătitor sau, după caz, reprezentantul legal ori împuternicitul acestuia.
(4)Obligaţia de semnare a declaraţiei fiscale se consideră a fi îndeplinită şi în următoarele situaţii:
a)în cazul transmiterii declaraţiei fiscale prin sistemul electronic de plăţi;
b)în cazul transmiterii declaraţiei fiscale prin sisteme electronice de transmitere la distanţă în condiţiile art. 103 alin. (1).
(5)Declaraţia fiscală trebuie însoţită de documentaţia cerută de prevederile legale.
(6)În cazul creanţelor fiscale administrate de către organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se pot stabili
tipurile de creanţe fiscale pentru care organul fiscal poate transmite contribuabilului/plătitorului formularele de
declarare a creanţelor fiscale, instrucţiunile de completare a acestora, alte informaţii utile, precum şi plicurile
preadresate. În acest caz, contravaloarea corespondenţei se suportă de către organul fiscal central.
Art. 82: Forma şi conţinutul declaraţiei fiscale

(1) Declaraţia fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de organul fiscal.
(2) În declaraţia fiscală contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de
lege.
(3) Contribuabilul are obligaţia de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile
prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de către contribuabil sau de
către împuternicit.
(4) Obligaţia de semnare a declaraţiei fiscale se consideră a fi îndeplinită şi în următoarele situaţii:
a) în cazul transmiterii declaraţiilor fiscale prin sistemul electronic de plăţi. Data depunerii declaraţiei se consideră a fi
data debitării contului plătitorului în baza acesteia;
b) în cazul transmiterii declaraţiilor fiscale prin sisteme electronice de transmitere la distanţă în condiţiile art. 83 alin. (1).
(5) Declaraţia fiscală trebuie însoţită de documentaţia cerută de prevederile legale.
(6) Pentru anumite categorii de obligaţii fiscale, stabilite prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, organul fiscal
poate transmite contribuabililor formularele de declarare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat, instrucţiunile de completare a acestora, alte informaţii utile, precum şi plicurile
preadresate. În acest caz, contravaloarea corespondenţei se suportă de către organul fiscal.
1.
Reguli generale. Art. 102 NCPF reia aproape în integralitate dispoziţiile art. 82 VCPF, noua reglementare menţionând în
mod firesc faptul că declaraţia fiscală se depune de către contribuabili şi/sau plătitor423, în condiţiile în care vechea
reglementare vorbea exclusiv de contribuabili – chestiune oarecum nefirească, din moment ce obligaţii precum plata
şi/sau reţinerea de taxe, impozite etc. existau şi înainte de 1 ianuarie 2016. De asemenea, în noua formă este prevăzut în
mod firesc faptul că semnarea declaraţiei fiscale poate fi realizată şi de către reprezentantul legal al
Totodată, textul legal în discuţie preia obligaţia aplicării principiului bunei-credinţe în relaţiile dintre
contribuabili/plătitori şi fisc, atât în ceea ce priveşte atitudinea sa, cât şi în ceea ce priveşte corectitudinea datelor
completate. În acest sens însă, dorim să precizăm faptul că încălcarea acestor reguli privitoare la completarea
declaraţiilor fiscale, indiferent dacă este realizată cu intenţie sau din eroare ori dintr-o eventuală lipsă de informaţii, este
sancţionată în fapt fără a ţine cont de circumstanţe prin aplicarea de dobânzi, penalităţi şi, în legătură directă cu
declaraţiile fiscale, penalităţi de nedeclarare424.... citeste mai departe (1-2)
1.
Formularele de declaraţii fiscale sunt codificate şi, în prezent, se completează cu ajutorul unor programe de asistenţă care
se pot descărca de pe website-ul ANAF.
2.
– OPANAF nr. 3.622/2015 pentru aprobarea modelului ş conţinutului unor formulare utilizate în administrarea
impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice (M. Of. nr. 943 din 21 decembrie 2015; cu
modificările şi completările ulterioare);
– OPANAF nr. 587/2016 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor
şi taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă (publicat în M. Of. nr. 94 din 8 februarie 2016; cu
modificările şi completările ulterioare);... citeste mai departe (1-2)
Art. 103: Depunerea declaraţiei fiscale
(1)Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau se comunică prin poştă, cu confirmare de
primire. Declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace electronice sau prin sisteme electronice de transmitere la
distanţă. În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, procedura privind transmiterea declaraţiei
fiscale prin mijloace electronice sau prin sisteme electronice de transmitere la distanţă se stabileşte prin ordin al
(1)Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau se comunică prin poştă, cu confirmare de
primire, ori prin mijloace electronice sau prin sisteme electronice de transmitere la distanţă. În cazul creanţelor fiscale
administrate de organul fiscal central, procedura privind transmiterea declaraţiei fiscale prin mijloace electronice sau
prin sisteme electronice de transmitere la distanţă, precum şi declaraţiile fiscale care se transmit obligatoriu prin
asemenea mijloace sau sisteme se stabileşte prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 06-Dec-2016 Art. 103, alin. (1) din titlul V, capitolul III modificat de Art. II, punctul 4. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
(11)Organul fiscal local în colaborare cu organul fiscal central acordă asistenţă în vederea completării şi/sau depunerii
declaraţiei unice privind impunerea veniturilor persoanelor fizice pentru contribuabilii care au domiciliul fiscal în
localitatea în care îşi are sediul organul fiscal local şi nu există o unitate teritorială a A.N.A.F. Declaraţia astfel completată
se transmite organului fiscal central competent în administrarea contribuabilului, prin mijloace electronice de
transmitere la distanţă, fie de contribuabil, fie de organul fiscal local.
(12)Procedura de acordare a asistenţei realizată de organul fiscal local în colaborare cu organul fiscal central şi de
transmitere a declaraţiei unice potrivit alin. (11) se aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al
ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
(la data 23-Mar-2018 Art. 103, alin. (1) din titlul V, capitolul III completat de Art. III din Ordonanta urgenta 18/2018 )
(la data 09-May-2018 Art. 103, alin. (1^2) din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Procedura din
2018 )
(la data 09-May-2018 Art. 103, alin. (1^2) din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Procedura din
2018 )
(2)Declaraţia fiscală poate fi redactată de organul fiscal sub formă de proces-verbal, dacă din motive independente de
voinţa contribuabilului/plătitorului acesta este în imposibilitatea de a scrie.
(3)Data depunerii declaraţiei fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data depunerii la poştă, după caz.
În situaţia în care declaraţia fiscală se depune prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, data depunerii
declaraţiei este data înregistrării acesteia pe pagina de internet a organului fiscal, astfel cum rezultă din mesajul
electronic de confirmare transmis ca urmare a primirii declaraţiei.
(4)Data depunerii declaraţiei fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanţă este data înregistrării acesteia pe
portal, astfel cum rezultă din mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacţionare a informaţiilor, cu condiţia
validării conţinutului declaraţiei. În cazul în care declaraţia nu este validată, data depunerii declaraţiei este data validării
astfel cum rezultă din mesajul electronic.
(5)Prin excepţie de la prevederile alin. (4), în situaţia în care declaraţia fiscală a fost depusă până la termenul legal, iar din
mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacţionare a informaţiilor rezultă că aceasta nu a fost validată ca urmare a
detectării unor erori în completarea declaraţiei, data depunerii declaraţiei este data din mesajul transmis iniţial în cazul
în care contribuabilul/plătitorul depune o declaraţie validă până în ultima zi a lunii în care se împlineşte termenul legal de
depunere.
(6)În cazul creanţelor administrate de organul fiscal central sau de organul fiscal local, declaraţia fiscală depusă şi
înregistrată la un organ fiscal necompetent este considerată a fi depusă la data înregistrării acesteia la organul fiscal
necompetent. În acest caz, organul fiscal necompetent transmite declaraţia fiscală la organul fiscal competent în termen
de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării declaraţiei. În cazul în care la momentul depunerii declaraţiei fiscale la
registratura organului fiscal acesta sesizează că declaraţia fiscală nu îi este adresată nu o înregistrează şi îi recomandă
contribuabilului depunerea la organul fiscal competent.
(la data 03-Sep-2017 Art. 103, alin. (5) din titlul V, capitolul III completat de Art. I, punctul 19. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 83: Depunerea declaraţiilor fiscale

(1) Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau se comunică prin poştă cu confirmare de
primire. Declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere la distanţă. În
cazul impozitelor, taxelor şi al contribuţiilor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, procedura
privind transmiterea declaraţiilor prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere la distanţă se stabileşte prin
ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
(2) Declaraţiile fiscale pot fi redactate de organul fiscal sub formă de proces-verbal, dacă din motive independente de
voinţa contribuabilului acesta este în imposibilitatea de a scrie.
(3) Data depunerii declaraţiei fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data depunerii la poştă, după caz.
În situaţia în care declaraţia fiscală se depune prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, data depunerii
declaraţiei este data înregistrării acesteia pe pagina de internet a organului fiscal, astfel cum rezultă din mesajul
electronic de confirmare transmis ca urmare a primirii declaraţiei.
(31) Data depunerii declaraţiei prin mijloace electronice de transmitere la distanţă pe portalul e-România este data
înregistrării acesteia pe portal, astfel cum rezultă din mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacţionare a
informaţiilor, cu condiţia validării conţinutului declaraţiei. În cazul în care declaraţia nu este validată, data depunerii
declaraţiei este data validării astfel cum rezultă din mesajul electronic.
(32) Prevederile alin. (31) se aplică corespunzător şi declaraţiilor privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale,
impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate, depuse la organul fiscal competent sau la oficiile
acreditate de Ministerul Finanţelor Publice, în format hârtie, semnat şi ştampilat, conform legii.
(33) Prin excepţie de la prevederile alin. (31), în situaţia în care declaraţia fiscală a fost depusă până la termenul legal, iar
din mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacţionare a informaţiilor rezultă că aceasta nu a fost validată ca
urmare a detectării unor erori în completarea declaraţiei, data depunerii declaraţiei este data din mesajul transmis iniţial
în cazul în care contribuabilul depune o declaraţie validă până în ultima zi a lunii în care se împlineşte termenul legal de
depunere.
(4) Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale nu se poate
face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de
depunere a declaraţiei fiscale. În cazul contribuabililor care au obligaţia declarării bunurilor sau veniturilor impozabile,
stabilirea din oficiu a obligaţiei fiscale se face prin estimarea bazei de impunere, potrivit art. 67, Pentru impozitele, taxele
şi contribuţiile administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, înştiinţarea pentru nedepunerea declaraţiilor
şi stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale nu se face în cazul contribuabililor inactivi, atât timp cât se găsesc în această
situaţie.
(41) Contribuabilul poate depune declaraţia fiscală pentru obligaţiile fiscale ce au format obiectul deciziei de impunere
prin care au fost stabilite din oficiu obligaţiile fiscale, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Decizia de
impunere se desfiinţează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei fiscale.
1.
Reguli generale. Regula generală cu privire la depunerea declaraţiilor fiscale este aceea a depunerii acestora la
registratura organului fiscal, situaţie în care data înregistrării este cea înscrisă de organul fiscal. La fel ca în vechea
reglementare, art. 103 NCPF prevede, de asemenea, faptul că declaraţiile fiscale pot fi transmise organelor fiscale şi prin
poştă, cu confirmare de primire, situaţie în care data depunerii este considerată a fi data predării acesteia la poştă.
Totodată, aşa cum menţionam şi în comentariile aferente art. 102 NCPF, declaraţiile fiscale pot fi depuse şi folosind
sisteme electronice, respectiv prin sisteme electronice de transmitere la distanţă.
2.
Situaţii excepţionale. Cuprinsul alin. (5) al art. 103 NCPF instituie, în fapt, o prorogare a termenului de depunere a
declaraţiilor fiscale până în ultima zi a lunii calendaristice în care se îndeplineşte termenul legal de depunere. Aşadar, în
situaţia în care un contribuabil/plătitor procedează la depunerea unei declaraţii fiscale prin mijloace electronice de
transmitere la distanţă, iar depunerea nu e validată datorită unei erori în completarea acesteia, declaraţia va fi
considerată ca depusă în termen dacă o nouă declaraţie, corectă şi validată de această dată, va fi înregistrată până în
ultima zi a lunii calendaristice sus-menţionate.... citeste mai departe (1-3)
1.
Codul de procedură fiscală permite depunerea declaraţiilor fiscale prin două modalităţi principale:
– la registratura organului fiscal;
– prin poştă, cu scrisoare recomandată.
Prin excepţie, în cazurile prevăzute de lege, declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace electronice sau prin sisteme
de transmitere la distanţă, conform procedurii stabilite prin OMFP/OPANAF.
2.
Neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz,
a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor şi a altor sume constituie contravenţie, potrivit art. 336 alin. (1) lit. b) Cod
procedură fiscală. Sancţiunea prevăzută este amendă între 1.000 şi 5.000 lei (în cazul persoanelor juridice încadrate în
categoria contribuabililor mari şi mijlocii) şi între 500 şi 1.000 lei (pentru celelalte persoane juridice şi persoanele
fizice).... citeste mai departe (1-2)
Art. 104: Certificarea declaraţiei fiscale depuse la organul fiscal central
(1)Contribuabilul/Plătitorul poate opta pentru certificarea declaraţiei fiscale, inclusiv a declaraţiei fiscale rectificative,
anterior depunerii acestora la organul fiscal central, de către un consultant fiscal care a dobândit această calitate potrivit
reglementărilor legale cu privire la organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală şi care este înscris ca
membru activ în Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală.
(2)Certificarea declaraţiei fiscale se realizează cu/fără rezerve, potrivit normelor de certificare aprobate, în condiţiile
legii, de Camera Consultanţilor Fiscali, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice. Documentele care se încheie ca urmare a
certificării trebuie să cuprindă obligatoriu explicaţii cu privire la cuantumul şi natura creanţei fiscale declarate, precum
şi, după caz, cauzele care au generat rectificarea, iar în cazul unei certificări cu rezerve, motivaţia acesteia.
(3)Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se aprobă procedura de depunere la organul fiscal a documentului de certificare
întocmit de consultantul fiscal potrivit normelor prevăzute la alin. (2), precum şi procedura privind schimbul de
informaţii între A.N.A.F. şi Camera Consultanţilor Fiscali.
(la data 01-Jan-2016 Art. 104, alin. (3) din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2015 )
(la data 01-Jan-2016 Art. 104, alin. (3) din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2015 )
(4)Certificarea declaraţiei fiscale de către un consultant fiscal care nu este înscris ca membru activ în Registrul
consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală sau de către o persoană care nu are calitatea de consultant
fiscal are ca efect lipsa certificării.
(5)Organul fiscal central notifică contribuabilul/plătitorul în cazul în care constată că a fost depusă o declaraţie fiscală
certificată de un consultant fiscal care nu este înscris ca membru activ în Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor
de consultanţă fiscală sau de către o persoană care nu are calitatea de consultant fiscal, potrivit legii. În cazul în care
certificarea nu se depune în termen de 30 de zile de la notificare, sunt aplicabile prevederile alin. (4).
(6)Certificarea declaraţiei fiscale de către un consultant fiscal reprezintă un criteriu de evaluare în analiza de risc
efectuată de organul fiscal central în scopul selectării contribuabililor/plătitorilor pentru inspecţia fiscală.
Art. 831: Certificarea declaraţiilor fiscale depuse la organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
(1) Contribuabilii pot opta pentru certificarea declaraţiilor fiscale, inclusiv a declaraţiilor fiscale rectificative, anterior
depunerii acestora la organul fiscal de către un consultant fiscal care a dobândit această calitate potrivit reglementărilor
legale cu privire la organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală şi care este înscris ca membru activ în
Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală.
(2) Certificarea declaraţiilor fiscale se realizează cu/fără rezerve, potrivit normelor de certificare aprobate, în condiţiile
legii, de Camera Consultanţilor Fiscali, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice. Documentele care se încheie ca urmare a
certificării trebuie să cuprindă obligatoriu explicaţii cu privire la cuantumul şi natura creanţei fiscale declarate, precum
şi. după caz, cauzele care au generat rectificarea, iar în cazul unei certificări cu rezerve, motivaţia acesteia.
(3) Prin ordin al ministrului finanţelor publice, la propunerea preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,
se aprobă procedura de depunere la organul fiscal a documentului de certificare întocmit de consultantul fiscal potrivit
normelor prevăzute la alin. (2), precum şi procedura privind schimbul de informaţii între Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală şi Camera Consultanţilor Fiscali.
(4) Certificarea declaraţiilor fiscale de către un consultant fiscal care nu este înscris ca membru activ în Registrul
consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă fiscală sau de către o persoană care nu are calitatea de consultant
fiscal are ca efect lipsa certificării.
(5) Organul fiscal va notifica contribuabilul în cazul în care constată că a fost depusă o declaraţie fiscală certificată de un
consultant fiscal care nu este înscris ca membru activ în Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor de consultanţă
fiscală sau de către o persoană care nu are calitatea de consultant fiscal, potrivit legii. În cazul în care certificarea nu se
depune în termen de 30 de zile de la notificare, sunt aplicabile prevederile alin. (4).
(6) Certificarea declaraţiilor fiscale de către un consultant fiscal reprezintă un criteriu de evaluare în analiza de risc
efectuată de organul fiscal în scopul selectării contribuabililor pentru inspecţia fiscală.
1.
Reguli generale. Art. 104 NCPF transpune în legislaţia actuală prevederile vechii reglementări din cuprinsul art. 831,
conform căruia contribuabilii sau plătitorii au posibilitatea de a solicita unui consultant fiscal certificarea declaraţiilor
fiscale pe care le depune, în esenţă, în scopul de a se asigura de corectitudinea acestora şi de a obţine o poziţie mai sigură,
să spunem, în procedura analizei de risc efectuate de organul fiscal în scopul selectării contribuabililor pentru inspecţia
fisală. Teoretic, textul legii duce la ideea conform căreia contribuabilii care îşi certifică declaraţiile pot fi încadraţi într-o
clasă de risc fiscal mai bună, dar nu putem confirma faptul că certificarea declaraţiilor este determinantă în declanşarea
sau nedeclanşarea inspecţiilor fiscale.
Textul actual al legii menţine certificarea declaraţiilor de către un organ fiscal în sfera unei opţiuni a contribuabililor
„prudenţi”, însă apreciem că certificarea declaraţiilor fiscale reprezintă un avantaj şi pentru organele fiscale, în sensul că
aceasta va avea ca efect pe termen lung creşterea gradului de colectare voluntară.... citeste mai departe (1-3)
– OPANAF nr. 3.635/2015 pentru aprobarea Procedurii de depunere la organul fiscal a documentului de certificare
întocmit de consultantul fiscal, precum şi a Procedurii privind schimbul de informaţii între Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală şi Camera Consultanţilor Fiscal (publicat în M. Of. nr. 938 din 18 decembrie 2015);
– Hotărârea preşedintelui Consiliului Superior al Camerei Consultanţilor Fiscali nr. 6/2014 pentru aprobarea Normelor
de certificare a declaraţiilor fiscale ale contribuabililor (publicată în M. Of. nr. 883 din 4 decembrie 2014).
Art. 105: Corectarea declaraţiei fiscale
(la data 08-Feb-2016 Art. 105 din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 587/2016 )
(1)Declaraţia de impunere poate fi corectată de către contribuabil/plătitor, pe perioada termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili creanţe fiscale.
(2)Declaraţia informativă poate fi corectată de către contribuabil/plătitor indiferent de perioada la care se referă.
(3)Declaraţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot fi corectate prin depunerea unei declaraţii rectificative.
(4)În cazul taxei pe valoarea adăugată, corectarea erorilor din deconturile de taxă se realizează potrivit prevederilor
Codului fiscal. Erorile materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată se corectează potrivit procedurii aprobate prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 01-Jan-2016 Art. 105, alin. (4) din titlul V, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3604/2015 )
(5)Declaraţia de impunere nu poate fi depusă şi nu poate fi corectată după anularea rezervei verificării ulterioare.
(6)Prin excepţie de la prevederile alin. (5), declaraţia de impunere poate fi depusă sau corectată după anularea rezervei
verificării ulterioare în următoarele situaţii:
a)în situaţia în care corecţia se datorează îndeplinirii sau neîndeplinirii unei condiţii prevăzute de lege care impune
corectarea bazei de impozitare şi/sau a creanţei fiscale aferente;
b)în situaţia în care prin hotărâri judecătoreşti definitive s-au stabilit în sarcina plătitorului obligaţii de plată
reprezentând venituri sau diferenţe de venituri către beneficiarii acestora care generează obligaţii fiscale aferente unor
perioade pentru care s-a anulat rezerva verificării ulterioare.
(7)În situaţiile prevăzute la alin. (6), contribuabilul/plătitorul trebuie să menţioneze în declaraţia de impunere depusă sau
rectificată temeiul legal pentru depunerea ori corectarea bazei de impozitare şi/sau a creanţei fiscale aferente.
(8)În situaţia în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul depune sau corectează declaraţia de impunere
aferentă perioadelor şi creanţelor fiscale ce fac obiectul inspecţiei fiscale, aceasta nu va fi luată în considerare de organul
fiscal.
Art. 84: Corectarea declaraţiilor fiscale

(1) Declaraţiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie iniţiativă, pe perioada termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
(2) Declaraţiile fiscale pot fi corectate ori de câte ori contribuabilul constată erori în declaraţia iniţială, prin depunerea
unei declaraţii rectificative.
(3) În cazul taxei pe valoarea adăugată, corectarea erorilor din deconturile de taxă se realizează potrivit prevederilor
Codului fiscal. Erorile materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată se corectează potrivit procedurii aprobate prin
(4) Declaraţiile fiscale nu pot fi depuse şi nu pot fi corectate după anularea rezervei verificării ulterioare, cu excepţia
situaţiilor în care corecţia se datorează îndeplinirii sau neîndeplinirii unei condiţii prevăzute de lege care impune
corectarea bazei de impunere şi/sau a impozitului aferent.
(5) Prin erori, în sensul prezentului articol, se înţelege erori cu privire la cuantumul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor,
bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impunere.
(6) În situaţia în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul depune sau corectează declaraţiile fiscale aferente
perioadelor şi impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor venituri ce fac obiectul inspecţiei fiscale, acestea nu vor fi luate
în considerare de organul fiscal.
1.
Comparaţie cu vechea reglementare. Art. 105 NCPF reglementează în fapt, în mod diferenţiat, posibilitatea
plătitorilor/contribuabililor de a corecta declaraţii informative şi declaraţii de impunere434, în timp ce vechea
reglementare făcea vorbire în mod generic de corectarea declaraţiilor fiscale. Aparent, diferenţele nu sunt mari, din
moment ce declaraţia fiscală conţine în fapt declaraţia de impunere şi declaraţia informativă, însă noua reglementare
stabileşte reguli diferite pentru aceste două „componente”.
2.
Reguli generale. În esenţă, textul legal în discuţie vorbeşte despre posibilitatea plătitorului/contribuabilului de a corecta
declaraţiile de impunere sau informative prin depunerea unei declaraţii rectificative în situaţia în care descoperă erori în
cuprinsul acestora. Cu toate acestea, în virtutea dispoziţilor art. 12 NCPF, respectiv art. 102 alin. (3) NCPF, apreciem că o
atare corectare este obligatorie ori de câte ori o eroare este descoperită în virtutea principiului bunei-credinţe în relaţiile
dintre contribuabili şi organele fiscale.... citeste mai departe (1-4)
1.
Potrivit pct. 81.1 al normelor de aplicare a articolului corespunzător din vechea reglementare, „Declaraţiile fiscale pot fi
corectate de către contribuabili, din proprie iniţiativă, ori de câte ori constată erori în declaraţia iniţială, prin depunerea
unei declaraţii rectificative la organul fiscal competent”.
2.
Declaraţia rectificativă se întocmeşte pe acelaşi model de formular ca şi cel care se corectează, situaţie în care se va înscrie
„X” în căsuţa prevăzută în acest scop, cu excepţia:
a) corectării erorilor materiale din deconturile de TVA; şi
b) corectării impozitelor care se stabilesc de plătitori prin autoimpunere sau reţinere la sursă (declarate cu formularul
100), pentru care se completează un formular distinct (710 – vezi OPANAF nr. 587/2016).
Declaraţia rectificativă va fi completată, înscriindu-se toate datele şi informaţiile prevăzute de formular, inclusiv cele care
nu diferă faţă de declaraţia iniţială .... citeste mai departe (1-4)
CAPITOLUL IV: Stabilirea bazei de impozitare prin estimare
Art. 106: Dreptul organului fiscal de a stabili baza de impozitare prin estimare
(1)Organul fiscal stabileşte baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impozitare,
folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă.
(2)Stabilirea prin estimare a bazei de impozitare se efectuează în situaţii cum ar fi:
a)în situaţia prevăzută la art. 107 alin. (1)-(4);
b)în situaţia în care organul fiscal nu poate determina situaţia fiscală corectă şi constată că evidenţele contabile sau fiscale
ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul controlului fiscal sunt incorecte, incomplete,
precum şi în situaţia în care acestea nu există ori nu sunt puse la dispoziţia organelor fiscale.
(3)În situaţiile în care, potrivit legii, organul fiscal este îndreptăţit să stabilească prin estimare bazele de impozitare,
acesta identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. Organul fiscal are obligaţia
menţionării în actul de impunere a motivelor de fapt şi a temeiului de drept care au determinat folosirea estimării,
precum şi a criteriilor de estimare.
(4)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central şi în scopul stabilirii prin estimare a bazei de
impozitare, organul fiscal poate folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impozitare, aprobate prin ordin al
(5)Cuantumul creanţelor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva
verificării ulterioare, cu excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale.
1.
Consideraţii generice. Art. 106 NCPF reiterează în mare parte dispoziţiile art. 67 VCPF, ce permit organului fiscal să
stabilească baza de impunere prin estimare rezonabilă în situaţiile în care nu se poate determina situaţia fiscală corectă.
Astfel, textul legal menţionează faptul că stabilirea prin estimare a bazei de impunere poate fi realizată atunci când:
contribuabilul/plătitorul nu depune declaraţiile de impunere;
organele de control fiscal constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi
informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu
există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor fiscale.
Considerăm, totodată, necesar a sublinia faptul că, deşi situaţiile sus-menţionate sunt prevăzute de lege cu titlu
exemplificativ, noua reglementare, spre deosebire de cea veche, menţionează faptul că stabilirea bazei de impozitare prin
estimare poate fi realizată începând cu data de 1 ianuarie 2016 în situaţia oricărui tip de control fiscal, nu doar a inspecţiei
fiscale.... citeste mai departe (1-2)
1.
Cazurile în care se aplică estimarea bazei de impunere sunt cele prevăzute de lege. Art. 106 CPF exemplifică doar două
situaţii în care se justifică estimarea bazei de impunere:
a) nedepunerea declaraţiilor fiscale;
b) lipsa evidenţelor contabile sau fiscale ori constatarea faptului că acestea sunt incorecte şi/sau incomplete, astfel încât
nu se poate determina situaţia fiscală corectă.
Modul în care este formulată ultima situaţie lasă la îndemâna organului fiscal o marjă largă de apreciere a caracterului
incorect sau incomplet al evidenţelor contabile şi fiscale.
La pct. 65.1. din normele metodologice de aplicare a vechii reglementări se arăta că: „Estimarea bazelor de impunere va
avea loc în situaţii cum sunt:
a) contribuabilul nu depune declaraţii fiscale sau cele prezentate nu permit stabilirea corectă a bazei de impunere;
b) contribuabilul refuză să colaboreze la stabilirea stării de fapt fiscale, inclusiv situaţiile în care contribuabilul
obstrucţionează sau refuză acţiunea de inspecţie fiscală;... citeste mai departe (1-3)
Art. 107: Stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere
(1)Nedepunerea declaraţiei de impunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a creanţelor
fiscale prin decizie de impunere. Stabilirea din oficiu nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la
înştiinţarea contribuabilului/plătitorului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei de impunere.
Aceste prevederi nu sunt aplicabile după începerea inspecţiei fiscale pentru obligaţiile fiscale nedeclarate.
(la data 30-Mar-2016 Art. 107, alin. (1) din titlul V, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 962/2016 )
(la data 10-Aug-2018 Art. 107, alin. (1) din titlul V, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1869/2018 )
(2)În înştiinţarea prevăzută la alin. (1) organul fiscal informează contribuabilul/plătitorul cu privire la consecinţele
nedepunerii declaraţiei de impunere.
(3)Stabilirea din oficiu a creanţei fiscale se face prin estimarea bazei de impozitare, potrivit art. 106. Organul fiscal
procedează la estimarea creanţei fiscale ori de câte ori informaţiile deţinute de organul fiscal nu permit estimarea bazei de
impozitare.
(4)Pentru creanţele fiscale administrate de organul fiscal central, înştiinţarea pentru nedepunerea declaraţiilor şi
stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale nu se face în cazul contribuabilului/plătitorului inactiv, atât timp cât se găseşte în
această situaţie.
(5)Contribuabilul/Plătitorul poate depune declaraţia de impunere pentru creanţele fiscale ce au format obiectul deciziei
de impunere emisă potrivit alin. (1), în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei, sub sancţiunea decăderii,
chiar dacă acest termen se împlineşte după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili
creanţe fiscale. Decizia de impunere se anulează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei de impunere.
(la data 30-Mar-2016 Art. 107, alin. (5) din titlul V, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 962/2016 )
(6)În cazul în care se depune declaraţia de impunere potrivit alin. (4), după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut
la art. 110, de la data depunerii declaraţiei începe să curgă un nou termen de prescripţie.
(6)În cazul în care se depune declaraţia de impunere potrivit alin. (5), după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut
la art. 110, de la data depunerii declaraţiei începe să curgă un nou termen de prescripţie.
(la data 01-Jan-2016 Art. 107, alin. (6) din titlul V, capitolul IV modificat de Art. II, punctul 3. din Ordonanta urgenta
50/2015 )
1.
Reguli generale. Stabilirea creanţelor fiscale se efectuează din oficiu de către organul fiscal prin decizie de impunere
pentru fiecare impozit, taxă sau altă contribuţie şi pentru fiecare perioadă fiscală pentru care plătitorii/contribuabilii nu
au depus declaraţii de impunere, dupa regulile proprii fiecărei creanţe în parte.
O atare stabilire din oficiu se face exclusiv în cadrul perioadei de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale şi
apreciem că nu poate privi perioadele pentru care obligaţiile fiscale au facut obiectul unei inspecţii fiscale.
Din punct de vedere tehnic, stabilirea de creanţe fiscale din oficiu nu poate fi realizată mai repede de 15 zile de la
înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei de impunere şi se realizează
prin estimarea bazei de impozitare440.... citeste mai departe (1-6)
– OMEF nr. 858/2008 privind depunerea declaraţiilor fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanţă
(publicat în M. Of. nr. 242 din 28 martie 2008; cu modificările şi completările ulterioare);
– OPANAF nr. 2.520/2010 privind depunerea declaraţiilor fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanţă de
către contribuabilii mari şi mijlocii (publicat în M. Of. nr. 670 din 1 octombrie 2010; cu modificările şi completările
ulterioare).
CAPITOLUL V: Despre evidenţele fiscale şi contabile
Art. 108: Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală
(1)În vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale datorate, contribuabilul/plătitorul are obligaţia să
conducă evidenţe fiscale, potrivit actelor normative în vigoare.
(2)În vederea documentării respectării principiului valorii de piaţă contribuabilul/plătitorul care desfăşoară tranzacţii cu
persoane afiliate are obligaţia să întocmească dosarul preţurilor de transfer. La solicitarea organului fiscal central
competent contribuabilul/plătitorul are obligaţia de a prezenta dosarul preţurilor de transfer. Cuantumul tranzacţiilor
pentru care contribuabilul/plătitorul are obligaţia întocmirii dosarului preţurilor de transfer, termenele pentru
întocmirea acestuia, conţinutul dosarului preţurilor de transfer, precum şi condiţiile în care se solicită acesta se aprobă
prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 02-Feb-2016 Art. 108, alin. (2) din titlul V, capitolul V a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 442/2016 )
(3)Sunt evidenţe fiscale registrele, situaţiile, precum şi orice alte înscrisuri care, potrivit legislaţiei fiscale, trebuie
întocmite în mod obligatoriu în scopul stabilirii stării de fapt fiscale şi a creanţelor fiscale, cum ar fi: jurnalul pentru
vânzări, jurnalul pentru cumpărări, registrul de evidenţă fiscală.
Art. 79: Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală

(1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale de plată datorate, contribuabilii sunt obligaţi să conducă
evidenţe fiscale, potrivit actelor normative în vigoare.
(2) În vederea stabilirii preţurilor de transfer, contribuabilii care desfăşoară tranzacţii cu persoane afiliate au obligaţia ca,
la solicitarea organului fiscal competent, să întocmească şi să prezinte, în termenele stabilite de acesta, dosarul preţurilor
de transfer. Conţinutul dosarului preţurilor de transfer, precum şi condiţiile în care se solicită acesta se aprobă prin ordin
al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
(3) Sunt evidenţe fiscale registrele, situaţiile, precum şi orice alte înscrisuri care, potrivit legislaţiei fiscale, trebuie
întocmite în mod obligatoriu în scopul stabilirii stării de fapt fiscale şi a creanţelor şi obligaţiilor fiscale, cum ar fi:
jurnalul pentru vânzări, jurnalul pentru cumpărări, registrul de evidenţă fiscală şi altele asemenea.
1.
Modificările din noua reglementare. Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală a fost reglementată şi de art. 79 VCPF. Se
poate constata dintr-o analiză comparativă a celor două reglementări că prin noul Cod de procedură fiscală se
reglementează mai amănunţit condiţiile în care devine aplicabilă obligaţia de a conduce evidenţa fiscală.
În primul rând, spre deosebire de vechea reglementare, în care titular al obligaţiei era doar contribuabilul, în prezent
titular al obligaţiei de a conduce evidenţa fiscală este contribuabilul/plătitorul. Prin plătitor se are în vedere persoana
care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi a plăti ori de a colecta şi plăti,
după caz, impozite, taxe şi contribuţii sociale (art. 1 pct. 35 NCPF).
În al doilea rând, legiuitorul stabileşte expres că obligaţia întocmirii dosarului preţurilor de transfer trebuie îndeplinită în
vederea documentării respectării principiului valorii de piaţă, spre deosebire de vechea reglementare, în care întocmirea
dosarului preţurilor de transfer se realiza în vederea stabilirii preţurilor de transfer.... citeste mai departe (1-6)
1.
În normele de aplicare a vechii reglementări (pct. 76.1.) se arăta că: „Sunt evidenţe fiscale registrele, situaţiile, precum şi
orice alte înscrisuri care, potrivit legislaţiei fiscale, trebuie întocmite în mod obligatoriu în scopul stabilirii stării de fapt
fiscale şi a creanţelor şi obligaţiilor fiscale, cum ar fi: jurnal pentru vânzări, jurnal pentru cumpărări, registrul de evidenţă
fiscală şi altele asemenea”.
2.
Evidenţa fiscală prevăzută la art. 108 trebuie privită ca o completare a evidenţelor contabile, reglementate prin acte
normative speciale. Caracterul complementar al acestor evidenţe este mai pregnant în cazul „Registrului de evidenţă
fiscală” sau al jurnalelor şi registrelor necesare administrării TVA (jurnale de vânzări şi cumpărări). În schimb, unele
prevederi fiscale (de exemplu, referitoare la facturi) modifică sau chiar derogă de la normele contabile.
Art. 109: Reguli pentru conducerea evidenţelor contabile şi fiscale
(1)Evidenţele contabile şi fiscale se păstrează, după caz, la domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului, la sediul social
ori la sediile secundare ale acestuia, inclusiv pe suport electronic, sau pot fi încredinţate spre păstrare unei societăţi
autorizate, potrivit legii, să presteze servicii de arhivare.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), evidenţele contabile şi fiscale ale exerciţiului financiar în curs se păstrează,
după caz, la domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului, la sediul social ori la sediile secundare ale acestuia sau, în
perioada 1-25 a lunii următoare perioadei fiscale de raportare, la sediul persoanei fizice ori juridice autorizate pentru
prelucrarea lor în vederea întocmirii declaraţiilor fiscale.
(3)Dispoziţiile legale privind păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile sunt aplicabile şi pentru
evidenţele fiscale.
(4)În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul sistemelor electronice de gestiune, pe lângă datele
arhivate în format electronic contribuabilul/plătitorul este obligat să păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu
ajutorul cărora le-a generat.
(5)Contribuabilul/Plătitorul este obligat să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile
desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror altor documente prevăzute de lege.
(6)Contribuabilul/Plătitorul este obligat să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de evidenţă
contabilă stabilite prin lege şi să completeze integral rubricile formularelor, corespunzător operaţiunilor înregistrate.
(7)Organul fiscal poate lua în considerare orice evidenţe relevante pentru impozitare ţinute de contribuabil/plătitor.
Art. 80: Reguli pentru conducerea evidenţei contabile şi fiscale

(1) Evidenţele contabile şi fiscale vor fi păstrate, după caz, la domiciliul fiscal al contribuabilului, la sediile secundare ale
acestuia, inclusiv pe suport electronic, sau pot fi încredinţate spre păstrare unei societăţi autorizate, potrivit legii, să
presteze servicii de arhivare.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), evidenţele contabile şi fiscale ale exerciţiului financiar în curs se păstrează,
după caz, la domiciliul fiscal al contribuabililor, la sediile secundare ale acestora sau, în perioada 1-25 a lunii următoare,
la sediul persoanei fizice ori juridice autorizate pentru prelucrarea lor în vederea întocmirii declaraţiilor fiscale.
(3) Dispoziţiile legale privind păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile sunt aplicabile şi pentru
evidenţele fiscale.
(4) În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul sistemelor electronice de gestiune, pe lângă datele
arhivate în format electronic contribuabilul este obligat să păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul cărora
le-a generat.
(5) Contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin
întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege.
(6) Contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de evidenţă contabilă
stabilite prin lege, achiziţionate numai de la unităţile stabilite prin normele legale în vigoare, şi să completeze integral
rubricile formularelor, corespunzător operaţiunilor înregistrate.
(7) Organul fiscal poate lua în considerare orice evidenţe relevante pentru impunere ţinute de contribuabil.
1.
Consideraţii generale. Regulile privind conducerea evidenţei contabile şi fiscale prevăzute de art. 109 NCPF sunt similare
cu cele care erau prevăzute de art. 80 VCF, neexistând diferenţe între cele două reglementări.
Trebuie subliniat că art. 4 alin. (6) şi (8) şi art. 16 alin. (3) din Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului privind situaţiile financiare anuale456, situaţiile financiare consolidate şi rapoartele conexe ale anumitor
tipuri de întreprinderi limitează posibilităţile lăsate statelor membre de a impune întreprinderilor mici457 să introducă în
bilanţurile lor, în conturile de profit şi pierdere şi în notele explicative la situaţiile financiare obligaţii suplimentare faţă
de cele pe care le prevede Directiva în mod armonizat. În această privinţă, în principiu, Directiva interzice statelor
membre să impună întreprinderilor respective astfel de cerinţe suplimentare şi nu derogă de la interdicţia amintită decât
stabilind limite precise cu privire la excepţiile pe care le prevede. Printre aceste limite se numără cerinţa, prevăzută la art.
4 alin. (6) din Directivă, ca obligaţiile suplimentare impuse de statul membru să fie deja prevăzute de legislaţia fiscală
naţională şi aceasta în scopul strict al colectării impozitelor. Stabilind o astfel de limită, bazată pe criterii obiective,
legiuitorul Uniunii a intenţionat, în esenţă, ca întreprinderile mici să nu fie obligate să furnizeze documente sau
informaţii de ordin contabil în plus, pe de o parte, faţă de obligaţiile de raportare prevăzute de directivă şi, pe de altă
parte, faţă de obligaţiile de declarare prevăzute de legislaţiile fiscale naţionale458.... citeste mai departe (1-3)
1.
Regulile privind conducerea evidenţei contabile se aplică şi în cazul evidenţei fiscale, respectiv dispoziţiile privind
păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile. Trimiterea la lege cu privire la evidenţierea veniturilor
şi cheltuielilor trebuie văzută ca o trimitere la Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi la legislaţia derivată.
2.
Cu privire la aplicarea acestui articol, noţiunea fundamentală este cea de „document justificativ” (de regulă, document
primar pentru ţinerea contabilităţii). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că nu se va admite deducerea în scopuri de
TVA sau pentru impozitul pe profit, dacă documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate
informaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare la data efectuării operaţiunilor pentru care se solicită deducerea de TVA (a
se vedea şi Decizia ÎCCJ nr. 5/2007 – unele prevederi legale s-au modificat ulterior ca urmare a aderării la UE).... citeste
mai departe (1-4)
CAPITOLUL VI: Prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale
Art. 110: Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a
creanţelor fiscale
(1)Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea
dispune altfel.
(2)Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui
pentru care se datorează obligaţia fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
(3)Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.
(4)Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o
hotărâre judecătorească definitivă.
compara cu Art. 91 din titlul VI, capitolul II din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 91: Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a
obligaţiilor fiscale
(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea
dispune altfel.
(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui
în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
(3) Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.
(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o
hotărâre judecătorească definitivă.
1.
Consideraţii generale. Prescripţia extinctivă în materie fiscală poate fi definită ca fiind stingerea dreptului subiectiv fiscal,
respectiv a creanţei fiscale473 de orice fel, din cauza nevalorificării acestuia în termenul de prescripţie stabilit de lege474.
Prin urmare, în materie fiscală, incidenţa prescripţiei extinctive va determina stingerea creanţei fiscale [art. 22 NCFP],
deci o încetare a răspunderii fiscale a contribuabililor475.
Normele juridice care reglementează prescripţia răspunderii fiscale sunt imperative476, în condiţiile în care efectul
prescripţiei extinctive se produce de drept, organele fiscale fiind obligate să facă aplicarea din oficiu a dispoziţiilor legale
privind prescripţia477. În ipoteza în care creditorul fiscal nu a făcut aplicabilitatea normelor privind prescripţia, debitorul
fiscal poate invoca prescripţia fie pe calea contestaţiei administrative [art. 268 şi urm. NCPF], fie pe calea contestaţiei la
executare [art. 260 şi urm. NCPF].... citeste mai departe (1-3)
1.
Codul de procedură fiscală stabileşte două termene de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale:
– un termen general de 5 ani;
– un termen excepţional de 10 ani, în cazul în care creanţa fiscală rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală (infracţiune sancţionată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă – de exemplu, infracţiuni de evaziune
fiscală).
2.
Începând cu 1 ianuarie 2016, se modifică modul în care se calculează termenul de prescripţie (a dreptului de a stabili
creanţe fiscale) care începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală
(în vechea reglementare termenul începea să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut
creanţa, conform art. 23 CPF).
3.
Este important de precizat că termenul de 10 ani are în vedere stabilirea obligaţiilor fiscale, şi nu sancţionarea faptei
prevăzute de legea penală (a infracţiunii). În doctrină, s-a exprimat opinia că ar fi vorba de eventuale amenzi penale
stabilite de instanţă (D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit., p. 237). Totuşi, alin. (4) al art. 110 face o trimitere explicită la
consecinţele fiscale ale unei infracţiuni sancţionate de instanţă printr-o hotărâre judecătorească definitivă.... citeste mai
departe (1-3)
Art. 111: Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale
(1)Termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 se întrerup:
a)în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b)la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declaraţiei de impunere după expirarea termenului legal de depunere
a acesteia;
c)la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţia de impunere sau efectuează un alt act voluntar de
recunoaştere a creanţei fiscale datorate.
(2)Termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 se suspendă:
a)în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b)pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale şi data emiterii deciziei
de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale, în condiţiile respectării duratei
legale de efectuare a acestora;
c)pe timpul cât contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale
personale;
d)pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor inactiv şi data reactivării acestuia.
Art. 92: Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale
(1) Termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se întrerup:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b) la data depunerii de către contribuabil a declaraţiei fiscale după expirarea termenului legal de depunere a acesteia;
c) la data la care contribuabilul corectează declaraţia fiscală sau efectuează un alt act voluntar de recunoaştere a
impozitului datorat.
(2) Termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se suspendă:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării
inspecţiei fiscale;
c) pe timpul cât contribuabilul se sustrage de la efectuarea inspecţiei fiscale;
d) pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil inactiv şi data reactivării acestuia.
(3) Dispoziţiile dreptului comun privitoare la prescripţia extinctivă sunt aplicabile în mod corespunzător.
1.
Cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie. Prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale se întrerupe, în primul
rând, în cazurile dreptului comun prevăzute de Codul civil, respectiv în cazurile de întrerupere a prescripţiei dreptului
material la acţiune prevăzute de dreptul comun, în art. 2537-2543 C.civ.482.
Prin urmare, va interveni întreruperea termenului de prescripţie şi în următoarele cazuri483: la data înscrierii creanţei la
masa credală484, la data depunerii cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori, prin
constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată sau prin orice act prin care cel în
favoarea căruia curge prescripţia este pus în întârziere.
În ceea ce priveşte cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 1 C.civ., trebuie precizat că recunoaşterea poate să fie
expresă. Este de subliniat că legiuitorul a reglementat recunoaşterea tacită în mod distinct, ca şi cauză de întrerupere, prin
art. 111 alin. (1) lit. c) NCPF. Recunoaşterea tacită poate rezulta, de exemplu, din depunerea unor cereri de eşalonare, a
unor declaraţii rectificative etc.... citeste mai departe (1-4)
– Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată (M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011; cu modificările şi completările
ulterioare).
Art. 112: Efectul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale
Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a creanţei fiscale, procedează la
încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală.
Art. 93: Efectul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale
Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale, va proceda la
încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală.
1.
Consideraţii generale. Ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, încetează dreptul organului fiscal de a mai stabili
obligaţiile fiscale respective491. Astfel, potrivit art. 51 alin. (2) lit. b) NCPF, nu este posibilă emiterea unui nou titlu de
creanţă fiscală după îndeplinirea termenului de prescripţie.
În cazul în care, după împlinirea termenului de prescripţie, se realizează plata voluntară a obligaţiei, atunci
contribuabilul/plătitorul are dreptul la restituirea acesteia, întrucât este nedatorată, în condiţiile în care lipseşte un titlu
de creanţă fiscală [art. 168 NCPF].
2.
Efecte speciale. De asemenea, la împlinirea termenului de prescripţie, se anulează rezerva verificării ulterioare [art. 94
alin. (3) NCPF]. În cazul stabilirii din oficiu a creanţelor fiscale pentru contribuabilii inactivi, în cazul în care se depune
declaraţia de impunere după expirarea termenului de prescripţie, începe să curgă un nou termen de prescripţie de la data
depunerii declaraţiei [art. 107 alin. (6) NCPF].... citeste mai departe (1-2)
1.
Prescripţia prevăzută la art. 110 are ca efect imposibilitatea emiterii unui titlu de creanţă fiscală (decizie de impunere) şi,
implicit, imposibilitatea dreptului de a începe executarea silită, precum şi obligaţia corelativă de a se supune executării
silite.
TITLUL VI: Controlul fiscal
CAPITOLUL I: Inspecţia fiscală
Art. 113: Obiectul inspecţiei fiscale
(1)Inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale,
corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către
contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor
de impozitare şi a situaţiilor de fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale.
(2)În scopul efectuării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală procedează la:
a)examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului/plătitorului;
b)verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă şi fiscală a
c)analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte
surse şi, după caz, a descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legislaţiei fiscale;
d)verificarea, constatarea şi investigarea fiscală a actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului/plătitorului
supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea
îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă;
e)solicitarea de informaţii de la terţi;
f)verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile ori unde se află bunurile
impozabile;
g)solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentantul legal al contribuabilului/plătitorului sau împuternicitul acestuia ori
de la persoanele prevăzute la art. 124 alin. (1), după caz, ori de câte ori acestea sunt necesare în timpul inspecţiei fiscale,
pentru clarificarea şi definitivarea constatărilor;
h)informarea reprezentantului legal al contribuabilului/plătitorului sau a împuternicitului acestuia, după caz, cu privire
la constatările inspecţiei fiscale, precum şi discutarea acestora;
i)stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz, faţă de obligaţia fiscală
principală declarată de către contribuabil/plătitor şi/sau stabilită, după caz, de organul fiscal;
j)sancţionarea potrivit legii a faptelor reprezentând încălcări ale legislaţiei fiscale şi contabile constatate şi dispunerea de
măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale şi contabile;
k)dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
l)aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
(3)Nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de
organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii.
compara cu Art. 94 din titlul VII, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 94: Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii
îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau
stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.
(2) Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii:
a) constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei
sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii
obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;
b) analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte
surse;
c) sancţionarea potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de
la prevederile legislaţiei fiscale.
(3) Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor prevăzute la alin. (2) organul de inspecţie fiscală va proceda la:
a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
b) verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a contribuabilului;
c) discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţii
acestora, după caz;
d) solicitarea de informaţii de la terţi;
e) stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa fiscală
declarată şi/sau stabilită, după caz, la momentul începerii inspecţiei fiscale;
f) stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora;
g) verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
h) dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
i) efectuarea de investigaţii fiscale potrivit alin. (2) lit. a);
j) aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;
k) aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
(5) Nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de
organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii.
1.
Inspecţia fiscală şi controlul fiscal. Noul Cod de procedură fiscală modifică în sens pozitiv structura secţiunii referitoare la
inspecţii şi controale fiscale, permiţând delimitarea noţiunii gen „control fiscal”, de noţiunea specie „inspecţia fiscală”. Cu
toate că nu există o definiţie a noţiunii de „control fiscal”, structurarea Titlului VI intitulat Controlul fiscal în cele trei
capitole [Capitolul I – Inspecţia fiscală, Capitolul II – Controlul inopinat şi Capitolul III – Controlul Antifraudă, precum şi
reformularea art. 115 şi 116 (fostele art. 97 şi 98 VCPF)] ajută la conturarea distincţiei dintre controlul fiscal propriu-zis şi
inspecţia fiscală. Această diferenţiere este importantă în înţelegerea naturii distincte a actelor ce se emit cu ocazia
inspecţiilor fiscale şi a controalelor – raport de inspecţie fiscală sau proces-verbal –, a normelor distincte de procedură ce
se aplică pe perioada derulării fiecărei unei inspecţii fiscale sau a unui control fiscal (transmiterea avizului de inspecţie
fiscală, durata maximă a unei inspecţii fiscale etc.) şi, nu în cele din urmă, a principiilor de procedură (a se vedea
principiul unicităţii inspecţiei fiscale).... citeste mai departe (1-7)
1.
Activitatea de inspecţie fiscală face parte din categoria activităţilor de control financiar desfăşurate de stat prin organisme
specializate (Curtea de Conturi, compartimente de audit intern, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală).
2.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este instituţia autorizată să desfăşoare activităţi de inspecţie fiscală prin
intermediul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi al direcţiei generale pentru administrarea marilor
contribuabili.
3.
Direcţia Generală Antifraudă, parte componentă a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, îndeplineşte atribuţiunile
legale privind combaterea evaziunii fiscale, precum şi alte atribuţiuni privind respectarea legislaţiei, cu excepţia celor
privind stabilirea obligaţiilor fiscale (adică inspecţia fiscală).
– OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (publicată în M. Of. nr. 389 din 29
iunie 2013; cu modificările şi completările ulterioare);... citeste mai departe (1-3)
Art. 114: Persoanele supuse inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se exercită asupra oricăror persoane şi entităţi, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de
stabilire, reţinere sau plată a obligaţiilor fiscale prevăzute de lege.
Art. 95: Persoanele supuse inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de
stabilire, reţinere şi plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat,
prevăzute de lege.
1.
Subiectele pasive ale inspecţiei fiscale. Persoanele supuse inspecţiei fiscale sunt contribuabilii, în sensul extins al
cuvântului496. Faptul că o persoană nu şi-a îndeplinit obligaţiile de înregistrare în legătură cu un anumit impozit nu
înseamnă că aceasta nu poate face obiectul inspecţiei fiscale cu privire la respectivul impozit.
De asemenea, fiind subiecte de drept fiscal, pot fi subiecte pasive ale inspecţiei fiscale şi orice entităţi juridice fără
personalitate juridică (e.g. societăţi civile profesionale, sucursale), plătitorii de impozite şi terţii care deţin informaţii
privind operaţiunile economice relevante.
Persoanele care şi-au încetat existenţa (persoanele fizice decedate, persoanele juridice radiate) nu mai pot face obiectul
unei inspecţii fiscale, datorită pierderii capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a acestora (a se vedea art. 34 şi urm. C.civ. în
ceea ce priveşte persoanele fizice şi art. 205 şi urm. C.civ., în ceea ce priveşte persoanele juridice). Organul fiscal poate
atrage răspunderea succesorilor acestora (moştenitori, foşti asociaţi sau administratori) în conformitate cu dispoziţiile
art. 25 NCPF numai în cazul în care au fost emise acte administrative de impunere înainte ca persoanele fizice şi juridice
să îşi înceteze existenţa.... citeste mai departe (1-1)
1.
Deşi activitatea de inspecţie fiscală este atributul exclusiv al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în cazul
societăţilor cu capital de stat, Curtea de Conturi poate verifica conformarea fiscală a acestora.
2.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu are competenţe de control privind modul de utilizare a fondurilor entităţilor
nonprofit, constituite prin virarea a până la 2% din venitul anual, potrivit art. 57 alin. (4) [corespunde art. 79 alin. (1) NCF]
şi art. 84 alin. (2) [corespunde art. 123 alin. (2) NCF] Cod fiscal (Sursa: website-ul ANAF, 26 noiembrie 2008).
3.
În normele de aplicare a vechii reglementări (pct. 92.1-92.5) erau stabilite reguli privind exercitarea inspecţiei fiscale la
contribuabilii care au sedii secundare. Aceste reguli nu au mai fost preluate în actuala reglementare.
– OPANAF nr. 767/2016 privind condiţiile de delegare a competenţei altui organ de inspecţie fiscală pentru efectuarea unei
acţiuni de inspecţie fiscală (publicat în M. Of. nr. 150 din 26 februarie 2016).... citeste mai departe (1-3)
Art. 115: Formele şi întinderea inspecţiei fiscale
(1)Formele de inspecţie fiscală sunt:
a)inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a tuturor obligaţiilor fiscale
şi a altor obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă ce revin unui contribuabil/plătitor, pentru o perioadă de timp
determinată;
b)inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a uneia sau mai multor
obligaţii fiscale, precum şi a altor obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă, ce revin unui contribuabil/plătitor
pentru o perioadă de timp determinată.
(2)Organul de inspecţie fiscală decide asupra efectuării unei inspecţii fiscale generale sau parţiale, pe baza analizei de risc.
(3)Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare, dacă acestea prezintă
interes pentru aplicarea legislaţiei fiscale/contabile.
Art. 96: Formele şi întinderea inspecţiei fiscale

(1) Formele de inspecţie fiscală sunt:
a) inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil,
pentru o perioadă de timp determinată;
b) inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligaţii fiscale, pentru o
perioadă de timp determinată.
(2) Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare, dacă acestea prezintă
interes pentru aplicarea legii fiscale.
1.
Sfera de cuprindere a inspecţiei fiscale. Art. 115 NCPF clasifică inspecţia fiscală în inspecţie fiscală generală sau parţială, în
funcţie de obligaţiile fiscale pe care le vizează. Această distincţie este deosebit de importantă în evaluarea respectării
principiului unicităţii inspecţiei fiscale. Practic, dacă o inspecţie generală a vizat o anumită perioadă de timp, nu mai poate
fi efectuată ulterior o inspecţie fiscală parţială, cu privire la aceeaşi perioadă de timp. Din acest punct de vedere,
efectuarea inspecţiei fiscale prin sondaj nu trebuie confundată cu inspecţia fiscală parţială. Cu alte cuvinte, chiar dacă,
datorită eşantionării prin sondaj în cadrul unei inspecţii fiscale, organul fiscal nu a analizat o anumită operaţiune
economică, nu poate fi efectuată o nouă inspecţie fiscală asupra aceluiaşi impozit şi asupra aceleiaşi perioade.... citeste
mai departe (1-2)
Art. 116: Metode de control
(1)Pentru efectuarea inspecţiei fiscale se pot folosi următoarele metode de control:
a)verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi operaţiunilor semnificative,
care stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;
b)verificarea exhaustivă, care constă în activitatea de verificare a tuturor documentelor şi operaţiunilor, care stau la baza
modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;
c)controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia, prelucrate în mediu
electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de instrumente informatice specializate.
(1)Pentru efectuarea inspecţiei fiscale se pot folosi următoarele metode:
a)inspecţia prin sondaj care constă în activitatea de verificare selectivă a perioadelor impozabile, documentelor şi
operaţiunilor semnificative, care stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;
b)inspecţia exhaustivă care constă în activitatea de verificare a tuturor perioadelor impozabile, precum şi a documentelor
şi operaţiunilor semnificative, care stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;
c)inspecţia electronică, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia, prelucrate în mediu
(la data 03-Sep-2017 Art. 116, alin. (1) din titlul VI, capitolul I modificat de Art. I, punctul 20. din Ordonanta 30/2017 )
(2)Selectarea documentelor şi a operaţiunilor semnificative se apreciază de inspector.
(3)În cazul efectuării inspecţiei fiscale de către organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se pot aproba
metode şi proceduri de sondaj.
Art. 97: Proceduri şi metode de control fiscal

(1) În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri de control:
a) controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări
cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;
b) controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale contribuabilului, în
corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul încrucişat poate fi şi inopinat.
(2) La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie proces-verbal.
(3) În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode de control:
a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi operaţiunilor semnificative, în
care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;
b) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia, prelucrate în mediu
1.
Metodele de verificare. Textul art. 116 NCPF reprezintă un pas înainte în ceea ce priveşte delimitarea metodelor de
inspecţie. Predecesorul său (art. 97 VCPF) combina în mod nepermis procedurile de control cu metodele de control,
adâncind confuzia între inspecţia fiscală şi controlul fiscal.
Din păcate, textul conţine încă o terminologie neunitară: „în efectuarea inspecţiei fiscale se pot folosi următoarele metode
de control: verificarea prin sondaj” (s.n., L.D.). Apreciem că redactarea corectă ar fi fost în sensul enumerării metodelor
de verificare ce pot fi utilizate în cadrul unei inspecţii fiscale, nu a metodelor de control (controlul fiscal, în sens restrâns,
fiind o procedură distinctă, aşa cum am precizat şi în comentariul de la art. 113 NCPF).
1.
Ţinând cont de complexitatea activităţii economice actuale, verificarea (controlul) prin sondaj se utilizează în
cvasitotalitatea inspecţiilor fiscale.
Art. 117: Perioada supusă inspecţiei fiscale
(1)Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale.
(2)Perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior, în condiţiile alin. (1).
(2)Selectarea perioadelor care vor fi supuse inspecţiei fiscale se efectuează de organul fiscal în funcţie de riscul fiscal
identificat. Inspecţia fiscală se poate extinde, cu respectarea alin. (1) şi asupra celorlalte perioade fiscale neverificate.
(la data 03-Sep-2017 Art. 117, alin. (2) din titlul VI, capitolul I modificat de Art. I, punctul 21. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 98: Perioada supusă inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
(2) La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior, în
condiţiile alin. (1).
(3) La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali
pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă este identificată cel puţin una dintre următoarele situaţii:
a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general
consolidat;
b) nu au fost depuse declaraţii fiscale în interiorul termenului de prescripţie;
c) nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general
consolidat.
1.
Distincţii faţă de legislaţia anterioară. Art. 177 NCPF elimină distincţia dintre perioada maximă a unei inspecţii fiscale la
contribuabilii mari şi la ceilalţi contribuabili. Astfel, conform reglementării anterioare (art. 98 VCPF), contribuabilii mari
erau supuşi inspecţiei fiscale de la momentul încheierii ultimei inspecţii, până la limita termenului de prescripţie (5 ani),
în timp ce contribuabilii mici, ca regulă generală, făceau obiectul unei inspecţii fiscale doar pe o perioadă de 3 ani. Această
inspecţie se putea extinde la perioada de 5 ani numai în condiţiile în care organul fiscal constata că nu au fost depuse toate
declaraţiile fiscale sau dacă identifica indicii privind diminuarea taxelor şi impozitelor.
Această distincţie cu iz de neconstituţionalitate a făcut obiectul a numeroase litigii, în ceea ce priveşte tendinţa
generalizată a organelor fiscale de a supune inspecţiei pe o perioadă de 5 ani şi contribuabilii mici şi mijlocii, fără a oferi
argumente suplimentare pentru extindere (de la 3 la 5 ani) a perioadei verificate. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie498 a confirmat în mod repetat că perioada de 5 ani necesita dovedirea de către organul de inspecţie a motivelor
concrete pentru extinderea perioadei inspectate şi emiterea unui aviz de inspecţie suplimentar.... citeste mai departe (1-2)
1.
Există o strânsă legătură între termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţiile fiscale (5 ani, conform Codului
procedură fiscală) şi perioada în care se poate efectua inspecţia fiscală. De exemplu, în cazul unei inspecţii fiscale (privind
impozitul pe salarii) care începe la data de 1 decembrie 2016, pot face obiectul verificării obligaţiile fiscale privind
impozitul pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie stabilit de art. 110 Cod procedură fiscală, respectiv cele
aferente anilor:
a) 2016 (pentru obligaţiile anului curent nu a început să curgă prescripţia),
b) 2015 (prescripţia începe să curgă de la 1 iulie 2016 – conform NCPF - şi se împlineşte la 30 iunie 2021),
c) 2014 (prescripţia a început să curgă de la 1 ianuarie 2015 – conform CPF, cu excepţia impozitului aferent lunii
decembrie 2014 pentru care prescripţia a început să curgă la 1 iulie 2016 – conform NCPF – şi se împlineşte la 31
decembrie 2019, respectiv 30 iunie 2020),... citeste mai departe (1-2)
Art. 118: Reguli privind inspecţia fiscală
(1)Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare.
Condiţiile pentru întocmirea programelor se aprobă astfel:
a)prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul inspecţiei fiscale efectuate de organul fiscal central;
b)prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale emise în condiţiile legii, în cazul inspecţiei fiscale efectuate de
organul fiscal local.
(2)Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei, ierarhizării, teritorialităţii şi
descentralizării.
(3)Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare tip de creanţă fiscală şi pentru fiecare perioadă supusă
impozitării.
(4)La începerea inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală trebuie să prezinte contribuabilului/plătitorului legitimaţia
de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de inspecţie fiscală. Începerea inspecţiei fiscale
trebuie consemnată în registrul unic de control ori de câte ori există obligaţia ţinerii acestuia.
(5)Inspecţia fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru
impozitare sau verificarea modului de respectare a altor obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă.
(6)Inspecţia fiscală se efectuează în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a
contribuabilului/plătitorului şi să utilizeze eficient timpul stabilit pentru efectuarea inspecţiei fiscale.
(7)La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul/plătitorul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria răspundere,
din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În
declaraţie se menţionează şi faptul că au fost restituite toate documentele solicitate şi puse la dispoziţie de
(8)Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecţiei
fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de organul de inspecţie fiscală.
(la data 01-Jan-2016 Art. 118, alin. (8) din titlul VI, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3833/2015 )
1.
Programarea inspecţiei fiscale. Inspecţia fiscală se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare,
aprobate de conducătorul organului fiscal competent în efectuarea inspecţiei. Selecţia contribuabililor ce vor fi supuşi
inspecţiei fiscale se face în baza unei analize de risc (analiză ale cărei criterii de efectuare şi rezultate nu sunt comunicate
contribuabilului) sau în baza sesizărilor primite din partea unor organe ale statului, române sau străine. Din păcate, noul
Cod de procedură fiscală nu reglementează şi posibilitatea contribuabilului de a solicita efectuarea unei inspecţii fiscale –
situaţie care ar fi de natură a veni în sprijinul contribuabililor diligenţi.
2.
Principiile de efectuare a inspecţiei fiscale. Inspecţia fiscală se exercită cu respectarea principiilor independenţei,
unicităţii, autonomiei, ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării.... citeste mai departe (1-9)
1.
Principiul unicităţii inspecţiei fiscale, aşa cum este descris la alin. (3) a fost calificat ca un principiu de bună administrare.
În acest context, s-a făcut trimitere la instituţia reverificării unei perioade la cererea contribuabilului, prevăzută de OMFP
nr. 2222/2006 [în prezent abrogat] (T. Anghel, Reverificarea unei perioade controlate, MFI nr. 5/2009).
2.
În normele metodologice de aplicare a vechii reglementări (pct. 91.1 -91.5 şi 102.1-102.7) regulile privind desfăşurarea
inspecţiei fiscale erau completate astfel:
a) la examinarea stării de fapt fiscale pentru stabilirea bazei de impunere, organul fiscal competent va avea în vedere toate
documentele justificative şi evidenţele financiar-contabile şi fiscale care constituie mijloace de probă şi sunt relevante
pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor fiscale;
b) când este necesar, organul de inspecţie fiscală va anexa la actul de inspecţie fiscală copii ale documentelor care au stat
la baza constatărilor efectuate cu ocazia inspecţiei. Dispoziţiile art. 54 din Codul de procedură fiscală [corespunde art. 61
NCPF] sunt aplicabile;... citeste mai departe (1-5)
Art. 119: Competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit de organul fiscal competent potrivit cap. I şi II ale titlului III.
Organele fiscale care sunt competente să efectueze inspecţia fiscală sunt denumite în sensul prezentului capitol organe de
inspecţie fiscală.
compara cu Art. 99 din titlul VII, capitolul II din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 99: Competenţa

(1) Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau, după
caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, conform dispoziţiilor prezentului
titlu, ori de alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume
datorate bugetului general consolidat.
(2) Competenţa de exercitare a inspecţiei fiscale pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale
subordonate se stabileşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Organele de inspecţie
fiscală din aparatul central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au competenţă în efectuarea inspecţiei fiscale pe
întregul teritoriu al ţării.
(3) Competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate delega altui organ fiscal. În cadrul Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală condiţiile în care se poate efectua delegarea altui organ fiscal se stabilesc prin ordin al preşedintelui
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
1.
Competenţa materială şi teritorială. Organul competent în administrarea contribuabilului (din punct de vedere material şi
teritorial) este şi organul competent în efectuarea inspecţiei fiscale. Astfel, contribuabilii mici vor fi supuşi inspecţiei
fiscale de către administraţiile financiare, contribuabilii mijlocii de către Administraţia contribuabililor mijlocii din
cadrul direcţiilor regionale ale finanţelor publice, iar contribuabilii mari de către direcţiile de administrare a marilor
contribuabili. Impozitele şi taxele locale au organe specializate de efectuare a inspecţiei fiscale, din cadrul administraţiei
publice locale, neavând relevanţă statutul special de contribuabil mic, mijlociu sau mare. Pentru a evita astfel de confuzii,
care au făcut obiectul unui număr semnificativ de litigii), noul Cod de procedură fiscală face distincţia între organ fiscal
central (A.N.A.F.) şi organ fiscal local (a se vedea art. 1 pct. 31 şi 32 NCPF).... citeste mai departe (1-2)
1.
Competenţa în domeniul inspecţiei fiscale este acordată de art. 119 Cod procedură fiscală astfel:
– compartimentelor de specialitate ale autorităţilor publice locale – în domeniul impozitelor şi taxelor locale;
– organelor vamale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – în domeniul drepturilor vamale;
– organelor de inspecţie organizate la nivelul aparatului central şi teritorial al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
– în domeniul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor administrare de ANAF.
În anumite domenii reglementate prin legi speciale, competenţa de administrare, inclusiv de inspecţie, revine altor organe
(de exemplu, Fondul de mediu este administrat de Administraţia Fondului de mediu).
2.
Prin OPANAF nr. 3696/2015 se stabileşte că organul fiscal competent pentru exercitarea inspecţiei fiscale privind
impozitul pe venit asupra tuturor persoanelor impozabile, indiferent de forma lor de organizare, pe întregul teritoriu al
ţării este Direcţia generală control venituri persoane fizice.... citeste mai departe (1-3)
Art. 120: Reguli speciale privind competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale de către organul fiscal central
(1)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se pot constitui, la
nivelul aparatului central, structuri care au competenţă în efectuarea inspecţiei fiscale pe întreg teritoriul ţării.
(la data 01-Jan-2016 Art. 120, alin. (1) din titlul VI, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3696/2015 )
(2)Competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale de către organul fiscal central se poate delega altui organ fiscal central, în
condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 26-Feb-2016 Art. 120, alin. (2) din titlul VI, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 767/2016 )
(3)În cazul delegării competenţei potrivit alin. (2), organul de inspecţie fiscală căruia i s-a delegat competenţa înştiinţează
contribuabilul/plătitorul despre delegarea de competenţă.
Art. 105: Reguli privind inspecţia fiscală

(1) Inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru
impunere.
(2) Inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a contribuabililor şi să
utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.
(3) Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului
general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.
(5) Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei, ierarhizării, teritorialităţii şi
descentralizării.
(6) Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare
aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv prin acte
ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz.
(7) La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul
de serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic
de control.
(8) La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria răspundere, din care
să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În declaraţie se
va menţiona şi faptul că au fost restituite toate documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil.
(9) Contribuabilul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecţiei fiscale, în
termenele şi condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală.
1.
Competenţe speciale de efectuare a inspecţiei fiscale. Există situaţii speciale care, pentru a nu ridica controverse în
stabilirea competenţei de administrare, sunt alocate anumitor organe, la nivel naţional. Prin Ordinul A.N.A.F. nr.
3775/2015 pentru aprobarea unor competenţe speciale ale organului fiscal central505 au fost stabilite competenţe
specifice, printre altele, pentru grupurile fiscale unice (competent în efectuarea inspecţiei fiind organul fiscal care
administrează reprezentantul grupului fiscal), pentru contribuabilii nestabiliţi pe teritoriul României care se
înregistrează direct în scop de TVA sau în vederea plăţii contribuţiilor sociale (Administraţia fiscală pentru contribuabili
nerezidenţi din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti), pentru posturile consulare acreditate
în România şi reprezentanţele organismelor internaţionale (administraţiile judeţene ale finanţelor publice), pentru
contribuabilii nerezidenţi care datorează impozit pe profit în România (organul fiscal în a cărui rază teritorială este
situată proprietatea imobiliară sau societatea ale cărei titluri de participare sunt cesionate).... citeste mai departe (1-2)
– OPANAF nr. 501/ 2016 privind stabilirea unor competenţe în sarcina Direcţiei Generale a Vămilor şi structurilor vamale
subordonate şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi documentelor utilizate de către Direcţia
Generală a Vămilor şi structurile vamale subordonate în activitatea de supraveghere şi control în domeniul produselor
accizabile (publicat în M. Of. nr. 82 din 4 februarie 2016);
– OPANAF nr. 7.521/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii şi controlului vamal
ulterior (publicat în M. Of. nr. 638 din 25 iulie 2006);
– OPANAF nr. 767/2016 privind condiţiile de delegare a competenţei altui organ de inspecţie fiscală pentru efectuarea unei
acţiuni de inspecţie fiscală (M. Of. nr. 150 din 26 februarie 2016).
Art. 121: Selectarea contribuabililor/plătitorilor pentru inspecţie fiscală
(1)Selectarea contribuabililor/plătitorilor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către organul de
inspecţie fiscală competent, în funcţie de nivelul riscului. Nivelul riscului se stabileşte pe baza analizei de risc.
(2)Contribuabilul/Plătitorul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită.
(3)Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul solicitărilor primite de la alte instituţii ale statului,
precum şi în cazul în care în alte acte normative este prevăzută efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală.
Art. 100: Selectarea contribuabililor pentru inspecţie fiscală
(1) Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către organul de inspecţie fiscală
competent, în funcţie de nivelul riscului stabilit ca urmare a analizei de risc.
(2) Analiza de risc reprezintă activitatea efectuată în scopul de a identifica riscurile de nedeclarare a creanţelor fiscale, de
a le evalua, de a le gestiona, precum şi de a le utiliza în vederea selectării contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei
fiscale.
(3) Contribuabilul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită.
(4) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul solicitărilor primite de la alte instituţii ale statului,
precum şi în cazul în care în alte acte normative este prevăzută efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală.
1.
Programul de inspecţie, în funcţie de riscul fiscal. Inspecţiile sunt programate de şefii compartimentelor de inspecţie
fiscală în funcţie de tematica transmisă de la nivelul central al A.N.A.F. (de cele mai multe ori, în funcţie de domeniul de
activitate) şi în funcţie de riscul fiscal în care se încadrează contribuabilii. Ordinul nr. 3699/2015 pentru aprobarea
Procedurii de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare şi
pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare507 reglementează câteva dintre criteriile de încadrare a
contribuabililor în categorii de risc fiscal (mare, mic). Spre exemplu, existenţa unor fapte în cazierul fiscal, renunţarea
repetată la opţiunea de rambursare, existenţa unor neconcordanţe semnificative în declaraţiile informative ale
contribuabilului, lipsa depunerii unor declaraţii fiscale duc la încadrarea unui contribuabil în risc fiscal mare.... citeste
mai departe (1-2)
1.
Selectarea contribuabililor pentru inspecţia fiscală este atributul exclusiv al conducerii organelor fiscale, legea interzicând
în mod expres contribuabilului să conteste procedura de selectare.
Art. 122: Avizul de inspecţie fiscală
(1)Înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală are obligaţia să înştiinţeze, în scris,
contribuabilul/plătitorul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie
fiscală.
(2)Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului/plătitorului, înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:
a)cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b)cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili/plătitori.
(3)Contribuabilul/Plătitorul poate renunţa la beneficiul perioadei de comunicare a avizului de inspecţie fiscală prevăzut la
alin. (2).
(4)Avizul de inspecţie fiscală se comunică la începerea inspecţiei fiscale în următoarele situaţii:
a)în cazul efectuării unei inspecţii fiscale la un contribuabil/plătitor aflat în procedura de insolvenţă;
b)în cazul în care, ca urmare a unui control inopinat, se impune începerea imediată a inspecţiei fiscale;
c)pentru extinderea inspecţiei fiscale la perioade sau creanţe fiscale, altele decât cele cuprinse în avizul de inspecţie fiscală
iniţial;
d)în cazul refacerii inspecţiei fiscale ca urmare a unei decizii de soluţionare a contestaţiei;
e)în cazul unor cereri ale contribuabilului/plătitorului pentru a căror soluţionare, ca urmare a analizei de risc, este
necesară efectuarea inspecţiei fiscale.
(5)În cazul prevăzut la alin. (2), după primirea avizului de inspecţie fiscală, contribuabilul/plătitorul poate solicita, o
singură dată, pentru motive justificate, amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale. Amânarea se aprobă sau se
respinge prin decizie emisă de conducătorul activităţii de inspecţie fiscală care se comunică contribuabilului. În cazul în
care cererea de amânare a fost admisă, în decizie se menţionează şi data la care a fost reprogramată inspecţia fiscală.
(6)În cazul prevăzut la alin. (4), contribuabilul/plătitorul poate solicita suspendarea inspecţiei fiscale. Prevederile art. 127
sunt aplicabile în mod corespunzător.
(7)Avizul de inspecţie fiscală cuprinde:
a)temeiul juridic al inspecţiei fiscale;
b)data de începere a inspecţiei fiscale;
c)obligaţiile fiscale, alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă, precum şi perioadele ce urmează a fi supuse
inspecţiei fiscale;
d)posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.
Art. 101: Avizul de inspecţie fiscală

(1) Înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea
care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.
(2) După primirea avizului de inspecţie fiscală, contribuabilul poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate,
amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale. Amânarea se aprobă sau se respinge de către organul fiscal prin decizie. În
cazul în care organul fiscal a admis cererea de amânare a inspecţiei fiscale, comunică contribuabilului data la care a fost
reprogramată inspecţia fiscală.
(3) Avizul de inspecţie fiscală cuprinde:
a) temeiul juridic al inspecţiei fiscale;
b) data de începere a inspecţiei fiscale;
c) obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.
Art. 102: Comunicarea avizului de inspecţie fiscală

(1) Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
(2) În situaţia în care data de începere a inspecţiei fiscale înscrisă în aviz este ulterioară împlinirii termenului prevăzut la
alin. (1), inspecţia fiscală nu poate începe înainte de data înscrisă în aviz.
(3) Avizul de inspecţie fiscală se comunică la începerea inspecţiei fiscale în următoarele situaţii:
a) în cazul efectuării unei inspecţii fiscale la un contribuabil aflat în procedura de insolvenţă;
b) în cazul în care, ca urmare a unui control inopinat sau încrucişat, se impune începerea imediată a inspecţiei fiscale;
c) pentru extinderea inspecţiei fiscale la perioade, impozite, taxe şi contribuţii, altele decât cele cuprinse în avizul de
(4) Emiterea avizului de inspecţie fiscală nu este necesară:
a) în cazul controlului inopinat şi al controlului încrucişat;
b) în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii;
c) în cazul refacerii inspecţiei fiscale ca urmare a unei decizii de soluţionare a contestaţiei;
d) pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului.
(5) Contribuabilul poate renunţa la beneficiul perioadei de comunicare a avizului de inspecţie fiscală prevăzut la alin. (1).
(6) Data începerii inspecţiei fiscale este data menţionată în registrul unic de control. În cazul contribuabililor care nu
deţin sau nu prezintă organelor de inspecţie fiscală registrul unic de control, această dată se înscrie într-un proces-verbal
de constatare.
(7) Dacă inspecţia fiscală nu începe la 15 zile de la data prevăzută în aviz, contribuabilul va fi înştiinţat, în scris, asupra noii
date de începere a inspecţiei fiscale.
1.
Avizul de inspecţie fiscală, act preparatoriu. Anterior începerii inspecţiei fiscale, organul fiscal este obligat să comunice
contribuabilului avizul de inspecţie fiscală508 prin care sunt aduse la cunoştinţa acestuia data începerii inspecţiei,
perioada ce urmează a fi supusă verificării, tipurile de taxe şi impozite ce urmează a fi verificate şi documentele principale
ce trebuie puse la dispoziţia organului fiscal. Avizul de inspecţie face trimitere la Carta drepturilor şi obligaţiilor
contribuabilului pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale509. Contribuabilul nu poate contesta avizul de inspecţie, acesta
nefiind un act administrativ fiscal care să producă singur efecte juridice510, ci un act preparatoriu. În cazul în care, spre
exemplu, avizul de inspecţie prevede o perioadă prescrisă, contribuabilul poate ridica această excepţie în timpul inspecţiei
şi poate solicita anularea actului administrativ emis la finalizarea acesteia (e.g. decizia de impunere).... citeste mai departe
(1-5)
1.
În doctrină (D. Dascălu, C. Alexandru, op. cit., p. 277), s-a afirmat că Avizul de inspecţie fiscală nu este un act administrativ
fiscal, ci numai o formă procedurală prealabilă inspecţiei fiscale, cu consecinţe importante asupra validităţii acesteia
(implicit asupra rezultatelor inspecţiei).
2.
În normele metodologice de aplicare a vechii reglementări (pct. 99.1), se prevedea că avizul de inspecţie se comunică
contribuabilului în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2) CPF [corespunde art. 47 alin. (2) NCPF].
– OPANAF nr. 3.711/2015 privind modelul şi conţinutul formularelor şi documentelor utilizate în activitatea de inspecţie
fiscală (M. Of. nr. 965 din 28 decembrie 2015).
Art. 123: Începerea inspecţiei fiscale
(1)În situaţia în care data de începere a inspecţiei fiscale înscrisă în aviz este ulterioară împlinirii termenului prevăzut la
art. 122 alin. (2), inspecţia fiscală nu poate începe înainte de data înscrisă în aviz.
(2)Data începerii inspecţiei fiscale este data menţionată în registrul unic de control ori de câte ori există obligaţia ţinerii
acestuia. În cazul contribuabilului/plătitorului care nu ţine sau nu prezintă organului de inspecţie fiscală registrul unic de
control, această dată se înscrie într-un proces-verbal de constatare. Procesul-verbal se semnează de către organul de
inspecţie fiscală şi contribuabil/plătitor şi se înregistrează la registratura contribuabilului/plătitorului ori de câte ori
există o astfel de registratură.
(3)Dacă inspecţia fiscală nu poate începe în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data prevăzută în aviz,
contribuabilul/plătitorul este înştiinţat, în scris, asupra noii date de începere a inspecţiei fiscale.
1.
Data începerii inspecţiei fiscale. Inspecţia fiscală poate începe la data menţionată în aviz, dar nu mai devreme de expirarea
termenului de 15/30 de zile de comunicare a avizului. Data începerii inspecţiei fiscale se consemnează în registrul unic de
control sau în procesul-verbal de constatare (ce trebuie întocmit în cazul contribuabililor care nu sunt obligaţi să deţină
un registru unic de control, respectiv alţi contribuabili decât persoanele juridice înmatriculate la Registrul Comerţului).
Procesul-verbal de constatare este un act bilateral, care se semnează atât de organul fiscal, cât şi de contribuabil. Obligaţia
instituită de alin. (2) al art. 123 de acordare de către contribuabil a unui număr de registratură procesului-verbal de
constatare are ca scop conferirea de dată certă acestuia. Dacă inspecţia fiscală nu poate începe în termen de cel mult 5 zile
lucrătoare de la data prevăzută în aviz, organul fiscal este obligat să comunice o nouă dată de începere a inspecţiei....
Art. 124: Obligaţia de colaborare a contribuabilului/plătitorului
(1)La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul/plătitorul trebuie informat că poate numi persoane care să dea
informaţii. Dacă informaţiile furnizate de contribuabil/plătitor sau de către persoana numită de acesta sunt insuficiente,
atunci organul de inspecţie fiscală se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii necesare realizării
inspecţiei fiscale.
(2)Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta este obligat să dea
informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi orice alte date necesare
clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.
(3)Pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul are dreptul de a beneficia de asistenţă de
specialitate sau juridică.
Art. 106: Obligaţia de colaborare a contribuabilului

(1) Contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta este obligat să dea informaţii, să
prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi orice alte date necesare clarificării
situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.
(2) La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul va fi informat că poate numi persoane care să dea informaţii. Dacă
informaţiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt insuficiente, atunci inspectorul fiscal se poate
adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii.
(3) Pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilii supuşi acesteia au dreptul de a beneficia de asistenţă de
Art. 106: Obligaţia de colaborare a contribuabilului

(1) Contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta este obligat să dea informaţii, să
prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi orice alte date necesare clarificării
situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.
(2) La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul va fi informat că poate numi persoane care să dea informaţii. Dacă
informaţiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt insuficiente, atunci inspectorul fiscal se poate
adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii.
(3) Pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilii supuşi acesteia au dreptul de a beneficia de asistenţă de
1.
Persoanele care pot oferi informaţii organelor de inspecţie. Ca regulă generală, contribuabilul este reprezentat pe
perioada inspecţiei de către administrator. De cele mai multe ori, acesta desemnează conducătorul departamentului
contabil, un consultant sau un avocat de specialitate, pentru a oferi informaţiile necesare organului fiscal. Toate
informaţiile oferite organelor fiscale sunt asumate pe proprie răspundere, aspect confirmat prin declaraţia ce se
semnează la încheierea inspecţiei fiscale.
Explicaţiile la întrebările formulate de organele de inspecţie fiscală se dau în scris, prin intermediul notelor explicative.
Solicitarea de explicaţii scrise se poate face în timpul inspecţiei fiscale ori de câte ori acestea sunt necesare pentru
clarificarea şi definitivarea constatărilor privind situaţia fiscală a contribuabilului. Desigur, acest drept al organului fiscal
trebuie exercitat cu respectarea principiului minimei afectări a activităţii contribuabilului şi prin acordarea unui timp
rezonabil de răspuns.... citeste mai departe (1-5)
– OPANAF nr. 713/2004 privind aprobarea Cartei drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe timpul desfăşurării
inspecţiei fiscale (publicat în M. Of. nr. 977 din 25 octombrie 2004);
– Decizia CSJ, s.c.a., nr. 1416/2003 (Obligaţia de a coopera a reprezentanţilor legali ai contribuabililor).
Art. 125: Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale
(1)Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului/plătitorului. Contribuabilul/Plătitorul
trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară desfăşurării inspecţiei fiscale.
(2)Dacă nu există sau nu poate fi pus la dispoziţie un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea inspecţiei fiscale, atunci
activitatea de inspecţie se poate desfăşura la sediul organului fiscal sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu
contribuabilul/plătitorul.
(3)Indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală, organul de inspecţie fiscală are dreptul să inspecteze locurile în
care se desfăşoară activitatea, sau unde se află bunurile impozabile, în prezenţa contribuabilului/plătitorului ori a unei
persoane desemnate de acesta.
(4)Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului/plătitorului. Inspecţia
fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului/plătitorului, cu acordul scris al acestuia şi
cu aprobarea conducătorului organului de inspecţie fiscală.
Art. 103: Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului. Contribuabilul trebuie să pună la
dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară desfăşurării inspecţiei fiscale.
(2) Dacă nu există un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea inspecţiei fiscale, atunci activitatea de inspecţie se va putea
desfăşura la sediul organului fiscal sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
(3) Indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală, organul fiscal are dreptul să inspecteze locurile în care se
desfăşoară activitatea, în prezenţa contribuabilului sau a unei persoane desemnate de acesta.
(4) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului. Inspecţia fiscală se poate
desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului
organului fiscal.
1.
Locul desfăşurării inspecţiei fiscale. Aşa cum se menţionează şi în avizul de inspecţie fiscală, contribuabilul trebuie să
pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară desfăşurării inspecţiei fiscale. Dacă nu există sau nu
poate fi pus la dispoziţie un spaţiu de lucru adecvat, activitatea de inspecţie se poate desfăşura în orice alt loc stabilit de
comun acord cu contribuabilul (e.g. la sediul societăţii de contabilitate, la un punct de lucru al contribuabilului etc.) sau la
sediul organului fiscal. De cele mai multe ori, inspecţiile persoanelor fizice se derulează la sediul organului fiscal.
2.
Accesul la incintele de afaceri. Conform art. 125 NCPF şi al Cartei, indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală,
organul de inspecţie fiscală are dreptul să inspecteze orice incinte sau locuri în care există bunuri impozabile sau se
desfăşoară activităţi producătoare de venituri, în prezenţa unui reprezentant al contribuabilului. De asemenea, pentru
cunoaşterea cât mai corectă a specificului activităţii contribuabilului sau pentru a se încredinţa de existenţa unor active
sau a unor investiţii în curs, organul de inspecţie fiscală poate efectua cercetări la faţa locului (personal sau prin delegare
de competenţă).... citeste mai departe (1-3)
1.
În normele metodologice de aplicare a vechii reglementări (pct. 100.1), se arăta că „Prin spaţiul adecvat necesar
desfăşurării inspecţiei fiscale se înţelege asigurarea unui spaţiu în limita posibilităţilor contribuabilului, după caz, dotat
cu necesarul minim de birotică şi care să permită păstrarea în siguranţă a documentelor primite pentru inspecţia fiscală
sau elaborate de către organele de inspecţie fiscală. În cazul în care contribuabilul nu poate asigura un spaţiu
corespunzător, va anunţa în scris şi motivat organul de inspecţie fiscală competent”.
Art. 126: Durata efectuării inspecţiei fiscale
(1)Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi
nu poate fi mai mare de:
a)180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de
mărime;
b)90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;
c)45 de zile pentru ceilalţi contribuabili.
(2)În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1),
inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a
bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic
superior celui care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii fiscale,
cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1).
(3)În cazul încetării inspecţiei fiscale potrivit alin. (2), prevederile art. 111 alin. (2) lit. b) nu sunt aplicabile.
Art. 104: Durata efectuării inspecţiei fiscale

(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după caz, de compartimentele de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de 3
luni.
(2) În cazul marilor contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecţiei nu poate fi mai mare de 6 luni.
(3) Perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia, conform
prevederilor alin. (1) şi (2).
(4) Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale ori de câte ori sunt motive
justificate pentru aceasta.
(5) Condiţiile şi modalităţile de suspendare a unei inspecţii fiscale se vor stabili prin ordin al preşedintelui Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv prin ordin comun al ministrului economiei şi finanţelor şi al ministrului
internelor şi reformei administrative, în cazul inspecţiilor fiscale efectuate de organele fiscale prevăzute la art. 35, care se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
1.
Diferenţieri în durata efectuării inspecţiei fiscale. Art. 126 NCPF instituie diferenţieri între cele trei categorii de
contribuabili. Dacă vechea reglementare (art. 104 VCPF) stipula faptul că inspecţia unui contribuabil obişnuit (mic) nu
poate depăşi 3 luni, actuala reglementare diminuează perioada maximă la 45 de zile. Pentru contribuabilii mijlocii şi mari,
durata inspecţiei rămâne neschimbată, de 90 de zile, respectiv de 180 de zile. Apreciem că, din punct de vedere al
resurselor umane şi implicit al costurilor angrenate într-o inspecţie fiscală, 90, respectiv 180 de zile sunt intervale mari de
timp. Sistemul informatic al A.N.A.F. ar trebui să faciliteze efectuarea mai rapidă a inspecţiei fiscale la contribuabilii
mijlocii şi mari, prin extinderea informaţiilor obţinute prin controlul documentar, de la sediul organului fiscal (fişele pe
plătitor, neconcordanţele între declaraţiile contribuabilului şi între acestea şi declaraţiile partenerilor de afaceri etc.). De
asemenea, controlul la sediul contribuabilului ar putea fi organizat pe sistemul unui audit privat, astfel încât durata
acestuia să nu depăşească 3 luni. State cu un sistem de administrare avansat precum Marea Britanie au ajuns la
performanţa ca un control fiscal extins să nu dureze mai mult de câteva zile (frecvenţa acestora fiind însă mult mai
mare).... citeste mai departe (1-3)
Art. 127: Suspendarea inspecţiei fiscale
(1)Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în oricare din următoarele
situaţii şi numai dacă apariţia acestei situaţii împiedică finalizarea inspecţiei fiscale:
a)pentru desfăşurarea unuia sau mai multor controale încrucişate în legătură cu actele şi operaţiunile efectuate de
contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei fiscale;
b)pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de organul de inspecţie fiscală, inclusiv în situaţia în care acestea
privesc elaborarea şi prezentarea dosarului preţurilor de transfer;
c)pentru emiterea unei decizii a Comisiei fiscale centrale;
d)pentru efectuarea unei expertize, potrivit art. 63;
e)pentru efectuarea de cercetări specifice în vederea identificării unor persoane sau stabilirii realităţii unor tranzacţii;
f)pentru solicitarea de informaţii sau documente de la autorităţi, instituţii ori terţi, inclusiv de la autorităţi fiscale din alte
state, în legătură cu obiectul inspecţiei fiscale;
g)pentru finalizarea unor acţiuni de control fiscal efectuate în condiţiile legii la acelaşi contribuabil/plătitor care pot
influenţa rezultatele inspecţiei fiscale;
h)pentru efectuarea verificărilor la ceilalţi membri ai grupului fiscal unic, definit potrivit Codului fiscal;
i)atunci când, în scopul valorificării informaţiilor rezultate din alte acţiuni de inspecţie fiscală sau obţinute de la alte
autorităţi ori de la terţi, se impune începerea de îndată a unei inspecţii fiscale la un alt contribuabil/plătitor;
j)în alte cazuri temeinic justificate.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1), inspecţia fiscală este suspendată până la data la care încetează motivul suspendării, dar nu
mai mult de 6 luni de la data suspendării.
(3)Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale la cererea justificată a
contribuabilului/plătitorului. În acest caz, suspendarea nu poate fi mai mare de 3 luni.
(4)Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în situaţia în care
soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unui act administrativ fiscal emis anterior sau a unei acţiuni în contencios-
administrativ, pentru acelaşi contribuabil/plătitor, poate influenţa rezultatele inspecţiei fiscale în curs. În acest caz,
inspecţia fiscală se reia după emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei sau după data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
(5)Ori de câte ori conducătorul inspecţiei fiscale decide suspendarea inspecţiei, se emite o decizie de suspendare care se
comunică contribuabilului/plătitorului.
(6)Data reluării inspecţiei fiscale se aduce la cunoştinţa contribuabilului/plătitorului.
(7)Perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia.
1.
Situaţiile în care se poate dispune suspendarea inspecţiei. În cazul în care, în timpul efectuării unei inspecţii fiscale,
organele de inspecţie fiscală identifică una dintre situaţiile enumerate la art. 127 alin. (1) NCPF fără a căror lămurire nu se
poate finaliza inspecţia fiscală, propun suspendarea inspecţiei fiscale şi întocmesc „Referatul pentru suspendarea
inspecţiei fiscale”, ce va fi supus avizării şefului de serviciu şi aprobării de către conducătorul organului de inspecţie
fiscală. În practică, cele mai frecvente situaţii de suspendare sunt pentru efectuarea de controale încrucişate şi pentru
solicitarea de informaţii sau documente de la autorităţi.
Decizia de suspendare a inspecţiei trebuie comunicată contribuabilului, cu indicarea nu numai a temeiului de drept, ci şi a
motivelor concrete care necesită suspendarea inspecţiei. O motivare completă a suspendării ţine de buna-credinţă a
organului fiscal în raport cu contribuabilul.... citeste mai departe (1-3)
– OPANAF nr. 467/2013 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a inspecţiei fiscale (publicat în M. Of. nr. 254 din 8
mai 2013).
Art. 128: Reverificarea
(la data 04-Mar-2016 Art. 128 din titlul VI, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 825/2016 )
(1)Prin excepţie de la prevederile art. 118 alin. (3), conducătorul organului de inspecţie fiscală poate decide reverificarea
unor tipuri de obligaţii fiscale pentru o anumită perioadă impozabilă, ca urmare a apariţiei unor date suplimentare
necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale, care influenţează rezultatele acesteia.
(2)Prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca urmare a unor controale
inopinate desfăşurate la alţi contribuabili/plătitori ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală
sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organul de inspecţie fiscală, de natură să modifice rezultatele
inspecţiei fiscale anterioare.
(3)La începerea acţiunii de reverificare, organul de inspecţie fiscală este obligat să comunice contribuabilului/plătitorului
decizia de reverificare, care poate fi contestată în condiţiile prezentului cod. Decizia se comunică în condiţiile prevăzute la
art. 122 alin. (2)-(6). În acest caz nu se emite şi nu se comunică aviz de inspecţie fiscală.
(4)Decizia de reverificare conţine, pe lângă elementele prevăzute la art. 46 şi elementele prevăzute la art. 122 alin. (7) lit.
b)-d).
1.
Reverificarea – situaţie excepţională. Alături de refacerea inspecţiei fiscale (a se vedea art. 129), reverificarea este o
excepţie de la principiul unicităţii inspecţiei fiscale şi al securităţii juridice. Ca principiu, odată verificate taxele şi
impozitele aferente unei anumite perioade, decizia organului fiscal devine definitivă, dobândind autoritate de lucru
judecat. Conducătorul organului de inspecţie fiscală poate însă decide reverificarea unor obligaţii fiscale ca urmare a
apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale, care
influenţează rezultatele acesteia. Prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca
urmare a unor controale inopinate desfăşurate la alţi contribuabili/plătitori ori comunicate organului fiscal de către
organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organul de inspecţie fiscală, de
natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale anterioare. Influenţa acestor informaţii noi asupra rezultatelor inspecţiei
anterioare trebuie să fie semnificativă, astfel încât să justifice necesitatea reverificării (a se vedea principiul
proporţionalităţii).... citeste mai departe (1-3)
1.
În normele metodologice de aplicare a vechii reglementări (pct. 102.4-102.6), se arăta că „Datele suplimentare,
necunoscute organelor de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale la un contribuabil, pe care se fundamentează
decizia de reverificare a unei anumite perioade, pot rezulta în situaţii, cum sunt:
a) efectuarea unui control încrucişat,
b) obţinerea pe parcursul acţiunilor de inspecţie fiscală efectuate la alţi contribuabili a unor documente sau informaţii
suplimentare referitoare la activitatea contribuabilului, într-o perioadă care a fost deja supusă inspecţiei fiscale;
c) solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituţii îndreptăţite potrivit legii;
d) informaţii obţinute în orice alt mod, de natură să modifice rezultatele controlului fiscal anterior.
În cazul în care, ca urmare a desfiinţării actului administrativ conform art. 185 alin. (3) din Codul de procedură fiscală
[art. 185 a devenit la republicare art. 216 CPF si corespunde art. 279 NCPF], este necesară reverificarea unei perioade
impozabile, aceasta se va efectua de către o altă echipă de inspecţie fiscală decât cea care a încheiat actul contestat....
Art. 129: Refacerea inspecţiei fiscale
(1)În situaţia în care, ca urmare a deciziei de soluţionare emise potrivit art. 279 se desfiinţează total sau parţial actul
administrativ-fiscal atacat, emis în procedura de inspecţie fiscală, organul de inspecţie fiscală reface inspecţia fiscală, cu
respectarea dispoziţiilor art. 276 alin. (3).
(2)Refacerea inspecţiei fiscale trebuie să respecte strict perioadele fiscale, precum şi considerentele deciziei de
soluţionare a contestaţiei care au condus la desfiinţare, astfel cum acestea sunt menţionate în decizie.
(3)Refacerea inspecţiei fiscale şi emiterea noului act administrativ-fiscal sunt posibile chiar dacă pentru perioadele şi
obligaţiile fiscale vizate de refacere s-a anulat rezerva verificării ulterioare potrivit art. 94 alin. (3).
(4)Refacerea inspecţiei fiscale se realizează de către o altă echipă de inspecţie fiscală decât cea care a încheiat actul
desfiinţat.
1.
Soluţionarea contestaţiei cu refacerea inspecţiei. Dacă din documentele ataşate contestaţiei organul de soluţionare nu
poate stabili cu exactitate situaţia de fapt dedusă soluţionării, acesta poate dispune desfiinţarea totală sau parţială a
actului atacat, urmând ca organul emitent al actului administrativ să refacă inspecţia fiscală şi să emită un nou act
administrativ. Din păcate, practica contenciosului graţios din ultimii ani a arătat că aceste soluţii de desfiinţare sunt
preponderente, în foarte puţine cazuri organul de soluţionare asumându-şi răspunderea anulării actului.
Acest tip de soluţie antagonizează organul fiscal care, de cele mai multe ori, începe reinspecţia de la premisa de a nu
contrazice concluziile echipei de inspecţie anterioare. Cu toate că echipa de inspecţie fiscală trebuie să fie diferită de cea
care a efectuat verificarea iniţială, de cele mai multe ori reverificarea este efectuată de acelaşi şef de serviciu, sub
coordonarea aceluiaşi conducător al organului fiscal. Considerăm că această soluţie nu este una viabilă, fiind de preferat,
de lege ferenda, delegarea de competenţă pentru efectuarea reverificării.... citeste mai departe (1-2)
Art. 130: Dreptul contribuabilului/plătitorului de a fi informat
(1)Contribuabilul/Plătitorul trebuie informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale despre aspectele constatate în
cadrul acţiunii de inspecţie fiscală, iar la încheierea acesteia, despre constatările şi consecinţele lor fiscale.
(2)Organul de inspecţie fiscală comunică contribuabilului/plătitorului proiectul de raport de inspecţie fiscală, în format
electronic sau pe suport hârtie, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere. În acest scop, odată
cu comunicarea proiectului de raport, organul de inspecţie fiscală comunică şi data, ora şi locul la care va avea loc discuţia
finală.
(3)Contribuabilul/Plătitorul poate renunţa la discuţia finală, notificând acest fapt organului de inspecţie fiscală.
(4)Data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul/plătitorul sau data
notificării de către contribuabil/plătitor că renunţă la acest drept.
(5)Contribuabilul/Plătitorul are dreptul să îşi prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările organului de
inspecţie fiscală, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale. În cazul marilor
contribuabili termenul de prezentare a punctului de vedere este de cel mult 7 zile lucrătoare. Termenul poate fi prelungit
pentru motive justificate cu acordul conducătorului organului de inspecţie fiscală.
Art. 107: Dreptul contribuabilului de a fi informat

(1) Contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecţia
fiscală.
(2) La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va prezenta contribuabilului constatările şi consecinţele lor fiscale,
acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu excepţia cazului în care
bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma inspecţiei fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunţă
la acest drept şi notifică acest fapt organelor de inspecţie fiscală.
(3) Data, ora şi locul prezentării concluziilor vor fi comunicate contribuabilului în timp util.
(4) Contribuabilul are dreptul să îşi prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale, în
termen de 3 zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale.
(5) Data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul sau data notificării de
către contribuabil că renunţă la acest drept.
1.
Dreptul de a fi informat. Similar art. 107 VCPF, art. 130 NCPF nu precizează în ce constă obligaţia corelativă a organului
fiscal de a informa contribuabilul pe parcursul derulării inspecţiei fiscale. În acord cu principiul bunei-credinţe, organul
fiscal ar trebui ca, de fiecare dată când constată deficienţe în tratamentul fiscal aplicat de contribuabil, să aducă acest
lucru la cunoştinţa reprezentantului său, pentru a-i da posibilitatea de a explica sau documenta mai bine respectiva
operaţiune.
Din păcate, de foarte multe ori în practica inspecţiilor, organele fiscale mimează aparenţa unei inspecţii fără constatarea
unor deficienţe majore, pentru ca mai apoi, în cadrul discuţiei finale, să pună contribuabilul în faţa faptului deja împlinit.
Din punct de vedere strict procedural, nimic nu împiedică o inspecţie de bună-credinţă să prezinte contribuabilului, la
finalizarea unui anumit segment al inspecţiei (a unui an din perioada verificată sau a unui impozit), concluziile parţiale
ale acesteia. Considerăm că art. 130 NCPF conferă contribuabilului temeiul legal de a solicita organului fiscal prezentarea
în scris a concluziilor parţiale, conform celor de mai sus.... citeste mai departe (1-4)
– OPANAF nr. 713/2004 privind aprobarea Cartei drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe timpul desfăşurării
inspecţiei fiscale (publicat în M. Of. nr. 977 din 25 octombrie 2004).
Art. 131: Rezultatul inspecţiei fiscale
(la data 01-Jan-2016 Art. 131 din titlul VI, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3771/2015 )
(1)Rezultatul inspecţiei fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecţie fiscală, în care se prezintă constatările
organului de inspecţie fiscală din punctul de vedere faptic şi legal şi consecinţele lor fiscale.
(2)Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte la finalizarea inspecţiei fiscale şi cuprinde toate constatările în legătură cu
perioadele şi obligaţiile fiscale verificate, precum şi în legătură cu alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă
ce au făcut obiectul verificării. În cazul în care contribuabilul/plătitorul şi-a exercitat dreptul prevăzut la art. 130 alin. (5),
raportul de inspecţie fiscală cuprinde şi opinia organului de inspecţie fiscală, motivată în drept şi în fapt, cu privire la
punctul de vedere exprimat de contribuabil/plătitor.
(3)La raportul de inspecţie fiscală se anexează, ori de câte ori este cazul, acte privind constatări efectuate la sediul
contribuabilului/plătitorului sau la sediile secundare ale acestuia, cum ar fi procese-verbale încheiate cu ocazia
controalelor inopinate sau de constatare la faţa locului şi alte asemenea acte.
(4)Raportul de inspecţie fiscală stă la baza emiterii:
a)deciziei de impunere, pentru diferenţe în plus sau în minus de obligaţii fiscale principale aferente diferenţelor de baze
de impozitare;
b)deciziei de nemodificare a bazelor de impozitare, dacă nu se constată diferenţe ale bazelor de impozitare şi respectiv de
obligaţii fiscale principale;
(la data 01-Jan-2016 Art. 131, alin. (4), litera B. din titlul VI, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
3707/2015 )
c)deciziei de modificare a bazelor de impozitare dacă se constată diferenţe ale bazelor de impozitare, dar fără stabilirea de
diferenţe de obligaţii fiscale principale.
(la data 01-Jan-2016 Art. 131, alin. (4), litera C. din titlul VI, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
3706/2015 )
(5)Deciziile prevăzute la alin. (4) se emit în termen de cel mult 25 de zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale.
(6)Deciziile prevăzute la alin. (4) se comunică contribuabilului/plătitorului în condiţiile art. 47.
Art. 109: Raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale

(1) Rezultatul inspecţiei fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecţie fiscală, în care se prezintă constatările
inspecţiei fiscale din punct de vedere faptic şi legal.
(2) Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte la finalizarea inspecţiei fiscale şi cuprinde toate constatările în legătură cu
perioadele şi obligaţiile fiscale verificate. În cazul în care contribuabilul şi-a exercitat dreptul prevăzut la art. 107 alin. (4),
raportul de inspecţie fiscală cuprinde şi opinia organului de inspecţie fiscală, motivată în drept şi în fapt, cu privire la
acest punct de vedere.
(3) Raportul de inspecţie fiscală stă la baza emiterii:
a) deciziei de impunere, pentru diferenţe de obligaţii fiscale aferente perioadelor verificate;
b) deciziei de nemodificare a bazei de impunere, dacă nu se constată diferenţe de obligaţii fiscale.
(4) Deciziile prevăzute la alin. (3) se comunică în termen de 30 de zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale.
1.
Raportul de inspecţie fiscală, act emis la finalizarea inspecţiei fiscale. Spre deosebire de controalele fiscale (încrucişate,
inopinate etc.) la finalul cărora se emit procese-verbale, rezultatul unei inspecţii fiscale se consemnează într-un raport de
inspecţie fiscală. Raportul de inspecţie fiscală nu este un act administrativ, ci este documentul de procedură care stă la
baza emiterii actului administrativ fiscal (decizia de impunere, decizia de nemodificare a bazei de impozitare, decizia de
modificare a bazelor de impozitare). În consecinţă, raportul de inspecţie fiscală nu poate fi contestat decât împreună cu
acestea525. Art. 131 alin. (3) NCPF precizează că la raportul de inspecţie fiscală se anexează, ori de câte ori este cazul, acte
privind constatări efectuate la sediul contribuabilului sau la sediile secundare ale acestuia, cum ar fi procese-verbale
încheiate cu ocazia controalelor inopinate sau de constatare la faţa locului şi alte asemenea acte. Considerăm că raportului
de inspecţie fiscală trebuie să îi fie anexate toate documentele (altele decât cele contabile şi fiscale) la care se face referire
în cuprinsul său (e.g. note explicative, procese-verbale de controale încrucişate sau inopinate efectuate la terţi, solicitări
SCAC526 etc.) şi care influenţează concluziile inspecţiei. Simpla citare în cadrul raportului de inspecţie a existenţei unor
astfel de documente, fără a fi ataşate sau a le cita conţinutul, echivalează cu lipsa de susţinere prin probaţiune a
concluziilor inspecţiei. Aceasta ridică o umbră asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ întocmit şi afectează
posibilitatea efectivă a contribuabilului de a-şi construi apărarea. Organul fiscal nu poate invoca caracterul secret al
acestor documente, atât timp cât se referă la aspecte care au legătură şi care influenţează inspecţia fiscală şi atât timp cât,
conform art. 13 din Legea contenciosului administrativ, instanţa le solicită organului fiscal spre a le pune la dispoziţie.
Amânarea acestei etape de comunicare a probaţiunii până la faza litigioasă nu îşi poate găsi un fundament legal, mai ales
în condiţiile în care art. 12 alin. (4) NCPF şi art. 73 alin. (2) NCPF alocă organului fiscal sarcina probei.... citeste mai
departe (1-3)
1.
Raportul de inspecţie fiscală nu este un act administrativ fiscal, ci stă la baza emiterii unui act administrativ fiscal (decizie
de impunere pentru obligaţii fiscale suplimentare sau decizie de nemodificare a bazei de impunere).
Actul administrativ fiscal (de regulă, decizia de impunere) emis în baza raportului de inspecţie fiscală poate face obiectul
contestării, potrivit prevederilor titlului VIII din Codul de procedură fiscală.
2.
Pentru activitatea de inspecţie începută anterior intrării în vigoare a prezentului Cod, se vor utiliza documentele
prevăzute de actele normative date în aplicarea OG nr. 92/2003, vechea reglementare:
– OPANAF nr. 1.181/2007 privind modelul şi conţinutul Raportului de inspecţie fiscală (publicat în M. Of. nr. 611 din 4
septembrie 2007);
– OPANAF nr. 1.415/2009 privind aprobarea modelului şi conţinutului unor documente şi formulare utilizate în
activitatea de inspecţie fiscală la persoane fizice (publicat în M. Of. nr. 591 din 26 august 2009; cu modificările şi
completările ulterioare);... citeste mai departe (1-2)
Art. 132: Sesizarea organelor de urmărire penală
(1)Organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a sesiza organele judiciare competente în legătură cu constatările efectuate
cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de
legea penală.
(2)În situaţiile prevăzute la alin. (1) organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul
de inspecţie fiscală şi de către contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea
contribuabilului/plătitorului. În cazul în care cel supus inspecţiei fiscale refuză să semneze procesul-verbal, organul de
inspecţie fiscală consemnează despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal trebuie comunicat
(3)Procesul-verbal întocmit potrivit alin. (2) reprezintă act de sesizare şi stă la baza documentaţiei de sesizare a organelor
de urmărire penală.
Art. 108: Sesizarea organelor de urmărire penală

(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale
şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.
(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul de
inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În
cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre
aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului.
1.
Actul de sesizare a organelor penale. Art. 132 accentuează obligaţia organelor de inspecţie fiscală de a sesiza organele
penale în condiţiile în care din constatările făcute rezultă elementele constitutive ale unei infracţiuni. Actul de sesizare a
organelor penale este procesul-verbal care se întocmeşte special pentru acest scop şi care este diferit de raportul de
Deşi art. 108 VCPF conţinea dispoziţii similare, practica de inspecţie fiscală a consacrat o procedură diferită de sesizare a
organelor penale, complet netransparentă şi abuzivă. De cele mai multe ori, contribuabilii aflau de existenţa unei sesizări
penale din decizia transmisă de organul de soluţionare prin care se hotăra suspendarea soluţionării contestaţiei depuse,
datorită existenţei unei sesizări penale. Din păcate, nici practica instanţelor de contencios administrativ în acţiunile
pentru declararea nulităţii unor astfel de decizii de suspendare a soluţionării contestaţiei, nici practica parchetelor, nu au
fost unitare în sancţionarea organului fiscal pentru nerespectarea procedurii de întocmire a procesului-verbal de sesizare.
O astfel de practică prejudiciază contribuabilul în exercitarea dreptului său de apărare, ştiut fiind faptul că, cel puţin din
punct de vedere teoretic, acesta ar fi putut formula un punct de vedere care să fie ataşat/inclus în procesul-verbal de
sesizare. Nefiind un act administrativ fiscal, procesul-verbal nu poate fi contestat în procedură graţioasă528.... citeste mai
departe (1-3)
Art. 133: Decizia de impunere provizorie
(1)Pe perioada desfăşurării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală emite decizii de impunere provizorii pentru
obligaţiile fiscale principale suplimentare aferente unei perioade şi unui tip de obligaţie verificată. În acest caz, prin
excepţie de la prevederile art. 131, nu se întocmeşte raport de inspecţie fiscală. În acest scop, organul fiscal informează în
cel mult 5 zile lucrătoare, contribuabilul/plătitorul cu privire la finalizarea unei perioade fiscale şi a unui tip de obligaţie
fiscală verificată.
(2)Deciziile de impunere provizorii prevăzute la alin. (1) se emit la cererea contribuabilului/plătitorului, în scopul plăţii
obligaţiilor fiscale suplimentare.
(3)Obligaţiile fiscale stabilite prin decizii de impunere provizorii se includ în deciziile întocmite în condiţiile art. 131 şi se
contestă împreună cu acestea. Sumele stabilite prin decizie de impunere provizorie se regularizează în decizia de
impunere emisă potrivit art. 131.
(4)Titlul de creanţă prevăzut la alin. (1) devine executoriu la data la care devine executorie decizia de impunere emisă
potrivit art. 131.
1.
Momentul emiterii deciziei de impunere provizorii. La solicitarea contribuabilului, organul fiscal va emite decizii de
impunere provizorii pentru perioade încheiate sau pentru anumite taxe verificate. În acest scop, organul de inspecţie are
obligaţia de a notifica contribuabilul în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la finalizarea analizei parţiale. Spre
exemplu, dacă o inspecţie fiscală generală are ca mandat verificarea a trei ani fiscali, după finalizarea primului an poate
emite decizie de impunere provizorie.
O astfel de decizie poate servi la plata anticipată a unei părţi din diferenţele de obligaţii fiscale principale ce urmează a fi
individualizate prin actul administrativ, în vederea diminuării dobânzilor de întârziere şi în vederea limitării pe cât
posibil a penalităţii de nedeclarare, conform art. 181 alin. (2).
2.
Drepturile şi obligaţiile contribuabilului. Decizia de impunere provizorie se emite în lipsa unui raport de inspecţie fiscală.
În consecinţă, nu are loc o discuţie cu contribuabilul referitoare la sumele stabilite. Odată instituite prin decizia de
impunere provizorie, sumele vor fi preluate automat în decizia de impunere ce se emite la finalizarea inspecţiei. Cel puţin
teoretic, acest lucru nu ar trebui să afecteze posibilitatea ca discuţia finală cu contribuabilul să aducă modificări la nivelul
calculării sumelor stabilite suplimentar de plată, chiar dacă acestea au fost iniţial individualizate în decizii provizorii. Din
acest punct de vedere, programul informatic al A.N.A.F. de gestiune a fişei pe plătitor trebuie să fie adaptat astfel încât să
permită atât înregistrarea deciziilor provizorii, cât şi închiderea/modificarea lor prin decizia de impunere finală.... citeste
mai departe (1-2)
– OPANAF nr. 3.708/2015 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularului „Decizie de impunere provizorie
privind obligaţiile fiscale principale” (M. Of. nr. 968 din 28 decembrie 2015).
Inspectia fiscala si controalele inopinate (Wolters Kluwer)
Procedura descrie inspecţia fiscală şi controalele inopinate.
Pregatirea inspectiei fiscale (Wolters Kluwer)
Acest flux tratează prevederile legale privind pregătirea inspecţiei fiscale din Codul de Procedura Fiscală.
CAPITOLUL II: Controlul inopinat
Art. 134: Obiectul controlului inopinat
(1)Organul fiscal poate efectua un control fără înştiinţarea prealabilă a contribuabilului/plătitorului, denumit în
continuare control inopinat.
(2)Controlul inopinat constă în:
a)verificarea faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unor informaţii cu privire la existenţa unor fapte de
încălcare a legislaţiei fiscale;
b)verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor, în corelaţie cu cele deţinute de
persoana sau entitatea supusă unui control fiscal, denumită control încrucişat;
c)verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situaţia fiscală faptică, precum şi constatarea,
analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific.
(3)Durata efectuării controlului inopinat este stabilită de conducătorul organului de control, în funcţie de obiectivele
controlului, şi nu poate fi mai mare de 30 de zile.
(4)Pentru aceleaşi operaţiuni şi obligaţiile fiscale aferente acestora nu se poate derula concomitent şi un control inopinat
cu o inspecţie fiscală derulată la acelaşi contribuabil.
(4)Pentru aceleaşi operaţiuni şi obligaţiile fiscale aferente acestora nu se poate derula concomitent şi un control inopinat
cu o inspecţie fiscală derulată la acelaşi contribuabil, cu excepţia situaţiei în care în alte proceduri sunt necesare
constatări în legătură cu operaţiuni şi obligaţii fiscale supuse unei inspecţii fiscale în derulare, caz în care echipa de
inspecţie fiscală este competentă să efectueze şi un control inopinat. În acest caz se încheie proces-verbal potrivit art. 135
alin. (3), iar durata controlului inopinat nu intră în calculul duratei inspecţiei fiscale.
(la data 03-Sep-2017 Art. 134, alin. (4) din titlul VI, capitolul II modificat de Art. I, punctul 22. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Controlul inopinat, specie a controlului fiscal. Spuneam în cadrul comentariilor de la art. 113 că „inspecţia fiscală” şi
„controlul inopinat” sunt noţiuni specie ale controlului fiscal (lato sensu).
Spre deosebire de inspecţia fiscală, controlul inopinat nu se finalizează prin emiterea unui act administrativ fiscal, ci este
o formă preparatorie sau auxiliară a inspecţiei fiscale.
Putem avea control inopinat în urma unei sesizări din partea unui terţ (autoritate publică sau contribuabil), în urma
existenţei unei suspiciuni de nedeclarare/neplată a obligaţiilor fiscale sau de fraudă fiscală, a existenţei unor informaţii
(e.g. de la compartimentul fişă pe plătitor) sau în vederea confirmării existenţei, a înregistrării şi corectei declarări a unor
operaţiuni economice.
Cu alte cuvinte, controlul încrucişat şi controlul antifraudă sunt forme ale controlului inopinat.... citeste mai departe (1-3)
Art. 135: Reguli privind desfăşurarea controlului inopinat
(1)La începerea controlului inopinat, organul de control este obligat să prezinte contribuabilului/plătitorului legitimaţia
de control şi ordinul de serviciu.
(2)Efectuarea controlului inopinat trebuie consemnată în registrul unic de control, potrivit legii.
(3)La finalizarea controlului inopinat se încheie proces-verbal, care constituie mijloc de probă în sensul art. 55. Un
exemplar al procesului-verbal se comunică contribuabilului/plătitorului.
(4)Contribuabilul/Plătitorul îşi poate exprima punctul de vedere faţă de constatările menţionate în procesul-verbal în
termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare.
(5)Prevederile art. 113 alin. (2) lit. a), b), e), f), g), j), k) şi l), art. 118 alin. (8), art. 124, 125 şi art. 132 sunt aplicabile în mod
corespunzător şi în cazul controlului inopinat.
1.
Reguli procedurale de efectuare a controlului încrucişat. Art. 135 face trimitere la o serie de reguli aplicabile inspecţiei
fiscale, reguli care se aplică mutatis mutandis şi controlului inopinat. Le enumerăm pe scurt, în cele ce urmează: obligaţia
de a prezenta contribuabilului legitimaţia de control şi ordinul de serviciu, obligaţia de a înregistra controlul în registrul
unic de control, dreptul de a inspecta locurile în care se desfăşoară activitatea economică a contribuabilului, obligaţia de a
derula controlul în timpul programului de lucru al contribuabilului şi dreptul de a sesiza organele de urmărire penală.
2.
Punctul de vedere al contribuabilului în cadrul controlului inopinat. În cadrul controlului inopinat, contribuabilul nu este
informat cu privire la constatările organelor de control. Procesul-verbal de control se transmite contribuabilului, acesta
având dreptul ca în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare să îşi exprime un punct de vedere cu privire la concluziile
controlului. Acest punct de vedere este important în crearea percepţiei iniţiale a inspecţiei fiscale sau a organului de
cercetare penală, în cazul în care există premisele sesizării acestuia.... citeste mai departe (1-4)
CAPITOLUL III: Controlul antifraudă
Art. 136: Competenţa de efectuare a controlului operativ şi inopinat
Controlul operativ şi inopinat se efectuează de către inspectorii antifraudă, cu excepţia celor din cadrul Direcţiei de
combatere a fraudelor, în condiţiile legii.
1.
Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (D.G.A.F.) a fost înfiinţată în anul 2013 ca un departament distinct din cadrul
A.N.A.F., menit să lupte în mod activ cu evaziunea fiscală. Concret, inspectorii antifraudă au ca misiune prevenirea,
descoperirea şi combaterea actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală, având inclusiv competenţe de
cercetare penală, sub îndrumarea procurorilor de pe lângă Tribunal şi a celor din Direcţia de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată (D.I.I.C.O.T.). Inspectorii antifraudă, cu excepţia celor din cadrul Direcţiei de combatere a
fraudelor, execută operaţiuni de control curent şi operaţiuni de control tematic.
H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală531 şi O.U.G. nr. 74/2013
privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală532
reglementează statutul, atribuţiile şi obiectievele D.G.A.F.... citeste mai departe (1-1)
– OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (publicată în M. Of. nr. 389 din 29
iunie 1013; cu modificările şi completările ulterioare);
– HG nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea ANAF (publicată în M. Of. nr. 473 din 30 iulie 2013; cu modificările
şi completările ulterioare);
– OPANAF nr. 3.838/2015 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi documentelor utilizate în
activitatea de control a Direcţiei generale antifraudă fiscală (M. Of. nr. 982 din 30 decembrie 2015);
– OPANAF nr. 3.602/2015 pentru modificarea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr.
3.494/2013 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularului tipizat „Proces verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor”, cod A.N.A.F. 14.13.22.99/7, destinat utilizării în activitatea de control a inspectorilor antifraudă din
cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală (publicat în M. Of. nr. 930 din 16 decembrie 2015).... citeste mai departe (-)
Art. 137: Reguli privind controlul operativ şi inopinat
(1)Controlul operativ şi inopinat se poate efectua şi în scopul realizării de operaţiuni de control tematic care reprezintă
activitatea de verificare prin care se urmăreşte constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai
multor activităţi economice determinate.
(2)La începerea controlului operativ şi inopinat, inspectorul antifraudă este obligat să se legitimeze în condiţiile legii.
(3)Ori de câte ori controlul operativ şi inopinat se efectuează la sediul social sau la sediile secundare ale
contribuabilului/plătitorului, acesta se consemnează în registrul unic de control, potrivit legii.
(4)La finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de control, în condiţiile legii.
Art. 933: Reguli privind controlul operativ şi inopinat

(1) Controlul operativ şi inopinat se efectuează de către inspectorii antifraudă, cu excepţia celor din cadrul Direcţiei de
combatere a fraudelor, în condiţiile legii.
(2) Controlul operativ şi inopinat se poate efectua şi în scopul realizării de operaţiuni de control tematic care reprezintă
activitatea de verificare prin care se urmăreşte constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai
multor activităţi economice determinate.
(3)La începerea controlului operativ şi inopinat, inspectorul antifraudă este obligat să prezinte contribuabilului
legitimaţia de control şi ordinul de serviciu.
(4) Ori de câte ori controlul operativ şi inopinat se efectuează la sediul social sau la sediile secundare ale contribuabilului,
acesta se consemnează în registrul unic de control.
(5) La finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de control, în condiţiile legii.
1.
Apariţia controlului antifraudă şi istoria reglementării. În februarie 2014, ca urmare a înfiinţării prin O.U.G. nr. 74/2013 a
D.G.A.F., a fost introdus în vechiul Cod de procedură fiscală art. 933, care reglementa controlul antifraudă ca o formă
distinctă de control fiscal, cu reguli proprii incluse în exact şase rânduri de text de lege. Acesta a fost momentul rupturii
consecvenţei şi consistenţei normelor de procedură ce reglementau modalitatea de derulare a unui control fiscal (cu
drepturi şi obligaţii colaterale) şi a remediilor procesuale.
În mod intenţionat, art. 933 VCPF a fost conceput să deroge de la toate normele de drept procesual, creând haos la nivelul
contribuabililor, al instanţelor şi al parchetelor.
Din păcate, Noul Cod de procedură fiscală nu aduce îmbunătăţiri la acest nivel, întreaga secţiune referitoare la controlul
antifraudă, propusă de direcţia legislaţie din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi supusă discuţiei mediului de afaceri
fiind considerată inacceptabilă de către reprezentanţii A.N.A.F. Din acest motiv, art. 137 NCPF conţine numai dispoziţii
generice (referitoare la legitimaţia de control şi registrul unic de control) care de altfel puteau lipsi cu desăvârşire (fiind
deja reglementate în capitolul de control inopinat). În consecinţă, controalele antifraudă nu au o durată maximă, nu se
supun niciunei reguli privind transparenţa concluziilor şi existenţa unei discuţii finale cu contribuabilul şi pot fi
nelimitate ca număr (raportate la impozite şi perioade de timp identice).... citeste mai departe (1-5)
CAPITOLUL IV: Verificarea situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central
Art. 138: Obiectul şi regulile privind verificarea persoanelor fizice
(la data 18-Apr-2016 Art. 138 din titlul VI, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1162/2016 )
(1)Organul fiscal central are dreptul de a efectua o verificare fiscală a ansamblului situaţiei fiscale personale a persoanei
fizice cu privire la impozitul pe venit.
(2)Pentru verificarea situaţiei fiscale personale a persoanei fizice, organul fiscal central efectuează următoarele
activităţi preliminare:
a)analiza de risc pentru stabilirea riscului probabil pentru un grup de persoane fizice sau pentru cazuri punctuale, la
solicitarea unor instituţii ori autorităţi publice;
b)selectarea grupului de persoane care vor fi supuse verificării fiscale prealabile documentare;
c)verificarea fiscală prealabilă documentară.
(3)Competenţa de exercitare a verificării situaţiei fiscale personale şi a activităţilor preliminare acesteia se stabileşte prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F. Aparatul central al A.N.A.F. are competenţă în efectuarea verificării persoanelor fizice,
potrivit prezentului capitol, pe întregul teritoriu al ţării.
(la data 01-Jan-2016 Art. 138, alin. (3) din titlul VI, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3695/2015 )
(4)Prin situaţie fiscală personală se înţelege totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor de natură patrimonială, a fluxurilor de
trezorerie şi a altor elemente de natură să determine starea de fapt fiscală reală a persoanei fizice pe perioada verificată.
(5)Verificarea fiscală prealabilă documentară constă în compararea între, pe de o parte, veniturile declarate de persoana
fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate determinate în baza situaţiei fiscale personale a persoanei
fizice. Această verificare se efectuează având în vedere documentele şi informaţiile deţinute/obţinute de organul fiscal
central care au relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale, fără notificarea persoanei fizice.
(5)Verificarea fiscală prealabilă documentară constă în compararea între, pe de o parte, veniturile declarate de persoana
fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate determinate în baza situaţiei fiscale personale a persoanei
fizice. Această verificare se efectuează având în vedere documentele şi informaţiile deţinute/obţinute de organul fiscal
central care au relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale, cu notificarea persoanei fizice.
(la data 01-Jan-2016 Art. 138, alin. (5) din titlul VI, capitolul IV modificat de Art. II, punctul 4. din Ordonanta urgenta
50/2015 )
(6)Dacă organul fiscal central constată o diferenţă semnificativă între, pe de o parte, veniturile declarate de persoana
fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate determinate în baza situaţiei fiscale personale, acesta
continuă verificarea prevăzută la alin. (1) prin comunicarea avizului de verificare. Diferenţa este semnificativă dacă între
veniturile estimate calculate în baza situaţiei fiscale personale şi veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori
este o diferenţă mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu mai puţin de 50.000 lei.
(7)În situaţia în care organul fiscal central constată diferenţe semnificative conform alin. (6), acesta solicită persoanei
fizice prezentarea, în termen de cel mult 60 de zile de la comunicarea avizului de verificare, sub sancţiunea decăderii, de
documente justificative sau alte clarificări relevante pentru situaţia sa fiscală. Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o
singură dată, la solicitarea justificată a persoanei fizice, cu acordul organului fiscal central.
(8)Persoana supusă verificării are obligaţia de a depune o declaraţie de patrimoniu şi de venituri la solicitarea organului
fiscal central. În situaţia în care solicitarea are loc odată cu comunicarea avizului de verificare, declaraţia se depune în
termenul prevăzut la alin. (7). În acest caz, solicitarea se anexează la avizul de verificare. În situaţia în care solicitarea are
loc pe perioada verificării, declaraţia se depune în termen de 15 zile de la data comunicării solicitării.
(9)Elementele de patrimoniu şi de venituri ce trebuie declarate de persoana fizică supusă verificării, precum şi modelul
declaraţiei se stabilesc prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(10)Cu ocazia verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central stabileşte veniturile obţinute de persoana fizică
în cursul perioadei verificate. În acest scop organul fiscal central utilizează metode indirecte de stabilire a veniturilor,
aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(11)În cazul în care există diferenţe între veniturile stabilite potrivit alin. (10) şi veniturile declarate de persoana fizică,
organul fiscal central solicită persoanei fizice informaţii şi documente pentru clarificarea diferenţei.
(12)Organul fiscal central apreciază asupra metodei indirecte folosite şi a întinderii acesteia, în limitele rezonabilităţii şi
echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
(13)Ori de câte ori, pe parcursul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central apreciază că sunt necesare noi
documente sau informaţii relevante pentru verificare, le poate solicita persoanei fizice, în condiţiile prezentului cod. În
acest caz, organul fiscal central stabileşte un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de 10 zile, pentru prezentarea
documentelor şi/sau a informaţiilor solicitate.
(14)Pe parcursul derulării verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică supusă verificării are dreptul să prezinte
orice documente justificative sau explicaţii pentru stabilirea situaţiei fiscale reale. Cu ocazia prezentării documentelor
justificative sau explicaţiilor, concluziile se consemnează într-un document semnat de ambele părţi. În cazul în care
persoana fizică verificată refuză semnarea documentului, se consemnează refuzul de semnare.
(15)La începerea verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică verificată este informată că poate numi persoane
care să dea informaţii.
(16)Dacă informaţiile persoanei fizice verificate sau cele ale persoanei numite de aceasta sunt insuficiente, atunci organul
fiscal central se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii, în condiţiile prezentului cod.
(17)Persoana fizică verificată trebuie informată pe parcursul desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale asupra
constatărilor rezultate din verificare.
(18)Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează o singură dată pentru impozitul pe venit şi pentru fiecare perioadă
impozabilă.
Art. 138: Obiectul şi regulile privind verificarea persoanelor fizice
(1)Organul fiscal central are dreptul de a efectua o verificare fiscală a ansamblului situaţiei fiscale personale a persoanei
fizice cu privire la impozitul pe venit.
(2)Pentru verificarea situaţiei fiscale personale a persoanei fizice, organul fiscal central efectuează următoarele
activităţi preliminare:
a)analiza de risc pentru stabilirea riscului de neconformare la declararea veniturilor impozabile pentru un grup de
persoane fizice sau pentru cazuri punctuale, la solicitarea unor instituţii ori autorităţi publice. Riscul de neconformare la
declararea veniturilor impozabile aferent unei persoane fizice reprezintă diferenţa semnificativă între veniturile estimate
în cadrul analizei de risc şi veniturile declarate de persoana fizică şi/sau de plătitori pentru aceeaşi perioadă impozabilă.
Diferenţa este semnificativă dacă între veniturile estimate în cadrul analizei de risc şi veniturile declarate de persoana
fizică şi/sau de plătitori este o diferenţă mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu mai puţin de 50.000 lei.
b)selectarea pe baza analizei de risc a persoanelor fizice care vor fi supuse verificării situaţiei fiscale personale.
(3)Competenţa de exercitare a verificării situaţiei fiscale personale şi a activităţilor preliminare acesteia se stabileşte prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F..Aparatul central al A.N.A.F. are competenţă în efectuarea verificării persoanelor fizice,
potrivit prezentului capitol, pe întregul teritoriu al ţării.
(4)Prin situaţie fiscală personală se înţelege totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor de natură patrimonială, a fluxurilor de
trezorerie şi a altor elemente de natură să determine starea de fapt fiscală reală a persoanei fizice pe perioada verificată.
(5)Înaintea desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central are obligaţia să înştiinţeze, în scris,
persoana fizică supusă verificării în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de
verificare.
(6)Organul fiscal central solicită persoanei fizice prezentarea, în termen de cel mult 60 de zile de la comunicarea avizului
de verificare, sub sancţiunea decăderii, de documente justificative sau alte clarificări relevante pentru situaţia sa fiscală.
Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o singură dată, la solicitarea justificată a persoanei fizice, cu acordul organului
fiscal central.
(7)Persoana supusă verificării are obligaţia de a depune în termenul prevăzut la alin. (6) o declaraţie de patrimoniu şi de
venituri la solicitarea organului fiscal central. Solicitarea se face prin avizul de verificare.
(8)Elementele de patrimoniu şi de venituri ce trebuie declarate de persoana fizică supusă verificării, precum şi modelul
declaraţiei se stabilesc prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(9)Cu ocazia verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central stabileşte veniturile obţinute de persoana fizică în
cursul perioadei verificate. În acest scop organul fiscal central utilizează metode indirecte de stabilire a veniturilor,
aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(10)În cazul în care persoana fizică supusă verificării nu îndeplineşte obligaţiile prevăzute la alin. (6) şi (7) verificarea
situaţiei fiscale personale se face pe baza informaţiilor şi documentelor deţinute sau obţinute de organul fiscal central în
condiţiile prezentului cod.
(11)Organul fiscal central apreciază asupra metodei indirecte folosite şi a întinderii acesteia, în limitele rezonabilităţii şi
echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
(12)Ori de câte ori, pe parcursul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central apreciază că sunt necesare noi
documente sau informaţii relevante pentru verificare, le poate solicita persoanei fizice, în condiţiile prezentului cod. În
acest caz, organul fiscal central stabileşte un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de 10 zile, pentru prezentarea
documentelor şi/sau a informaţiilor solicitate.
(13)Pe parcursul derulării verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică supusă verificării are dreptul să prezinte
orice documente justificative sau explicaţii pentru stabilirea situaţiei fiscale reale. Cu ocazia prezentării documentelor
justificative sau explicaţiilor, concluziile se consemnează într-un document semnat de ambele părţi. În cazul în care
persoana fizică verificată refuză semnarea documentului, se consemnează refuzul de semnare.
(14)La începerea verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică verificată este informată că poate numi, în condiţiile
prezentului cod, persoane care să dea informaţii.
(15)Dacă informaţiile persoanei fizice verificate sau cele ale persoanei numite de aceasta sunt insuficiente, atunci organul
fiscal central se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii, în condiţiile prezentului cod.
(16)Persoana fizică verificată trebuie informată pe parcursul desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale asupra
constatărilor rezultate din verificare.
(17)Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează o singură dată pentru impozitul pe venit şi pentru fiecare perioadă
impozabilă.
(18)În situaţia în care persoana fizică verificată este persoană cu handicap auditiv sau cu surdocecitate, comunicarea
dintre aceasta şi organul fiscal se realizează prin intermediul unui interpret în limbaj mimico-gestual.
(la data 03-Sep-2017 Art. 138 din titlul VI, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 23. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 1091: Reguli privind verificarea persoanelor fizice

(1) Organul fiscal are dreptul de a efectua o verificare fiscală prealabilă documentară a ansamblului situaţiei fiscale
personale a persoanelor fizice cu privire la impozitul pe venit reglementat de titlul III din Codul fiscal , în condiţiile
prezentului cod, care se aplică în mod corespunzător.
(11) Competenţa de exercitare a verificării situaţiei fiscale personale pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi
unităţile sale subordonate se stabileşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Aparatul
central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală are competenţă în efectuarea verificării persoanelor fizice, potrivit
prezentului capitol, pe întregul teritoriu al ţării.
(2) Prin situaţie fiscală personală se înţelege totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor de natură patrimonială, a fluxurilor de
trezorerie şi a altor elemente de natură să determine starea de fapt fiscală reală a contribuabilului pe perioada verificată.
(3) Verificarea prevăzută la alin. (1) constă în compararea între, pe de o parte, veniturile declarate de contribuabili sau de
plătitorii de venit şi, pe de altă parte, situaţia fiscală personală a contribuabilului.
(4) Dacă organul fiscal constată o diferenţă semnificativă între, pe de o parte, veniturile declarate de contribuabili sau de
plătitorii de venit şi, pe de altă parte, situaţia fiscală personală, acesta continuă verificarea prevăzută la alin. (1) prin
comunicarea avizului de verificare şi stabileşte baza impozabilă ajustată prin utilizarea metodelor indirecte prevăzute la
alin. (6). Diferenţa este semnificativă dacă între veniturile estimate calculate în baza situaţiei fiscale personale şi
veniturile declarate de contribuabili sau de plătitorii de venit este o diferenţă mai mare de 10%, dar nu mai puţin de
50.000 lei.
(5) În situaţia în care organul fiscal constată diferenţe semnificative conform alin. (4), acesta solicită contribuabilului
prezentarea, în termen de cel mult 60 de zile de la comunicarea avizului de verificare, sub sancţiunea decăderii, de
documente justificative sau alte clarificări relevante pentru situaţia sa fiscală. Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o
singură dată, la solicitarea justificată a contribuabilului, cu acordul organului fiscal.
(51) Persoana supusă verificării are obligaţia de a depune o declaraţie de patrimoniu şi venituri la solicitarea organului
fiscal. În situaţia în care solicitarea are loc odată cu comunicarea avizului de verificare, declaraţia se depune în termenul
prevăzut la alin. (5); în situaţia în care solicitarea are loc pe perioada verificării, declaraţia se depune în termen de 15 zile
de la data comunicării solicitării.
(52) Elementele de patrimoniu şi de venituri ce trebuie declarate de persoana supusă verificării, precum şi modelul
declaraţiei se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice.
(6) Metodele indirecte pentru stabilirea bazei impozabile ajustate sunt următoarele:
a) metoda sursei şi cheltuirii fondului. Metoda constă în compararea cheltuielilor efectuate cu veniturile declarate în
perioada supusă verificării;
b) metoda fluxurilor de trezorerie. Metoda constă în analiza conturilor bancare şi a fluxurilor de numerar pentru a stabili
mişcările de disponibilităţi băneşti şi asocierea acestora cu sursele de venit şi utilizarea lor;
c) metoda patrimoniului. Metoda constă în determinarea venitului impozabil pe baza creşterii valorii patrimoniului net al
unui contribuabil pe parcursul unui an fiscal. Creşterea sau descreşterea valorii patrimoniului net se determină prin
compararea valorii patrimoniului net la începutul perioadei cu cea de la sfârşitul perioadei.
(7) Procedura de aplicare a metodelor indirecte prevăzute la alin. (6) se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(8) Obligaţia de păstrare a secretului fiscal prevăzută la art. 11 se aplică funcţionarilor publici implicaţi în procedura de
verificare a situaţiei fiscale personale.
1.
Aspecte generale. Dispoziţiile Capitolului IV al noului Cod de procedură fiscală preiau o mare parte a prevederilor din
cuprinsul H.G. nr. 248/2011536, pe care o şi abrogă, menţionând destul de detaliat drepturile şi obligaţiilor ce revin
organului fiscal, drepturile şi obligaţiile persoanelor verificate, regulile de colaborare dintre organul fiscal şi persoana
verificată, cazurile de suspendare a verificării, condiţiile reverificării şi, nu în ultimul rând, actele care se încheie ca
urmare a verificării situaţiei fiscale a persoanelor fizice, strict cu privire la impozitul pe venit.
2.
Competenţa organelor de control şi subiectul verificării. Din prevederile exprese ale art. 138 NCPF, rezultă faptul că pot
face obiectul unei astfel de verificări în mod exclusiv persoanele fizice (române sau străine – nerezidenţi ce obţin venituri
din România sau supuşi impozitării, veniturilor în România) care în relaţia cu organul de control pot numi un
reprezentant şi/sau o persoană care să ofere organului fiscal informaţii – apreciem de natura celor solicitate de organele
fiscale – sau orice alt tip de informaţii care persoanei fizice i se par concludente în speţă. Verificarea poate fi realizată,
teoretic, doar o singură dată, poate viza doar impozitul pe profit şi se efectuează pentru fiecare periodă fiscală în parte, în
cadrul termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale.... citeste mai departe (1-4)
– OPANAF nr. 3.695/2015 privind competenţa de exercitare a verificării situaţiei fiscale personale şi a activităţilor
preliminare acesteia (M. Of. nr. 947 din 22 decembrie 2015);
– OPANAF nr. 3.704/2015 privind stabilirea elementelor de patrimoniu şi de venituri ce trebuie declarate de persoana
fizică supusă verificării situaţiei fiscale personale, precum şi a modelului declaraţiei (M. Of. nr. 972 din 28 decembrie
2015);
– OPANAF nr. 3.733/2015 privind aprobarea metodelor indirecte de stabilire a veniturilor şi a procedurii de aplicare a
acestora (M. Of. nr. 981 din 30 decembrie 2015);
– OPANAF nr. 1.162/2016 privind aprobarea Cartei drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice supuse verificării situaţiei
fiscale personale (M. Of. nr. 292 din 18 aprilie 2016).
Art. 139: Drepturile şi obligaţiile organului fiscal central
În scopul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central poate proceda la:
a)solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii de la autorităţi şi instituţii publice;
b)analiza tuturor informaţiilor, documentelor şi a altor mijloace de probă referitoare la situaţia fiscală a persoanei fizice
verificate;
c)confruntarea informaţiilor obţinute prin administrarea mijloacelor de probă cu cele din declaraţiile fiscale depuse,
conform legii, de persoana fizică verificată sau, după caz, de plătitorii de venit ori terţe persoane;
d)solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii, clarificări, explicaţii, documente şi alte asemenea mijloace de probă de la
persoana fizică verificată şi/sau de la persoane cu care aceasta a avut ori are raporturi economice sau juridice;
e)discutarea constatărilor organului fiscal central cu persoana fizică verificată şi/sau cu împuterniciţii acesteia;
f)stabilirea, dacă este cazul, a bazei de impozitare, ajustată pe fiecare categorie de venit, precum şi a obligaţiilor fiscale
corespunzătoare acesteia;
f)stabilirea, dacă este cazul, a bazei de impozitare, ajustată pe fiecare categorie de venit, a creanţei fiscale principale,
precum şi a creanţelor fiscale accesorii aferente creanţei fiscale principale;
(la data 03-Sep-2017 Art. 139, litera F. din titlul VI, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 24. din Ordonanta 30/2017 )
g)dispunerea măsurilor asigurătorii, în condiţiile legii.
1.
Reguli generale. Art. 139 NCPF dispune cu privire la posibilitatea organului fiscal de a proceda la analiza tuturor
elementelor pe care le consideră necesare – de la solicitarea de informaţii de la alte instituţii publice la discutarea
constătărilor cu persoana fizică verificată. Apreciem că această „posibilitate” nu trebuie interpretată în sensul că organul
legal are facultatea de a alege între a folosi toate informaţiile pe care le are la dispoziţie sau doar o parte din acestea, în
defavoarea contribuabilului, ci că, în virtutea principiului bunei-credinţe în relaţia dintre contribuabili şi organele fiscale,
a legalităţii şi a prevalenţei conţinutului economic al situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal, textul legal în
discuţie are menirea doar de a îndemna organul fiscal să folosească toate aceste informaţii în virtutea unei juste şi legale
măsuri.
2.
Consideraţii critice. Titlul art. 139 NCPF este uşor amăgitor, întrucât dispoziţiile legale efective tind doar să acorde
drepturi organului fiscal de a se folosi de orice mijloace de probă consideră de cuviinţă pentru stabilirea situaţiei de fapt
reale, singura obligaţie a acestuia fiind de a se supune rigorilor legii, lato sensu. Ceea ce însă textul de lege nu menţionează
este sancţiunea aplicabilă în situaţia în care aceste rigori ale legii nu sunt respectate, cu atât mai mult cu cât practica
organelor fiscale este de a răspunde oricărei contestări cu o replică devenită deja celebră: „dacă legea nu prevede o
sancţiune înseamnă că nu putem vorbi de nulitate absolută”. Această chestiune este în fapt deosebit de gravă pentru un
contribuabil care, spre exemplu, a constatat numai faptul că mijloacele de probă/ informaţiile folosite de organul fiscal au
fost obţinute în mod nelegal, întrucât acesta nu are în fapt în procedura recursului administrativ şanse de reuşită....
Art. 140: Perioada, locul şi durata desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale
(1)Perioada pentru care se determină starea de fapt fiscală a persoanei fizice verificate este perioada impozabilă definită
de Codul fiscal.
(2)Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a
stabili creanţe fiscale.
(3)Verificarea situaţiei fiscale personale se desfăşoară la sediul organului fiscal central sau, la cererea persoanei fizice
supuse verificării, la domiciliul său ori la domiciliul/sediul persoanei care îi acordă asistenţă de specialitate sau juridică
potrivit art. 124 alin. (3).
(4)Solicitarea scrisă a persoanei fizice pentru desfăşurarea verificării la domiciliul său sau la domiciliul/sediul persoanei
care îi acordă asistenţă se depune la organul fiscal înainte de data începerii verificării fiscale înscrisă în avizul de
verificare. Cererea se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5)Pentru efectuarea verificării la domiciliul persoanei fizice sau la domiciliul/sediul persoanei care îi acordă asistenţă de
specialitate ori juridică trebuie ca spaţiul pus la dispoziţia organului fiscal central să fie adecvat pentru efectuarea
verificărilor. Prin spaţiu adecvat desfăşurării verificărilor se înţelege asigurarea unui spaţiu, în limita posibilităţii
persoanei fizice, care să permită desfăşurarea activităţilor legate de controlul documentelor şi elaborarea actului de
control.
(6)Durata efectuării verificării situaţiei fiscale personale este stabilită de organul fiscal central şi nu poate fi mai mare de
6 luni de la data începerii verificării fiscale comunicată, respectiv de 12 luni în cazul în care sunt necesare informaţii din
străinătate.
(6)Durata efectuării verificării situaţiei fiscale personale este stabilită de organul fiscal central şi nu poate fi mai mare de
365 de zile calculate de la data începerii verificării fiscale comunicata prin avizul de verificare.
(la data 03-Sep-2017 Art. 140, alin. (6) din titlul VI, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 25. din Ordonanta 30/2017 )
(7)Perioadele prevăzute de lege sau stabilite de organul fiscal central pentru prezentarea documentelor şi/sau a
informaţiilor solicitate nu sunt incluse în calculul duratei verificării fiscale.
Art. 1092: Locul şi durata desfăşurării verificării

(1) Verificarea se desfăşoară la sediul organului fiscal sau, la cererea persoanei supuse verificării, la domiciliul său sau la
domiciliul/sediul persoanei care îi acordă asistenţă potrivit art. 106 alin. (3).
(2) Durata efectuării verificării este stabilită de organul fiscal şi nu poate fi mai mare de 6 luni, respectiv de 12 luni în cazul
în care sunt necesare informaţii din străinătate.
1.
Perioada desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale. Ca regulă generală, verificarea situaţiei fiscale personale
trebuie realizată în cadrul termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale – perioada de 5
ani, care începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală545, aşa cum
aceasta este stabilită de dispoziţiile Codului fiscal. Cu titlu de observaţie, dorim să menţionăm faptul că, spre deosebire de
dispoziţiile art. 117 NCPF, în cazul verificării situaţiei fiscale personale nu există nicio prevedere cu privire la faptul că, în
situaţia preexistenţei unei inspecţii fiscale anterioare, verificarea se face începând cu sfârşitul perioadei verificate
anterior, ci, dimpotrivă, rezultatele unei atare inspecţii fiscale vor fi folosite în etapele premergătoare verificării efective.
Pe de altă parte, în concordanţă cu dispoziţiile art. 144 NCPF, verificarea va fi efectuată începând cu sfârşitul perioadei
verificate anterior şi în cadrul termenului de prescripţie, în situaţia preexistenţei unei verificări a situaţiei fiscale
personale.... citeste mai departe (1-3)
Art. 141: Avizul de verificare
(1)Avizul de verificare prevăzut la art. 138 alin. (6) cuprinde:(1) Avizul de verificare prevăzut la art. 138 alin. (5)
cuprinde: (la data 03-Sep-2017 Art. 141, alin. (1) din titlul VI, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 26. din Ordonanta
30/2017 )
a)temeiul juridic al verificării;
b)data de începere a verificării;
c)perioada ce urmează a fi supusă verificării;
d)posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a verificării. Amânarea se poate solicita o singură dată, pentru
motive justificate;
e)solicitarea de informaţii şi înscrisuri relevante pentru verificare.
f)solicitarea de depunere a declaraţiei de patrimoniu şi de venituri.
(la data 03-Sep-2017 Art. 141, alin. (1), litera E. din titlul VI, capitolul IV completat de Art. I, punctul 27. din Ordonanta
30/2017 )
(2)Cererea de amânare prevăzută la alin. (1) lit. d) se soluţionează în termen de cel mult 5 zile de la data înregistrării
acesteia. În situaţia în care organul fiscal central a aprobat amânarea datei de începere a verificării fiscale, comunică
persoanei fizice data la care a fost reprogramată acţiunea de verificare fiscală.
(3)Prin avizul de verificare, persoana fizică este înştiinţată că are dreptul de a beneficia de asistenţă de specialitate sau
juridică.
Art. 1093: Avizul de verificare

Avizul de verificare prevăzut la art. 1091 alin. (4) va cuprinde:
a) temeiul juridic al verificării;
b) data de începere a verificării;
c) perioada ce urmează a fi supusă verificării;
d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a verificării. Amânarea se poate solicita o singură dată, pentru
motive justificate;
e) solicitarea de informaţii şi înscrisuri relevante pentru verificare.
1.
Reguli generale. Anterior începerii verificării efective a situaţiei fiscale a persoanelor fizice, dacă organul fiscal a constatat
diferenţe semnificative între veniturile declarate şi cele estimate de către cel dintâi, organul fiscal este obligat să comunice
avizul de verificare547, în care sunt menţionate temeiul legal (deşi textul de lege vorbeşte despre noţiunea nedefinită de
„temei juridic”) al începerii verificării, perioada ce urmează a fi supusă verificării, solicitarea de prezentare a
informaţiilor şi documentelor relevante, posibilitatea amânării verificării şi dreptul de a beneficia de asistenţă de
specialitate. Apreciem că, la fel ca în cazul avizului de inspecţie fiscală, posibilitatea persoanei verificate de a contesta
avizul de verificare este discutabilă, acesta nefiind în fapt un act administrativ.
2.
Momentul comunicării avizului de verificare. Avizul de verificare se comunică în conformitate cu prevederile art. 47
NCPF, cu cel puţin 15 zile înainte de data începerii verificării fiscale, termen la calculul căruia se va ţine cont şi de perioada
de timp necesară comunicării avizului548. Necomunicarea avizului de verificare sau comunicarea acestuia cu respectarea
prevederilor legale apreciem că reprezintă un motiv de nulitate a verificării.... citeste mai departe (1-3)
Art. 142: Suspendarea verificării
(1)Verificarea situaţiei fiscale personale poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre următoarele condiţii şi
numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea verificării:
a)pentru efectuarea unei expertize potrivit prezentului cod;
b)pentru efectuarea de cercetări în vederea identificării unor persoane sau în vederea stabilirii realităţii unor tranzacţii;
c)la solicitarea scrisă a persoanei fizice ca urmare a apariţiei unei situaţii obiective, confirmată de organul fiscal central
desemnat pentru efectuarea verificării, care conduce la imposibilitatea continuării verificării. Pe parcursul unei verificări,
persoana fizică poate solicita suspendarea acesteia doar o singură dată;
d)pentru solicitarea unor informaţii suplimentare de la terţe persoane sau de la autorităţile fiscale similare din alte state;
e)la propunerea structurii care coordonează activitatea de verificare fiscală a persoanelor fizice, pentru valorificarea unor
informaţii rezultate din alte verificări, primite de la alte autorităţi sau instituţii publice ori de la terţi.
(2)Data de la care se suspendă acţiunea de verificare este comunicată persoanei fizice prin decizie de suspendare.
(3)După încetarea condiţiilor care au generat suspendarea, verificarea situaţiei fiscale personale este reluată, data
acesteia fiind comunicată în scris persoanei fizice.
1.
Situaţiile în care se poate dispune suspendarea verificării. În cazul în care, în timpul efectuării unei verificări a situaţiei
fiscale personale, organele de inspecţie fiscală identifică cel puţin una dintre situaţiile prevăzute de art. 142 alin. (1) NCPF
fără a căror lămurire nu se poate finaliza verificarea, vor decide suspendarea verificării. Această măsură a suspendării
însă poate fi luată o singură dată şi la cererea persoanei fizice ce face obiectul verificării, însă numai ca urmare a apariţiei
unei situaţii obiective care, considerăm, în condiţiile tăcerii legii, că va fi evaluată de organul fiscal ce efectuează
verificarea.
Data de la care se suspendă verificarea trebuie comunicată persoanei verificate printr-o decizie de suspendare. Întrucât în
momentul de faţă nici textul de lege în discuţie şi nici legislaţia conexă nu fac vreo referire la forma şi conţinutul deciziei
de suspendare, apreciem că organul fiscal ar putea folosi un document asemănător cu cel folosit în situaţia inspecţiei
fiscale549.... citeste mai departe (1-2)
Art. 143: Dreptul de colaborare al persoanei fizice verificate
Persoana fizică verificată are dreptul să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale, în condiţiile legii. Aceasta are
dreptul să dea informaţii, să prezinte înscrisuri relevante pentru verificarea fiscală, precum şi orice alte date necesare
clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.
1.
Comparaţie cu vechea reglementare. Art. 143 NCPF, spre deosebire de art. 1091 alin. (51) VCPF, vorbeşte, în situaţia
verificării situaţiei fiscale personale, de un drept al persoanei fizice de a colabora cu organele fiscale, în scopul lămuririi
corecte şi complete a stării de fapt fiscale. Aşadar, având în vedere această distincţie expresă, apreciem că legiuitorul nu a
făcut o eroare, ci a vorbit despre un veritabil drept al unei persoane fizice – drept al cărui uz rămâne la latitudinea
acesteia.
2.
Legătura cu art. 4 din Legea nr. 241/2005. Pe de altă parte, ne întrebăm care va fi atitudinea organelor fiscale şi, într-un
final, ce va spune jurisprudenţa, având în vedere faptul că refuzul nejustificat al contribuabilului de a prezenta organelor
competente, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul
împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, constituie faptă de evaziune fiscală, conform dispoziţiilor art. 4
din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale.... citeste mai departe (1-2)
Prin excepţie de la prevederile art. 138 alin. (18), conducătorul organului fiscal central competent poate decide
reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii verificării fiscale şi până la data împlinirii termenului de
prescripţie apar date suplimentare necunoscute organului fiscal la data efectuării verificării.
Prin excepţie de la prevederile art. 138 alin. (17), conducătorul organului fiscal central competent poate decide
reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii verificării fiscale şi până la data împlinirii termenului de
prescripţie apar date suplimentare necunoscute organului fiscal la data efectuării verificării.
(la data 03-Sep-2017 Art. 144 din titlul VI, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 28. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Reguli generale. Reverificarea este o situaţie de excepţie de la regula verificării unice a situaţiei fiscale principale a
persoanelor fizice. Cu toate acestea, doar conducătorul organului fiscal central poate însă decide reverificarea unei
anumite perioade ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului fiscal la data efectuării verificării
anterioare şi care, apreciem noi, ar putea influenţa rezultatele acesteia. Considerăm criticabil faptul că, spre deosebire de
dispoziţiile art. 128 NCPF, textul legal în discuţie nu defineşte sub nicio formă noţiunea de „date suplimentare” şi nici nu
face vreo referire la situaţia în care, spre exemplu, datele în discuţie se aflau în posesia organului fiscal la momentul
verificării iniţiale, dar din eroare sau neglijenţă nu au fost valorificate – chestiune ce ar echivala cu încălcarea de către
organele fiscale a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.... citeste mai departe (1-2)
Art. 145: Raportul de verificare
(1)Rezultatul verificării situaţiei fiscale personale se consemnează într-un raport scris în care se prezintă constatările din
punct de vedere faptic şi legal.
(2)La raportul privind rezultatele verificării se anexează documentele care au stat la baza constatărilor, documentele
întâlnirilor şi orice alte acte care au legătură cu constatările efectuate în cauză. Documentele prezentate de persoana fizică
verificată se predau organului fiscal central, sub semnătură.
(3)La finalizarea verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central prezintă persoanei fizice constatările şi
consecinţele lor fiscale, acordându-i acesteia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9, cu excepţia
cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma verificării sau a cazului în care persoana fizică
renunţă la acest drept şi notifică, în scris, acest fapt organului fiscal.
(3)La finalizarea verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central prezintă persoanei fizice constatările şi
consecinţele lor fiscale, acordându-i acesteia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9, cu excepţia
cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma verificării sau a cazului în care persoana fizică
renunţă la acest drept şi notifică, în scris, acest fapt organului fiscal. Dispoziţiile art. 138 alin. (18) sunt aplicabile în mod
corespunzător. Perioada necesară pentru îndeplinirea audierii în condiţiile art. 9 alin. (3) lit. b) nu se include în calculul
duratei verificării situaţiei fiscale personale.
(la data 03-Sep-2017 Art. 145, alin. (3) din titlul VI, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 29. din Ordonanta 30/2017 )
(4)Data, ora şi locul prezentării concluziilor se comunică, în scris, persoanei fizice, în timp util.
(5)Persoana fizică are dreptul să prezinte, în scris, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data prezentării
concluziilor, punctul de vedere cu privire la constatările verificării situaţiei fiscale personale, punct de vedere ce se
anexează la raportul de verificare şi asupra căruia organul fiscal central se pronunţă în cuprinsul raportului.
Art. 1094: Raportul de verificare şi decizia de impunere

Rezultatul verificării va fi consemnat într-un raport scris în care se vor prezenta constatările din punct de vedere faptic şi
legal. Raportul va sta la baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz, a unei decizii de încetare a procedurii de
verificare, în cazul în care nu se ajustează baza impozabilă.
1.
Reguli generale. Rezultatul verificării situaţiei fiscale personale se consemnează într-un raport de verificare – document
procedural ce stă la baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz a deciziei de nemodificare a bazei de impozitare şi
care nu este în accepţiunea legii un act administrativ fiscal supus contestării. Raportului de verificare îi vor fi anexate de
către organul fiscal documentele care au stat la baza constatărilor, documentele în care sunt consemnate rezultatele
întâlnirilor dintre organele fiscale şi persoanele fizice verificate şi eventualele documente puse la dispoziţie de persoanele
verificate şi care au fost predate în mod valid, adică sub semnătură.
2.
Prezentarea constatărilor organelor fiscale şi punctul de vedere al persoanei verificate. La finalizarea verificării, organul
de control are obligaţia de a aduce la cunoştinţa contribuabilului concluziile sale, nu însă fără notificarea datei, orei şi
locului la care va avea loc prezentarea concluziilor. Totodată, conform art. 145 alin. (3) NCPF, persoana fizică verificată
are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere cu privire la constatările organului fiscal, în termen de cel mult 5 zile
lucrătoare de la data încheierii verificării551.... citeste mai departe (1-3)
(1)Raportul prevăzut la art. 145 stă la baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz, a unei decizii de încetare a
procedurii de verificare, în cazul în care nu se ajustează baza de impozitare.
(2)Decizia de impunere sau de încetare a procedurii de verificare se comunică persoanei fizice verificate.
(3)În cazul în care se constată că declaraţiile fiscale, documentele şi informaţiile prezentate în cadrul procedurii de
verificare sunt incorecte, incomplete, false sau dacă persoana fizică verificată refuză, în cadrul aceleiaşi proceduri,
prezentarea documentelor pentru verificare ori acestea nu sunt prezentate în termenul legal sau persoana se sustrage prin
orice alte mijloace de la verificare, organul fiscal central stabileşte baza de impozitare ajustată pentru impozitul pe venit şi
emite decizia de impunere.
1.
Reguli generale. Finalul verificării, respectiv raportul de verificare, va sta fie la emiterea unei decizii de impunere – act
administrativ fiscal supus contestării –, fie la emiterea unei decizii de încetare a procedurii de verificare – act
nereglementat în prezent, documente ce vor fi comunicate, apreciem, în conformitate cu prevederile art. 47 NCPF,
persoanei verificate.
2.
Consideraţii critice. Dacă situaţia în care documentele verificate de organele fiscale sunt eronate, incomplete etc. o
înţelegem pe deplin, nu înţelegem însă de ce legiuitorul a hotărât ca, în situaţia în care persoana fizică supusă verificării
refuză în cadrul procedurii prezentarea documentelor pentru verificare, le prezintă cu întârziere sau se sustrage
verificării, să confere organelor fiscale chiar obligaţia de a sancţiona aceasta prin emiterea deciziei de impunere, în
condiţiile în care aceste acţiuni ale persoanei fizice sunt prevăzute în mod explicit ca drepturi în cuprinsul art. 143
NCPF.... citeste mai departe (1-2)
Art. 147: Alte norme aplicabile
Dispoziţiile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile capitolului I în măsura în care nu contravin regulilor
speciale privind verificarea situaţiei fiscale personale.
1.
Unitatea reglementării. Pentru o unitate şi stabilitate a reglementării, apreciem ca deosebit de utilă această prevedere a
textului de lege, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a înţeles să includă procedura verificării situaţiei fiscale personale în
cadrul „Controlului fiscal”.
2.
Finalitatea procedurii. Totodată, cel puţin în momentul de faţă, în care reglementarea verificării situaţiei personale este
lacunară, menţionăm că această trimitere profită atât organelor fiscale, pentru a putea demara şi finaliza procedurile de
verificare a situaţiei fiscale persoanelor fizice, cât şi acestora din urmă, pentru a-şi putea consolida poziţia legitimă şi a
contracara eventualele erori sau abuzuri ale organelor fiscale.
În fapt, jurisprudenţa cu privire la această formă particulară de control fiscal este inexistentă, la momentul finalizării
acestui comentariu neexistând prea multe inspecţii fiscale terminate, la nivel naţional.... citeste mai departe (1-2)
*) Prevederile art. 138-141 şi 145, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin art. I din
O.G. nr. 30/2017, se aplică pentru verificările situaţiei fiscale personale care încep după data intrării în vigoare a
ordonanţei. Verificările situaţiei fiscale personale începute înainte de data intrării în vigoare a ordonanţei se supun
reglementărilor în vigoare la data la care acestea au început.
(la data 03-Sep-2017 titlul VI, capitolul IV a se vedea referinte de aplicare din Art. II, alin. (3) din Ordonanta 30/2017 )
CAPITOLUL V: Verificarea documentară
Art. 148: Sfera şi obiectul verificării documentare
(1)Pentru stabilirea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului, organul fiscal poate proceda la o verificare
documentară.
(2)Verificarea documentară constă în efectuarea unei analize de coerenţă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului,
pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al contribuabilului/plătitorului, precum şi pe baza oricăror informaţii şi
documente transmise de terţi sau deţinute de organul fiscal, care au relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale.
1.
Reguli generale. Art. 148 al NCPF reia vechea reglementare ce conferă organelor fiscale posibilitatea de a efectua o
monitorizare şi verificare continuă şi netransparentă a contribuabililor/plătitorilor.
2.
Aspecte criticabile. Dacă procedura netransparentă are, cel puţin la un moment dat, un remediu constând în faptul că, la
observarea de neconcordanţe, plătitorul/contribuabilul va fi notificat, considerăm necesar a supune atenţiei, din nou, un
alt aspect. Astfel, şi în cuprinsul art. 148 NCPF, legiuitorul a ales să confere organelor fiscale, cu un puternic iz de
neconstituţionalitate, posibilitatea de a efectua verificarea documentară pe baza documentelor şi informaţiilor obţinute şi
deţinute de acestea pe orice cale şi de a materializa această verificare documentară prin emiterea de decizii de impunere.
Art. 149: Rezultatul verificării documentare
(1)În situaţia în care, ca urmare a verificării documentare, organul fiscal constată diferenţe faţă de creanţele fiscale,
veniturile sau bunurile impozabile şi/sau informaţiile în legătură cu acestea declarate de contribuabil/plătitor, acesta
înştiinţează contribuabilul/plătitorul despre constatările efectuate. Odată cu înştiinţarea, organul fiscal solicită şi
documentele pe care contribuabilul/plătitorul trebuie să le prezinte în vederea clarificării situaţiei fiscale.
(2)În cazul în care documentele solicitate potrivit alin. (1) nu au fost prezentate de contribuabil/plătitor în termen de 30
de zile de la comunicarea înştiinţării sau documentele prezentate nu sunt suficiente pentru clarificarea situaţiei fiscale,
organul fiscal stabileşte diferenţele de creanţe fiscale datorate prin emiterea unei decizii de impunere sau dispune
măsurile necesare respectării prevederilor legale, după caz.
(3)Decizia de impunere prevăzută la alin. (2) este o decizie sub rezerva verificării ulterioare.
(4)Decizia de impunere emisă în condiţiile prezentului articol fără audierea contribuabilului/plătitorului este nulă.
1.
Reguli generale. În situaţia constatării de neconcordanţe între declaraţiile contribuabililor/plătitorilor şi
documentele/informaţiile deţinute de organele fiscale, acestea din urmă vor notifica contribuabilii/plătitorii să prezinte în
termen de maximum 30 de zile anumite documente necesare clarificării neconcordanţelor descoperite.
2.
Consideraţii critice. Un prim aspect cel puţin inechitabil al acestei proceduri de verificare documentară, pe care apreciem
necesar a-l evidenţia, este legat de faptul că textul de lege în discuţie prevede obligaţia contribuabilului/plătitorului de a
prezenta în mod exclusiv documentele solicitate de organele fiscale, documente a căror analiză se va realiza, de asemenea,
în spatele „uşilor închise”.
În fine, cea de-a doua chestiune criticabilă este cea referitoare la faptul că, şi în situaţia în care contribuabilul a fost
audiat, există posibilitatea ca în sarcina acestuia să fie emisă o decizie de impunere care, în ciuda posibilităţii de
contestare, îşi va produce efecte imediate, chiar dacă, ulterior (spre exemplu, în situaţia unei inspecţii fiscale), vor fi
descoperite situaţii contrare celor constatate iniţial.... citeste mai departe (1-2)
CAPITOLUL VI: Dispoziţii finale privind controlul fiscal efectuat de organul fiscal central
Art. 150: Regimul actelor de sesizare a organelor de urmărire penală
(1)Procesele-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală prin care organele fiscale constată situaţii de fapt ce ar
putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, precum şi procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de
urmărire penală, prin care se evaluează prejudiciul nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul prezentului cod.
(1)Procesele-verbale care stau la baza sesizării organelor de urmărire penală prin care organele fiscale constată situaţii de
fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, precum şi procesele-verbale încheiate la solicitarea
organelor de urmărire penală, prin care se evaluează prejudiciul nu sunt acte administrativ fiscale în sensul prezentului
cod.
(la data 03-Sep-2017 Art. 150, alin. (1) din titlul VI, capitolul VI modificat de Art. I, punctul 30. din Ordonanta 30/2017 )
(2)Pe baza proceselor-verbale prevăzute la alin. (1), organul fiscal organizează evidenţa fiscală a sumelor reprezentând
prejudiciul înscrise în aceste procese-verbale, distinct de evidenţa creanţelor fiscale.
(3)Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană interesată poate să plătească sumele înscrise în procesele-verbale
prevăzute la alin. (1) sau, după caz, pretenţiile organului fiscal înscrise în documentele prin care s-a constituit parte civilă
în procesul penal.
(4)Ori de câte ori, prin actele emise de organele judiciare, rezultă că persoana care a efectuat plata nu datorează sumele
achitate, acestea se restituie. În acest caz, dreptul la restituire se naşte la data comunicării actului de către organul
judiciar.
(5)Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:
(la data 01-Jan-2016 Art. 150, alin. (5), litera B. din titlul VI, capitolul VI modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
1.
Cuprinsul reglementării. Art. 150 NCPF reglementează, din punct de vedere tehnic, faptul că sumele estimate de organele
fiscale în cadrul proceselor-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală, prin care organele fiscale constată situaţii
de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, precum şi în cadrul proceselor-verbale încheiate la
solicitarea organelor de urmărire penală, vor fi înscrise într-o evidenţă separată, temporară, a organelor fiscale, până la
pronunţarea organelor judiciare.
2.
Plata sumelor şi efectele deciziei organelor judiciare. Textul legal în discuţie menţionează, de asemenea, faptul că
plătitorul/contribuabilul sau orice altă persoană interesată poate plăti (în fapt, consemna) sumele în discuţie urmând ca,
în funcţie de soluţia organelor judiciare, aceste sume să poată fi recuperate sau, apreciem noi, să fie reconsiderate ca
acoperitoare pentru eventualele prejudicii stabilite.... citeste mai departe (1-3)
Art. 151: Dispoziţii finale privind controlul fiscal efectuat de organul fiscal central şi local
(1)Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul A.N.A.F. se realizează prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(2)Structurile de control din cadrul A.N.A.F. au obligaţia de a colabora în scopul efectuării controlului fiscal prevăzut de
prezentul titlu, în condiţiile stabilite prin ordinul prevăzut la alin. (1).
(3)Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul organului fiscal local se realizează prin hotărâre a
autorităţii deliberative.
(4)Controlul fiscal efectuat de organul fiscal central sau local poate consta şi în acţiuni de prevenire şi conformare.
(la data 03-Sep-2017 Art. 151, alin. (3) din titlul VI, capitolul VI completat de Art. I, punctul 31. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Aspecte generice. Textul legal în discuţie nu pare a avea o importanţă deosebită, decât în ceea ce priveşte menţionarea
expresă şi limitativă a autorităţilor ce pot stabili competenţele diferitelor structuri de control. Ceea ce însă apreciem
important este faptul că, în pofida încercării de a delimita prin legislaţie secundară553, specială, competenţele diferitelor
structuri de control din cadrul A.N.A.F., acelaşi text de lege impune obligaţia structurilor de control de a colabora în
scopul efectuării controlului, chiar şi în ipoteza în care, spre exemplu, legislaţia secundară nu face niciun fel de referire în
acest sens.
2.
Legislaţia secundară locală. Având în vedere trimiterea efectuată de art. 151 alin. (3) NCPF, la momentul evaluării
competenţei organelor fiscale locale, vor trebui analizate şi eventualele hotărâri emise de consiliile locale şi consiliile
judeţene pentru delimitarea competenţelor de efectuare a verificării documentare.... citeste mai departe (1-2)
– OPANAF nr. 501/2016 privind stabilirea unor competenţe în sarcina Direcţiei Generale a Vămilor şi structurilor vamale
subordonate şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi documentelor utilizate de către Direcţia
Generală a Vămilor şi structurile vamale subordonate în activitatea de supraveghere şi control în domeniul produselor
accizabile.( M. Of. nr. 82 din 4 februarie 2016).
TITLUL VII: Colectarea creanţelor fiscale
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 152: Colectarea creanţelor fiscale
(1)În sensul prezentului titlu, colectarea creanţelor fiscale reprezintă totalitatea activităţilor care au ca scop stingerea
creanţelor fiscale.
(2)Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă fiscală sau al unui titlu executoriu, după caz.
compara cu Art. 110 din titlul VIII, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 110: Colectarea creanţelor fiscale

(1) În sensul prezentului titlu, colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale.
(2) Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz.
(3) Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele
competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii.
Asemenea titluri pot fi:
a) decizia de impunere;
b) declaraţia fiscală;
c) decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii;
d) declaraţia vamală;
e) decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele şi alte sume care se datorează în
vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;
f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile
privind plata amenzilor contravenţionale;
g) decizia de atragere a răspunderii solidare emisă potrivit art. 28;
h) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în
baza acestor acte, în cazul creanţelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.
i) decizia emisă de Comitetul de Supraveghere al Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc privind taxa aferentă acordării
licenţelor şi a autorizaţiilor de exploatare a jocurilor de noroc, în baza prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare.
1.
Definiţia colectării creanţelor fiscale. Noul Cod de procedură fiscală defineşte instituţia colectării creanţelor fiscale554 ca
reprezentând totalitatea activităţilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale.
Definiţia oferită de legiuitor este una cuprinzătoare, în sfera de aplicare a instituţiei colectării creanţelor fiscale intrând
atât eventualele acte administrative fiscale emise în scopul colectării creanţelor fiscale, cât şi operaţiunile materiale
tehnice care stau la baza actelor administrative fiscale şi care urmăresc scopul colectării creanţelor fiscale.
Spre deosebire de definiţia oferită de vechiul Cod de procedură fiscală, care făcea referire la „exercitarea acţiunilor” care
au ca scop stingerea creanţelor fiscale, noul Cod schimbă puţin terminologia, raportându-se la activităţile efectuate în
acest scop. Considerăm definiţia actuală mai riguroasă juridic noţiunea de „activitate” fiind una mai potrivită din acest
punct de vedere.... citeste mai departe (1-2)
1.
Instanţa supremă (prin Decizia nr. 1945/2006) a arătat că un act administrativ fiscal a cărui creanţă fiscală a ajuns
scadentă dobândeşte statutul unui titlu executoriu, având regim juridic distinct de cel al actului administrativ fiscal (titlu
executoriu).
– OPANAF nr. 2.446/2014 pentru aprobarea modelelor unor formulare utilizate în domeniul colectării creanţelor fiscale
(publicat în M. Of. nr. 616 bis din 21 august 2014; rectificat);
– OMFP/OMAI nr. 2.052bis/1.528/2006 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea,
controlul, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a altor venituri ale bugetelor locale (publicate în
M. Of. nr. 1032 din 27 decembrie 2006);
– OPANAF nr. 1.032/2008 pentru aprobarea modelelor unor formulare cu regim special utilizate în domeniul colectării
creanţelor fiscale (publicat în M. Of. nr. 536 din 16 iulie 2008);
– OMAI/OMFP nr. 75/767/2009 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru activitatea de colectare a impozitelor şi
taxelor locale, desfăşurată de către organele fiscale locale (publicate în M. Of. nr. 364 bis din 29 mai 2009);... citeste mai
departe (1-1)
Art. 153: Evidenţa creanţelor fiscale
(1)În scopul exercitării activităţii de colectare a creanţelor fiscale, organul fiscal organizează, pentru fiecare
contribuabil/plătitor, evidenţa creanţelor fiscale şi modul de stingere a acestora. Evidenţa se organizează pe baza titlurilor
de creanţă fiscală şi a actelor referitoare la stingerea creanţelor fiscale.
(2)Contribuabilul/Plătitorul are acces la informaţiile din evidenţa creanţelor fiscale, la cererea acestuia, adresată
organului fiscal competent.
(3)Accesul la evidenţa creanţelor fiscale se efectuează potrivit procedurii şi condiţiilor aprobate, astfel:
a)prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul evidenţei creanţelor fiscale organizate de organul fiscal central;
a)prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul evidenţei creanţelor fiscale organizate de organul fiscal central;
(la data 03-Sep-2017 Art. 153, alin. (3), litera A. din titlul VII, capitolul I modificat de Art. I, punctul 32. din Ordonanta
30/2017 )
cazul evidenţei creanţelor fiscale organizate de organul fiscal local.
cazul evidenţei creanţelor fiscale organizate de organul fiscal local.
(la data 01-Jan-2016 Art. 153, alin. (3), litera B. din titlul VII, capitolul I modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
Art. 1101: Evidenţa creanţelor fiscale

(1) În scopul exercitării activităţii de colectare a creanţelor fiscale, organele fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală organizează, pentru fiecare contribuabil, evidenţa creanţelor fiscale şi modul de stingere a acestora.
(2) Contribuabilii au acces la informaţiile din evidenţa creanţelor fiscale potrivit procedurii aprobate prin ordin al
1.
Ţinerea evidenţei creanţelor fiscale. Pentru a se asigura o colectare corespunzătoare a creanţelor fiscale, este necesar să
existe o evidenţă fiscală a acestei activităţi, iar legiuitorul a optat, în mod firesc, pentru ţinerea unei astfel de evidenţe de
către organul fiscal.
Fiecare organ fiscal care administrează creanţe fiscale este obligat să-şi organizeze evidenţa fiscală pentru fiecare
contribuabil/plătitor în parte. În evidenţa fiscală se înscriu, pe lângă datele de identificare ale contribuabilului creanţele
fiscale, titlurile de creanţă fiscală şi modul de stingere a creanţelor fiscale, în ipoteza în care acestea au fost stinse.
Noul Cod prevede în mod logic faptul că evidenţa fiscală se organizează pe baza titlurilor de creanţă fiscală şi a actelor
referitoare la stingerea acestora.
2.
Dreptul de acces al contribuabilului la datele din evidenţa fiscală. Fiind vorba despre date care îi privesc în mod direct pe
contribuabili este normal ca acestora să li se asigure dreptul de acces la evidenţa fiscală proprie, putând astfel să cunoască
în orice moment situaţia fiscală.... citeste mai departe (1-3)
Art. 154: Scadenţa creanţelor fiscale
(1)Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează.
(2)În cazul în care legea nu prevede scadenţa, aceasta se stabileşte astfel:
a)prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central;
(la data 01-Jan-2016 Art. 154, alin. (2), litera B. din titlul VII, capitolul I modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
(3)Pentru creanţele fiscale administrate de organul fiscal central stabilite pe baza declaraţiilor de impunere, care se
plătesc în contul unic şi care au scadenţa diferită de data de 25, aceasta se înlocuieşte cu data de 25 a lunii prevăzute de
actul normativ care le reglementează.
1.
Regula în materie. Într-o exprimare mai puţin juridică şi mai apropiată de vorbirea curentă, noul Cod prevede că scadenţa
creanţelor fiscale are loc la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează. Trecând
peste folosirea noţiunii de „expirare” în loc de sintagma „împlinire” folosită în limbajul juridic, reglementarea este una
deloc surprinzătoare, având în vedere că însăşi noţiunea de „scadenţă” presupune împlinirea unui termen de executare a
unei obligaţii.
Aşadar, creanţele fiscale devin scadente la împlinirea termenului prevăzut de lege pentru executarea lor.
Spre pildă, noul Cod fiscal prevede în cazul impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, la art. 56 alin. (1), că „plata
impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
trimestrului pentru care se calculează impozitul”, aceasta fiind data la care creanţa fiscală devine scadentă. În cazul
impozitului sau taxei pe clădiri, noul Cod fiscal consacră două termene diferite la care creanţa fiscală devine scadentă, art.
462 alin. (1) din actul normativ menţionat prevăzând că „impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la
datele de 31 martie şi 30 septembrie, inclusiv”.... citeste mai departe (1-3)
Art. 155: Prevederi speciale privind scadenţa şi declararea creanţelor fiscale
(1)Persoanele juridice care, în cursul unei perioade fiscale, se dizolvă cu lichidare potrivit legii, au obligaţia să depună
declaraţiile fiscale şi să plătească obligaţiile fiscale aferente până la data depunerii bilanţului în condiţiile legii.
(2)Creanţele fiscale administrate de organul fiscal central pentru care, potrivit Codului fiscal sau altor legi care le
reglementează, scadenţa şi/sau termenul de declarare se împlinesc la 25 decembrie, sunt scadente şi/sau se declară până
la data de 21 decembrie. În situaţia în care data de 21 decembrie, este zi nelucrătoare, creanţele fiscale sunt scadente
şi/sau se declară până în ultima zi lucrătoare anterioară datei de 21 decembrie.
(3)Obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal central prin decizii de plăţi anticipate comunicate după expirarea
termenelor de plată prevăzute de Codul fiscal, în cazul contribuabililor care nu au avut obligaţia efectuării de plăţi
anticipate în anul precedent întrucât nu au realizat venituri sunt scadente în termen de 5 zile de la data comunicării
deciziei de plăţi anticipate.
(4)Obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă în baza unei declaraţii de impunere în
sensul art. 1 pct. 18 lit. c), comunicată după expirarea termenelor de plată prevăzute de Codul fiscal sau alte legi speciale
care reglementează respectivele obligaţii fiscale, sunt scadente în termen de 5 zile de la data comunicării deciziei de
impunere, cu condiţia depunerii de către contribuabil/plătitor a declaraţiilor fiscale în termenul prevăzut de lege.
(la data 03-Sep-2017 Art. 155, alin. (3) din titlul VII, capitolul I completat de Art. I, punctul 33. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Obligaţii ale persoanelor juridice care se dizolvă cu lichidare. În vederea asigurării colectării creanţelor fiscale şi de la
astfel de persoane juridice, ţinând seama de iminenta lor dispariţie din viaţa juridică, noul Cod prevede în sarcina
acestora două obligaţii speciale. Astfel:
(i) o primă obligaţie este aceea de a depune declaraţiile fiscale;
(ii) a doua obligaţie prevăzută de legiuitor în sarcina persoanelor juridice care se dizolvă cu lichidare este aceea de a plăti
obligaţiile fiscale.
Ambele obligaţii au ca termen limită de îndeplinire data depunerii bilanţului de către persoana juridică.
2.
Situaţia creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central cu scadenţa sau termenul de declarare în data de 25
decembrie. ţinând seama de faptul că ziua de 25 decembrie este declarată potrivit legii zi nelucrătoare, noul Cod a păstrat
prevederea art. 1111 VCPF, stabilind că, în cazul acestui tip de creanţe fiscale, termenul de declarare se împlineşte sau
scadenţa are loc în data de 21 decembrie, iar în situaţia în care şi această zi este una nelucrătoare, creanţele fiscale sunt
scadente sau se declară până în ultima zi lucrătoare anterioară datei de 21 decembrie.... citeste mai departe (1-3)
Art. 156: Termenele de plată
(1)Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite prin decizie potrivit
legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării deciziei, astfel:
a)dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii
următoare, inclusiv;
b)dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii
următoare, inclusiv.
(2)Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în următoarele cazuri:
a)al deciziei de atragere a răspunderii solidare, emisă potrivit art. 26;
b)al deciziei emise potrivit art. 100 în cazul în care legea nu prevede un alt termen de plată;
c)al deciziei de impunere emise de organul fiscal, potrivit legii, pe baza declaraţiei rectificative depuse de contribuabil.
d)al deciziei de impunere emisă de organul fiscal potrivit art. 107, pentru obligaţiile fiscale a căror scadenţă era împlinită
la data comunicării deciziei.
(la data 03-Sep-2017 Art. 156, alin. (2), litera C. din titlul VII, capitolul I completat de Art. I, punctul 34. din Ordonanta
30/2017 )
(3)Pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se stabileşte prin
documentul prin care se acordă eşalonarea.
(4)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale
stabilite de contribuabil/plătitor prin declaraţii fiscale rectificative, termenul de plată al diferenţelor este data depunerii
declaraţiei rectificative la organul fiscal.
Art. 111: Termenele de plată

(1) Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează.
(2) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul
de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:
a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii
următoare;
b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii
următoare.
(3) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se
stabileşte prin documentul prin care se acordă înlesnirea respectivă.
(4) Pentru creanţele fiscale, administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, care nu au prevăzute termene de plată,
acestea vor fi stabilite prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.
(41) Pentru creanţele fiscale stabilite pe baza declaraţiilor fiscale cărora li se aplică prevederile art. 114 alin. (21) şi care au
termenul de plată diferit de data de 25, acesta se înlocuieşte cu data de 25 a lunii prevăzute de actul normativ care le
reglementează.
(5) Pentru creanţele fiscale ale bugetelor locale care nu au prevăzute termene de plată, acestea se stabilesc prin ordin
comun al ministrului internelor şi reformei administrative şi al ministrului economiei şi finanţelor.
(6) Contribuţiile sociale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, după calcularea şi reţinerea acestora
conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează
plata drepturilor salariale.
1.
Modul de calcul al termenului de plată în cazul diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi al obligaţiilor fiscale accesorii.
În cazul acestor tipuri de obligaţii fiscale, legiuitorul a optat pentru calcularea termenului de plată în funcţie de data
comunicării deciziei fiscale.
Data comunicării deciziei fiscale reprezintă data la care actul administrativ fiscal îi este comunicat direct
contribuabilului/plătitorului sau împuternicitului fiscal, în situaţia contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal în
România, care şi-a desemnat un astfel de împuternicit potrivit art. 18 alin. (4) NCPF, data comunicării la curatorul fiscal,
data semnării confirmării de primire de către contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul acestuia, data transmiterii
actului administrativ fiscal prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, când contribuabilul/plătitorul a optat
pentru această modalitate de comunicare, sau data comunicării prin publicitate560 conform art. 47 din noul Cod.... citeste
mai departe (1-2)
1.
De regulă, termenul de plată este stabilit prin actul normativ care reglementează impozitul, taxa, contribuţia sau altă
sumă care se datorează bugetului general consolidat al statului (de exemplu, Codul fiscal).
2.
În cazul în care termenul de plată cade într-o zi nelucrătoare, prin aplicarea prevederilor art. 75 Cod procedură fiscală,
plata este considerată a fi efectuată în prima zi lucrătoare care urmează zilei în care se împlineşte termenul.
Art. 157: Obligaţii fiscale restante
(1)Prin obligaţii fiscale restante se înţelege:
a)obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată;
b)diferenţele de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar dacă pentru acestea nu s-a
împlinit termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1).
(2)Nu sunt considerate obligaţii fiscale restante:
a)obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat şi sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii, dacă pentru acestea nu s-a
împlinit termenul de plată prevăzut în actul de acordare a înlesnirii;
a)obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat şi sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii, dacă pentru acestea nu s-a
împlinit termenul de plată prevăzut în actul de acordare a înlesnirii sau se află în termenul de plată prevăzut la art. 194
alin. (1) lit. d), precum şi celelalte obligaţii fiscale, care sunt condiţii de menţinere a valabilităţii înlesnirilor la plată, dacă
pentru acestea nu s-au împlinit termenele suplimentare astfel cum sunt prevăzute la art. 194 alin. (1);
(la data 03-Sep-2017 Art. 157, alin. (2), litera A. din titlul VII, capitolul I modificat de Art. I, punctul 36. din Ordonanta
30/2017 )
b)obligaţiile fiscale stabilite în acte administrative fiscale a căror executare este suspendată în condiţiile Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare;
c)obligaţiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condiţiile legii.
d)obligaţiile fiscale care nu se sting potrivit art. 266 alin. (9);
e)creanţele fiscale înscrise în titlurile executorii ce au stat la baza sechestrului pentru care s-a realizat valorificarea
bunului cu plata în rate potrivit art. 253, în limita diferenţei de preţ ce a fost aprobată la plata în rate.
(la data 03-Sep-2017 Art. 157, alin. (2), litera C. din titlul VII, capitolul I completat de Art. I, punctul 37. din Ordonanta
30/2017 )
(3)Nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligaţii fiscale restante în situaţia în care suma obligaţiilor fiscale
înscrise în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal, este mai mică sau egală cu suma de rambursat/restituit. În
certificatul de atestare fiscală se face menţiune în acest sens.
(3)Nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligaţii fiscale restante în situaţia în care suma obligaţiilor fiscale
datorate de contribuabil/plătitor este mai mică sau egală cu suma de rambursat/restituit pentru care există cerere în curs
de soluţionare. În cazul emiterii certificatului de atestare fiscală se face menţiune în acest sens.
(la data 03-Sep-2017 Art. 157, alin. (3) din titlul VII, capitolul I modificat de Art. I, punctul 38. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 1131: Obligaţii fiscale restante

(1) Prin obligaţii fiscale restante se înţelege:
a) obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată;
b) diferenţele de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar dacă pentru acestea nu s-a
împlinit termenul de plată prevăzut la art. 111 alin. (2).
(2) Nu sunt considerate obligaţii fiscale restante:
a) obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat şi sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii, dacă pentru acestea nu s-a
împlinit termenul de plată prevăzut în actul de acordare a înlesnirii;
b) obligaţiile fiscale stabilite în acte administrative fiscale a căror executare este suspendată în condiţiile Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificările şi completările ulterioare;
c) obligaţiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condiţiile legii.
(3) Nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligaţii fiscale restante în situaţia în care suma obligaţiilor fiscale
înscrise în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal este mai mică sau egală cu suma de rambursat/restituit. În
certificatul de atestare fiscală se face menţiune în acest sens.
1.
Sfera de aplicare a noţiunii de „obligaţie fiscală restantă”. Noul Cod de procedură fiscală încearcă să contureze exact sfera
de aplicare a acestei noţiuni arătând în cuprinsul acestui articol de lege atât obligaţiile fiscale care se consideră a fi
obligaţii fiscale restante cât şi obligaţiile fiscale care, prin voinţa legiuitorului, sunt scoase din această sferă de aplicare.
Astfel, sunt considerate obligaţii fiscale restante următoarele tipuri de obligaţii fiscale neachitate:
(i) obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată; exprimarea legiuitorului este pleonastică din
punct de vedere juridic împlinirea termenului de plată echivalând cu scadenţa obligaţiei fiscale;
(ii) diferenţele de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar dacă pentru acestea nu s-
a împlinit termenul de plată.... citeste mai departe (1-2)
1.
Definiţia obligaţiilor fiscale restante prevăzută de art. 157 are importanţă pentru aplicarea altor prevederi ale Codului de
procedură fiscală, cum sunt:
a) cele referitoare la angajarea răspunderii solidare – art. 25 şi 26 NCPF;
b) cele referitoare la contribuabilii inactivi – art. 92 NCPF;
c) cele referitoare la compensare – art. 167 NCPF;
d) cele referitoare la eşalonarea la plată – art. 184 NCPF;
e) cele referitoare la condiţiile de participare la procedurile de valorificare a bunurilor debitorilor în procedura de
executare silită derulată de organele fiscale.
Art. 158: Certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal central
(la data 01-Jan-2016 Art. 158 din titlul VII, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3654/2015 )
(1)Certificatul de atestare fiscală se emite de organul fiscal central competent la solicitarea contribuabilului/plătitorului.
Certificatul se emite şi din oficiu sau la solicitarea altor autorităţi publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
reglementările legale în vigoare, precum şi la solicitarea oricărei persoane care deţine titluri de participare la o societate.
(2)Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor fiscale a organului fiscal
central competent şi cuprinde obligaţiile fiscale restante existente în sold în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii şi
nestinse până la data eliberării acestuia, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit
legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării.
(3)În certificatul de atestare fiscală se înscriu orice alte menţiuni cu privire la situaţia fiscală a
contribuabilului/plătitorului, prevăzute prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(4)Organul fiscal central emitent înscrie în certificatul de atestare fiscală sumele certe, lichide şi exigibile pe care
contribuabilul/plătitorul solicitant le are de încasat de la autorităţi contractante definite potrivit Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu
modificările şi completările ulterioare. Înscrierea se face în baza unui document eliberat de autoritatea contractantă prin
care se certifică faptul că sumele sunt certe, lichide şi exigibile.
(5)Certificatul de atestare fiscală se emite în maximum 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii şi poate fi utilizat de
persoana interesată pe o perioadă de până la 30 de zile de la data eliberării. În cazul persoanelor fizice, perioada în care
poate fi utilizat este de până la 90 de zile de la data eliberării. Pe perioada de utilizare, certificatul poate fi prezentat de
contribuabil/plătitor, în original sau în copie legalizată, oricărui solicitant.
(5)Certificatul de atestare fiscală se emite în maximum 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii şi poate fi utilizat de
persoana interesată, pe o perioadă de până la 30 de zile de la data eliberării. În cazul certificatului de atestare fiscală
eliberat pentru persoanele fizice care nu desfăşoară activităţi economice în mod independent sau nu exercită profesii
libere, perioada în care poate fi utilizat este de până la 90 de zile de la data eliberării. Pe perioada de utilizare, certificatul
poate fi prezentat de contribuabil/plătitor, în original sau în copie legalizată, oricărui solicitant.
(la data 03-Sep-2017 Art. 158, alin. (5) din titlul VII, capitolul I modificat de Art. I, punctul 39. din Ordonanta 30/2017 )
(6)Prin excepţie de la prevederile alin. (5), în situaţia contribuabilului/plătitorului supus unei inspecţii fiscale şi care
solicită eliberarea unui certificat de atestare fiscală în scopul radierii din registrele în care a fost înregistrat, certificatul de
atestare fiscală se emite în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii deciziei de impunere sau a deciziei de
nemodificare a bazei de impozitare, după caz.
Art. 112: Certificatul de atestare fiscală

(1) Certificatul de atestare fiscală se emite de organul fiscal competent la solicitarea contribuabililor. Certificatul se emite
şi din oficiu sau la solicitarea altor autorităţi publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în
vigoare. Prevederile art. 11 se aplică în mod corespunzător.
(2) Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa pe plătitor a organului fiscal
competent şi cuprinde creanţele fiscale exigibile, existente în sold în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii,
denumită lună de referinţă, şi neachitate până la data eliberării acestuia.
(3) În situaţia în care se emit certificate de atestare fiscală în primele 5 zile lucrătoare ale lunii, acestea vor cuprinde
creanţele fiscale exigibile, existente în sold la sfârşitul lunii anterioare lunii de referinţă şi neachitate până la data
eliberării acestora.
(4) Certificatul de atestare fiscală se emite în termen de 5 zile lucrătoare de la data depunerii cererii şi poate fi utilizat de
persoana interesată pe o perioadă de până la 30 de zile de la data eliberării. În cazul persoanelor fizice, perioada în care
poate fi utilizat este de până la 90 de zile de la data eliberării. Pe perioada de utilizare, certificatul poate fi prezentat de
contribuabil, în original sau în copie legalizată, oricărui solicitant.
(41) Organul fiscal emitent poate înscrie în certificatul de atestare fiscală sumele certe, lichide şi exigibile pe care
contribuabilul solicitant le are de încasat de la autorităţi contractante definite potrivit Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006 .
Înscrierea se face în baza unui document eliberat de autoritatea contractantă prin care se certifică că sumele sunt certe,
lichide şi exigibile.
(5) În certificatul de atestare fiscală vor fi cuprinse orice alte menţiuni cu privire la situaţia fiscală a contribuabilului,
prevăzute prin ordin al ministrului finanţelor publice.
(6) Orice persoană care deţine părţi sociale la o societate comercială poate solicita eliberarea unui certificat de atestare
fiscală al societăţii.
1.
Natura juridică a certificatului de atestare fiscală. În lipsa unei prevederi legale exprese, considerăm că pentru stabilirea
naturii juridice a certificatului de atestare fiscală trebuie pornit de la efectele juridice pe care acesta le produce sau nu,
ţinând seama de definiţia oferită de legiuitor actului administrativ fiscal.
Astfel, potrivit prevederilor art. 1 pct. 1 NCPF, prin act administrativ fiscal se înţelege actul emis de organul fiscal în
exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii
individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că actele administrative fiscale au ca şi caracteristici esenţiale stabilirea unei
situaţii individuale prin intermediul lor şi producerea de efecte juridice faţă de destinatar.... citeste mai departe (1-4)
1.
În cazul persoanelor fizice, certificatul de atestare fiscală poate fi utilizat pe o perioadă de până la 90 de zile de la data
emiterii.
2.
Organul fiscal competent în administrarea persoanei juridice căreia îi aparţin sediile secundare va elibera certificatul de
atestare fiscală care va cuprinde toate obligaţiile datorate de persoana juridică, inclusiv cele ale sediilor secundare (Sursa:
website-ul ANAF, 15 decembrie 2008).
3.
Certificatul de atestare fiscală nu este act administrativ fiscal (Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 6/2006).
– OPANAF nr. 3.654/2015 privind aprobarea procedurii de eliberare a certificatului de atestare fiscală, a certificatului de
obligaţii bugetare, precum şi a modelului şi conţinutului acestora (M. Of. nr. 954 din 23 decembrie 2015 );
– Dec. Comisiei fiscale centrale nr. 6/2006 (M. Of. nr. 836 din 11 octombrie 2006);... citeste mai departe (1-3)
Art. 159: Certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal local
(1)Certificatul de atestare fiscală se emite de organul fiscal local, la solicitarea contribuabilului/plătitorului. Certificatul se
emite şi la solicitarea autorităţilor publice în cazurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare, precum
şi la solicitarea notarului public, conform delegării date de către contribuabil.
(2)Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor fiscale a organului fiscal
local şi cuprinde obligaţiile fiscale restante şi, după caz, obligaţiile fiscale scadente până în prima zi a lunii următoare
depunerii cererii, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în
evidenţa organului fiscal local în vederea recuperării.
(3)Certificatul de atestare fiscală se emite în termen de cel mult două zile lucrătoare de la data solicitării şi este valabil 30
de zile de la data emiterii.
(4)Certificatul de atestare fiscală emis în condiţiile prezentului articol poate fi prezentat în original sau în copie legalizată
oricărui solicitant.
(5)Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, proprietarii
bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor
obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal
bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite
impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează
impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul.
(la data 16-Oct-2017 Art. 159, alin. (5) din titlul VII, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Decizia 42/2017 )
(6)Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5),
sunt nule de drept.
(7)Prevederile alin. (5) şi (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi
procedurilor de lichidare.
(la data 16-Oct-2017 Art. 159, alin. (7) din titlul VII, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Decizia 42/2017 )
Art. 113: Certificatul de atestare fiscală emis de autorităţile administraţiei publice locale
(1) Certificatul de atestare fiscală se emite de organul fiscal competent al autorităţii administraţiei publice locale, la
solicitarea contribuabilului sau a notarului, respectiv a împuternicitului acestuia, conform delegării date de către
contribuabil.
(2) Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa pe plătitor a organului fiscal
competent şi cuprinde creanţele fiscale exigibile, existente în sold în prima zi a lunii următoare depunerii cererii.
(3) Certificatul de atestare fiscală se emite în termen de cel mult două zile lucrătoare de la data solicitării şi poate fi utilizat
de contribuabil pe toată perioada lunii în care se emite. Pe perioada de utilizare, certificatul poate fi prezentat de
contribuabil, în original sau în copie legalizată, oricărui solicitant.
(4) Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, contribuabilii
trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată
datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit
alin. (2), inclusiv sumele reprezentând amenzi existente în evidenţa organului fiscal. Pentru bunul care se înstrăinează,
impozitul datorat este cel recalculat pentru a reflecta perioada din an în care impozitul se aplică persoanei care
înstrăinează, potrivit Codului fiscal .
(5) Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (4),
sunt nule de drept.
(6) Prevederile alin. (4) şi (5) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi
procedurilor de lichidare.
1.
Procedura de emitere a certificatului de atestare fiscală eliberat de organul fiscal local568. Odată cu intrarea în vigoare a
noului Cod, precum şi cu adoptarea O.M.F.P. nr. 4115/2015569 pentru abrogarea O.M.F.P. nr. 752/2006570 privind
aprobarea procedurii de eliberare a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice şi fizice, a certificatului de
obligaţii bugetare, precum şi a modelului şi conţinutului acestora, singurele norme privind procedura de eliberare a
certificatelor de atestare fiscală sunt cele cuprinse în noul Cod de procedură fiscală.
La fel ca în cazul certificatelor de atestare eliberate de organul fiscal central, procedura de eliberare a certificatelor de
atestare fiscală emise de organul fiscal local debutează cu o solicitare a contribuabilului/plătitorului.... citeste mai departe
(1-4)
– Dec. CCR nr. 47/2013 (M. Of. nr. 204 din 10 aprilie 2013); 1230/2011 ( M. Of. nr. 826 din 22 noiembrie 2011).
Art. 160: Solicitarea certificatului de atestare fiscală de către alte persoane decât contribuabilul
(1)Orice persoană fizică sau juridică, alta decât cea prevăzută la art. 69 alin. (4), poate solicita organelor fiscale certificatul
de atestare fiscală sau documente care să ateste situaţia fiscală a unui contribuabil numai cu acordul scris al
contribuabilului în cauză.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), ori de câte ori se dezbate succesiunea unei persoane fizice decedate, notarul
public are obligaţia de a solicita organului fiscal central şi organului fiscal local, certificatul de atestare fiscală pentru
persoana fizică pentru care se dezbate succesiunea.
(3)Certificatul de atestare fiscală prevăzut la alin. (2) nu se solicită în următoarele situaţii:
a)în cazul contribuabililor care la data decesului nu au avut alocat codul numeric personal;
b)în cazul în care se solicită eliberarea de către notarul public a unui certificat de calitate de moştenitor.
c)în cazul în care se solicită eliberarea de către notarul public a unui certificat de moştenitor exclusiv pentru locul de veci.
(la data 29-Jun-2018 Art. 160, alin. (3), litera B. din titlul VII, capitolul I completat de Art. 1, punctul 1. din Legea
150/2018 )
*) Prevederile art. 160 alin. (3), cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin art. I din O.G.
nr. 30/2017, se aplică şi în cazul succesiunilor dezbătute înainte de data intrării în vigoare a ordonanţei şi pentru care se
solicită suplimentarea masei succesorale şi eliberarea de către notarul public a unui certificat suplimentar de moştenitor
după data intrării în vigoare a acesteia.
(la data 03-Sep-2017 Art. 160, alin. (3) din titlul VII, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Art. II, alin. (4) din
Ordonanta 30/2017 )
(4)Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care procedura succesorală se soluţionează de către
instanţa de judecată.
(5)După finalizarea procedurii succesorale în care în masa succesorală sunt cuprinse obligaţii fiscale restante şi alte
creanţe bugetare, notarul public transmite prin mijloace electronice de comunicare organului fiscal central competent,
precum şi organului fiscal local în a cărui rază teritorială se află sediul biroului notarial, în termen de 30 de zile de la
încheierea acesteia, o copie a certificatului de moştenitor.
(6)Prin excepţie de la prevederile alin. (5), în cazul în care în masa succesorală, pe lângă obligaţiile fiscale restante şi alte
creanţe bugetare, se află şi bunuri imobile intabulate, obligaţia comunicării copiei certificatului de moştenitor împreună
cu încheierea de intabulare a acestuia revine Biroului de cadastru şi publicitate imobiliară care a dispus înscrierea
bunului în cartea funciară. În acest caz, comunicarea se face prin mijloace electronice de comunicare către organul fiscal
central competent şi organul fiscal local în a cărui rază teritorială se află bunurile imobile.
(7)După înscrierea în cartea funciară a actului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti sau, după caz, a actului de
adjudecare prin care se transferă dreptul de proprietate asupra unui bun imobil, Biroul de cadastru şi publicitate
imobiliară comunică organului fiscal local de la locul situării bunului imobil o copie a încheierii de intabulare la care se
ataşează şi copia actului de înstrăinare a bunului imobil.
(8)Solicitarea şi eliberarea certificatului de atestare fiscală potrivit alin. (2) sau art. 159 alin. (1), precum şi transmiterea
documentelor prevăzute la alin. (5)-(7) se fac prin mijloace electronice de comunicare conform unor proceduri care se
aprobă, astfel:
a)prin ordin al ministrului finanţelor publice, cu avizul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi al
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, pentru solicitările ce se depun la organul fiscal central, şi respectiv,
comunicările făcute către acesta;
b)prin ordin al ministrului dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor europene, cu avizul Agenţiei
Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, pentru solicitările
ce se depun la organul fiscal local şi, respectiv, comunicările făcute către acesta.
(9)Organele fiscale centrale şi locale primesc informaţii, prin mijloace electronice de comunicare, din registrele naţionale
notariale conform procedurilor aprobate potrivit alin. (8).
1.
Condiţii în care terţii pot solicita certificat de atestare fiscală cu privire la situaţia fiscală a unui alt contribuabil. Trebuie
precizat de la început că din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că prin terţi în această materie se înţelege toate
persoanele juridice şi fizice, altele decât cea a cărei situaţie fiscală se doreşte a se afla, precum şi decât autorităţile publice
care solicită un astfel de certificat în cazurile prevăzute de lege.
Posibilitatea terţilor de a obţine certificate de atestare fiscală cu privire la situaţia altor persoane este condiţionată de
acordul scris al contribuabilului în cauză. În lipsa unui astfel de acord, dacă acordul nu îmbracă forma scrisă sau nu
provine de la persoana a cărei situaţie fiscală se doreşte a se afla, nu se poate elibera certificatul de atestare fiscală.
Considerăm că acordul scris trebuie să facă referire la terţul care ulterior va solicita organului fiscal certificatul de
atestare fiscală, acordul neputând fi utilizat în ipoteza în care, deşi există, este dat în formă scrisă şi provine de la
contribuabilul a cărui situaţie fiscală se doreşte a se afla, este dat pentru o altă persoană decât cea care formulează
solicitarea, chiar şi atunci când această din urmă persoană şi-ar da consimţământul ca acordul să fie folosit de terţ....
Art. 161: Plata obligaţiilor fiscale în cazuri speciale
Orice persoană poate efectua, pentru sine sau pentru altă persoană, plata unor obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit
termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale sau termenul de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită ori obligaţiile fiscale erau datorate de o persoană juridică care şi-a încetat existenţa. Persoana care
efectuează plata trebuie să depună la organul fiscal o declaraţie pe propria răspundere cu privire la opţiunea efectuării
unei asemenea plăţi.
1.
Posibilitatea de plată a unor obligaţii fiscale prescrise sau aparţinând unei persoane juridice ce şi-a încetat existenţa.
Consacrând această posibilitate în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale sau termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, legiuitorul nu face
decât să preia teoria obligaţiei naturale din dreptul civil573 recunoscută încă din dreptul roman.
Obligaţiile fiscale pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de stabilire există în continuare, doar că
pentru punerea lor în executare nu se poate apela la forţa de constrângere a statului. La fel este situaţia şi în cazul
obligaţiilor fiscale stabilite şi neexecutate sau pentru care s-a prescris dreptul de a proceda la executarea silită. Cu privire
la aceste obligaţii, transformate în obligaţii naturale, atât debitorul fiscal, cât şi orice altă persoană în locul său, pot
proceda la executarea lor de bunăvoie.... citeste mai departe (1-2)
Art. 162: Publicarea listelor debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante
(la data 03-Feb-2016 Art. 162 din titlul VII, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 558/2016 )
(1)Organele fiscale au obligaţia de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor persoane fizice şi juridice care
înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor obligaţii.
(2)Lista se publică trimestrial, până în ultima zi a primei luni din trimestrul următor celui de raportare şi cuprinde
obligaţiile fiscale restante la sfârşitul trimestrului şi neachitate la data publicării listei, al căror plafon se stabileşte astfel:
a)în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.;
b)în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre a consiliului local.
(3)Înainte de publicare, obligaţiile fiscale restante se notifică debitorilor. Obligaţiile fiscale ale sediilor secundare
plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor se notifică persoanei în structura căreia acestea funcţionează.
(4)În termen de 15 zile de la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale datorate, organul fiscal competent operează
modificările pentru fiecare debitor care şi-a achitat aceste obligaţii.
(5)Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru obligaţiile fiscale stabilite prin titluri de creanţă împotriva cărora
contribuabilul a exercitat căile de atac prevăzute de lege, până la soluţionarea căilor de atac, caz în care organul fiscal face
menţiuni cu privire la această situaţie. Ori de câte ori contribuabilul obţine suspendarea executării actului administrativ
fiscal în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile prevederile alin. (4).
1.
Obligaţia publicării listei debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante. În vederea asigurării scopului unei cât
mai bune colectări a creanţelor fiscale şi pentru informarea debitorilor fiscali cu privire la creanţele fiscale datorate, noul
Cod prevede obligaţia publicării listei debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante.
Executarea unei astfel de obligaţii trebuie să fie efectuată cu o maximă prudenţă, având în vedere că unele date publicate
pot constitui date cu caracter personal care nu pot fi făcute publice. În acest sens s-a decis şi în jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene574 stabilindu-se că trebuie considerată „prelucrare a datelor cu caracter personal”, în sensul
art. 3 alin. (1) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date575,
colectarea în documentele publice ale administraţiei fiscale a datelor referitoare la veniturile din muncă şi din capital şi la
patrimoniul persoanelor fizice şi prelucrarea acestora în vederea publicării. Prin urmare, organele fiscale sunt ţinute să
respecte exigenţele directivei menţionate precum şi a cadrului normativ naţional adoptat în vederea transpunerii acesteia,
respectiv a Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date576.... citeste mai departe (1-4)
– OPANAF nr. 558/2016 privind Procedura de publicare a listelor debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante,
precum şi cuantumul acestor obligaţii (M. Of. nr. 78 din 3 februarie 2016; cu modificările ulterioare).
CAPITOLUL II: Stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare şi restituire
Art. 163: Dispoziţii privind efectuarea plăţii
(1)Plăţile către organul fiscal se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să
deruleze operaţiuni de plată.
(2)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central debitorii efectuează plata acestora într-un cont unic,
prin utilizarea unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat şi a unui
ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru celelalte obligaţii fiscale. Tipurile de obligaţii fiscale supuse acestor
prevederi se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 01-Jan-2016 Art. 163, alin. (2) din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Metodologie din 2015
)
(la data 05-Feb-2016 Art. 163, alin. (2) din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 531/2016 )
(2)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central şi organul fiscal local, debitorii efectuează plata
acestora într-un cont unic, prin utilizarea unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile fiscale
datorate. Tipurile de obligaţii fiscale supuse acestor prevederi se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul
creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central şi prin ordin al ministrului dezvoltării regionale, administraţiei
publice şi fondurilor europene, în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local.
(la data 01-Jul-2018 Art. 163, alin. (2) din titlul VII, capitolul II modificat de Art. I, punctul 41. din Ordonanta 30/2017 )
(la data 01-Jul-2018 Art. 163, alin. (2) din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1612/2018 )
(3)Distribuirea sumelor din contul unic se face de organul fiscal competent, distinct pe fiecare buget sau fond, după caz,
proporţional cu obligaţiile fiscale datorate.
(4)În cazul în care suma plătită nu acoperă obligaţiile fiscale datorate unui buget sau fond, distribuirea în cadrul fiecărui
buget sau fond se face în următoarea ordine:
a)pentru toate impozitele şi contribuţiile sociale cu reţinere la sursă;
b)pentru toate celelalte obligaţii fiscale principale;
c)pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi b).
(5)În cazul în care suma achitată nu acoperă toate obligaţiile fiscale aferente uneia dintre categoriile prevăzute la alin. (4),
distribuirea se face, în cadrul categoriei respective, proporţional cu obligaţiile fiscale datorate.
(6)Metodologia de distribuire a sumelor plătite în contul unic şi de stingere a obligaţiilor fiscale se aprobă prin ordin al
(la data 01-Jan-2016 Art. 163, alin. (6) din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Metodologie din 2015
)
(7)Plata obligaţiilor fiscale, altele decât cele prevăzute la alin. (2), se efectuează de către debitori, distinct pe fiecare tip de
creanţă fiscală.
(8)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, debitorii efectuează plata acestora potrivit prevederilor
alin. (7). Dispoziţiile alin. (1), (9), (11) şi (12) sunt aplicabile şi plăţilor efectuate la organul fiscal local.
(la data 01-Jan-2018 Art. 163, alin. (8) din titlul VII, capitolul II abrogat de Art. I, punctul 42. din Ordonanta 30/2017 )
(9)Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de debitor. Plata poate fi efectuată în numele debitorului şi de către o altă
persoană decât acesta.
(10)Prin excepţie de la prevederile alin. (3), în cazul în care debitorii beneficiază de înlesniri la plată potrivit
reglementărilor legale în vigoare ori se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa, distribuirea sumelor achitate în
contul unic se efectuează de către organul fiscal competent, potrivit ordinii prevăzute la art. 165 alin. (1) sau (6), după caz,
indiferent de tipul de creanţă.
(11)În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:
a)în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organul fiscal, unităţile Trezoreriei Statului
sau organele ori persoanele abilitate de acestea;
b)în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;
c)în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul persoanei care efectuează plata
pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această informaţie este transmisă prin mesajul electronic de
plată de către instituţia bancară iniţiatoare, potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu excepţia situaţiei prevăzute la
art. 177, data putând fi dovedită prin extrasul de cont;
d)în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată tranzacţia, astfel cum este
confirmată prin procedura de autorizare a acesteia. În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central,
procedura şi tipurile de creanţe fiscale care pot fi plătite prin intermediul cardurilor bancare se aprobă prin ordin al
(la data 05-Jul-2016 Art. 163, alin. (11), litera D. din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
943/2016 )
(11)În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, bugetare sau a altor sume colectate de instituţii publice, în condiţiile
legii, momentul plăţii este:
a)în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organul fiscal, unităţile Trezoreriei
Statului, instituţiile publice beneficiare care colectează sume în condiţiile legii sau instituţii de credit care au încheiate
convenţii cu instituţiile publice sau cu Trezoreria Statului în condiţiile prevăzute prin acte normative specifice;
b)în cazul plăţilor în numerar efectuate la terminale şi echipamente de plată puse la dispoziţia debitorilor de către
instituţiile de credit, în cadrul serviciilor bancare oferite pentru achitarea obligaţiilor fiscale, bugetare sau a altor sume
colectate de instituţii publice, în contul tranzitoriu deschis conform convenţiilor încheiate cu Ministerul Finanţelor
Publice, data înscrisă în documentul de plată eliberat de terminalele sau echipamentele respective;
c)în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal. În cazul mandatelor poştale
transmise de unităţile poştale în sistem electronic, momentul plăţii este data poştei astfel cum este aceasta transmisă prin
sistemul electronic către Trezoreria Statului, potrivit normelor metodologice aprobate prin ordin comun al ministrului
comunicaţiilor şi pentru societatea informaţională şi al ministrului finanţelor publice;
d)în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, inclusiv internet banking, home banking, mobile banking sau alte
mijloace de plată la distanţă puse la dispoziţia debitorilor de instituţiile de credit, inclusiv tranzacţiile efectuate prin
intermediul contului tranzitoriu, data la care băncile debitează contul persoanei care efectuează plata pe baza
instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această informaţie este transmisă prin mesajul electronic de plată de
către instituţia bancară iniţiatoare, potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 177;
e)în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată tranzacţia, astfel cum este
confirmată prin procedura de autorizare a acesteia. În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central,
procedura şi tipurile de creanţe fiscale care pot fi plătite prin intermediul cardurilor bancare se aprobă prin ordin al
(la data 06-Dec-2016 Art. 163, alin. (11) din titlul VII, capitolul II modificat de Art. II, punctul 5. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
(111)Efectuarea plăţii şi data plăţii pot fi dovedite, dacă legea nu prevede altfel, pe baza următoarelor documente:
a)documentul de plată pe suport hârtie, cum ar fi ordin de plată, chitanţă sau mandat poştal, în original sau în copie
certificată prin semnătura olografă de către instituţia prin care s-a efectuat plata;
b)extrasul de cont, în original, emis de instituţia de credit sau de unitatea Trezoreriei Statului sau copia extrasului de cont
certificat prin semnătura olografă de către instituţia prin care s-a efectuat plata;
c)documentul eliberat de terminalele şi echipamentele de plată puse la dispoziţia debitorilor de instituţiile de credit în
cadrul serviciilor bancare oferite pentru achitarea obligaţiilor fiscale în contul tranzitoriu deschis conform convenţiilor
încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice în condiţiile legii, semnate de către debitor cu semnătura olografă. În acest
document debitorul îşi va completa adresa de domiciliu, adresa de e-mail şi numărul de telefon la care poate fi contactat;
d)documentul de plată sau extrasul de cont pe suport hârtie, semnate de către debitor cu semnătura olografă, în cazul
plăţilor efectuate prin internet banking, home banking, mobile banking sau alte mijloace de plată la distanţă, conţinând
toate informaţiile aferente plăţii efectuate. În acest document debitorul îşi va completa adresa de domiciliu, adresa de e-
mail şi numărul de telefon la care poate fi contactat;
e)documentul de plată editat pe suport hârtie conţinând toate informaţiile aferente plăţii efectuate, semnat de către
debitor cu semnătura olografă, în cazul plăţilor efectuate online utilizând cardul bancar în cadrul sistemelor de plată
aparţinând instituţiilor publice sau în cadrul altor sisteme de plată reglementate de acte normative în vigoare. În acest
document debitorul îşi va completa adresa de domiciliu, adresa de e-mail şi numărul de telefon la care poate fi contactat;
f)mandatul poştal editat pe suport hârtie, conţinând toate informaţiile aferente plăţii efectuate, semnat de către debitor cu
semnătura olografă. În acest document debitorul îşi va completa adresa de domiciliu, adresa de e-mail şi numărul de
telefon la care poate fi contactat;
g)declaraţia pe propria răspundere completată pe suport hârtie în formatul solicitat de instituţia publică, conţinând toate
informaţiile aferente plăţii efectuate şi semnată de către debitor cu semnătura olografă, în cazul plăţilor efectuate prin
mijloacele de plată prevăzute la lit. c)-f), în care debitorul îşi va completa adresa de domiciliu, adresa de e-mail şi numărul
de telefon la care poate fi contactat.
(112)Instituţiile publice care prestează serviciile publice sau colectează sumele cuvenite bugetului general consolidat pot
accepta comunicarea de către debitori, prin mijloace electronice, a dovezii plăţii prevăzute la alin. (111), în condiţiile şi în
formatul stabilite de acestea, cu condiţia verificării ulterioare a încasării în conturile de disponibilităţi sau de venituri
bugetare ale acestora, pe baza extraselor de cont eliberate de unităţile Trezoreriei Statului, în condiţiile şi în termenul
prevăzute la alin. (113).
(113)În situaţia prezentării de către debitor, ca dovadă a plăţii a documentelor prevăzute la alin. (111) lit. c)-g) semnate
olograf de către acesta, şi în cazurile prevăzute la alin. (112), instituţia publică are obligaţia verificării încasării sumelor
respective în termen de maximum 180 de zile de la data prestării serviciului/acceptării ca dovadă a plăţii a respectivelor
documente. În cadrul acestui termen, pentru eventualele sume neregăsite în extrasele de cont, instituţia publică
evidenţiază în contabilitate creanţa asupra debitorului şi solicită acestuia informaţii suplimentare în legătură cu plata la
adresa de domiciliu, adresa de e-mail sau la numărul de telefon indicate de acesta în documentul prezentat în scopul
dovedirii plăţii. În cadrul aceluiaşi termen, instituţia publică poate solicita confirmarea plăţii instituţiei de credit sau
unităţii Poştei Române care a iniţiat plata. Confirmarea scrisă a efectuării plăţii de către instituţia prin care s-a iniţiat
plata trebuie să cuprindă toate informaţiile aferente plăţii efectuate. Instituţiile publice pot stabili prin normele proprii
prevăzute la alin. (119) acceptarea transmiterii prin e-mail a acestui document.
(114)În situaţia în care plătitorul diferă de debitorul pentru care s-a efectuat plata, în documentele prevăzute la alin. (111)
lit. c)-g) se completează adresa de domiciliu, adresa de e-mail şi numărul de telefon la care poate fi contactat debitorul şi
se semnează olograf de către acesta. Prin semnarea de către debitor acesta îşi asumă că plata efectuată este pentru sine. În
cazul debitorilor reprezentaţi, în numele acestora semnează reprezentantul legal.
(115)În cazul în care, în termen de 180 de zile de la data prestării serviciului/data acceptării ca dovadă a plăţii a
documentelor prevăzute la alin. (111), sumele înscrise în aceste documente nu se regăsesc încasate sau acestea nu au fost
confirmate de instituţiile prin care s-a iniţiat plata, instituţia publică emite şi comunică debitorului o decizie de
recuperare care reprezintă titlu executoriu şi cuprinde elementele prevăzute la art. 226 alin. (8). Pentru sumele
individualizate în decizia de recuperare se datorează obligaţii fiscale accesorii, potrivit cap. III al titlului VII, din ziua
următoare datei prestării serviciului sau datei scadenţei, după caz, şi până la data stingerii acestor sume inclusiv, această
menţiune înscriindu-se în decizie. În cazul în care executarea silită se efectuează de organele fiscale, obligaţiile fiscale
accesorii se fac venit la bugetul de stat, în cazul în care executarea silită se efectuează de organul fiscal central, sau la
bugetele locale, în cazul în care executarea silită se efectuează de organul fiscal local.
(116)Prin excepţie de la prevederile art. 226 alin. (10)-(13), în cazul în care executarea silită se efectuează de organele
fiscale, sumele recuperate în cadrul procedurii de executare silită reprezentând obligaţii principale se virează integral
într-un cont distinct al instituţiei publice care a prestat serviciul public deschis la unitatea Trezoreriei Statului, în scopul
stingerii debitelor înregistrate în contabilitatea acesteia şi a virării sumelor către bugetele sau beneficiarii cărora se cuvin.
(117)Informaţiile minime obligatorii privind efectuarea plăţii în baza documentelor acceptate ca dovadă a plăţii,
prevăzute la alin. (111) şi procedura de restituire a sumelor încasate de instituţiile publice care prestează serviciile publice
se stabilesc astfel:
a)prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul instituţiilor publice care fac parte din administraţia publică
centrală;
b)prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, în
cazul instituţiilor publice care fac parte din administraţia publică locală.
(118)În aplicarea prevederilor alin. (112)-(117) pot fi emise instrucţiuni aprobate prin ordin comun al ministrului
finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
(119)Procedura de verificare a sumelor încasate pentru care au fost acceptate ca dovadă a plăţii documentele de la alin.
(113) se aprobă prin norme proprii de către instituţiile publice. Instituţiile publice pot aproba norme proprii de verificare
a sumelor încasate şi pentru situaţiile în care dovada plăţii este cea prevăzută la alin. (111) lit. a) şi b).
(1110)instituţiile publice care prestează serviciile publice pot dezvolta sisteme centralizate care să permită facilitarea
verificării încasării sumelor colectate. Procedura de funcţionare şi de administrare a sistemelor centralizate se aprobă
prin hotărâre a Guvernului.
(1111)Până la aprobarea ordinelor prevăzute la alin. (117) informaţiile aferente identificării plăţilor sunt cele prevăzute în
documentele de plată prevăzute de normele legale în vigoare la data efectuării plăţii.
(1112)Utilizarea informaţiilor solicitate potrivit alin. (111) se realizează cu respectarea legislaţiei privind prelucrarea
datelor cu caracter personal.
(la data 06-Dec-2016 Art. 163, alin. (11) din titlul VII, capitolul II completat de Art. II, punctul 6. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
(12)În cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin valorificarea garanţiei constituite potrivit art. 211 lit. a), data stingerii este
data constituirii garanţiei.
compara cu Art. 114 din titlul VIII, capitolul II din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 114: Dispoziţii privind efectuarea plăţii

(1) Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să
deruleze operaţiuni de plată.
(2) Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct pe fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume
datorate bugetului general consolidat, inclusiv majorări de întârziere. Dispoziţiile art. 1093 din Codul civil se aplică în
mod corespunzător.
(21) Debitorii vor efectua plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat,
prevăzute prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, într-un cont unic, prin utilizarea unui
ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile datorate bugetului de stat şi a unui ordin de plată pentru
Trezoreria Statului pentru celelalte obligaţii de plată.
(22) Distribuirea sumelor din contul unic se face de organul fiscal competent, distinct pe fiecare buget sau fond, după caz,
proporţional cu obligaţiile datorate.
(23) În cazul în care suma plătită nu acoperă obligaţiile fiscale datorate unui buget sau fond, distribuirea în cadrul fiecărui
buget sau fond se face în următoarea ordine:
a)pentru toate impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă;
b)pentru toate celelalte obligaţii fiscale principale;
c)pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi b).
(24) Metodologia de distribuire a sumelor plătite în contul unic şi de stingere a obligaţiilor fiscale se aprobă prin ordin al
(25) Plata obligaţiilor fiscale, altele decât cele prevăzute la alin. (21), se efectuează de către debitori, distinct pe fiecare
impozit, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat.
(26) În situaţia în care plata se efectuează de către o altă persoană decât debitorul, dispoziţiile art. 1.472 şi 1.474 din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.
(27) Prin excepţie de la prevederile alin. (22), în cazul în care debitorii beneficiază de înlesniri la plată potrivit
reglementărilor legale în vigoare ori se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările
şi completările ulterioare, distribuirea sumelor achitate în contul unic se efectuează de către organul fiscal competent,
potrivit ordinii prevăzute la art. 115 alin. (1) sau (3), după caz, indiferent de tipul de creanţă.
(3) În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:
a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate de
organul fiscal;
b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza
instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această informaţie este transmisă prin mesajul electronic de plată de
către instituţia bancară iniţiatoare, potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 121,
data putând fi dovedită prin extrasul de cont al contribuabilului;
c1) în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată tranzacţia, astfel cum este
confirmată prin procedura de autorizare a acesteia; procedura şi categoriile de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri
ale bugetului general consolidat care pot fi plătite prin intermediul cardurilor bancare se aprobă prin ordin al
d) pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile, data înregistrării la organul competent a
documentului sau a actului pentru care s-au depus şi anulat timbrele datorate potrivit legii.
(4) Pentru creanţele fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile subordonate, organul
fiscal, la cererea debitorului, va efectua îndreptarea erorilor din documentele de plată întocmite de acesta şi va considera
valabilă plata de la momentul efectuării acesteia, în suma şi din contul debitorului înscrise în documentul de plată, cu
condiţia debitării contului acestuia şi a creditării unui cont bugetar.
(5) Prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi de către celelalte autorităţi publice care, potrivit legii,
administrează creanţe fiscale.
(6) Cererea poate fi depusă în termen de 5 ani, sub sancţiunea decăderii. Termenul începe să curgă de la data de 1 ianuarie
a anului următor celui în care s-a efectuat plata.
(7) Procedura de îndreptare a erorilor va fi aprobată prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.
1.
Consideraţii generale privind plata. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate578 sub imperiul vechiului Cod, plata
reprezintă modul de stingere a creanţelor fiscale cel mai frecvent întâlnit în practică, fiind, în opinia noastră, şi modul
firesc de stingere a acestora.
Având în vedere specificul raporturilor juridice fiscale, spre deosebire de dreptul civil, în care prin plată se înţelege orice
executare voluntară a unei obligaţii născute în temeiul unui raport juridic civil579, indiferent dacă această obligaţie
prespune remiterea unei sume de bani sau executarea unei alte prestaţii, în raporturile de drept material fiscal, noţiunea
de „plată” este mai apropiată de cea din vorbirea curentă, presupunând întotdeauna remiterea unei sume de bani.
2.
Cine poate face plata? Aşa cum este firesc, regula în materie o constituie efectuarea plăţii de către debitorul raportului
juridic de drept material fiscal. Debitorul, fiind persoana căreia îi incumbă obligaţia de plată, este cel ţinut să stingă
creanţa fiscală prin efectuarea plăţii la scadenţă.... citeste mai departe (1-5)
1.
Plata creanţelor bugetare se poate face în următoarele moduri:
– în numerar (la casieria Trezoreriei Statului);
– prin mandat poştal (la oficiile poştale);
– prin decontare bancară (utilizând sau nu Ordinul de plată pentru Trezoreria Statului), cu ordin de plată sau utilizând
cardul bancar;
– prin anularea timbrelor fiscale.
Pentru plata cu cardul bancar au fost adoptate mai multe acte normative:
a) OPANAF nr. 718/2008 pentru aprobarea categoriilor de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general
consolidat care pot fi plătite online (prin internet) de către persoanele fizice, prin intermediul cardurilor bancare
(publicat în M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008);
b) HG nr. 1235/2010 privind aprobarea realizării Sistemului naţional electronic de plată online a taxelor şi impozitelor
utilizând cardul bancar (publicată în M. Of. nr. 838 din 14 decembrie 2010);... citeste mai departe (1-4)
Art. 164: Dispoziţii privind corectarea erorilor din documentele de plată întocmite de debitori
(1)Plata obligaţiilor fiscale efectuată într-un cont bugetar eronat este valabilă, de la momentul efectuării acesteia, în
condiţiile prezentului articol. La cererea debitorului, organul fiscal competent efectuează îndreptarea erorilor din
documentele de plată întocmite de debitor, în suma şi din contul debitorului înscrise în documentul de plată, cu condiţia
debitării contului acestuia şi a creditării unui cont bugetar.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care plata s-a efectuat în alt buget decât cel al cărui venit este creanţa fiscală
plătită, cu condiţia ca acestea să fie administrate de acelaşi organ fiscal iar plata să nu fi stins creanţele datorate bugetului
în care s-a încasat suma plătită eronat, cu excepţia cazului în care în evidenţa fiscală debitorul înregistrează sume plătite
în plus cel puţin la nivelul plăţii eronate.
(3)În cazul plăţilor efectuate în alt buget, organul fiscal competent dispune unităţii Trezoreriei Statului transferul sumelor
plătite eronat către bugetul căruia obligaţia fiscală este datorată.
(4)În situaţia în care plata obligaţiilor fiscale s-a efectuat utilizând un cod de identificare fiscală eronat, eroarea din
documentul de plată poate fi corectată cu condiţia ca plata să nu fi stins creanţele datorate bugetului în care s-a încasat
suma plătită eronat, cu excepţia cazului în care în evidenţa fiscală debitorul înregistrează sume plătite în plus cel puţin la
nivelul plăţii eronate. În acest caz, cererea de îndreptare a erorii se depune de cel care a efectuat plata la organul fiscal
competent.
(5)Cererea de îndreptare a erorilor din documentele de plată poate fi depusă în termen de 5 ani, sub sancţiunea decăderii.
Termenul începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a efectuat plata.
(6)Procedura de îndreptare a erorilor din documentele de plată se aprobă astfel:
a)prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul plăţilor efectuate la organul fiscal central;
(la data 08-Feb-2017 Art. 164, alin. (6), litera A. din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Procedura
din 2017 )
cazul plăţilor efectuate la organul fiscal local.
cazul plăţilor efectuate la organul fiscal local.
(la data 01-Jan-2016 Art. 164, alin. (6), litera B. din titlul VII, capitolul II modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta
urgenta 50/2015 )
1.
Tipuri de erori privind plata susceptibile de corectare. Dispoziţiile noului Cod de procedură fiscală fac referire la trei
tipuri de erori din documentele de plată susceptibile a fi corectate. Astfel:
(i) menţionarea unui cont bugetar eronat este primul tip de eroare susceptibilă a fi corectată în documentele de plată.
Acest tip de eroare presupune indicarea de către contribuabil/plătitor a unui cont bugetar eronat în documentul de plată,
eroarea aparţinându-i debitorului.
Îndreptarea acestui tip de eroare este condiţionată atât de dispoziţiile procedurale privind introducerea cererii de
îndreptare a erorii din documentul de plată, cât şi de necesitatea debitării contului contribuabilului/plătitorului şi a
creditării unui cont bugetar;
(ii) efectuarea plăţii în alt buget decât cel al cărui venit este creanţa fiscală plătită. Acest tip de eroare presupune o
confuzie mai mare decât în cazul menţionării unui cont bugetar eronat, în acest din urmă caz contul bugetar eronat ţinând
de un alt buget decât cel în care debitorul trebuia şi dorea să facă plata.... citeste mai departe (1-9)
1.
Conform Deciziei CCR nr. 270/2014, s-a constatat, cu unanimitate de voturi, că prevederile alin. (6) al art. 114, în
redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 126/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 88/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, sunt neconstituţionale (se referă la termenul de un an de la data plăţii, pentru corectarea erorilor in
documentele de plată – ulterior termenul a fost prelungit la 5 ani).
2.
Conform pct. 3 din Decizia nr. 1/2006, „În situaţia în care, ulterior efectuării plăţii obligaţiilor fiscale, la termenul şi în
cuantumul stabilit de reglementările legale în materie, contribuabilii constată erori în documentele de plată, pot solicita
organului fiscal competent corectarea erorilor, plata fiind considerată ca efectuată la data debitării contului
contribuabilului, cu condiţia creditării unui cont bugetar.... citeste mai departe (1-2)
Art. 165: Ordinea stingerii obligaţiilor fiscale
(1)Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligaţii fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge
toate obligaţiile, atunci se stinge obligaţia fiscală pe care o indică debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit
prevederilor art. 163, după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în următoarea ordine:
a)toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii;
b)obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local cu suma plătită se
sting cu prioritate amenzile contravenţionale individualizate în titluri executorii, în ordinea vechimii, chiar dacă debitorul
indică un alt tip de obligaţie fiscală. Aceste prevederi nu se aplică în cazul plăţii taxelor astfel cum sunt definite la art. 1 pct.
36.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local cu suma plătită
de titulari ai dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor sau mijloacelor de transport, se sting cu prioritate
amenzile contravenţionale individualizate în titluri executorii, în ordinea vechimii, chiar dacă debitorul indică un alt tip
de obligaţie fiscală. Aceste prevederi nu se aplică în cazul plăţii taxelor astfel cum sunt definite la art. 1 pct. 36.
(la data 29-Jun-2018 Art. 165, alin. (2) din titlul VII, capitolul II modificat de Art. 1, punctul 2. din Legea 150/2018 )
(3)În scopul stingerii obligaţiilor fiscale, vechimea acestora se stabileşte astfel:
a)în funcţie de scadenţă, pentru obligaţiile fiscale principale;
b)în funcţie de termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1), pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de
organul fiscal competent, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii;
b)în funcţie de data comunicării, pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de organul fiscal competent,
precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii;
(la data 06-Dec-2016 Art. 165, alin. (3), litera B. din titlul VII, capitolul II modificat de Art. II, punctul 7. din Ordonanta
urgenta 84/2016 )
c)în funcţie de data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru diferenţele de obligaţii fiscale
principale stabilite de contribuabil/plătitor, în cazul în care legea prevede obligaţia acestuia de a calcula cuantumul
obligaţiei fiscale;
d)în funcţie de data primirii, în condiţiile legii, a titlurilor executorii transmise de alte instituţii.
(4)Pentru beneficiarii unei eşalonări la plată, ordinea de stingere este următoarea:
a)ratele de eşalonare şi/sau, după caz, obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea valabilităţii eşalonării la
plată;
b)sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată, până la concurenţa cu suma eşalonată la plată sau
până la concurenţa cu suma achitată, după caz.
(5)Pentru beneficiarii unei amânări la plată, ordinea de stingere este următoarea:
a)obligaţiile fiscale datorate, altele decât cele care fac obiectul amânării la plată;
b)obligaţiile fiscale amânate la plată.
(6)Cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 167 alin. (11) şi (12), pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei
privind insolvenţa, ordinea de stingere este următoarea:
a)obligaţii fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei, în ordinea vechimii;
b)sume datorate în contul ratelor din programele de plăţi ale obligaţiilor fiscale, cuprinse în planul de reorganizare
judiciară confirmat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii datorate pe perioada reorganizării, dacă în plan s-au prevăzut
calcularea şi plata acestora;
c)obligaţii fiscale născute anterior datei la care s-a deschis procedura insolvenţei, în ordinea vechimii, până la stingerea
integrală a acestora, în situaţia contribuabililor aflaţi în stare de faliment;
d)alte obligaţii fiscale în afara celor prevăzute la lit. a)-c).
(7)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul contribuabililor care beneficiază de ajutor de stat sub formă de
subvenţii de la bugetul de stat pentru completarea veniturilor proprii, potrivit legii, se sting cu prioritate obligaţiile fiscale
aferente perioadei fiscale la care se referă subvenţia, indiferent dacă plata este efectuată din subvenţie sau din veniturile
proprii.
(8)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul obligaţiilor fiscale de plată stabilite de organele de inspecţie fiscală,
precum şi a amenzilor de orice fel, se stinge cu prioritate obligaţia fiscală sau amenda pe care o alege contribuabilul.
(9)Organul fiscal competent comunică debitorului modul în care a fost efectuată stingerea obligaţiilor fiscale, cu cel puţin
5 zile înainte de următorul termen de plată a obligaţiilor fiscale.
(9)Debitorul poate opta pentru a fi înştiinţat cu privire la modul în care a fost efectuată stingerea obligaţiilor fiscale, prin
depunerea unei cereri în acest sens la organul fiscal competent. În acest caz, organul fiscal competent comunică
debitorului modul în care a fost efectuată stingerea obligaţiilor fiscale, cu cel puţin 5 zile înainte de următorul termen de
plată a obligaţiilor fiscale.
(la data 03-Sep-2017 Art. 165, alin. (9) din titlul VII, capitolul II modificat de Art. I, punctul 43. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 115: Ordinea stingerii datoriilor

(1) Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume reprezentând creanţe fiscale
prevăzute la art. 21 alin. (2) lit. a), iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile, atunci se sting
datoriile corelative acelui tip de creanţă fiscală principală pe care o stabileşte contribuabilul sau care este distribuită,
potrivit prevederilor art. 114, de către organul fiscal competent, după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în
următoarea ordine:
a) sumele datorate în contul ratei din luna curentă din graficul de plată a obligaţiei fiscale pentru care s-a aprobat o
eşalonare la plată, precum şi dobânda sau majorarea de întârziere, după caz, datorată în luna curentă din grafic sau suma
amânată la plată, împreună cu dobânda sau majorarea de întârziere, după caz, datorată pe perioada amânării, în cazul în
care termenul stabilit pentru plata sumelor respective se împlineşte în luna curentă, precum şi obligaţiile fiscale curente
de a căror plată depinde menţinerea valabilităţii înlesnirii acordate;
b) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii. În cazul
stingerii creanţelor fiscale prin dare în plată, se aplică prevederile art. 175 alin. (41);
c) sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată a obligaţiei fiscale pentru care s-a aprobat eşalonarea,
până la concurenţa cu suma eşalonată la plată sau până la concurenţa cu suma achitată, după caz, precum şi suma
amânată la plată împreună cu dobânda sau majorarea de întârziere datorată pe perioada amânării, după caz;
d) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea contribuabilului.
(2) Vechimea obligaţiilor fiscale de plată se stabileşte astfel:
a) în funcţie de scadenţă, pentru obligaţiile fiscale principale;
b) în funcţie de data comunicării, pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de organele competente,
precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii;
c) în funcţie de data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru diferenţele de obligaţii fiscale
principale stabilite de contribuabil.
(3) Pentru debitorii care se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi
completările ulterioare, ordinea de stingere este următoarea:
a) obligaţii fiscale cu termene de plată după data deschiderii procedurii insolvenţei, în ordinea vechimii, cu excepţia celor
prevăzute în planul de reorganizare confirmat;
b) sume datorate în contul ratelor din programele de plăţi ale obligaţiilor fiscale, cuprinse în planul de reorganizare
judiciară confirmat, precum şi obligaţiile accesorii datorate pe perioada reorganizării, dacă în plan s-au prevăzut
calcularea şi plata acestora;
c) obligaţii fiscale datorate şi neachitate cu termene de plată anterioare datei la care s-a deschis procedura insolvenţei, în
ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora, în situaţia contribuabililor aflaţi în stare de faliment;
d)alte obligaţii fiscale în afara celor prevăzute la lit. a)-c).
(31) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul contribuabililor care beneficiază de ajutor de stat sub formă de
subvenţii de la bugetul de stat pentru completarea veniturilor proprii, potrivit legii, se sting cu prioritate obligaţiile fiscale
aferente perioadei fiscale la care se referă subvenţia, indiferent dacă plata este efectuată din subvenţie sau din veniturile
proprii.
(32) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul obligaţiilor fiscale de plată stabilite de organele de inspecţie fiscală,
precum şi a amenzilor de orice fel, se stinge cu prioritate obligaţia fiscală sau amenda pe care o alege contribuabilul.
(4) Organul fiscal competent va comunica debitorului modul în care a fost efectuată stingerea datoriilor prevăzută la alin.
(1), cu cel puţin 5 zile înainte de următorul termen de plată a obligaţiilor fiscale.
1.
Ordinea de stingere a creanţelor fiscale, potrivit art. 165, este:
– obligaţii fiscale principale sau accesorii, în ordinea vechimii;
– obligaţii fiscale cu scadenţe viitoare (la solicitarea contribuabilului).
2.
În cazul debitorilor în insolvenţă (în strânsă legătură cu prevederile Legii nr. 85/2014), ordinea de stingere este
următoarea (a se vedea şi Decizia nr. 2/2008):
– obligaţii fiscale cu termene de plată după data deschiderii procedurii insolvenţei, în ordinea vechimii (obligaţii aferente
activităţii curente);
– ratele din programul de plată a obligaţiilor fiscale (din planul de reorganizare judiciară confirmat), inclusiv accesoriile
datorate pe perioada reorganizării, numai dacă în plan s-au prevăzut calcularea şi plata acestora;
– obligaţii fiscale anterioare (incluse în tabloul creditorilor) datei deschiderii procedurii insolvenţei;... citeste mai departe
(1-2)
Art. 166: Reguli speciale privind stingerea creanţelor fiscale prin plată sau compensare
(1)Plăţile efectuate de către debitori nu se distribuie şi nu sting obligaţiile fiscale înscrise în titluri executorii pentru care
executarea silită este suspendată în condiţiile art. 233 alin. (1) lit. a) şi d) şi alin. (7), cu excepţia situaţiei în care
contribuabilul optează pentru stingerea acestora potrivit art. 165 alin. (8).
(2)Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin compensare.
Art. 1151: Reguli speciale privind stingerea creanţelor fiscale prin plată sau compensare
(1) Plăţile efectuate de către debitori nu se distribuie şi nu sting obligaţiile fiscale înscrise în titluri executorii pentru care
executarea silită este suspendată în condiţiile art. 148 alin. (2) lit. a) şi d), cu excepţia situaţiei în care contribuabilul
optează pentru stingerea acestora potrivit art. 115 alin. (32).
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin compensare.
1.
Situaţia plăţilor efectuate de debitori cu privire la creanţe fiscale a căror executare silită este suspendată. Noul Cod de
procedură fiscală consacră regula potrivit căreia aceste plăţi nu sting obligaţiile fiscale înscrise în titluri executorii pentru
care executarea silită este suspendată printr-o hotărâre a instanţei ori a creditorului sau prin hotărâre a Guvernului.
În cazul celorlalte temeiuri de suspendare reglementate de art. 233 alin. (1) NCPF, legiuitorul nu a înţeles să consacre
aplicabilitatea acestei reguli, astfel încât plăţile efectuate în condiţiile în care executarea silită era suspendată pe motivul
aprobării înlesnirii la plată, în cazul în care s-a aprobat cererea debitorului de suspendare a executării silite asupra
bunului imobil sau în situaţia în care executarea silită este suspendată pentru alte motive prevăzute de lege, sunt apte a
duce la stingerea creanţei fiscale.
O reglementare similară exista şi în vechiul Cod de procedură fiscală la art. 1151.... citeste mai departe (1-2)
Art. 167: Compensarea
(1)Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora
reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când
ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să
fie administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia. Prin sume de plată de la buget se
înţeleg sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane,
inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii.
(2)Creanţele debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie
compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1).
(3)Creanţele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanţele debitorului reprezentând sume
de restituit de aceeaşi natură. Eventualele diferenţe rămase se compensează cu alte obligaţii fiscale ale debitorului, în
ordinea prevăzută la alin. (2).
(4)Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă
certe, lichide şi exigibile.
(5)În sensul prezentului articol, creanţele sunt exigibile:
a)la data scadenţei, potrivit art. 154 sau 155, după caz;
b)la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, în limita
sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal central, potrivit legii;
c)la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia emisă de organul fiscal
central, potrivit legii, pentru cererile de restituire a accizei sau taxei pe valoarea adăugată, după caz, depuse potrivit
Codului fiscal;
d)la data comunicării deciziei, pentru obligaţiile fiscale principale, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii stabilite
de organul fiscal competent prin decizie;
e)la data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor de impunere rectificative, pentru diferenţele de obligaţii fiscale
principale stabilite de contribuabil/plătitor în cazul în care legea prevede obligaţia acestuia de a calcula cuantumul
obligaţiei fiscale;
f)la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligaţiile de plată de la buget;
g)la data primirii, în condiţiile legii, de către organul fiscal a titlurilor executorii emise de alte instituţii, în vederea
executării silite;
h)la data naşterii dreptului la restituire pentru sumele de restituit potrivit art. 168, astfel:
1.la data plăţii pentru sumele achitate în plus faţă de obligaţiile fiscale datorate;
2.la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei anuale de impozit pe profit, în cazul impozitului pe profit de
restituit rezultat din regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea se face în limita sumei rămase după regularizarea
impozitului anual cu plăţile anticipate neachitate;
3.la data emiterii deciziei de impunere anuală, în cazul impozitului pe venit de restituit rezultat din regularizarea anuală,
potrivit legii. Restituirea se face în limita sumei rămase după regularizarea impozitului anual cu plăţile anticipate
neachitate;
4.la data procesului-verbal de distribuire, pentru sumele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 258;
5.la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei fiscale, în cazul sumelor de restituit rezultate din regularizarea
prevăzută la art. 170;
6.la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia emisă de organul fiscal
potrivit legii, pentru celelalte cazuri de sume de restituit.
(6)Creanţele fiscale rezultate din cesiunea notificată potrivit prevederilor art. 28 se sting prin compensare cu obligaţiile
cesionarului la data notificării cesiunii.
(7)Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu. Dispoziţiile art. 165
privind ordinea stingerii datoriilor sunt aplicabile în mod corespunzător.
(8)Organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la
data efectuării operaţiunii.
(9)Se compensează, în condiţiile prezentului articol, suma negativă a taxei pe valoarea adăugată din decontul de taxă cu
opţiune de rambursare depus de reprezentantul unui grup fiscal constituit potrivit Codului fiscal cu obligaţiile fiscale ale
membrilor grupului fiscal, în următoarea ordine:
a)obligaţiile fiscale ale reprezentantului grupului fiscal;
b)obligaţiile fiscale ale celorlalţi membri ai grupului fiscal, la alegerea organului fiscal central.
(10)În cazul în care taxa pe valoarea adăugată de plată se stinge prin regularizare cu suma negativă de taxă, potrivit
Codului fiscal, data stingerii taxei de plată este data prevăzută de lege pentru depunerea decontului în care s-a efectuat
regularizarea.
(11)Pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa şi care depun un decont cu sumă negativă de
taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare după data deschiderii procedurii insolvenţei, suma aprobată la
rambursare se compensează în condiţiile prezentului articol cu obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii
insolvenţei.
(12)Prin excepţie de la prevederile alin. (11), suma negativă de taxă pe valoarea adăugată solicitată la rambursare în
primul decont depus după data deschiderii procedurii insolvenţei, potrivit Codului fiscal, se compensează, în condiţiile
prezentului articol, cu obligaţiile fiscale ale debitorului născute anterior deschiderii procedurii.
(12)Suma negativă de taxă pe valoarea adăugată înscrisă în decontul de taxă pe valoarea adăugată aferentă perioadei
fiscale anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei se compensează în condiţiile prezentului articol cu obligaţiile
fiscale ale debitorului născute anterior deschiderii procedurii.
(la data 01-Jan-2016 Art. 167, alin. (12) din titlul VII, capitolul II modificat de Art. II, punctul 5. din Ordonanta urgenta
50/2015 )
Art. 116: Compensarea

(1) Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora
reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când
ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să
fie administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia.
(2) Creanţele fiscale ale debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă
să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1).
(3) Creanţele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanţele fiscale ale debitorului
reprezentând sume de restituit de aceeaşi natură. Eventualele diferenţe rămase se compensează cu alte obligaţii fiscale ale
debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (2).
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă
certe, lichide şi exigibile.
(5) În sensul prezentului articol, creanţele sunt exigibile:
a) la data scadenţei, potrivit art. 111;
b) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, în limita
sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii;
c) la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia emisă de organul fiscal
potrivit legii, pentru cererile de restituire a accizei sau taxei pe valoarea adăugată, după caz, depuse potrivit Codului fiscal;
d) la data comunicării deciziei, pentru obligaţiile fiscale principale, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii stabilite
de organele competente prin decizie;
e) la data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale
stabilite de contribuabil;
f)la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligaţiile de plată de la buget;
g)la data primirii, în condiţiile legii, de către organul fiscal a titlurilor executorii emise de alte instituţii, în vederea
executării silite.
h) la data naşterii dreptului la restituire pentru sumele de restituit potrivit ari. 117, astfel:
1.la data plăţii pentru sumele achitate în plus faţă de obligaţiile fiscale datorate;
2.la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei anuale de impozit pe profit, în cazul impozitului pe profit de
restituit rezultat din regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea se face în limita sumei rămase după regularizarea
impozitului anual cu plăţile anticipate neachitate;
3.la data emiterii deciziei de impunere anuală, în cazul impozitului pe venit de restituit rezultat din regularizarea anuală,
potrivit legii. Restituirea se face în limita sumei rămase după regularizarea impozitului anual cu plăţile anticipate
neachitate;
4.la data procesului-verbal de distribuire, pentru sumele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170;
5.la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei fiscale, în cazul sumelor de restituit rezultate din regularizarea
prevăzută la art. 1172;
6.la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia emisă de organul fiscal
potrivit legii, pentru celelalte cazuri de sume de restituit.
(51) Creanţele fiscale rezultate din cesiunea notificată potrivit prevederilor art. 30 se sting prin compensare cu obligaţiile
cesionarului la data notificării cesiunii.
(6) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu. Dispoziţiile art. 115
privind ordinea stingerii datoriilor sunt aplicabile în mod corespunzător.
(7) Organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la
data efectuării operaţiunii.
(8) Pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa şi care depun un decont cu sumă negativă de
taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare după data deschiderii procedurii insolvenţei, suma aprobată la
rambursare se compensează în condiţiile prezentului articol cu obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii
insolvenţei.
(9) Soldul sumei negative de taxă pe valoarea adăugată înscris în decontul de taxă pe valoarea adăugată aferent perioadei
fiscale anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei nu se preia în decontul de taxă aferent perioadei fiscale în care
s-a deschis procedura. În acest caz, debitorul este obligat să solicite rambursarea taxei prin corectarea decontului
perioadei fiscale anterioare.
(10) Suma negativă de taxă pe valoarea adăugată solicitată la rambursare potrivit alin. (9) se compensează în condiţiile
prezentului articol cu obligaţiile fiscale ale debitorului născute anterior deschiderii procedurii.
1.
Noţiunea de „compensare”. Legiuitorul a optat pentru o reglementare proprie în materie fiscală a instituţiei juridice a
compensării, astfel încât prevederile legale din alte ramuri de drept nu sunt aplicabile în cazul raporturilor juridice de
drept fiscal.
Deşi noul Cod de procedură fiscală nu cuprinde o definiţie propriu-zisă a noţiunii de „compensare” în înţeles procesual
fiscal, din interpretarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 165 NCPF se poate deduce o definiţie a acestei instituţii juridice.
Astfel, vom reţine că, în materie procesual fiscală, prin compensare se înţelege o modalitate de stingere a unor obligaţii
fiscale reciproce reprezentate de creanţe ale statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora
constând în impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi sume de rambursat, de
restituit sau de plată de la buget în favoarea debitorului fiscal până la concurenţa celei mai mici sume, cu condiţia ca
ambele sume să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate ale acesteia.... citeste mai
departe (1-9)
1.
În practică, compensarea din oficiu este realizată cu ocazia inspecţiei fiscale, însă data la care se poate face compensarea
nu este considerată întotdeauna data la care apare creanţa contribuabilului asupra statului (de multe ori este luată în
considerare data la care organul de inspecţie constată acest lucru). De aceea, se recomandă solicitarea compensării
imediat ce se constată existenţa unui drept de creanţă asupra statului.
2.
Conform pct. 4 din Dec. 1/2006, „Beneficiarii de înlesniri la plată acordate în condiţiile legii, care au efectuat compensarea
prin decont a TVA-ului de rambursat cu TVA de plată curent, beneficiază de menţinerea valabilităţii înlesnirilor la plată
acordate, dacă ratele de plată din lună sunt achitate la termen şi au fost respectate condiţiile stabilite de lege.
Contribuabilii care au beneficiat de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare restante şi care, pe parcursul derulării acestora,
dobândesc atât calitatea de debitor, cât şi cea de creditor conform prevederilor art. 112 din Ordonanţa Guvernului nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de
menţinerea valabilităţii înlesnirilor la plată, pentru sumele compensate din oficiu de organul fiscal, şi în situaţia în care
data efectuării compensării din oficiu este ulterioară termenelor de plată a ratelor din eşalonare sau scadenţelor
obligaţiilor bugetare curente, după caz, cu condiţia ca sumele plătite în plus de către contribuabili să fie anterioare
termenelor de plată lunare a ratelor sau a obligaţiilor bugetare curente din lună şi să stingă în întregime aceste obligaţii
bugetare”.... citeste mai departe (1-2)
Art. 168: Restituiri de sume
(la data 12-Apr-2016 Art. 168 din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1154/2016 )
(1)Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.
(2)În situaţia în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei
respective.
(3)Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru sumele de restituit ca urmare a aplicării, potrivit legii, a scutirii
indirecte sau a altor asemenea scutiri.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se restituie din oficiu următoarele sume:
a)cele de restituit, reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de
persoanele fizice, care se restituie în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere;
b)cele încasate prin poprire, în plus faţă de creanţele fiscale pentru care s-a înfiinţat poprirea, care se restituie în termen
de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încasării.
(5)Diferenţele de impozit pe venit şi/sau contribuţii sociale de restituit mai mici de 10 lei rămân în evidenţa fiscală spre a
fi compensate cu datorii viitoare, urmând să se restituie atunci când suma cumulată a acestora depăşeşte limita
menţionată.
(6)Prin excepţie de la alin. (5), diferenţele mai mici de 10 lei se restituie în numerar numai la solicitarea
(7)În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei
valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţională a României, de la data rămânerii definitivă a hotărârii judecătoreşti
prin care se dispune restituirea.
(8)În cazul în care contribuabilul/plătitorul înregistrează obligaţii restante, restituirea/rambursarea se efectuează numai
după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.
(9)În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile restante ale
contribuabilului/plătitorului, se efectuează compensarea până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit.
(10)În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii restante ale
contribuabilului/plătitorului, compensarea se efectuează până la concurenţa obligaţiilor restante, diferenţa rezultată
restituindu-se contribuabilului/plătitorului.
(11)În cazul în care după decesul persoanei fizice sau încetarea persoanei juridice se stabilesc sume de restituit sau de
rambursat prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceste sume se restituie sau se rambursează numai dacă există succesori
ori alţi titulari care au dobândit drepturile de rambursare sau de restituire în condiţiile legii.
(12)În cazul în care din eroare, instituţiile de credit virează organului fiscal sume reprezentând credite nerambursabile
sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte, prin
excepţie de la prevederile alin. (8), sumele respective se restituie la cererea instituţiei de credit sau a
contribuabilului/plătitorului, chiar dacă acesta înregistrează obligaţii restante.
(12)În cazul în care din eroare instituţiile de credit virează organului fiscal sume reprezentând credite nerambursabile sau
finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale ori internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte,
prin excepţie de la prevederile alin. (8), sumele respective se restituie la cererea instituţiei de credit sau a
contribuabilului/plătitorului, chiar dacă acesta înregistrează obligaţii restante.
Art. 117: Restituiri de sume

(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
e) cele de rambursat de la bugetul de stat;
f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;
g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170;
h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii
judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferenţe de impozite rezultate din
regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale
competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.
(21)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), sumele încasate prin poprire, în plus faţă de creanţele fiscale pentru care s-a
înfiinţat poprirea, se restituie din oficiu de organul fiscal în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încasării.
(3) Diferenţele de impozit pe venit de restituit mai mici de 5 lei vor rămâne în evidenţa fiscală spre a fi compensate cu
datorii viitoare, urmând a se restitui atunci când suma cumulată a acestora depăşeşte limita menţionată.
(4) Prin excepţie de la alin. (3), diferenţele mai mici de 5 lei se vor putea restitui în numerar numai la solicitarea
contribuabilului.
(5) În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei
valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţională a României, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care se dispune restituirea.
(6) Dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1), (2) şi (21) se vor restitui numai
după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.
(7) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile fiscale restante ale debitorului, se va
efectua compensarea până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit.
(8) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii fiscale restante
ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultată restituindu-
se debitorului.
(9) Procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor
prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.
1.
Sumele care fac obiectul restituirii. Potrivit noului Cod de procedură fiscală, face obiectul restituirii orice sumă plătită sau
încasată fără a fi datorată. Prin urmare, orice plată efectuată fără cauză, în lipsa unei creanţe fiscale, trebuie să fie
restituită.
Din interpretarea prevederilor art. 168 NCPF rezultă că sumele de restituit pot fi clasificate, în funcţie de criteriul
necesităţii existenţei unei cereri de restituire din partea contribuabilului/plătitorului, în două categorii.
(i) O primă categorie de sume ce se impun a fi restituite sunt cele care se restituie din oficiu, fără a fi necesar ca plătitorul
sau contribuabilul să formuleze o cerere în acest sens.
În această categorie intră sumele reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe
venit datorat de persoane fizice şi sumele încasate prin poprire în plus faţă de creanţele fiscale pentru care s-a înfiinţat
poprirea.... citeste mai departe (1-6)
1.
Restituirea sumelor achitate la bugetul de stat şi nedatorate se face numai la cererea contribuabilului, cu excepţia sumelor
încasate în plus prin poprire (bancară sau a unui terţ, după caz).
2.
Alin. (7) reprezintă transpunerea în legislaţia fiscală a principiului echităţii consacrat prin Decizia ÎCCJ nr. 7245/2004 cu
privire la actualizarea sumelor în valută confiscate.
3.
O procedură specială de restituire este prevăzută în cazul aplicării Convenţiilor de evitare a dublei impuneri (Titlul VI Cod
fiscal).
4.
În cazul anulării unui act translativ de proprietate pentru care notarul a reţinut impozit pe venit, este posibilă
reglementarea situaţiei prin depunerea unei declaraţii rectificative de către biroul notarial pentru tranzacţia care a fost
anulată pe baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă (Sursa: website-ul ANAF, 27 iunie 2008).... citeste
mai departe (1-4)
Art. 169: Prevederi speciale privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată
(la data 01-Jan-2016 Art. 169 din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3699/2015 )
(1)Taxa pe valoarea adăugată solicitată la rambursare prin deconturile cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu
opţiune de rambursare, depuse în cadrul termenului legal de depunere, se rambursează de organul fiscal central, potrivit
procedurii şi condiţiilor aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(2)În cazul deconturilor cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, depuse după termenul
legal de depunere, suma negativă din acestea se preia în decontul perioadei următoare.
(3)Organul fiscal central decide în condiţiile prevăzute în ordinul menţionat la alin. (1) dacă efectuează inspecţia fiscală
anterior sau ulterior aprobării rambursării, în baza unei analize de risc.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (3), în cazul decontului cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune
de rambursare pentru care suma solicitată la rambursare este de până la 45.000 lei, organul fiscal central rambursează
taxa cu efectuarea, ulterior, a inspecţiei fiscale.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (3), în cazul decontului cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune
de rambursare pentru care suma solicitată la rambursare este de până la 45.000 lei, precum şi în cazul decontului cu
sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare depus de contribuabilul care beneficiază de o
eşalonare la plată potrivit cap. IV, organul fiscal central rambursează taxa cu efectuarea, ulterior, a inspecţiei fiscale.
(la data 30-Mar-2018 Art. 169, alin. (4) din titlul VII, capitolul II modificat de Art. V, punctul 1. din Ordonanta urgenta
25/2018 )
(5)Dispoziţiile alin. (4) nu se aplică:
a)în cazul în care contribuabilul/plătitorul are înscrise în cazierul fiscal fapte care sunt sancţionate ca infracţiuni;
b)în cazul în care organul fiscal central, pe baza informaţiilor deţinute, constată că există riscul unei rambursări
necuvenite.
(6)În cazul decontului cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată depus în numele unui grup fiscal constituit potrivit
Codului fiscal, dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile atât pentru reprezentantul grupului fiscal, cât şi pentru membrii
acestuia.
(7)Ori de câte ori, în condiţiile prezentului articol, rambursarea se aprobă cu inspecţie fiscală ulterioară, inspecţia fiscală
se decide în baza unei analize de risc.
(8)Deconturile cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare pentru care suma solicitată la
rambursare este de până la 45.000 lei, depuse de persoane impozabile aflate în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (5),
se soluţionează după efectuarea inspecţiei fiscale anticipate.
(9)În cazul inspecţiei fiscale anticipate, efectuate pentru soluţionarea deconturilor cu sumă negativă de TVA, prin excepţie
de la prevederile art. 117, perioada supusă inspecţiei fiscale va cuprinde exclusiv perioadele fiscale în care s-au derulat
operaţiunile care au generat soldul sumei negative a taxei. Dispoziţiile art. 94 alin. (3) rămân aplicabile.
(10)În situaţia în care se constată indicii privind nerespectarea legislaţiei fiscale ori stabilirea incorectă a obligaţiilor
fiscale, prin operaţiuni care s-au desfăşurat în afara perioadei prevăzute la alin. (9), inspecţia fiscală se extinde
corespunzător, cu respectarea prevederilor art. 117.
(la data 06-Dec-2016 Art. 169, alin. (8) din titlul VII, capitolul II completat de Art. II, punctul 8. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
Art. 1171: Prevederi speciale privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată

(1) Taxa pe valoarea adăugată solicitată la rambursare prin deconturile cu sumă negativă de taxă pe valoare adăugată cu
opţiune de rambursare se rambursează de organul fiscal potrivit procedurii şi condiţiilor aprobate prin ordin al
(2) Organul fiscal decide în condiţiile prevăzute în ordin dacă efectuează inspecţia fiscală anterior sau ulterior aprobării
rambursării, în baza unei analize de risc.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul decontului cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune
de rambursare pentru care suma solicitată la rambursare este de până la 45.000 lei, organul fiscal rambursează taxa cu
efectuarea, ulterior, a inspecţiei fiscale.
(4) Dispoziţiile alin. (3) nu se aplică:
a) în cazul în care contribuabilul are înscrise în cazierul fiscal fapte care sunt sancţionate ca infracţiuni;
b) în cazul în care organul fiscal, pe baza informaţiilor deţinute, constată că există riscul unei rambursări necuvenite.
(5) Ori de câte ori, în condiţiile prezentului articol, rambursarea se aprobă cu inspecţie fiscală ulterioară, inspecţia fiscală
se decide în baza unei analize de risc potrivit art. 100.
1.
Procedura de rambursare a taxei pe valoare adăugată. Noul Cod de procedură fiscală cuprinde reguli speciale cu privire la
rambursarea taxei pe valoarea adăugată.
Astfel, dacă decontul cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată este depus în termen, taxa pe valoarea adăugată
solicitată la rambursare se rambursează de organul fiscal central pe baza unei proceduri care urmează a fi aprobată prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F.
În cazul contrar, în care decontul cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare nu este depus
în termen legal, suma negativă din acesta se preia în decontul perioadei următoare.
Organului fiscal îi revine competenţa de a decide, în condiţiile cuprinse în ordinul preşedintelui A.N.A.F., dacă efectuează
inspecţia fiscală anterior sau ulterior aprobării rambursării, în baza unei analize de risc. Analiza de risc urmează a fi
efectuată de organul fiscal şi este obligatorie în toate cazurile în care se aprobă rambursarea cu inspecţie fiscală
ulterioară.... citeste mai departe (1-1)
– OMFP nr. 263/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea
adăugată cu opţiune de rambursare (publicat în M. Of. nr. 131 din 26 februarie 2010);
– OPANAF nr. 3/2010 pentru aprobarea Procedurii de primire a cererilor de rambursare a TVA aferentă importurilor şi
achiziţiilor de bunuri/servicii, efectuate în alt stat membru al Uniunii Europene de către persoanele impozabile stabilite în
România (publicat în M. Of. nr. 32 din 15 ianuarie 2010; cu modificările şi completările ulterioare);
– OPANAF nr. 4/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată
formulate de către persoanele impozabile nestabilite în România, stabilite în alt stat membru al Uniunii Europene
(publicat în M. Of. nr. 32 din 15 ianuarie 2010);
– OPANAF nr. 5/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată
formulate de către persoane impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunităţii
(publicat în M. Of. nr. 32 din 15 ianuarie 2010; cu modificările ulterioare);... citeste mai departe (-)
Art. 170: Prevederi speciale privind restituirea impozitului pe venit reţinut la sursă
(la data 31-Jul-2018 Art. 170 din titlul VII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1760/2018 )
(1)În situaţia în care plătitorul a reţinut la sursă un impozit pe venit în cuantum mai mare decât cel legal datorat,
restituirea acestuia se efectuează de către plătitor, la cererea contribuabilului depusă în termenul de prescripţie a
dreptului de a cere restituirea prevăzut la art. 219.
(2)Sumele restituite de către plătitor se regularizează de către acesta cu obligaţiile fiscale de acelaşi tip datorate în
perioada fiscală în care s-a efectuat restituirea prin depunerea unei declaraţii de regularizare/cerere de restituire.
Declaraţia de regularizare/cererea de restituire poate fi depusă şi ulterior, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului
de a cere restituirea. Pentru diferenţele de restituit sunt aplicabile prevederile art. 167 sau 168, după caz.
(3)În cazul contribuabililor nerezidenţi care depun certificatul de rezidenţă fiscală ulterior reţinerii la sursă a impozitului
de către plătitorul de venit, restituirea şi regularizarea, potrivit prezentului articol, se efectuează chiar dacă pentru
perioada fiscală în care creanţa fiscală restituită a fost datorată s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, ca urmare a
efectuării inspecţiei fiscale.
(4)Pentru impozitul pe venit care se regularizează potrivit prezentului articol, plătitorul nu depune declaraţie
rectificativă.
(5)În situaţia în care plătitorul nu mai există sau acesta se află în procedura insolvenţei potrivit Legii nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, restituirea impozitului pe venit reţinut la sursă în cuantum mai
mare decât cel legal datorat se efectuează de către organul fiscal central competent, în baza cererii de restituire depuse de
contribuabil. Prin organ fiscal central competent se înţelege organul fiscal central competent pentru administrarea
creanţelor fiscale ale contribuabilului solicitant.
(6)Plătitorul are obligaţia de a corecta, dacă este cazul, declaraţiile informative corespunzătoare regularizării efectuate.
Art. 1172: Prevederi speciale privind restituirea creanţelor fiscale colectate prin reţinere la sursă
(1) În situaţia în care plătitorul a reţinut la sursă un impozit pe venit în cuantum mai mare decât cel legal datorat,
restituirea acestuia se efectuează de către plătitor, la cererea contribuabilului depusă în termenul de prescripţie a
dreptului de a cere restituirea prevăzut la art. 135.
(2) Sumele restituite de către plătitor se regularizează de către acesta cu obligaţiile fiscale de acelaşi tip datorate în
perioada fiscală în care s-a efectuat restituirea. Pentru diferenţele de restituit sunt aplicabile prevederile art. 116 sau 117,
după caz.
(3)În cazul contribuabililor nerezidenţi care depun certificatul de rezidenţă fiscală ulterior reţinerii la sursă a impozitului
de către plătitorul de venit, restituirea şi regularizarea potrivit prezentului articol se efectuează chiar dacă pentru
perioada fiscală în care creanţa fiscală restituită a fost datorată s-a ridicat rezerva verificării ulterioare ca urmare a
efectuării inspecţiei fiscale.
(4) Pentru impozitul pe venit care se regularizează potrivit prezentului articol, plătitorul nu depune declaraţie
rectificativă.
(5) În situaţia în care plătitorul nu mai există, restituirea impozitului pe venit reţinut la sursă în cuantum mai mare decât
cel legal datorat se efectuează de către organul fiscal competent, în baza cererii de restituire depuse de contribuabil. Prin
organ fiscal competent se înţelege organul fiscal competent pentru administrarea creanţelor fiscale ale contribuabilului
solicitant.
(6) Plătitorul are obligaţia de a corecta, dacă este cazul, declaraţiile informative corespunzătoare regularizării efectuate.
1.
Procedura de drept comun de restituire a impozitului pe venit reţinut la sursă. Procedura menţionată este aplicabilă în
cazurile în care plătitorul a reţinut la sursă un impozit pe venit în cuantum mai mare decât cel legal datorat. Restituirea
diferenţei de impozit pe venit reţinut, dar nedatorat, cade în sarcina plătitorului şi presupune depunerea unei cereri de
către contribuabil prin care acesta din urmă îi solicită plătitorului restituirea sumei reţinute nelegal.
În această fază, organul fiscal care administrează creanţa fiscală nu este implicat, raportul juridic născându-se între
contribuabil şi plătitor.
Cererea depusă de contribuabil trebuie formulată în termenul de prescripţie de 5 ani, care începe să curgă la data de 1
ianuarie a anului următor celui în care a fost efectuată reţinerea, acesta fiind momentul în care obligaţia de restituire ia
naştere.
Formularea unei cereri de restituire de către contribuabil creează premisele naşterii unui raport juridic şi între plătitor şi
organul fiscal. Astfel, noul Cod de procedură fiscală prevede că sumele restituite de către plătitor se regularizează de
acesta cu obligaţiile fiscale de acelaşi tip datorate în perioada fiscală în care s-a efectuat restituirea prin depunerea unei
declaraţii de regularizare sau a unei cereri de restituire. Acestea pot fi depuse şi ulterior, însă numai în cadrul termenului
de prescripţie a dreptului de a cere restituirea.... citeste mai departe (1-3)
Art. 171: Regularizarea obligaţiilor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacţii de către organul fiscal central
(1)Obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal central ca urmare a reconsiderării unei tranzacţii, potrivit legii, se
regularizează cu obligaţiile fiscale declarate/plătite de contribuabil/plătitor aferente respectivei tranzacţii. În acest caz,
sumele achitate în contul obligaţiilor fiscale declarate/plătite de contribuabil/plătitor se consideră a reprezenta plăţi
anticipate în contul obligaţiilor fiscale stabilite ca urmare a reconsiderării.
(1)Obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal central ca urmare a reconsiderării unei tranzacţii, potrivit legii, se
regularizează cu obligaţiile fiscale declarate/plătite de contribuabil/plătitor aferente respectivei tranzacţii. În acest caz,
sumele achitate în contul obligaţiilor fiscale declarate/plătite de contribuabil/plătitor se consideră, în totalitate, indiferent
de bugetul unde au fost ulterior distribuite, a reprezenta plăţi anticipate în contul obligaţiilor fiscale stabilite ca urmare a
reconsiderării, cu regularizarea ulterioară între bugete.
1.
Obligaţia regularizării creanţelor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacţii. Legiuitorul a instituit procedura
regularizării sumelor stabilite de organul fiscal central ca urmare a reconsiderării unei tranzacţii cu obligaţiile fiscale
declarate/plătite de contribuabil/plătitor aferente respectivei tranzacţii. În practică, în aproape toate cazurile, sumele
declarate/plătite anterior reconsiderării tranzacţiei fiscale sunt mai mici decât cele stabilite în urma reconsiderării, astfel
că este firesc ca o astfel de procedură de regularizare să existe.
În cazul în care debitorul fiscal a efectuat plata obligaţiilor fiscale declarate iniţial, această plată este considerată de noul
Cod de procedură fiscală ca reprezentând o plată anticipată în contul obligaţiilor fiscale stabilite ca urmare a
reconsiderării.
2.
Legislaţia secundară. Ca şi în cazul altor proceduri în materia stingerii obligaţiilor de plată, legiuitorul i-a delegat
preşedintelui organului fiscal central competenţa de a aproba procedura de aplicare a prevederilor art. 171 NCPF.... citeste
mai departe (1-2)
Art. 172: Obligaţia băncilor supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială
Băncile supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială şi care efectuează plăţile dispuse în limita
încasărilor vor deconta zilnic, cu prioritate, sumele reprezentând obligaţii fiscale cuprinse în ordinele de plată emise de
debitori şi/sau obligaţii fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi transmisă de organele fiscale.
Art. 118: Obligaţia băncilor supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială
Băncile supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială şi care efectuează plăţile dispuse în limita
încasărilor vor deconta zilnic, cu prioritate, sumele reprezentând obligaţii fiscale cuprinse în ordinele de plată emise de
debitori şi/sau creanţe fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi transmisă de organele fiscale.
1.
Obligaţii ale băncilor în legătură cu creanţele fiscale. În vederea colectării cu celeritate a creanţelor fiscale, legiuitorul a
instituit o prioritate la decontare în favoarea organelor fiscale a sumelor reprezentând obligaţii fiscale cuprinse în
ordinele de plată emise de debitori şi/sau obligaţii fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi emisă de organele
fiscale. În acest sens, prin textul art. 172 NCPF s-a instituit obligaţia băncilor supuse regimului de supraveghere specială
sau de administrare specială şi care efectuează plăţile în limita încasărilor, de a deconta zilnic, şi prioritar faţă de alte
operaţiuni, sumele menţionate anterior.
2.
Comparaţie cu vechea reglementare. O prevedere identică exista şi sub imperiul vechiului Cod de procedură fiscală, fiind
înscrisă la art. 118 VCPF.
– OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (publicată în M. Of. nr. 1027 din 27 decembrie
2006; cu modificările şi completările ulterioare).
CAPITOLUL III: Dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi de nedeclarare
Art. 173: Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere
(1)Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest
termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
(2)Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii
fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi
sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.
(3)Pentru diferenţele de obligaţii fiscale stabilite prin declaraţii de impunere rectificative sau decizii de impunere, nu se
datorează obligaţii fiscale accesorii pentru suma plătită în contul obligaţiei fiscale principale, dacă, anterior stabilirii
obligaţiilor fiscale, debitorul a efectuat o plată, iar suma plătită nu a stins alte obligaţii. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi
în situaţia în care debitorul a efectuat plata obligaţiei fiscale, iar declaraţia de impunere a fost depusă ulterior efectuării
plăţii.
(4)Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală.
(5)Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 227 alin. (8).
(la data 01-Jan-2016 Art. 173, alin. (5) din titlul VII, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2015 )
(51)Comunicarea deciziilor referitoare la obligaţiile fiscale accesorii în cazul creanţelor fiscale administrate de organul
fiscal central se realizează în funcţie de vechimea, cuantumul obligaţiilor fiscale accesorii şi starea juridică a
contribuabilului.
(52)Procedura de aplicare a prevederilor alin. (51) se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
(la data 03-Sep-2017 Art. 173, alin. (5) din titlul VII, capitolul III completat de Art. I, punctul 46. din Ordonanta 30/2017 )
(6)Dobânzile şi penalităţile de întârziere pot fi actualizate anual, prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de evoluţia ratei
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
compara cu Art. 119 din titlul VIII, capitolul III din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 119: Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere

(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen
dobânzi şi penalităţi de întârziere.
(2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii
fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi
sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.
(3) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală.
(4) Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 142 alin. (6).
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale le reiau integral pe cele ale art. 119 VCPF, însă aduc două
modificări de substanţă, identificabile în alin. (3) şi (6), texte ce nu îşi găsesc corespondent în reglementarea anterioară.
Prima modificare identificată este una cu adevărat spectaculoasă şi provine din necesitatea constatată în cursul
inspecţiilor fiscale de a se stabili în mod clar regimul accesoriilor în privinţa sumelor plătite de contribuabili în plus, dar
în lipsa unui titlu de creanţă.
Preocuparea legiuitorului în privinţa problemelor generate de plăţile efectuate de contribuabili de bună-credinţă înainte
sau chiar în cursul inspecţiei este evidentă, din moment ce această ipoteză a fost avută în vedere, ce-i drept numai pentru
sumele plătite în cursul inspecţiei, şi prin prevederile art. 133 NCPF, ce reglementează, cu titlu de noutate absolută în
materie fiscală, decizia de impunere provizorie.... citeste mai departe (1-5)
1.
Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere se stabilesc prin decizii referitoare la obligaţiile fiscale
accesorii, cu excepţia cazului executării silite a obligaţiilor fiscale pentru care titlul executoriu nu conţine calculul
dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sau al majorărilor de întârziere (în această situaţie, accesoriile se calculează şi se
consemnează într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu).
2.
La alin. (3) se introduce prevederea expresă că nu se calculează accesorii în situaţia în care debitorul a efectuat plata
obligaţiei fiscale (creanţei fiscale), iar declaraţia de impunere a fost depusă ulterior efectuării plăţii (după termenul legal).
În acest sens, vezi şi Dec. CA s.c.a.f. nr. 856/2008.
3.
Actualizarea cotelor dobânzilor şi penalităţilor se va putea face prin hotărâre a Guvernului (în vechea reglementare
actualizarea se făcea prin modificarea legii).... citeste mai departe (1-6)
Art. 174: Dobânzi
(1)Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi
până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
(2)Pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din corectarea declaraţiilor sau modificarea unei decizii de
impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit
diferenţa şi până la data stingerii acesteia, inclusiv.
(3)În situaţia în care diferenţele rezultate din corectarea declaraţiilor de impunere sau modificarea unei decizii de
impunere sunt negative în raport cu sumele stabilite iniţial, se datorează dobânzi pentru suma datorată după corectare ori
modificare, începând cu ziua imediat următoare scadenţei şi până la data stingerii acesteia, inclusiv.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se datorează dobânzi după cum urmează:
a)pentru creanţele fiscale stinse prin executare silită, până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire, inclusiv. În
cazul plăţii preţului în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului.
Pentru suma rămasă de plată, dobânzile sunt datorate de către cumpărător;
b)pentru obligaţiile fiscale datorate de către debitorul declarat insolvabil care nu are venituri şi bunuri urmăribile, până la
data trecerii în evidenţa separată, potrivit prevederilor art. 265.
b)pentru obligaţiile fiscale datorate de către debitorul declarat insolvabil care nu are venituri şi bunuri urmăribile, până la
data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate potrivit prevederilor art. 265 alin. (4), urmând ca de la data trecerii
obligaţiilor fiscale în evidenţa curentă să se datoreze dobânzi.
(la data 03-Sep-2017 Art. 174, alin. (4), litera B. din titlul VII, capitolul III modificat de Art. I, punctul 47. din Ordonanta
30/2017 )
(5)Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.
Art. 120: Dobânzi

(1) Dobânzile reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale ca urmare a neachitării de către
debitor a obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat
următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
(2) Pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din corectarea declaraţiilor sau modificarea unei decizii de
impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit
diferenţa şi până la data stingerii acesteia inclusiv.
(3) În situaţia în care diferenţele rezultate din corectarea declaraţiilor sau modificarea unei decizii de impunere sunt
negative în raport cu sumele stabilite iniţial, se datorează dobânzi pentru suma datorată după corectare ori modificare,
începând cu ziua imediat următoare scadenţei şi până la data stingerii acesteia inclusiv.
(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se datorează dobânzi după cum urmează:
a) pentru impozitele, taxele şi contribuţiile stinse prin executare silită, până la data întocmirii procesului-verbal de
distribuire inclusiv. În cazul plăţii preţului în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de
distribuire a avansului. Pentru suma rămasă de plată, dobânzile sunt datorate de către cumpărător;
b) pentru impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat de către debitorul declarat
insolvabil care nu are venituri şi bunuri urmăribile, până la data trecerii în evidenţa separată, potrivit prevederilor art.
176.
(5) Modul de calcul al dobânzilor aferente sumelor reprezentând eventuale diferenţe între impozitul pe profit plătit la data
de 25 ianuarie a anului următor celui de impunere şi impozitul pe profit datorat conform declaraţiei de impunere
întocmite pe baza situaţiei financiare anuale va fi reglementat prin norme metodologice aprobate prin ordin al
(6) Pentru obligaţiile fiscale neachitate la termenul de plată, reprezentând impozitul pe venit, se datorează dobânzi după
cum urmează:
a) pentru anul fiscal de impunere, dobânzile pentru plăţile anticipate stabilite de organul fiscal prin decizii de plăţi
anticipate se calculează până la data plăţii debitului sau, după caz, până la data de 31 decembrie;
b) dobânzile pentru sumele neachitate în anul de impunere, potrivit lit. a), se calculează începând cu data de 1 ianuarie a
anului următor până la data stingerii acestora inclusiv;
c) în cazul în care impozitul pe venit stabilit prin decizia de impunere anuală este mai mic decât cel stabilit prin deciziile
de plăţi anticipate, dobânzile se recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, la soldul
neachitat în raport cu impozitul anual stabilit prin decizia de impunere anuală, urmând a se face regularizarea dobânzilor
în mod corespunzător.
(7) Nivelul dobânzii este de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile art. 174 NCPF reiau regulile stabilite prin art. 120 VCPF, însă elimină
dispoziţiile legale din alin. (5) şi (6) ale acestui text. De asemenea, prevederile alin. (4), care le reiau pe cele ale art. 120
alin. (4) din reglementarea anterioară, au suferit o modificare binevenită prin înlocuirea sintagmei „impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat” cu cea de „creanţe fiscale” sau „obligaţii fiscale”.
De asemenea, nivelul dobânzii, prevăzut în alineatul final, a fost redus de la 0,03% la 0,02% pe zi de întârziere.
Revenind, vom observa că eliminarea alin. (6) al art. 120 VCPF nu a avut caracter definitiv, aceleaşi dispoziţii legale
regăsindu-se, într-o formă modificată, în alin. (1) al art. 175 NCPF.
În ceea ce priveşte prevederile art. 120 alin. (5) VCPF, acestea stabileau că modul de calcul pentru dobânzile aferente
diferenţelor dintre impozitul pe profit stabilit şi achitat până la data de 25 ianuarie şi cel stabilit pe baza declaraţiei finale,
ce trebuie depusă până la data de 25 mai, ar urma să fie stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. Textul a fost înlăturat
în integralitate, astfel încât va trebui să reţinem că, în această ipoteză, nu se vor mai datora obligaţii fiscale accesorii....
Calculul penalitatilor si dobanzilor fiscale la plata cu intarziere a contributiilor (Wolters Kluwer)
Procedura prezintă calendarul penalităţilor şi dobânzilor fiscale la plata cu întârziere a contribuţiilor.
1.
În perioada 1 ianuarie 2003-31 decembrie 2005, precum şi după 1 iulie 2010 plata cu întârziere a creanţelor fiscale a fost
sancţionată prin dobânzi şi penalităţi de întârziere, după cum urmează:
TABEL mARIETA
*) În perioada 1 iulie 2010-1 iulie 2013 penalităţile de întârziere se datorau numai dacă se depăşeau 30 de zile de la
scadenţa obligaţiilor fiscale. Penalitatea era de 5% dacă stingerea se realizează între 30 şi 90 de zile de la scadenţă, iar
dacă stingerea se realizează după 90 de zile de la scadenţă penalitatea era de 15%.
– OMFP nr. 149/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de calcul al dobânzilor aferente sumelor
reprezentând eventuale diferenţe între impozitul pe profit plătit la data de 25 ianuarie a anului următor celui de impunere
şi impozitul pe profit datorat conform declaraţiei de impunere întocmite pe baza situaţiei financiare anuale (M. Of. nr. 148
din 18 februarie 2005);... citeste mai departe (1-1)
Art. 175: Dobânzi în cazul impozitelor administrate de organul fiscal central pentru care perioada fiscală este anuală
(1)Pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale reprezentând impozite pentru care perioada fiscală este anuală,
se datorează dobânzi după cum urmează:
a)în anul fiscal de impunere, pentru obligaţiile fiscale stabilite, potrivit legii, de organul fiscal central sau de contribuabili,
inclusiv cele reprezentând plăţi anticipate, dobânzile se calculează din ziua următoare termenului de scadenţă şi până la
data stingerii sau, după caz, până în ultima zi a anului fiscal de impunere, inclusiv;
b)pentru sumele neachitate în anul de impunere potrivit lit. a), dobânzile se calculează începând cu prima zi a anului fiscal
următor până la data stingerii acestora, inclusiv;
c)în cazul în care obligaţia fiscală stabilită prin decizia de impunere anuală sau declaraţia de impunere anuală, după caz,
este mai mică decât cea stabilită prin deciziile de plăţi anticipate sau declaraţiile depuse în cursul anului de impunere,
dobânzile se recalculează, începând cu prima zi a anului fiscal următor celui de impunere, la soldul neachitat în raport cu
impozitul anual stabilit prin decizia de impunere anuală sau declaraţia de impunere anuală, urmând a se face
regularizarea dobânzilor în mod corespunzător;
d)pentru diferenţele de impozit rămase de achitat, conform deciziei de impunere anuală sau declaraţiei de impunere
anuală, dobânzile se datorează începând cu ziua următoare termenului de scadenţă prevăzut de lege. În cazul impozitului
pe venit, această regulă se aplică numai dacă declaraţia de venit a fost depusă până la termenul prevăzut de lege. În
situaţia în care declaraţia de venit nu a fost depusă până la termenul prevăzut de lege, dobânda se datorează începând cu
data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere.
(2)Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care contribuabilii nu-şi îndeplinesc obligaţiile declarative, iar creanţa
fiscală se stabileşte de organul fiscal central prin decizie, precum şi în cazul declaraţiei depuse potrivit art. 107 alin. (5). În
acest caz, în scopul aplicării alin. (1) lit. a), creanţa aferentă unei perioade fiscale, stabilită de organul fiscal central, se
repartizează pe termenele de plată corespunzătoare din anul de impunere, cu excepţia cazului în care obligaţiile fiscale au
fost stabilite în anul fiscal de impunere.
(3)În cazul în care, în cadrul unei proceduri de control fiscal, organul fiscal central stabileşte diferenţe de impozit
suplimentare, dobânzile se calculează la diferenţa de impozit începând cu prima zi a anului fiscal următor celui de
impunere.
(4)Prevederile alin. (1)-(3) sunt aplicabile şi în cazul contribuţiilor sociale.
(la data 03-Sep-2017 Art. 175, alin. (3) din titlul VII, capitolul III completat de Art. I, punctul 48. din Ordonanta 30/2017 )
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale nu îşi găsesc corespondent în reglementarea anterioară, fiind
formate dintr-o primă secţiune care preia integral dispoziţiile legale de la art. 120 alin. (6) VCPF, aceasta fiind urmată de o
secţiune compusă în totalitate din reguli cu caracter de noutate.
În esenţă, singura parte comună dintre actuala reglementare şi cea precedentă o reprezintă ipotezele de la alin. (1) lit. a),
b) şi c). În raport de acest aspect, pentru unitatea comentariului, vom analiza punctual prevederile legale, cu evidenţierea
caracterului de noutate al acestora.
2.
Calcularea dobânzilor în privinţa obligaţiilor principale pentru care perioada fiscală este anuală. La fel ca şi sub imperiul
reglementării precedente, dobânzile se calculează de la data scadenţei până la data stingerii sau, după caz, până la
terminarea anului fiscal de impunere. În măsura în care acestea nu sunt stinse în cursul anului de impunere, ele se vor
determina în continuare până la stingerea lor de către contribuabil.... citeste mai departe (1-5)
Art. 176: Penalităţi de întârziere
(1)Penalităţile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului
de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Dispoziţiile art. 174 alin. (2)-(4) şi art. 175 sunt aplicabile în
mod corespunzător.
(2)Nivelul penalităţii de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere.
(3)Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.
(4)Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil/plătitor şi
stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere.
(4)Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale pentru care se datorează penalitate de
nedeclarare potrivit art. 181.
(la data 03-Sep-2017 Art. 176, alin. (4) din titlul VII, capitolul III modificat de Art. I, punctul 49. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 1201: Penalităţi de întârziere

(1) Penalităţile de întârziere reprezintă sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează
pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei
datorate inclusiv. Dispoziţiile art. 120 alin. (2) -(6) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Nivelul penalităţii de întârziere este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.
(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile art. 176 le reiau pe cele art. 1201 VCPF, fără a aduce modificări de
substanţă. Singura modificare identificabilă se referă la inserarea trimiterii la art. 175 NCPF, în cuprinsul primului
alineat, trimitere logică în contextul introducerii penalităţii de nedeclarare, prin noul Cod de procedură fiscală.
2.
Obligaţia de a achita penalităţi de întârziere. Suplimentar faţă de dobânzi, debitorii obligaţiilor fiscale principale trebuie
să achite şi penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, stabilite începând cu ziua următoare
termenului de plată şi până la data stingerii creanţei principale, inclusiv.
3.
Cumulul dobânzilor cu penalităţile de întârziere. Cumulul dintre dobânzile datorate şi penalităţile de întârziere stabilite
conform prezentului text, inexplicabil la prima vedere, prin raportare la regulile din dreptul comun, poate fi înţeles dacă
luăm în considerare definiţia celor două tipuri de accesorii.... citeste mai departe (1-3)
– Dec. CCR nr. 878/2012 (publicată în M. Of. nr. 18 din 9 ianuarie 2013).
Art. 177: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară
(1)Nedecontarea de către instituţiile de credit a sumelor cuvenite bugetului general consolidat în termen de 3 zile
lucrătoare de la data debitării contului contribuabilului/plătitorului nu îl exonerează pe contribuabil/plătitor de obligaţia
de plată a sumelor respective şi atrage pentru acesta dobânzi şi penalităţi de întârziere la nivelul celor prevăzute la art. 174
şi 176, după termenul de 3 zile.
(2)Pentru recuperarea sumelor datorate bugetului general consolidat şi nedecontate de instituţiile de credit, precum şi a
dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prevăzute la alin. (1), contribuabilul/plătitorul se poate îndrepta împotriva
instituţiei de credit respective.
Art. 121: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară
(1) Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului general consolidat în termen de 3 zile lucrătoare
de la data debitării contului plătitorului nu îl exonerează pe plătitor de obligaţia de plată a sumelor respective şi atrage
pentru acesta dobânzi şi penalităţi de întârziere la nivelul celor prevăzute la art. 120 şi 1201, după termenul de 3 zile.
(2) Pentru recuperarea sumelor datorate bugetului şi nedecontate de unităţile bancare, precum şi a dobânzilor şi
penalităţilor de întârziere prevăzute la alin. (1), plătitorul se poate îndrepta împotriva unităţii bancare respective.
1.
Modificările din noua reglementare. Reglementarea actuală reia în integralitate prevederile art. 121 VCPF, fără a aduce
niciun element de noutate în privinţa acestora.
2.
Calcularea dobânzilor şi penalităţilor în caz de nedecontare de către instituţiile de credit. În măsura în care instituţiile de
credit nu decontează sumele pe care debitorul le-a alocat plăţii creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, în
termen de 3 zile lucrătoare, acesta din urmă va rămâne responsabil pentru plata acestor creanţe, urmând a fi calculate
dobânzi şi penalităţi, de la expirarea termenului de 3 zile.
3.
Regresul debitorului împotriva instituţiei de credit. În această ipoteză, debitorul se va putea întoarce împotriva instituţiei
de credit respective, pentru a fi despăgubit pentru sumele achitate, cu titlu de creanţă fiscală principală şi accesorii, ca
urmare a nedecontării sumei în termen.... citeste mai departe (1-3)
1.
Nerespectarea obligaţiilor privind decontarea ce revin băncilor este considerată contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 336
alin. (1) lit. i) Cod procedură fiscală, sancţionată cu amendă între 1.000-5.000 lei, pentru persoanele juridice care se
încadrează în categoria contribuabililor mari şi mijlocii, şi amendă între 500-1.000 lei pentru celelalte persoane juridice şi
persoanele fizice.
– Dec. CSJ, s.c.a., nr. 3712/2003; Dec. ÎCCJ, s.c.a., nr. 319/2004; Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 1706/2005 (Debitarea contului
plătitorului fără creditarea contului bugetar. Consecinţe).
Art. 178: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul compensării
În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de întârziere, după caz, se calculează până la
data prevăzută la art. 167 alin. (4).
Art. 122: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul compensării

În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de întârziere sau majorările de întârziere,
după caz, se calculează până la data prevăzută la art. 116 alin. (4).
1.
Modificările din noua reglementare. Dispoziţiile legale le reiau în integralitate pe cele ale art. 122 VCPF, fără a aduce nicio
modificare.
2.
Accesorii în cazul compensării. Prevederile legale privesc ipoteza dobânzilor şi penalităţilor de întârziere datorate de
debitor, până la momentul la care intervine compensarea cu creanţele acestuia asupra bugetului respectiv, spre exemplu,
ca urmare a soluţionării unui decont de TVA cu sumă negativă şi opţiune de rambursare.
Potrivit acestor dispoziţii, accesoriile vor fi calculate până la data la care cele două creanţe reciproce există deopotrivă,
fiind certe, lichide şi exigibile, dată la care, conform art. 167 alin. (4) NCPF, compensaţia operează de drept.
– Dec. CCR nr. 214/2004 (publicată în M. Of. nr. 542 din 17 iunie 2004).
Art. 179: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul deschiderii procedurii insolvenţei
În cazul debitorilor cărora li s-a deschis procedura insolvenţei, pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei
deschiderii procedurii insolvenţei se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, potrivit legii care reglementează această
procedură.
Art. 1221: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul deschiderii procedurii insolvenţei

În cazul contribuabililor cărora li s-a deschis procedura insolvenţei, pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior
datei deschiderii procedurii insolvenţei se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere potrivit legii care reglementează
această procedură.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale le reiau integral pe cele ale art. 1221 VCPF, fără a aduce modificări
în privinţa acestora.
2.
Accesoriile în cazul deschiderii procedurii insolvenţei. Trimiterea generală pe care o realizează dispoziţiile art. 179 NCPF
trebuie înţeleasă ca fiind făcută la art. 80 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă595, conform cărora:
„(1) Nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată
creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103.
(2) În cazul în care se confirmă un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori penalităţile de orice fel sau cheltuielile
accesorii la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele din care
rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. În cazul în care planul eşuează, acestea se datorează până la data
deschiderii procedurii falimentului”.... citeste mai departe (1-2)
1.
Conform pct. 5 din Dec. 5/2004, „După data deschiderii procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi
penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment. Penalităţile de întârziere şi dobânzile, respectiv
majorările de întârziere, după caz, datorate conform prevederilor legale, nu constituie dobânzi sau cheltuieli în sensul art.
37 din Legea nr. 64/1995”.
2.
Ulterior, prin Decizia nr. 1/2008 a Comisiei de proceduri fiscale, s-a stabilit că, de la data intrării în vigoare a Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei, nu se mai datorează majorări de întârziere pentru creanţele fiscale în cazul
contribuabililor pentru care s-a deschis procedura insolvenţei (indiferent dacă contribuabilul este în stare de reorganizare
sau a intrat în faliment).
– Dec. Comisiei fiscale centrale nr. 5/2004 pentru aprobarea soluţiilor privind aplicarea unitară a unor prevederi
referitoare la taxa pe valoarea adăugată şi probleme de procedură fiscală (publicată în M. Of. nr. 879 din 27 septembrie
2004);... citeste mai departe (1-2)
Art. 180: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul debitorilor pentru care s-a pronunţat o hotărâre de dizolvare
(1)Pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei înregistrării hotărârii de dizolvare a debitorului în registrul
comerţului, începând cu această dată nu se mai datorează şi nu se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere.
(2)În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă a fost desfiinţat actul care a stat la baza înregistrării dizolvării,
se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere între data înregistrării în registrul comerţului a actelor de dizolvare şi data
rămânerii definitive a hotărârii de desfiinţare.
Art. 1222: Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul contribuabililor pentru care s-a pronunţat o hotărâre de dizolvare
(1) Pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei înregistrării hotărârii de dizolvare a contribuabilului la
registrul comerţului, începând cu această dată nu se mai datorează şi nu se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere.
(2) În cazul în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă a fost desfiinţat actul care a stat la baza înregistrării
dizolvării, se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere între data înregistrării la registrul comerţului a actelor de
dizolvare şi data rămânerii irevocabile a hotărârii de desfiinţare.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul reproduce prevederile legale din art. 1222 VCPF, fără a aduce modificări, cu
excepţia unor precizări terminologice.
2.
Ipoteza debitorilor pentru care s-a pronunţat o hotărâre de dizolvare. Potrivit dispoziţiilor legale, atât pentru creanţele
născute anterior, cât şi pentru cele născute ulterior înregistrării unei hotărâri de dizolvare a debitorului în registrul
comerţului, nu se vor mai calcula obligaţii fiscale accesorii, începând cu această dată.
3.
Ipoteza desfiinţării actului de dizolvare. În măsura în care actul care a stat la baza dizolvării a fost desfiinţat prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, se vor calcula obligaţii fiscale accesorii între data înregistrării actelor de dizolvare la
registrul comerţului şi data rămânerii definitive a hotărârii instanţei judecătoreşti. Bineînţeles, se vor stabili dobânzi şi
penalităţi şi în continuare, până la data stingerii obligaţiilor fiscale principale.... citeste mai departe (1-3)
Art. 181: Penalitatea de nedeclarare în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central
(1)Pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de
inspecţie fiscală prin decizii de impunere, contribuabilul/plătitorul datorează o penalitate de nedeclarare de 0,08% pe
fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare scadenţei şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, din obligaţiile
fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală
prin decizii de impunere.
(2)Penalitatea de nedeclarare stabilită potrivit alin. (1) se reduce, la cererea contribuabilului/plătitorului, cu 75%, dacă
obligaţiile fiscale principale stabilite prin decizie:
a)se sting prin plată sau compensare până la termenul prevăzut la art. 156 alin. (1);
b)sunt eşalonate la plată, în condiţiile legii. În acest caz, reducerea se acordă la finalizarea eşalonării la plată.
(3)Penalitatea de nedeclarare prevăzută la alin. (1) se majorează cu 100% în cazul în care obligaţiile fiscale principale au
rezultat ca urmare a săvârşirii unor fapte de evaziune fiscală, constatate de organele judiciare, potrivit legii.
(4)Aplicarea penalităţii de nedeclarare prevăzute de prezentul articol nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor prevăzute
de prezentul cod.
(5)Penalitatea de nedeclarare constituie venit al bugetului de stat.
(6)Organul fiscal nu stabileşte penalitatea de nedeclarare prevăzută de prezentul articol dacă aceasta este mai mică de 50
lei.
(7)Penalitatea de nedeclarare nu se aplică dacă obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de
contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere rezultă din aplicarea unor
prevederi ale legislaţiei fiscale de către contribuabil/plătitor, potrivit interpretării organului fiscal cuprinse în norme,
instrucţiuni, circulare sau opinii comunicate contribuabilului/plătitorului de către organul fiscal central.
(8)Despre aplicarea penalităţii de nedeclarare potrivit alin. (1) sau, după caz, despre neaplicarea acesteia potrivit alin. (6)
sau (7), se consemnează şi se motivează în raportul de inspecţie fiscală. Prevederile art. 130 alin. (5) şi ale art. 131 alin. (2)
(9)În situaţia în care obligaţiile fiscale principale sunt stabilite de organul de inspecţie fiscală ca urmare a nedepunerii
declaraţiei de impunere, se aplică numai penalitatea de nedeclarare, fără a se aplica sancţiunea contravenţională pentru
nedepunerea declaraţiei.
(la data 01-Jan-2016 Art. 181, alin. (10) din titlul VII, capitolul III a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2015
)
(11)Cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (3), penalitatea de nedeclarare nu poate fi mai mare decât nivelul creanţei
fiscale principale la care se aplică, ori de câte ori prin aplicarea metodei de calcul prevăzute la alin. (1) penalitatea de
nedeclarare depăşeşte acest nivel.
(12)Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi pentru obligaţiile fiscale principale stabilite prin
decizie de impunere emisă ca urmare a procedurii de verificare a situaţiei fiscale personale. În acest caz, penalitatea de
nedeclarare se calculează începând cu prima zi a anului fiscal următor celui de impunere şi până la data stingerii sumei
datorate inclusiv.
(la data 03-Sep-2017 Art. 181, alin. (11) din titlul VII, capitolul III completat de Art. I, punctul 50. din Ordonanta 30/2017
)
1.
Modificarea adusă de noua reglementare. Sancţiunea penalităţii de nedeclarare reprezintă o noutate absolută în legislaţia
fiscală naţională, neavând, aşadar, corespondent în vechiul Cod de procedură fiscală. Deşi nedepunerea declaraţiilor
fiscale avea un regim sancţionator şi sub imperiul reglementării anterioare, fiind prevăzută ca şi contravenţie599, prin
prevederile art. 181 NCPF a fost instituită o nouă sancţiune pentru astfel de fapte, menită a fi o normă care să asigure un
mai mare grad al conformării voluntare.
Totuşi, aşa cum se poate observa, modalitatea în care a fost prevăzut acest nou tip de sancţiune nu corespunde întru totul
acestui scop.
2.
Cazurile în care se aplică penalitatea de nedeclarare. Noua sancţiune, introdusă prin dispoziţiile legale de mai sus, se va
aplica în cazul în care contribuabilul sau plătitorul nu depune declaraţii fiscale sau depune declaraţii fiscale incomplete,
iar, urmare acţiunii de inspecţie fiscală efectuate de organele competente, sunt stabilite obligaţii fiscale suplimentare prin
emiterea unei decizii de impunere.... citeste mai departe (1-10)
– OPANAF nr. 3.834/2015 pentru aprobarea Procedurii privind stabilirea obligaţiilor fiscale accesorii reprezentând
penalităţi de nedeclarare (M. Of. nr. 984 din 30 decembrie 2015).
Art. 182: Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget
(1)Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua
următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare
dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului.
(2)În cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost
stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit la
dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în
ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ
fiscal. Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul/plătitorul a solicitat acordarea de despăgubiri, în
condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art.
107 alin. (5).
(3)Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au făcut obiectul unei cereri de restituire, respinsă de
organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de soluţionare a contestaţiilor sau de instanţa judecătorească.
(4)Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie ori se
rambursează, după caz, sumele solicitate de contribuabil/plătitor.
Art. 124: Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget

(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare
expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre
modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
(11) În cazul creanţelor contribuabilului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite
obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua
în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau
compensării creanţei contribuabilului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se
aplică în situaţia în care contribuabilul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004 , cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (41).
(2) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 120 alin. (7) şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie ori se
rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori.
1.
Modificările din noua reglementare. Dispoziţiile legale ce reglementează acordarea dobânzilor în privinţa sumelor supuse
restituirii sau rambursării, către contribuabil sau plătitor, le reiau integral pe cele ale art. 124 VCPF, aducând însă
modificări cu totul improprii, în opinia noastră.
O primă modificare identificată este una terminologică şi constă în precizarea că, după caz, restituirea poate fi solicitată
de contribuabil sau de către plătitor, astfel cum aceste noţiuni sunt definite prin art. 1 pct. 4, respectiv art. 1 pct. 35 NCPF.
O a doua modificare, prin comparaţie cu prevederile indicate din reglementarea precedentă, este introducerea alin. (3),
potrivit căruia regula de la alin. (1) se va aplica corespunzător şi în privinţa creanţelor fiscale pentru care o cerere de
restituire a fost iniţial respinsă de organul fiscal, fiind admisă ulterior fie de organul de soluţionare a contestaţiei, fie de
instanţa de judecată.... citeste mai departe (1-5)
1.
Prin Decizia ÎCCJ nr. 14/2015 (Recurs în interesul legii) a fost stabilită dobânda care se aplică pentru sumele reprezentând
taxa de prima înmatriculare, taxa de poluare şi taxă pentru emisii poluante, restituite prin hotărâri judecătoreşti,
respectiv dobânda fiscală prevăzută de Codul de procedură fiscal. De asemenea, se precizează că dobânda fiscală se
datorează începând cu data plăţii taxelor menţionate mai sus.
2.
Prin Decizia CCR nr. 694/2015 Curtea Constituţională (CCR) a stabilit că prevederile art. 124 din Codul de procedură
fiscală [corespunde art. 182 NCPF] sunt neconstituţionale cu privire la data la care se datorează dobânzi, respectiv la
expirarea termenului de 45 de zile (prevăzut la art. 70 C. pr. fisc – corespunde art. 77 NCPF) de la data cererii de acordare
a acestora. Potrivit CCR organele fiscale vor avea, în continuare, posibilitatea de a proceda la soluţionarea cererii în
termen de 45 de zile de la înregistrare, cu posibilitatea prelungirii perioadei menţionate, însă, dobânda va trebui acordată
începând cu data stingerii obligaţiei fiscale constatate, în condiţiile legii, ca fiind nedatorată.... citeste mai departe (1-2)
Art. 183: Majorări de întârziere în cazul obligaţiilor fiscale datorate bugetelor locale
(1)Prin excepţie de la prevederile art. 173 şi 176, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor
fiscale principale datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.
(2)Nivelul majorării de întârziere este de 1% din cuantumul obligaţiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată
pentru fiecare lună sau fracţiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data
stingerii sumei datorate, inclusiv.
(3)Prevederile art. 173-180 şi art. 182 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(4)Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează majorări de întârziere. Nivelul şi modul de calcul al
majorării de întârziere sunt cele prevăzute la alin. (2).
Art. 1241: Majorări de întârziere în cazul creanţelor datorate bugetelor locale

(1) Prin excepţie de la prevederile art. 119 alin. (1) şi art. 1201, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor
a obligaţiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.
(2) Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligaţiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată
pentru fiecare lună sau fracţiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data
stingerii sumei datorate inclusiv.
(3) Prevederile art. 119-124 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(4) Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează dobândă. Nivelul şi modul de calcul al dobânzii sunt cele
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile ce reglementează majorările de întârziere aferente creanţelor fiscale
datorate bugetelor locale, din noul Cod de Procedură fiscală, le reiau integral pe cele ale art. 1241 VCPF, însă aduc trei
modificări faţă de dispoziţiile legale precedente.
Prima modificare ce poate fi identificată priveşte reducerea cuantumului majorării de întârziere de la 2% la 1%, o scădere
considerabilă, ce se integrează în sistemul accesoriilor prevăzute de noul Cod de procedură fiscală, care au fost reduse faţă
de cele prevăzute de reglementarea anterioară.
Cea de-a doua modificare se regăseşte în alin. (3), care nu mai conţine o trimitere unitară la prevederile legale precedente.
Această modificare a fost generată de introducerea penalităţii de nedeclarare şi necesitatea de a exclude prevederile art.
181 NCPF din trimiterea efectuată. Penalitatea de nedeclarare, aşa cum se desprinde şi din reglementarea de la art. 181, nu
se va aplica creanţelor fiscale datorate bugetelor locale, ci numai celor administrate de organul fiscal central.... citeste mai
departe (1-2)
1.
În vechea reglementare, nivelul majorărilor de întârziere a fost stabilit la 2%. De la 1 ianuarie 2016, se aplică cota de
majorări de întârziere de 1% prevăzuta la art. 183 NCPF.
CAPITOLUL IV: Înlesniri la plată
SECŢIUNEA 1: Instituirea posibilităţii acordării înlesnirilor la plată
Art. 184: Instituirea posibilităţii acordării eşalonărilor la plată de către organul fiscal central
(1)Organele fiscale centrale pot acorda la cererea debitorilor eşalonări la plată pe o perioadă de cel mult 5 ani. Pentru
debitorii care nu constituie niciun fel de garanţie potrivit prezentului capitol, eşalonarea se acordă pe cel mult 6 luni.
(1)Organele fiscale centrale acordă la cererea debitorilor eşalonări la plată pe o perioadă de cel mult 5 ani, dacă sunt
îndeplinite condiţiile de acordare a acestora. Pentru debitorii care nu constituie niciun fel de garanţie potrivit prezentului
capitol, eşalonarea se acordă pe cel mult 6 luni.
(la data 03-Sep-2017 Art. 184, alin. (1) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 1 modificat de Art. I, punctul 51. din
Ordonanta 30/2017 )
(2)În sensul prezentului capitol, asocierile fără personalitate juridică care, potrivit legii, au calitatea de debitor sunt
asimilate persoanelor juridice.
(3)Eşalonarea la plată se acordă pentru toate obligaţiile fiscale înscrise în certificatul de atestare fiscală, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de prezentul capitol.
(4)Prevederile alin. (3) se aplică şi pentru obligaţiile fiscale preluate de organele fiscale de la alt organ fiscal sau de la altă
autoritate publică ca urmare a transferului de competenţă, în situaţia în care acesta are loc pe perioada derulării unei
eşalonări la plată. În acest scop, organul fiscal competent comunică debitorului o înştiinţare de plată privind obligaţiile
fiscale individualizate în acte administrative preluate ca urmare a transferului de competenţă, precum şi deciziile
referitoare la obligaţiile fiscale accesorii aferente.
(5)În scopul acordării eşalonării la plată, sunt asimilate obligaţiilor fiscale:
a)amenzile de orice fel administrate de organul fiscal;
b)creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organelor fiscale, potrivit legii, inclusiv
creanţele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau alte înscrisuri
care, potrivit legii, constituie titluri executorii.
(6)Eşalonarea la plată nu se acordă pentru:
a)obligaţiile fiscale care au făcut obiectul unei eşalonări acordate în temeiul prezentului capitol, care şi-a pierdut
valabilitatea;
b)obligaţiile fiscale care au scadenţa şi/sau termenul de plată după data eliberării certificatului de atestare fiscală;
c)obligaţiile fiscale care, la data eliberării certificatului de atestare fiscală, intră sub incidenţa art. 167, în limita sumei de
rambursat/de restituit/de plată de la buget;
d)obligaţiile fiscale stabilite prin acte administrative fiscale care, la data eliberării certificatului de atestare fiscală, sunt
suspendate în condiţiile art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. În cazul în care
suspendarea executării actului administrativ fiscal încetează după data comunicării unei decizii de eşalonare la plată,
debitorul poate solicita includerea în eşalonare a obligaţiilor fiscale ce au făcut obiectul suspendării, precum şi a
obligaţiilor fiscale accesorii aferente. În acest scop, organul fiscal competent comunică debitorului o înştiinţare de plată
privind obligaţiile fiscale individualizate în acte administrative pentru care a încetat suspendarea executării, precum şi
deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii aferente.
(7)Eşalonarea la plată nu se acordă nici pentru obligaţiile fiscale în sumă totală mai mică de 500 lei în cazul persoanelor
fizice şi 5.000 lei în cazul persoanelor juridice.
(8)Perioada de eşalonare la plată se stabileşte de organul fiscal competent în funcţie de cuantumul obligaţiilor fiscale şi de
capacitatea financiară de plată a debitorului. Perioada de eşalonare la plată acordată nu poate fi mai mare decât perioada
de eşalonare la plată solicitată.
compara cu Art. 125 din titlul VIII, capitolul IV din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 125: Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale

(1) La cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul fiscal competent poate acorda pentru obligaţiile fiscale
restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării acesteia, înlesniri la plată, în condiţiile legii.
(2) La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane fizice sau juridice, creditorii bugetari locali, prin autorităţile
administraţiei publice locale care administrează aceste bugete, pot acorda, pentru obligaţiile bugetare restante pe care le
administrează, următoarele înlesniri la plată:
a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, redevenţelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la bugetul local;
b) amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la bugetul local;
c) eşalonări la plata majorărilor de întârziere de orice fel, cu excepţia majorărilor de întârziere datorate pe perioada de
eşalonare;
d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de majorări de întârziere, cu excepţia majorărilor de întârziere
datorate pe perioada de amânare;
e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.
(3) Procedura de acordare a înlesnirilor la plată pentru creanţele bugetare locale se stabileşte prin acte normative
speciale.
(4) Pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari locali vor cere debitorilor constituirea de garanţii.
(5) Pentru obligaţiile la bugetul local, datorate şi neachitate după data de 1 iulie 2003 de către persoanele fizice, garanţia
este:
a) o sumă egală cu două rate medii din eşalonare, reprezentând obligaţii bugetare locale eşalonate şi majorări de
întârziere calculate, în cazul eşalonărilor la plată;
b) o sumă rezultată din raportul dintre contravaloarea debitelor amânate şi majorările de întârziere calculate şi numărul
de luni aprobate pentru amânare la plată, în cazul amânărilor la plată.
(6) Pentru obligaţiile la bugetul local, datorate şi neachitate după data de 1 iulie 2003 de către persoanele juridice,
garanţia este de 100% din totalul creanţei bugetare locale pentru care s-a acordat înlesnirea.
1.
Modificările din noua reglementare. Spre deosebire de reglementarea anterioară, ce se regăsea în O.U.G. nr. 29/2011
privind reglementarea acordării eşalonărilor la plată612, Capitolul IV din actualul Cod de procedură fiscală a preluat o
serie din aspectele ce puteau fi identificate în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 29/2011613 şi prezintă o
structură mult mai omogenă, textele fiind grupate sub forma unor articole care tratează, cu unele excepţii, de o manieră
plenară o anumită instituţie.
O primă modificare se regăseşte în alin. (1), fiind în esenţă restricţia din teza finală, ce nu se regăsea în reglementarea
anterioară şi care vizează instituirea unei perioade maxime de 6 luni în privinţa contribuabililor care nu constituie nicio
formă de garanţii.
O a doua modificare este cea de la alin. (4), care reia prevederile art. 3 alin. (11) din O.U.G. nr. 29/2011, menţionând însă
că eşalonarea se aplică şi în cazul creanţelor fiscale preluate de un organ fiscal, nu doar de la o altă autoritate publică, ci
chiar de la un alt organ fiscal.... citeste mai departe (1-7)
Esalonare la plata pentru contribuabilul cu risc fiscal mic (Wolters Kluwer)
Procedura prezintă procedura acordării eşalonării la plata obligaţiilor fiscale contribuabililor cu risc fiscal mic.
Art. 185: Instituirea posibilităţii acordării înlesnirilor la plată de către organul fiscal local
(1)La cererea temeinic justificată a contribuabilului, organul fiscal local poate acorda pentru obligaţiile fiscale restante
următoarele înlesniri la plată:
a)eşalonări şi/sau amânări la plata obligaţiilor fiscale, precum şi a obligaţiilor bugetare prevăzute la art. 184 alin. (5);
b)scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.
(2)Eşalonarea la plată se acordă pe o perioadă de cel mult 5 ani, iar amânarea la plată se acordă pe o perioadă de cel mult
6 luni, dar care nu poate depăşi data de 20 decembrie a anului fiscal în care se acordă.
(3)Pe perioada pentru care au fost acordate amânări sau eşalonări la plată, pentru obligaţiile fiscale principale eşalonate
sau amânate la plată, se datorează majorări de întârziere de 0,5% pe lună sau fracţiune de lună, reprezentând echivalentul
prejudiciului.
(4)Pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată, un procent de 50% din majorările de întârziere reprezentând
componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor fiscale eşalonate sau amânate la plată, se amână la plată. În
situaţia în care sumele eşalonate sau amânate au fost stinse în totalitate, majorările de întârziere amânate la plată se
anulează.
(5)Pentru obligaţiile fiscale eşalonate şi/sau amânate la plată, contribuabilii trebuie să constituie garanţii astfel:
a)în cazul persoanelor fizice, o sumă egală cu două rate medii din eşalonare, reprezentând obligaţii fiscale locale eşalonate
şi majorări de întârziere calculate, în cazul eşalonărilor la plată, sau o sumă rezultată din raportul dintre contravaloarea
debitelor amânate şi majorările de întârziere calculate şi numărul de luni aprobate pentru amânare la plată, în cazul
amânărilor la plată;
b)în cazul persoanelor juridice garanţia trebuie să acopere totalul obligaţiilor fiscale eşalonate şi/sau amânate la plată.
(6)Prin hotărâre a autorităţii deliberative se aprobă procedura de acordare a înlesnirilor la plată.
(7)În cazul contribuabilului persoană juridică, acordarea înlesnirilor prevăzute la alin. (1) lit. b) se realizează cu
respectarea regulilor în domeniul ajutorului de stat.
compara cu Art. 125 din titlul VIII, capitolul IV din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 125: Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale

(1) La cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul fiscal competent poate acorda pentru obligaţiile fiscale
restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării acesteia, înlesniri la plată, în condiţiile legii.
(2) La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane fizice sau juridice, creditorii bugetari locali, prin autorităţile
administraţiei publice locale care administrează aceste bugete, pot acorda, pentru obligaţiile bugetare restante pe care le
administrează, următoarele înlesniri la plată:
a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, redevenţelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la bugetul local;
b) amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la bugetul local;
c) eşalonări la plata majorărilor de întârziere de orice fel, cu excepţia majorărilor de întârziere datorate pe perioada de
eşalonare;
d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de majorări de întârziere, cu excepţia majorărilor de întârziere
datorate pe perioada de amânare;
e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.
(3) Procedura de acordare a înlesnirilor la plată pentru creanţele bugetare locale se stabileşte prin acte normative
speciale.
(4) Pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari locali vor cere debitorilor constituirea de garanţii.
(5) Pentru obligaţiile la bugetul local, datorate şi neachitate după data de 1 iulie 2003 de către persoanele fizice, garanţia
este:
a) o sumă egală cu două rate medii din eşalonare, reprezentând obligaţii bugetare locale eşalonate şi majorări de
întârziere calculate, în cazul eşalonărilor la plată;
b) o sumă rezultată din raportul dintre contravaloarea debitelor amânate şi majorările de întârziere calculate şi numărul
de luni aprobate pentru amânare la plată, în cazul amânărilor la plată.
(6) Pentru obligaţiile la bugetul local, datorate şi neachitate după data de 1 iulie 2003 de către persoanele juridice,
garanţia este de 100% din totalul creanţei bugetare locale pentru care s-a acordat înlesnirea.
1.
Modificările din noua reglementare. Spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea de o manieră succintă, în
art. 125 VCPF, posibilitatea acordării eşalonării în cazul creanţelor administrate de un organ fiscal local, textul din actuala
reglementare preia, sub forma primului alineat, alin. (2) al art. 125 din Codul anterior, unificând ipotezele de la lit. a) şi b)
din prevederile anterioare sub forma lit. a) din actualele dispoziţii legale. Aşadar, organele fiscale locale pot acorda
eşalonări sau amânări la plata creanţelor fiscale sau bugetare. Totodată, preluând ipoteza de la art. 125 alin. (2) lit. d) din
Codul anterior, este reglementată doar posibilitatea scutirilor sau reducerilor majorărilor de întârziere aplicabile în cazul
creanţelor fiscale administrate de organe fiscale locale.
Spre deosebire de prevederile legale anterioare, alin. (2)-(6) din textul comentat aduc precizări şi clarificări necesare
pentru aplicarea posibilităţii abstracte a facilităţilor aferente creanţelor fiscale administrate de organele locale.... citeste
mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 2: Procedura de acordare a eşalonării la plată de către organul fiscal central
Art. 186: Condiţii de acordare a eşalonării la plată
(1)Pentru acordarea unei eşalonări la plată de către organul fiscal central, debitorul trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
a)să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti şi să aibă capacitate financiară de plată pe
perioada de eşalonare la plată. Aceste situaţii se apreciază de organul fiscal competent pe baza programului de
restructurare sau de redresare financiară ori a altor informaţii şi/sau documente relevante, prezentate de debitor sau
deţinute de organul fiscal;
b)să aibă constituită garanţia potrivit art. 193;
c)să nu se afle în procedura insolvenţei;
d)să nu se afle în dizolvare potrivit prevederilor legale în vigoare;
e)să nu li se fi stabilit răspunderea potrivit legislaţiei privind insolvenţa şi/sau răspunderea solidară, potrivit prevederilor
art. 25 şi 26. Prin excepţie, dacă actele prin care s-a stabilit răspunderea sunt definitive în sistemul căilor administrative şi
judiciare de atac, iar suma pentru care a fost atrasă răspunderea a fost achitată, condiţia se consideră îndeplinită.
(2)Pe lângă condiţiile prevăzute la alin. (1), debitorul trebuie să aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului
fiscal. Această condiţie trebuie îndeplinită la data eliberării certificatului de atestare fiscală.
(3)Condiţia prevăzută la alin. (2) se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus
declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal.
(31)Prin excepţie de la prevederile alin. (1) lit. a), în cazul debitorilor care nu deţin bunuri în proprietate, situaţia de
dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti şi capacitatea financiară de plată pe perioada de
eşalonare la plată se menţionează de debitor în cererea depusă potrivit art. 187. Organul fiscal competent verifică şi
constată situaţia de dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti din informaţiile prezentate de
debitor în cerere şi/sau din informaţii şi/sau documente relevante deţinute de organul fiscal.
(la data 30-Mar-2018 Art. 186, alin. (3) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 completat de Art. V, punctul 2. din
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b), în situaţia debitorilor care nu deţin bunuri în proprietate sau acestea sunt
insuficiente pentru a constitui garanţiile prevăzute de prezentul capitol, organul fiscal poate acorda eşalonarea la plată
dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute la alin. (1). În acest caz, penalităţile de întârziere aferente obligaţiilor
fiscale principale eşalonate nu se amână la plată şi se includ în eşalonare.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b), în situaţia debitorilor care nu deţin bunuri în proprietate sau acestea
sunt insuficiente pentru a constitui garanţiile prevăzute de prezentul capitol, organul fiscal poate acorda eşalonarea la
plată dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute la alin. (1). În acest caz, penalităţile de întârziere cuprinse în
certificatul de atestare fiscală nu se amână la plată şi se includ în eşalonare.
Ordonanta 30/2017 )
nr. 30/2017, se aplică şi eşalonărilor la plată aflate în derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei. În acest caz, din
oficiu, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei organul fiscal reface graficele de eşalonare şi
emite decizie de amânare la plată pentru penalităţile de întârziere incluse în ratele de eşalonare exigibile după data
intrării în vigoare a ordonanţei, iar în cazul debitorilor cu risc fiscal mic şi pentru un procent de 50% din dobânzile incluse
în ratele de eşalonare exigibile, după data intrării în vigoare a ordonanţei.
(la data 03-Sep-2017 Art. 186, alin. (4) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Art. II,
alin. (5) din Ordonanta 30/2017 )
1.
Modificările din noua reglementare. Textul diferă faţă de art. 4 din O.U.G. nr. 29/2011, prin adăugarea ultimelor două
alineate, care aduc câteva precizări suplimentare faţă de reglementarea precedentă.
Prima modificare, cea de la alin. (3), instituie o derogare în privinţa condiţiei referitoare la depunerea tuturor
declaraţiilor fiscale, potrivit vectorului fiscal, stabilind că această condiţie se consideră îndeplinită şi în ipoteza în care,
deşi declaraţiile nu au fost depuse, obligaţiile fiscale au fost stabilite prin decizie de organul fiscal.
Cea de-a doua modificare prevede ca, în situaţia în care debitorul nu deţine bunuri sau deţine bunuri insuficiente pentru a
constitui o garanţie corespunzătoare, acestuia îi poate fi acordată eşalonarea, în măsura în care sunt îndeplinite celelalte
condiţii prevăzute de lege. Totuşi, în acest caz, penalităţile de întârziere nu se amână la plată şi se includ în eşalonare,
contribuabilul fiind obligat să le achite pentru a menţine valabilitatea facilităţii fiscale respective.... citeste mai departe (1-
2)
Art. 187: Cererea de acordare a eşalonării la plată
(1)Cererea de acordare a eşalonării la plată, denumită în continuare cerere, se depune la registratura organului fiscal
competent sau se transmite prin poştă cu confirmare de primire şi se soluţionează de organul fiscal competent, în termen
de 60 de zile de la data înregistrării cererii.
(2)Conţinutul cererii, precum şi documentele justificative care se anexează acesteia se aprobă prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(3)În cazul debitorilor care nu deţin bunuri în proprietate, cererea poate fi însoţită de o propunere de grafic de eşalonare
la plată. Dispoziţiile art. 192 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul debitorilor care nu deţin bunuri în proprietate, cererea se soluţionează
de organul fiscal competent în termen de 15 zile de la data înregistrării acesteia.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul reia integral prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 29/2011, reglementarea
anterioară în această materie, cu o singură modificare. Spre deosebire de reglementarea precedentă, care preciza că
ordinul prin care este aprobat conţinutul cererii de eşalonare şi documentele justificative ce trebuie anexate acesteia este
emis de ministrul finanţelor publice, conform prevederilor legale de mai sus, emiterea acestui ordin revine în prezent
Procedura de aplicare a acordării eşalonării la plată de către organul fiscal central, precum şi conţinutul cererii de
eşalonare şi documentele justificative ce trebuie anexate acesteia fac obiectul Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr.
90/2016617, act adoptat la scurt timp după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură fiscală.
2.
Depunerea şi soluţionarea cererii. Pentru a beneficia de o eşalonare la plată, contribuabilul trebuie să depună o cerere în
acest sens, cerere pe care o poate înainta prin registratura organului fiscal competent – cel în a cărui administrare se află
– sau prin poştă, cu confirmare de primire. Se remarcă caracterul vetust al reglementării din acest punct de vedere, fiind
refuzate mijloacele moderne de comunicare, deşi acestea sunt utilizate şi recunoscute inclusiv de sistemul judiciar, pentru
comunicarea actelor de procedură. Această atitudine contrastează cu deschiderea faţă de aceste mijloace de comunicare,
pe care o putem identifica dacă ne raportăm la prevederile art. 79 din noua reglementare.... citeste mai departe (1-2)
– OPANAF nr. 90/2016 pentru aprobarea conţinutului cererii de acordare a eşalonării la plată şi a documentelor
justificative anexate acesteia, precum şi a Procedurii de aplicare a acordării eşalonării la plată de către organul fiscal
central (M. Of. nr. 45 din 20 ianuarie 2016).
Art. 188: Retragerea cererii de acordare a eşalonării la plată
(1)Cererea poate fi retrasă de debitor până la emiterea deciziei de eşalonare la plată sau a deciziei de respingere. Organul
fiscal competent comunică debitorului decizia prin care se ia act de retragerea cererii.
(2)Prin retragerea cererii, debitorul nu pierde dreptul de a depune o nouă cerere.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul nu aduce modificări de substanţă faţă de prevederile art. 51 din O.U.G. nr.
29/2011. Singura deosebire între reglementarea anterioară şi cea din prezent constă în înlocuirea termenului de
„contribuabil” cu cel de „debitor”.
2.
Retragerea cererii. Până la soluţionarea cererii de eşalonare, debitorul poate să îşi retragă această solicitare, sens în care
organul fiscal va lua act de această manifestare de voinţă, emiţând un act administrativ fiscal, supus comunicării.
Se specifică, totodată, că retragerea unei astfel de cereri nu are semnificaţia pierderii dreptului de a depune o nouă
solicitare.
Art. 189: Prevederi speciale privind stingerea obligaţiilor fiscale
În cazul în care în perioada dintre data eliberării certificatului de atestare fiscală şi data comunicării deciziei de eşalonare
la plată debitorul efectuează plăţi în conturile bugetare aferente tipurilor de creanţe fiscale ce fac obiectul eşalonării la
plată, se sting mai întâi obligaţiile exigibile în această perioadă şi apoi obligaţiile cuprinse în certificatul de atestare
fiscală, în condiţiile art. 207 alin. (2) sau (3), după caz.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale nu aduc nimic nou, cu excepţia înlocuirii termenului de
„contribuabil” cu cel de „debitor”. Textul preia dispoziţiile corespunzătoare din art. 6 alin. (5) din O.U.G. nr. 29/2011.
2.
Stingerea obligaţiilor fiscale pe perioada dintre emiterea certificatului de atestare fiscală şi acordarea eşalonării. Regula
instituită de textul de mai sus este aceea conform căreia plăţile efectuate după momentul iniţial al procedurii – eliberarea
certificatului de atestare fiscală – şi data comunicării deciziei de eşalonare, chiar dacă se efectuează plăţi în conturile
bugetare aferente tipurilor de creanţe ce fac obiectul cererii de eşalonare, vor stinge cu precădere obligaţiile exigibile în
această perioadă, şi nu pe cele din certificat.
Art. 190: Alte prevederi speciale privind stingerea obligaţiilor fiscale administrate de organul fiscal central
(1)Pentru deconturile cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare depuse până la data eliberării certificatului de
atestare fiscală se aplică dispoziţiile art. 167.
(2)Pe perioada derulării eşalonării la plată, cu sumele de rambursat/de restituit se sting obligaţiile în ordinea prevăzută la
art. 165 alin. (4), în limita sumei aprobate la rambursare/restituire.
(3)Prin excepţie de la prevederile art. 167 alin. (5) lit. b), în cazul deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opţiune de
rambursare depuse în perioada dintre data eliberării certificatului de atestare fiscală şi data emiterii deciziei de eşalonare
la plată, momentul exigibilităţii sumei de rambursat este data emiterii deciziei de rambursare.
(4)Prin data emiterii deciziei de rambursare, prevăzută la alin. (3), se înţelege data înregistrării acesteia la organul fiscal
competent.
(5)Diferenţele de obligaţii fiscale rămase nestinse în urma soluţionării deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opţiune
de rambursare se comunică debitorului printr-o înştiinţare de plată.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul corespunde art. 6 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 29/2011, însă cele două ipoteze
din primul alineat au fost reconfigurate în noua reglementare, sub forma alineatelor (1) şi (2) ale art. 190.
Astfel, dacă dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din O.U.G. nr. 29/2011 stabileau că dispoziţiile legale referitoare la compensare se
aplică atât pentru deconturile de TVA cu opţiune de rambursare depuse până la emiterea certificatului de atestare fiscală,
precum şi pe perioada eşalonării la plată, actualul text de lege nu mai păstrează decât prima teză.
Cel de-al doilea alineat preia însă această ipoteză, particularizând în sensul că, în cursul eşalonării la plată, sumele din
deconturi de TVA cu opţiune de rambursare vor stinge obligaţiile datorate de debitor, conform regulilor de imputaţie în
cazul eşalonării la plată, prevăzute de art. 165 alin. (4).
Art. 191: Eliberarea certificatului de atestare fiscală
(1)După primirea cererii, organul fiscal competent eliberează, din oficiu, certificatul de atestare fiscală, pe care îl
comunică debitorului. Eliberarea certificatului de atestare fiscală în scopul acordării eşalonării la plată nu este supusă
taxei extrajudiciare de timbru.
(2)Certificatul de atestare fiscală se eliberează în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la înregistrarea cererii.
(3)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), termenul de eliberare a certificatului de atestare fiscală este de cel mult 10 zile
lucrătoare în cazul cererilor depuse de debitorii persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent
sau exercită profesii libere.
(4)Prin excepţie de la prevederile art. 158 şi 159, după caz, certificatul de atestare fiscală cuprinde obligaţiile fiscale
restante existente în sold la data eliberării acestuia.
(4)Prin excepţie de la prevederile art. 158, certificatul de atestare fiscală cuprinde obligaţiile fiscale restante existente în
sold la data eliberării acestuia.
Ordonanta 30/2017 )
(5)Atunci când există diferenţe între sumele solicitate de către debitor în cerere şi cele înscrise în certificatul de atestare
fiscală, se procedează la punerea de acord a acestora.
(6)Prin excepţie de la prevederile art. 158 şi 159, după caz, certificatul de atestare fiscală are valabilitate de 90 de zile de la
data eliberării.
(6)Prin excepţie de la prevederile art. 158, certificatul de atestare fiscală are valabilitate de 90 de zile de la data eliberării.
Ordonanta 30/2017 )
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege preia integral reglementarea ce se găsea în art. 7 din O.U.G. nr.
29/2011. Modificărilor nesemnificative, constând în înlocuirea termenului „contribuabil” cu acela de „debitor” sau a celui
de „obligaţii fiscale exigibile” cu cel de „obligaţii fiscale restante”, din alin. (4), li se adaugă o schimbare de structură.În
acest sens, teza lungă a alin. (2) din art. 7 al Ordonanţei a fost separată, în alineatele (2) şi (3) din actuala reglementare,
aspect ce aduce un plus de claritate textului.
2.
Eliberarea certificatului de atestare fiscală şi termenul de eliberare. În vederea acordării eşalonării la plată, organul fiscal
eliberează din oficiu certificatul de atestare fiscală, operaţiune care este scutită de la plata taxei extrajudiciare de timbru.
Termenul pentru eliberarea acestui certificat este de 5 zile de la înregistrarea cererii, însă are o durată de 10 zile în cazul
persoanelor fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere.... citeste mai
departe (1-4)
Art. 192: Modul de soluţionare a cererii
(1)Cererea debitorului se soluţionează de organul fiscal competent prin decizie de eşalonare la plată ori decizie de
respingere, după caz.
(2)Cuantumul şi termenele de plată a ratelor de eşalonare se stabilesc prin grafice de eşalonare care fac parte integrantă
din decizia de eşalonare la plată. În sensul art. 167, ratele sunt exigibile la aceste termene de plată, cu excepţia situaţiei
prevăzute la art. 190 alin. (2).
(21)În cazuri justificate, în funcţie de specificul activităţii contribuabilului şi de capacitatea financiară de plată a acestuia
pe parcursul unui an, la cererea debitorului, organul fiscal central poate aproba plata diferenţiată a ratelor de eşalonare.
(la data 03-Sep-2017 Art. 192, alin. (2) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 completat de Art. I, punctul 54. din
Ordonanta 30/2017 )
nr. 30/2017, se aplică şi eşalonărilor în curs la data intrării în vigoare a ordonanţei. În acest caz, debitorul poate solicita
oricând modificarea graficului de eşalonare.
(la data 03-Sep-2017 Art. 192, alin. (2^1) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Art.
II, alin. (6) din Ordonanta 30/2017 )
(3)Cererea se soluţionează prin decizie de respingere în oricare dintre următoarele situaţii:
a)în cazul cererilor depuse pentru obligaţiile prevăzute la art. 184 alin. (6) şi (7);
b)nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare prevăzute la art. 186 alin. (1) şi (2);
c)debitorul nu depune documentele justificative necesare soluţionării cererii;
d)cererea şi documentele aferente nu prezintă nicio modificare faţă de condiţiile de acordare a eşalonării la plată dintr-o
cerere anterioară care a fost respinsă;
e)în cazul stingerii în totalitate, până la data emiterii deciziei de eşalonare la plată, a obligaţiilor fiscale care au făcut
obiectul cererii de eşalonare la plată.
(4)După eliberarea certificatului de atestare fiscală şi, după caz, punerea de acord a sumelor potrivit art. 191 alin. (5),
organul fiscal competent verifică încadrarea cererii în prevederile prezentului capitol şi comunică debitorului decizia de
respingere sau acordul de principiu privind eşalonarea la plată, după caz.
(5)Prin excepţie de la prevederile alin. (4), în cazul debitorilor care nu deţin bunuri în proprietate, nu se emite acord de
principiu privind eşalonarea la plată.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege nu aduce modificări subtanţiale faţă de art. 8 din reglementarea
anterioară, cu excepţia obişnuitei substituiri a termenilor de „contribuabil” şi „debitor”.
2.
Graficul de eşalonare. În caz de admitere a cererii de eşalonare, cuantumul şi termenele de plată ale ratelor vor fi
explicitate într-un grafic de rambursare care face parte integrantă din decizia de eşalonare. Cu excepţia deconturilor de
TVA cu opţiune de rambursare, în privinţa cărora se va aplica compensarea potrivit art. 190 alin. (2), termenele de plată
prevăzute prin acest grafic vor constitui noile scadenţe ale obligaţiilor în privinţa cărora s-a aprobat eşalonarea.
3.
Respingerea cererii. Ipoteze. Cererea de eşalonare urmează a fi respinsă, dacă obligaţiile pentru care a fost cerută
eşalonarea nu pot face obiectul acestei facilităţi sau condiţiile ce trebuie îndeplinite de debitor, pentru a beneficia de
această facilitate, nu sunt întrunite.... citeste mai departe (1-4)
Art. 193: Garanţii
(1)În termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării acordului de principiu, debitorul trebuie să constituie garanţii.
La cererea temeinic justificată a debitorului, organul fiscal competent poate aproba prelungirea acestui termen cu cel mult
30 de zile.
(2)Pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, precum şi cele care fac obiectul amânării la plată potrivit art. 208, de până
la 5.000 lei în cazul persoanelor fizice şi, respectiv, 20.000 lei în cazul persoanelor juridice, nu este necesară constituirea
de garanţii.
(3)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), următoarele categorii de debitori nu trebuie să constituie garanţii:
a)instituţiile publice, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi prin Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, după caz;
b)autorităţile/serviciile publice autonome înfiinţate prin lege organică;
c)unităţile şi instituţiile de drept public prevăzute la art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi
completările ulterioare;
c)unităţile şi instituţiile de drept public prevăzute la art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi unităţile şi instituţiile de drept public prevăzute la art. 26 alin. (1) din Legea nr.
45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice «Gheorghe Ionescu-Şişeşti» şi a
sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, cu modificările şi
(la data 03-Sep-2017 Art. 193, alin. (3), litera C. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. I, punctul 55. din
Ordonanta 30/2017 )
d)instituţiile de învăţământ superior de stat.
(4)Debitorii prevăzuţi la alin. (3), precum şi debitorii prevăzuţi la art. 186 alin. (4), care deţin în proprietate bunuri,
constituie garanţii astfel:
a)dacă valoarea bunurilor acoperă valorile prevăzute la alin. (13) sau (15), după caz, debitorii constituie garanţii la nivelul
acestor valori, cu respectarea prevederilor prezentului articol;
b)dacă valoarea bunurilor nu acoperă valorile prevăzute la alin. (13) sau (15), după caz, debitorii constituie garanţii la
valoarea bunurilor deţinute în proprietate, cu respectarea prevederilor prezentului articol.
(5)Prin acordul de principiu organul fiscal stabileşte perioada de eşalonare la plată, data până la care este valabilă
garanţia în cazul în care aceasta este constituită sub forma scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie, precum şi
cuantumul garanţiei, cu menţionarea sumelor eşalonate la plată, a dobânzilor datorate pe perioada de eşalonare la plată şi
a procentului prevăzut la alin. (13), corespunzător perioadei de eşalonare.
(6)Garanţiile pot consta în:
a)mijloace băneşti consemnate pe numele debitorului la dispoziţia organului fiscal la o unitate a Trezoreriei Statului;
b)scrisoare de garanţie/poliţă de asigurare de garanţie potrivit art. 211;
c)instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietate a debitorului;
d)încheierea unui contract de ipotecă sau gaj în favoarea organului fiscal competent pentru executarea obligaţiilor fiscale
ale debitorului pentru care există un acord de eşalonare la plată, având ca obiect bunuri proprietate a unei terţe persoane.
Aceste bunuri trebuie să fie libere de orice sarcini, cu excepţia cazului în care acestea sunt sechestrate exclusiv de către
organul fiscal competent, cu respectarea limitelor prevăzute la alin. (16).
(7)Pot forma obiect al garanţiilor constituite potrivit alin. (6) bunurile mobile care nu au durata normală de funcţionare
expirată potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi bunurile mobile care, deşi au durata normală de
funcţionare expirată, au fost supuse reevaluării potrivit regulilor contabile în vigoare.
(71)Nu pot face obiectul garanţiilor prevăzute la alin. (6) lit. c) şi d) bunurile perisabile.
Ordonanta 30/2017 )
(8)Bunul ce constituie obiect al garanţiei prevăzute la alin. (6) lit. d) nu poate să mai constituie obiect al unei garanţii
pentru eşalonarea la plată a obligaţiilor unui alt debitor.
(9)Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care valoarea bunurilor proprietatea debitorului deja sechestrate de
organul fiscal acoperă valoarea prevăzută la alin. (13) sau (15), după caz, cu condiţia prezentării unui raport de evaluare cu
valori actualizate ale bunurilor sechestrate la data depunerii cererii, în termenul prevăzut la alin. (1). Dispoziţiile alin. (11)
(10)În situaţia în care valoarea bunurilor deja sechestrate de organul fiscal nu acoperă valoarea prevăzută la alin. (13) sau
(15), după caz, debitorul constituie garanţie potrivit prevederilor alin. (1) pentru diferenţa de valoare neacoperită.
(11)Bunurile oferite drept garanţie potrivit alin. (6) lit. c) şi d) se evaluează de un expert evaluator independent, care
întocmeşte un raport de evaluare. În cazul bunurilor imobile a căror valoare stabilită în raportul de evaluare este mai
mare decât valoarea orientativă stabilită prin expertizele utilizate de camera notarilor publici, valoarea bunurilor se
determină la nivelul valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici. În cazul bunurilor
mobile a căror valoare stabilită în raportul de evaluare este vădit disproporţionată faţă de valoarea de piaţă a acestora,
organul fiscal competent poate efectua o nouă evaluare, potrivit prevederilor art. 63. În acest caz, termenul de soluţionare
a cererii se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data depunerii raportului de evaluare şi data efectuării noii evaluări.
(12)Pentru bunurile oferite drept garanţie potrivit alin. (6) lit. c) şi d), debitorul depune la organul fiscal competent, în
termenul prevăzut la alin. (1), raportul de evaluare şi alte documente stabilite prin ordin emis în condiţiile art. 209.
(13)Garanţiile constituite sub formele prevăzute la alin. (6) trebuie să acopere sumele eşalonate la plată, dobânzile
datorate pe perioada eşalonării la plată, plus un procent de până la 16% din sumele eşalonate la plată, în funcţie de
perioada de eşalonare la plată, astfel:
a)pentru eşalonări de la 13 la 24 de luni, procentul este de 4%;
b)pentru eşalonări de la 25 la 36 de luni, procentul este de 8%;
c)pentru eşalonări de la 37 la 48 de luni, procentul este de 12%;
d)pentru eşalonări de peste 49 de luni, procentul este de 16%.
(14)Prin excepţie de la prevederile alin. (13), garanţiile constituite sub formele prevăzute la alin. (6) lit. a) şi b) trebuie să
acopere sumele eşalonate la plată, precum şi dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată.
(15)În scopul constituirii garanţiei sub forma prevăzută la alin. (6) lit. c), dacă bunurile sunt ipotecate/gajate în favoarea
altor creditori, valoarea acestor bunuri trebuie să acopere valoarea pentru care s-a constituit ipoteca/gajul, precum şi
sumele eşalonate la plată, dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată, plus un procent de până la 16% din sumele
eşalonate la plată, în funcţie de perioada de eşalonare la plată.
(16)În scopul constituirii garanţiei sub forma prevăzută la alin. (6) lit. d), valoarea acestor bunuri trebuie să acopere
obligaţiile fiscale ale garantului pentru care organul fiscal competent a instituit sechestrul, precum şi sumele eşalonate la
plată ale debitorului, dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată, plus un procent de până la 16% din sumele
eşalonate la plată, în funcţie de perioada de eşalonare la plată.
(17)Perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie trebuie să fie cu cel puţin 3 luni mai
mare decât scadenţa ultimei rate din eşalonarea la plată.
(18)Pe parcursul derulării eşalonării la plată, garanţia se poate înlocui sau redimensiona în funcţie de valoarea ratelor
rămase de achitat, la cererea debitorului. În acest caz, procentajul suplimentar al garanţiei care se ia în calcul la stabilirea
valorii garanţiei este cel în vigoare la data înlocuirii sau redimensionării garanţiei, corespunzător perioadei de timp
rămase din eşalonarea la plată acordată.
(19)Organul fiscal competent eliberează garanţiile după comunicarea deciziei de finalizare a eşalonării la plată, prevăzută
la art. 194 alin. (3), cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 202 alin. (3).
(20)În cazul în care contribuabilul solicită înlocuirea sau redimensionarea garanţiei potrivit alin. (18), iar sumele rămase
din eşalonarea la plată sunt mai mici decât limitele prevăzute la alin. (2), prin excepţie de la prevederile alin. (19), organul
fiscal eliberează garanţiile.
(21)În cazul în care, pe parcursul derulării eşalonării la plată, garanţia constituită potrivit alin. (15) se execută de către un
alt creditor, iar sumele distribuite din valorificare, în favoarea organului fiscal competent, nu acoperă valoarea garanţiilor
prevăzute la alin. (13), debitorul are obligaţia reîntregirii acesteia, pentru obligaţiile fiscale rămase nestinse din
eşalonarea la plată.
(22)În cazul în care, pe parcursul derulării eşalonării la plată, bunul care face obiectul garanţiei constituite potrivit alin.
(6) lit. d) şi alin. (16) se execută de către organul fiscal pentru obligaţiile de plată ale garantului, debitorul are obligaţia
constituirii de garanţii pentru obligaţiile fiscale rămase nestinse din eşalonarea la plată. În acest caz, până la constituirea
garanţiei, sumele rămase după efectuarea distribuirii sunt indisponibilizate în favoarea organului fiscal, urmând a stinge
obligaţiile rămase din eşalonarea la plată dacă garanţia nu este constituită în termenul prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. m).
(23)La cererea debitorului, organul fiscal competent poate executa garanţia constituită sub formele prevăzute la alin. (6)
lit. a) şi c) sau poate aproba valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor în condiţiile art. 248, în situaţia în care se
stinge întreaga sumă eşalonată la plată.
(24)În cazul în care pe parcursul eşalonării la plată bunurile care fac obiectul garanţiei constituite potrivit alin. (6) lit. c) şi
d), precum şi alin. (15) şi (16) s-au degradat ori dreptul de proprietate a acestor bunuri s-a modificat prin hotărâri
judecătoreşti care constituie titluri executorii, la solicitarea organului fiscal central, debitorul are obligaţia reconstituirii
garanţiilor pentru obligaţiile fiscale rămase nestinse din eşalonarea la plată dacă celelalte garanţii nu sunt îndestulătoare.
Ordonanta 30/2017 )
1.
Modificările din noua reglementare. Prezentul articol preia integral prevederile din art. 9 din O.U.G. nr. 29/2011, cu o
singură modificare substanţială, ce se regăseşte în alin. (4).
Sub un prim aspect, conform reglementării anterioare, numai instituţiile şi unităţile de drept public din domeniul
cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice erau totuşi obligate să constituie garanţii dacă deţin în proprietate bunuri a
căror valoare acoperă suma până la concurenţa căreia acestea trebuie constituite, în conformitate cu prevederile
prezentului text. În actuala redactare, toate persoanele enumerate la alin. (3) sunt obligate să constituie garanţii dacă
deţin bunuri în proprietate.
Sub un al doilea aspect, acestor categorii de persoane li se adaugă şi debitorii care deţin bunuri insuficiente pentru a
acoperi suma în privinţa căreia au solicitat eşalonarea. În consecinţă, prevederile art. 186 alin. (4) rămân lipsite de efect,
în sensul că şi aceste persoane vor constitui garanţii, urmând ca şi penalităţile de întârziere să fie luate în considerare,
chiar dacă sunt amânate la plată potrivit art. 208.... citeste mai departe (1-15)
Art. 194: Condiţii de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată
(1)Eşalonarea la plată acordată pentru obligaţiile fiscale îşi menţine valabilitatea în următoarele condiţii:
a)să se declare şi să se achite, potrivit legii, obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal cu termene de plată începând
cu data comunicării deciziei de eşalonare la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată
potrivit art. 195. Eşalonarea la plată îşi menţine valabilitatea şi dacă aceste obligaţii sunt declarate şi/sau achitate până la
data de 25 a lunii următoare scadenţei prevăzute de lege inclusiv sau până la finalizarea eşalonării la plată în situaţia în
care acest termen se împlineşte după data stingerii în totalitate a obligaţiilor fiscale eşalonate la plată;
b)să se achite, potrivit legii, obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal competent prin decizie, cu termene de plată
începând cu data comunicării deciziei de eşalonare la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la
plată potrivit art. 195. Eşalonarea la plată îşi menţine valabilitatea şi dacă aceste obligaţii sunt achitate în cel mult 30 de
zile de la termenul de plată prevăzut de lege sau până la finalizarea perioadei de eşalonare la plată în situaţia în care
termenul de 30 de zile se împlineşte după această dată;
c)să se achite diferenţele de obligaţii fiscale rezultate din declaraţii rectificative în termen de cel mult 30 de zile de la data
depunerii declaraţiei, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit art. 195;
d)să se respecte cuantumul şi termenele de plată din graficul de eşalonare. Eşalonarea la plată îşi menţine valabilitatea şi
dacă rata de eşalonare este achitată până la următorul termen de plată din graficul de eşalonare;
e)să se achite obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal, nestinse la data comunicării deciziei de eşalonare la plată şi
care nu fac obiectul eşalonării la plată, în termen de cel mult 90 de zile de la data comunicării acestei decizii;
e)să se achite obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal, nestinse la data comunicării deciziei de eşalonare la plată
şi care nu fac obiectul eşalonării la plată, în termen de cel mult 180 de zile de la data comunicării acestei decizii sau până la
finalizarea eşalonării la plată;
(la data 03-Sep-2017 Art. 194, alin. (1), litera E. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. I, punctul 58. din
Ordonanta 30/2017 )
*) Prevederile art. 194 alin. (1) lit. e), cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin art. I din
O.G. nr. 30/2017, se aplică şi pentru obligaţiile fiscale care nu fac obiectul eşalonării la plată şi sunt nestinse la data
intrării în vigoare a ordonanţei.
(la data 03-Sep-2017 Art. 194, alin. (1), litera E. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din
Art. II, alin. (7) din Ordonanta 30/2017 )
f)să se achite creanţele stabilite de alte organe decât organele fiscale şi transmise spre recuperare organelor fiscale,
precum şi amenzile de orice fel, pentru care au fost comunicate somaţii după data comunicării deciziei de eşalonare la
plată, în cel mult 180 de zile de la comunicarea somaţiei sau până la finalizarea eşalonării la plată în situaţia în care
termenul de 180 de zile se împlineşte după data stingerii în totalitate a obligaţiilor fiscale eşalonate la plată, cu excepţia
situaţiei în care contribuabilul a solicitat eşalonarea potrivit art. 195;
g)să achite obligaţiile fiscale rămase nestinse după soluţionarea deconturilor potrivit art. 190 alin. (5), în cel mult 30 de
zile de la data comunicării înştiinţării de plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată potrivit
art. 195;
h)să se achite, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării înştiinţării de plată, obligaţiile fiscale stabilite în acte
administrative fiscale ce au fost suspendate în condiţiile art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, şi pentru care suspendarea executării actului administrativ fiscal a încetat după data comunicării
deciziei de eşalonare la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată a acestor sume;
i)să se achite, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării înştiinţării de plată, obligaţiile fiscale stabilite de alte
autorităţi a căror administrare a fost transferată organului fiscal după emiterea unei decizii de eşalonare la plată, cu
excepţia situaţiei în care debitorul a solicitat eşalonarea la plată a acestor sume;
j)să achite sumele pentru care s-a stabilit răspunderea potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa şi/sau
răspunderea solidară potrivit prevederilor art. 25 şi 26, în cel mult 30 de zile de la data stabilirii răspunderii;
k)să nu intre sub incidenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 186 alin. (1) lit. c) şi d);
l)să se reîntregească garanţia în condiţiile prevăzute la art. 193 alin. (21), în cel mult 15 zile de la data distribuirii sumelor
rezultate din valorificarea bunurilor de către alţi creditori;
m)să constituie garanţia în condiţiile prevăzute la art. 193 alin. (22), în cel mult 15 zile de la data comunicării de către
organul fiscal a înştiinţării cu privire la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunurilor.
m1)să constituie garanţia în condiţiile prevăzute la art. 193 alin. (24), în cel mult 15 zile de la data comunicării solicitării
organului fiscal central;
(la data 03-Sep-2017 Art. 194, alin. (1), litera M. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 completat de Art. I, punctul 59.
din Ordonanta 30/2017 )
n)să se achite, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării înştiinţării de plată, obligaţiile fiscale datorate de
debitorii care fuzionează, potrivit legii, şi care nu beneficiază de eşalonarea la plată, cu excepţia situaţiei în care debitorul
a solicitat eşalonarea potrivit art. 195.
(la data 01-Jan-2016 Art. 194, alin. (1), litera M. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 completat de Art. II, punctul 6. din
(2)În situaţia în care termenele prevăzute la alin. (1) se împlinesc după data finalizării eşalonării la plată, obligaţiile fiscale
trebuie stinse până la data finalizării eşalonării la plată.
(3)În situaţia în care sumele eşalonate la plată au fost stinse în totalitate şi au fost respectate condiţiile prevăzute la alin.
(1), organul fiscal competent comunică debitorului decizia de finalizare a eşalonării la plată.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege reia integral prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 29/2011, fără a aduce
vreo modificare notabilă.
2.
Obligaţiile ce trebuie îndeplinite pentru menţinerea valabilităţii eşalonării. Pentru a se menţine valabilitatea eşalonării la
plată, trebuie întrunite cumulativ o serie de condiţii, enumerate la alin. (1).
O primă categorie de condiţii se referă la achitarea unor obligaţii fiscale. În acest sens, trebuie achitate:
– obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare
la plată;
– obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal competent prin decizie, cu termene de plată începând cu data comunicării
deciziei de eşalonare la plată;
– diferenţele de obligaţii fiscale rezultate din depunerea declaraţiilor rectificative;... citeste mai departe (1-4)
Art. 195: Modificarea deciziei de eşalonare la plată în perioada de valabilitate a eşalonării
(1)Pe perioada de valabilitate a eşalonării, decizia de eşalonare la plată poate fi modificată la cererea debitorului prin
includerea în eşalonare a următoarelor obligaţii fiscale cuprinse în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal
competent:
a)cele prevăzute la art. 184 alin. (6) lit. d);
b)obligaţiile fiscale stabilite de alte autorităţi a căror administrare a fost transferată organului fiscal după emiterea unei
decizii de eşalonare la plată;
c)obligaţiile fiscale principale stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizie de impunere, precum şi obligaţiile
fiscale accesorii aferente acestora, cu termene de plată după data comunicării deciziei de eşalonare la plată;
d)obligaţiile fiscale administrate de organul fiscal cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare
la plată;
e)diferenţele de obligaţii fiscale rezultate din declaraţii rectificative;
f)creanţele stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organului fiscal, în situaţia în care transmiterea
creanţelor se efectuează pe perioada derulării eşalonării la plată;
f)creanţele stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organului fiscal, precum şi amenzile de orice fel, în
situaţia în care transmiterea creanţelor se efectuează pe perioada derulării eşalonării la plată;
(la data 03-Sep-2017 Art. 195, alin. (1), litera F. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. I, punctul 60. din
Ordonanta 30/2017 )
g)obligaţiile fiscale rămase nestinse după soluţionarea deconturilor potrivit art. 190 alin. (5).
(2)Contribuabilul poate depune cel mult două cereri de modificare a deciziei de eşalonare la plată într-un an de eşalonare
sau, după caz, fracţie de an de eşalonare, calculat începând cu data comunicării deciziei de eşalonare. Aceste prevederi nu
sunt aplicabile obligaţiilor fiscale prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (11).
(3)Cererea se depune până la împlinirea termenului prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. a), b), c), f), g), h) sau i), după caz, şi
se soluţionează de organul fiscal competent prin decizie de modificare a deciziei de eşalonare la plată sau decizie de
respingere, după caz.
(4)Pentru obligaţiile fiscale prevăzute la alin. (1), includerea în eşalonare se efectuează cu menţinerea perioadei de
eşalonare deja aprobate.
(5)Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (4), pentru obligaţiile fiscale prevăzute la alin. (1), precum şi pentru sumele rămase
de plată din eşalonarea la plată în derulare, la cererea debitorului, se poate aproba şi o altă perioadă de eşalonare, dar
care nu poate depăşi perioada prevăzută la art. 184 sau 206, după caz. Dispoziţiile art. 184 alin. (8) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(6)Cuantumul şi termenele de plată ale noilor rate de eşalonare se stabilesc prin grafice de eşalonare care fac parte
integrantă din decizia de modificare a deciziei de eşalonare la plată.
(7)Odată cu depunerea cererii, debitorul trebuie să constituie şi garanţiile prevăzute de prezentul capitol, corespunzător
condiţiilor în care urmează să se modifice decizia de eşalonare la plată.
(7)După depunerea cererii, în termen de 10 zile de la emiterea acordului de principiu de către organul fiscal central,
debitorul trebuie să constituie şi garanţiile prevăzute de prezentul capitol, corespunzător condiţiilor în care urmează să se
modifice decizia de eşalonare la plată.
Ordonanta 30/2017 )
nr. 30/2017, se aplică şi pentru cererile de modificare în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a ordonanţei.
(8)Debitorul nu trebuie să constituie garanţii în situaţia în care valoarea garanţiilor deja constituite acoperă obligaţiile
fiscale rămase din eşalonarea la plată, precum şi obligaţiile fiscale pentru care se solicită modificarea deciziei de eşalonare
la plată. În situaţia garanţiilor deja constituite potrivit art. 193 alin. (6) lit. d), se încheie un act adiţional la contractul de
ipotecă/gaj.
(81)În situaţia debitorilor care deţin bunuri în proprietate, insuficiente pentru a constitui garanţiile în cuantumul
prevăzut la prezentul capitol, organul fiscal central poate aproba cererea de modificare a deciziei de eşalonare la plată
dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute la art. 186 alin. (1). În acest caz, penalităţile de întârziere nu se amână la
plată, ci se includ în eşalonare, iar decizia de amânare la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare
se anulează.
Ordonanta 30/2017 )
(9)Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător şi penalităţilor de întârziere aferente sumelor prevăzute la alin. (1).
(10)În situaţia în care cererea de modificare a deciziei de eşalonare la plată se respinge, debitorul are obligaţia să
plătească sumele prevăzute la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei de respingere.
(11)În situaţia în care pe perioada de valabilitate a înlesnirii debitorul obţine o suspendare a executării actului
administrativ fiscal în care sunt individualizate creanţe fiscale ce fac obiectul eşalonării la plată, decizia de eşalonare la
plată se modifică, la cererea debitorului.
(111)În situaţia în care pe perioada de valabilitate a eşalonării se desfiinţează sau se anulează, în tot sau în parte, actul
administrativ fiscal în care sunt individualizate creanţe fiscale ce fac obiectul eşalonării la plată, decizia de eşalonare la
plată se modifică în mod corespunzător, la cererea debitorului.
Ordonanta 30/2017 )
(12)Prevederile prezentului articol sunt aplicabile în mod corespunzător şi pentru obligaţiile fiscale ale unui debitor care
nu beneficiază de eşalonare la plată şi fuzionează, potrivit legii, cu un alt debitor care beneficiază de eşalonarea la plată.
(la data 01-Jan-2016 Art. 195, alin. (11) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 completat de Art. II, punctul 7. din
1.
Modificările din noua reglementare. Textul reia integral prevederile art. 101 din O.U.G. nr. 29/2011, fără a aduce
modificări de substanţă. Singurele modificări identificate se referă la aspecte terminologice, incluzând, spre exemplu,
înlocuirea termenului „contribuabil” cu cel de „debitor”.
2.
Categorii de creanţe în privinţa cărora se poate solicita includerea în eşalonarea deja aprobată. La cererea
contribuabilului, o serie de creanţe pot fi introduse în eşalonarea deja acordată.
Aceste creanţe sunt, potrivit enumerării din primul alineat al textului:
– creanţele stabilite prin acte administrative fiscale ale căror efecte erau suspendate conform prevederilor art. 14 sau 15
din Legea nr. 554/2004, la data emiterii certificatului de atestare fiscală, dar pentru care suspendarea a încetat;
eşalonarea se poate cere şi pentru accesoriile acestor creanţe;... citeste mai departe (1-9)
Art. 196: Renunţarea la eşalonarea la plată
(1)Debitorul poate renunţa la eşalonarea la plată pe perioada de valabilitate a acesteia, prin depunerea unei cereri de
renunţare la eşalonare.
(2)În cazul renunţării la eşalonare, debitorul trebuie să achite obligaţiile fiscale rămase din eşalonare până la data la care
intervine pierderea valabilităţii eşalonării la plată. Prevederile art. 194 alin. (3) şi art. 208 alin. (3) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(3)În cazul nerespectării obligaţiei prevăzute la alin. (2), sunt aplicabile prevederile referitoare la pierderea valabilităţii
eşalonării la plată.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul preia prevederile art. 102 din O.U.G. nr. 29/2011, fără a aduce modificări
substanţiale.
2.
Posibilitatea debitorului de a renunţa la eşalonare. Pe perioada de valabilitate a eşalonării, debitorul poate renunţa la
beneficiul eşalonării acordate. Această posibilitate trebuie corelată cu prevederile O.U.G. nr. 44/2015628, în concret cele
ale art. 11 alin. (3) din acest act normativ. Conform acestor dispoziţii legale, beneficiarilor eşalonării la plată la data de 30
septembrie 2015li se pot acorda facilităţile fiscale prevăzute de ordonanţă, constând în anularea unei cote de 54,2% din
dobânda eşalonată la plată şi nestinsă la această dată, chiar fără a se încadra în prevederile art. 2-4 din acest act normativ,
dacă eşalonarea se finalizează până la 31 martie 2016.... citeste mai departe (1-4)
Art. 197: Dobânzi şi penalităţi de întârziere
(1)Pe perioada pentru care au fost acordate eşalonări la plată, pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, cu excepţia celor
prevăzute la art. 173 alin. (2), se datorează şi se calculează dobânzi, la nivelul stabilit potrivit art. 174 alin. (5). Prin
excepţie de la prevederile art. 174 alin. (5), nivelul dobânzii este de 0,015% pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia în
care debitorul constituie întreaga garanţie sub forma scrisorii de garanţie şi/sau poliţei de asigurare de garanţie şi/sau
consemnării de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului.
(2)Dobânzile se datorează şi se calculează pentru fiecare rată din graficul de eşalonare la plată începând cu data emiterii
deciziei de eşalonare la plată şi până la termenul de plată din grafic sau până la data achitării ratei potrivit art. 194 alin. (1)
lit. d), după caz.
(21)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul debitorilor care nu deţin bunuri în proprietate, dobânzile se
datorează, se calculează şi se comunică pentru obligaţiile fiscale principale eşalonate la plată, după finalizarea eşalonării
la plată sau, după caz, la data pierderii valabilităţii eşalonării la plată.
(3)Dobânzile datorate şi calculate în cazul achitării cu întârziere a ratei potrivit art. 194 alin. (1) lit. d) se comunică prin
decizie referitoare la obligaţiile de plată accesorii şi se achită potrivit prevederilor art. 156 alin. (1).
(4)Penalitatea de întârziere prevăzută la art. 176 se calculează până la data emiterii deciziei de eşalonare la plată.
(5)Pentru creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organului fiscal, potrivit legii, şi pentru
care legislaţia specifică prevede un alt regim privind calculul dobânzilor, sunt aplicabile prevederile legislaţiei specifice.
Art. 123: Dobânzi în cazul înlesnirilor la plată

Pe perioada pentru care au fost acordate înlesniri la plata obligaţiilor fiscale restante se datorează dobânzi pentru
obligaţiile fiscale ce fac obiectul înlesnirii la plată, cu excepţia celor prevăzute la art. 119 alin. (2).
1.
Modificările din noua reglementare. Textul reia în mare măsură prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 29/2011, putând fi
identificate două modificări de substanţă, cărora li se adaugă cea referitoare la înlocuirea termenului de „contribuabil” cu
cel de „debitor”, aspect întâlnit deja şi în privinţa articolelor anterioare.
Prima modificare remarcată vizează reducerea cuantumului dobânzii prevăzute în teza finală a primului alineat, de la
0,02%, nivel stipulat în reglementarea anterioară, la 0,015%.
Cea de-a doua modificare priveşte introducerea prevederilor de la alin. (5), care nu îşi găsesc corespondent în
reglementarea anterioară. Textul prevede regula potrivit căreia creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise
spre recuperare organului fiscal vor atrage acumularea unor accesorii potrivit dispoziţiilor legislaţiei speciale. Această
precizare este binevenită, în contextul în care, şi sub imperiul reglementării anterioare, o serie de creanţe bugetare erau
vizate, ca şi în prezent, de prevederile referitoare la eşalonarea la plată şi puteau face obiectul acestei facilităţi.
Reglementarea nou-introdusă este un răspuns dat necesităţii identificate în practică cu privire la clarificarea regimului
accesoriilor creanţelor bugetare şi vine să invalideze orice speculaţie cu privire la aplicarea dobânzilor şi penalităţilor
prevăzute de Codul de procedură fiscală, în privinţa acestor venituri ale bugetului public.... citeste mai departe (1-5)
Art. 198: Penalitate
(1)Pentru rata de eşalonare la plată achitată cu întârziere până la următorul termen de plată din graficul de eşalonare,
potrivit art. 194 alin. (1) lit. d), precum şi pentru diferenţele de obligaţii fiscale marcate şi rămase nestinse după
soluţionarea deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, potrivit art. 190 alin. (5), se percepe o
penalitate, care i se comunică debitorului prin decizie referitoare la obligaţiile de plată accesorii şi se achită potrivit
prevederilor art. 156 alin. (1).
(2)Nivelul penalităţii este de 5% din:
a)suma rămasă nestinsă din rata de eşalonare, reprezentând obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţii fiscale accesorii
eşalonate la plată, inclusiv dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată, după caz;
b)diferenţele de obligaţii fiscale marcate şi rămase nestinse după soluţionarea deconturilor cu sumă negativă de TVA cu
opţiune de rambursare.
(3)Penalitatea se face venit la bugetul de stat.
1.
Modificările din noua reglementare. Singura schimbare notabilă ce poate fi identificată prin compararea actualului text de
lege, ce priveşte penalitatea de întârziere aplicabilă în materia eşalonării la plată, cu prevederile art. 12 din O.U.G. nr.
29/2011, se referă la cuantumul acesteia. Penalitatea a fost redusă de la 10%, procent prevăzut în reglementarea
anterioară, la 5% în prezent.
2.
Penalitatea de întârziere în cazul achitării ratei până la scadenţa următoarei rate din graficul de eşalonare. În ipoteza pe
care am analizat-o şi în comentariul aferent articolului precedent, cea a plăţii efectuate conform art. 194 alin. (1) lit. d)
NCPF, în afară de dobânda reglementată de art. 197, debitorul va plăti şi o penalitate de întârziere, aplicată prin raportare
la rata rămasă neachitată. Este important să subliniem că, prin derogare de la regula generală, potrivit cu care accesoriile
nu se aplică asupra altor accesorii, în acest caz penalitatea de întârziere se calculează asupra întregii rate, inclusiv asupra
dobânzilor cuprinse în aceasta şi stabilite la momentul iniţial al acordării eşalonării.... citeste mai departe (1-5)
Art. 199: Pierderea valabilităţii eşalonării la plată şi consecinţele pierderii acesteia
(1)Eşalonarea la plată îşi pierde valabilitatea la data la care nu sunt respectate dispoziţiile art. 194 alin. (1). Organul fiscal
competent emite o decizie de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată, care se comunică debitorului.
(2)Pierderea valabilităţii eşalonării la plată atrage începerea sau continuarea, după caz, a executării silite pentru întreaga
sumă nestinsă.
(3)În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată, pentru sumele rămase de plată din eşalonarea la plată acordată de
organul fiscal central, reprezentând obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţii fiscale accesorii eşalonate la plată, se
datorează o penalitate de 5%. Prevederile art. 198 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
(4)Prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile pentru obligaţiile fiscale principale eşalonate la plată şi pentru care se datorează
penalitate de nedeclarare potrivit art. 181. În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată, pentru aceste obligaţii fiscale
se datorează penalitatea de nedeclarare prevăzută de art. 181 alin. (1).
Ordonanta 30/2017 )
1.
Modificările din noua reglementare. Textul art. 13 din O.U.G. nr. 29/2011 a fost separat, urmând ca alin.(1), (2) şi (4) din
reglementarea anterioară să se regăsească, într-o formă uşor modificată, în prezentul articol, prevederile de la alin. (5) şi
(6) să fie cuprinse în art. 200, iar alineatului (3) să i corespundă, în actualul Cod, un articol distinct, şi anume art. 201.
Distinct de această observaţie generală, revenind asupra prezentului text, vom observa că au fost operate două modificări
logice, constând în înlocuirea termenului de „contribuabil” cu cel de „debitor”, şi corelarea alin. (3) cu dispoziţiile art. 198
alin. (2), prin care cuantumul penalităţii a fost redus de la 10% la 5%.
Totodată, în cel de-al treilea alineat a fost introdusă importanta precizare că numai în cazul eşalonării acordate de organul
fiscal central se va aplica penalitatea de 5% calculată asupra sumelor rămase de plată.... citeste mai departe (1-3)
Art. 200: Menţinerea eşalonării la plată
(1)Debitorul poate solicita organului fiscal competent menţinerea unei eşalonări a cărei valabilitate a fost pierdută din
cauza nerespectării condiţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a)-j) şi l), o singură dată pe perioada de valabilitate a
eşalonării, dacă depune o cerere în acest scop înainte de executarea garanţiei de către organul fiscal competent sau înainte
de stingerea obligaţiilor fiscale, după caz. Cererea se soluţionează prin emiterea unei decizii de menţinere a valabilităţii
eşalonării, cu păstrarea perioadei de eşalonare aprobate iniţial.
(1)Debitorul poate solicita organului fiscal competent menţinerea unei eşalonări a cărei valabilitate a fost pierdută din
cauza nerespectării condiţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a)-j) şi l), o singură dată într-un an de eşalonare, dacă
depune o cerere în acest scop înainte de executarea garanţiei de către organul fiscal competent sau înainte de stingerea
obligaţiilor fiscale, după caz. Cererea se soluţionează prin emiterea unei decizii de menţinere a valabilităţii eşalonării, cu
păstrarea perioadei de eşalonare aprobate iniţial.
Ordonanta 30/2017 )
*) Dacă la data intrării în vigoare a ordonanţei debitorul a beneficiat de menţinerea unei eşalonări la plată, în cursul
anului de eşalonare, mai poate beneficia de o nouă menţinere a eşalonării la plată potrivit art. 200 alin. (1), cu
modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin art. I din O.G. nr. 30/2017, doar din anul
următor de eşalonare sau fracţiune de an de eşalonare.
(2)Pentru menţinerea valabilităţii eşalonării, debitorul are obligaţia să achite obligaţiile fiscale exigibile la data
comunicării deciziei de menţinere a valabilităţii eşalonării, cu excepţia celor care au făcut obiectul eşalonării a cărei
valabilitate a fost pierdută, în termen de 90 de zile de la data comunicării deciziei. Prevederile art. 194 sunt aplicabile în
mod corespunzător.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege preia prevederile alin. (5) şi (6) din art. 13 din reglementarea
anterioară, cu o singură modificare notabilă, care se regăseşte în partea finală a primei teze din alin. (1). Modificarea
constă în precizarea că debitorul trebuie să depună o cerere pentru a menţine valabilitatea eşalonării la plată nu doar
până la executarea garanţiei de către organul fiscal – moment care s-ar putea situa la un interval de timp considerabil, în
practică –, dar şi înainte de stingerea obligaţiilor fiscale.
2.
Cererea de menţinere a valabilităţii eşalonării la plată. Pentru ipoteza în care eşalonarea a fost retrasă pentru
nerespectarea condiţiilor de la art. 194 alin. (1) lit. a)-j) şi l), care corespund întrutotul celor de la art. 10 alin. (1) lit. a)-h)
şi j) din reglementarea anterioară, debitorul are posibilitatea de a cere, o singură dată, menţinerea ei.... citeste mai
departe (1-3)
Art. 201: Dobânzi şi majorări de întârziere în cazul pierderii valabilităţii eşalonării la platăArt. 201: Dobânzi în cazul
pierderii valabilităţii eşalonării la plată (la data 03-Sep-2017 Art. 201 din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de
Art. I, punctul 66. din Ordonanta 30/2017 )
În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată acordate de organul fiscal, pentru obligaţiile fiscale principale rămase de
plată din eşalonarea la plată acordată, se datorează de la data emiterii deciziei de eşalonare la plată dobânzi potrivit art.
174.
1.
Modificările din noua reglementare.Textul reia, cu mici modificări nesemnificative (corelarea cu prevederile referitoare la
dobânzi din noul Cod şi adăugarea sintagmei „la plată”), prevederile din art. 13 alin. (3) al O.U.G. nr. 29/2011.
2.
Dobânzile datorate. Conform acestor dispoziţii, după retragerea eşalonării, pentru obligaţiile fiscale principale rămase de
plată ce au făcut obiectul eşalonării se vor datora dobânzi în continuare.
Reglementarea este criticabilă din două perspective, ambele ţinând de necorelarea acestui text cu alte prevederi legale.
Sub un prim aspect, nicidecum nu putem admite că acele creanţe bugetare, asimilate creanţelor fiscale strict din punct de
vedere al posibilităţii acordării eşalonării, ar atrage calcularea de dobânzi, conform prevederilor Codului de procedură
fiscală. De altfel, chiar legiuitorul a introdus, cu titlu de noutate, prin prevederile art. 197 alin. (5), clarificarea în sensul că
accesoriile creanţelor bugetare se calculează potrivit reglementărilor din materia respectivă. Această inconsecvenţă nu
este altceva decât un efect al preluării necritice şi necorelate a dispoziţiilor din vechea reglementare, fără a se avea în
vedere nici măcar propriile modificări, efectuate asupra textelor anterioare.... citeste mai departe (1-2)
Art. 202: Executarea garanţiilor
(1)În cazul pierderii valabilităţii eşalonării la plată, organul fiscal competent execută garanţiile în contul obligaţiilor
fiscale rămase nestinse.
(2)Dacă până la pierderea valabilităţii eşalonării la plată nu au fost soluţionate deconturile cu sumă negativă de TVA cu
opţiune de rambursare, garanţiile se execută şi în contul obligaţiilor marcate în vederea stingerii prin compensare cu
sume de rambursat, în limita sumei solicitate la rambursare.
(3)În situaţia în care deconturile cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare nu sunt soluţionate până la
finalizarea eşalonării la plată, organul fiscal competent execută garanţiile constituite sub formele prevăzute la art. 193
alin. (6) lit. a) şi b) în contul obligaţiilor marcate, până la emiterea deciziei de finalizare a eşalonării. În acest caz data
stingerii obligaţiilor marcate este termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu
opţiune de rambursare. În cazul garanţiilor constituite sub formă de bunuri potrivit art. 193 alin. (6) lit. c) şi d), acestea se
eliberează după soluţionarea deconturilor. Garanţiile constituite sub formele prevăzute la art. 193 alin. (6) lit. c) şi d) se
execută în situaţia în care după soluţionarea deconturilor au rămas nestinse obligaţii fiscale.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege reia integral prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 29/2011, fără a aduce
vreo schimbare în privinţa acestora.
2.
Executarea asupra garanţiilor. Regula instituită prin primul alineat este aceea că, odată pierdută valabilitatea eşalonării la
plată, organul fiscal competent va trece la executarea garanţiilor constituite de debitor.
3.
Situaţia deconturilor de TVA nesoluţionate. Sub aspectul întinderii creanţelor pentru recuperarea cărora se va demara
executarea garanţiilor, prevederile legale precizează că se va începe această procedură şi pentru sumele marcate cu ocazia
depunerii deconturilor de TVA cu sume negative şi opţiune de rambursare, dacă acestea încă nu au fost soluţionate.
Aşadar, conform regulilor mai sus prezentate, pentru compensarea între sumele solicitate la rambursare prin decont şi
ratele din graficul de eşalonare, în cazul deconturilor depuse în cursul acesteia din urmă, exigibilitatea creanţei
debitorului va interveni la data depunerii decontului. Totuşi, şi obligaţiile astfel marcate spre a fi stinse în limita sumei
solicitate la rambursare vor fi incluse în cuantumul creanţei pentru care se execută garanţiile, întrucât, deşi „marcate”,
aceste obligaţii nu au fost încă stinse, de vreme ce decontul nu a fost soluţionat, iar compensaţia nu a fost constatată prin
act administrativ de către organul fiscal.... citeste mai departe (1-4)
Art. 203: Suspendarea executării silite
(1)Pentru sumele care fac obiectul eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale, precum şi pentru obligaţiile prevăzute la art. 194
alin. (1) lit. a)-c) şi e)-j) nu începe sau se suspendă, după caz, procedura de executare silită, de la data comunicării deciziei
de eşalonare la plată. În cazul obligaţiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. f) executarea silită se suspendă după
comunicarea somaţiei.
(2)Odată cu comunicarea deciziei de eşalonare la plată către debitor, organele fiscale competente comunică, în scris,
instituţiilor de credit la care debitorul are deschise conturile bancare şi/sau terţilor popriţi care deţin/datorează sume de
bani debitorului măsura de suspendare a executării silite prin poprire.
(3)În cazul prevăzut la alin. (2), suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect încetarea indisponibilizării
sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută, începând cu data şi ora comunicării către
instituţiile de credit a adresei de suspendare a executării silite prin poprire.
(4)Sumele existente în cont la data şi ora comunicării adresei de suspendare a executării silite rămân indisponibilizate,
debitorul putând dispune de acestea numai pentru efectuarea de plăţi în scopul:
a)achitării obligaţiilor administrate de organele fiscale competente de care depinde menţinerea valabilităţii eşalonării la
plată;
b)achitării drepturilor salariale.
(5)În cazul terţilor popriţi, suspendarea executării silite are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor datorate de
aceştia debitorului, atât a celor prezente, cât şi a celor viitoare, până la o nouă comunicare din partea organului fiscal
privind continuarea măsurilor de executare silită prin poprire.
(6)Măsurile de executare silită începute asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului se suspendă de
la data comunicării deciziei de eşalonare la plată.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul preia prevederile art. 15 din O.U.G. nr. 29/2011, cu deja cunoscuta substituire a
termenului „contribuabil” cu cel de „debitor”.
2.
Categorii de creanţe pentru care intervine suspendarea executării silite. Executarea silită nu începe sau se suspendă în
cazul obligaţiilor fiscale cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare, al creanţelor stabilite
prin decizii cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eşalonare şi al diferenţelor de obligaţii fiscale
derivând din depunerea declaraţiilor rectificative.
De asemenea, suspendarea operează în privinţa obligaţiilor fiscale nestinse la data comunicării deciziei de eşalonare,care
însă nu fac obiectul eşalonării
Totodată, suspendarea executării silite ca urmare a aprobării eşalonării la plată priveşte şi creanţele stabilite de alte
organe decât cele fiscale, dar transmise acestora din urmă spre executare, precum şi amenzile de orice fel, aplicate în
condiţiile legii. În privinţa acestora, măsura nu produce efecte decât dacă somaţia a fost comunicată după data
comunicării deciziei de eşalonare.... citeste mai departe (1-4)
Art. 204: Regimul special al obligaţiilor fiscale de a căror plată depinde menţinerea autorizaţiei, acordului ori a altui act
administrativ similar
(1)Pentru debitorii care au solicitat eşalonarea la plată şi care trebuie să achite obligaţiile fiscale administrate de organul
fiscal central într-un anumit termen pentru a se menţine autorizaţia, acordul ori alt act administrativ similar, autoritatea
competentă nu revocă/nu suspendă actul pe motiv de neplată a obligaţiilor fiscale la termenul prevăzut în legislaţia
specifică, iar garanţiile constituite nu se execută până la soluţionarea cererii de acordare a eşalonării la plată.
(2)În situaţia în care cererea de acordare a eşalonării la plată a fost respinsă sau retrasă, debitorii prevăzuţi la alin. (1)
trebuie să achite obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea autorizaţiei, acordului ori a altui act administrativ
similar în scopul menţinerii actului, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de respingere sau a deciziei prin
care se ia act de retragerea cererii. În acest caz, o nouă cerere de acordare a eşalonării la plată se poate depune numai
după achitarea acestor obligaţii fiscale.
(3)Pe perioada de valabilitate a eşalonării la plată, autoritatea competentă nu revocă/nu suspendă autorizaţia, acordul sau
alt act administrativ similar pe motiv de neplată a obligaţiilor fiscale la termenul prevăzut în legislaţia specifică, iar
garanţiile constituite nu se execută.
Eşalonarea la plată nu se acordă pentru obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea autorizaţiei, acordului ori a
altui act administrativ similar. În sensul prezentului articol nu sunt asimilate obligaţiilor fiscale obligaţiile prevăzute la
art. 184 alin. (5).
(la data 03-Sep-2017 Art. 204 din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. I, punctul 67. din Ordonanta
30/2017 )
*) Prevederile art. 204, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin art. I din O.G. nr.
30/2017, se aplică pentru cererile de eşalonare/cererile de modificare depuse după data intrării în vigoare a ordonanţei,
precum şi pentru cererile de eşalonare/cererile de modificare în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a
ordonanţei.
(la data 03-Sep-2017 Art. 204 din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Art. II, alin. (10)
(1)Pentru debitorii care au solicitat eşalonarea la plată şi care trebuie să achite obligaţiile fiscale administrate de organul
fiscal central într-un anumit termen pentru a se menţine autorizaţia, acordul ori alt act administrativ similar, autoritatea
competentă nu revocă/nu suspendă actul pe motiv de neplată a obligaţiilor fiscale la termenul prevăzut în legislaţia
specifică, iar garanţiile constituite nu se execută până la soluţionarea cererii de acordare a eşalonării la plată.
(2)În situaţia în care cererea de acordare a eşalonării la plată a fost respinsă sau retrasă, debitorii prevăzuţi la alin. (1)
trebuie să achite obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea autorizaţiei, acordului ori a altui act administrativ
similar în scopul menţinerii actului, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de respingere sau a deciziei prin
care se ia act de retragerea cererii. În acest caz, o nouă cerere de acordare a eşalonării la plată se poate depune numai
după achitarea acestor obligaţii fiscale.
(3)Pe perioada de valabilitate a eşalonării la plată, autoritatea competentă nu revocă/nu suspendă autorizaţia, acordul sau
alt act administrativ similar pe motiv de neplată a obligaţiilor fiscale la termenul prevăzut în legislaţia specifică, iar
garanţiile constituite nu se execută.
(la data 29-Jun-2018 Art. 204 din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. 1, punctul 3. din Legea 150/2018 )
1.
Modificările din noua reglementare. Dispoziţiile legale le reiau integral pe cele ale art. 151 din reglementarea anterioară,
cu o singură modificare, identificată la nivelul primului alineat. În acest sens, prin noile prevederi au fost particularizate
obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea autorizaţiei, acordului sau unui act administrativ similar ca fiind
obligaţii administrate de organul fiscal central.
În consecinţă, creanţele fiscale administrate de organe fiscale locale, de a căror achitare ar depinde valabilitatea unui
astfel de act, nu vor beneficia de regimul special reglementat prin prezentul articol. Credem că modificarea este
criticabilă, instituind un tratament diferenţiat, care nu se justifică, în privinţa celor două situaţii ce pot fi întâlnite.
2.
Menţinerea autorizaţiei, acordului sau actului administrativ. Conform ipotezei descrise în primul alineat, dacă
valabilitatea unui act administrativ de autorizare depinde de plata unei sau unor obligaţii fiscale, autoritatea competentă
nu va revoca sau suspenda acest act şi nici nu va executa garanţiile constituite în considerarea acestor obligaţii, în cazul în
care pentru acestea a fost solicitată eşalonarea.... citeste mai departe (1-3)
(1)Termenele stabilite în prezentul capitol, cu excepţia celui prevăzut la art. 191 alin. (2) şi (3), se calculează pe zile
calendaristice începând cu ziua imediat următoare acestor termene şi expiră la ora 24,00 a ultimei zile a termenelor.
(2)În situaţia în care termenele prevăzute la alin. (1) sfârşesc într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este
suspendat, acestea se prelungesc până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
1.
Modificările din noua reglementare.Textul reia în integralitate prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 29/2011, sediul materiei
sub imperiul reglementării precedente, fără a aduce modificări.
2.
Calculul termenelor. Termenele din acest capitol se socotesc pe zile calendaristice, fără luarea în considerare a zilei când
au început să curgă, dar cu luarea în considerare a zilei când se împlinesc. Aşadar, termenul se împlineşte la orele 24,00
ale ultimei zile.
Această modalitate de calcul nu se aplică în cazul termenelor de 5 şi, respectiv, 10 zile, prevăzute de lege pentru eliberarea
certificatului de atestare fiscală. De altfel, chiar dispoziţiile art. 191 alin. (2) şi (3) NCPF stabilesc neechivoc că aceste
termene se calculează pe zile lucrătoare.
3.
Prelungirea termenelor. Dacă ultima zi a termenului cade într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat,
termenul se prorogă până la sfârşitul următoarei zile lucrătoare. Prin sărbătoare legală trebuie să înţelegem acele zile
enumerate la art. 139 alin. (1) C.muncii635, text conform căruia:... citeste mai departe (1-3)
Art. 206: Prevederi speciale pentru eşalonările la plată acordate de organele fiscale
(1)În cazul debitorilor cu risc fiscal mic, organul fiscal competent poate aproba eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale
restante, pe o perioadă de cel mult 12 luni.
(2)Pentru a beneficia de eşalonarea la plată prevăzută la alin. (1), debitorul trebuie să îndeplinească cumulativ
a)debitorul depune o cerere la organul fiscal competent;
a)debitorul depune o cerere la organul fiscal competent. La cerere, debitorul poate anexa graficul de eşalonare cuprinzând
cuantumul propus al ratelor de eşalonare;
(la data 30-Mar-2018 Art. 206, alin. (2), litera A. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. V, punctul 6. din
b)sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 186, cu excepţia celei prevăzute la art. 186 alin. (1) lit. a);
c)debitorul depune, în cel mult 30 de zile de la data comunicării certificatului de atestare fiscală, o garanţie în valoare de
minimum 20% din sumele ce pot face obiectul eşalonării la plată, precum şi a penalităţilor de întârziere ce pot face
obiectul amânării la plată potrivit art. 208, înscrise în certificatul de atestare fiscală emis în condiţiile prezentului capitol.
(3)În sensul prezentului articol este considerat cu risc fiscal mic debitorul care, la data depunerii cererii, îndeplineşte,
a)nu are fapte înscrise în cazierul fiscal;
b)niciunul dintre administratori şi/sau asociaţi nu a deţinut, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, calitatea de
administrator sau asociat la persoane juridice care au fost lichidate sau la care a fost declanşată procedura insolvenţei şi la
care au rămas obligaţii fiscale neachitate;
c)nu se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerţului sau în registre ţinute de instanţe judecătoreşti
competente;
d)nu are obligaţii fiscale restante mai mari de 6 luni;
(la data 03-Sep-2017 Art. 206, alin. (3), litera D. din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. I, punctul 68.
e)nu a înregistrat pierderi contabile în fiecare an din ultimii 3 ani consecutivi. Pierderea contabilă prevăzută de prezenta
literă nu cuprinde pierderea contabilă reportată provenită din ajustările cerute de aplicarea IAS 29 "Raportarea
financiară în economiile hiperinflaţioniste" de către contribuabilii care aplică sau au aplicat reglementări contabile
conforme cu Standardele internaţionale de raportare financiară;
f)în cazul persoanelor juridice, să fi fost înfiinţate cu minimum 12 luni anterior depunerii cererii.
(3)În sensul prezentului articol este considerat cu risc fiscal mic debitorul care, la data depunerii cererii, îndeplineşte,
a)nu are fapte înscrise în cazierul fiscal;
b)administratorii, în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, şi asociaţii majoritari sau, după caz,
asociatul unic şi/sau administratorii, în cazul celorlalte societăţi, altele decât societăţile pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni, nu au fapte înscrise în cazierul fiscal;
c)nu se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerţului sau în registre ţinute de instanţe judecătoreşti
competente;
e)nu a înregistrat, conform reglementărilor contabile, pierderi din exploatare în ultimul exerciţiu financiar închis;
f)în cazul persoanelor juridice, să fi fost înfiinţate cu minimum 12 luni anterior depunerii cererii.
(la data 30-Mar-2018 Art. 206, alin. (3) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 modificat de Art. V, punctul 7. din
(4)Cererea depusă potrivit prevederilor alin. (2) lit. a) se soluţionează de organul fiscal competent în termen de 15 zile
lucrătoare de la data înregistrării acesteia. Acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data comunicării
certificatului de atestare fiscală de către organul fiscal competent şi data depunerii garanţiei de către debitor.
(5)În condiţiile prezentului articol, debitorii care, la data depunerii cererii, nu au obligaţii fiscale restante pot solicita
eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale declarate, precum şi a obligaţiilor fiscale stabilite prin decizie de impunere şi
pentru care nu s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1), după caz.
(6)Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător şi penalităţilor de întârziere aferente sumelor eşalonate la plată
potrivit prezentului articol.
(6)Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător pentru penalităţile de întârziere şi pentru un procent de 50% din
dobânzile cuprinse în certificatul de atestare fiscală.
Ordonanta 30/2017 )
(7)În situaţia în care, ulterior emiterii deciziei de eşalonare la plată, organul fiscal constată că informaţiile cuprinse în
documentele anexate la cererea depusă potrivit alin. (2) lit. a) nu corespund realităţii, organul fiscal emite decizia de
anulare a deciziei de eşalonare la plată şi a deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere, aplicându-se în mod
corespunzător dispoziţiile art. 199, 201 şi 202.
1.
Modificările din noua reglementare.Textul preia integral prevederile art. 161 din O.U.G. nr. 29/2011, referitoare la
acordarea eşalonării în cazul contribuabililor cu risc fiscal mic, cu o singură modificare ce ţine de structura sa.
Primul alineat al art. 161 din reglementarea anterioară, care cuprindea două teze, a fost separat şi cele două teze se
regăsesc momentan în alin. (1) şi (2) ale prezentului articol.
2.
Debitor cu risc fiscal mic. Pentru a beneficia de prevederile acestui text, debitorul trebuie să se încadreze în categoria
debitorilor cu risc fiscal mic, condiţiile fiind enumerate însă nu în primul alineat, aşa cum ar fi fost firesc, ci în cel de-al
treilea.
Astfel, va fi considerat debitor cu risc fiscal mic cel care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
– nu are fapte înscrise în cazierul fiscal;... citeste mai departe (1-6)
Art. 207: Dispoziţii finale
(1)Organul fiscal competent care emite decizia de eşalonare la plată poate îndrepta erorile din conţinutul acesteia, din
oficiu sau la cererea debitorului, printr-o decizie de îndreptare a erorii. Decizia de îndreptare a erorii produce efecte faţă
de debitor de la data comunicării acesteia, potrivit legii.
(2)În cazul în care în perioada cuprinsă între data eliberării certificatului de atestare fiscală şi data comunicării deciziei de
eşalonare la plată s-au stins obligaţii fiscale prin orice modalitate prevăzută de lege şi care sunt cuprinse în suma care face
obiectul eşalonării la plată, debitorul achită ratele eşalonate până la concurenţa sumei rămase de plată.
(3)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în situaţia în care, până la emiterea deciziei de eşalonare la plată, se constată că
s-au stins mai mult de 50% din obligaţiile fiscale care fac obiectul eşalonării la plată, la cererea debitorului, organul fiscal
competent eliberează un nou certificat de atestare fiscală, caz în care prevederile prezentului capitol se aplică în mod
corespunzător.
(4)Debitorul poate plăti anticipat, parţial sau total, sumele cuprinse în graficul de eşalonare la plată. În acest caz,
debitorul notifică organului fiscal, prin cerere, intenţia de a stinge anticipat aceste sume. În cazul achitării anticipate
parţiale, organul fiscal competent înştiinţează debitorul, până la următorul termen de plată din graficul de eşalonare, cu
privire la stingerea sumelor datorate în contul următoarelor rate de eşalonare aprobate până la concurenţa cu suma
achitată.
(5)În situaţia în care se sting anticipat mai mult de 3 rate din graficul de eşalonare la plată, organul fiscal competent, din
oficiu, reface graficul de eşalonare, până la următorul termen de plată a ratelor, cu respectarea perioadei de eşalonare
aprobate. În acest caz, ratele ce fac obiectul stingerii anticipate sunt exigibile la data plăţii sau la data emiterii deciziei de
rambursare, după caz. Noul grafic de eşalonare se comunică debitorului prin decizia organului fiscal.
(6)În situaţia în care în graficul de eşalonare există şi creanţe bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre
recuperare organului fiscal, potrivit legii, iar acestea au fost stinse, total sau parţial, potrivit legislaţiei specifice, de către
organele care le gestionează, graficul de eşalonare se reface în mod corespunzător.
(7)În cazul constituirii garanţiei sub forma prevăzută la art. 193 alin. (6) lit. b), la solicitarea debitorului, organul fiscal
poate solicita emitentului scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie executarea acesteia pentru stingerea
ratelor de eşalonare la scadenţa acestora.
(8)Ori de câte ori se modifică graficul de eşalonare potrivit prezentului capitol, organul fiscal competent emite decizie de
modificare a deciziei de eşalonare la plată, la care anexează noul grafic.
Ordonanta 30/2017 )
1.
Modificările din noua reglementare. Textul preia integral prevederile art. 17 din O.U.G. nr. 29/2011, cu o singură
modificare notabilă, ce poate fi identificată în alineatul final.
În acest sens, prevederea din vechea reglementare, conţinută în alineatul final al art. 17, potrivit căreia prevederile
Ordonanţei se completau corespunzător cu cele ale Codului de procedură fiscală, nu îşi mai găseşte locul, de vreme ce
sediul materiei a devenit chiar acest act normativ.
În locul acestei prevederi a fost introdusă dispoziţia conform căreia stingerea totală sau parţială a creanţelor bugetare ce
fac obiectul eşalonării, de către organele care administrează aceste creanţe, conduce la refacerea în mod corespunzător a
graficului emis de organele fiscale.
2.
Corectarea erorilor materiale. În măsura în care sunt identificate greşeli materiale în cuprinsul deciziei de eşalonare, la
cerere sau din oficiu, organul fiscal competent procedează la îndreptarea acestora, emiţând în acest sens o decizie, care
produce efecte de la data comunicării sale către debitor.... citeste mai departe (1-6)
Art. 208: Amânarea la plată a penalităţilor de întârziere
(1)Pe perioada eşalonării la plată, penalităţile de întârziere aferente obligaţiilor fiscale eşalonate se amână la plată prin
decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de eşalonare la plată. Aceste prevederi se aplică, după caz, şi unui
procent de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor
fiscale eşalonate.
(1)Pe perioada eşalonării la plată, penalităţile de întârziere cuprinse în certificatul de atestare fiscală se amână la plată
prin decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de eşalonare la plată. Aceste prevederi se aplică, după caz, şi
unui procent de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora.
Ordonanta 30/2017 )
(2)Garanţiile ori valoarea bunurilor prevăzute la art. 193 alin. (13)-(16) trebuie să acopere şi penalităţile de întârziere,
precum şi majorările de întârziere amânate la plată.
(3)În situaţia în care eşalonarea la plată se finalizează în condiţiile art. 194 alin. (3), penalităţile de întârziere, precum şi
majorările de întârziere amânate la plată se anulează prin decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de
finalizare a eşalonării la plată.
(4)Pierderea valabilităţii eşalonării la plată atrage pierderea valabilităţii amânării la plată a penalităţilor de întârziere
şi/sau a majorărilor de întârziere. În acest caz, odată cu decizia de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată se
comunică debitorului şi decizia de pierdere a valabilităţii amânării la plată a penalităţilor de întârziere şi/sau a
majorărilor de întârziere.
(5)În situaţia în care eşalonarea la plată îşi pierde valabilitatea în condiţiile art. 199, garanţiile se execută şi în contul
penalităţilor de întârziere şi/sau majorărilor de întârziere amânate la plată.
(6)În scopul aplicării reducerii prevăzute la art. 181 alin. (2) lit. b), prevederile prezentului articol sunt aplicabile în mod
corespunzător şi pentru penalitatea de nedeclarare aferentă obligaţiilor fiscale eşalonate.
(la data 01-Jan-2016 Art. 208, alin. (5) din titlul VII, capitolul IV, sectiunea 2 completat de Art. II, punctul 8. din
1.
Modificările din noua reglementare. Textul reia integral prevederile art. 171 din O.U.G. nr. 29/2011, fiind realizate două
modificări, ce se regăsesc în teza finală a primului alineat şi în alineatul final.
În reglementarea anterioară, deşi primul alineat făcea referire numai la penalităţile de întârziere, următoarele alineate
includeau şi majorările de întârziere în formularea lor.
Modificarea intervenită a clarificat, pe de o parte, faptul că dispoziţiile referitoare la amânarea la plată sunt aplicabile şi în
privinţa majorărilor de întârziere. Pe de altă parte însă, a fost redusă aplicarea amânării la plată şi a anulării subsecvente
acesteia, la numai 50% din cuantumul majorărilor de întârziere, o parte pe care legiuitorul o evidenţiază ca fiind
„componenta de penalitate a majorărilor de întârziere”.
Potrivit alineatului final, introdus prin O.U.G. nr. 50/2015636, prevederile referitoare la amânarea la plată, în cursul
derulării unei eşalonări la plata obligaţiilor fiscale, se aplică în mod corespunzător şi în cazul penalităţii de nedeclarare....
Art. 209: Acte normative de aplicare
Procedura de aplicare a eşalonării la plată acordate de organul fiscal central se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
1.
Modificările din noua reglementare. Procedura de aplicare a prevederilor din acest capitol, referitoare la eşalonarea la
plată acordată de organul fiscal central a fost aprobată, conform dispoziţiilor legale de mai sus, prin Ordinul preşedintelui
A.N.A.F. nr. 90/2016.. Această reglementare priveşte însă numai eşalonarea la plată, nu şi celelalte facilităţi, de tipul
reducerii sau anulării obligaţiilor fiscale accesorii, ce pot fi acordate de organe fiscale locale.
Normele de aplicare din Ordinul mai sus menţionat le înlocuiesc pe cele din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 1853/2011,
pentru aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 29/2011, act abrogat chiar înainte de emiterea noii reglementări în această
materie.
2.
Procedura de aplicare a prevederilor noului Cod de procedură fiscală în materia înlesnirilor la plată. Dispoziţiile
Ordinului nr. 90/2016 aduc completări importante, atât în privinţa termenelor ce trebuie respectate în cursul
procedurilor în legătură cu aprobarea şi finalizarea eşalonării la plată, dar şi în privinţa soluţionării deconturilor de TVA
cu sume negative şi opţiune de rambursare şi a ipotezei debitorilor care fuzionează în cursul derulării unei eşalonări la
plată.... citeste mai departe (1-2)
– OPANAF nr. 90/2016 pentru aprobarea conţinutului cererii de acordare a eşalonării la plată şi a documentelor
justificative anexate acesteia, precum şi a Procedurii de aplicare a acordării eşalonării la plată de către organul fiscal
central (M. Of. nr. 45 din 20 ianuarie 2016).
CAPITOLUL V: Garanţii
Art. 210: Constituirea de garanţii
Organul fiscal solicită constituirea unei garanţii pentru:
a)suspendarea executării silite în condiţiile art. 233 alin. (8);
b)ridicarea măsurilor asigurătorii;
c)asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată, în condiţiile art. 24 alin. (1) lit. a);
d)în alte cazuri prevăzute de lege.
compara cu Art. 126 din titlul VIII, capitolul V din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 126: Constituirea de garanţii

Organul fiscal solicită constituirea unei garanţii pentru:
a) suspendarea executării silite în condiţiile art. 148 alin. (7);
b) ridicarea măsurilor asigurătorii;
c) asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată, în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. d);
1.
Cazuri în care se impune constituirea de garanţii. Textul preia în totalitate dispoziţiile art. 126 VCPF.
În doctrină640 s-a arătat în mod întemeiat că garanţiile şi măsurile asigurătorii reprezintă „două feţe ale aceleiaşi
monede”, scopul ambelor tipuri de măsuri fiind asigurarea surselor de îndestulare pentru creditor în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor fiscale de către creditor. Diferenţa este dată de faptul că, în timp ce, în cazul măsurilor asigurătorii, iniţiativa
luării acestora îi aparţine creditorului, în cazul garanţiilor, acestea sunt oferite de debitor, iniţiativa aparţinându-i, de
principiu, acestuia din urmă.
Cazurile prevăzute de legiuitor pentru constituirea de garanţii au caracter imperativ, organul fiscal fiind ţinut să solicite
constituirea de garanţii în toate cazurile în care legea prevede această obligaţie. În ipoteza în care actul administrativ fiscal
este emis fără ca în prealabil să se fi constituit garanţii conform prevederilor legale sau garanţiile s-au constituit, dar sunt
insuficiente, în temeiul principiului revocabilităţii actului administrativ, care este aplicabil şi în materia actelor
administrativ fiscale, organul fiscal are posibilitatea de a proceda la revocarea actului administrativ fiscal.... citeste mai
departe (1-1)
Art. 211: Tipuri de garanţii
Garanţiile pentru luarea măsurilor prevăzute la art. 210 se pot constitui, în condiţiile legii, prin:
a)consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;
b)scrisoare de garanţie emisă de o instituţie de credit sau poliţă de asigurare de garanţie emisă de o societate de asigurare.
În cazul în care scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie este emisă de o instituţie financiară din afara
României, aceasta trebuie să fie confirmată şi acceptată de o instituţie de credit sau de asigurare din România;
b)scrisoare de garanţie emisă de o instituţie de credit sau, după caz, de o instituţie financiară nebancară înscrisă în
registrele Băncii Naţionale a României pentru emiterea de garanţii ori poliţă de asigurare de garanţie emisă de o societate
de asigurare. În cazul în care scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie este emisă de o instituţie financiară
din afara Uniunii Europene aceasta trebuie confirmată conform normelor bancare de o instituţie de credit sau, după caz,
de o instituţie financiară nebancară ori societate de asigurare din România. În cazul în care scrisoarea de garanţie/poliţa
de asigurare de garanţie este emisă de o instituţie financiară din Uniunea Europeană, aceasta este acceptată de organul
fiscal dacă sunt respectate prevederile referitoare la notificare cuprinse în Directiva 2013/36/UE a Parlamentului
European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea
prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a
Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE, transpusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările
şi completările ulterioare, sau, după caz, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25
noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II),
transpusă prin Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu
(la data 03-Sep-2017 Art. 211, litera B. din titlul VII, capitolul V modificat de Art. I, punctul 72. din Ordonanta 30/2017 )
c)ipotecă asupra unor bunuri imobile sau mobile din ţară;
d)gaj asupra bunurilor mobile.
Art. 127: Tipuri de garanţii

Garanţiile pentru luarea măsurilor prevăzute la art. 126 se pot constitui, în condiţiile legii, prin:
a) consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;
b) scrisoare de garanţie emisă de o instituţie de credit sau poliţă de asigurare de garanţie emisă de o societate de
asigurare. În cazul în care scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie este emisă de o instituţie financiară din
afara României, aceasta trebuie să fie confirmată şi acceptată de o instituţie de credit sau de asigurare din România;
c) ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară;
d) gaj asupra unor bunuri mobile;
e) fidejusiune.
1.
Tipuri de garanţii. Legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod limitativ patru tipuri de garanţii posibil a fi constituite în
situaţiile prevăzute de art. 210 NCPF. Aceste tipuri de garanţii existau şi în cuprinsul vechiul Cod, singura deosebire faţă
de vechea reglementare constituind-o eliminarea fideiusiunii ca garanţie posibil a fi constituită.
Un prim tip de garanţie reglementată este consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului. Legiuitorul
a înţeles să limiteze posibilitatea consemnării de mijloace băneşti la unităţile Trezoreriei Statului, o astfel de opţiune fiind
dificil de înţeles în condiţiile în care, în alte acte normative641, a prevăzut posibilitatea consemnării unor sume de bani şi
la unităţi bancare.
Un al doilea tip de garanţie care se poate constitui îl reprezintă scrisoarea de garanţie emisă de o instituţie de credit sau
poliţa de asigurare de garanţie emisă de o societate de asigurare. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca acest tip de
garanţie să fie emis şi de către instituţii financiare din afara României, însă cu condiţia ca scrisoarea de garanţie sau poliţa
de asigurare să fie confirmată şi acceptată de o instituţie de credit sau de asigurare din ţară. Trebuie precizat referitor la
acest tip de garanţie că cele două forme ale sale, respectiv scrisoarea de garanţie şi poliţa de asigurare de garanţie, sunt
echivalente, diferenţa dintre ele ţinând mai multe de emitentul acestora.... citeste mai departe (1-2)
1.
Începând cu data de 23 iulie 2015, executarea silită (inclusiv măsurile asigurătorii) poate fi suspendată şi atunci când
debitorul (contribuabil sau plătitorul) prezintă o poliţă de asigurare (de garanţie). Sunt acceptate şi scrisori de
garanţie/poliţe de asigurare emise de instituţii financiare din afara României, dar numai dacă acestea sunt confirmate şi
acceptate de instituţii de credit sau de asigurare din România.
Art. 212: Valorificarea garanţiilor
(1)Organul fiscal competent se îndestulează din garanţiile depuse dacă nu s-a realizat scopul pentru care acestea au fost
constituite.
(2)În cazul garanţiilor prevăzute la art. 211 lit. a) şi b), organul fiscal dispune instituţiei de credit/societăţii de asigurare
emitente sau instituţiei financiare care a confirmat şi acceptat scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie, ori
unităţii de trezorerie a statului, după caz, virarea sumei de bani în conturile de venituri bugetare corespunzătoare.
(2)În cazul garanţiilor prevăzute la art. 211 lit. a) şi b), organul fiscal dispune instituţiei de credit sau instituţiei financiare
nebancare ori societăţii de asigurare emitente a scrisorii de garanţie sau poliţei de asigurare de garanţie, după caz, sau
instituţiei de credit ori instituţiei financiare nebancare ori societăţii de asigurare din România care a confirmat scrisoarea
de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie ori unităţii de Trezorerie a Statului, după caz, virarea sumei de bani în
conturile de venituri bugetare corespunzătoare.
(la data 03-Sep-2017 Art. 212, alin. (2) din titlul VII, capitolul V modificat de Art. I, punctul 73. din Ordonanta 30/2017 )
(3)Valorificarea garanţiilor prevăzute la art. 211 lit. c) şi d) se realizează prin modalităţile şi procedurile prevăzute de
dispoziţiile art. 247 alin. (2)-(6) şi ale art. 248-259, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 128: Valorificarea garanţiilor

(1) Organul fiscal competent se îndestulează din garanţiile depuse dacă nu s-a realizat scopul pentru care acestea au fost
constituite.
(2) În cazul garanţiilor prevăzute la art. 127 lit. a) şi b), organul fiscal dispune instituţiei de credit/societăţii de asigurare
emitente sau instituţiei financiare care a confirmat şi acceptat scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie ori
unităţii de Trezorerie a Statului, după caz, virarea sumei de bani în conturile de venituri bugetare corespunzătoare.
(3) Valorificarea garanţiilor prevăzute la art. 127 lit. c)-e) se realizează prin modalităţile şi procedurile prevăzute de
dispoziţiile art. 159 alin. (2)-(7) şi ale art. 160-171, care se aplică în mod corespunzător.
1.
Valorificarea garanţiilor. Regula generală. Alin. (1) consacră regula generală în materia valorificării garanţiilor, respectiv
aceea că organul fiscal competent se îndestulează din garanţiile depuse dacă nu s-a realizat scopul pentru care acestea au
fost constituite.
Chiar dacă dispoziţia identică din vechiul Cod a fost criticată de literatura de specialitate643 pe motiv de ambiguitate şi
caracter defectuos, legiuitorul a înţeles să păstreze aceeaşi normă juridică şi în noul Cod de procedură fiscală, opţiune
criticabilă din punctul nostru de vedere.
Competenţa la care face referire textul de lege priveşte competenţa de administrare a creanţei fiscale garantate.
Pe de altă parte, modul de formulare a regulii generale în materie este unul deficitar, nerealizarea scopului pentru care au
fost constituite garanţiile fiind o împrejurare care nu are relevanţă cu privire la dreptul organului fiscal de a pune în
executare garanţiile constituite. Astfel, considerăm că scopul constituirii oricărei garanţii îl constituie asigurarea
realizării dreptului de creanţă al creditorului. Privit din această perspectivă, nerealizarea scopului constituirii garanţiilor
presupune că, deşi acestea au fost puse în executare, creditorul nu a reuşit să se îndestuleze. Se poate observa astfel că
scopul constituirii garanţiilor nu poate fi legat de dreptul creditorului, respectiv al organului fiscal de a pune în executare
garanţia constituită, acest drept existând ori de câte ori nu a fost atins scopul instituţiilor juridice care au determinat
necesitatea constituirii garanţiilor, respectiv suspendarea executării silite, ridicarea măsurilor asigurătorii, asumarea
obligaţiei de plată de către o altă persoană decât debitorul şi alte cazuri prevăzute de lege în care este necesară
constituirea unor garanţii.... citeste mai departe (1-2)
CAPITOLUL VI: Măsuri asigurătorii
Art. 213: Poprirea şi sechestrul asigurător
(1)Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă,
de organul fiscal competent.
(2)Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau
imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când
există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod
considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.
(2)Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau
imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în
care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în
mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la
împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de
suspendare a executării silite.
(la data 03-Sep-2017 Art. 213, alin. (2) din titlul VII, capitolul VI modificat de Art. I, punctul 74. din Ordonanta 30/2017 )
(21)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidenţa
legislaţiei privind insolvenţa sau când acesta nu deţine active patrimoniale urmăribile.
(la data 03-Sep-2017 Art. 213, alin. (2) din titlul VII, capitolul VI completat de Art. I, punctul 75. din Ordonanta 30/2017 )
(3)Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al
antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele
judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada
executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în
cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
(4)Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează
debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor
fi ridicate.
(5)Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal
competent.
(6)Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe
competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod
corespunzător.
(7)În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul
de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii.
În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul
fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea
termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.
(8)Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate
organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri
asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.
(8)Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate
organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele
de urmărire penală sau de instanţa de judecată. După comunicarea soluţiei date de către organele de urmărire penală sau
hotărârii judecătoreşti, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă
în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus.
(81)În situaţia în care au fost constituite garanţii în vederea ridicării măsurilor asigurătorii, acestea trebuie menţinute
pentru toată perioada de valabilitate în care ar fi fost menţinute măsurile asigurătorii potrivit alin. (7) sau (8), după caz.
Organul fiscal execută garanţiile constituite potrivit art. 211 lit. b) în ultima zi de valabilitate a acestora în cazul în care
debitorul nu prelungeşte valabilitatea garanţiei. În acest caz, suma de bani va fi virată în contul de garanţii menţionat de
organul de executare silită şi reprezintă o garanţie potrivit art. 211 lit. a).
(la data 03-Sep-2017 Art. 213, alin. (8) din titlul VII, capitolul VI completat de Art. I, punctul 76. din Ordonanta 30/2017 )
(9)Bunurile perisabile şi/sau degradabile sechestrate asigurător pot fi valorificate:
a)de către debitor cu acordul organului de executare silită, sumele obţinute consemnându-se la dispoziţia organului de
executare silită;
b)prin vânzare în regim de urgenţă în condiţiile art. 247 alin. (4).
(10)În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de
organul de executare silită se comunică pentru notare Biroului de carte funciară.
(11)Notarea potrivit alin. (10) face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după notare, vor dobândi vreun drept asupra
imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior notării prevăzute la alin. (10) sunt lovite de nulitate
absolută.
(12)Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a bugetului general consolidat,
măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe
persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
(13)Împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate
face contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă.
(13)Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4),
cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ
competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.
(la data 06-Dec-2016 Art. 213, alin. (13) din titlul VII, capitolul VI modificat de Art. II, punctul 9. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
(14)Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executare
în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261.
compara cu Art. 129 din titlul VIII, capitolul VI din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 129: Poprirea şi sechestrul asigurătoriu

(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă,
de organele fiscale competente.
(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile
şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se
sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al
antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele
judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada
executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în
cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza
debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor
fi ridicate.
(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal
competent.
(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe
competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod
corespunzător.
(7) Bunurile perisabile şi/sau degradabile sechestrate asigurătoriu pot fi valorificate:
a) de către debitor cu acordul organului de executare, sumele obţinute consemnându-se la dispoziţia organului de
executare;
b) prin vânzare în regim de urgenţă în condiţiile art. 159 alin. (4) .
(8) În cazul înfiinţării sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de
organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară.
(9) Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului
respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii prevăzute la alin. (8) sunt lovite de nulitate absolută.
(10) Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a bugetului general consolidat,
măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe
persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
(11) Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie
în conformitate cu prevederile art. 172.
1.
Conexiunea cu vechea reglementare. Art. 213 NCPF are corespondent în art. 129 VCPF şi urmează, în cea mai mare parte,
structura vechiului articol. După cum vom vedea însă, cel puţin din anumite perspective, asistăm la o schimbare de viziune
cu privire la măsurile asigurătorii.
2.
Tipuri de măsuri asigurătorii. Procedura aplicabilă. În conformitate cu prevederile art. 213 alin. (1) şi (2) NCPF, tipurile de
măsuri asigurătorii care pot fi aplicate sunt poprirea asigurătorie şi sechestrul asigurător. Dacă poprirea vizează soldul
creditor al conturilor bancare ori veniturile debitorului, sechestrul asigurător poate fi aplicat asupra bunurilor mobile şi
bunurilor imobile aflate în proprietatea debitorului. Măsurile asigurătorii de natură fiscală pot fi aplicate în cadrul unei
proceduri administrative, gestionate de organele fiscale competente644.... citeste mai departe (1-16)
– Dec. CCR nr. 176/2004 (publicată în M. Of. nr. 497 din 2 iunie 2004).
Art. 214: Ridicarea măsurilor asigurătorii
(1)Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au
încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 211, după caz.
(1)Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, în tot sau în parte, prin decizie motivată, de către creditorul
fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 211, după caz.
(2)Decizia de ridicare a măsurii asigurătorii emisă potrivit alin. (1) se duce la îndeplinire de către organul de executare
silită competent şi se comunică tuturor celor cărora le-a fost comunicată decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii sau
celelalte acte de executare în legătură cu acestea.
compara cu Art. 130 din titlul VIII, capitolul VI din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 130: Ridicarea măsurilor asigurătorii

Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 129 se ridică, prin decizie motivată, de către creditorii fiscali, când au încetat
motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 127, după caz.
1.
Regula generală. Din lectura art. 214 alin. (1) NCPF, rezultă faptul că măsurile asigurătorii se ridică în două cazuri:
a) motivele pentru care au fost dispuse măsurile asigurătorii au încetat. În mod natural, atunci când pericolul care a
generat urgenţa şi a impus aplicarea măsurilor asigurătorii nu mai există, soluţia juridică trebuie să fie aceea a revocării
deciziei prin care s-au aplicat măsurile asigurătorii;
b) contribuabilul a constituit garanţia prevăzută la art. 211 NCPF. Atunci când contribuabilul alege să constituie garanţii,
la nivelul solicitat de organele fiscale, suntem în prezenţa unui motiv suficient pentru ridicarea măsurilor asigurătorii.
Practic, în această ipoteză, măsurile asigurătorii se strămută asupra garanţiei constituite şi vor rămâne în vigoare până la
un moment în care s-ar pune problema restituirii acestei garanţii (de pildă, la momentul desfiinţării măsurilor
asigurătorii de către instanţa de judecată).... citeste mai departe (1-3)
CAPITOLUL VII: Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere restituirea
Art. 215: Începerea termenului de prescripţie
(1)Dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la
data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
(2)Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
compara cu Art. 131 din titlul VIII, capitolul VII din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 131: Începerea termenului de prescripţie

(1) Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului
următor celui în care a luat naştere acest drept.
(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
1.
Noţiune. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită în materie fiscală reprezintă stingerea dreptului de executare
silită a creanţelor fiscale cuprinse în titlurile executorii, emise de organele fiscale competente, din cauza neexercitării în
termenul de prescripţie stabilit de lege653.
Prin „creanţă fiscală”654 se înţelege dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat,
reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie (art. 1 pct. 10 NCPF).
Prin „buget general consolidat” se înţelege ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităţilor
administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor
publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor
speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din
credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri
publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi al altor entităţi clasificate în administraţia publică,
agregate, consolidate şi ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg (art. 3 pct. 2 din
Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare655).... citeste mai departe (1-4)
1.
Termenul de prescripţie a executării silite se calculează în funcţie de data de la care a luat naştere dreptul statului de a
cere executarea silită. Chiar dacă Codul de procedură fiscală nu conţine prevederi exprese, se subînţelege că dreptul de
executare silită ia naştere atunci când creanţa fiscală nu este achitată la termenul prevăzut de lege (a se vedea art. 226
NCPF), respectiv la data când este emis un titlu executoriu.
2.
Termenul de prescripţie al executării silite se calculează în mod diferit faţă de prescripţia dreptului de a stabili creanţe
fiscale (începe la 1 ianuarie a anului următor, faţă de 1 iulie a anului următor).
– Dec. CCR nr. 424/2005 (publicată în M. Of. nr. 1029 din 21 noiembrie 2005); 202/2007 (publicată în M. Of. nr. 255 din 17
aprilie 2007); 283/2008 (publicată în M. Of. nr. 435 din 10 iunie 2008); 513/2008 (publicată în M. Of. nr. 473 din 26 iunie
2008); 978/2008 (publicată în M. Of. nr. 720 din 23 octombrie 2008); 1147/2008 (publicată în M. Of. nr. 778 din 20
noiembrie 2008); 1314/2008 (publicată în M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008); 111/2009 (publicată în M. Of. nr. 135 din
4 martie 2009); 248/2010 (publicată în M. Of. nr. 334 din 20 mai 2010); 1066/2012 (publicată în M. Of. nr. 75 din 5
februarie 2013); 451/2012 (publicată în M. Of. nr. 424 din 26 iunie 2012);... citeste mai departe (1-2)
Art. 216: Suspendarea termenului de prescripţie
Termenul de prescripţie prevăzut la art. 215 se suspendă:
a)în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b)în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa
judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
c)pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
d)cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
e)în alte cazuri prevăzute de lege.
Art. 132: Suspendarea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie prevăzut la art. 131 se suspendă:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa
judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
1.
Consideraţii generale. Prin suspendarea prescripţiei se înţelege acea modificare a cursului acestei prescripţii care constă
în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, în timpul cât durează situaţiile limitativ prevăzute de lege, care îl
pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune667.
După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare [art. 708 alin.
(2) C.proc.civ.]. În cazul suspendării prevăzute de art. 216 lit. a) NCPF, prescripţia nu se va împlini mai înainte de
expirarea unui termen de 6 luni [art. 2534 alin. (2) C.civ.].
Spre deosebire de dreptul comun, în care nu operează suspendarea termenului de prescripţie pe perioada cât s-a dispus
suspendarea executării silite de către creditor [art. 708 alin. (3) C.proc.civ.], în dreptul fiscal suspendarea termenului de
prescripţie va interveni inclusiv în situaţia în care suspendarea a fost dispusă de organul de executare [art. 216 lit. b) teza
finală NCPF].... citeste mai departe (1-4)
1.
Legislaţia actuală face trimitere la dreptul comun în materia prescripţiei dreptului la acţiune (art. 2.532-2.536 Cod civil).
2.
Cauza de forţă majoră poate conduce la suspendarea cursului prescripţiei. În acest context, trebuie precizat că noul Cod
civil (Legea nr. 287/2009) prevede că forţa majoră suspendă cursul prescripţiei numai dacă survine în ultimele şase luni
ale termenului de prescripţie. Mai poate fi menţionată şi cauza suspendării prescripţiei pe perioada în care se derulează
ori ar putea să se deruleze o procedură prealabilă prevăzută de lege.
ulterioare).
Art. 217: Întreruperea termenului de prescripţie
Termenul de prescripţie prevăzut la art. 215 se întrerupe:(1) Termenul de prescripţie prevăzut la art. 215 se întrerupe: (la
data 03-Sep-2017 Art. 217 din titlul VII, capitolul VII modificat de Art. I, punctul 79. din Ordonanta 30/2017 )
a)în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b)pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de
plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
c)pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d)la data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate fără bunuri şi venituri urmăribile;
d)la data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate;
(la data 03-Sep-2017 Art. 217, litera D. din titlul VII, capitolul VII modificat de Art. I, punctul 78. din Ordonanta 30/2017
)
(2)În cazul în care pentru acelaşi titlu executoriu organul fiscal emite şi comunică debitorului mai multe somaţii,
termenul de prescripţie se întrerupe potrivit alin. (1) lit. c) doar în cazul primei somaţii.
(la data 03-Sep-2017 Art. 217 din titlul VII, capitolul VII completat de Art. I, punctul 79. din Ordonanta 30/2017 )
Art. 133: Întreruperea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie prevăzut la art. 131 se întrerupe:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de
plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
1.
Consideraţii generale. Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului ei constând în
înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerii unei alte prescripţii extinctive.
Desigur, cauzele întreruptive produc efectul prevăzut de lege dacă ele intervin după ce prescripţia a început să curgă,
întrucât, dacă intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă, efectul produs va fi de întârziere a începutului
prescripţiei. Totodată, dacă intervenirea cauzelor întreruptive se produce după împlinirea termenului de prescripţie,
atunci acestea sunt lipsite de efecte, deoarece dreptul la acţiune era deja stins.
Întreruperea termenului de prescripţie şterge prescripţia începută înainte de apariţia împrejurării care a întrerupt-o, iar
după întrerupere va curge un nou termen de prescripţie673. De asemenea, s-a arătat674 că anularea unui act de executare
(prin intermediul contestaţiei la executare) înlătură toate efectele produse de acel act, inclusiv efectul întreruptiv al
actului anulat.... citeste mai departe (1-4)
1.
Lit. a) a acestui articol face trimitere la dreptul comun în materie (art. 2.537-2.543 Cod civil). În ceea ce priveşte noul Cod
civil, este relevant cazul prevăzut la art. 2.537 pct. 4 („realizarea oricărui act prin care cel în folosul căruia curge
prescripţia este pus în întârziere”), urmată de chemarea în judecată în termen de şase luni.
2.
Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de intervenirea cauzei intreruptive, iar după întrerupere începe să curgă
o nouă prescripţie.
ulterioare).
Art. 218: Efecte ale împlinirii termenului de prescripţie
(1)Dacă organul de executare silită constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a
creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa creanţelor
fiscale.
(2)Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.
Art. 134: Efecte ale împlinirii termenului de prescripţie

(1) Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a
creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe
plătitori.
(2) Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.
1.
Consideraţii generale. Principiile efectelor prescripţiei sunt aplicabile mutatis mutandis şi în această materie, după cum
urmează: odată cu dreptul de a cere executarea silită a creanţelor se stinge şi dreptul de executare silită a dobânzilor,
penalităţilor şi altor accesorii ale creanţelor principale şi, în cazul în care debitorul este obligat la plăţi succesive, dreptul
de a cere executarea silită se stinge pentru fiecare plată în parte683.
Prin dispoziţiile art. 218 alin. (1) NCPF se consacră implicit caracterul imperativ al normelor privind prescripţia executării
silite fiscale în condiţiile în care organele fiscale au obligaţia de a aplica din oficiu prescripţia.
2.
Plata creanţei efectuată după împlinirea termenului de prescripţie. La fel ca în dreptul comun, noul Cod de procedură
fiscală dispune că sumele achitate de debitor în contul unei creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu
sunt supuse repetiţiunii [art. 218 alin. (2) NCPF]. O asemenea plată are semnificaţia unei renunţări la prescripţie684, sub
condiţia ca plata respectivă să fi fost făcută în mod voluntar. Efectul întreruptiv se va produce chiar dacă la data plăţii
debitorul nu ştia că este împlinit termenul de prescripţie [art. 3 alin. (2) NCPF raportat la art. 2506 alin. (3) C.civ.]....
ulterioare).
Art. 219: Prescripţia dreptului de a cere restituirea
Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1
ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire.
Art. 135: Prescripţia dreptului de a cere compensarea sau restituirea
Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data
de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.
1.
Consideraţii generale. Dispoziţiile art. 219 NCPF consacră termenul de prescripţie685 în care contribuabilul poate solicita
restituirea creanţelor fiscale686, nefiind prevăzute modificări substanţiale faţă de fosta reglementare cuprinsă în art. 135
VCPF.
În prezent, restituirea creanţelor fiscale se realizează conform procedurii prevăzută de Ordinul nr. 1899/2004 pentru
aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite
contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal687 şi vizează sumele menţionate
de art. 168 NCPF.
Având în vedere că dispoziţiile privind restituirea creanţelor fiscale nu sunt norme de executare silită, ci ţin mai degrabă
de dreptul material fiscal, consider că sunt aplicabile cazurile de întrerupere şi de suspendare prevăzute de dispoziţiile
Codului civil, conform art. 3 alin. (2) NCPF688.... citeste mai departe (1-3)
1.
Deşi Codul de procedură fiscală nu conţine prevederi exprese, în doctrină se susţine că situaţiile de suspendare a
prescripţiei, prevăzute la art. 132 [corespunde art. 216 NCPF], sunt valabile şi în situaţia compensării şi restituirii
creanţelor fiscale (H. Sasu, L. Tâţu, D. Pătroi, op. cit., p. 378).
– OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de
acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal
(publicat în M. Of. nr. 13 din 5 ianuarie 2005).
CAPITOLUL VIII: Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită
Art. 220: Organele de executare silită
(1)În cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organul fiscal competent, pentru
stingerea acestora, procedează la acţiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, cu excepţia cazului în care există o
cerere de restituire/rambursare în curs de soluţionare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât
creanţa fiscală datorată de debitor.
(2)Organul fiscal care administrează creanţe fiscale este abilitat să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze
procedura de executare silită.
(21)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), cazurile speciale de executare silită, precum şi structura abilitată cu ducerea
la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi efectuarea procedurii de executare silită se stabilesc prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(la data 01-Jan-2016 Art. 220, alin. (2^1) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din
Ordinul 3744/2015 )
(21)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. care se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, se stabilesc:
a)cazurile speciale de executare silită, precum şi structura abilitată cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi
efectuarea procedurii de executare silită;
b)alte organe fiscale pentru îndeplinirea unor acte de executare silită, precum şi pentru valorificarea bunurilor confiscate,
gajate/ipotecate sau sechestrate potrivit legii, prin procese electronice masive.
(la data 06-Dec-2016 Art. 220, alin. (2^1) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 modificat de Art. II, punctul 10. din
(22)Organul fiscal central competent notifică contribuabilul ori de câte ori intervin modificări cu privire la cazurile
speciale de executare silită, precum şi structura abilitată cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi efectuarea
procedurii de executare silită.
(la data 01-Jan-2016 Art. 220, alin. (2) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 completat de Art. II, punctul 9. din
(3)Creanţele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autorităţile sau instituţiile publice, inclusiv cele
reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizaţi în compartimente de specialitate, aceştia
fiind abilitaţi să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, potrivit
prevederilor prezentului cod.
(la data 20-Dec-2016 Art. 220, alin. (3) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din
Decizia 66/2017 )
(4)Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.
(4)Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.
(la data 06-Dec-2016 Art. 220, alin. (4) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 modificat de Art. II, punctul 10. din
(5)Organele de executare silită prevăzute la alin. (4) sunt competente şi pentru executarea silită a creanţelor prevăzute la
art. 226 alin. (3).
Decizia 66/2017 )
(6)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, pentru efectuarea procedurii de executare silită este
competent organul de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii
executări revenind organului de executare silită competent potrivit art. 30. În cazul în care executarea silită se face prin
poprire, aplicarea măsurii de executare silită se face de către organul de executare silită coordonator prevăzut la alin. (7)-
(9).
(7)Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare cu debitorul aflat în stare de
insolvabilitate, în condiţiile art. 25, precum şi în cazul prevăzut de art. 24 alin. (1) lit. b), revine organului de executare
silită competent potrivit art. 30.
(8)Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere,
potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, revine organului de executare silită competent potrivit art. 30 în a cărui
rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent.
(9)Organul de executare silită coordonator în cazul prevăzut la art. 252 alin. (2) este cel în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul fiscal sau îşi desfăşoară activitatea debitorul ale cărui bunuri au fost adjudecate.
(10)În cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit
prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr.
85/2014, executarea silită se efectuează potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut
de acesta. În situaţia în care atragerea răspunderii priveşte atât creanţe fiscale administrate de organul fiscal central, cât
şi creanţe fiscale administrate de organul fiscal local, competenţa aparţine organului fiscal care deţine creanţa fiscală mai
mare. În acest caz, organul de executare silită distribuie sumele realizate potrivit ordinii prevăzute de Legea nr. 85/2014.
(11)Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executare silită a
bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de executare silită în a cărui rază teritorială se află domiciliul
fiscal al debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se găsesc
bunurile.
(12)Organul de executare silită coordonator sesizează în scris celelalte organe prevăzute la alin. (6), comunicându-le titlul
executoriu în copie certificată, situaţia debitorului, contul în care se plătesc sumele încasate, precum şi orice alte date utile
pentru identificarea debitorului şi a bunurilor ori veniturilor urmăribile.
(13)În cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea
titlurilor executorii privind creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii
legale, executarea silită se conexează şi se efectuează, potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organul de executare
silită prevăzut de acesta. În acest caz competenţa aparţine organului fiscal care deţine creanţa fiscală mai mare. În cazul
existenţei unui conflict între organele fiscale de executare silită având ca obiect conexarea executării sunt aplicabile
prevederile art. 41-43.
(14)Prevederile alin. (13) nu se aplică în următoarele situaţii:
a)dacă valoarea bunurilor debitorului acoperă doar creanţele altor creditori care deţin garanţii cu un rang prioritar faţă
de creditorul fiscal;
b)dacă executarea silită pornită de executorul judecătoresc se află într-o etapă avansată şi din valorificarea bunurilor
supuse executării silite se asigură recuperarea integrală a creanţelor fiscale.
(15)Dacă asupra aceloraşi bunuri ale debitorului au fost pornite executări silite de către un executor judecătoresc şi un
organ fiscal de executare silită, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, instanţa judecătorească
competentă dispune conexarea executării silite, în condiţiile prezentului articol. Dispoziţiile art. 654 alin. (2)-(4) din
Codul de procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător.
(16)Când se constată că domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare silită, titlul
executoriu împreună cu dosarul executării se transmit acestuia, înştiinţându-se, dacă este cazul, organul de la care s-a
primit titlul executoriu.
compara cu Art. 136 din titlul VIII, capitolul VIII, sectiunea 1 din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 136: Organele de executare silită

(1) În cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru
stingerea acestora, procedează la acţiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, cu excepţia cazului în care există o
cerere de restituire/rambursare în curs de soluţionare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât
creanţa fiscală datorată de debitor.
(2) Organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să
efectueze procedura de executare silită.
(3) Creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice,
provenite din venituri proprii şi cele rezultate din raporturi juridice contractuale, precum şi creanţele care se încasează,
se administrează, se contabilizează şi se utilizează de Banca de Export-Import a României EXIMBANK - S.A., provenite din
fondurile alocate de la bugetul de stat, se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire
măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod.
(4) Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.
(41) Organele de executare prevăzute la alin. (4) sunt competente şi pentru executarea silită a creanţelor prevăzute la art.
141 alin. (12).
(5) Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare în a cărui rază teritorială se
găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare în a cărui rază teritorială îşi
are domiciliul fiscal debitorul sau organul de executare competent, desemnat potrivit art. 33, după caz. În cazul în care
executarea silită se face prin poprire, aplicarea măsurii de executare silită se face de către organul de executare
coordonator.
(51) Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare cu debitorul aflat în stare de
insolvabilitate, în condiţiile art. 27, ori în cazul prevăzut la art. 25 alin. (2) lit. e) revine organului de executare în a cărui
rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau organului de executare competent desemnat potrivit art. 33 alin. (3),
după caz.
(52) Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere,
potrivit dispoziţiilor cap. IV din Legea nr. 85/2006 , cu modificările şi completările ulterioare, revine organului de
executare în a cărui rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent sau organului de executare
competent desemnat potrivit art. 33 alin. (3), după caz.
(53) Organul de executare coordonator în cazul prevăzut la art. 164 alin. (2) este cel în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul fiscal sau îşi desfăşoară activitatea debitorul ale cărui bunuri au fost adjudecate.
(6) În cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu
dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la
prevederile art. 142 din Legea nr. 85/2006, executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile
prezentului cod.
(7) Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executare silită a
bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal
al debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se găsesc
bunurile.
(8) Organul de executare coordonator va sesiza în scris celelalte organe prevăzute la alin. (5), comunicându-le titlul
executoriu în copie certificată, situaţia debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate, precum şi orice alte date
utile pentru identificarea debitorului şi a bunurilor ori veniturilor urmăribile.
(9) În cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea
titlurilor executorii privind creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii
legale, executarea silită se va face, potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organele de executare prevăzute de
acesta.
(10) Când se constată că domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul
executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia, înştiinţându-se, dacă este cazul, organul de la care s-a
primit titlul executoriu.
1.
Modificările din noua reglementare. Dispoziţiile legale prezintă o serie de modificări de substanţă, în raport de cele ale
art. 136 din reglementarea anterioară, identificate în privinţa alin. (21), (22), (3), (10), (13), (14) şi (15) din actuala
configuraţie a textului. Distinct de acestea, există şi o serie de modificări de ordin terminologic, care nu aduc însă o
semnificaţie diferită textelor unde au fost introduse, fiind de remarcat strict din punct de vedere al unităţii de limbaj
juridic utilizat de legiuitor.
O primă modificare de substanţă o reprezintă reglementarea distinctă a unor „cazuri speciale de executare silită” şi
instituirea unei competenţe derogatorii în privinţa efectuării procedurii execuţionale în aceste ipoteze.
Astfel, prin excepţie de la regula prevăzută la alin. (2), cazurile speciale de executare silită şi structurile abilitate să
desfăşoare executarea şi să instituie măsuri asigurătorii în aceste situaţii sunt reglementate nu în Codul de procedură
fiscală, ci prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3744/2015709.... citeste mai departe (1-8)
1.
Executarea silită se realizează de către organele fiscale competente material şi teritorial, respectiv organele fiscale care
administrează creanţele bugetare neachitate la termen.
2.
Declanşarea executării silite de către organele fiscale conduce la încetarea celorlalte proceduri de executare silită. Prin
urmare, distribuirea sumelor realizate în urma executării silite se va face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
fiscală.
– OPANAF nr. 3.744/2015 privind stabilirea cazurilor speciale de executare silită, precum şi a structurilor abilitate cu
ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi efectuarea procedurii de executare silită (M. Of. nr. 981 din 30
– Dec. Comisiei fiscale centrale nr. 6/2004 privind aplicarea unitară a unor prevederi referitoare la impozitul pe venit,
taxa pe valoarea adăugată şi probleme de procedură fiscală (publicată în M. Of. nr. 982 din 26 octombrie 2004; cu
modificările ulterioare);... citeste mai departe (1-2)
Art. 221: Reguli speciale privind executarea silită a creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local
(1)Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să colaboreze şi să efectueze procedura de executare silită a
creanţelor fiscale datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor.
(2)În situaţia în care debitorul nu are bunuri urmăribile pe raza teritorială a respectivei unităţi administrativ-teritoriale
sau a subdiviziunii unităţii administrativ-teritoriale a municipiului, competenţa pentru efectuarea procedurii de
executare silită revine organului fiscal local în a cărui rază teritorială se află bunurile urmăribile.
(3)Organul fiscal local din cadrul autorităţii administraţiei publice locale care administrează creanţele fiscale ale
bugetului local al unei unităţi administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziune administrativ-teritorială a
municipiului, denumit în prezentul articol autoritate solicitantă, solicită, în scris, organului fiscal local din cadrul
autorităţii administraţiei publice locale în a cărui rază teritorială se află situate bunurile mobile sau imobile, denumit în
prezentul articol autoritate solicitată, efectuarea procedurii de executare silită.
(4)Cererea conţine, în mod obligatoriu, următoarele informaţii:
a)datele de identificare ale debitorului;
b)valoarea creanţei de recuperat;
c)valoarea creanţelor fiscale accesorii stabilite, potrivit legii, până la data solicitării;
d)contul în care se virează sumele încasate;
e)orice date necesare pentru identificarea bunurilor urmăribile, dacă este cazul.
(5)Cererea este însoţită obligatoriu de o copie a titlului executoriu.
(6)Autoritatea solicitată confirmă, în scris, primirea cererii, în termen de 10 zile de la data primirii.
(7)Autoritatea solicitată poate refuza efectuarea procedurii de executare silită în următoarele cazuri:
a)titlul executoriu nu este valabil;
b)cererea nu conţine toate informaţiile prevăzute la alin. (4).
(8)Sumele realizate prin executare silită se virează autorităţii solicitante. Prevederile art. 256 se aplică în mod
corespunzător.
Art. 1361: Reguli speciale privind executarea silită a creanţelor datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-
teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor
(1) Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să colaboreze şi să efectueze procedura de executare silită a
creanţelor fiscale datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor.
(2) În situaţia în care debitorul datorează impozite, taxe sau alte venituri la bugetul local şi nu are bunuri urmăribile pe
raza teritorială a respectivei unităţi administrativ-teritoriale sau a subdiviziunii unităţii administrativ-teritoriale a
municipiului, competenţa pentru efectuarea procedurii de executare silită revine organului fiscal în a cărui rază
teritorială se află bunurile urmăribile.
(3) Organul fiscal din cadrul autorităţii administraţiei publice locale care administrează creanţele fiscale prevăzute la alin.
(2), denumit în prezentul articol autoritate solicitantă, solicită, în scris, organului fiscal din cadrul autorităţii
administraţiei publice locale în a cărui rază teritorială se află situate bunurile mobile sau imobile, denumit în prezentul
articol autoritate solicitată, efectuarea procedurii de executare silită.
(4) Cererea conţine, în mod obligatoriu, următoarele informaţii:
a) datele de identificare a debitorului;
b) valoarea creanţei de recuperat;
c) valoarea creanţelor fiscale accesorii stabilite, potrivit legii, până la data solicitării;
d) contul în care se virează sumele încasate;
e) orice date necesare pentru identificarea bunurilor urmăribile, dacă este cazul.
(5) Cererea este însoţită obligatoriu de o copie a titlului executoriu.
(6) Autoritatea solicitată confirmă, în scris, primirea cererii, în termen de 10 zile de la data primirii.
(7) Autoritatea solicitată poate refuza efectuarea procedurii de executare silită în următoarele cazuri:
a) titlul executoriu nu este valabil;
b) cererea nu conţine toate informaţiile prevăzute la alin. (4).
(8) Sumele realizate prin executare silită se virează autorităţii solicitante. Prevederile art. 168 se aplică în mod
corespunzător.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile art. 221 NCPF reiau dispoziţiile art. 1361 din reglementarea anterioară,
fără a aduce modificări de substanţă în ceea ce priveşte efectuarea executării silite în cazul creanţelor fiscale datorate
bugetelor locale. Singurele modificări ce pot fi identificate sunt localizate la nivelul alineatelor (2) şi (3) şi nu reprezintă
altceva decât eforturi în sensul utilizării unei terminologii mai potrivite.
Prima modificare se referă la înlăturarea premisei lungi a prevederilor art. 1361 VCPF, care reitera în mod cu totul inutil
faptul că debitorul datorează „impozite, taxe sau alte venituri la bugetul local”. Prin comparaţie, prevederile art. 221 NCPF
pornesc de la ipoteza centrală a textului, şi anume inexistenţa bunurilor urmăribile pe raza respectivei unităţi
administrativ-teritoriale.
Cea de-a doua modificare poate fi găsită în cel de-al treilea alineat şi este, în esenţă, în sens total opus faţă de cea realizată
în alineatul precedent. Astfel, dacă în alin. (2) regăsim o modificare benefică, axată pe simplificarea textului, pentru a
asigura o mai bună şi mai rapidă înţelegere a ipotezei, alin. (3) este o versiune mai complicată a prevederilor
corespondente din reglementarea anterioară. Explicitarea repetitivă a noţiunii de „organ fiscal local”, distinct de faptul că
această noţiune era deja definită în art. 1 pct. 32 NCPF, se dovedeşte a fi cu totul inutilă. Mai mult, reglementarea
anterioară, care cuprindea o trimitere expeditivă la alineatul precedent, apreciem că respecta într-o mai bună măsură
normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000.... citeste mai departe (1-5)
Art. 222: Executarea silită în cazul debitorilor solidari
(1)Organul de executare silită coordonator, în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deţine mai multe venituri sau bunuri urmăribile.
(2)Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare în condiţiile art. 25 şi 26 revine
organului de executare silită în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul aflat în stare de insolvabilitate sau
insolvenţă sau organul de executare silită competent, desemnat potrivit art. 30, după caz.
(3)Organul de executare silită coordonator înscrie în întregime debitul în evidenţele sale şi ia măsuri de executare silită,
comunicând întregul debit organelor de executare silită în a căror rază teritorială se află domiciliile fiscale ale celorlalţi
codebitori, aplicându-se dispoziţiile art. 220.
(4)Organele de executare silită sesizate, cărora li s-a comunicat debitul, după înscrierea acestuia într-o evidenţă nominală,
iau măsuri de executare silită şi comunică organului de executare silită coordonator sumele realizate în contul
debitorului, în termen de 10 zile de la realizarea acestora.
(5)Dacă organul de executare silită coordonator, care ţine evidenţa întregului debit, constată că acesta a fost realizat prin
actele de executare silită făcute de el însuşi şi de celelalte organe sesizate potrivit alin. (4), el este obligat să ceară în scris
acestora din urmă să înceteze de îndată executarea silită.
Art. 137: Executarea silită în cazul debitorilor solidari

(1) Organul de executare coordonator, în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul despre care există indicii că deţine mai multe venituri sau bunuri urmăribile.
(11) Coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare în condiţiile art. 27 şi 28 revine
organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul aflat în stare de insolvabilitate sau
insolvenţă sau organul de executare competent, desemnat potrivit art. 33, după caz.
(2) Organul de executare coordonator înscrie în întregime debitul în evidenţele sale şi ia măsuri de executare silită,
comunicând întregul debit organelor de executare în a căror rază teritorială se află domiciliile fiscale ale celorlalţi
codebitori, aplicându-se dispoziţiile art. 136.
(3) Organele de executare sesizate, cărora li s-a comunicat debitul, după înscrierea acestuia într-o evidenţă nominală, vor
lua măsuri de executare silită şi vor comunica organului de executare coordonator sumele realizate în contul debitorului,
în termen de 10 zile de la realizarea acestora.
(4) Dacă organul de executare coordonator, care ţine evidenţa întregului debit, constată că acesta a fost realizat prin actele
de executare silită făcute de el însuşi şi de celelalte organe sesizate potrivit alin. (3), el este obligat să ceară în scris
acestora din urmă să înceteze de îndată executarea silită.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale ale art. 222 purtând denumirea marginală „Executarea silită în
cazul debitorilor solidari” reiau în integralitate dispoziţiile art. 137 din reglementarea anterioară, fără a aduce elemente
noi.
2.
Organul de executare silită coordonator. Textul de lege operează cu noţiunea de „organ de executare silită coordonator”,
noţiune pe care nu o defineşte, dar al cărei conţinut se desprinde destul de clar din reglementarea rolului său în ipotezele
avute în vedere de legiuitor. Organul de executare silită coordonator apare ca o necesitate în cazul debitorilor solidari,
indiferent după cum solidaritatea îşi găseşte izvorul în prevederile dreptului material sau este rezultatul unei proceduri de
atragere a răspunderii solidare, în condiţiile Codului de procedură fiscală. Acest organ îndeplineşte, pe de o parte, funcţia
proprie de organ de executare, dar şi pe cea secundară (şi poate chiar mai importantă) de a supraveghea activitatea
celorlalte organe de executare implicate şi de a centraliza datele astfel transmise.... citeste mai departe (1-4)
– Dec. CCR 1221/2011 (publicată în M. Of. nr. 773 din 2 noiembrie 2011).
Art. 223: Executorii fiscali
(la data 31-Mar-2016 Art. 223 din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
1099/2016 )
(1)Executarea silită se face de organul de executare silită competent prin intermediul executorilor fiscali. Aceştia trebuie
să deţină o legitimaţie de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activităţii.
(2)Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor prin legitimaţia de executor fiscal şi delegaţie emisă
de organul de executare silită.
(3)În scopul efectuării executării silite, executorii fiscali pot:
a)să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde acesta îşi păstrează bunurile,
în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum şi să analizeze evidenţa contabilă a
debitorului în scopul identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;
b)să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică, precum şi să cerceteze
toate locurile în care acesta îşi păstrează bunurile;
c)să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în determinarea bunurilor
proprietate a debitorului;
d)să aplice sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal;
e)să constate contravenţii şi să aplice sancţiuni potrivit legii.
(4)Executorul fiscal poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu
consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare silită cere autorizarea instanţei judecătoreşti
competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, republicat.
(5)Accesul executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau
juridică, se poate efectua între orele 6,00-20,00, în orice zi lucrătoare. Executarea începută poate continua în aceeaşi zi
sau în zilele următoare. În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile
debitorului poate avea loc şi la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza autorizaţiei
(6)În absenţa debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile prevăzute la alin. (3), executorul fiscal
poate să pătrundă în acestea în prezenţa unui reprezentant al poliţiei ori al jandarmeriei sau a altui agent al forţei publice
şi a doi martori majori, fiind aplicabile prevederile alin. (4) şi (5).
Art. 138: Executorii fiscali

(1) Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali. Aceştia trebuie să
deţină o legitimaţie de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activităţii.
(2) Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor prin legitimaţia de executor fiscal şi delegaţie emisă
de organul de executare silită.
(3) În exercitarea atribuţiilor ce le revin, pentru aplicarea procedurilor de executare silită, executorii fiscali pot:
a) să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde acesta îşi păstrează bunurile,
în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum şi să analizeze evidenţa contabilă a
debitorului în scopul identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;
b) să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică, precum şi să cerceteze
toate locurile în care acesta îşi păstrează bunurile;
c) să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în determinarea bunurilor
proprietate a debitorului.
(4) Executorul fiscal poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu
consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea instanţei judecătoreşti competente
potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
(5) Accesul executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau
juridică, se poate efectua între orele 6,00 - 20,00, în orice zi lucrătoare. Executarea începută va putea continua în aceeaşi
zi sau în zilele următoare. În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile
debitorului va avea loc şi la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza autorizaţiei prevăzute
la alin. (4).
(6) În absenţa debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile prevăzute la alin. (3), executorul
fiscal poate să pătrundă în acestea în prezenţa unui reprezentant al poliţiei ori al jandarmeriei sau a altui agent al forţei
publice şi a doi martori majori, fiind aplicabile prevederile alin. (4) şi (5).
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale le reiau în esenţă pe cele ale art. 138 VCPF, aducând puţine
elemente de noutate. Distinct de ajustările de ordin gramatical [„cere” în loc de „va cere” în alin. (4) sau introducerea
verbului „poate” în alin. 5], care nu schimbă semnificativ sensul prevederilor legale, trebuie notate câteva aspecte
suplimentare, introduse prin noua reglementare.
În primul rând, este reglementată expres şi, am adăuga, acolo unde îi este locul, posibilitatea recunoscută de lege
executorului fiscal de a aplica sigilii asupra bunurilor, cu întocmirea unui proces-verbal în acest sens. Faţă de
reglementarea anterioară, care menţiona aplicarea sigiliilor în materia executării silite mobiliare şi imobiliare713, această
activitate este enumerată sub imperiul noului Cod de procedură fiscală printre atribuţiile organului de executare, astfel
cum este şi firesc.... citeste mai departe (1-4)
1.
Atribuţiile executorului fiscal nu includ efectuarea de percheziţii, se urmăreşte realizarea scopului executării silite:
achitarea creanţei bugetare restante. Ca şi în cazul constatării la faţa locului, jurisprudenţa CEDO a stabilit unele limitări
referitoare la încălcarea principiului inviolabilităţii domiciliului, atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cel al
persoanelor juridice.
2.
Refuzul debitorului supus executării silite de a preda bunurile organului de executare spre a fi sechestrate sau de a le pune
la dispoziţia acestuia pentru a fi identificate şi evaluate constituie contravenţie, conform art. 336 alin. (1) lit. m) Cod
procedură fiscală, şi se sancţionează cu amendă între 1.000-5.000 lei, în cazul persoanelor juridice din categoria
contribuabililor mari şi mijlocii şi cu amendă între 500-1.000 lei, în cazul celorlalţi contribuabili şi persoanelor fizice.
– OPANAF nr. 3.744/2015 privind stabilirea cazurilor speciale de executare silită, precum şi a structurilor abilitate cu
ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi efectuarea procedurii de executare silită (M. Of. nr. 981 din 30
decembrie 2015; cu modificările şi completările ulterioare);... citeste mai departe (1-2)
Art. 224: Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat
Impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun
creditor pentru nicio categorie de creanţe în cadrul procedurii de executare silită.
Art. 139: Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat

Impozitele, taxele, contribuţiile şi orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor
pentru nicio categorie de creanţe în cadrul procedurii de executare silită.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale aduc o singură noutate faţă de dispoziţiile din reglementarea
anterioară (art. 139 VCPF), şi anume introduc precizarea că este vorba despre contribuţiile „sociale”, precizare binevenită,
în contextul în care textul instituie o excepţie de la regulă, stabilind insesizabilitatea sumelor recuperate pe calea
executării silite, pentru stingerea creanţelor bugetare.
2.
Poprirea contribuabililor pentru recuperarea creanţelor împotriva statului. Efectul acestor prevederi este acela că, în
esenţă, contribuabilii nu pot deveni terţi popriţi, în măsura în care proprii creditori ai statului ar obţine împotriva sa un
titlu executoriu.
În ceea ce priveşte executarea silită împotriva statului sau autorităţilor publice, sediul materiei îl vom regăsi în
prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri
executorii714.... citeste mai departe (1-2)
1.
Acest articol stabileşte principiul conform căruia veniturile bugetului general consolidat al statului nu pot face obiectul
executării silite. În acelaşi sens, a fost emisă şi OG nr. 22/2002, care prevede că titlurile executorii emise în legătură cu
creanţe asupra statului (instituţiilor publice) se achită din sumele cuprinde în buget cu această destinaţie.
2.
Sintagma „bugetul general consolidat al statului” se referă la ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, aşa
cum sunt prevăzute în legislaţia relevantă (Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
– Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (publicată în M. Of. nr. 597 din 13 august 2002);
– OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii (publicată
în M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2002).
Art. 225: Executarea silită împotriva unei asocieri fără personalitate juridică
Pentru executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există un titlu
executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale
ale membrilor acesteia.
Art. 140: Executarea silită împotriva unei asocieri fără personalitate juridică
Pentru executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există un titlu
executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale
ale membrilor acesteia.
1.
Modificările din noua reglementare. Reluând integral dispoziţiile art. 140 VCPF, textul de lege de mai sus instituie regula
potrivit căreia existenţa unui titlu de creanţă emis pe numele unei asocieri fără personalitate juridică (spre exemplu, o
asociere în participaţiune sau o societate civilă profesională de avocaţi) dă dreptul creditorului bugetar să urmărească nu
doar bunurile aduse ca aport în această asociere, cât şi pe cele ale membrilor săi.
2.
Problema separaţiei de patrimoniu. În ipoteza asocierilor fără personalitate juridică, trebuie subliniat totuşi că acestea nu
vor avea calitatea de contribuabil, chiar în considerarea lipsei personalităţii.
Din perspectiva impozitului pe profit, veniturile şi cheltuielile vor fi repartizate fiecărei persoane juridice ce face parte din
asociere, urmând ca acestea să îşi determine distinct profitul impozabil718. În cazul persoanelor fizice, având calitatea de
asociaţi, fiecare va rămâne responsabil pentru plata impozitului pe venit generat de activitatea desfăşurată sub această
formă.... citeste mai departe (1-2)
1.
Aplicarea art. 225 în cazul societăţilor în participaţie ridică unele probleme de interpretare, deoarece în cazul tipic al
acestor asocieri nu există o responsabilitate solidară a participanţilor la asociere care să permită extinderea executării
silite asupra averii personale a participantului „ascuns” (pasiv). Înclinăm să credem că art. 225 nu a avut în vedere
asocierile în participaţie, ci celelalte forme de societăţi prevăzute de Codul civil sau de acte normative speciale.
Art. 226: Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite
(la data 01-Jan-2016 Art. 226 din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Procedura din
2015 )
(1)Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor
prezentului cod de către organul de executare silită competent potrivit art. 30.
(2)În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. (1) se înscriu creanţele fiscale,
principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi
comunicate în condiţiile legii, precum şi creanţele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie
titluri executorii. Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi comunicat în
condiţiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(3)Executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii
judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Decizia 66/2017 )
(4)Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care se împlineşte scadenţa sau termenul de plată prevăzut de lege.
(5)Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod corespunzător.
(6)Titlul executoriu emis potrivit alin. (1) de organul de executare silită competent conţine, pe lângă elementele prevăzute
la art. 46, următoarele: cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, descrierea titlului de creanţă sau a înscrisului
care constituie titlu executoriu, precum şi temeiul legal al puterii executorii a titlului.
(7)Netransmiterea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în termen de 90 de zile de la
comunicarea acestora către contravenient atrage, potrivit legii, răspunderea persoanelor care se fac vinovate de aceasta.
Transmiterea cu întârziere a proceselor-verbale nu împiedică executarea silită a acestora în condiţiile în care nu a
intervenit prescripţia executării.
(7)Netransmiterea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor către organele fiscale în termen de 90
de zile de la comunicarea acestora către contravenient atrage, potrivit legii, răspunderea persoanelor care se fac vinovate
de aceasta. Transmiterea cu întârziere a proceselor-verbale nu împiedică executarea silită a acestora, în condiţiile în care
nu a intervenit prescripţia executării.
(la data 24-Aug-2018 Art. 226, alin. (7) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 modificat de Art. 18 din capitolul V din
Legea 203/2018 )
(8)În cazul în care titlurile executorii emise de alte organe decât cele prevăzute la art. 30 alin. (1) nu cuprind unul dintre
următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric personal, codul unic de
înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada
comunicării acestora, organul de executare silită restituie de îndată titlurile executorii organelor emitente.
(9)În cazul în care titlul executoriu i-a fost transmis spre executare de către un alt organ, organul de executare silită
confirmă primirea, în termen de 30 de zile.
(10)Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor pentru şomaj, după caz, care nu au organe
de executare silită proprii, transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare
silită, organelor fiscale din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat.
(11)Instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, care nu au organe de executare silită proprii, pot transmite
titlurile executorii privind venituri proprii organului fiscal central sau, după caz, organului fiscal local. Sumele astfel
realizate se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul local, după caz.
(12)Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul local, care nu au organe de executare silită proprii, transmit
titlurile executorii privind venituri ale bugetului local, spre executare silită, organului fiscal local. Sumele astfel realizate
se fac venit la bugetul local.
(13)Instituţiile publice din subordinea unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale finanţate integral din venituri
proprii, care nu au organe de executare silită proprii, pot transmite titlurile executorii privind venituri proprii organului
fiscal local. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul local.

(1) Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor
prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al
unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(11) În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare prevăzut la alin. (1) se înscriu toate creanţele fiscale
neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat, precum şi
accesoriile aferente acestora, stabilite în condiţiile legii. Cu excepţia cazului în care prin lege se prevede că un înscris
constituie titlu executoriu, niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă în baza căruia se
stabilesc, în condiţiile legii, creanţe fiscale principale sau accesorii.
(12) Executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii
judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(2) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată
prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.
(3) Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod corespunzător.
(4) Titlul executoriu emis potrivit alin. (1) de organul de executare competent va conţine, pe lângă elementele prevăzute la
art. 43 alin. (2), următoarele: codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal al acestuia, precum şi orice alte date de
identificare; cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.
(5) Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor fiscale se va întocmi un singur titlu executoriu.
(6) Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanţe fiscale, se transmit în termen de cel mult 30
de zile de la emitere, spre executare silită, potrivit legii, organelor prevăzute la art. 136.
(7) Netransmiterea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în termen de 90 de zile de la emiterea
de către organele competente atrage anularea acestora prin decizie de către conducătorul organului emitent.
Conducătorul organului emitent al titlului executoriu are obligaţia emiterii deciziei de imputare a contravalorii
contravenţiei personalului care se face vinovat de întârziere. Decizia de imputare se comunică de către organul emitent
persoanei vinovate, care trebuie să achite contravaloarea contravenţiei în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.
La expirarea acestui termen, decizia devine titlu executoriu. Contravaloarea contravenţiei înscrise în decizia de imputare
se face venit la bugetul de stat sau bugetul local căruia i se datora, potrivit legii, amenda contravenţională. Termenul de 90
de zile se prelungeşte cu perioada scursă în procedura de contestare a proceselor-verbale de constatare a contravenţiei.
(8) În cazul în care titlurile executorii emise de alte organe decât cele prevăzute la art. 33 alin. (1) nu cuprind unul dintre
următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric personal, codul unic de
înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada
comunicării acestora, organul de executare va restitui de îndată titlurile executorii organelor emitente.
(9) În cazul în care titlul executoriu i-a fost transmis spre executare de către un alt organ, organul de executare îi va
confirma primirea, în termen de 30 de zile.
(10) Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
fondurilor speciale, după caz, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile executorii privind venituri
ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul din care sunt finanţate instituţiile publice.
(101) Instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, care nu au organe de executare silită proprii, pot transmite
titlurile executorii privind venituri proprii organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
sau, după caz, organelor fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale
municipiilor. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul local, după caz.
(11) Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul local, care nu au organe de executare silită proprii, transmit
titlurile executorii privind venituri ale bugetului local, spre executare silită, organelor fiscale ale unităţilor administrativ-
teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. Sumele astfel realizate se fac venit la
bugetul local.
1.
Modificările din noua reglementare. Faţă de prevederile art. 141 din reglementarea anterioară, sunt aduse trei modificări
substanţiale, de natură să clarifice în mod corespunzător anumite aspecte şi să înlăture deficienţele ce puteau fi reţinute
sub imperiul Codului anterior.
O primă modificare poate fi identificată în cel de-al doilea alineat al textului de lege, fiind făcute precizări importante care
clarifică împrejurarea că în titlul executoriu emis de organul de executare pe baza unui formular tip se înscriu creanţe
fiscale sau bugetare, stabilite prin titluri de creanţă fiscale sau bugetare, după caz, emise şi comunicate în condiţiile legii.
Noua configuraţie a textului este mai cuprinzătoare şi se corelează corespunzător cu sfera de aplicare a Codului şi cu
definiţiile din art. 1. De asemenea, este adusă o precizare subînţeleasă sub reglementarea anterioară, pe baza prevederilor
art. 44 şi 45 VCPF, însă care este binevenită: nu este suficientă emiterea titlului de creanţă, ci este necesară şi comunicarea
sa.... citeste mai departe (1-3)
1.
Titlul executoriu poate fi:
– un titlu de creanţă care nu a fost achitat la scadenţă (a se vedea prevederile referitoare la deciziile de impunere şi acte
asimilate acestora), devenind astfel titlu executoriu;
– un titlu executoriu propriu-zis, un act administrativ fiscal emis de organul fiscal competent (de exemplu, în cazul
obligaţiilor fiscale accesorii).
2.
Înainte de începerea executării silite, Codul de procedură fiscală prevede obligaţia emiterii unei înştiinţări de plată.
Declaraţia fiscală ţine loc de înştiinţare de plată, ceea ce înseamnă că o declaraţie neachitată la termen va deveni titlu
executoriu, permiţând organelor fiscale începerea executării silite chiar din ziua următoare.
– Dec. Comisiei de proceduri fiscale nr. 2/2008 (publicat în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008);
– Dec. CCR nr. 689/2005 (publicată în M. Of. nr. 98 din 1 februarie 2006); 70/2006 (M. Of. nr. 176 din 23 februarie 2006);
211/2006 (M. Of. nr. 330 din 12 aprilie 2006); 658/2006 (M. Of. nr. 971 din 5 decembrie 2006); 1291/2008 (M. Of. nr. 135
din 4 martie 2009); 246/2010 (M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010); 1161/2010 (M. Of. nr. 747 din 9 noiembrie 2010); Dec. CCR
nr. 519/2011 (M. Of. nr. 355 din 23 mai 2011); 1226/2011 (M. Of. nr. 825 din 21 noiembrie 2011); 1221/2011 (M. Of. nr. 773
din 2 noiembrie 2011).... citeste mai departe (1-2)
Art. 227: Reguli privind executarea silită
(1)Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar
valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de
executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în
limita a 150% din valoarea creanţelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare, cu excepţia cazului în care din motive
obiective în legătură cu situaţia patrimonială a debitorului acest nivel nu poate fi respectat.
(2)Sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului, prezentate de acesta şi/sau
identificate de către organul de executare silită, în următoarea ordine:
a)bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit;
b)bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie principala sursă de venit;
c)bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut,
de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
d)ansamblu de bunuri în condiţiile prevederilor art. 246;
e)maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii
care constituie principala sursă de venit;
f)produse finite.
(3)Organul fiscal poate trece la sechestrarea bunurilor din următoarea categorie din cele prevăzute la alin. (2) ori de câte
ori valorificarea nu este posibilă.
(4)Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
(5)În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare silită prevăzute
de prezentul cod.
(6)Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă.
(7)Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a creanţelor
fiscale accesorii, ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.
(8)În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, creanţe fiscale accesorii sau alte sume, fără să fi fost
stabilit cuantumul acestora, ele se calculează de către organul de executare silită şi se consemnează într-un proces-verbal
care constituie titlu executoriu, care se comunică debitorului.
(9)Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate
care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.
Art. 142: Reguli privind executarea silită

(1) Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar
valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de
executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în
limita a 150% din valoarea creanţelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare.
(11) Sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului, prezentate de acesta şi/sau
identificate de către organul de executare, în următoarea ordine:
a) bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit;
b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie principala sursă de venit;
c) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut,
de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
d) ansamblu de bunuri în condiţiile prevederilor art. 158 ;
e) maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii
care constituie principala sursă de venit;
f) produse finite.
(12) Organul fiscal poate trece la sechestrarea bunurilor din următoarea categorie din cele prevăzute la alin. (11) ori de
câte ori valorificarea nu este posibilă.
(2) Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
(3) În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare silită prevăzute
de prezentul cod.
(4) Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează.
(5) Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a dobânzilor,
penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii
prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.
(6) În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi, penalităţi de întârziere, majorări de întârziere
sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi consemnate
într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu, care se comunică debitorului.
(7) Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate
care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.
1.
Modificările din noua reglementare. Dispoziţiile art. 229 cuprind reguli generale în materia executării silite, suferind
foarte puţine modificări faţă de cele ale art. 142 VCPF. Singura modificare ce poate fi identificată se regăseşte în primul
alineat, fiind situată în partea finală a acestuia şi constând în derogarea instituită în privinţa respectării procentului de
150% din cuantumul creanţei supuse executării silite, aplicabilă în raport de situaţia patrimonială a debitorului.
2.
Regulile aplicabile. Prevederile noii reglementări, la fel ca şi cele corespondente din vechiul Cod de procedură fiscală, au
în vedere instituirea unor reguli cu caracter general, aplicabile tuturor procedurilor de executare silită, întreprinse de
organele fiscale. În consecinţă, acestea îşi vor găsi aplicarea fără excepţie, în raport cu toate executările silite ce se
desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de procedură fiscală, indiferent de natura creanţei fiscale sau de
împrejurarea că executarea este efectuată în temeiul acestei reglementări, întrucât creanţa este una fiscală sau,
dimpotrivă, creanţa este una bugetară, dar dispoziţiile noului Cod se aplică în procedura colectării sale, potrivit art. 220
alin. (3).... citeste mai departe (1-10)
1.
În vederea executării silite, organele fiscale pot lua măsuri asigurătorii (sechestru asupra bunurilor urmăribile ale
debitorului), iar prioritatea garanţiilor reale faţă de privilegiul statului se stabileşte în funcţie de momentul înscrierii în
cartea funciară (ipoteca) sau în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare (gajul sau garanţia reală mobiliară).
– Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată (M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015; cu
modificările ulterioare);
ulterioare);
– Dec. CCR nr. 432/2004 (M. Of. nr. 1176 din 13 decembrie 2004); 424/2005 (M. Of. nr. 1029 din 21 noiembrie 2005);
700/2006 (M. Of. nr. 968 din 4 decembrie 2006); 283/2008 (M. Of. nr. 435 din 10 iunie 2008); 513/2008 (M. Of. nr. 473
din 26 iunie 2008); 560/2009 (M. Of. nr. 357 din 27 mai 2009); 2/2010 (M. Of. nr. 105 din 16 februarie 2010); 246/2010
(M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010); 258/2010 (M. Of. nr. 338 din 21 mai 2010); 150/2011 (M. Of. nr. 314 din 6 mai 2011);
1226/2011 (M. Of. nr. 825 din 22 noiembrie 2011); 1402/2011 (M. Of. nr. 65 din 26 ianuarie 2012); 827/2012 (M. Of. nr. 842
din 13 decembrie 2012); 251/2013 (M. Of. nr. 433 din 16 iulie 2013); 878/2012 (M. Of. nr. 18 din 9 ianuarie 2013).... citeste
mai departe (1-1)
Art. 2271: Reguli speciale privind începerea sau continuarea executării silite
(1)Măsurile de executare silită se aplică diferenţiat, în funcţie de cuantumul şi vechimea creanţelor fiscale.
(2)Procedura de aplicare a dispoziţiilor alin. (1) se stabileşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
(la data 03-Sep-2017 Art. 227 din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 completat de Art. I, punctul 80. din Ordonanta
30/2017 )
Art. 228: Obligaţia de informare
În vederea începerii executării silite, organul de executare silită competent se poate folosi de mijloacele de probă
prevăzute la art. 55, în vederea determinării averii şi a venitului debitorului. La cererea organului fiscal, debitorul este
obligat să furnizeze în scris, pe propria răspundere, informaţiile solicitate.
Art. 143: Obligaţia de informare

În vederea începerii executării silite, organul de executare competent se poate folosi de mijloacele de probă prevăzute la
art. 49, în vederea determinării averii şi a venitului debitorului. La cererea organului fiscal, debitorul este obligat să
furnizeze în scris, pe propria răspundere, informaţiile solicitate.
1.
Modificările din noua reglementare. Singura deosebire între prevederile de mai sus şi cele corespondente din vechea
reglementare (art. 143 VCPF) o reprezintă precizarea conform căreia este vorba despre organul de executare „silită”
competent, modificare ce nu afectează în niciun mod sensul acestor dispoziţii.
2.
Mijloacele de probă în executarea silită. În concordanţă cu art. 223 alin. (3) NCPF, care permit obţinerea mijloacelor de
probă necesare, textul precizează faptul că organul de executare se poate folosi de acestea pentru a identifica bunuri şi
venituri urmăribile, aspect ce nu comportă precizări suplimentare.
Teza finală instituie obligaţia debitorului de a furniza în scris, pe propria răspundere, informaţii cu privire la patrimoniul
său, la cererea organului de executare silită. În mod cert, în măsura în care debitorul furnizează informaţii greşite cu
intenţie, cel mai probabil prin omiterea anumitor elemente patrimoniale, acesta va putea fi cercetat pentru săvârşirea
infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 326 C.pen.... citeste mai departe (1-2)
1.
Obligaţia de informare prevăzută la acest articol constituie un caz particular care derivă din obligaţia de a furniza
informaţii, stabilită de Codul de procedură fiscală în sarcina contribuabilului.
– Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005; cu
modificările ulterioare);
– Decizia CCR nr. 246/2010 (publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010).
Art. 229: Precizarea naturii debitului
În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi să se arate natura şi cuantumul debitului ce face
obiectul executării.
În toate actele de executare silită, cu excepţia celor care privesc poprirea bancară, trebuie să se indice titlul executoriu şi
să se arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executării.
(la data 06-Dec-2016 Art. 229 din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 modificat de Art. II, punctul 11. din Ordonanta
urgenta 84/2016 )
(1)În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi să se arate natura şi cuantumul debitului ce
face obiectul executării.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în toate actele de executare silită care privesc poprirea bancară, cu excepţia
înştiinţării debitorului privind înfiinţarea popririi, trebuie să se indice doar cuantumul total al obligaţiilor fiscale ce fac
obiectul popririi.
(la data 05-May-2017 Art. 229 din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 modificat de Art. 1, punctul 1. din Legea 82/2017 )

În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi să se arate natura şi cuantumul debitului ce face
obiectul executării.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale de mai sus reiau întru totul dispoziţiile art. 144 din reglementarea
anterioară, fără a aduce nicio modificare.
2.
Precizarea naturii şi cuantumului debitului în titlul executoriu. Conform regulii instituite de legiuitor, toate actele de
executare silită trebuie să indice titlul executoriu şi să arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executării silite.
Din nefericire, această regulă este de cele mai multe ori încălcată în practică, iar aceste încălcări sunt în general
nesancţionate corespunzător. În logica Codului, odată indicat titlul de creanţă în titlul executoriu şi odată comunicat titlul
executoriu, debitorul cunoaşte natura debitului (impozit, amendă, TVA etc.). Actele de executare subsecvente ar urma să
indice lacunar titlul executoriu şi eventual creanţa, însă în cele mai multe cazuri creanţa este indicată generic ca fiind
„impozit” sau „accesorii”.... citeste mai departe (1-2)
Art. 230: Somaţia
(la data 01-Jan-2016 Art. 230 din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Procedura din
2015 )
(1)Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge
debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu emis de
organul de executare silită.
(2)Somaţia cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, următoarele: numărul dosarului de executare; suma
pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul
executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării acesteia.
(3)În cazul în care debitorul are de încasat sume certe, lichide şi exigibile de la autorităţi sau instituţii publice, executarea
silită se continuă prin poprirea acestor sume ori de câte ori, ulterior comunicării somaţiei, se depune la organul fiscal un
document eliberat de autoritatea sau instituţia publică respectivă prin care se certifică că sumele sunt certe, lichide şi
exigibile. Prevederile art. 236 se aplică în mod corespunzător.
(4)Nu sunt considerate sume exigibile şi nu sunt aplicabile prevederile alin. (3) sumelor aflate în litigiu.
(5)În cazul în care documentul prevăzut la alin. (3) a fost depus ulterior luării unor măsuri de executare silită potrivit
prezentului cod, aceste măsuri se ridică după aplicarea măsurii popririi sumelor înscrise în documentul emis de
autoritatea sau instituţia publică, în limita acestor sume, cu respectarea nivelului prevăzut la art. 227 alin. (1).
(6)În cazul în care documentul prevăzut la alin. (3) a fost depus ulterior stingerii sumelor pentru care s-a început
executarea silită, acesta se ia în considerare pentru următoarele executări silite.
(7)Urmărirea imobilului, în baza somaţiei prevăzute la alin. (1), se notează la cererea organului fiscal în cartea funciară,
asupra bunurilor imobile ale debitorului, indiferent de modalitatea dreptului de proprietate, respectiv proprietate
exclusivă, devălmăşie sau coproprietate.
(la data 03-Sep-2017 Art. 230, alin. (6) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 completat de Art. I, punctul 81. din
Ordonanta 30/2017 )
Art. 145: Somaţia

(1) Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge
debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu.
(2) Somaţia cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), următoarele: numărul dosarului de executare;
suma pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul
executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării acesteia.
(3) În cazul în care debitorul are de încasat sume certe, lichide şi exigibile de la autorităţi sau instituţii publice, executarea
silită se continuă prin poprirea acestor sume ori de câte ori, ulterior comunicării somaţiei, se depune la organul fiscal un
document eliberat de autoritatea sau instituţia publică respectivă prin care se certifică că sumele sunt certe, lichide şi
exigibile. Prevederile art. 149 se aplică în mod corespunzător.
(4) Nu sunt considerate sume exigibile şi nu le sunt aplicabile prevederile alin. (3) sumelor aflate în litigiu.
(5) În cazul în care documentul prevăzut la alin. (3) a fost depus ulterior luării unor măsuri de executare silită potrivit
prezentului cod, aceste măsuri se ridică după aplicarea măsurii popririi sumelor înscrise în documentul emis de
autoritatea sau instituţia publică, în limita acestor sume, cu respectarea nivelului prevăzut la art. 142 alin. (1).
(6) În cazul în care documentul prevăzut la alin. (3) a fost depus ulterior stingerii sumelor pentru care s-a început
executarea silită, acesta se ia în considerare pentru următoarele executări silite.
1.
Modificările din noua reglementare. O primă modificare adusă de noul Cod de procedură fiscală în ceea ce priveşte
somaţia o constituie precizarea, foarte utilă de altfel, conform căreia somaţia este însoţită de un exemplar al titlului
executoriu, emis de organul de executare.
Această modificare este binevenită, întrucât clarifică faptul că ceea ce trebuie comunicat împreună cu somaţia este titlul
executoriu, sub forma tipizată în care se înscriu toate sumele datorate de debitor, şi nu titlul de creanţă, în privinţa căruia
dispoziţiile legale impun în mod distinct obligaţia comunicării, spre a se asigura opozabilitatea sa faţă de contribuabil, în
prealabil începerii procedurii de executare.
Trebuie salutată iniţiativa legiuitorului de a realiza această distincţie, atât prin prevederile art. 226, cât şi în continuare,
prin cele ale art. 230 alin. (1).
Prevederile finale reiau reglementarea ce se găsea în alineatele (3)-(6) ale art. 145 VCPF, care aveau în vedere ipoteza în
care debitorul avea de încasat sume certe, lichide şi exigibile de la autorităţi sau instituţii publice. În acest caz, în măsura
în care autoritatea sau instituţia respectivă confirmă faptul că datorează debitorului sume certe, lichide şi exigibile,
măsurile de executare sunt ridicate în limita sumelor menţionate şi se trece la înfiinţarea popririi asupra respectivei
autorităţi sau instituţii.... citeste mai departe (1-4)
– Dec. CCR nr. 689/2005 (publicată în M. Of. nr. 98 din 1 februarie 2006); 658/2006 (publicată în M. Of. nr. 971 din 5
decembrie 2006); 1291/2008 (publicată în M. Of. nr. 135 din 4 martie 2009); 519/2011 (publicată în M. Of. nr. 355 din 23
mai 2011); 1226/2011 (publicată în M. Of. nr. 825 din 22 noiembrie 2011); 1221/2011 (publicată în M. Of. nr. 773 din 2
noiembrie 2011).
Art. 231: Drepturi şi obligaţii ale terţului
Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, drept de ipotecă sau un privilegiu.
Terţul participă la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului, potrivit legii.
Art. 146: Drepturi şi obligaţii ale terţului

Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, drept de ipotecă sau un privilegiu.
Terţul va participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului, potrivit legii.
Contestarea actelor administrativ fiscale (Wolters Kluwer)
Procedura prezintă modalitatea de contestare a actelor administrativ fiscale.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul preia integral dispoziţiile art. 146 VCPF, cu o singură modificare –
nesemnificativă din punctul nostru de vedere – ce constă în modificarea verbului „a participa” de la timpul viitor la timpul
prezent, fiind însă forma prezentului continuu.
2.
Terţul nu se poate opune sechestrării. Conform prevederilor legale, terţul titular al unui drept de gaj, ipotecă sau al unui
privilegiu asupra bunului supus sechestrării nu se poate opune luării acestei măsuri. Astfel cum s-a subliniat şi într-un
studiu recent723, cu privire la ipoteza existenţei unei garanţii reale asupra bunurilor supuse executării silite începute de
organele fiscale, drepturile terţilor sunt opozabile şi creditorului bugetar, acesta fiind obligat să ţină cont de acestea....
Art. 232: Evaluarea bunurilor supuse executării silite
(1)Înaintea valorificării bunurilor, acestea se evaluează. Evaluarea se efectuează de organul de executare silită prin experţi
evaluatori proprii sau prin experţi evaluatori independenţi. Evaluatorii independenţi sunt desemnaţi în condiţiile art. 63.
Atât evaluatorii proprii, cât şi evaluatorii independenţi sunt obligaţi să îşi îndeplinească atribuţiile ce le revin, astfel cum
reies din prezentul cod, din actul prin care s-a dispus expertiza, precum şi din actul prin care au fost numiţi.
(2)Organul de executare silită actualizează preţul de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei.
(3)Atunci când se consideră necesar, organul de executare silită procedează la o nouă evaluare.
(4)Organul de executare silită poate proceda la o nouă evaluare în situaţii cum sunt: când se constată modificări ale
preţurilor de circulaţie pe piaţa liberă a bunurilor, când valoarea bunului s-a modificat prin deteriorări sau prin
amenajări. Prevederile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 147: Evaluarea bunurilor supuse executării silite

(1) Înaintea valorificării bunurilor, acestea vor fi evaluate. Evaluarea se efectuează de organul de executare prin experţi
evaluatori proprii sau prin experţi evaluatori independenţi. Evaluatorii independenţi sunt desemnaţi în condiţiile art. 55.
Atât evaluatorii proprii, cât şi evaluatorii independenţi sunt obligaţi să îşi îndeplinească atribuţiile ce le revin, astfel cum
reies din prezentul cod, din actul prin care s-a dispus expertiza, precum şi din actul prin care au fost numiţi.
(2) Organul de executare va actualiza preţul de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei.
(3) Atunci când se consideră necesar, organul de executare va proceda la o nouă evaluare.
(4) Organul de executare poate proceda la o nouă evaluare în situaţii cum sunt: când se constată modificări ale preţurilor
de circulaţie pe piaţa liberă a bunurilor, când valoarea buhului s-a modificat prin deteriorări sau prin amenajări.
Prevederile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege preia prevederile art. 147 VCPF, conţinând succinte elemente de
noutate, centrate pe schimbarea exprimării utilizate. Noua reglementare recurge la termenul de „organ de executare
silită” ori de câte ori se face vorbire despre organul de executare, pentru a asigura o unitate terminologică.
Astfel cum am întâlnit şi în cazul altor texte, verbele utilizate la timpul viitor sunt înlocuite cu cele la timpul prezent,
utilizându-se prezentul continuu, fapt care subliniază caracterul imperativ al obligaţiilor stabilite în sarcina organelor de
executare, în sensul evaluării bunurilor şi actualizării preţului, în raport de indicele de inflaţie.
2.
Desemnarea expertului. Obligaţia de a întreprinde o evaluare a bunurilor supuse executării silite intervine, conform
dispoziţiilor legale, înainte de valorificare, în acord cu prevederile din materia instituirii sechestrului, care stabilesc doar
obligaţia de a estima valoarea bunurilor la acel moment. Situarea temporală a acestei obligaţii este una logică, de vreme ce
o evaluare făcută cât mai aproape de valorificare va fi cu mult mai utilă în acest proces decât una realizată cu mai mult
timp în urmă.... citeste mai departe (1-5)
Art. 233: Suspendarea executării silite
(1)Executarea silită se suspendă:
a)când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii;
b)la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;
c)în cazul prevăzut la art. 244;
d)pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepţionale, şi doar o singură dată pentru acelaşi debitor, prin hotărâre a
Guvernului;
d)pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepţionale, şi doar o singură dată pentru acelaşi debitor, prin hotărâre a
Guvernului, cu respectarea regulilor în materie de ajutor de stat.
(la data 03-Sep-2017 Art. 233, alin. (1), litera D. din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 modificat de Art. I, punctul 82.
(2)Executarea silită se suspendă şi în cazul în care, ulterior începerii executării silite, se depune o cerere de
restituire/rambursare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanţa fiscală pentru care s-a
început executarea silită. În acest caz, executarea silită se suspendă la data depunerii cererii.
(21)Executarea silită se suspendă sau nu începe pentru creanţele fiscale stabilite printr-o decizie de organul fiscal
competent dacă debitorul notifică organul fiscal, ulterior comunicării deciziei, cu privire la depunerea unei scrisori de
garanţie/poliţe de asigurare de garanţie potrivit art. 235. Executarea silită continuă sau începe dacă debitorul nu depune
scrisoarea de garanţie/poliţa de asigurare de garanţie în termen de 45 de zile de la data comunicării deciziei prin care sunt
stabilite creanţele fiscale.
(22)Pe toată perioada suspendării executării silite potrivit alin. (21), creanţele fiscale ce fac obiectul suspendării nu se
sting, cu excepţia situaţiei în care debitorul optează pentru stingerea acestora potrivit art. 165 alin. (8).
Ordonanta 30/2017 )
(3)Pe perioada suspendării executării silite, actele de executare efectuate anterior, precum şi orice alte măsuri de
executare, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor din conturile bancare, rămân în fiinţă.
(4)Suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor viitoare provenite
din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută, începând cu data şi ora comunicării către instituţiile de credit a adresei
de suspendare a executării silite prin poprire.
(5)Sumele existente în cont la data şi ora comunicării adresei de suspendare a executării silite prin poprire înfiinţată de
organul fiscal rămân indisponibilizate, debitorul putând dispune de acestea numai pentru efectuarea de plăţi în scopul:
a)achitării obligaţiilor fiscale administrate de organele fiscale competente;
b)achitării drepturilor salariale.
(6)În cazul terţilor popriţi, suspendarea executării silite are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor datorate de
aceştia debitorului, atât a celor prezente, cât şi a celor viitoare, până la o nouă comunicare din partea organului de
executare silită privind continuarea măsurilor de executare silită prin poprire.
(7)În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare silită generează imposibilitatea debitorului de a-şi continua
activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, organul fiscal poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama
de motivele invocate de acesta, fie suspendarea totală, fie suspendarea parţială a executării silite prin poprire.
Suspendarea se poate dispune, o singură dată, pe parcursul a 2 ani calendaristici pentru o perioadă de cel mult 6 luni
consecutive de la data comunicării către bancă sau alt terţ poprit a actului de suspendare a popririi.
(8)Odată cu cererea de suspendare prevăzută la alin. (7), debitorul trebuie să indice bunurile libere de orice sarcini,
oferite în vederea sechestrării, sau alte garanţii prevăzute de lege, la nivelul sumei pentru care s-a început executarea
silită.
(9)Dispoziţiile alin. (8) nu se aplică în cazul în care valoarea bunurilor deja sechestrate de organul de executare silită
acoperă valoarea creanţei pentru care s-a început executarea silită prin poprire.
(10)În situaţia în care la expirarea perioadei pentru care s-a aprobat suspendarea executării silite prin poprire creanţele
fiscale nu au fost stinse în întregime, organul fiscal competent pentru administrarea acestor creanţe procedează la
valorificarea garanţiilor prevăzute la alin. (8).
Art. 148: Suspendarea, întreruperea sau încetarea executării silite

(1) Executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta în cazurile prevăzute de prezentul cod.
(2) Executarea silită se suspendă:
a) când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii;
b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;
c) în cazul prevăzut la art. 156;
d) pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepţionale, şi doar o singură dată pentru acelaşi debitor, prin hotărâre a
Guvernului;
(21) Executarea silită se suspendă şi în cazul în care, ulterior începerii executării silite, se depune o cerere de
restituire/rambursare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanţa fiscală pentru care s-a
început executarea silită. În acest caz, executarea silită se suspendă la data depunerii cererii.
(22) Pe perioada suspendării executării silite, actele de executare efectuate anterior, precum şi orice alte măsuri de
executare, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor din conturile bancare, rămân în fiinţă.
(23) Suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor viitoare provenite
din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută, începând cu data şi ora comunicării către instituţiile de credit a adresei
de suspendare a executării silite prin poprire.
(3) Executarea silită se întrerupe în cazurile prevăzute expres de lege. Executarea silită nu se întrerupe pe perioada în care
un contribuabil este declarat insolvabil.
(4) Executarea silită încetează dacă:
a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile de plată accesorii, cheltuielile de
executare şi orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;
b) a fost desfiinţat titlul executoriu;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
(5) Măsurile de executare silită aplicate în condiţiile prezentului cod se ridică prin decizie întocmită în cel mult două zile
de la data la care a încetat executarea silită, de către organul de executare. Nerespectarea termenului atrage răspunderea
potrivit art. 227 alin. (2).
(51) În măsura în care creanţele fiscale înscrise în titluri executorii se sting prin plată, prin poprire sau prin alte
modalităţi prevăzute de prezentul cod, sechestrele aplicate pe acele titluri asupra bunurilor, cu valoare mai mică sau egală
cu suma creanţelor fiscale astfel stinse, se ridică, prin decizie întocmită de organul de executare, în cel mult două zile de la
data stingerii.
(52) Organul de executare ridică poprirea bancară pentru sumele care depăşesc cuantumul creanţelor înscrise în adresa
de înfiinţare a popririi în situaţia în care, din informaţiile comunicate de bănci rezultă că sumele indisponibilizate în
favoarea organului de executare acoperă creanţele fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi şi sunt îndeplinite
condiţiile pentru realizarea creanţei.
(53) Poprirea bancară se ridică şi în situaţia în care organul de executare constată că poprirea a rămas fără obiect.
(6) În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-şi continua
activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând
seama de motivele invocate de acesta, fie suspendarea temporară totală, fie suspendarea temporară parţială a executării
silite prin poprire. Suspendarea se poate dispune pentru o perioadă de cel mult 6 luni de la data comunicării către bancă
sau alt terţ poprit a suspendării popririi de către organul fiscal.
(7) Odată cu cererea de suspendare prevăzută la alin. (6) debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini, oferite în
vederea sechestrării, sau alte garanţii prevăzute de lege, la nivelul sumei pentru care s-a început executarea silită.
(8) Dispoziţiile alin. (7) nu se aplică în cazul în care valoarea bunurilor deja sechestrate de creditorul fiscal acoperă
valoarea creanţei pentru care s-a început executarea silită prin poprire.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul art. 148 VCPF, care conţinea prevederi referitoare atât la suspendarea,
întreruperea şi încetarea executării silite, a fost separat, iar dispoziţiile sale se regăsesc actualmente în art. 233 şi art. 234
din actuala reglementare.
Prin comparaţie cu prevederile primelor 5 alineate ale art. 148, textul corespondent din noul Cod de procedură fiscală
aduce o serie de elemente de noutate şi preia dispoziţiile alineatelor (6), (7) şi (8).
O primă modificare de esenţă este cea prevăzută de alin. (5) şi (6). Astfel, alin. (5) prevede faptul că, de la data
indisponibilizării sumelor aflate în contul debitorului (fiind, aşadar, în ipoteza unei popriri bancare), singurele plăţi care
pot fi efectuate sunt cele pentru stingerea creanţelor fiscale şi pentru achitarea drepturilor salariale ale angajaţilor. Cel
mai probabil, sursa de inspiraţie a acestui text o constituie prevederile art. 149 alin. (12) sau (121) VCPF, cu toate că
acestea conţineau mult mai multe ipoteze în care plăţile erau permise.... citeste mai departe (1-5)
martie 2009); 51/2010 (publicată în M. Of. nr. 187 din 24 martie 2010); 1291/2011 (publicată în M. Of. nr. 811 din 16
noiembrie 2011); 188/2011 (publicată în M. Of. nr. 328 din 12 mai 2011);
– Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 2199/2009 (Suspendarea executării actului administrativ. Principii); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr.
1073/2010 (Suspendarea actului administrativ fiscal. Cazul bine justificat).
Art. 234: Încetarea executării silite şi ridicarea măsurilor de executare silită
(1)Executarea silită încetează dacă:
a)s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile de plată accesorii, cheltuielile de
executare şi orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;
b)a fost desfiinţat titlul executoriu;
c)în alte cazuri prevăzute de lege.
(2)Măsurile de executare silită aplicate în condiţiile prezentului cod se ridică prin decizie întocmită în cel mult două zile de
la data la care a încetat executarea silită, de către organul de executare silită. Nerespectarea termenului atrage
răspunderea potrivit art. 341 alin. (2).
(3)În măsura în care creanţele fiscale înscrise în titluri executorii se sting prin plată, prin poprire sau prin alte modalităţi
prevăzute de prezentul cod, sechestrele aplicate pe acele titluri asupra bunurilor, cu valoare mai mică ori egală cu suma
creanţelor fiscale astfel stinse, se ridică, prin decizie întocmită de organul de executare silită, în cel mult două zile de la
data stingerii.
(4)Organul de executare silită ridică poprirea bancară pentru sumele care depăşesc cuantumul creanţelor înscrise în
adresa de înfiinţare a popririi în situaţia în care, din informaţiile comunicate de bănci, rezultă că sumele indisponibilizate
în favoarea organului de executare silită acoperă creanţele fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi şi sunt
îndeplinite condiţiile pentru realizarea creanţei. (5) Poprirea bancară se ridică şi în situaţia în care organul de executare
silită constată că poprirea a rămas fără obiect.
1.
Modificările din noua reglementare. Noul Cod preia integral prevederile alineatelor (4)-(53) ale art. 148 VCPF, într-un nou
text ce prezintă distinct cazurile de încetare a executării silite de cele de suspendare, aspect benefic pentru actul normativ
şi care respectă exigenţele normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000. Singura modificare adusă de
noua reglementare este înlocuirea sintagmei „organ de executare” cu cea de „organ de executare silită”.
2.
Ipotezele în care încetează executarea silită. Potrivit dispoziţiilor legale, executarea silită desfăşurată conform Codului de
procedură fiscală încetează dacă s-a realizat integral creanţa, înţelegându-se prin aceasta toate accesoriile creanţei,
precum şi cheltuielile de executare şi alte sume stabilite în sarcina debitorului, dacă a fost desfiinţat titlul executoriu sau
în alte cazuri prevăzute de lege.... citeste mai departe (1-3)
Art. 235: Suspendarea executării silite în cazul depunerii unei scrisori de garanţie/poliţă de asigurare de garanţie
(1)În cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale prin care se stabilesc creanţe fiscale, potrivit
prezentului cod, inclusiv pe timpul soluţionării acţiunii în contencios administrativ, executarea silită se suspendă sau nu
începe pentru obligaţiile fiscale contestate dacă debitorul depune la organul fiscal competent o scrisoare de
garanţie/poliţă de asigurare de garanţie la nivelul obligaţiilor fiscale contestate şi neachitate. Valabilitatea scrisorii de
garanţie/poliţei de asigurare de garanţie trebuie să fie de minimum 6 luni de la data emiterii.
(1)În cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale prin care se stabilesc creanţe fiscale, potrivit
garanţie/poliţă de asigurare de garanţie la nivelul obligaţiilor fiscale contestate şi neachitate la data depunerii garanţiei.
Valabilitatea scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie trebuie să fie de minimum 6 luni de la data emiterii.
(la data 01-Jan-2016 Art. 235, alin. (1) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 modificat de Art. II, punctul 10. din
(2)În situaţia în care pe perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie contestaţia ori
acţiunea în contencios administrativ este respinsă, în totalitate sau în parte, organul fiscal execută garanţia în ultima zi de
valabilitate a acesteia dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a)contribuabilul/plătitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale pentru care s-a respins contestaţia sau acţiunea în contencios
administrativ;
b)contribuabilul/plătitorul nu depune o nouă scrisoare de garanţie/poliţă de asigurare de garanţie;
c)instanţa judecătorească nu a dispus, prin hotărâre executorie, suspendarea executării actului administrativ fiscal
potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
(3)Scrisoarea de garanţie/Poliţa de asigurare de garanţie rămâne fără obiect în următoarele situaţii:
a)contestaţia a fost admisă, în totalitate, de organul de soluţionare a contestaţiei;
b)actul administrativ fiscal contestat a fost desfiinţat, în totalitate, de către organul de soluţionare a contestaţiei;
c)acţiunea în contencios administrativ a fost admisă în totalitate;
d)instanţa judecătorească admite, prin hotărâre executorie, cererea contribuabilului/plătitorului de suspendare a
executării actului administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare;
e)dacă pe perioada soluţionării contestaţiei, în procedura administrativă sau în procedura de contencios administrativ,
contribuabilul/plătitorul achită în totalitate obligaţiile fiscale contestate.
(4)În situaţia în care contribuabilul/plătitorul achită parţial obligaţiile fiscale contestate, acesta are posibilitatea de a
redimensiona garanţia în mod corespunzător.
(5)Pe toată perioada suspendării executării silite potrivit prezentului articol, creanţele fiscale ce fac obiectul suspendării
nu se sting, cu excepţia situaţiei în care debitorul optează pentru stingerea acestora potrivit art. 165 alin. (8).
(6)Pe toată perioada suspendării executării silite potrivit prezentului articol, pentru creanţele fiscale ce fac obiectul
suspendării organul fiscal nu emite şi nu comunică decizii referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.
(la data 06-Dec-2016 Art. 235, alin. (5) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 1 completat de Art. II, punctul 12. din
Art. 1481: Suspendarea executării silite în cazul depunerii unei scrisori de garanţie/poliţe de asigurare de garanţie
(1) În cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale prin care se stabilesc creanţe fiscale, potrivit
garanţie/poliţă de asigurare de garanţie la nivelul obligaţiilor fiscale contestate şi neachitate la data depunerii garanţiei.
Valabilitatea scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie trebuie să fie de minimum 5 luni de la data emiterii.
(2) În situaţia în care pe perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie contestaţia ori
acţiunea în contencios administrativ este respinsă, în totalitate sau în parte, organul fiscal execută garanţia în ultima zi de
valabilitate a acesteia dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale pentru care s-a respins contestaţia sau acţiunea în contencios administrativ;
b) debitorul nu depune o nouă scrisoare de garanţie/poliţă de asigurare de garanţie;
c) instanţa judecătorească nu a dispus, prin hotărâre executorie, suspendarea executării actului administrativ fiscal
potrivit Legii nr. 554/2004 , cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Scrisoarea de garanţie/Poliţa de asigurare de garanţie rămâne fără obiect în următoarele situaţii:
a) contestaţia a fost admisă, în totalitate, de organul de soluţionare a contestaţiei;
b) actul administrativ fiscal contestat a fost desfiinţat, în totalitate, de către organul de soluţionare a contestaţiei;
c) acţiunea în contencios administrativ a fost admisă în totalitate;
d) instanţa judecătorească admite, prin hotărâre executorie, cererea contribuabilului/plătitorului de suspendare a
executării actului administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004 , cu modificările şi completările ulterioare;
e) dacă pe perioada soluţionării contestaţiei, în procedura administrativă sau în procedura de contencios administrativ,
debitorul achită în totalitate obligaţiile fiscale contestate.
(4) În situaţia în care debitorul achită parţial obligaţiile fiscale contestate, acesta poate redimensiona garanţia în mod
corespunzător.
(5) Pe toată perioada suspendării executării silite potrivit prezentului articol, creanţele fiscale ce fac obiectul suspendării
nu se sting, cu excepţia situaţiei în care debitorul optează pentru stingerea acestora potrivit art. 115 alin. (32).
1.
Modificările din noua reglementare. Textul reia în mare măsură prevederile art. 1481 VCPF, preluând atât aspectele bune,
cât şi pe cele mai puţin inspirate ale dispoziţiilor din vechea reglementare.
În forma iniţială a textului de lege, exista o diferenţă în ceea ce priveşte prima teză a primului alineat, în sensul eliminării
formulării finale „la data depunerii garanţiei”, însă aceasta a fost reintrodusă prin art. II pct. 10 din O.U.G. nr. 50/2015,
act normativ care a modificat prevederile noului Cod de procedură fiscală chiar înainte ca acesta să intre în vigoare.
2.
Suspendarea executării pe baza scrisorii de garanţie sau a poliţei de asigurare a garanţiei. Contribuabilul/plătitorul are
posibilitatea de a obţine suspendarea executării silite, pe parcursul disputei cu organele fiscale, prin constituirea unei
garanţii la nivelul sumei stabilite prin actul administrativ fiscal contestat. Termenul de valabilitate trebuie să fie de minim
6 luni, iar contribuabilul/plătitorul este obligat să depună un nou instrument de garanţie sau să prelungească valabilitatea
celui depus anterior, altfel se va trece la executarea garanţiei.... citeste mai departe (1-7)
SECŢIUNEA 2: Executarea silită prin poprire
Art. 236: Executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorilor
(1)Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi
în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către
terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
(2)Sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru
derularea unor programe ori proiecte nu sunt supuse executării silite prin poprire, în cazul în care împotriva
beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.
(2)Sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale ori
internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte nu sunt supuse executării silite prin poprire, în cazul în care
împotriva beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.
(la data 03-Sep-2017 Art. 236, alin. (2) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 2 modificat de Art. I, punctul 84. din
Ordonanta 30/2017 )
(3)În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să efectueze
convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru
ziua respectivă.
(4)Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum
şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă, republicat.
şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi de către plătitorul venitului numai potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare.
şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi la plătitorul venitului numai în condiţiile
Codului de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare.
(la data 05-May-2017 Art. 236, alin. (4) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 2 modificat de Art. 1, punctul 2. din Legea
82/2017 )
(5)Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către organul de
executare silită, printr-o adresă care se comunică terţului poprit, cu respectarea termenului prevăzut la art. 230 şi cu
înştiinţarea debitorului despre înfiinţarea popririi.
(6)Poprirea nu este supusă validării.
(7)Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul
executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
(7)Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie potrivit art. 213 alin. (3). În acest caz organul
fiscal transmite terţului poprit o adresă de înfiinţare a popririi executorii. Totodată, despre această măsură va fi înştiinţat
şi debitorul.
(7)Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie potrivit art. 213 alin. (2) şi (3). În acest caz,
organul fiscal transmite terţului poprit o adresă de înfiinţare a popririi executorii. Totodată, despre această măsură va fi
înştiinţat şi debitorul.
Ordonanta 30/2017 )
(8)Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul poprit. În acest sens, terţul
poprit este obligat să înregistreze atât ziua, cât şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi.
(9)După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat:
a)să plătească, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal suma reţinută şi cuvenită, în
contul indicat de organul de executare silită;
b)să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul de executare silită;
c)în cazul înfiinţării popririi asigurătorii, cu excepţia popririi asigurătorii asupra sumelor din conturile bancare, să vireze,
de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal suma indicată, în contul de garanţii menţionat de
organul de executare silită. Suma virată reprezintă o garanţie în sensul art. 211 lit. a).
(10)În situaţia în care, la data comunicării adresei de înfiinţare a popririi, terţul poprit nu datorează vreo sumă de bani
debitorului urmărit sau nu va datora în viitor asemenea sume în temeiul unor raporturi juridice existente, înştiinţează
despre acest fapt organul de executare silită în termen de 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi.
(11)În cazul în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit anunţă în scris despre
aceasta pe creditori şi procedează la distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferinţă prevăzute la art. 258.
(12)Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor
din conturile bancare, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz, prin excepţie de la art. 230
alin. (1), poprirea nu poate fi înfiinţată înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile de la data comunicării somaţiei.
(12)Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor
din conturile bancare, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător.
Ordonanta 30/2017 )
(13)În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii, potrivit alin. (12), sumele
existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate în
limita sumei necesare pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit, astfel cum aceasta rezultă din adresa de înfiinţare a
popririi. Băncile au obligaţia să plătească sumele indisponibilizate în contul indicat de organul de executare silită în
termen de 3 zile de la indisponibilizare.
(14)Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi asupra
disponibilităţilor băneşti, băncile nu procedează la decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea
conturilor debitorilor, şi nu acceptă alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale
înscrise în adresa de înfiinţare a popririi, cu excepţia:
a)sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a impozitelor şi contribuţiilor aferente acestora, reţinute la sursă,
dacă, potrivit declaraţiei pe propria răspundere a debitorului sau reprezentantului său legal, rezultă că debitorul nu
deţine alte disponibilităţi băneşti;
b)sumelor necesare plăţii accizelor de către antrepozitarii autorizaţi, în acest caz, debitorul prezintă instituţiei de credit
odată cu dispoziţia de plată şi copia certificată, conform cu originalul, a autorizaţiei de antrepozitar;
c)sumelor necesare plăţii accizelor, în numele antrepozitarilor autorizaţi, de către cumpărătorii de produse energetice;
d)sumelor necesare plăţii obligaţiilor fiscale de care depinde menţinerea valabilităţii înlesnirii. În acest caz, debitorul va
prezenta instituţiei de credit odată cu dispoziţia de plată şi copia certificată, conform cu originalul, a documentului prin
care s-a aprobat înlesnirea la plată.
(15)Pe perioada popririi asigurătorii, băncile acceptă plăţi din conturile debitorilor dispuse pentru stingerea sumelor
prevăzute la alin. (14), precum şi pentru stingerea obligaţiilor fiscale aferente bugetelor administrate de organul fiscal
care a înfiinţat poprirea.
(16)Încălcarea prevederilor alin. (9), (11), (13), (14) şi (18) atrage nulitatea oricărei plăţi.
(17)În cazul în care executarea silită este suspendată ori încetează, potrivit legii, organul de executare silită înştiinţează de
îndată, în scris, instituţiile de credit ori, după caz, terţul poprit pentru sistarea, temporară, totală sau parţială a
indisponibilizării conturilor şi reţinerilor. În caz contrar instituţia de credit este obligată să procedeze potrivit
dispoziţiilor alin. (13) şi (14).
(18)În situaţia în care titlurile executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, instituţiile de credit urmăresc executarea acestora
din încasările zilnice realizate în contul debitorului.
(19)Dispoziţiile alin. (11) se aplică în mod corespunzător.
Art. 149: Executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorilor

(1) Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi
în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către
terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
(2) Sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru
derularea unor programe ori proiecte nu sunt supuse executării silite prin poprire, în cazul în care împotriva
beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.
(3) În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să efectueze
convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru
ziua respectivă.
(4) Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum
şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă.
(5) Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către organul de
executare, printr-o adresă care va fi comunicată terţului poprit, dispoziţiile art. 44 cu privire la comunicarea actului
administrativ fiscal aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, va fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi.
(6) Poprirea nu este supusă validării.
(7) Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul
executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
(8) Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul poprit. În acest sens, terţul
poprit este obligat să înregistreze atât ziua, cât şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi.
(9) După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat:
a) să plătească, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal, suma reţinută şi cuvenită, în
contul indicat de organul de executare;
b) să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul de executare.
(91) În situaţia în care, la data comunicării adresei de înfiinţare a popririi, terţul poprit nu datorează vreo sumă de bani
debitorului urmărit sau nu va datora în viitor asemenea sume în temeiul unor raporturi juridice existente, va înştiinţa
despre acest fapt organul de executare în termen de 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi.
(10) În cazul în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit îi va anunţa în scris
despre aceasta pe creditori şi va proceda la distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferinţă prevăzute la art. 170.
(11) Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor
din conturile bancare, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz, prin excepţie de la art. 145
alin. (1), poprirea nu poate fi înfiinţată înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile de la data comunicării somaţiei.
(12) În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii, potrivit alin. (11), sumele
existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate în
limita sumei necesare pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit, astfel cum aceasta rezultă din adresa de înfiinţare a
popririi. Băncile au obligaţia să plătească sumele indisponibilizate în contul indicat de organul de executare silită în
termen de 3 zile de la indisponibilizare. Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de
înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu procedează la decontarea documentelor de plată primite,
respectiv la debitarea conturilor debitorilor şi nu acceptă alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a
obligaţiilor fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi, cu excepţia:
a) sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a impozitelor şi contribuţiilor aferente acestora, reţinute la sursă,
dacă, potrivit declaraţiei pe propria răspundere a debitorului sau reprezentantului său legal, rezultă că debitorul nu
deţine alte disponibilităţi băneşti;
b) sumelor necesare plăţii accizelor de către antrepozitarii autorizaţi. În acest caz, debitorul va prezenta unităţii bancare
odată cu dispoziţia de plată şi copia certificată, conform cu originalul, a autorizaţiei de antrepozitar;
c) sumelor necesare plăţii accizelor, în numele antrepozitarilor autorizaţi, de către cumpărătorii de produse energetice;
d) sumelor necesare plăţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de care depinde menţinerea valabilităţii înlesnirii. În acest
caz, debitorul va prezenta unităţii bancare odată cu dispoziţia de plată şi copia certificată, conform cu originalul, a
documentului prin care s-a aprobat înlesnirea la plată.
(121) Pe perioada popririi asigurătorii, băncile acceptă plăţi din conturile debitorilor dispuse pentru stingerea sumelor
prevăzute la alin. (12), precum şi pentru stingerea obligaţiilor fiscale aferente bugetelor administrate de organul fiscal
care a înfiinţat poprirea.
(13) Încălcarea prevederilor alin. (9), (10), (12) şi (15) atrage nulitatea oricărei plăţi.
(14) În cazul în care executarea silită este suspendată ori încetează, potrivit legii, organul de executare înştiinţează de
îndată, în scris, băncile ori, după caz, terţul poprit pentru sistarea, temporară, totală sau parţială a indisponibilizării
conturilor şi reţinerilor. În caz contrar banca este obligată să procedeze potrivit dispoziţiilor alin. (12).
(15) În situaţia în care titlurile executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, băncile vor urmări executarea acestora din
încasările zilnice realizate în contul debitorului.
(16) Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător.
1.
Modificările din noua reglementare. Cu titlu de observaţie generală, deşi modificările aduse prin noul Cod de procedură
fiscală nu sunt semnificative, fiind axate mai mult pe terminologia utilizată, trebuie criticat modul în care a procedat
legiuitorul prin reglementarea unei serii de aspecte ce ar fi putut fi separate într-un singur articol, fapt ce a condus la
apariţia a nu mai puţin de 19 alineate distincte.
Reglementarea este deosebit de încărcată, chestiune ce provoacă neîndoielnic probleme în aplicarea sa, fiind, de
principiu, un aspect deficitar.
Revenind, trebuie să menţionăm că, distinct de unele modificări strict cu privire la termenii folosiţi, modificări
substanţiale pot fi identificate doar la nivelul alineatelor (5) şi (9) ale textului de lege.
Prin comparaţie cu prevederile corespondente din reglementarea precedentă, respectiv art. 149 alin. (5) şi (9), se poate
observa că primul dintre acestea a fost completat cu o trimitere la dispoziţiile legale referitoare la somaţie, iar celui de-al
doilea alineat menţionat anterior i s-a adăugat o ipoteză suplimentară, privind obligaţiile terţului poprit în cazul popririi
înfiinţate ca măsură asigurătorie.... citeste mai departe (1-8)
1.
Poprirea (executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorilor) conturilor bancare constituie forma cea mai frecventă de
executare silită întâlnită în practică.
2.
Nerespectarea obligaţiilor ce-i revin terţului poprit constituie contravenţie, sancţionată cu amendă între 1.000-5.000 lei,
în cazul persoanelor juridice din categoria contribuabililor mari şi mijlocii şi cu amendă între 500-1.000 lei, în cazul
celorlalte persoane juridice şi persoanelor fizice.
3.
Sumele datorate autorilor de către debitorul poprit, ca urmare a utilizării operelor lor, nu sunt exceptate de la măsura
indisponibilizării (a se vedea Decizia Comisiei de proceduri fiscale nr. 2/2008).
– Dec. Comisiei de proceduri fiscale nr. 2/2008 (publicat în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008);
– OMFP nr. 2.336/2011 pentru aprobarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită
înfiinţarea popririi conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului
(publicat în M. Of. nr. 523 din 25 iulie 2011; cu modificările şi completările ulterioare);... citeste mai departe (1-3)
Art. 237: Executarea silită a terţului poprit
(1)Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare silită că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, dar
din informaţiile şi documentele deţinute organul fiscal are indicii că terţul poprit datorează asemenea sume debitorului,
precum şi în cazul în care se invocă alte neregularităţi privind înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare silită ori a altei părţi interesate,
pe baza probelor administrate, dispune cu privire la menţinerea sau desfiinţarea popririi.
(2)Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
(3)Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare silită poate începe
executarea silită a terţului poprit, în condiţiile prezentului cod.
Art. 150: Executarea silită a terţului poprit

(1) Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, precum şi
în cazul în care se invocă alte neregularităţi privind înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială
se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi interesate, pe baza probelor
administrate, va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi.
(2) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
(3) Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare poate începe
executarea silită a terţului poprit, în condiţiile prezentului cod.
1.
Modificările din noua reglementare. Modificările faţă de textul art. 150 VCPF sunt reduse, însă de substanţă, conferind
dispoziţiilor legale precizie şi ajutând aplicarea lor de către practicieni.
Modificările aduse, distinct de cele strict terminologice, se referă la faptul că, în prealabil declanşării procedurii, organul
fiscal trebuie să aibă informaţii sau documente din care să rezulte indicii că terţul poprit în realitate datorează sume către
debitor. Cu certitudine, desfăşurarea acestei proceduri pentru simplul motiv că terţul nu a răspuns în termenul de 5 zile
prevăzut de art. 236 NCPF nu şi-ar găsi sensul dacă nu ar exista şi o suspiciune sumar probată că terţul într-adevăr ar
datora sume de bani debitorului.
Pentru a se determina în mod corect raţiunea instituirii acestei proceduri, credem că trebuie să ne raportăm la finalitatea
procedurii, ceea ce înseamnă că analiza ar urma să pornească, de fapt, de la soluţiile ce pot fi pronunţate. Or, aceste soluţii
sunt cele prevăzute de teza finală: menţinerea sau desfiinţarea popririi. Aşadar, ele trimit la examinarea situaţiei juridice
pe fondul său: datorează terţul sau nu vreo sumă către debitor? În această logică, în absenţa unor date care să sugereze că
terţul ar datora în realitate debitorului o anumită sumă, în baza unui raport juridic preexistent înfiinţării popririi,
urmarea acestei proceduri ar fi lipsită de orice efect util şi, ca atare, şi de interes.... citeste mai departe (1-4)
– Dec. CCR nr. 343/2007 (publicată în M. Of. nr. 308 din 9 mai 2007).
SECŢIUNEA 3: Executarea silită a bunurilor mobile
Art. 238: Executarea silită a bunurilor mobile
(1)Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.
(2)În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului,
precum şi familiei sale:
a)bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi cele strict
necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii
agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
b)bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios,
dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
c)alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura,
alimentele strict necesare până la noua recoltă;
d)combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de
iarnă;
e)obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;
f)bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
(3)Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii în calitate de profesionist nu sunt exceptate de la
executare silită.
(4)Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar dacă acestea se află la un
terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal. În cazul sechestrării autovehiculelor, prevederile art. 740 din Codul
de procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător.
(5)Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asiguratorie nu este necesară o nouă sechestrare.
(6)Executorul fiscal, la începerea executării silite, este obligat să verifice dacă bunurile prevăzute la alin. (5) se găsesc la
locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale
debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
(7)Bunurile nu se sechestrează dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât cheltuielile executării silite.
(7)Bunurile nu se sechestrează dacă:
a)prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât cel mult cheltuielile executării silite;
b)valoarea acestora este mai mică de 1% în cazul în care valoarea obligaţiilor de plată este peste 500.000 lei.
Ordonanta 30/2017 )
(8)Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia în
raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.
(9)De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează
executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul
competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
(10)Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută.
(11)În cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea integrală a creanţei fiscale şi la începerea
executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor
urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată odată cu comunicarea somaţiei.
Art. 151: Executarea silită a bunurilor mobile

(1) Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.
(2) În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului, precum
şi familiei sale:
a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi cele strict
necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii
agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios,
dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura,
alimentele strict necesare până la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de
iarnă;
e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;
f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
(3) Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la executare silită.
(4) Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar dacă acestea se află la un
terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal.
(5) Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asigurătorie nu este necesară o nouă sechestrare.
(6) Executorul fiscal, la începerea executării silite, este obligat să verifice dacă bunurile prevăzute la alin. (5) se găsesc la
locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale
debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
(7) Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât cheltuielile executării silite.
(8) Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia în
raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.
(9) De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează
executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul
competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
(10) Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută.
(11) În cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea integrală a creanţei fiscale şi la începerea
executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor
urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată odată cu comunicarea somaţiei.
1.
Modificările din noua reglementare. Distinct de modificări strict terminologice, textul de lege prezintă două modificări
faţă de prevederile art. 151 VCPF.
Prima modificare este o corelare cu viziunea reglementării civile, care a renunţat la dihotomia „drept civil/drept
comercial” şi a abandonat noţiunea „faptelor de comerţ”, adoptând distincţia dintre profesionişti şi neprofesionişti. În
raport de faptul că noţiunea de „profesionist” are o sferă mai largă decât cea de „comerciant” din reglementarea de
dinainte de 1 octombrie 2011, legiuitorul a decis alinierea prevederilor din Codul de procedură fiscală. În acest sens, alin.
(3) conţine actualmente sintagma „în calitate de profesionist”, sintagmă care a substituit-o pe cea uzitată anterior –
„necesare desfăşurării activităţii de comerţ”.
Cea de-a doua modificare intervenită este trimiterea din alin. (4) la prevederile din Codul de procedură civilă referitoare
la sechestrarea autovehiculelor. şi de această dată, suntem în prezenţa unei alinieri a reglementărilor în vigoare, de
natură să transfere în mod benefic câştigurile unei ramuri de drept către cealaltă.... citeste mai departe (1-5)
1.
Executarea silită a bunurilor mobile trebuie să ia în considerare, pe lângă dispoziţiile NCPF, şi prevederile relevante ale
Codului de procedură civilă [art. 727].
2.
Prin interpretarea sistematică a Codului de procedură fiscală, se pot identifica următoarele etape standard (tipice) ale
executării silite a bunurilor mobile:
– începerea procedurii de executare silită, prin emiterea somaţiei de plată;
– identificarea (urmărirea) bunurilor mobile urmăribile;
– sechestrarea bunurilor mobile;
– valorificarea bunurilor mobile sechestrate;
– distribuirea sumelor realizate în urma valorificării.
– OG nr. 9/2004 privind unele contracte de garanţie financiară (publicată în M. Of. nr. 78 din 30 ianuarie 2004; cu
modificările şi completările ulterioare);... citeste mai departe (1-2)
Art. 239: Procesul-verbal de sechestru
(1)Procesul-verbal de sechestru cuprinde:
a)denumirea organului de executare silită, indicarea locului, a datei şi a orei când s-a făcut sechestrul;
b)numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al delegaţiei;
c)numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul executoriu în baza căruia se
face executarea silită;
d)temeiul legal în baza căruia se face executarea silită;
e)sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând obligaţii fiscale accesorii,
precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia fiscală de plată;
f)numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei majore care locuieşte
împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele, prenumele şi domiciliul altor persoane majore care
au fost de faţă la aplicarea sechestrului, precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane;
g)descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal,
pentru identificarea şi individualizarea acestora, menţionându-se starea de uzură şi eventualele semne particulare ale
fiecărui bun, precum şi dacă s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la
locul unde se află, sau de administrare ori conservare a acestora, după caz;
g)descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal,
locul unde se află, sau de administrare ori conservare a acestora, după caz, iar în cazul imobilelor, dacă sunt cunoscute,
numărul cadastral şi numărul de carte funciară;
(la data 03-Sep-2017 Art. 239, alin. (1), litera G. din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 3 modificat de Art. I, punctul 86.
h)menţiunea că evaluarea urmează a se face înaintea începerii procedurii de valorificare, în cazul în care executorul fiscal
nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de specialitate;
i)menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă ori privilegiu, după caz,
constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate;
j)numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul de depozitare a acestora, după caz;
k)eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;
l)menţiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru debitorul nu
plăteşte obligaţiile fiscale, se procedează la valorificarea bunurilor sechestrate;
m)semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care au fost de faţă la sechestrare. Dacă
vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal menţionează această împrejurare.
(2)Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul
ori sediul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a
bunurilor în păstrare.
(3)În vederea valorificării, organul de executare silită este obligat să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul
menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate.
(4)Când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru realizarea creanţei fiscale, organul de
executare silită efectuează investigaţiile necesare pentru identificarea şi urmărirea altor bunuri ale debitorului.
(5)Dacă se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru sau dacă au fost substituite
ori degradate, executorul fiscal încheie proces-verbal de constatare. Pentru bunurile găsite cu prilejul investigaţiilor
efectuate conform alin. (4) se încheie procesul-verbal de sechestru.
(6)Dacă se sechestrează şi bunuri gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare silită trimite şi
acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.
(7)Executorul fiscal care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru anterior consemnează aceasta în procesul-
verbal, la care anexează o copie de pe procesele-verbale de sechestru respective. Prin acelaşi proces-verbal executorul
fiscal declară sechestrate, când este necesar, şi alte bunuri pe care le identifică.
(8)Bunurile înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră sechestrate şi în cadrul noii
executări silite. În acest sens se întocmeşte un proces-verbal adiţional la procesele-verbale de sechestru încheiate anterior,
cu indicarea titlurilor executorii şi cuantumul obligaţiilor fiscale născute ulterior procesului-verbal de sechestru iniţial.
Procesul-verbal adiţional se comunică debitorului, cât şi celorlalte părţi interesate care au drepturi reale sau sarcini
asupra bunului sechestrat, după caz, Biroului de carte funciară ori Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare. Prin
procesul-verbal creditorul fiscal îşi menţine dreptul de gaj sau ipotecă pe care îl conferă procesul-verbal de sechestru în
raport cu alţi creditori.
(9)În cazul în care executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui
infracţiuni consemnează aceasta în procesul-verbal de sechestru şi are obligaţia de a sesiza de îndată organele judiciare
competente.
Art. 152: Procesul-verbal de sechestru

(1) Procesul-verbal de sechestru va cuprinde:
a) denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei şi a orei când s-a făcut sechestrul;
b) numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al delegaţiei;
c) numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul executoriu în baza căruia se
face executarea silită;
d) temeiul legal în baza căruia se face executarea silită;
e) sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând dobânzi, penalităţi de
întârziere sau majorări de întârziere, după caz, menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul normativ în baza căruia a
fost stabilită obligaţia de plată;
f) numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei majore ce locuieşte
împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele, prenumele şi domiciliul altor persoane majore care
au fost de faţă la aplicarea sechestrului, precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane;
g) descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal,
locul unde se află, sau de administrare ori conservare a acestora, după caz;
h) menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare, în cazul în care executorul fiscal nu a
putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de specialitate;
i) menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă ori privilegiu, după caz,
constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate;
j) numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul de depozitare a acestora, după caz;
k) eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;
l) menţiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru debitorul nu
plăteşte obligaţiile fiscale, se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;
m) semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care au fost de faţă la sechestrare. Dacă
vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal va menţiona această împrejurare.
(2) Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul
ori sediul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a
bunurilor în păstrare.
(3) În vederea valorificării organul de executare este obligat să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul
menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate.
(4) Când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru realizarea creanţei fiscale, organul de
executare va face investigaţiile necesare pentru identificarea şi urmărirea altor bunuri ale debitorului.
(5) Dacă se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru sau dacă au fost substituite
sau degradate, executorul fiscal încheie proces-verbal de constatare. Pentru bunurile găsite cu prilejul investigaţiilor
efectuate conform alin. (4) se va încheia procesul-verbal de sechestru.
(6) Dacă se sechestrează şi bunuri gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare le va trimite şi
acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.
(7) Executorul fiscal care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru anterior va consemna aceasta în procesul-
verbal, la care va anexa o copie de pe procesele-verbale de sechestru respective. Prin acelaşi proces-verbal executorul
fiscal va declara sechestrate, când este necesar, şi alte bunuri pe care le va identifica.
(8) Bunurile înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră sechestrate şi în cadrul noii
executări silite.
(9) În cazul în care executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui
infracţiuni va consemna aceasta în procesul-verbal de sechestru şi va sesiza de îndată organele de urmărire penală
competente.
1.
Modificările din noua reglementare. Distinct de obişnuitele modificări ce ţin de limbajul utilizat şi care nu aduc schimbări
de sens în privinţa prevederilor legale de mai sus, în raport cu art. 152 VCPF, textul corespondent din vechea
reglementare, legiuitorul a adus şi o modificare de substanţă în alineatul (8) a dispoziţiilor ce privesc procesul-verbal de
sechestru.
În acest sens, menţinându-se regula conform căreia bunurile sechestrate se consideră sechestrate şi în cadrul unei
eventuale executări silite subsecvente, s-a prevăzut că se va întocmi un proces-verbal adiţional la cel întocmit iniţial, cu
individualizarea titlurilor executorii emise în cadrul noii proceduri şi cu arătarea cuantumului obligaţiilor fiscale născute
ulterior primului proces-verbal.
Acest proces-verbal suplimentar se va comunica atât debitorului, cât şi titularilor unor drepturi reale sau sarcini asupra
bunului mobil respectiv, în măsura în care acestea au fost înscrise în registrele de publicitate. Evident, dreptul de gaj îşi
păstrează prioritatea conferită de sechestrul înfiinţat iniţial, în raport cu ceilalţi creditori.... citeste mai departe (1-4)
1.
Sustragerea bunurilor aflate sub sechestru constituie infracţiune, potrivit dispoziţiilor art. 261 Cod penal (inclusiv în cazul
bunurilor încredinţate unui custode, conform prevederilor art. 240 Cod procedură fiscală).
– OPANAF nr. 1.133/2007 privind sigiliile aplicate în cadrul activităţii de inspecţie fiscală şi de executare silită (publicat în
M. Of. nr. 596 din 29 august 2007).
Art. 240: Custodele
(1)Bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de
organul de executare silită ori de executorul fiscal, după caz, ori pot fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când
bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există
pericol de substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.
(2)În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte de metale
preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare,
la unităţile specializate. Bunurile care constau în sume de bani în lei, titluri de valoare, obiecte de metale preţioase, pietre
preţioase sechestrate pot fi depozitate de organul de executare silită sau de executorul fiscal după caz, şi la unităţile
teritoriale ale Trezoreriei Statului, care au calitatea de depozitar al acestora. Unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului
depozitare, precum şi procedura de depunere, manipulare şi depozitare se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor
publice.
(2)În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte de metale
preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, în termen de 48 de ore de la
sechestrare, la unităţile specializate. Bunurile care constau în sume de bani în lei, obiecte de metale preţioase, pietre
preţioase sechestrate pot fi depozitate de organul de executare silită sau de executorul fiscal, după caz, în termen de 48 de
ore de la sechestrare, şi la unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, care au calitatea de depozitar al acestora. Sumele
de bani în lei se pot vira/depune de entităţile publice care le-au sechestrat într-un cont de disponibil deschis la unităţile
teritoriale ale Trezoreriei Statului prin care îşi gestionează bugetul propriu, codificat cu codul de identificare fiscală al
acestora. În cazul în care entităţile publice care le-au sechestrat nu au personalitate juridică, contul de disponibil se
codifică cu codul de identificare fiscală al entităţii publice cu personalitate juridică din structura căreia face parte
entitatea publică respectivă. Contul de disponibil deschis la unităţile Trezoreriei Statului nu este purtător de dobândă, iar
pentru operaţiunile efectuate prin intermediul acestuia nu se percep comisioane. Unităţile teritoriale ale Trezoreriei
Statului depozitare ale obiectelor de metale preţioase şi ale pietrelor preţioase sechestrate, precum şi procedura de
depunere, manipulare şi depozitare se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului finanţelor
publice. În situaţia în care este necesară încercarea/analiza/expertiza/marcarea obiectelor de metale preţioase, pietrelor
preţioase sechestrate depuse la unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, entităţilor publice cu personalitate juridică
din structura cărora face parte organul de executare silită sau executorul fiscal, după caz, le revine responsabilitatea
efectuării acestor operaţiuni prin intermediul instituţiilor publice care au astfel de atribuţii potrivit prevederilor legale în
vigoare.
Ordonanta 30/2017 )
(3)Cel care primeşte bunurile în custodie semnează procesul-verbal de sechestru.
(4)În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare silită îi stabileşte
acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
Art. 153: Custodele

(1) Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate
de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când
bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există
pericol de substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.
(2) În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte de metale
preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare,
la unităţile specializate.
(3) Cel care primeşte bunurile în custodie va semna procesul-verbal de sechestru.
(4) În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia
o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
1.
Modificările din noua reglementare. Faţă de reglementarea anterioară, din art. 153 VCPF, se remarcă câteva modificări
terminologice, axate în principal pe schimbarea verbelor de la modul indicativ viitor la un condiţional optativ (e.g.
„bunurile mobile sechestrate vor fi lăsate”/„bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate”). Modificarea de substanţă se
regăseşte însă în cel de-al doilea alineat.
Cu titlu de noutate, legiuitorul prevede depozitarea sumelor de bani în lei, a titlurilor de valoare, a obiectelor din metale
preţioase şi a pietrelor preţioase la organul de executare, la executorul fiscal sau la unităţile de Trezorerie. Procedura de
depunere, manipulare, depozitare a acestor bunuri va fi stabilită de legislaţia secundară.
2.
Lăsarea bunurilor la custode şi sigilarea acestora. Organul de executare are facultatea să lase bunurile sechestrate în
custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane. Ipoteza creditorului ca şi custode este lipsită de sens, de vreme ce
calitatea de creditor în raporturile juridice de drept fiscal aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, care îşi
exercită drepturile şi obligaţiile prin organele fiscale, acestea fiind aceleaşi cu cele de executare silită.... citeste mai
departe (1-3)
Art. 241: Înlocuirea bunurilor sechestrate
La solicitarea debitorului, organul fiscal poate înlocui sechestrul asupra unui bun cu sechestrul asupra altui bun şi numai
dacă bunul oferit în vederea sechestrării este liber de orice sarcini. Dispoziţiile art. 227 alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
Art. 1531: Înlocuirea bunurilor sechestrate

La solicitarea debitorului, organul fiscal poate înlocui sechestrul asupra unui bun mobil cu sechestrul asupra altui bun
mobil sau imobil şi numai dacă bunul oferit în vederea sechestrării este liber de orice sarcini. Dispoziţiile art. 142 alin. (1)
1.
Modificările din noua reglementare. Modificarea intervenită în raport cu reglementarea anterioară vizează înlocuirea
formulării restrictive care permitea doar înlocuirea sechestrului asupra unui bun mobil cu sechestrul asupra unui alt bun,
fie mobil, fie imobil. În actuala reglementare, este permisă înlocuirea sechestrului asupra unui bun cu sechestrul asupra
unui alt bun, indiferent după cum cele două sunt de acelaşi gen sau nu.
Conform prevederilor art. 242 alin. (5) NCPF, aceeaşi posibilitate este recunoscută şi în materia executării silite
imobiliare.
2.
Respectarea limitei de 150% din cuantumul creanţei. Teza finală a textului de lege precizează că această substituire se
poate realiza doar cu respectarea limitei de 150% până la care se poate desfăşura executarea silită, limită stabilită prin art.
227 alin. (1) NCPF.
Această regulă trebuie înţeleasă în sensul că dacă, spre exemplu, sechestrul înfiinţat iniţial se întinde până la 160% din
cuantumul creanţei – în raport de nuanţarea din primul alineat al art. 227 NCPF, conform căreia executarea se desfăşoară,
de regulă, până la limita de 150% – prin substituire nu se poate ajunge la scăderea acestui procent la, să spunem, 156%.
Aceasta ar însemna ca garanţia de care beneficiază organul fiscal să fie redusă, prin efectul substituirii, ceea ce aduce
atingere posibilităţii recuperării creanţei fiscale.... citeste mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 4: Executarea silită a bunurilor imobile
Art. 242: Executarea silită a bunurilor imobile
(1)Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situaţia în care debitorul deţine bunuri în
proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma
partajului judiciar, respectiv asupra sultei.
(1)Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului, dispoziţiile art. 238 alin. (7) lit. b) aplicându-se
în mod corespunzător. În situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită
se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei.
Ordonanta 30/2017 )
(2)Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul
civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
(3)În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa,
stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
(4)Dispoziţiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale
rezultate din săvârşirea de infracţiuni.
(5)Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, dispoziţiile art. 238 alin. (9)-(11), art. 239
alin. (1) şi (2) şi art. 241 fiind aplicabile.
(5)Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, dispoziţiile art. 238 alin. (9)-(11), art. 239
alin. (1) şi (2) şi art. 241 fiind aplicabile. În acest caz, procesul-verbal de sechestru va cuprinde şi numărul cadastral, şi
numărul de carte funciară, dacă acestea reies din documentele prezentate de debitor.
Ordonanta 30/2017 )
(6)Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală.
(7)Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de ipotecă, în
sensul prevederilor dreptului comun.
(8)Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare silită care a instituit sechestrul va solicita de îndată biroului
de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
(8)Pentru bunurile imobile sechestrate, organul de executare silită care a instituit sechestrul va solicita de îndată biroului
de cadastru şi publicitate imobiliară intabularea ipotecii legale în cartea funciară, în termenele şi condiţiile prevăzute de
lege, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Ordonanta 30/2017 )
(9)Biroul de carte funciară comunică organului de executare silită, la cererea acestuia, în termen de 10 zile, celelalte
drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii acestora, care trebuie înştiinţaţi de către
organul de executare silită şi chemaţi la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
(9)Biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul comunică organului de executare silită, la
cererea acestuia, în termen de 10 zile, un extras de carte funciară pentru informare sau un certificat de sarcini, după caz.
Titularii drepturilor reale şi sarcinilor constituite asupra imobilului urmărit trebuie înştiinţaţi de către organul de
executare silită şi chemaţi la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
Ordonanta 30/2017 )
(10)Creditorii debitorului, alţii decât titularii drepturilor prevăzute la alin. (9), sunt obligaţi ca, în termen de 30 de zile de
la înscrierea procesului-verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate imobiliară, să comunice în scris
organului de executare silită titlurile pe care le au pentru bunul imobil respectiv.
(10)Creditorii debitorului, alţii decât titularii drepturilor prevăzute la alin. (9), sunt obligaţi ca, în termen de 30 de zile de
la intabularea ipotecii legale în cartea funciară, să comunice în scris organului de executare silită titlurile pe care le au
pentru bunul imobil respectiv.
Ordonanta 30/2017 )
Art. 154: Executarea silită a bunurilor imobile

(1) Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situaţia în care debitorul deţine bunuri în
proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma
partajului judiciar, respectiv asupra sultei.
(2) Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul
civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
(3) În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa,
stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
(4) Dispoziţiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale
rezultate din săvârşirea de infracţiuni.
(5) Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, dispoziţiile art. 151 alin. (9), (10) şi (11),
art. 152 alin. (1) şi (2) şi art. 1531 fiind aplicabile.
(6) Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală.
(7) Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de ipotecă, în
sensul prevederilor dreptului comun.
(8) Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de îndată biroului de
carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
(9) Biroul de carte funciară va comunica organelor de executare, la cererea acestora, în termen de 10 zile, celelalte
drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii acestora, care vor fi înştiinţaţi de către organul
de executare şi chemaţi la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
(10) Creditorii debitorului, alţii decât titularii drepturilor menţionate la alin. (9), sunt obligaţi ca, în termen de 30 de zile
de la înscrierea procesului-verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate imobiliară, să comunice în
scris organului de executare titlurile pe care le au pentru bunul imobil respectiv.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege preia prevederile art. 154 din reglementarea anterioară, fără a aduce
modificări de substanţă. Singurele diferenţe se manifestă, încă o dată, la nivel terminologic, neaducând, aşadar, schimbări
de sens în înţelesul şi interpretarea dispoziţiilor legale.
2.
Întinderea executării silite imobiliare. Executarea silită se întinde, de principiu, asupra tuturor imobilelor debitorului, iar
în cazul partajului se va realiza în raport de bunurile atribuite sau se va transfera asupra sultei acordate. De asemenea,
urmărirea silită asupra imobilului cuprinde şi toate accesoriile acestuia, astfel cum sunt acestea definite de reglementarea
civilă, trimiterea fiind făcută nu doar la prevederile art. 537 şi 538 C.civ., care definesc bunurile imobile per se, ci şi la cele
ale art. 546, care stabilesc relaţia dintre bunurile principale şi cele accesorii, conform destinaţiei lor.... citeste mai departe
(1-7)
– Dec. CCR nr. 293/2008 (publicată în M. Of. nr. 435 din 10 iunie 2008); 898/2010 (publicată în M. Of. nr. 576 din 13
august 2010); 587/2011 (publicată în M. Of. nr. 610 din 30 august 2011).
Art. 243: Instituirea administratorului-sechestru
(1)La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare silită poate numi un administrator-
sechestru, dacă această măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor
venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.
(2)Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau juridică.
(3)Administratorul-sechestru consemnează veniturile încasate potrivit alin. (1) la unităţile abilitate şi depune recipisa la
organul de executare silită.
(4)Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare silită îi
fixează o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
(5)Ori de câte ori este necesar, administratorul-sechestru este obligat să prezinte organului de executare silită situaţia
veniturilor şi a cheltuielilor făcute cu administrarea bunului imobil sechestrat.
Art. 155: Instituirea administratorului-sechestru

(1) La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare poate numi un administrator-
sechestru, dacă această măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor
venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.
(2) Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau juridică.
(3) Administratorul-sechestru va consemna veniturile încasate potrivit alin. (1) la unităţile abilitate şi va depune recipisa
la organul de executare.
(4) Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare îi va
fixa o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
1.
Modificările din noua reglementare. Principala modificare faţă de prevederile art. 155 VCPF o constituie prevederile alin.
(5), care instituie obligaţia administratorului-sechestru să prezinte organului de executare silită situaţia veniturilor şi a
cheltuielilor făcute cu administrarea imobilului respectiv.
2.
Rolul administratorului-sechestru. Similar custodelui, în ceea ce priveşte bunurile mobile, în materie imobiliară, organul
de executare silită are facultatea de a numi un administrator-sechestru, care va administra imobilul şi va asigura
colectarea veniturilor imobilului. Suplimentar faţă de custode, administratorul-sechestru poate sta în judecată, în litigiile
ce privesc imobilul respectiv, fiind, aşadar, în prezenţa unui caz de reprezentare legală.
Administratorul-sechestru este obligat să consemneze veniturile încasate din administrarea imobilului şi să depună
recipisa la organul de executare silită competent.... citeste mai departe (1-3)
Art. 244: Suspendarea executării silite a bunurilor imobile
(1)După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare silită, în termen de 15
zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit
sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
(2)De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra bunului imobil se suspendă.
(3)Pentru motive temeinice, organul de executare silită poate relua executarea silită imobiliară înainte de expirarea
termenului de 6 luni.
(4)Dacă debitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea conform prevederilor alin. (2) se sustrage ulterior
de la executare silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, sunt aplicabile în mod corespunzător prevederile art. 25.
Art. 156: Suspendarea executării silite a bunurilor imobile

(1) După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare, în termen de 15 zile de
la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din
alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
(2) De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra bunului imobil se suspendă.
(3) Pentru motive temeinice organul de executare poate relua executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului
de 6 luni.
(4) Dacă debitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea conform prevederilor alin. (2) se sustrage ulterior
de la executare silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, se vor aplica în mod corespunzător prevederile art. 27.
1.
Modificările din noua reglementare. Dispoziţiile legale le reiau pe cele ale art. 156 VCPF, fără a aduce modificări, cu
excepţia celor terminologice, care nu aduc schimbări semnificative.
2.
Efectuarea urmăririi silite din veniturile imobilului. În termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de
sechestru, debitorul poate cere ca stingerea creanţelor fiscale să se facă pe termen de maxim 6 luni, din veniturile bunului
imobil sau din alte venituri ale sale.
Evident, o astfel de cerere trebuie să fie motivată corespunzător, cu arătarea veniturilor respective şi cu efectuarea unui
calcul care să permită concluzia că aceste venituri vor fi suficiente pentru a se stinge creanţele fiscale în termen de maxim
6 luni. Dificultatea principală în acest caz o constituie accesoriile, din moment ce acestea vor continua să curgă pe
perioada respectivă, astfel încât veniturile imobilului ar trebui să acopere şi cuantumul acestora, în acelaşi termen de 6
luni.... citeste mai departe (1-4)
SECŢIUNEA 5: Executarea silită a altor bunuri
Art. 245: Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini
(1)Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale debitorului, se efectuează în
conformitate cu prevederile prezentului cod privind bunurile imobile.
(2)Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese sunt aplicabile prevederile prezentului cod privind bunurile
mobile.
(3)Organul de executare silită hotărăşte, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de
rădăcini ori după ce vor fi culese.
Art. 157: Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini

(1) Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale debitorului, se efectuează în
conformitate cu prevederile prezentului cod privind bunurile imobile.
(2) Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese sunt aplicabile prevederile prezentului cod privind bunurile
mobile.
(3) Organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de
rădăcini sau după ce vor fi culese.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul nu cuprinde modificări semnificative faţă de prevederile art. 157 din
reglementarea anterioară.
2.
Aplicarea regulilor din alte materii prin analogie. Organul de executare silită decide dacă este mai potrivită valorificarea
fuctelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini astfel cum se găsesc sau după ce vor fi culese. În prima ipoteză, se aplică
corespunzător regulile din materia executării silite imobiliare, iar în cea de-a doua se vor aplica cele din materia
executării silite mobiliare.
Art. 246: Executarea silită a unui ansamblu de bunuri
(1)Bunurile mobile şi/sau imobile, proprietate a debitorului, pot fi valorificate individual şi/sau în ansamblu dacă organul
de executare silită apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase.
(2)Organul de executare silită îşi poate schimba opţiunea în orice fază a executării, cu reluarea procedurii.
(3)Pentru executarea silită a bunurilor prevăzute la alin. (1) organul de executare silită procedează la sechestrarea
acestora, potrivit prevederilor prezentului cod.
(4)Prevederile secţiunii a 3-a privind executarea silită a bunurilor mobile şi ale secţiunii a 4-a privind executarea silită a
bunurilor imobile, precum şi ale art. 253 privind plata în rate se aplică în mod corespunzător.
Art. 158: Executarea silită a unui ansamblu de bunuri

(1) Bunurile mobile şi/sau imobile, proprietate a debitorului, pot fi valorificate individual şi/sau în ansamblu dacă organul
de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase.
(2) Organul de executare îşi poate schimba opţiunea în orice fază a executării, cu reluarea procedurii.
(3) Pentru executarea silită a bunurilor prevăzute la alin. (1) organul de executare va proceda la sechestrarea acestora,
potrivit prevederilor prezentului cod.
(4) Prevederile secţiunii a 3-a privind executarea silită a bunurilor mobile şi ale secţiunii a 4-a privind executarea silită a
bunurilor imobile, precum şi ale art. 165 privind plata în rate se aplică în mod corespunzător.
1.
Modificările din noua reglementare. Dispoziţiile legale le reiau pe cele din art. 158 VCPF, fără alte modificări decât cele
terminologice, întâlnite şi în cazul altor prevederi din noul Cod.
2.
Opţiunea de a proceda la executarea silită a bunurilor individual sau sub forma unui ansamblu. Organul de executare
silită poate decide valorificarea bunurilor mobile şi/sau imobile în mod separat sau, dacă este cazul, sub forma unui
ansamblu de bunuri, dacă aceasta ar genera un preţ mai mare. Această opţiune poate fi schimbată în orice fază a
executării, fiind însă necesară reluarea corespunzătoare a procedurii.
3.
Sechestrarea şi aplicarea altor reguli. În acest caz, sechestrarea bunurilor este obligatorie, iar prevederile referitoare la
executarea silită mobiliară şi imobiliară se vor aplica corespunzător. Acest fapt nu ar trebui să dea naştere unor mari
dificultăţi, procedurile fiind similare, bineînţeles în măsura în care pentru bunurile imobile sunt aplicate şi regulile
suplimentar prevăzute în prezenta secţiune.... citeste mai departe (1-3)
SECŢIUNEA 6: Valorificarea bunurilor sechestrate
Art. 247: Modalităţi de valorificare a bunurilor sechestrate
(1)În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, se
procedează, fără efectuarea altei formalităţi, la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care, potrivit
legii, s-a dispus desfiinţarea sechestrului sau suspendarea executării silite.
(2)Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de interesul legitim şi imediat al
creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit, organul de executare silită procedează la valorificarea
bunurilor sechestrate în una dintre modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete
ale cauzei, se dovedesc a fi mai eficiente.
(3)În sensul alin. (2) organul de executare silită competent procedează la valorificarea bunurilor sechestrate prin:
a)înţelegerea părţilor;
b)vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c)vânzare directă;
d)vânzare la licitaţie;
d)vânzare la licitaţie, inclusiv prin mijloace electronice;
(la data 03-Sep-2017 Art. 247, alin. (3), litera D. din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 6 modificat de Art. I, punctul 89.
e)alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de
brokeraj, după caz.
(31)Procedura de vânzare la licitaţie prin mijloace electronice se aprobă astfel:
a)prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central;
b)prin ordin al ministrului dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor europene, cu avizul Ministerului
Finanţelor Publice, în cazul creanţelor administrate de organul fiscal local.
Ordonanta 30/2017 )
(4)Dacă au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse degradării, acestea pot fi vândute în regim de urgenţă. Evaluarea
şi valorificarea acestor bunuri se efectuează de către organele fiscale, la preţul pieţei.
(5)Procedura de evaluare şi valorificare se aprobă astfel:
cazul creanţelor administrate de organul fiscal local.
cazul creanţelor administrate de organul fiscal local.
(la data 01-Jan-2016 Art. 247, alin. (5), litera B. din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 6 modificat de Art. III, alin. (2) din
(6)Dacă din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli între părţi data, locul ori ora vânzării directe sau la licitaţie a fost
schimbată de organul de executare silită, se efectuează alte publicaţii şi anunţuri, potrivit art. 250.
(7)Vânzarea bunurilor sechestrate se face numai către persoane fizice sau juridice care nu au obligaţii fiscale restante.
(la data 06-Dec-2016 Art. 247, alin. (7) din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 6 abrogat de Art. II, punctul 14. din
Art. 159: Valorificarea bunurilor sechestrate
(1) În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, se
va proceda, fără efectuarea altei formalităţi, la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care, potrivit
legii, s-a dispus desfiinţarea sechestrului, suspendarea sau amânarea executării silite.
(2) Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de interesul legitim şi imediat al
creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit, organul de executare va proceda la valorificarea
bunurilor sechestrate în una dintre modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete
ale cauzei, se dovedeşte a fi mai eficientă.
(3) În sensul alin. (2) organul de executare competent va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin:
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c) vânzare directă;
d) vânzare la licitaţie;
e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de
brokeraj, după caz.
(4) Dacă au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse degradării, acestea pot fi vândute în regim de urgenţă. Evaluarea
şi valorificarea acestor bunuri se vor face de către organele fiscale, la preţul pieţei. Procedura de evaluare şi valorificare se
aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, la propunerea preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală.
(5) Dacă din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli între părţi data, locul sau ora vânzării directe sau la licitaţie a fost
schimbată de organul de executare, se vor face alte publicaţii şi anunţuri, potrivit art. 162.
(6) Vânzarea bunurilor sechestrate se face numai către persoane fizice sau juridice care nu au obligaţii fiscale restante.
(7) În sensul alin. (6), în categoria obligaţiilor fiscale restante nu se cuprind obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat,
potrivit legii, reduceri, amânări sau eşalonări la plată.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul a suferit câteva modificări semnificative faţă de cel al art. 159 VCPF, prin
înlăturarea alineatului final şi separarea alineatului (4) din vechea reglementare în doua alineate distincte. Mai mult, au
intervenit modificări inclusiv cu privire la aprobarea procedurii de evaluare şi valorificare. La rândul lor, aceste
modificări au fost din nou reformulate prin prevederile art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2015.
Prima modificare o reprezintă separarea celor două teze ale alin. (4) al art. 159 VCPF, care acum se regăsesc în alineatele
(4) şi (5) din noua reglementare. Totodată, a fost schimbată soluţia anterioară, stabilindu-se că procedura de evaluare şi
valorificare se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. în cazul creanţelor fiscale administrate de organele centrale şi
prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul ministrului finanţelor publice pentru
creanţele administrate de organe fiscale locale.... citeste mai departe (1-5)
Art. 248: Valorificarea bunurilor sechestrate potrivit înţelegerii părţilor
(1)Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se realizează de debitorul însuşi, cu acordul organului de executare
silită, astfel încât să se asigure o recuperare corespunzătoare a creanţei fiscale. Debitorul este obligat să prezinte în scris
organului de executare silită propunerile ce i s-au făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor fiscale, indicând numele şi
adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă va achita preţul propus.
(2)Preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare silită nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.
(3)Organul de executare silită, după analiza propunerilor prevăzute la alin. (1), comunică aprobarea indicând termenul şi
contul bugetar în care preţul bunului trebuie plătit de cumpărător.
(4)Indisponibilizarea prevăzută la art. 238 alin. (9) şi (10) se ridică după creditarea contului bugetar prevăzut la alin. (3).
Art. 160: Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor

(1) Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se realizează de debitorul însuşi, cu acordul organului de executare,
astfel încât să se asigure o recuperare corespunzătoare a creanţei fiscale. Debitorul este obligat să prezinte în scris
organului de executare propunerile ce i s-au făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor fiscale, indicând numele şi adresa
potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă va achita preţul propus.
(2) Preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.
(3) Organul de executare, după analiza propunerilor prevăzute la alin. (1), va comunica aprobarea indicând termenul şi
contul bugetar în care preţul bunului va fi virat de cumpărător.
(4) Indisponibilizarea prevăzută la art. 151 alin. (9) şi (10) se ridică după creditarea contului bugetar menţionat la alin. (3).
1.
Modificările din noua reglementare. Faţă de reglementarea din art. 160 VCPF, prevederile legale nu conţin decât
modificări terminologice, care nu schimbă înţelesul regulilor prevăzute.
2.
Acoperirea corespunzătoare a creanţei. Debitorul poate vinde direct bunul supus procedurii de valorificare, către un
cumpărător identificat de el însuşi, însă numai cu acordul organului de executare şi numai dacă se asigură recuperarea
corespunzătoare a creanţei fiscale. Pentru a obţine acest acord, debitorul trebuie să prezinte propunerile primite şi datele
de identificare ale eventualilor cumpărători şi termenul în care aceştia prevăd că vor achita preţul oferit.
Recuperarea corespunzătoare a creanţei nu înseamnă acoperirea ei în integralitate, ci doar faptul că preţul oferit
corespunde cu ceea ce se presupune în mod rezonabil că ar putea fi obţinut prin valorificarea bunului. Aşadar, organul de
executare nu este în drept să refuze o astfel de vânzare pe simplul motiv că nu s-ar asigura recuperarea integrală a
creanţei fiscale.... citeste mai departe (1-3)
Art. 249: Valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare directă
(1)Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza în următoarele cazuri:
a)pentru bunurile prevăzute la art. 247 alin. (4);
b)înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se recuperează integral creanţa fiscală;
c)după finalizarea unei licitaţii, dacă bunul/bunurile sechestrat/e nu a/au fost vândute şi se oferă cel puţin preţul de
evaluare.
(2)Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de proprietate.
(3)În cazul în care organul de executare silită înregistrează în condiţiile prevăzute la alin. (1) mai multe cereri, vinde bunul
persoanei care oferă cel mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.
(4)Vânzarea directă a bunurilor se face chiar dacă se prezintă un singur cumpărător.
Art. 161: Valorificarea bunurilor prin vânzare directă

(1) Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza în următoarele cazuri:
a) pentru bunurile prevăzute la art. 159 alin. (4);
b) înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se recuperează integral creanţa fiscală;
c) după finalizarea unei licitaţii, dacă bunul/bunurile sechestrate nu au fost vândute şi se oferă cel puţin preţul de
evaluare.
(2) Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de proprietate.
(3) În cazul în care organul de executare înregistrează în condiţiile prevăzute la alin. (1) mai multe cereri, va vinde bunul
persoanei care oferă cel mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.
(4) Vânzarea directă a bunurilor se face chiar dacă se prezintă un singur cumpărător.
1.
Modificările din noua reglementare. Noua reglementare preia integral prevederile art. 161 VCPF, fără a aduce elemente
noi, cu excepţia unor scurte şi nesemnificative schimbări terminologice.
2.
Condiţiile prevăzute de lege pentru a se recurge la vânzarea directă. Vânzarea directă este permisă în privinţa bunurilor
supuse degradării sau a celor perisabile, precum şi în alte două ipoteze, astfel cum vom arăta în continuare.
Spre deosebire de valorificarea prin înţelegerea părţilor, vânzarea directă este permisă înainte de începerea unei licitaţii
publice doar dacă se asigură recuperarea integrală a creanţei fiscale. Totodată, se poate recurge la acest mod de
valorificare şi dacă a fost finalizată licitaţia, fără a se reuşi vânzarea bunurilor, însă este oferit cel puţin preţul care rezultă
din evaluarea realizată în prealabil.... citeste mai departe (1-4)
Art. 250: Vânzarea bunurilor sechestrate la licitaţie
(1)Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie organul de executare silită este obligat să efectueze
publicitatea vânzării cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.
(2)Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea la sediul organului de executare silită, al
primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la sediul şi domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă
acesta este altul decât cel unde se află bunurile sechestrate, pe imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor
imobile, şi prin anunţuri într-un cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de internet sau,
după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
(2)Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea la sediul organului de executare silită, al
imobile, şi prin anunţuri într-un cotidian local şi în pagina de internet a organului fiscal, precum şi prin alte modalităţi
gratuite care asigură publicitatea vânzării.
Ordonanta 30/2017 )
(3)Despre data, ora şi locul licitaţiei trebuie înştiinţaţi şi debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum şi
titularii drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit.
(4)Anunţul privind vânzarea cuprinde următoarele elemente:
b)data la care a fost emis;
c)numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului fiscal emitent;
d)numărul dosarului de executare silită;
e)bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
f)preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei, în cazul vânzării la licitaţie, pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
g)indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează bunurile;
h)data, ora şi locul vânzării;
i)invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre aceasta organul de executare
silită înainte de data stabilită pentru vânzare;
j)invitaţia către toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare la locul fixat în acest scop
şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare;
k)menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună în cazul vânzării la licitaţie, până la termenul prevăzut la alin. (7), o taxă
de participare ori o scrisoare de garanţie, reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei;
l)menţiunea că toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor trebuie să prezinte dovada emisă de organele fiscale că nu au
obligaţii fiscale restante;
(la data 06-Dec-2016 Art. 250, alin. (4), litera L. din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 6 abrogat de Art. II, punctul 15.
din Ordonanta urgenta 84/2016 )
m)data afişării publicaţiei de vânzare;
n)obligaţii ce revin cumpărătorului potrivit prevederilor legale speciale, cum ar fi obligaţiile de mediu, obligaţiile de
conservare a patrimoniului naţional sau altele asemenea;
o)alte informaţii de interes pentru cumpărător, dacă sunt cunoscute de organul fiscal.
(5)Licitaţia se ţine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare silită, după caz.
(6)Debitorul este obligat să permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt adecvate acestui scop.
(7)Pentru participarea la licitaţie ofertanţii depun, cu cel puţin o zi înainte de data licitaţiei, următoarele documente:
a)oferta de cumpărare;
b)dovada plăţii taxei de participare sau a constituirii garanţiei sub forma scrisorii de garanţie, potrivit alin. (15) ori (16);
c)împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
d)pentru persoanele juridice române, copie de pe certificatul unic de înregistrare eliberat de oficiul registrului
comerţului;
e)pentru persoanele juridice străine, actul de înmatriculare tradus în limba română;
f)pentru persoanele fizice române, copie de pe actul de identitate;
g)pentru persoanele fizice străine, copie de pe actul de identitate/paşaport.
(8)Ofertele de cumpărare pot fi depuse direct sau transmise prin poştă. Nu se admit oferte telefonice, telegrafice,
transmise prin telex sau telefax.
(9)Persoanele înscrise la licitaţie se pot prezenta şi prin mandatari care trebuie să îşi justifice calitatea prin procură
specială autentică. Debitorul nu poate licita nici personal, nici prin persoană interpusă.
(10)În cazul plăţii taxei de participare la licitaţie prin decontare bancară sau prin mandat poştal, executorul fiscal verifică,
la data ţinerii licitaţiei, creditarea contului curent general al Trezoreriei Statului indicat de organul de executare silită
pentru virarea acesteia.
(11)Preţul de pornire a licitaţiei este preţul de evaluare pentru prima licitaţie, diminuat cu 25% pentru a doua licitaţie şi cu
50% pentru următoarele licitaţii.
(12)Licitaţia începe de la cel mai mare preţ din ofertele de cumpărare scrise, dacă acesta este superior celui prevăzut la
alin. (11), iar în caz contrar începe de la acest din urmă preţ.
(13)Adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai puţin decât preţul de
pornire. În cazul prezentării unui singur ofertant la licitaţie, comisia poate să îl declare adjudecatar dacă acesta oferă cel
puţin preţul de pornire a licitaţiei.
(14)În situaţia în care nici la a treia licitaţie nu se vinde bunul se organizează o nouă licitaţie. În acest caz bunul poate fi
vândut la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta este inferior preţului de pornire a licitaţiei.
(14)În situaţia în care nici la a treia licitaţie nu se vinde bunul, se organizează o nouă licitaţie. În acest caz bunul va fi
vândut la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta este inferior preţului de pornire a licitaţiei, dar nu mai mic decât
cuantumul taxei de participare la licitaţie.
Ordonanta 30/2017 )
(141)Prin excepţie de la prevederile alin. (14), în cazul în care se valorifică bunuri imobile, iar la licitaţie se prezintă un
singur ofertant, vânzarea se face doar în condiţiile în care se oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.
Ordonanta 30/2017 )
(15)Taxa de participare reprezintă 10% din preţul de pornire a licitaţiei şi se plăteşte în lei la unitatea teritorială a
Trezoreriei Statului. În termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitaţie, organul fiscal restituie taxa de
participare participanţilor care au depus oferte de cumpărare şi care nu au fost declaraţi adjudecatari, iar în cazul
adjudecării, taxa se reţine în contul preţului. Taxa de participare nu se restituie ofertanţilor care nu s-au prezentat la
licitaţie, celui care a refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi adjudecatarului care nu a plătit preţul.
Taxa de participare care nu se restituie se face venit la bugetul de stat, cu excepţia cazului în care executarea silită este
organizată de organul fiscal local, caz în care taxa de participare se face venit la bugetul local.
(16)Pentru participarea la licitaţie, ofertanţii pot constitui şi garanţii, în condiţiile legii, sub forma scrisorii de garanţie.
(17)Scrisoarea de garanţie, constituită în condiţiile alin. (16), se valorifică de organul de executare silită în cazul în care
ofertantul este declarat adjudecatar şi/sau în situaţiile prevăzute la alin. (15) teza a treia.
Art. 162: Vânzarea bunurilor la licitaţie

(1) Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie organul de executare este obligat să efectueze
publicitatea vânzării cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.
(2) Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea la sediul organului de executare, al
imobile, şi prin anunţuri într-un cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de internet sau,
după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
(3) Despre data, ora şi locul licitaţiei vor fi înştiinţaţi şi debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum şi titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit.
(4) Anunţul privind vânzarea cuprinde următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis;
c) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului fiscal emitent;
d) numărul dosarului de executare silită;
e) bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
f) preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei, în cazul vânzării la licitaţie, pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
g) indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează bunurile;
h) data, ora şi locul vânzării;
i) invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre aceasta organul de executare
înainte de data stabilită pentru vânzare;
j) invitaţia către toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare la locul fixat în acest scop
şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare;
k) menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună în cazul vânzării la licitaţie, până la termenul prevăzut la alin. (7), o taxă
de participare ori o scrisoare de garanţie bancară, reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei;
l) menţiunea că toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor trebuie să prezinte dovada emisă de organele fiscale că nu au
obligaţii fiscale restante;
m) data afişării publicaţiei de vânzare.
(5) Licitaţia se ţine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare, după caz.
(6) Debitorul este obligat să permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt adecvate acestui scop.
(7) Pentru participarea la licitaţie ofertanţii depun, cu cel puţin o zi înainte de data licitaţiei, următoarele documente:
a) oferta de cumpărare;
b) dovada plăţii taxei de participare sau a constituirii garanţiei sub forma scrisorii de garanţie bancară, potrivit alin. (11)
ori (12);
c) împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
d) pentru persoanele juridice de naţionalitate română, copie de pe certificatul unic de înregistrare eliberat de oficiul
registrului comerţului;
e) pentru persoanele juridice străine, actul de înmatriculare tradus în limba română;
f) pentru persoanele fizice române, copie de pe actul de identitate;
g) pentru persoanele fizice străine, copie de pe paşaport;
h) dovada, emisă de organele fiscale, că nu are obligaţii fiscale restante faţă de acestea.
(71) Ofertele de cumpărare pot fi depuse direct sau transmise prin poştă. Nu se admit oferte telefonice, telegrafice,
transmise prin telex sau telefax.
(72) Persoanele înscrise la licitaţie se pot prezenta şi prin mandatari care trebuie să îşi justifice calitatea prin procură
specială autentică. Debitorul nu va putea licita nici personal, nici prin persoană interpusă.
(73) În cazul plăţii taxei de participare la licitaţie prin decontare bancară sau prin mandat poştal, executorul fiscal va
verifica, la data ţinerii licitaţiei, creditarea contului curent general al Trezoreriei Statului indicat de organul de executare
pentru virarea acesteia.
(8) Preţul de pornire a licitaţiei este preţul de evaluare pentru prima licitaţie, diminuat cu 25% pentru a doua licitaţie şi cu
50% pentru a treia licitaţie.
(9) Licitaţia începe de la cel mai mare preţ din ofertele de cumpărare scrise, dacă acesta este superior celui prevăzut la
alin. (8), iar în caz contrar va începe de la acest din urmă preţ.
(10) Adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai puţin decât preţul de
pornire, în cazul prezentării unui singur ofertant la licitaţie, comisia poate să îl declare adjudecatar dacă acesta oferă cel
puţin preţul de pornire a licitaţiei.
(11) Taxa de participare reprezintă 10% din preţui de pornire a licitaţiei şi se plăteşte în lei la unitatea teritorială a
Trezoreriei Statului. În termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitaţie, organul fiscal va restitui taxa de
participare participanţilor care au depus oferte de cumpărare şi care nu au fost declaraţi adjudecatari, iar în cazul
adjudecării, taxa se reţine în contul preţului. Taxa de participare nu se restituie ofertanţilor care nu s-au prezentat la
licitaţie, celui care a refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi adjudecatarului care nu a plătit preţul.
Taxa de participare care nu se restituie se face venit la bugetul de stat, cu excepţia cazului în care executarea silită este
organizată de organele fiscale prevăzute la art. 35, caz în care taxa de participare se face venit la bugetele locale.
(12) Pentru participarea la licitaţie, ofertanţii pot constitui şi garanţii, în condiţiile legii, sub forma scrisorii de garanţie
bancară.
(13) Scrisoarea de garanţie bancară, constituită în condiţiile alin. (12), se valorifică de organul de executare în cazul în
care ofertantul este declarat adjudecatar şi/sau în situaţiile prevăzute la alin. (11) teza a treia.
1.
Modificările din noua reglementare. Distinct de modificări terminologice, textul cuprinde şi o serie de elemente noi, care
îl fac să difere semnificativ faţă de prevederile art. 162 VCPF742. Totodată, trebuie subliniat că menţinerea unei
reglementări încărcate, cuprinzând un număr ridicat de alineate, nu este corespunzătoare din perspectiva tehnicii
legislative.
O primă modificare este cea de la alin. (4) şi constă în inserarea literelor n) şi o), ce nu se regăseau în reglementarea
anterioară. În conformitate cu aceste prevederi, anunţul privind vânzarea bunului va trebui să cuprindă şi menţiuni
referitoare la obligaţia cumpărătorului de a respecta normele aplicabile în materia protecţiei mediului743, cele referitoare
la conservarea patrimoniului naţional744 sau altele asemenea. Totodată, organul fiscal va indica şi alte informaţii ce îi
sunt cunoscute, care ar putea prezenta interes pentru cumpărător.... citeste mai departe (1-10)
– OPANAF nr. 1.129/2009 pentru aprobarea Procedurii privind valorificarea prin vânzare la licitaţie a bunurilor
sechestrate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală (publicat în M. Of. nr. 375 din 3 iunie 2009);
– Dec. CCR nr. 159/2007 (publicată în M. Of. nr. 195 din 21 martie 2007).
Art. 251: Comisia de licitaţie
(1)Vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie condusă de un preşedinte.
(2)Comisia de licitaţie este constituită din 3 persoane desemnate de conducătorul organului fiscal.
(3)Comisia de licitaţie verifică şi analizează documentele de participare şi afişează la locul licitaţiei, cu cel puţin o oră
înaintea începerii acesteia, lista cuprinzând ofertanţii care au depus documentaţia completă de participare.
(4)Ofertanţii se identifică după numărul de ordine de pe lista de participare, după care preşedintele comisiei anunţă
obiectul licitaţiei, precum şi modul de desfăşurare a acesteia.
(5)La termenele fixate pentru ţinerea licitaţiei executorul fiscal dă citire mai întâi anunţului de vânzare şi apoi ofertelor
scrise primite până la data prevăzută la art. 250 alin. (7).
(6)Dacă la prima licitaţie nu s-au prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel puţin preţul de pornire a licitaţiei conform art.
250 alin. (11), organul de executare silită fixează un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a doua licitaţii.
(7)În cazul în care nu s-a obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie ori nu s-au prezentat ofertanţi, organul de
executare silită fixează un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a treia licitaţii.
(8)La a treia licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ
mai mic de 50% din preţul de evaluare.
(9)Pentru fiecare termen de licitaţie se efectuează o nouă publicitate a vânzării, conform prevederilor art. 250.
(10)După licitarea fiecărui bun se întocmeşte un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei.
(11)În procesul-verbal prevăzut la alin. (10) se menţionează, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi următoarele:
datele de identificare ale cumpărătorului; numărul dosarului de executare silită; indicarea bunurilor adjudecate, a
preţului la care bunul a fost adjudecat şi a taxei pe valoarea adăugată, dacă este cazul; toţi cei care au participat la licitaţie
şi sumele oferite de fiecare participant, precum şi, dacă este cazul, menţionarea situaţiilor în care vânzarea nu s-a realizat.
Art. 163: Comisia de licitaţie

(1) Vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie condusă de un preşedinte.
(2) Comisia de licitaţie este constituită din 3 persoane desemnate de organul de conducere al creditorului bugetar.
(3) Comisia de licitaţie verifică şi analizează documentele de participare şi afişează la locul licitaţiei, cu cel puţin o oră
înaintea începerii acesteia, lista cuprinzând ofertanţii care au depus documentaţia completă de participare.
(4) Ofertanţii se identifică după numărul de ordine de pe lista de participare, după care preşedintele comisiei anunţă
obiectul licitaţiei, precum şi modul de desfăşurare a acesteia.
(5) La termenele fixate pentru ţinerea licitaţiei executorul fiscal va da citire mai întâi anunţului de vânzare şi apoi
ofertelor scrise primite până la data prevăzută la art. 162 alin. (7).
(6) Dacă la prima licitaţie nu s-au prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel puţin preţul de pornire a licitaţiei conform art.
162 alin. (8), organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a doua licitaţii.
(7) În cazul în care nu s-a obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie ori nu s-au prezentat ofertanţi, organul de
executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a treia licitaţii.
(8) La a treia licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ
mai mic de 50% din preţul de evaluare.
(9) Pentru fiecare termen de licitaţie se va face o nouă publicitate a vânzării, conform prevederilor art. 162.
(10) După licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei.
(11) În procesul-verbal prevăzut la alin. (10) se vor menţiona, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), şi
următoarele: numele şi prenumele sau denumirea cumpărătorului, precum şi domiciliul fiscal al acestuia; numărul
dosarului de executare silită; indicarea bunurilor adjudecate, a preţului la care bunul a fost adjudecat şi a taxei pe
valoarea adăugată, dacă este cazul; toţi cei care au participat la licitaţie şi sumele oferite de fiecare participant, precum şi,
dacă este cazul, menţionarea situaţiilor în care vânzarea nu s-a realizat.
1.
Modificările din noua reglementare. Prin comparaţie cu prevederile art. 163 VCPF, textul de lege corespondent din
reglementarea anterioară, dispoziţiile legale din noul Cod de procedură fiscală prezintă o serie de modificări de ordin
terminologic, dar şi două elemente substanţiale noi, de natură să clarifice înţelesul şi aplicarea dispoziţiilor legale ce le
conţin.
Prima modificare sesizată este cea din alin. (2), în sensul precizării că persoanele care compun comisia de licitaţie sunt
desemnate de conducătorul organului fiscal, şi nu de organele de conducere ale creditorului bugetar, cum se menţiona în
reglementarea anterioară.
Cea de-a doua modificare este cea din alineatul final, conform căreia procesul-verbal va indica datele de identificare ale
cumpărătorului, iar nu denumirea sau numele său, cum se menţiona anterior.
2.
Atribuţiile şi compunerea comisiei de licitaţie. Vânzarea la licitaţie se realizează de o comisie din 3 membri, desemnaţi de
conducătorul organului fiscal şi condusă de un preşedinte. Comisia analizează ofertele depuse şi afişează la locul ţinerii
licitaţiei lista cu ofertanţii care au depus oferte corespunzătoare, fiind responsabilă şi pentru identificarea licitatorilor şi
stabilirea regulilor de desfăşurare a acesteia.... citeste mai departe (1-4)
– OPANAF nr. 1.129/2009 pentru aprobarea Procedurii privind valorificarea prin vânzare la licitaţie a bunurilor
sechestrate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală (publicat în M. Of. nr. 375 din 3 iunie 2009).
Art. 252: Adjudecarea
(1)După adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să plătească preţul, diminuat cu contravaloarea taxei de
participare, în lei, în numerar la o unitate a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancară, în cel mult 5 zile de la data
adjudecării.
(2)Dacă adjudecatarul nu plăteşte preţul, licitaţia se reia în termen de 10 zile de la data adjudecării. În acest caz,
adjudecatarul este obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitaţie şi, în cazul în care preţul obţinut la noua
licitaţie este mai mic, diferenţa de preţ. Adjudecatarul poate să achite preţul oferit iniţial şi să facă dovada achitării
acestuia până la termenul prevăzut la art. 250 alin. (7), caz în care este obligat numai la plata cheltuielilor cauzate de noua
licitaţie.
(3)Cu sumele încasate din eventuala diferenţă de preţ, percepute în temeiul alin. (2), se sting creanţele fiscale înscrise în
titlul executoriu în baza căruia s-a început executarea silită.
(4)Dacă la următoarea licitaţie bunul nu a fost vândut, fostul adjudecatar este obligat să plătească toate cheltuielile
prilejuite de urmărirea acestuia.
(5)Suma reprezentând diferenţa de preţ şi/sau cheltuielile prevăzute la alin. (1) şi (4) se stabilesc de organul de executare
silită, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu potrivit prezentului cod. Contestarea procesului-verbal se face
potrivit procedurii prevăzute la titlul VIII.
(6)Termenul prevăzut la alin. (1) se aplică şi în cazul valorificării conform înţelegerii părţilor sau prin vânzare directă.
Art. 164: Adjudecarea

(1) După adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să plătească preţul, diminuat cu contravaloarea taxei de
participare, în lei, în numerar la o unitate a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancară, în cel mult 5 zile de la data
adjudecării.
(2) Dacă adjudecatarul nu plăteşte preţul, licitaţia se va relua în termen de 10 zile de la data adjudecării. În acest caz,
adjudecatarul este obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitaţie şi, în cazul în care preţul obţinut la noua
licitaţie este mai mic, diferenţa de preţ. Adjudecatarul va putea să achite preţul oferit iniţial şi să facă dovada achitării
acestuia până la termenul prevăzut la art. 162 alin. (7), caz în care va fi obligat numai la plata cheltuielilor cauzate de noua
licitaţie.
(3) Cu sumele încasate din eventuala diferenţă de preţ, percepute în temeiul alin. (2), se vor stinge creanţele fiscale
înscrise în titlul executoriu în baza căruia s-a început executarea silită.
(4) Dacă la următoarea licitaţie bunul nu a fost vândut, fostul adjudecatar este obligat să plătească toate cheltuielile
prilejuite de urmărirea acestuia.
(41) Suma reprezentând diferenţa de preţ şi/sau cheltuielile prevăzute la alin. (1) şi (4) se stabilesc de organul de
executare, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu potrivit prezentului cod. Contestarea procesului-verbal se
face potrivit procedurii prevăzute la titlul IX.
(5) Termenul prevăzut la alin. (1) se aplică şi în cazul valorificării conform înţelegerii părţilor sau prin vânzare directă.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul conţine exclusiv modificări terminologice sau care urmăresc să asigure
corelarea sa cu alte prevederi ale Codului, reluând integral conţinutul art. 164 VCPF.
2.
Obligaţia de plată a preţului. Adjudecatarul va trebui să plătească preţul în termen de 5 zile de la adjudecare, acesta fiind
bineînţeles diminuat cu valoarea taxei de participare.
3.
Consecinţele neplăţii preţului. În cazul în care adjudecatarul nu achită preţul, licitaţia se reia în termen de 10 zile de la
data adjudecării iniţiale. Adjudecatarul anterior va suporta cheltuielile cu noua licitaţie şi, am adăuga, şi pe cele ale
licitaţiilor subsecvente, fiind obligat să achite şi o diferenţă de preţ, în cazul în care bunul este adjudecat la un preţ
inferior.
Fostul adjudecatar poate totuşi să plătească preţul şi să îşi păstreze calitatea, dacă face acest lucru până cel mai târziu cu o
zi înainte de noua licitaţie. Totuşi, în această ipoteză, el va suporta cheltuielile aferente ţinerii acestei noi licitaţii.... citeste
mai departe (1-5)
Art. 253: Plata în rate
(1)În cazul vânzării la licitaţie a bunurilor imobile, cumpărătorii pot solicita plata preţului în rate, în cel mult 12 rate
lunare, cu un avans de minimum 50% din preţul de adjudecare a bunului imobil şi cu plata unei dobânzi sau majorări de
întârziere, după caz, stabilite conform prezentului cod. Organul de executare silită stabileşte condiţiile şi termenele de
plată a preţului în rate.
(2)Cumpărătorul nu poate înstrăina bunul imobil decât după plata preţului în întregime şi a dobânzii sau majorării de
întârziere stabilite.
(3)În cazul neplăţii avansului prevăzut la alin. (1), dispoziţiile art. 252 se aplică în mod corespunzător.
(4)Suma reprezentând dobânda sau majorarea de întârziere, după caz, nu stinge creanţele fiscale pentru care s-a început
executarea silită şi constituie venit al bugetului de stat ori local, după caz.
(5)În cazul plăţii în rate potrivit prezentului articol, adjudecatarul este debitor pentru diferenţa de preţ.
(6)Procedura de valorificare a bunurilor cu plata în rate se aprobă astfel:
(la data 01-Jan-2016 Art. 253, alin. (6), litera B. din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 6 modificat de Art. III, alin. (2) din
(1)În cazul vânzării la licitaţie a bunurilor, cumpărătorii pot solicita plata preţului în rate, cu un avans de minimum 50%
din preţul de adjudecare a bunului şi cu plata unei dobânzi sau majorări de întârziere, după caz, stabilite conform
prezentului cod. Organul de executare silită stabileşte printr-un proces-verbal condiţiile şi termenele de plată a diferenţei
de preţ. Prevederile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător pentru plata avansului. Dobânda sau majorarea de
întârziere, după caz, se datorează din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 252 alin. (1) şi până la data
stingerii diferenţei de preţ.
(2)Prin excepţie de la alin. (1), în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central, contribuabilii nu pot solicita
plata în rate a preţului, în situaţia în care diferenţa de preţ aferentă bunului valorificat are o valoare mai mică de 5.000 lei.
(3)Diferenţa de preţ se poate plăti, în condiţiile prezentului articol, de cumpărător pe o perioada de:
a)cel mult 12 luni, în cazul vânzării la licitaţie a bunurilor mobile;
b)cel mult 24 de luni, în cazul vânzării la licitaţie a bunurilor imobile.
(4)Procesul-verbal prevăzut la alin. (1) devine titlu executoriu în condiţiile în care cumpărătorul nu respectă condiţiile şi
termenele stabilite prin acesta.
(5)Organul de executare silită, odată cu întocmirea procesului-verbal prevăzut la alin. (1) şi a procesului-verbal de
adjudecare, instituie sechestru asigurător asupra bunului valorificat cu plata în rate.
(6)Un exemplar al procesului-verbal de sechestru asigurător se comunică Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare
ori, după caz, biroului de carte funciară însoţit de un exemplar al procesului-verbal de adjudecare.
(7)În cazul neplăţii avansului prevăzut la alin. (1), dispoziţiile art. 252 se aplică în mod corespunzător.
(8)Suma reprezentând dobânda sau majorarea de întârziere, după caz, nu stinge creanţele fiscale pentru care s-a început
executarea silită şi constituie venit al bugetului de stat ori local, după caz. Dispoziţiile art. 227 alin. (8) se aplică în mod
corespunzător.
(9)În cazul în care cumpărătorul căruia i s-a încuviinţat plata preţului în rate nu plăteşte diferenţa de preţ în condiţiile şi
la termenele stabilite, el poate fi executat silit pentru suma rămasă de plată, în temeiul procesului-verbal prevăzut la alin.
(1).
(10)Până la încasarea diferenţei de preţ, creanţele fiscale înscrise în titlurile executorii ce au stat la baza sechestrului
pentru care s-a realizat valorificarea bunului cu plata în rate nu se sting, prin nicio altă modalitate, în limita diferenţei de
preţ rămase de achitat.
(11)Pentru creanţele prevăzute la alin. (10) se suspendă executarea silită până la încasarea diferenţei de preţ.
(la data 03-Sep-2017 Art. 253 din titlul VII, capitolul VIII, sectiunea 6 modificat de Art. I, punctul 93. din Ordonanta
30/2017 )

(1) În cazul vânzării la licitaţie a bunurilor imobile cumpărătorii pot solicita plata preţului în rate, în cel mult 12 rate
lunare, cu un avans de minimum 50% din preţul de adjudecare a bunului imobil şi cu plata unei dobânzi sau majorări de
întârziere, după caz, stabilite conform prezentului cod. Organul de executare va stabili condiţiile şi termenele de plată a
preţului în rate.
(2) Cumpărătorul nu va putea înstrăina bunul imobil decât după plata preţului în întregime şi a dobânzii sau majorării de
întârziere stabilite.
(3) În cazul neplăţii avansului prevăzut la alin. (1), dispoziţiile art. 164 se aplică în mod corespunzător.
(4) Suma reprezentând dobânda sau majorarea de întârziere, după caz, nu stinge creanţele fiscale pentru care s-a început
executarea silită şi constituie venit al bugetului corespunzător creanţei principale.
1.
Modificările din noua reglementare. Distinct de câteva precizări binevenite, elementele de noutate aduse de noua
reglementare se regăsesc în cele două alineate finale, inexistente în textul corespondent din vechiul Cod de procedură
fiscală,şi anume art. 165.
Aşadar, prin alin. (5) se clarifică faptul că adjudecatarul rămâne debitor pentru diferenţa de preţ neachitată, iar prin
alineatul subsecvent se precizează faptul că procedura de valorificare a bunurilor, cu plata în rate, va fi reglementată prin
ordin al preşedintelui A.N.A.F. pentru creanţe administrate de organul fiscal central şi prin ordin al ministrului
dezvoltării regionale şi administraţiei publice cu avizul Ministrului Finanţelor Publice, pentru cele administrate de
organele fiscale locale. Această ultimă precizare se regăseşte în această formă ca urmare a modificării sale prin O.U.G. nr.
50/2015, la fel ca în cazul art. 247 NCPF.... citeste mai departe (1-4)
Art. 254: Procesul-verbal de adjudecare
(1)În cazul vânzării bunurilor imobile, organul de executare silită încheie procesul-verbal de adjudecare, în termen de cel
mult 5 zile de la plata în întregime a preţului sau a avansului prevăzut la art. 253 alin. (1), dacă bunul a fost vândut cu plata
în rate. Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate operând la data
încheierii acestuia. Un exemplar al procesului-verbal de adjudecare a bunului imobil se transmite, în cazul vânzării cu
plata în rate, biroului de carte funciară pentru a înscrie interdicţia de înstrăinare şi grevare a bunului până la plata
integrală a preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere, după caz, stabilite pentru imobilul transmis, pe baza căruia
se face înscrierea în cartea funciară.
(1)Organul de executare silită încheie procesul-verbal de adjudecare, în termen de cel mult 5 zile de la plata în întregime a
preţului sau a avansului prevăzut la art. 253 alin. (1), dacă bunul a fost vândut cu plata în rate. Procesul-verbal de
adjudecare constituie titlu de proprietate şi serveşte la intabulare în cartea funciară, transferul dreptului de proprietate
operând la data încheierii acestuia. Câte un exemplar al procesului-verbal de adjudecare se transmite organului de
executare silită coordonator, după caz, debitorului şi cumpărătorului.
Ordonanta 30/2017 )
(2)Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi
următoarele menţiuni:
a)numărul dosarului de executare silită;
b)numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
c)datele de identificare ale cumpărătorului;
d)datele de identificare ale debitorului;
e)preţul la care s-a adjudecat bunul şi taxa pe valoarea adăugată, dacă este cazul;
f)modalitatea de plată a diferenţei de preţ în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
g)datele de identificare a bunului;
h)menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară;
i)menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza căruia se emite titlu
executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata
preţului în rate;
j)semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
următoarele menţiuni:
a)numărul dosarului de executare silită;
b)numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
c)datele de identificare ale cumpărătorului;
d)datele de identificare ale debitorului;
e)preţul la care s-a adjudecat bunul şi taxa pe valoarea adăugată, dacă este cazul;
f)modalitatea de plată a diferenţei de preţ în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
g)datele de identificare a bunului, cu menţionarea numărului cadastral şi de carte funciară, după caz;
h)menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate;
i)semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
Ordonanta 30/2017 )
(3)În cazul în care cumpărătorul căruia i s-a încuviinţat plata preţului în rate nu plăteşte restul de preţ în condiţiile şi la
termenele stabilite, el poate fi executat silit pentru plata sumei datorate în temeiul titlului executoriu emis de organul de
executare silită competent pe baza procesului-verbal de adjudecare.
(3)În cazul valorificării bunurilor prin vânzare directă sau licitaţie, predarea bunului către cumpărător se face de către
organul de executare silită pe bază de proces-verbal de predare-primire.
Ordonanta 30/2017 )
(4)În cazul vânzării bunurilor mobile, după plata preţului, executorul fiscal întocmeşte în termen de 5 zile un proces-
verbal de adjudecare care constituie titlu de proprietate.
elementele prevăzute la alin. (2) din prezentul articol, cu excepţia lit. f), h) şi i), precum şi menţiunea că acest document
constituie titlu de proprietate. Câte un exemplar al procesului-verbal de adjudecare se transmite organului de executare
silită coordonator şi cumpărătorului.
elementele prevăzute la alin. (2) din prezentul articol, cu excepţia lit. f) şi h), precum şi menţiunea că acest document
constituie titlu de proprietate.
Ordonanta 30/2017 )
(6)În cazul valorificării bunurilor prin vânzare directă sau licitaţie, predarea bunului către cumpărător se face de către
organul de executare silită pe bază de proces-verbal de predare-primire.
Art. 166: Procesul-verbal de adjudecare

(1) În cazul vânzării bunurilor imobile, organul de executare va încheia procesul-verbal de adjudecare, în termen de cel
mult 5 zile de la plata în întregime a preţului sau a avansului prevăzut la art. 165 alin. (1), dacă bunul a fost vândut cu plata
în rate. Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate operând la data
încheierii acestuia. Un exemplar al procesului-verbal de adjudecare a bunului imobil va fi trimis, în cazul vânzării cu plata
în rate, biroului de carte funciară pentru a înscrie interdicţia de înstrăinare şi grevare a bunului până la plata integrală a
preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere, după caz, stabilite pentru imobilul transmis, pe baza căruia se face
înscrierea în cartea funciară.
(2) Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (1) va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin.
(2), şi următoarele menţiuni:
a) numărul dosarului de executare silită;
b) numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
c) numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul cumpărătorului;
d) codul de identificare fiscală a debitorului şi cumpărătorului;
e) preţul la care s-a adjudecat bunul şi taxa pe valoarea adăugată, dacă este cazul;
f) modalitatea de plată a diferenţei de preţ în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
g) datele de identificare a bunului;
h) menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară;
i) menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza căruia se emite titlu
executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata
preţului în rate;
j) semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
(3) În cazul în care cumpărătorul căruia i s-a încuviinţat plata preţului în rate nu plăteşte restul de preţ în condiţiile şi la
termenele stabilite, el va putea fi executat silit pentru plata sumei datorate în temeiul titlului executoriu emis de organul
de executare competent pe baza procesului-verbal de adjudecare.
(4) În cazul vânzării bunurilor mobile, după plata preţului, executorul fiscal întocmeşte în termen de 5 zile un proces-
verbal de adjudecare care constituie titlu de proprietate.
(5) Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (4) va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin.
(2), şi elementele prevăzute la alin. (2) din prezentul articol, cu excepţia lit. f), h) şi i), precum şi menţiunea că acest
document constituie titlu de proprietate. Câte un exemplar al procesului-verbal de adjudecare se va transmite organului
de executare coordonator şi cumpărătorului.
(6) În cazul valorificării bunurilor prin vânzare directă sau licitaţie, predarea bunului către cumpărător se face de către
organul de executare pe bază de proces-verbal de predare-primire.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul de lege nu prezintă decât modificări terminologice faţă de corespondentul său
din Codul anterior, respectiv art. 166. În schimb, trebuie salutată iniţiativa legiuitorului de a înlocui sintagmele greoaie,
care făceau referire la nume sau denumire şi domiciliu sau sediu, cu sintagma „date de identificare” în alin. (2) lit. c) şi d).
2.
Încheierea procesului-verbal de adjudecare şi efectele sale. În termen de 5 zile fie de la plata integrală a preţului, fie de la
plata avansului în ipoteza plăţii în rate, organul de executare încheie un proces-verbal de adjudecare, care va servi
adjudecatarului drept titlu de proprietate. Transferul proprietăţii operează de la data încheierii acestui act.
Pe baza sa se va face înscrierea dreptului astfel dobândit în cartea funciară, cu menţiunea că, în cazul plăţii preţului în
rate, procesul-verbal va fi comunicat din oficiu de către organul de executare pentru a se nota interdicţia de înstrăinare şi
de grevare.... citeste mai departe (1-4)
1.
A se vedea şi dispoziţiile Codului fiscal cu privire la situaţiile în care bunurile imobile intră sub incidenţa reglementărilor
privind taxa pe valoarea adăugată (terenuri construibile sau construcţii noi).
Art. 255: Reluarea procedurii de valorificare a bunurilor sechestrate
(1)Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate prin modalităţile prevăzute la art. 247, se procedează
astfel:
a)în cazul bunurilor imobile organul de executare silită menţine măsura de indisponibilizare, până la împlinirea
termenului de prescripţie; în cadrul acestui termen organul de executare silită poate relua oricând procedura de
valorificare şi poate, după caz, să ia măsura numirii, menţinerii ori schimbării administratorului-sechestru;
b)în cazul bunurilor mobile, se consideră că acestea nu au valoare de piaţă şi se restituie debitorului; odată cu restituirea
bunului mobil organul fiscal ridică şi sechestrul; dispoziţiile art. 234 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2)În cazul bunurilor prevăzute la alin. (1) lit. a), cu ocazia reluării procedurii în cadrul termenului de prescripţie, dacă
organul de executare silită consideră că nu se impune o nouă evaluare, preţul de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic
decât 50% din preţul de evaluare a bunurilor.
(2)În cazul bunurilor prevăzute la alin. (1) lit. a), cu ocazia reluării procedurii în cadrul termenului de prescripţie, dacă
organul de executare silită consideră că nu se impune o nouă evaluare, preţul de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic de
50% din preţul de evaluare a bunurilor. Bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta este inferior
preţului de pornire a licitaţiei, dar nu mai mic decât cuantumul taxei de participare la licitaţie, cu excepţia situaţiei în care
se prezintă un singur ofertant, când vânzarea se realizează la cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.
Ordonanta 30/2017 )
(3)În cazul în care debitorii cărora urmează să li se restituie bunurile nu se mai află la domiciliul fiscal declarat şi, în urma
demersurilor întreprinse, nu au putut fi identificaţi, organul fiscal procedează la înştiinţarea acestora, cu procedura
prevăzută pentru comunicarea prin publicitate potrivit art. 47, că bunul în cauză este păstrat la dispoziţia proprietarului
până la împlinirea termenului de prescripţie, după care urmează a fi valorificat potrivit dispoziţiilor legale privind
valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, dacă legea nu prevede altfel.
(4)Cele arătate la alin. (3) se consemnează într-un proces-verbal întocmit de organul fiscal.
(5)În cazul bunurilor imobile, în baza procesului-verbal prevăzut la alin. (4) în condiţiile legii urmează a fi sesizată
instanţa judecătorească competentă cu acţiune în constatarea dreptului de proprietate privată a statului asupra bunului
respectiv.
Art. 167: Reluarea procedurii de valorificare

(1) Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate prin modalităţile prevăzute la art. 159, acestea vor fi
restituite debitorului cu menţinerea măsurii de indisponibilizare, până la împlinirea termenului de prescripţie. În cadrul
acestui termen organul de executare poate relua oricând procedura de valorificare şi va putea, după caz, să ia măsura
numirii, menţinerii ori schimbării administratorului-sechestru ori custodelui.
(2) În cazul bunurilor sechestrate ce nu au putut fi valorificate nici la a treia licitaţie, cu ocazia reluării procedurii în
cadrul termenului de prescripţie, dacă organul de executare consideră că nu se impune o nouă evaluare, preţul de pornire
a licitaţiei nu poate fi mai mic decât 50% din preţui de evaluare a bunurilor.
(3) În cazul în care debitorii cărora urma să li se restituie bunuri potrivit alin. (1) nu se mai află la domiciliul fiscal
declarat şi, în urma demersurilor întreprinse, nu au putut fi identificaţi, organul fiscal va proceda la înştiinţarea acestora,
cu procedura prevăzută pentru comunicarea prin publicitate potrivit art. 44 alin. (3), că bunul în cauză este păstrat la
dispoziţia proprietarului până la împlinirea termenului de prescripţie, după care va fi valorificat potrivit dispoziţiilor
legale privind valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cele arătate la alin. (3) vor fi consemnate într-un proces-verbal întocmit de organul fiscal.
(5) În cazul bunurilor imobile, în baza procesului-verbal prevăzut la alin. (4) în condiţiile legii se va sesiza instanţa
judecătorească competentă cu acţiune în constatarea dreptului de proprietate privată a statului asupra bunului respectiv.
1.
Modificările din noua reglementare. Distinct de modificările terminologice, întâlnite şi în cazul altor texte din noul Cod,
prin comparaţie cu prevederile corespondente din art. 167 VCPF, modificarea de substanţă poate fi localizată la nivelul
primului alineat.
Dacă ipoteza de la lit. a) o reproduce pe cea care se regăseşte şi în reglementarea anterioară, cea de la lit. b) instituie o
regulă nouă, conform căreia, în privinţa bunurilor mobile, se va considera că acestea nu au valoare de piaţă şi vor fi
restituite debitorului, sechestrul fiind ridicat în termen de 2 zile.
Aşadar, modificarea constă în tratamentul separat aplicabil după cum bunul este imobil sau mobil, sens în care a fost
operată o intervenţie şi asupra celui de-al doilea alineat, pentru a reflecta faptul că reluarea procedurii de executare silită
se poate face doar pentru bunurile imobile.
2.
Imposibilitatea de valorificare. Dacă, în urma încercărilor de valorificare a bunului, acest obiectiv nu poate fi totuşi atins,
se va proceda diferit, aşa cum am anticipat, în funcţie de natura bunului respectiv. În ceea ce priveşte imobilele, se va
menţine măsura indisponibilizării, pentru a asigura posibilitatea reluării executării în interiorul termenului de
prescripţie. Bineînţeles, se va putea numi, menţine sau schimba administratorul-sechestru pentru bunul respectiv în
această perioadă.... citeste mai departe (1-5)
CAPITOLUL IX: Cheltuieli
Art. 256: Cheltuieli de executare silită
(1)Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, cheltuielile
generate de comunicarea somaţiei şi a adresei de înfiinţare a popririi sunt suportate de organul fiscal central.
(3)Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin proces-verbal, care constituie titlu
executoriu potrivit prezentului cod şi are la bază documente privind cheltuielile efectuate.
(4)Cheltuielile de executare silită a creanţelor fiscale se avansează de organul de executare silită, din bugetul acestuia.
(5)Cheltuielile de executare silită care nu au la bază documente care să ateste că au fost efectuate în scopul executării silite
nu sunt în sarcina debitorului urmărit.
(6)Sumele recuperate în contul cheltuielilor de executare silită se fac venit la bugetul din care au fost avansate, cu excepţia
sumelor reprezentând cheltuieli de executare silită a creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, care se fac
venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel.
compara cu Art. 168 din titlul VIII, capitolul IX din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 168: Cheltuieli de executare silită

(1) Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.
(11) Sumele reprezentând cheltuieli de înscriere la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare a creanţelor cuprinse în
titlurile executorii emise de către organele fiscale sunt considerate cheltuieli de executare silită.
(2) Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin proces-verbal, care constituie titlu
executoriu potrivit prezentului cod, care are la bază documente privind cheltuielile efectuate.
(3) Cheltuielile de executare silită a creanţelor fiscale se avansează de organele de executare, din bugetul acestora.
(4) Cheltuielile de executare silită care nu au la bază documente care să ateste că au fost efectuate în scopul executării
silite nu sunt în sarcina debitorului urmărit.
(5) Sumele recuperate în contul cheltuielilor de executare silită se fac venit la bugetul din care au fost avansate, cu excepţia
sumelor reprezentând cheltuieli de executare silită a creanţelor fiscale administrate de Ministerul Economiei şi
Finanţelor, care se fac venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel.
1.
Modificările din noua reglementare. Faţă de prevederile art. 168 VCPF, se observă trei schimbări semnificative ce se
reflectă la nivelul celui de-al doilea alineat şi al celui final.
O primă schimbare intervenită în legislaţie este eliminarea alin. (11) al art. 168 din vechea reglementare, care preciza că şi
cheltuielile aferente înscrierii în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare a creanţelor din titlurile executorii emise de
organele fiscale se subsumează noţiunii de „cheltuieli de executare”. Considerăm că şi sub imperiul reglementării
anterioare acest fapt era clar, aşa încât înlăturarea acestui text nu ar trebui să conducă la concluzia că aceste sume nu ar
constitui cheltuieli de executare, dimpotrivă, ele ar urma să fie în continuare considerate astfel.
Cea de-a doua modificare de esenţă este excluderea cheltuielilor generate de comunicarea somaţiei şi a adreselor de
înfiinţare a popririi, în cazul în care avem de-a face cu creanţe fiscale administrate de organul fiscal central. Aceste sume
nu vor fi puse în sarcina debitorului, ci vor fi suportate de organul fiscal central.... citeste mai departe (1-4)
1.
Cheltuielile de executare se achită din bugetele organelor de executare, însă se stabilesc în sarcina debitorului, urmând a fi
suportate de acesta, cu prioritate, la distribuirea sumelor realizate prin executare silită, pe baza procesului-verbal care le
consemnează.
CAPITOLUL X: Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită
Art. 257: Sumele realizate din executare silită
(1)Suma realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate după comunicarea
somaţiei prin orice modalitate prevăzută de prezentul cod.
(2)Sumele realizate din executare silită potrivit alin. (1) sting creanţele fiscale în ordinea vechimii titlurilor executorii, cu
excepţia situaţiei prevăzute la art. 230 alin. (3)-(6). În cadrul titlului executoriu se sting mai întâi creanţele fiscale
principale, în ordinea vechimii, şi apoi creanţele fiscale accesorii, în ordinea vechimii. Prevederile art. 165 alin. (3)
referitoare la ordinea vechimii sunt aplicabile în mod corespunzător. Sumele realizate ca urmare a popririi prevăzute la
art. 230 alin. (3)-(6) sting creanţele fiscale incluse în titlurile executorii pentru care s-a aplicat această măsură.
(2)Sumele realizate din executare silită potrivit alin. (1) sting creanţele fiscale în ordinea vechimii titlurilor executorii, cu
excepţia sumelor realizate prin poprire. În cadrul titlului executoriu se sting mai întâi creanţele fiscale principale, în
ordinea vechimii, şi apoi creanţele fiscale accesorii, în ordinea vechimii. Prevederile art. 165 alin. (3) referitoare la
ordinea vechimii sunt aplicabile în mod corespunzător. Sumele realizate ca urmare a popririi sting creanţele fiscale în
ordinea vechimii titlurilor executorii, pentru care s-a înfiinţat poprirea.
(la data 06-Dec-2016 Art. 257, alin. (2) din titlul VII, capitolul X modificat de Art. II, punctul 16. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
(3)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul sumelor realizate prin plată sau compensare, stingerea se face potrivit
prevederilor art. 163 şi 165.
(4)Dacă suma ce reprezintă atât creanţa fiscală, cât şi cheltuielile de executare este mai mică decât suma realizată prin
executare silită, cu diferenţa se procedează la compensare, potrivit art. 167, sau se restituie, la cerere, debitorului, după
caz.
(5)Despre sumele de restituit debitorul trebuie înştiinţat de îndată.
(6)Prin excepţie de la prevederile art. 226 alin. (10)-(13), sumele realizate în cursul procedurii de executare silita
efectuate în baza titlurilor executorii transmise organului fiscal de către alte instituţii sau autorităţi publice şi care se fac
venit potrivit legii speciale la alte bugete se virează de către organul fiscal în conturile indicate de instituţia sau autoritatea
solicitantă sau în titlul executoriu, după caz, în termen de 15 zile de la încheierea procesului-verbal de distribuire a
sumelor încasate în procedura de executare silită.
(la data 03-Sep-2017 Art. 257, alin. (5) din titlul VII, capitolul X completat de Art. I, punctul 96. din Ordonanta 30/2017 )
nr. 30/2017, se aplică şi executărilor în curs la data intrării în vigoare a ordonanţei. În cazul sumelor încasate şi nevirate la
data intrării în vigoare a ordonanţei, termenul de 15 zile începe să curgă de la această dată.
(la data 03-Sep-2017 Art. 257, alin. (6) din titlul VII, capitolul X a se vedea referinte de aplicare din Art. II, alin. (11) din
Ordonanta 30/2017 )
compara cu Art. 169 din titlul VIII, capitolul X din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 169: Sumele realizate din executare silită

(1) Suma realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate după comunicarea
somaţiei prin orice modalitate prevăzută de prezentul cod.
(2) Creanţele fiscale înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate conform alin. (1), mai întâi creanţele fiscale
principale, în ordinea vechimii, şi apoi creanţele fiscale accesorii, în ordinea vechimii. Prevederile art. 115 alin. (2)
referitoare la ordinea vechimii sunt aplicabile în mod corespunzător.
(21) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul sumelor realizate prin plată sau compensare, stingerea se face
potrivit prevederilor art. 114 şi 115.
(3) Dacă suma ce reprezintă atât creanţa fiscală, cât şi cheltuielile de executare este mai mică decât suma realizată prin
executare silită, cu diferenţa se va proceda la compensare, potrivit art. 116, sau se restituie, la cerere, debitorului, după
caz.
(4) Despre sumele de restituit debitorul va fi înştiinţat de îndată.
1.
Modificările din noua reglementare. Noul Cod preia integral conţinutul art. 169 VCPF, fără a aduce modificări de
substanţă, ci doar simple schimbări la nivelul terminologiei utilizate.
2.
Definiţia sumelor obţinute din executarea silită. Legiuitorul defineşte suma realizată în cursul procedurii de executare ca
totalitatea sumelor încasate după comunicarea somaţiei, prin orice modalitate. Acest lucru este important, întrucât
inclusiv plăţile făcute în cursul executării silite vor avea drept efect considerarea sumelor achitate ca fiind sume rezultate
din executarea silită, urmând ca distribuirea să se efectueze conform prevederilor prezentei secţiuni. Aşadar, ar trebui să
considerăm că şi în acest caz creanţa fiscală se stinge tot prin executare silită, şi nu prin plată, plata fiind doar actul de
executare – chiar dacă poate părea paradoxal – prin care suma este încasată.... citeste mai departe (1-4)
Art. 258: Ordinea de distribuire
(1)În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până la eliberarea ori distribuirea
sumei rezultate din executare au depus şi alţi creditori titlurile lor, organele prevăzute la art. 220 procedează la
distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a)creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie,
inclusiv cheltuielile făcute în interesul comun al creditorilor;
b)cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;
c)creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii,
ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru
prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de
stat, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii;
d)creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate
asigurării mijloacelor de existenţă;
e)creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii sociale şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate
bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor
fondurilor speciale, inclusiv amenzile cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
f)creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g)creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
h)creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări,
precum şi din chirii, redevenţe ori arenzi;
i)alte creanţe.
(2)Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată din executare
se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
Art. 170: Ordinea de distribuire

(1) În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până la eliberarea ori distribuirea sumei
rezultate din executare au depus şi alţi creditori titlurile lor, organele prevăzute la art. 136 vor proceda la distribuirea
sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;
b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii,
ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru
prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de
stat, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate
asigurării mijloacelor de existenţă;
d) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de
stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări,
precum şi din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
i) alte creanţe.
(2) Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată din executare
se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul a suferit patru modificări substanţiale faţă de reglementarea anterioară, din
art. 170 VCPF. La fel cum am văzut şi în cazul altor prevederi din noua reglementare, există anumite modificări
terminologice, care aduc unitate în limbajul utilizat de legiuitor, însă acestea nu schimbă fundamental sensul dispoziţiilor
legale.
Prima modificare notabilă se referă la introducerea, în partea finală a primului alineat, a cheltuielilor efectuate în
interesul comun al creditorilor, acestea urmând să facă parte din prima categorie de creanţe din ordinea de distribuire.
Acestea se înscriu neîndoielnic în logica primei categorii de creanţe, fiind benefică modificarea realizată la nivelul
textului, care aduce un plus de precizie.
Cea de-a doua modificare o constituie introducerea unei noi categorii, cea de la lit. b), care cuprinde cheltuielile de
înmormântare ale debitorului, bineînţeles ţinându-se seama de condiţia şi starea acestuia. Remarca finală trebuie
înţeleasă în sensul că nu vor fi acoperite cheltuieli efectuate cu o procedură funerară opulentă sau disproporţionată în
raport cu ceea ce este rezonabil.... citeste mai departe (1-3)
1.
În categoria „alte datorii asimilate salariilor” se includ şi creanţele reprezentând plăţi compensatorii acordate potrivit
contractului colectiv de muncă [n.a. aplicabil – a se vedea şi Decizia Comisiei centrale fiscale nr. 9/2004].
2.
Garanţiile reale ale terţilor au prioritate la distribuire faţă de creanţele fiscale, potrivit prevederilor art. 259, coroborate
cu cele ale art. 227 Cod procedură fiscală.
– Dec. Comisiei fiscale centrale nr. 9/2004 privind aplicarea unitară a unor prevederi referitoare la Codul de procedură
fiscală (publicată în M. Of. nr. 1273 din 30 decembrie 2004);
– Decizia CCR nr. 256/2004 (publicată în M. Of. nr. 632 din 12 iulie 2004).
Art. 259: Reguli privind eliberarea şi distribuirea
(1)Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului
mobil au prioritate, în condiţiile prevăzute la art. 227 alin. (9), la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi
creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv.
(2)Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu urmează ordinea de preferinţă a creanţei principale.
(3)Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, despre care
organul de executare silită a luat cunoştinţă în condiţiile art. 239 alin. (6) şi ale art. 242 alin. (9), la distribuirea sumei
rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor sunt plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 258 alin. (1) lit. b). În acest
caz, organul de executare silită este obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate
aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.
(4)Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării la distribuirea
sumelor realizate prin executare silită, numai până la data întocmirii de către organele de executare silită a procesului-
verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume.
(5)Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se efectuează numai după trecerea unui termen de 15
zile de la data depunerii sumei, când organul de executare silită procedează, după caz, la eliberarea ori distribuirea sumei,
cu înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.
(6)Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se consemnează de executorul fiscal de îndată într-un
proces-verbal, care se semnează de toţi cei îndreptăţiţi.
(7)Cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită poate cere
executorului fiscal să consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale.
(8)După întocmirea procesului-verbal prevăzut la alin. (6) niciun creditor nu mai este în drept să ceară să participe la
distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
Art. 171: Reguli privind eliberarea şi distribuirea

(1) Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului
mobil au prioritate, în condiţiile prevăzute la art. 142 alin. (7), la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi
creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv.
(2) Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei principale.
(3) Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, despre care
organul de executare a luat cunoştinţă în condiţiile art. 152 alin. (6) şi ale art. 154 alin. (9), la distribuirea sumei rezultate
din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 170 alin. (1) lit. b). În acest caz,
organul de executare este obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste
sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.
(4) Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării la distribuirea
sumelor realizate prin executare silită, numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-verbal
privind eliberarea sau distribuirea acestor sume.
(5) Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după trecerea unui termen de 15 zile
de la data depunerii sumei, când organul de executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu
înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.
(6) Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va consemna de executorul fiscal de îndată într-un
proces-verbal, care se va semna de toţi cei îndreptăţiţi.
(7) Cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită poate cere
executorului fiscal să consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale.
(8) După întocmirea procesului-verbal prevăzut la alin. (6) niciun creditor nu mai este în drept să ceară să participe la
distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul nu prezintă nicio modificare de substanţă faţă de prevederile legale
corespondente, din reglementarea anterioară, ce se găsesc în art. 171 VCPF.
2.
Prioritatea la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor mobile. Prin prevederile alin. (1) este
reglementată o excepţie de la prevederile art. 227 alin. (9) NCPF, în sensul că un creditor fiscal, care are un privilegiu prin
efectul legii şi îndeplineşte condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil, va avea prioritate faţă de ceilalţi creditori
titulari ai unei garanţii asupra bunului mobil respectiv.
Aşadar, chiar dacă terţul creditor are o garanţie asupra bunului mobil, opozabilă organului fiscal, dacă acesta din urmă
are un privilegiu şi a îndeplinit cerinţele de publicitate sau posesie asupra bunului respectiv, creanţa fiscală va avea
prioritate la distribuire.... citeste mai departe (1-6)
– Dec. CCR nr. 256/2004 (publicată în M. Of. nr. 632 din 12 iulie 2004); 198/2009 (publicată în M. Of. nr. 151 din 11 martie
2009).
CAPITOLUL XI: Contestaţia la executare silită
Art. 260: Contestaţia la executare silită
(1)Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor
prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un
act de executare în condiţiile legii.
(2)Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat, nu
sunt aplicabile.
(3)Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care
acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea
lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
(4)Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă.
compara cu Art. 172 din titlul VIII, capitolul XI din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 172: Contestaţia la executare silită

(1) Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor
prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de
executare în condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin.
4 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.
(3) Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care
acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea
lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
(4) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă.
1.
Modificările din noua reglementare. Prevederile legale le reiau integral pe cele ale art. 172 VCPF, fără a aduce schimbări în
ceea ce priveşte substanţa lor. Singurele modificări ce pot fi decelate sunt simple ajustări terminologice.
În acest sens, textul art. 172 alin. (2) VCPF, care făcea în continuare trimitere la prevederile art. 403 alin. (3) din Codul de
procedură civilă anterior, nefiind modificat nici prin Legea nr. 76/2013 şi nici prin alte acte normative subsecvente care ar
fi putut efectua această modificare simplă, a fost reformulat în noua reglementare. Legiuitorul a renunţat la indicarea
exactă a prevederilor din reglementarea procesual civilă care se referă la suspendarea provizorie a executării silite – art.
719 C.proc.civ. – şi a optat pentru indicarea instituţiei prin utilizarea denumirii sale.
Poate cea mai importantă modificare adusă de noul Cod de procedură fiscală în materia contestaţiei la executare constă în
excluderea din sfera acestei căi de atac a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Deşi această schimbare importantă
intervenită cu privire la obiectul contestaţiei la executare nu se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor din prezenta secţiune,
fiind realizată prin prevederile art. 213 alin. (13) NCPF, credem că trebuie menţionat acest lucru şi cu această ocazie....
1.
Contestaţia la executare este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea silită (Decizia nr.
XIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite).
2.
Contestaţia la executare silită poate privi:
– executarea silită însăşi; sau
– un act sau măsură de executare silită; sau
– refuzul organelor de executare silită de a îndeplini un act de executare;
– titlul executoriu în baza căruia a fost pornită executarea (dacă nu este emis de instanţă sau un alt organ jurisdicţional
sau dacă pentru contestare nu există o altă procedură administrativă).
3.
În doctrină, s-a precizat că pe calea contestaţiei la executare nu se poate modifica sau desfiinţa hotărârea pusă în
executare şi nici titlul de creanţă fiscală (H. Sasu, L. Ţâţu, D. Pătroi, op. cit., p. 462).
– Dec. CCR nr. 550/2004 (publicată în M. Of. nr. 93 din 28 ianuarie 2005); 420/2005 (publicată în M. Of. nr. 936 din 20
octombrie 2005); 455/2007 (publicată în M. Of. nr. 370 din 31 mai 2007); 513/2008 (publicată în M. Of. nr. 473 din 26
iunie 2008); 718/2008 (publicată în M. Of. nr. 588 din 5 august 2008); 198/2009 (publicată în M. Of. nr. 151 din 11 martie
2009); 244/2009 (publicată în M. Of. nr. 166 din 17 martie 2009); 553/2009 (publicată în M. Of. nr. 357 din 27 mai 2009);
727/2009 (publicată în M. Of. nr. 393 din 10 iunie 2009); 1097/2009 (publicată în M. Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009);
248/2010 (publicată în M. Of nr. 334 din 20 mai 2010); 129/2010 (publicată în M. Of. nr. 201 din 30 martie 2010);
894/2010 (publicată în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010); 1161/2010 (publicată în M. Of. nr. 747 din 9 noiembrie 2010);
1215/2010 (publicată în M. Of. nr. 817 din 7 decembrie 2010); 676/2011 (publicată în M. Of. nr. 583 din 17 august 2011);
995/2011 (publicată în M. Of. nr. 687 din 28 septembrie 2011); 1402/2011 (publicată în M. Of. nr. 65 din 26 ianuarie 2012);
830/2012 (publicată în M. Of. nr. 831 din 11 decembrie 2012); 3/2013 (publicată în M. Of. nr. 149 din 20 martie 2013);...
Art. 261: Termen de contestare
(1)Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:
a)contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somaţiei sau
din altă înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;
b)contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de executare silită de a îndeplini un act de executare;
c)cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.
(2)Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului
urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării.
(3)Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (2) nu îl împiedică pe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul
pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.
Art. 173: Termen de contestare

(1) Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:
a) contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somaţiei sau
din altă înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;
b) contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;
c) cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.
(2) Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului
urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării.
(3) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (2) nu îl împiedică pe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul
pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.
1.
Modificările din noua reglementare. Textul nu prezintă nicio modificare substanţială faţă de prevederile art. 173 din
vechea reglementare.
2.
Termenul pentru formularea contestaţiei la executare. Dispoziţiile legale reglementează termenul în care trebuie
formulată contestaţia la executare, sub sancţiunea decăderii, în mod distinct după cum avem de-a face cu formele
contestaţiei la executare descrise în comentariul anterior sau în funcţie de persoana contestatorului.
Astfel, atât contestaţia la executare propriu-zisă, cât şi contestaţia împotriva titlului de creanţă sau cea împotriva
executării silite înseşi sunt reglementate împreună, în prima ipoteză de la alin. (1) al textului de lege.
Dacă, în privinţa contestaţiei împotriva unui act de executare propriu-zis, regula este cea a termenului de 15 zile care curge
de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de acesta, pentru contestaţia împotriva titlului de creanţă sau a
contestaţiei împotriva executării silite înseşi, acest termen va curge fie de la comunicarea somaţiei, fie de la data la care
contestatorul a luat cunoştinţă de primul act de executare îndreptat împotriva sa.... citeste mai departe (1-3)
martie 2009); 1297/2010 (publicată în M. Of. nr. 788 din 25 noiembrie 2010); 156/2011 (publicată în M. Of. nr. 320 din 10
mai 2011).
Art. 262: Judecarea contestaţiei
(1)La judecarea contestaţiei instanţa citează şi organul de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile
urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit.
(2)La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra împărţirii bunurilor pe
care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.
(3)Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de executare contestat sau
îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea
actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
(4)În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi al anulării titlului executoriu,
instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea
bunurilor ori din reţinerile prin poprire.
(5)În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare silită, la despăgubiri
pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el poate fi
obligat şi la plata unei amenzi potrivit art. 720 alin. (3) din Codul de procedură civilă, republicat.
Art. 174: Judecarea contestaţiei

(1) La judecarea contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite
ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit.
(2) La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra împărţirii bunurilor pe
care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.
(3) Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de executare contestat sau
îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea
actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
(4) În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi al anulării titlului executoriu,
instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea
bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
(5) În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare, la despăgubiri pentru
pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata
unei amenzi de la 50 lei la 1.000 lei.
1.
Modificările din noua reglementare. Singura modificare notabilă faţă de prevederile art. 174 din vechea reglementare se
reflectă în alineatul final, fiind introdusă precizarea că amenda judiciară ce poate fi aplicată în cazul respingerii
contestaţiei la executare este prevăzută la art. 720 alin. (3) C.proc.civ. Precizarea este una binevenită, în contextul în care
aduce clarificări unei norme formulate în termeni generali. Cu toate acestea, trebuie făcută menţiunea că, în practică,
posibilitatea de a sancţiona conduita contestatorului prin aplicarea unei amenzi judiciare nu a fost valorificată decât într-
un număr redus de cazuri, în majoritatea situaţiilor fiind discutabil în ce măsură exercitarea acestui drept ar fi putut
contura un abuz procesual.
2.
Citarea organului de executare în a cărui rază se află bunurile urmărite. În ipoteza în care bunurile urmărite se găsesc pe
raza altui organ de executare decât a celui care efectuează urmărirea silită, conform dispoziţiilor legale, şi acest organ va fi
citat.... citeste mai departe (1-4)
– Dec. CCR nr. 129/2004 (publicată în M. Of. nr. 414 din 10 mai 2004); 176/2004 (publicată în M. Of. nr. 497 din 2 iunie
2004); 550/2004 (publicată în M. Of nr. 93 din 28 ianuarie 2005); 341/2009 (publicată în M. Of. nr. 262 din 22 aprilie
2009).
CAPITOLUL XII: Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi
Art. 263: Darea în plată
(1)Creanţele fiscale administrate de organul fiscal central, cu excepţia celor cu reţinere la sursă şi a accesoriilor aferente
acestora, a drepturilor vamale şi a altor creanţe transmise spre colectare organului fiscal central, precum şi creanţele
fiscale administrate de organul fiscal local pot fi stinse, la cererea debitorului, oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin
trecerea în proprietatea publică a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile
reprezentând construcţie şi teren aferent, precum şi terenuri fără construcţii, după caz, chiar dacă acestea sunt supuse
executării silite de către organul fiscal competent, potrivit prezentului cod.
(2)În cazul creanţelor fiscale stinse prin dare în plată, data stingerii este data procesului-verbal de trecere în proprietatea
publică a bunului imobil.
(3)Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi debitorilor prevăzuţi la art. 24 alin. (1) lit. a). În acest caz, prin excepţie de la
prevederile alin. (1), bunurile imobile oferite în vederea stingerii prin dare în plată trebuie să nu fie supuse executării
silite şi să nu fie grevate de alte sarcini cu excepţia ipotecii constituite în condiţiile art. 24 alin. (1) lit. a).
(4)În termen de 90 de zile de la data comunicării procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil,
instituţia care a solicitat preluarea în administrare a bunului are obligaţia de a efectua demersurile pentru iniţierea
hotărârii de constituire a dreptului de administrare potrivit art. 867 din Codul civil.
(5)În scopul prevăzut la alin. (1), organul fiscal transmite cererea, însoţită de propunerile sale, comisiei numite prin ordin
al ministrului finanţelor publice sau, după caz, prin hotărâre a autorităţii deliberative. În aceleaşi condiţii se stabileşte şi
documentaţia care însoţeşte cererea.
(la data 26-Jul-2016 Art. 263, alin. (5) din titlul VII, capitolul XII a fost in legatura cu Ordinul 1054/2016 )
(6)Comisia prevăzută la alin. (5) analizează cererea numai în condiţiile existenţei unor solicitări de preluare în
administrare, potrivit legii, a acestor bunuri din care să rezulte că bunurile respective urmează a fi destinate uzului şi
interesului public şi numai dacă s-a efectuat inspecţia fiscală la respectivul contribuabil. Comisia hotărăşte, prin decizie,
asupra modului de soluţionare a cererii. În cazul admiterii cererii, comisia dispune organului fiscal competent încheierea
procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil şi stingerea creanţelor fiscale. Comisia poate
respinge cererea în situaţia în care bunurile imobile oferite nu sunt destinate uzului sau interesului public.
(7)Procesul-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil constituie titlu de proprietate.
(8)În cazul în care operaţiunea de transfer al proprietăţii bunurilor imobile prin dare în plată este taxabilă, cu valoarea
stabilită, potrivit legii, plus taxa pe valoarea adăugată, se stinge cu prioritate taxa pe valoarea adăugată aferentă
operaţiunii de dare în plată.
(9)Bunurile imobile trecute în proprietatea publică conform alin. (1) sunt date în administrare în condiţiile legii, cu
condiţia menţinerii, pe o perioadă de 5 ani, a uzului şi a interesului public. Până la intrarea în vigoare a actului prin care s-
a dispus darea în administrare, imobilul se află în custodia instituţiei care a solicitat preluarea în administrare. Instituţia
care are bunul în custodie are obligaţia inventarierii acestuia, potrivit legii.
(10)La data întocmirii procesului-verbal pentru trecerea în proprietatea publică a statului a bunului imobil încetează
măsura de indisponibilizare a acestuia, precum şi calitatea de administrator-sechestru a persoanelor desemnate conform
legii, dacă este cazul.
(11)Eventualele cheltuieli de administrare efectuate în perioada cuprinsă între data încheierii procesului-verbal de trecere
în proprietatea publică a statului a bunurilor imobile şi preluarea în administrare prin hotărâre a Guvernului sunt
suportate de instituţia publică solicitantă. În cazul în care Guvernul hotărăşte darea în administrare către altă instituţie
publică decât cea solicitantă, cheltuielile de administrare se suportă de instituţia publică căreia i-a fost atribuit bunul în
administrare.
(12)În cazul în care bunurile imobile trecute în proprietatea publică conform prezentului cod au fost revendicate şi
restituite, potrivit legii, terţelor persoane, debitorul este obligat la plata sumelor stinse prin această modalitate. Creanţele
fiscale renasc la data la care bunurile imobile au fost restituite terţului.
(13)În cazul în care, în interiorul termenului de prescripţie a creanţelor fiscale, comisia prevăzută la alin. (6) ia cunoştinţă
despre unele aspecte privind bunurile imobile, necunoscute la data aprobării cererii debitorului, aceasta poate decide, pe
baza situaţiei de fapt, revocarea, în tot sau în parte, a deciziei prin care s-a aprobat stingerea unor creanţe fiscale prin
trecerea bunurilor imobile în proprietatea publică, dispoziţiile alin. (12) aplicându-se în mod corespunzător.
(14)În situaţiile prevăzute la alin. (12) şi (13), pentru perioada cuprinsă între data trecerii în proprietatea publică şi data la
care au renăscut creanţele fiscale, respectiv data revocării deciziei prin care s-a aprobat darea în plată, nu se datorează
dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz.
compara cu Art. 175 din titlul VIII, capitolul XII din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 175: Darea în plată

(1) Creanţele fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
cu excepţia celor cu reţinere la sursă şi a accesoriilor aferente acestora, precum şi creanţele bugetelor locale pot fi stinse,
la cererea debitorului, oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea publică a statului sau, după
caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile, inclusiv a celor supuse executării silite.
(11) În cazul creanţelor fiscale stinse prin dare în plată, data stingerii este data emiterii deciziei prevăzute la alin. (3).
(12) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi persoanelor care devin debitori potrivit art. 25 alin. (2) lit. d). În acest caz, prin
excepţie de la prevederile alin. (1), bunurile imobile oferite în vederea stingerii prin dare în plată trebuie să nu fie supuse
executării silite şi să nu fie grevate de alte sarcini, cu excepţia ipotecii constituite în condiţiile art. 25.
(2) În scopul prevăzut la alin. (1), organul fiscal transmite cererea, însoţită de propunerile sale, comisiei numite prin ordin
al ministrului finanţelor publice sau, după caz, prin act administrativ emis în condiţiile legii de către autorităţile
administraţiei publice locale. În aceleaşi condiţii se stabileşte şi documentaţia care însoţeşte cererea.
(3) Comisia prevăzută la alin. (2) va analiza cererea numai în condiţiile existenţei unor solicitări de preluare în
administrare, potrivit legii, a acestor bunuri şi va hotărî, prin decizie, asupra modului de soluţionare a cererii. În cazul
admiterii cererii, comisia va dispune organului fiscal competent încheierea procesului-verbal de trecere în proprietatea
publică a bunului imobil şi stingerea creanţelor fiscale. Comisia poate respinge cererea în situaţia în care bunurile imobile
oferite nu sunt de uz sau de interes public.
(4) Procesul-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil constituie titlu de proprietate.
(41) În cazul în care operaţiunea de transfer al proprietăţii bunurilor imobile prin dare în plată este taxabilă, cu valoarea
stabilită, potrivit legii, plus taxa pe valoarea adăugată, se stinge cu prioritate taxa pe valoarea adăugată aferentă
operaţiunii de dare în plată.
(5) Bunurile imobile trecute în proprietatea publică conform alin. (1) sunt date în administrare în condiţiile legii, cu
condiţia menţinerii, pe o perioadă de 5 ani, a uzului şi a interesului public. Până la intrarea în vigoare a actului prin care s-
a dispus darea în administrare, imobilul se află în custodia instituţiei care a solicitat preluarea în administrare. Instituţia
care are bunul în custodie are obligaţia inventarierii acestuia, potrivit legii.
(6) La data întocmirii procesului-verbal pentru trecerea în proprietatea publică a statului a bunului imobil încetează
măsura de indisponibilizare a acestuia, precum şi calitatea de administrator-sechestru a persoanelor desemnate conform
legii, dacă este cazul.
(7) Eventualele cheltuieli de administrare efectuate în perioada cuprinsă între data încheierii procesului-verbal de trecere
în proprietatea publică a statului a bunurilor imobile şi preluarea în administrare prin hotărâre a Guvernului sunt
suportate de instituţia publică solicitantă. În cazul în care Guvernul hotărăşte darea în administrare către altă instituţie
publică decât cea solicitantă, cheltuielile de administrare se suportă de instituţia publică căreia i-a fost atribuit bunul în
administrare.
(8) În cazul în care bunurile imobile trecute în proprietatea publică conform prezentului cod au fost revendicate şi
restituite, potrivit legii, terţelor persoane, debitorul va fi obligat la plata sumelor stinse prin această modalitate. Creanţele
fiscale renasc la data la care bunurile imobile au fost restituite terţului.
(9) În cazul în care, în interiorul termenului de prescripţie a creanţelor fiscale, comisia prevăzută la alin. (3) ia cunoştinţă
despre unele aspecte privind bunurile imobile, necunoscute la data aprobării cererii debitorului, aceasta poate decide, pe
baza situaţiei de fapt, revocarea, în tot sau în parte, a deciziei prin care s-a aprobat stingerea unor creanţe fiscale prin
trecerea bunurilor imobile în proprietatea publică, dispoziţiile alin. (8) aplicându-se în mod corespunzător.
(10) În situaţiile prevăzute la alin. (8) şi (9), pentru perioada cuprinsă între data trecerii în proprietatea publică şi data la
care au renăscut creanţele fiscale, respectiv data revocării deciziei prin care s-a aprobat darea în plată, nu se datorează
dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz.
1.
Consideraţii generale. Prin art. 263 NCPF se consacră o aplicaţie particulară a modului de dobândire a bunurile
proprietate publică prevăzut de art. 863 lit. d) C.civ.772, prin încheierea unei convenţii bilaterale, cu titlu oneros,
denumită dare în plată773.
Darea în plată (datio in solutum) este o novaţie prin schimbarea obiectului obligaţiei, care nu mai este plătită în natură, ci
printr-un alt bun sau o altă prestaţie echivalentă, conform înţelegerii părţilor, preexistentă sau survenită. Darea în plată
(i) este o excepţie de la regula executării în natură a obligaţiei; (ii) presupune acordul creditorului; (iii) determină
stingerea acelei obligaţii pentru care există acordul creditorului774.
2.
Condiţiile dării în plată. În primul rând, pentru a putea opera darea în plată, trebuie să nu fie vorba de creanţe fiscale cu
reţinere la sursă. Potrivit art. 7 pct. 46 NCF, prin reţinerea la sursă se înţelege metoda de colectare a impozitelor şi
contribuţiilor sociale obligatorii prin care plătitorii de venituri au obligaţia, potrivit legii, de a le calcula, reţine, declara şi
plăti.... citeste mai departe (1-3)
– HG nr. 682/2001 privind aprobarea Normelor metodologice pentru trecerea în proprietatea publică a statului a unor
bunuri imobile ale debitorilor persoane juridice, supuse executării silite (publicată în M. Of. nr. 440 din 6 august 2001);
– OMEF nr. 486/2007 pentru aprobarea Procedurii privind stingerea creanţelor reprezentând impozite, taxe şi alte
venituri datorate bugetului de stat şi/sau a creanţelor reprezentând contribuţii sociale administrate de Ministerul
Economiei şi Finanţelor prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor bunuri imobile proprietate a debitorilor
(M. Of. nr. 420 din 22 iunie 2007);
– Decizia ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 861/2006 (Darea în plată).
Art. 264: Conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale
(1)La contribuabilii/plătitorii la care statul este acţionar integral sau majoritar se poate aproba, în condiţiile legii şi cu
respectarea procedurilor privind ajutorul de stat, conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale principale administrate de
organul fiscal central reprezentând impozite, taxe, contribuţii sociale obligatorii şi alte sume datorate bugetului general
consolidat, inclusiv amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul de stat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii, datorate
şi neachitate, cu excepţia obligaţiilor fiscale principale cu reţinere la sursă şi a accesoriilor aferente acestora şi obligaţiile
fiscale către fondul de risc ca urmare a împrumuturilor externe garantate de stat.
(1)La contribuabilii/plătitorii la care statul este acţionar integral sau majoritar se poate aproba, în condiţiile legii şi cu
respectarea procedurilor privind ajutorul de stat, conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale principale administrate de
organul fiscal central reprezentând impozite, taxe, contribuţii sociale obligatorii şi alte sume datorate bugetului general
consolidat, inclusiv amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul de stat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii, datorate
şi neachitate, cu excepţia obligaţiilor fiscale principale cu reţinere la sursă şi a accesoriilor aferente acestora şi obligaţiile
fiscale către fondul de risc ca urmare a împrumuturilor interne şi externe garantate de stat şi a subîmprumuturilor
acordate ca urmare a contractării de împrumuturi interne şi externe de către stat.
(la data 03-Sep-2017 Art. 264, alin. (1) din titlul VII, capitolul XII modificat de Art. I, punctul 97. din Ordonanta 30/2017
)
(2)În aplicarea alin. (1), prin hotărâre a Guvernului, se aprobă contribuabilii/plătitorii la care se realizează stingerea
obligaţiilor fiscale prin conversie în acţiuni.
(3)Conversia în acţiuni prevăzută la alin. (1) se realizează numai cu respectarea dreptului de preferinţă al acţionarilor
existenţi, în condiţiile legii şi conform prevederilor actelor constitutive.
(4)Instituţia publică ce exercită calitatea de acţionar în numele statului la data efectuării conversiei exercită drepturile şi
obligaţiile statului român în calitate de acţionar pentru acţiunile emise în favoarea statului de operatorii economici
prevăzuţi la alin. (1) şi înregistrează în evidenţele contabile aceste acţiuni.
(5)La contribuabilii/plătitorii cu capital integral sau majoritar de stat la care s-a deschis procedura insolvenţei, potrivit
legii, conversia creanţelor bugetare în acţiuni poate fi prevăzută prin planul de reorganizare, în condiţiile legii, cu acordul
expres, în scris, al creditorului. Prevederile alin. (4) rămân aplicabile.
(5)La contribuabilii/plătitorii la care s-a deschis procedura insolvenţei, potrivit legii, conversia creanţelor bugetare în
acţiuni poate fi prevăzută prin planul de reorganizare, potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, cu modificările şi
completările ulterioare.
(la data 02-Oct-2018 Art. 264, alin. (5) din titlul VII, capitolul XII modificat de Art. VII, punctul 1. din Ordonanta urgenta
88/2018 )
(6)În vederea stingerii prin conversie în acţiuni a obligaţiilor prevăzute la alin. (1), organul fiscal competent emite, din
oficiu, certificatul de atestare fiscală.
(7)Certificatul de atestare fiscală emis potrivit alin. (6) se comunică contribuabililor/plătitorilor prevăzuţi la alin. (1).
(8)Conversia obligaţiilor cuprinse în certificatul de atestare fiscală se face la valoarea nominală a acţiunilor.
(9)Data stingerii obligaţiilor prevăzute la alin. (1) este data realizării conversiei.
(10)Operarea în evidenţele contabile ale contribuabilului/plătitorului a conversiei în acţiuni a creanţei prevăzute la alin.
(1) se face în baza certificatului de atestare fiscală emis de organul fiscal competent potrivit alin. (6) şi comunicat
contribuabilului/plătitorului potrivit alin. (7).
(11)Începând cu data emiterii certificatului de atestare fiscală, pentru obligaţiile principale datorate de
contribuabil/plătitor care fac obiectul conversiei în acţiuni, nu se calculează şi nu se datorează obligaţii accesorii.
(12)Pentru obligaţiile care fac obiectul prezentului articol, executarea silită se suspendă la data intrării în vigoare a
hotărârii Guvernului prevăzute la alin. (2) şi încetează la data conversiei în acţiuni a creanţelor.
(13)Instituţia publică sub autoritatea căreia funcţionează contribuabilul/plătitorul exercită drepturile şi obligaţiile
statului român, în calitate de acţionar unic sau majoritar, după caz, şi înregistrează acţiunile emise de
contribuabil/plătitor în favoarea statului ca urmare a conversiei creanţelor prevăzute la alin. (1), ţinându-se evidenţa
acestora distinct potrivit reglementărilor privind contabilitatea instituţiilor publice în vigoare.
(14)La contribuabilii/plătitorii la care o unitate administrativ-teritorială/subdiviziune administrativ-teritorială este
acţionar integral sau majoritar, se poate aproba, în condiţiile legii şi cu respectarea procedurilor privind ajutorul de stat,
conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale principale administrate de organul fiscal local reprezentând impozite, taxe locale
şi alte sume datorate bugetului local, inclusiv amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul local, precum şi obligaţiile
fiscale accesorii, datorate şi neachitate.
(15)În aplicarea alin. (14), prin hotărâre a autorităţii deliberative, se aprobă contribuabilii/plătitorii la care se realizează
stingerea obligaţiilor fiscale prin conversie în acţiuni.
(16)Prevederile alin. (3)-(13) sunt aplicabile în mod corespunzător şi pentru conversia prevăzută la alin. (14).
1.
Principiile ale dreptului Uniunii Europene privind ajutorul de stat782. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, calificarea unei măsuri drept ajutor în sensul art. 107 alin. (1) TFUE [fost art. 87 alin. (1) CE]
impune îndeplinirea tuturor condiţiilor menţionate în această dispoziţie. Astfel, în primul rând, trebuie să fie vorba
despre o intervenţie a statului sau prin intermediul resurselor de stat; în al doilea rând, aceasta trebuie să fie susceptibilă
să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre; în al treilea rând, trebuie să acorde un avantaj beneficiarului
său şi, în al patrulea rând, trebuie să denatureze sau să ameninţe să denatureze concurenţa783. În ceea ce priveşte cea de
a treia dintre aceste condiţii, dintr-o jurisprudenţă constantă, rezultă că sunt considerate ajutoare de stat intervenţiile
care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj... citeste
mai departe (1-5)
Art. 2641: Cesiunea creanţelor bugetare
(la data 02-Oct-2018 Art. 264^1 din titlul VII, capitolul XII a se vedea referinte de aplicare din Art. VIII din Ordonanta
urgenta 88/2018 )
(1)Creditorul bugetar poate cesiona creanţele bugetare datorate de debitorii aflaţi în procedura insolvenţei dacă sunt
îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
a)preţul cesiunii este cel puţin egal cu valoarea creanţelor bugetare, asigurându-se recuperarea integrală a creanţelor
bugetare înscrise în tabelul definitiv de creanţe;
b)plata preţului cesiunii şi recuperarea creanţelor bugetare se realizează într-o perioadă de maximum 3 ani de la data
încheierii contractului de cesiune;
c)cesionarul justifică un interes public în vederea cesionării creanţei.
(2)Cesionarul creanţei bugetare preia, ca urmare a cesiunii de creanţă, toate drepturile creditorului bugetar.
(3)În situaţia în care plata preţului cesiunii se face într-o perioadă mai mare de 30 de zile de la data încheierii contractului
de cesiune, se datorează dobânzi potrivit prezentului cod.
(4)Dacă cesionarul nu plăteşte creditorului bugetar, la termenele prevăzute în contract, preţul cesiunii, contractul de
cesiune reprezintă titlu executoriu pentru creditorul bugetar, iar creanţa acestuia este o creanţă bugetară ce poate fi
recuperată potrivit prezentului cod.
(5)În situaţia în care există mai mulţi ofertanţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1), cesiunea de creanţă se va
realiza ca urmare a unei proceduri competitive organizate de către creditorul bugetar bazate pe criteriul celui mai mare
preţ al cesiunii oferit şi pe al celui mai scurt termen de plată a preţului cesiunii.
(la data 02-Oct-2018 Art. 264 din titlul VII, capitolul XII completat de Art. VII, punctul 2. din Ordonanta urgenta
88/2018 )
Art. 265: Conduita organului fiscal în cazul insolvabilităţii şi al deschiderii procedurii insolvenţei potrivit Legii nr.
85/2014
(1)În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât
obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile.
(1)În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri şi/sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică
decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile. În acest sens, organul fiscal comunică
debitorului procesul-verbal de insolvabilitate.
(la data 03-Sep-2017 Art. 265, alin. (1) din titlul VII, capitolul XII modificat de Art. I, punctul 98. din Ordonanta 30/2017
)
(11)Se consideră debitori care nu au venituri sau bunuri urmăribile şi următoarele categorii:
a)debitorii ce deţin în proprietate bunuri a căror valorificare acoperă cel mult cheltuielile estimate de executare silită;
b)debitorii care deţin în proprietate bunuri a căror valoare se încadrează în limita pragului prevăzut la art. 238 alin. (7) lit.
b).
(la data 03-Sep-2017 Art. 265, alin. (1) din titlul VII, capitolul XII completat de Art. I, punctul 99. din Ordonanta 30/2017
)
(2)Pentru obligaţiile fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate care nu au venituri sau bunuri urmăribile,
conducătorul organului de executare silită dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă
separată pe baza procesului-verbal de insolvabilitate.
(3)În cazul debitorilor prevăzuţi la alin. (2) executarea silită se întrerupe. Organul fiscal are obligaţia ca cel puţin o dată pe
an să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de executare silită.
(4)În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de executare silită iau
măsurile necesare de trecere din evidenţa separată în evidenţa curentă şi de executare silită.
(5)În vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii care se află în stare de insolvenţă potrivit Legii nr. 85/2014,
organul fiscal solicită înscrierea la masa credală a impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale existente în evidenţa
creanţelor fiscale la data declarării insolvenţei.
(6)Dispoziţiile alin. (5) se aplică şi în vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în lichidare în condiţiile
legii.
(7)Cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenţei sunt scutite de consemnarea vreunei cauţiuni.
(8)În situaţia în care organul fiscal central deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, A.N.A.F. poate decide
desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia. Confirmarea administratorului
judiciar/lichidatorului desemnat de A.N.A.F. de către judecătorul-sindic se efectuează, conform art. 45 alin. (1) lit. e) din
Legea nr. 85/2014.
(9)În dosarele în care organul fiscal deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, acesta are dreptul să verifice
activitatea administratorului judiciar/lichidatorului şi să îi solicite prezentarea documentelor referitoare la activitatea
desfăşurată şi onorariile încasate.
Art. 176: Insolvabilitatea

(1) În sensul prezentului cod, este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât
obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile.
(2) Pentru creanţele fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate care nu au venituri sau bunuri urmăribile,
conducătorul organului de executare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă
separată.
(3) În cazul debitorilor prevăzuţi la alin. (2), prin excepţie de la dispoziţiile art. 148 alin. (3), executarea silită se întrerupe.
Organele fiscale au obligaţia ca cel puţin o dată pe an să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu
constituie acte de executare silită.
(4) În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de executare vor lua
măsurile necesare de trecere din evidenţă separată în evidenţa curentă şi de executare silită.
(5) Dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie nu se constată dobândirea unor bunuri sau venituri urmăribile, organele de
executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din evidenţa analitică pe plătitor, potrivit art. 134. Scăderea se face şi
în cursul perioadei de prescripţie în cazul debitorilor, persoane fizice, decedaţi sau dispăruţi, pentru care nu există
moştenitori care au acceptat succesiunea.
(6) Creanţele fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrele în care au fost înregistraţi potrivit legii
se scad din evidenţa analitică pe plătitor după radiere, indiferent dacă s-a atras sau nu răspunderea altor persoane pentru
plata obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii.
Art. 177: Deschiderea procedurii insolvenţei

(1) În vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii care se află în stare de insolvenţă, Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate, respectiv compartimentele de specialitate ale autorităţilor
administraţiei publice locale, vor declara lichidatorilor creanţele existente, la data declarării, în evidenţa fiscală pe
plătitor.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în lichidare în condiţiile
legii.
(3) Cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenţei se vor înainta instanţelor judecătoreşti şi sunt
scutite de consemnarea vreunei cauţiuni.
(4) În situaţia în care organul fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală deţine cel puţin 50% din
valoarea totală a creanţelor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală poate decide desemnarea unui administrator
judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia. Confirmarea administratorului judiciar/lichidatorului desemnat de
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală de către judecătorul-sindic se va face în cadrul primei şedinţe, conform art. 11
alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 , cu modificările ulterioare.
(5) În dosarele în care organul fiscal deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, acesta are dreptul să verifice
activitatea administratorului judiciar/lichidatorului şi să îi solicite prezentarea documentelor referitoare la activitatea
desfăşurată şi onorariile încasate.
1.
Noţiunea de „insolvabilitate”. Potrivit art. 265 alin. (1) NCPF, este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri
urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile797.
De subliniat că legea se referă la bunuri urmăribile susceptibile de a asigura satisfacerea creanţelor fiscale, astfel că
ipoteza prevăzută de lege va fi incidentă inclusiv în ipoteza în care ar exista bunuri suficiente, dar sunt afectate unor
drepturile reale de garanţie, ceea va determina imposibilitatea achitării obligaţiilor fiscale, având în vedere dispoziţiile
art. 2345 C.civ.798.
Conform art. 1417 alin. (2) C.civ., „starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi
supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile”. Starea de insolvabilitate poate fi
stabilită de instanţă, care, în acest scop, „va ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia debitorului, neplata...
– OMEF nr. 447/2007 pentru aprobarea Procedurii privind declararea stării de insolvabilitate a debitorilor persoane fizice
sau juridice, conform prevederilor art. 172 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare (publicat în M. Of. nr. 447 din 2 iulie 2007);
– OMMFPS nr. 539/2009 pentru aprobarea Procedurii privind declararea stării de insolvabilitate a debitorilor persoane
fizice sau juridice, conform prevederilor art. 176 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală (publicat în M. Of. nr. 328 din 18 mai 2009);
Art. 266: Anularea creanţelor fiscale
(1)În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât
creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare silită poate aproba anularea debitelor
respective.
(2)În cazul prevăzut la art. 265 alin. (2), dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie se constată că debitorul nu a dobândit
bunuri sau venituri urmăribile, organele de executare silită procedează la anularea obligaţiilor fiscale.
(3)Anularea se face şi atunci când organul fiscal constată că debitorul persoană fizică este dispărut sau decedat fără să fi
lăsat venituri ori bunuri urmăribile.
(4)Obligaţiile fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrele în care au fost înregistraţi potrivit legii
se anulează după radiere dacă pentru plata acestora nu s-a atras răspunderea altor persoane, potrivit legii.
(41)Obligaţiile fiscale datorate de debitori, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau
profesii libere, precum şi asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, radiaţi din registrele în care au fost
înregistraţi potrivit legii, se anulează după radiere, inclusiv în situaţia în care obligaţiile au fost preluate de alţi debitori în
conformitate cu prevederile art. 23.
(la data 03-Sep-2017 Art. 266, alin. (4) din titlul VII, capitolul XII completat de Art. I, punctul 100. din Ordonanta
30/2017 )
(5)Creanţele fiscale restante administrate de organul fiscal central, aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai
mici de 40 lei, se anulează. Plafonul se aplică totalului creanţelor fiscale datorate şi neachitate de debitori.
(la data 01-Jan-2016 Art. 266, alin. (5) din titlul VII, capitolul XII a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2015
)
(6)În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili
plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate, care nu poate depăşi limita maximă prevăzută la alin. (5).
(7)Prevederile alin. (6) se aplică totalului creanţelor fiscale datorate şi neachitate de debitori aflate în sold la data de 31
decembrie a anului.
(8)Creanţele fiscale restante administrate de organul fiscal central şi local se anulează şi în următoarele situaţii:
a)ulterior închiderii procedurii insolvenţei, în situaţia în care creanţele nu sunt admise la masa credală potrivit legii, sub
rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea
pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase, inclusiv în cazul atragerii răspunderii acestuia, potrivit legii;
b)ulterior închiderii procedurii de reorganizare judiciară, în situaţia în care creanţele fiscale nu sunt acceptate în planul
de reorganizare confirmat de judecătorul-sindic, sub rezerva ca debitorii să se conformeze planului de reorganizare
aprobat.
(9)Pe toată perioada derulării procedurii insolvenţei sau reorganizării judiciare, după caz, creanţele prevăzute la alin. (8)
nu se sting.
(la data 03-Sep-2017 Art. 266, alin. (7) din titlul VII, capitolul XII completat de Art. I, punctul 101. din Ordonanta
30/2017 )
Art. 178: Anularea creanţelor fiscale

(1) În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât
creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective.
Cheltuielile generate de comunicarea somaţiei şi a adresei de înfiinţare a popririi sunt suportate de organul fiscal. (2)
Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de 40 lei, se anulează. Plafonul se aplică
totalului creanţelor fiscale datorate şi neachitate de debitori.
(3) În cazul creanţelor fiscale datorate bugetelor locale, suma prevăzută la alin. (2) reprezintă limita maximă până la care,
prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate.
1.
Consideraţii generale. În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului803 s-a statuat că legislaţia ajustării datoriilor
(care implică şi iertări de datorie) serveşte în mod evident unor politici sociale şi economice legitime şi deci nu este, prin
ea însăşi (ipso facto), o încălcare a principiului garantării dreptului de proprietate privată804.
De asemenea, s-a reţinut în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene805 că autorităţile fiscale dintr-un stat membru
au dreptul să îi solicite persoanei impozabile dovezile pe care le consideră necesare pentru a aprecia dacă sunt îndeplinite
condiţiile pentru acordarea unui avantaj fiscal prevăzut de legislaţia în cauză şi, în consecinţă, dacă se impune sau nu se
impune acordarea respectivului avantaj.... citeste mai departe (1-3)
– OPANAF nr. 2.202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul prevederilor Legii
nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale şi al Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuţiei de asigurări
sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice (publicat în M. Of. nr. 637 din 21 august 2015).
CAPITOLUL XII1: Dispoziţii aplicabile cazurilor speciale de executare silită
Art. 2661: Sfera de aplicare
(1)Prezentul capitol se aplică pentru executarea silită a tuturor creanţelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătoreşti
pronunţate în materie penală, provenite din săvârşirea de infracţiuni, astfel:
a)sumele reprezentând repararea prejudiciului material;
b)amenzi;
c)cheltuieli judiciare;
d)sume confiscate.
(2)Prin cazuri speciale de executare în sensul prezentului capitol se înţelege cazurile date în competenţa organului de
executare prevăzut la art. 220 alin. (21) lit. a).
Art. 2662: Comunicarea actelor de executare silită în cazuri speciale
Prin excepţie de la prevederile art. 47 alin. (1), în cazul debitorului care datorează sume de natura celor prevăzute la art.
2661 şi care este arestat preventiv sau deţinut în penitenciar, comunicarea actelor de executare silită se realizează la sediul
locului de deţinere.
Art. 2663: Executarea silită în cazul debitorilor insolvenţi
(1)Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu
modificările şi completările ulterioare, executarea silită a creanţelor prevăzute la art. 2661 datorate de debitorii declaraţi
insolvenţi se realizează potrivit dispoziţiilor prezentului cod.
(2)Prin excepţie de la prevederile art. 220 alin. (8), în cazul debitorului care datorează sume de natura celor prevăzute la
art. 2661 şi pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, coordonarea
executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul
fiscal debitorul insolvent.
Prin excepţie de la dispoziţiile art. 226 alin. (1), pentru creanţele prevăzute la art. 2661 stabilite prin hotărâri judecătoreşti
definitive pronunţate în materie penală, se aplică măsurile de executare silită prevăzute de prezentul cod, fără a se emite
alt titlu executoriu de către organul de executare.
Art. 2665: Condiţiile începerii executării silite cazuri speciale
Prin excepţie de la dispoziţiile art. 230, pentru creanţele prevăzute la art. 2661 se aplică măsurile de executare silită
prevăzute de prezentul cod, fără comunicarea somaţiei.
(la data 03-Sep-2017 titlul VII, capitolul XII completat de Art. I, punctul 102. din Ordonanta 30/2017 )
CAPITOLUL XIII: Dispoziţii speciale privind colectarea
Art. 267: Dispoziţii speciale privind colectarea
Prevederile prezentului titlu se aplică şi pentru colectarea amenzilor de orice fel şi altor creanţe bugetare, pe baza unor
titluri executorii de creanţă bugetară, transmise spre recuperare organului fiscal.
1.
Domeniu de aplicare. Prin art. 267 NCPF se asigură aplicarea dispoziţiilor privind colectarea creanţelor şi în cazul
amenzilor de orice fel şi altor creanţe bugetare transmise spre recuperare organului fiscal811.
Desigur, colectarea nu se poate realiza decât în baza unui titlu executoriu, care poate fi reprezentat fie de un proces-verbal
de constare a contravenţiei812, fie de un alt înscris, care potrivit legii, reprezintă titlu executoriu. În plus, procedura
reglementată de Codul de procedură fiscală nu este aplicabilă decât pentru recuperarea creanţelor bugetare813, astfel că,
pentru recuperarea altor creanţe, vor fi aplicabile dispoziţiile dreptului comun.
2.
Competenţa colectării creanţelor bugetare. În acest caz, competent pentru colectarea creanţelor bugetare datorate către
bugetul de stat este organul fiscal central, prin A.N.A.F. [art. 29 alin. (5) NCPF].... citeste mai departe (1-2)
1.
Potrivit Deciziei CFC nr. 3/2014, au fost stabilite următoarele reguli referitoare la executarea silită a amenzilor:
„(1) În cazul în care amenda se achită înainte de data începerii executării silite
Din momentul comunicării/înmânării procesului-verbal de contravenţie până la data comunicării somaţiei de plată
contravenientului, amenda încasată se face venit la bugetul local la care s-a efectuat plata de către contravenient,
indiferent de faptul că suma datorată a fost achitată în termenul de 48 de ore/două zile lucrătoare, după caz, sau după
acest termen ori de faptul că în această perioadă amenda a fost plătită integral sau parţial.
În situaţia în care, deşi persoana fizică sau juridică a achitat amenda contravenţională la bugetul local al unei unităţi
administrativ-teritoriale, alta decât cea de domiciliu, iar organul din care face parte agentul constatator a comunicat, din
oficiu, procesul-verbal de constatare a contravenţiei organelor de specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale în a
căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică sau, după caz, îşi are domiciliul fiscal contravenientul
persoană juridică, contravaloarea amenzii încasate constituie venit la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale
unde s-a efectuat plata acesteia.... citeste mai departe (1-1)
TITLUL VIII: Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale
CAPITOLUL I: Dreptul la contestaţie
Art. 268: Posibilitatea de contestare
(1)Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit
prezentului titlu. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră
lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal.
(2)Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ
fiscal.
(3)Baza de impozitare şi creanţa fiscală stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună.
(4)Pot fi contestate în condiţiile alin. (3) şi deciziile de nemodificare a bazei de impozitare prin care nu sunt stabilite
creanţe fiscale.
(5)În cazul deciziilor referitoare la baza de impozitare, reglementate potrivit art. 99 alin. (1), contestaţia se poate depune
de orice persoană care participă la realizarea venitului.
(6)Bazele de impozitare constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impozitare pot fi atacate numai prin
contestarea acestei decizii.
compara cu Art. 205 din titlul IX, capitolul I din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 205: Posibilitatea de contestare

(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit
legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în
drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.
(2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ
fiscal sau prin lipsa acestuia.
(3) Baza de impunere şi impozitul, taxa sau contribuţia stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună.
(4) Pot fi contestate în condiţiile alin. (3) şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite, taxe, contribuţii sau
alte sume datorate bugetului general consolidat.
(5) În cazul deciziilor referitoare la baza de impunere, reglementate potrivit art. 89 alin. (1), contestaţia se poate depune
de orice persoană care participă la realizarea venitului.
(6) Bazele de impunere constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impunere pot fi atacate numai prin
contestarea acestei decizii.
prevederi din punctul 1. (Instructiuni din 2015) la data 01-Jan-2016 pentru Art. 268 din titlul VIII, capitolul I
1.1. Poate formula contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal.
1.2. În cazul deciziilor emise potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, bazele de impunere se pot contesta
numai prin contestarea deciziei referitoare la baza de impunere.
1.
Dreptul la contestaţie. Înainte de a se adresa instanţei de contencios fiscal competente, persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ fiscal, poate formula o contestaţie, în
cadrul unei proceduri prealabile814. De altfel, textul art. 268 NCPF este similar art. 205 VCPF. Vom reţine faptul că
urmarea procedurii prealabile este obligatorie şi din perspectiva art. 193 NCPC, care condiţionează introducerea unei
cereri de chemare în judecată de parcurgerea respectivei proceduri.
2.
Natura juridică a contestaţiei. Cât priveşte natura juridică a acestei proceduri prealabile, istoric vorbind, ea a fost
calificată în doctrină, în practică sau de legiuitor fie ca o procedură administrativă, fie ca o procedură administrativ-
jurisdicţională. Dacă legiuitorul a consacrat expres această procedură ca o procedură administrativă (succesiv, prin Legea
nr. 105/1997815, O.U.G. nr. 13/2001816, O.G. nr. 92/2003 şi Legea ei de aprobare nr. 174/2004817), de fiecare dată Curtea
Constituţională a calificat procedura drept una administrativ-jurisdicţională818. În doctrină s-a susţinut atât că
procedura este una administrativă819, cât şi că procedura este una administrativ-jurisdicţională820:... citeste mai departe
(1-5)
1.
Conform Dec. CFC nr. 7/2004 „Decizia privind determinarea definitivă a valorii în vamă a mărfurilor importate, care stă
la baza emiterii actului constatator, potrivit reglementărilor vamale în vigoare, nu este act administrativ fiscal, întrucât
acesta nu este de natură a naşte, modifica sau stinge drepturi sau obligaţii fiscale.
Actul administrativ fiscal care are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor sau obligaţiilor fiscale şi care
poate fi contestat de către contribuabil este actul constatator întocmit de biroul vamal de control şi vămuire”.
2.
Începând cu anul 2016, nu se mai prevede dreptul de a contesta nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri a
contribuabilului pentru emiterea unui act administrativ fiscal – refuzul nejustificat. Prin urmare, în toate cazurile în care
organul fiscal nu răspunde la cererile contribuabilului privind emiterea unui act administrativ fiscal, va trebui parcursă
procedura prevăzută de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.... citeste mai departe (1-2)
Art. 269: Forma şi conţinutul contestaţiei
(1)Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:
a)datele de identificare a contestatorului;
b)obiectul contestaţiei;
c)motivele de fapt şi de drept;
d)dovezile pe care se întemeiază;
e)semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană
fizică sau juridică, se face potrivit legii.
(2)Obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau
în actul administrativ fiscal atacat.
(3)În contestaţiile care au ca obiect sume se specifică cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe categorii de
creanţe fiscale, precum şi accesorii ale acestora. În situaţia în care se constată nerespectarea acestei obligaţii, organul
fiscal de soluţionare competent solicită contestatorului, în scris, ca acesta să precizeze, în termen de 5 zile de la
comunicarea solicitării, cuantumul sumei contestate, individualizată. În cazul în care contestatorul nu comunică suma, se
consideră contestat întregul act administrativ fiscal atacat.
(4)Contestaţia se depune la organul fiscal emitent al actului administrativ atacat şi nu este supusă taxelor extrajudiciare
de timbru.
Art. 206: Forma şi conţinutul contestaţiei

(1) Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:
a) datele de identificare a contestatorului;
b) obiectul contestaţiei;
c) motivele de fapt şi de drept;
d) dovezile pe care se întemeiază;
e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dovada
calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.
(2) Obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau
în actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului
administrativ fiscal.
(3) Contestaţia se depune la organul fiscal, respectiv vamal, al cărui act administrativ este atacat şi nu este supusă taxelor
de timbru.
2.1. Dacă contestaţia este formulată printr-un împuternicit, se va prezenta împuternicirea/mandatul-procura în original,
copie legalizată sau duplicat, după caz. Avocatul va prezenta împuternicirea în original sau în copie legalizată.
2.2. În cazul în care contestatorul se află în procedură de insolvenţă/reorganizare/faliment/lichidare şi i-a fost ridicat
dreptul la propria administrare, contestaţia va purta semnătura administratorului special/administratorului judiciar sau
a lichidatorului, după caz, şi va fi însoţită de actul prin care a fost numit.
2.3. În situaţia în care contestaţia nu îndeplineşte cerinţele care privesc depunerea în original/copie legalizată a
împuternicirii/mandatului/procurii, precum şi semnătura, organele de soluţionare competente vor solicita
contestatorului, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, ca în termen de 5 zile de la comunicare să
îndeplinească aceste cerinţe. În caz contrar, contestaţia va fi respinsă, fără a se mai antama fondul cauzei.
2.4. Confirmările de primire se vor anexa la dosarul cauzei.
2.5. Organul de soluţionare competent nu se poate substitui contestatorului cu privire la motivele de fapt şi de drept
pentru care a contestat actul administrativ fiscal respectiv.
2.6. Motivarea contestaţiei se va face cu respectarea dispoziţiilor privind termenul de depunere a contestaţiilor, sub
sancţiunea decăderii.
1.
Forma şi conţinutul contestaţiei îndreptate împotriva actului administrativ fiscal. În temeiul art. 269 alin. (1) NCPF, orice
contestaţie împotriva unui act administrativ fiscal se formulează în scris, nefiind acceptată o contestaţie în formă verbală.
Legiuitorul a stabilit că o matrice minimală a contestaţiei astfel formulate trebuie să cuprindă:
– datele de identificare ale contestatorului (nume şi prenume sau denumire; cod numeric personal, respectiv cod de
identificare fiscală şi număr de înregistrare în Registrul Comerţului; domiciliu sau sediu complet; date de contact –
telefon, e-mail, fax; eventualul domiciliu sau sediu procesual ales; mandatul acordat reprezentantului legal sau
convenţional);
– obiectul contestaţiei, adică actul administrativ fiscal, partea dintr-un act administrativ fiscal ori refuzul nejustificat de
soluţionare a unei cereri vizat de contribuabilul ori plătitorul care formulează contestaţia;... citeste mai departe (1-3)
– Dec. CCR nr. 55/2004 (publicată în M. Of. nr. 199 din 5 martie 2004);
– Dec. CSJ, s.c.a., nr. 1976/2003 (Depunerea originalului contestaţiei); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 959/2005 (Inadmisibilitatea
obiecţiunilor depuse de un terţ); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 3340/2007 (Contestaţie la titlu. Imposibilitatea valorificării pe
această cale a unor pretenţii suplimentare); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 6783/2013 (Natura juridică a contestaţiei. Efecte.
Termen de recomandare); Dec. CA Bucureşti, s.c.a., nr. 262/2010 (Organul fiscal trebuie să ţină cont de situaţia de fapt şi
de actele depuse de contribuabil).
Art. 270: Termenul de depunere a contestaţiei
(1)Contestaţia se depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea
decăderii.
(2)În cazul în care contestaţia nu este depusă la organul fiscal emitent, aceasta se înaintează, în termen de cel mult 5 zile
de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
(3)În cazul în care competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent al actului administrativ fiscal atacat,
contestaţia se înaintează de către acesta, în termen de 5 zile de la înregistrare, organului de soluţionare competent.
(4)Dacă actul administrativ fiscal nu conţine elementele prevăzute la art. 46 alin. (2) lit. i), contestaţia poate fi depusă, în
termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, la organul fiscal emitent al actului administrativ
atacat.
Art. 207: Termenul de depunere a contestaţiei

(1) Contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea
decăderii.
(2) În cazul în care competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent al actului administrativ fiscal atacat,
contestaţia va fi înaintată de către acesta, în termen de 5 zile de la înregistrare, organului de soluţionare competent.
(3) În cazul în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi înaintată, în termen de 5 zile de la
data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
(4) Dacă actul administrativ fiscal nu conţine elementele prevăzute la art. 43 alin. (2) lit. i), contestaţia poate fi depusă, în
termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, la organul fiscal emitent al actului administrativ
atacat.
3.1. Contestaţia se depune la organul fiscal emitent al actului administrativ fiscal contestat, iar la primirea contestaţiei
organul emitent al actului administrativ fiscal va întocmi dosarul contestaţiei, precum şi referatul cu propuneri de
soluţionare. Întocmirea dosarului contestaţiei nu este obligatorie în situaţia în care, potrivit art. 272 alin. (6) din Codul de
procedură fiscală, organul emitent este competent pentru soluţionarea contestaţiei.
3.2. Dosarul contestaţiei va cuprinde: contestaţia în original, ce trebuie să poarte semnătura persoanei îndreptăţite,
împuternicirea avocaţială/procură/mandat în original sau în copie legalizată, după caz, actul prin care se desemnează
administratorul special/administratorul judiciar/lichidatorul, actul administrativ fiscal atacat, în copie, precum şi anexele
acestuia, dovada comunicării actului administrativ fiscal atacat din care să reiasă data la care acesta a fost comunicat,
copii ale documentelor ce au legătură cu cauza supusă soluţionării, documentele depuse de contestator şi sesizarea penală
în copie, dacă este cazul.
3.3. În cazul în care contestaţia este depusă direct la organul competent de soluţionare, acesta o va transmite organului
emitent al actului atacat, în vederea constituirii dosarului contestaţiei, a verificării condiţiilor procedurale, precum şi a
întocmirii referatului cu propuneri de soluţionare.
3.4. Referatul cu propuneri de soluţionare cuprinde precizări privind îndeplinirea condiţiilor de procedură, menţiuni
privind sesizarea organelor de urmărire şi cercetare penală, după caz, menţiuni cu privire la starea juridică a societăţii,
precum şi propuneri de soluţionare a contestaţiei, având în vedere toate argumentele contestatorului şi documentele în
susţinere; în caz contrar, dosarul se restituie în vederea completării.
3.5. Referatul se aprobă de conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat.
3.6. În condiţiile în care din actele dosarului cauzei nu se poate verifica respectarea termenului de depunere a contestaţiei,
iar în urma demersurilor întreprinse nu se poate face dovada datei la care contestatorul a luat cunoştinţă de actul
administrativ-fiscal atacat, inclusiv în situaţia în care comunicarea prin publicitate a fost viciată prin nerespectarea
procedurii în materie, aceasta va fi considerată depusă în termenul legal.
În situaţia depunerii prin poştă a contestaţiei, organul emitent al actului administrativ fiscal atacat este obligat să anexeze
la dosarul contestaţiei plicul prin care a fost transmisă contestaţia.
3.7. Dispoziţiile privind termenele din Codul de procedură civilă se aplică în mod corespunzător, astfel:
a) Termenul de depunere a contestaţiei se calculează pe zile libere, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel,
neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.
De exemplu: Actul administrativ fiscal este comunicat contribuabilului în data de 29 iunie, termenul de 45 de zile începe
să curgă de la data de 30 iunie şi se împlineşte în data de 13 august, astfel încât ultima zi de depunere a contestaţiei este 14
august.
b) Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat (de exemplu, zile de repaus
săptămânal) se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
De exemplu: în situaţia în care data de 30 iulie prezentată la exemplul anterior este sâmbătă, ultima zi de depunere a
contestaţiei este luni, 1 august.
c) Termenul de 3 luni prevăzut la art. 270 alin. (4) din Codul de procedură fiscală se sfârşeşte în ziua lunii corespunzătoare
zilei de plecare.
De exemplu: Actul administrativ fiscal este comunicat contribuabilului în data de 15 ianuarie, termenul de 3 luni se
sfârşeşte în data de 15 aprilie, astfel încât ultima zi de depunere a contestaţiei este data de 15 aprilie.
d) Termenul care, începând la data de 29, 30 sau 31 a lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi se va socoti
împlinit în ultima zi a lunii, cum ar fi exemplul expus mai jos:
Actul administrativ fiscal este comunicat în data de 30 noiembrie, termenul de 3 luni se sfârşeşte în ultima zi a lunii
februarie, respectiv 28 sau 29 februarie, reprezentând ultima zi de depunere a contestaţiei.
3.8. Când contestatorul îşi majorează pretenţiile, dispoziţiile procedurale privind termenul de depunere a contestaţiei se
aplică corespunzător pentru diferenţele contestate suplimentar.
3.9. Prin majorare de pretenţie se înţelege diferenţele de obligaţii fiscale contestate suplimentar, altele decât cele
împotriva cărora s-a introdus iniţial contestaţie, cu excepţia accesoriilor aferente obligaţiilor fiscale contestate iniţial,
potrivit principiului de drept accesoriul urmează principalul.
3.10. Contestaţia se depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, cu excepţia situaţiei
în care actul administrativ fiscal atacat nu cuprinde unul dintre următoarele elemente:
a) posibilitatea de a fi contestat;
b) termenul de depunere a contestaţiei;
c) organul fiscal la care se depune contestaţia. În acest caz contestaţia poate fi depusă în termenul de 3 luni de la data
comunicării actului administrativ fiscal.
1.
Regula generală. Cu o singură excepţie, art. 270 NCPF reproduce fidel textul art. 207 VCPF, întărind ideea că, în multe
cazuri, vechiul Cod a fost transpus în noul Cod, fără a fi neapărat regândite şi mecanismele fiscale. Din analiza noului
articol dedicat termenului de depunere a contestaţiei, trebuie reţinute următoarele:
a) termenul în care poate fi introdusă (depusă) contestaţia împotriva unui act administrativ fiscal este de 45 zile, conform
art. 270 alin. (1) NCPF. Termenul se calculează de la data comunicării deciziei de impunere833. Ca urmare a creşterii
complexităţii dosarelor fiscale, legiuitorul a înţeles că vechiul termen, de 30 zile, era absolut insuficient pentru cele mai
multe dintre contestaţii. Acest termen este similar celui din procedura fiscală italiană (40 zile), cu precizarea că suntem în
prezenţa unui termen de decădere, care nu poate fi prelungit. În sistemul francez, termenele sunt mult mai generoase,
pentru a-i permite contribuabilului să recurgă la mijloace alternative de soluţionare a litigiului fiscal (mediere, apel la
conciliatorul fiscal), înainte de a se adresa instanţei de contencios fiscal834;... citeste mai departe (1-2)
Procedura inregistrare in scopuri de TVA (Wolters Kluwer)
Procedura prezintă modalitatea de înregistrare în scopuri de TVA a persoanelor impozabile nou înfiinţate (exceptând
sucursalele).
– Dec. CCR nr. 212/2004 (publicată în M. Of. nr. 451 din 20 mai 2004); 563/2006 (publicată în M. Of. nr. 673 din 4 august
2006); 406/2009 (publicată în M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009); 1387/2010 (publicată în M. Of. 16 din 7 ianuarie 2011);
– Dec. CSJ, s.c.a., nr. 3035/2003 (Organ fiscal necompetent); Dec. ÎCCJ, s.c.a., nr. 4560/2004 (Organ necompetent); Dec.
ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 3250/2010 (Termenul de depunere a motivelor contestaţiei fiscale).
Art. 271: Retragerea contestaţiei
(1)Contestaţia poate fi retrasă de către contestator până la soluţionarea acesteia. În acest caz, organul de soluţionare
competent comunică contestatorului decizia prin care se ia act de renunţarea la contestaţie.
(2)Prin retragerea contestaţiei nu se pierde dreptul de a se înainta o nouă contestaţie în interiorul termenului prevăzut la
art. 270.
Art. 208: Retragerea contestaţiei

(1) Contestaţia poate fi retrasă de contestator până la soluţionarea acesteia. Organul de soluţionare competent va
comunica contestatorului decizia prin care se ia act de renunţarea la contestaţie.
(2) Prin retragerea contestaţiei nu se pierde dreptul de a se înainta o nouă contestaţie în interiorul termenului general de
depunere a acesteia.
4.1. Cererea de retragere trebuie să fie semnată de contestator sau de împuternicit, cu îndeplinirea aceloraşi condiţii de
formă prevăzute la^ formularea şi depunerea contestaţiei. Dovada calităţii de împuternicit se face potrivit legii. În cazul în
care contestatorul se află în procedură de insolvenţă/reorganizare/faliment/lichidare, cererea de retragere a contestaţiei
va purta semnătura administratorului special/administratorului judiciar sau a lichidatorului, după caz.
4.2. Retragerea contestaţiei poate fi făcută în tot sau în parte. În situaţia în care cererea de retragere are ca obiect doar
anumite capete de cerere din contestaţia iniţială, despre aceasta se va face menţiune în decizia emisă în soluţionarea
cauzei; contestaţia şi cererea de retragere parţială vor fi conexate, pentru o mai bună soluţionare a cauzei.
4.3. După primirea cererii de retragere a contestaţiei, organul de soluţionare competent va comunica contestatorului
decizia prin care ia act de renunţarea la contestaţie.
4.4. Decizia prin care se ia act de renunţare la contestaţie urmează procedura emiterii şi comunicării deciziilor emise în
soluţionarea contestaţiilor.
1.
Regula generală. Art. 271 NCPF are corespondent în vechea reglementare, respectiv art. 208 NCPF. Formularea unei
contestaţii împotriva unui act administrativ fiscal reprezintă, fără îndoială, un act de dispoziţie al contribuabilului sau
plătitorului. Simetric invers, în virtutea aceleiaşi libertăţi de voinţă care a constituit premisa formulării contestaţiei, o
contestaţie deja formulată poate fi retrasă. Reperul temporal pe care trebuie să-l aibă în vedere persoana în cauză este
momentul soluţionării contestaţiei, aşa cum ne indică art. 271 alin. (1) NCPF. Reglementarea este totuşi criticabilă,
întrucât, după înregistrarea contestaţiei, contribuabilul nu mai are nicio posibilitate de a afla în ce stadiu se află
contestaţia formulată ori dacă aceasta a fost soluţionată. În vederea creşterii transparenţei actului de administrare fiscală,
ar fi preferabilă implementarea unui sistem de monitorizare a procedurii de soluţionare a contestaţiilor, după modelul pe
care Registrul Comerţului sau unele autorităţi ale administraţiei publice locale îl aplică. Scopul acestui sistem de
monitorizare ar fi acela ca, prin raportare la numărul de înregistrare al contestaţiei, să poată fi urmărit întreg procesul de
soluţionare a contestaţiei. Ar deveni astfel mult mai clar dacă o contestaţie poate fi argumentată suplimentar [în cazul în
care nu a expirat termenul de 45 zile prevăzut de art. 270 alin. (1) NCPF], dacă organul de soluţionare a contestaţiei
aşteaptă expirarea termenului în care contribuabilul poate solicita susţinerea orală a contestaţiei conform art. 276 alin.
(5) NCPF ori dacă respectiva contestaţie a fost deja soluţionată.... citeste mai departe (1-3)
CAPITOLUL II: Competenţa de soluţionare a contestaţiilor. Decizia de soluţionare
Art. 272: Organul competent
(1)Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de
impunere, deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de
diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum şi împotriva deciziei de reverificare, emise de
organul fiscal central, se soluţionează de către structurile specializate de soluţionare a contestaţiilor.
(2)Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice în
a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii este competentă pentru soluţionarea contestaţiilor ce au ca
obiect:
a)creanţe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei;
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale şi deciziile de reverificare, cu excepţia celor pentru care competenţa de
soluţionare aparţine structurii prevăzute la alin. (4).
(3)Contestaţiile formulate de contribuabilii nerezidenţi care nu au pe teritoriul României un sediu permanent ce au ca
obiect creanţe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei se soluţionează de structura specializată de soluţionare a
contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice competentă pentru administrarea creanţelor
respectivului contribuabil nerezident. În cazul în care competenţa de administrare a creanţelor datorate de contribuabilul
nerezident revine Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, competenţa de soluţionare a contestaţiilor
revine direcţiei generale prevăzute la alin. (4).
(4)Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. este competentă pentru soluţionarea
contestaţiilor care au ca obiect:
a)creanţe fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare;
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare;
c)creanţe fiscale şi măsura de diminuare a pierderii fiscale indiferent de cuantum, precum şi decizia de reverificare, în
cazul contestaţiilor formulate de marii contribuabili;
d)creanţe fiscale şi măsura de diminuare a pierderii fiscale indiferent de cuantum, precum şi decizia de reverificare, în
cazul contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva actelor emise de organele fiscale din aparatul central al A.N.A.F.
(5)Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale decât cele prevăzute la alin. (1) se soluţionează de
către organele fiscale emitente.
(6)Competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de organul fiscal
central prevăzută la alin. (2)-(4) se poate delega altui organ de soluţionare, în condiţiile stabilite prin ordinul
preşedintelui A.N.A.F. Contestatorul şi persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei sunt informaţi cu
privire la schimbarea competenţei de soluţionare a contestaţiei.
(7)Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de organele fiscale locale se soluţionează de către
aceste organe fiscale.
(8)Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de alte autorităţi publice care, potrivit legii,
administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste autorităţi.
Art. 272
impunere, a deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de
diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum şi împotriva deciziei de reverificare se
soluţionează de către structurile specializate de soluţionare a contestaţiilor.
impunere, a deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de
diminuare a pierderii fiscale stabilite prin decizie de modificare a bazei de impunere, precum şi împotriva deciziei de
reverificare se soluţionează de către structurile specializate de soluţionare a contestaţiilor.
(la data 06-Dec-2016 Art. 272, alin. (1) din titlul VIII, capitolul II modificat de Art. II, punctul 17. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
(2)Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice în
a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii este competentă pentru soluţionarea contestaţiilor ce au ca
obiect:
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei şi deciziile de reverificare, cu excepţia celor
pentru care competenţa de soluţionare aparţine direcţiei generale prevăzute la alin. (5).
(2)Structurile specializate de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice
în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii sunt competente pentru soluţionarea contestaţiilor ce au ca
obiect:
a)creanţe fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
c)deciziile de reverificare, cu excepţia celor pentru care competenţa de soluţionare aparţine direcţiei generale prevăzute la
alin. (5);
d)creanţele fiscale accesorii, indiferent de cuantum, aferente creanţelor fiscale principale stabilite prin decizii de
impunere/acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere contestate şi pentru care competenţa de soluţionare
a contestaţiei revine structurii specializate de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale
finanţelor publice.
84/2016 )
(2)Structurile specializate de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice
în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii sunt competente pentru soluţionarea contestaţiilor ce au ca
obiect:
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 3 milioane lei;
alin. (5);
impunere/ acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere contestate şi pentru care competenţa de
soluţionare a contestaţiei revine structurii specializate de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale
regionale ale finanţelor.
(la data 02-Aug-2018 Art. 272, alin. (2) din titlul VIII, capitolul II modificat de Art. V din Legea 212/2018 )
(3)Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor
Contribuabili este competentă să soluţioneze contestaţiile formulate de marii contribuabili ce au ca obiect:
a)creanţe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei, cu excepţia celor emise în conformitate cu legislaţia în materie
vamală pentru care competenţa de soluţionare aparţine direcţiei generale prevăzute la alin. (5);
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei.
a)creanţe fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
alin. (5);
a contestaţiei revine structurii specializate de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a
Marilor Contribuabili.
84/2016 )
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 3 milioane lei;
alin. (5);
a contestaţiei revine structurii specializate de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a
Marilor Contribuabili.
contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice/Direcţia Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili competentă pentru administrarea creanţelor respectivului contribuabil nerezident. În cazul în care
competenţa de administrare a creanţelor datorate de contribuabilul nerezident revine Direcţiei Generale de Administrare
a Marilor Contribuabili, iar contestaţiile au ca obiect creanţe fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare,
competenţa de soluţionare a contestaţiilor revine direcţiei generale prevăzute la alin. (5).
obiect creanţe fiscale în cuantum de până la 1 milion lei se soluţionează de structura specializată de soluţionare a
Contribuabili competentă pentru administrarea creanţelor respectivului contribuabil nerezident.
84/2016 )
Contribuabili competentă pentru administrarea creanţelor respectivului contribuabil nerezident.
c)decizia de reverificare, în cazul contestaţiilor formulate de marii contribuabili;
d)creanţe fiscale şi măsura de diminuare a pierderii fiscale indiferent de cuantum, precum şi decizia de reverificare, în
cazul contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva actelor emise de organele fiscale din aparatul central al A.N.A.F.;
e)deciziile de regularizare emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, în cazul contestaţiilor formulate de marii
contribuabili, indiferent de cuantum.
a)creanţe fiscale în cuantum de 1 milion lei sau mai mare;
b)măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de 1 milion lei sau mai mare;
a contestaţiei revine Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F.
84/2016 )
a contestaţiei revine Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F.
(6)Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale decât cele prevăzute la alin. (1) se soluţionează de
către organele fiscale emitente.
(7)Competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale se poate delega altui
organ de soluţionare, în condiţiile stabilite prin ordinul preşedintelui A.N.A.F. Contestatorul şi persoanele introduse în
procedura de soluţionare a contestaţiei sunt informaţi cu privire la schimbarea competenţei de soluţionare a contestaţiei.
(la data 01-Jan-2016 Art. 272, alin. (7) din titlul VIII, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3740/2015 )
(8)Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de organele fiscale locale se soluţionează de către
aceste organe fiscale.
(9)Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de alte autorităţi publice care, potrivit legii,
administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste autorităţi.
(la data 01-Jan-2016 Art. 272 din titlul VIII, capitolul II modificat de Art. II, punctul 11. din Ordonanta urgenta 50/2015 )
compara cu Art. 209 din titlul IX, capitolul II din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 209: Organul competent

(1) Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de
impunere, deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de
diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum şi împotriva deciziei de reverificare se
soluţionează de către: a) structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale
finanţelor publice în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii, pentru contestaţiile care au ca obiect
impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de
până la 5 milioane lei, precum şi pentru contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepţia celor
emise de organele centrale de inspecţie/control;
b) structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice
competentă conform art. 36 alin. (3) pentru administrarea contribuabililor nerezidenţi care nu au pe teritoriul României
un sediu permanent, pentru contestaţiile formulate de aceştia, ce au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală,
accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 5 milioane lei, precum şi pentru
contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepţia celor emise de organele centrale de
inspecţie/control;
c) Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru
contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesoriile acestora, precum şi măsura de
diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare, pentru contestaţiile formulate de marii
contribuabili, precum şi cele formulate împotriva actelor enumerate în prezentul articol, emise de organele centrale de
inspecţie/control, indiferent de cuantum.
(2) Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente.
(3) Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se
soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act.
(31) Competenţa de soluţionare a contestaţiilor prevăzută la alin. (1) se poate delega altui organ de soluţionare prevăzut la
alin. (1), în condiţiile stabilite prin ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Contestatorul şi
persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei sunt informaţi cu privire la schimbarea competenţei de
soluţionare a contestaţiei.
(4) Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale,
precum şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste
autorităţi.
(5) Cuantumul sumelor prevăzute la alin. (1) se actualizează prin hotărâre a Guvernului.
prevederi din punctul 5. (Instructiuni din 2015) la data 01-Jan-2016 pentru Art. 272 din titlul VIII, capitolul II
5.1. Actele administrative fiscale care intră în competenţa de soluţionare a organelor specializate prevăzute la art. 272 alin.
(1) din Codul de procedură fiscală sunt cele prevăzute expres şi limitativ de lege.
5.2. Prin organe fiscale din aparatul central, prevăzute la art. 272 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, se înţelege
organele fiscale care fac parte din structura centrală a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel cum sunt
prevăzute acestea în actul de organizare a instituţiei.
5.3. Prin alte acte administrative fiscale, prevăzute la art. 272 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, se înţelege actele
administrative fiscale emise de organele fiscale competente, altele decât cele stipulate expres şi limitativ la art. 272 alin. (1)
din Codul de procedură fiscală şi pentru care competenţa de soluţionare a contestaţiilor aparţine organelor fiscale
emitente.
5.4. Raportul de inspecţie fiscală/Procesul-verbal emis de organele fiscale/vamale, după caz, nu constituie titlu de creanţă,
acesta stând la baza emiterii actului administrativ fiscal, fapt pentru care nu poate fi contestat decât împreună cu acesta.
În situaţia în care se contestă, totuşi, doar raportul de inspecţie fiscală/procesul-verbal organul de soluţionare competent
va solicita contestatarului, ca în termen de 5 zile să precizeze dacă înţelege să conteste şi titlul de creanţă, iar, în caz
contrar, contestaţia va fi respinsă ca inadmisibilă.
5.5. Competenţa de soluţionare este dată de natura actului administrativ fiscal atacat, calitatea contestatorului, categoria
organului fiscal emitent al actului atacat sau de cuantumul total al sumelor contestate, reprezentând impozite, taxe,
contribuţii, datorie vamală stabilite de plată de către organul fiscal, accesorii ale acestora, precum şi al diminuării
pierderii fiscale.
5.6. În cazul soluţionării contestaţiei formulate împotriva unei decizii de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare
de plată stabilite de inspecţia fiscală emisă ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate pentru soluţionarea unui decont cu
sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, competenţa de soluţionare este dată de TVA stabilită suplimentar.
5.7. În situaţia în care, în urma unei inspecţii fiscale efectuate la un contribuabil, organul de inspecţie fiscală emite atât
decizie de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, cât şi dispoziţie de
măsuri privind diminuarea pierderii fiscale, cele două acte administrative fiscale sunt acte distincte, competenţa de
soluţionare fiind cea care rezultă din suma contestată aferentă fiecărui act administrativ fiscal luat individual. În situaţia
dispoziţiei de măsuri privind diminuarea pierderii fiscale, competenţa de soluţionare este dată de suma cu care se
diminuează pierderea.
5.8. Atunci când, ca urmare a constatării pierderii înlesnirilor la plată, contestatorului i se stabilesc, pe cale de consecinţă,
debite şi accesorii, competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine organelor prevăzute la art. 272 alin. (2), (3), (4) şi
(5), după caz, din Codul de procedură fiscală.
1.
Organizarea activităţii de soluţionare a contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale. În cuprinsul unui text mai
degrabă alambicat decât complex, remaniat prin O.U.G. nr. 50/2015, legiuitorul a reglementat organizarea activităţii de
soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale. Pornind de la dispoziţiile art. 272 alin. (1)
NCPF, coroborate cu alin. (6), (8) şi (9) ale aceluiaşi articol, se poate distinge între două categorii de acte administrative
fiscale:
a) categoriile de acte administrative fiscale expres menţionate de art. 272 alin. (1) NCPF; deciziile de impunere; actele
administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere; deciziile pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu
legislaţia în materie vamală; măsura de diminuare a pierderii fiscale stabilită prin dispoziţie de măsuri; decizia de
reverificare;
b) alte categorii de acte administrative fiscale: actele administrative fiscale care nu sunt enumerate expres de art. 272 alin.
(1) NCPF; actele administrative fiscale emise de organele fiscale locale; actele administrative fiscale emise de alte
autorităţi publice.... citeste mai departe (1-3)
Procedura inregistrare in scopuri de TVA (Wolters Kluwer)
Procedura prezintă modalitatea de înregistrare în scopuri de TVA a persoanelor impozabile nou înfiinţate (exceptând
sucursalele).
– OPANAF nr. 3.740/2015 privind condiţiile de delegare a competenţei de soluţionare a contestaţiilor altui organ de
soluţionare (M. Of. nr. 964/ 24 decembrie 2015);
– Dec. Comisiei fiscale centrale nr. 6/2004 privind aplicarea unitară a unor prevederi referitoare la impozitul pe venit,
taxa pe valoarea adăugată şi probleme de procedură fiscală (publicată în M. Of. nr. 982 din 26 octombrie 2004);
iunie 2006);
– Dec. CSJ, s.c.a., nr. 503/2003 (Consecinţele modificării competenţelor organelor fiscale); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr.
194/2010 (Competenţa soluţionării contestaţiilor); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 5510/2013 (Suspendarea soluţionării
contestaţiei. Condiţii).
Art. 273: Decizia de soluţionare
(1)În soluţionarea contestaţiei, organul de soluţionare competent se pronunţă prin decizie.
(2)Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac şi este obligatorie
pentru organul fiscal emitent al actelor administrative fiscale contestate.
Art. 210: Decizia sau dispoziţia de soluţionare

(1) În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz.
(2) Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.
6.1. Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în sensul că asupra
ei organul de soluţionare competent nu mai poate reveni, cu excepţia situaţiilor privind îndreptarea erorilor materiale,
potrivit legii, şi este obligatorie pentru organele fiscale emitente ale actelor administrative fiscale contestate.
1.
Regula generală. Punctul terminus al procedurii de soluţionare a contestaţiei, la nivelul organelor fiscale, este reprezentat
de emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei. Efectele emiterii deciziei de soluţionare sunt, în opinia noastră,
următoarele:
a) decizia este definitivă838 în sistemul căilor administrative de atac şi deschide, pentru contribuabil, calea spre
instanţele de contencios fiscal, în cazul în care decizia nu-i este favorabilă;
b) în logica instituţională imaginată de legiuitor, decizia de soluţionare consolidează soluţia fiscală raportată la starea de
fapt fiscală reţinută şi, cu rare excepţii839, opreşte organul fiscal emitent al actelor administrative fiscale contestate să
revină asupra acestei soluţii;
c) în fine, pentru organul de soluţionare a contestaţiei, emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei ar semnifica o
dezînvestire a acestuia, ca urmare a tranşării litigiului fiscal. Acesta din urmă este însă un fals efect, pentru că organul de
soluţionare a contestaţiei nu este în fapt un organ jurisdicţional, ci doar un alt organ administrativ840.... citeste mai
departe (1-3)
– Dec. CCR nr. 1236/2008 (publicată în M. Of. nr. 841 din 15 decembrie 2008).
Art. 274: Forma şi conţinutul deciziei de soluţionare a contestaţiei
(1)Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă şi cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul.
(2)Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluţionarea, datele de identificare ale contestatorului,
numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent, obiectul cauzei, precum şi sinteza susţinerilor
părţilor atunci când organul competent de soluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului atacat.
(3)Considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în
emiterea deciziei.
(4)Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa
competentă.
(5)Decizia se semnează de către conducătorul structurii de soluţionare a contestaţiei ori conducătorul organului fiscal
emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz.
Art. 211: Forma şi conţinutul deciziei de soluţionare a contestaţiei

(1) Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă şi va cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul.
(2) Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluţionarea, numele sau denumirea contestatorului,
domiciliul fiscal al acestuia, numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent, obiectul cauzei,
precum şi sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent de soluţionare a contestaţiei nu este organul
emitent al actului atacat.
(3) Considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în
emiterea deciziei.
(4) Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa
competentă.
(5) Decizia se semnează de către conducătorul direcţiei generale, directorul general al organului competent constituit la
nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz.
7.1. Decizia se semnează de către directorul general al Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, de directorul general al Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, de
conducătorii direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice sau de înlocuitorii acestora, după caz.
7.2. În cazul contestaţiilor soluţionate potrivit art. 272 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, decizia se semnează de
conducătorul organului fiscal din care face parte organul fiscal competent în soluţionarea acestor contestaţii.
7.3. În situaţia în care înlocuitorul directorului general al Direcţiei generale de administrare a marilor
contribuabili/conducătorului direcţiei generale regionale a finanţelor publice este persoana care a semnat actul
administrativ contestat, va fi desemnată o altă persoană din cadrul direcţiei generale regionale respective/Direcţiei
generale de administrare a marilor contribuabili care să semneze decizia de soluţionare, prin act administrativ al
persoanei care are competenţă de numire în funcţie publică.
7.4. Decizia privind soluţionarea contestaţiei se întocmeşte şi se comunică astfel:
a) câte un exemplar se comunică contestatorului/administratorului special/administratorului judiciar sau lichidatorului,
persoanelor introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, după caz, şi organului care a întocmit actul atacat;
b) un exemplar rămâne la dosarul contestaţiei;
c) un exemplar se păstrează la dosarul deciziilor.
7.5. În cazul în care, de la data formulării contestaţiei şi până la data soluţionării contestaţiei, competenţa de administrare
a contestatarului s-a schimbat, organul fiscal care a emis actul atacat are obligaţia transmiterii exemplarului original al
deciziei de soluţionare a contestaţiei noului organ fiscal în administrarea căruia se află contribuabilul, în vederea punerii
în executare a acesteia.
7.6. În situaţia în care decizia de soluţionare a contestaţiei priveşte creanţe fiscale, organul emitent al actului fiscal atacat
va înainta o copie a deciziei la compartimentul/serviciul/biroul cu atribuţii de evidenţă analitică pe plătitori.
7.7. Organele care soluţionează contestaţiile vor ţine evidenţa acestora într-un registru, din care să rezulte numărul
atribuit deciziei de soluţionare, numărul de înregistrare al contestaţiei la organul de soluţionare competent, identitatea
contestatorului, precum şi soluţia adoptată.
1.
Structura deciziei de soluţionare a contestaţiei. Chiar dacă procedura de soluţionare a contestaţiei este una
administrativă, legiuitorul a edificat o structură solidă pentru decizia de soluţionare a contestaţiei, pe trei piloni:
preambulul, considerentele şi dispozitivul deciziei. În fapt, această matrice este întru totul potrivită pentru un organ
jurisdicţional, care emite o decizie la finalul unei proceduri contradictorii, după analizarea echilibrată a argumentelor
părţilor. Cu totul aşteptat, decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă. Cele trei secţiuni ale deciziei sunt:
a) preambulul. Această parte a actului administrativ fiscal este destinată identificării părţilor, individualizării litigiului
fiscal şi prezentării sintetice a argumentelor părţilor. Având în vedere tendinţa legiuitorului de a organiza, cu ocazia
soluţionării contestaţiei, o dezbatere orală şi contradictorie [a se vedea dispoziţiile art. 276 alin. (5) NCPF], apreciem că în
această secţiune va fi înscrisă, în sinteză, poziţia expusă de contestator şi de fisc cu ocazia concluziilor orale. În
contradicţie cu ideea potrivit căreia procedura de soluţionare a contestaţiei este una echitabilă, în care argumentele
părţilor sunt valorizate în egală măsură, s-a prevăzut la art. 274 alin. (2) NCPF că, atunci când organul de soluţionare a
contestaţiei se confundă cu organul emitent al actului administrativ fiscal, poziţia acestui organ fiscal nu se mai
consemnează în preambul. Cu alte cuvinte, fiscul îşi cunoaşte propriile argumente şi le va reţine en tant que telles, fără a le
mai reitera;... citeste mai departe (1-2)
– Dec. CCR nr. 1236/2008 (publicată în M. Of. nr. 841 din 15 decembrie 2008).
CAPITOLUL III: Dispoziţii procedurale
Art. 275: Introducerea altor persoane în procedura de soluţionare
(1)Organul de soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în soluţionarea contestaţiei, după caz, alte
persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Înainte de introducerea altor persoane, contestatorul va fi ascultat conform art. 9.
(2)Persoanele care participă la realizarea venitului în sensul art. 268 alin. (5) şi nu au înaintat contestaţie vor fi introduse
din oficiu.
(3)Persoanei introduse în procedura de contestaţie i se vor comunica toate cererile şi declaraţiile celorlalte părţi. Această
persoană are drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din raportul juridic fiscal ce formează obiectul contestaţiei şi are
dreptul să înainteze propriile sale cereri.
(4)Dispoziţiile Codului de procedură civilă, republicat, referitoare la intervenţia forţată şi voluntară sunt aplicabile.
compara cu Art. 212 din titlul IX, capitolul III din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 212: Introducerea altor persoane în procedura de soluţionare

(1) Organul de soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în soluţionarea contestaţiei, după caz, alte
persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Înainte de introducerea altor persoane, contestatorul va fi ascultat conform art. 9.
(2) Persoanele care participă la realizarea venitului în sensul art. 205 alin. (5) şi nu au înaintat contestaţie vor fi introduse
din oficiu.
(3) Persoanei introduse în procedura de contestaţie i se vor comunica toate cererile şi declaraţiile celorlalte părţi. Această
persoană are drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din raportul de drept fiscal ce formează obiectul contestaţiei şi are
dreptul să înainteze propriile sale cereri.
(4) Dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la intervenţia forţată şi voluntară sunt aplicabile.
prevederi din punctul 8. (Instructiuni din 2015) la data 01-Jan-2016 pentru Art. 275 din titlul VIII, capitolul III
8.1. În procedura de soluţionare a contestaţiilor intervenţia altor persoane poate fi voluntară sau forţată.
8.2. Intervenţia voluntară este forma de participare, la cerere, în soluţionarea contestaţiilor, a terţilor ale căror interese
juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei.
8.2.1. Intervenţia voluntară se face la cererea unei terţe persoane care urmăreşte realizarea unui interes propriu.
8.2.2. Intervenţia se poate depune la organul competent de soluţionare până la emiterea deciziei de soluţionare a
contestaţiei.
8.2.3. Organul de soluţionare competent se va pronunţa asupra admisibilităţii cererii, urmând a fi înştiinţat intervenientul
printr-o adresă.
8.2.4. Atunci când intervenţia urmăreşte realizarea sau conservarea unor interese de natură juridică fiscală proprii,
aceasta are caracter principal.
8.2.5. Atunci când intervenţia este făcută pentru apărarea dreptului uneia dintre părţi, aceasta are caracter accesoriu.
8.2.6. Atât în cazul intervenţiei cu caracter principal, cât şi în cazul intervenţiei cu caracter accesoriu, cererea de
intervenţie trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute pentru forma şi conţinutul contestaţiei, iar asupra cererii de
intervenţie principală organele competente de soluţionare se vor pronunţa prin decizie.
8.3. Intervenţia forţată este forma de participare a terţilor în soluţionarea contestaţiilor, care sunt introduşi de către
organele de soluţionare din oficiu sau la cererea contestatorului. În cazul în care cererea de intervenţie forţată este
formulată de contestator, aceasta va fi motivată în fapt şi în drept.
8.3.1. Organul de soluţionare competent se va pronunţa asupra admisibilităţii cererii, urmând a fi înştiinţat contestatorul
printr-o adresă.
8.3.2. Introducerea din oficiu a intervenienţilor se realizează printr-o adresă a organului de soluţionare care
instrumentează cauza.
8.3.3. Intervenţia forţată la solicitarea contestatorului se poate depune la organul competent de soluţionare până la
emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei.
1.
Premisa extinderii cadrului procedural de soluţionare a contestaţiei. În principiu, cadrul procedural de soluţionare a
contestaţiei este determinat de persoana sau persoanele interesate şi îndreptăţite să formuleze o contestaţie. Acestea
decid ce acte administrative fiscale contestă şi în ce măsură. Există însă ipoteze în care finalizarea procedurii fiscale, prin
emiterea unei decizii de soluţionare a contestaţiei, poate afecta interesele şi drepturile altor persoane. În aceste condiţii,
art. 275 alin. (1) NCPF permite lărgirea cadrului procesual şi cooptarea acestor persoane în procedura de soluţionare a
contestaţiei. După cum menţionează art. 275 alin. (2), cu trimitere la art. 268 alin. (5) şi art. 99 alin. (1) NCPF, persoanele
care participă la realizarea venitului şi în privinţa cărora s-a emis o decizie referitoare la baza de impozitare vor fi
introduse obligatoriu în procedura de soluţionare a contestaţiei, dacă nu au formulat ele însele o contestaţie împotriva
deciziei referitoare la baza de impozitare. În ultimă instanţă, premisa extinderii cadrului procesual o reprezintă interesul
public, acela de a se ajunge la o soluţie fiscală unitară în privinţa unei stări de fapt fiscale ce implică un număr mai mare
de participanţi (o coparticipare procedurală fiscală).... citeste mai departe (1-4)
1.
În doctrină, s-a arătat că există două forme de intervenţie în procesul civil: intervenţie voluntară şi intervenţie forţată (H.
Sasu, L. Ţâţu, D. Pătroi, op. cit., p. 538). Intervenţia voluntară poate fi în interes propriu sau în folosul uneia dintre părţi.
Intervenţia forţată se poate concretiza în: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie sau arătarea
titularului dreptului.
Art. 276: Soluţionarea contestaţiei
(1)În soluţionarea contestaţiei organul competent verifică motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului
administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport cu susţinerile părţilor, cu dispoziţiile legale invocate de acestea
şi cu documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării.
(2)Organul de soluţionare competent, pentru lămurirea cauzei, poate solicita:
a)punctul de vedere al direcţiilor de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, A.N.A.F. sau al altor instituţii
şi autorităţi competente să se pronunţe în cauzele respective;
b)efectuarea, de către organele competente, a unei constatări la faţa locului în condiţiile art. 65.
(3)Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac.
(4)Contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora poate/pot să depună probe noi în susţinerea cauzei. În această
situaţie, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat sau organului care a efectuat activitatea de control,
după caz, i se oferă posibilitatea să se pronunţe asupra acestora.
(5)Contestatorul poate solicita organului de soluţionare competent susţinerea orală a contestaţiei. În acest caz, organul de
soluţionare fixează un termen pentru care convoacă, la sediul său, contestatorul şi reprezentantul organului fiscal emitent
al actului administrativ fiscal contestat. Această solicitare poate fi adresată organului de soluţionare competent în termen
de cel mult 30 de zile de la data înregistrării contestaţiei sub sancţiunea decăderii.
(5)Contestatorul poate solicita organului de soluţionare competent susţinerea orală a contestaţiei. În acest caz, organul de
soluţionare fixează un termen pentru care convoacă contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora. Această
solicitare poate fi adresată organului de soluţionare competent în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării
contestaţiei, sub sancţiunea decăderii.
(la data 03-Sep-2017 Art. 276, alin. (5) din titlul VIII, capitolul III modificat de Art. I, punctul 103. din Ordonanta
30/2017 )
(6)Organul de soluţionare competent se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar,
când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se mai procedează la analiza pe fond a cauzei.
(7)Contestaţiile formulate potrivit prezentului titlu se soluţionează în termenul prevăzut la art. 77.
Art. 213: Soluţionarea contestaţiei

(1) În soluţionarea contestaţiei organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii
actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de
acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării.
(2) Organul de soluţionare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcţiilor de
specialitate din minister sau al altor instituţii şi autorităţi.
(3) Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac.
(4) Contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora pot să depună probe noi în susţinerea cauzei. În această
situaţie, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat sau organului care a efectuat activitatea de control,
după caz, i se va oferi posibilitatea să se pronunţe asupra acestora.
(5) Organul de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar
când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei.
9.1. Pentru lămurirea cauzelor, organul de soluţionare competent poate solicita puncte de vedere direcţiilor de specialitate
din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau altor instituţii competente să
se pronunţe în cauzele respective.
9.2. În situaţia în care pentru aceeaşi cauză există puncte de vedere contradictorii sau contrare punctului de vedere
exprimat de organul de soluţionare competent, cauza respectivă poate fi supusă dezbaterii Comisiei fiscale centrale din
Ministerul Finanţelor Publice, potrivit legii.
9.3. Organul de soluţionare competent va verifica existenţa excepţiilor de procedură şi, mai apoi, a celor de fond, înainte
de a proceda la soluţionarea pe fond a contestaţiei.
9.4. În soluţionarea contestaţiilor, excepţiile de procedură şi de fond pot fi următoarele: excepţia de nerespectare a
termenului de depunere a contestaţiei, excepţia de necompetenţă a organului care a încheiat actul contestat, excepţia
lipsei semnăturii sau a ştampilei de pe contestaţie, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de calitate procesuală,
excepţia reverificării aceleiaşi perioade şi aceluiaşi tip de obligaţie bugetară, prescripţia, puterea de lucru judecat etc.
9.5. În situaţiile în care organele competente au de soluţionat două sau mai multe contestaţii, formulate de aceeaşi
persoană fizică sau juridică împotriva unor titluri de creanţă fiscală, ori alte acte administrative fiscale încheiate de
aceleaşi organe fiscale sau alte organe fiscale vizând aceeaşi categorie de obligaţii fiscale ori tipuri diferite, dar care sub
aspectul cuantumului se influenţează reciproc, se poate proceda la conexarea dosarelor, dacă prin aceasta se asigură o
mai bună administrare şi valorificare a probelor în rezolvarea cauzei.
9.6. Prin conexarea dosarelor nu se poate stabili o altă competenţă de soluţionare decât cea care rezultă din contestarea
fiecărui act administrativ fiscal luat individual.
9.7. În cazul în care contestatorul îşi restrânge sau îşi majorează pretenţiile, organul de soluţionare învestit iniţial va
soluţiona contestaţia formulată pe calea administrativă de atac.
9.8. Cererile precizatoare pot fi depuse la organul de soluţionare competent al contestaţiei până la emiterea deciziei de
soluţionare.
9.9. În cazul în care contestaţiile sunt astfel formulate încât au şi alt caracter pe lângă cel de cale administrativă de atac,
pentru aceste aspecte cererea se va restitui organelor emitente ale actelor administrative fiscale atacate, în vederea
înaintării acesteia organelor competente.
9.10. La solicitarea organului de soluţionare a contestaţiei, pentru lămurirea aspectelor care fac obiectul contestaţiei,
organele competente vor efectua cercetare la faţa locului, întocmind în acest sens proces-verbal de cercetare la faţa
locului, care va fi ataşat la dosarul contestaţiei aflat în curs de soluţionare.
9.11. Dispoziţiile art. 45 din Codul de procedură fiscală privind abţinerea şi recuzarea se aplică în mod corespunzător.
9.12. Solicitarea privind susţinerea orală a contestaţiei poate fi formulată în cuprinsul contestaţiei sau prin cerere
separată, o singură dată în cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei. Contestatorul va putea aduce lămuriri
suplimentare cu privire la argumentele din cuprinsul contestaţiei şi documente prin care înţelege să îşi probeze
afirmaţiile. Susţinerile contestatorului şi ale reprezentantului organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal
atacat vor fi consemnate într-o minută, ce va fi anexată la dosarul contestaţiei.
1.
Modalitatea de soluţionare a cauzei. Exceptând ceea ce este de exceptat – situaţia în care, în conformitate cu prevederile
art. 276 alin. (5) NCPF, se organizează o audiere – procedura de soluţionare a contestaţiei este una scrisă. Practic, organul
de soluţionare a contestaţiei va analiza motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal
contestat, în contrapondere cu argumentele invocate în scris de contestator, pe baza înscrisurilor existente la dosarul
administrativ.
2.
Demersuri suplimentare pentru lămurirea cauzei. Conform art. 276 alin. (2) NCPF, organul de soluţionare a contestaţiei
poate face demersuri suplimentare pentru lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei. Legea menţionează expres două
asemenea demersuri:
a) posibilitatea solicitării unui punct de vedere din partea direcţiilor de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor
Publice, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau a altor autorităţi şi instituţii competente. Dispoziţiile legale sunt
completate de Instrucţiunile pentru aplicarea Titlului VIII, în sensul că, în situaţia în care, pentru aceeaşi cauză, există
puncte de vedere contradictorii sau contrare punctului de vedere exprimat de organul de soluţionare competent, cauza
respectivă poate fi supusă dezbaterii Comisiei fiscale centrale (pct. 9.2 din Instrucţiuni);... citeste mai departe (1-8)
1.
Neemiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei în termenul reglementat de lege este asimilată în doctrină cu refuzul
nejustificat, ceea ce presupune parcurgerea procedurii prealabile (H. Sasu, L. Ţâţu, D. Pătroi, op. cit., pp. 327-328).
– Dec. Comisiei de proceduri fiscale nr. 2/2008 (publicată în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008);
– Dec. CCR nr. 930/2010 (publicată în M. Of. nr. 588 din 19 august 2010).
Art. 277: Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă
(1)Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
a)organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei
infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;
b)soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte
judecăţi.
(2)La cererea contestatorului, organul de soluţionare competent suspendă procedura şi stabileşte termenul până la care
aceasta se suspendă. Termenul de suspendare nu poate fi mai mare de 6 luni de la data acordării. Suspendarea poate fi
solicitată o singură dată.
(3)Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea
termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat
suspendarea a încetat ori nu.
(4)Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor de soluţionare
competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.
Art. 214: Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă

(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei
infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură
administrativă;
b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte
judecăţi.
(2) Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea
suspendării, organul de soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea
poate fi solicitată o singură dată.
(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea
termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat
suspendarea a încetat sau nu.
(4) Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale
competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.
10.1. Organul de soluţionare competent poate suspenda soluţionarea contestaţiei administrative la cererea contestatarului
sau din oficiu.
10.2. Dacă prin decizie se suspendă soluţionarea contestaţiei până la rezolvarea cauzei penale, organul de soluţionare
competent va relua procedura administrativă, în condiţiile art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, numai după
încetarea definitivă şi executorie a motivului care a determinat suspendarea, la cererea contestatarului sau a organului
fiscal. Aceasta trebuie dovedită de către organele fiscale sau de contestator printr-un înscris emis de organele abilitate.
Soluţia dată de organele de cercetare şi urmărire penală trebuie însoţită de rezoluţia motivată, atunci când suspendarea a
fost pronunţată până la rezolvarea cauzei penale. Dacă solicitarea de reluare a procedurii de soluţionare aparţine
împuternicitului contestatorului, altul decât cel care a formulat contestaţia, acesta trebuie să facă dovada calităţii de
împuternicit, conform legii.
10.3. În situaţia în care solicitarea de reluare a procedurii aparţine contestatorului, organele de soluţionare vor cere
organului fiscal abilitat, printr-o adresă, comunicarea faptului că motivul de încetare a suspendării soluţionării
contestaţiei a rămas definitiv.
10.4. La reluarea procedurii administrative, organul de soluţionare competent poate solicita organului fiscal care a sesizat
organele de urmărire şi cercetare penală punctul de vedere privind soluţionarea contestaţiei în raport cu soluţia organelor
penale/hotărârea instanţei de judecată.
10.5. La soluţionarea contestaţiilor, organele de soluţionare se vor pronunţa şi în raport cu motivarea rezoluţiilor de
scoatere de sub urmărire penală, neîncepere sau încetare a urmăririi penale, expertizelor efectuate în cauză, precum şi în
raport cu considerentele cuprinse în hotărârile pronunţate de instanţa de judecată, în măsura în care au implicaţii asupra
aspectelor fiscale.
10.6. Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă trebuie motivată de legătura de
cauzalitate dintre obligaţiile fiscale şi stabilirea de către organele de urmărire penală a faptului că există indiciile
săvârşirii unei infracţiuni.
10.7. Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura de soluţionare a contestaţiei, la cererea
contestatorului, dacă acesta prezintă motive întemeiate, cu excepţia situaţiei în care motivul suspendării îl reprezintă
cererea înaintată instanţei judecătoreşti competente prin care s-a solicitat suspendarea executării actului administrativ
fiscal contestat. Suspendarea soluţionării contestaţiei se poate solicita o singură dată. Această solicitare poate fi adresată
organului de soluţionare competent în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării contestaţiei. La aprobarea
suspendării, organul de soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă procedura. Procedura
administrativă este reluată la cererea contestatarului sau la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare
competent, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.
10.8. Dacă reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei este solicitată de contestatar, acesta are
obligaţia să formuleze în solicitare şi menţiuni cu privire la starea juridică la data reluării procedurii.
10.9. În situaţia în care, la data reluării procedurii administrative, contestatara se află în procedură de
insolvenţă/reorganizare/faliment/lichidare şi i-a fost ridicat dreptul la propria administrare, organul de soluţionare
competent va solicita administratorului judiciar sau lichidatorului, după caz, să precizeze dacă menţine contestaţia
formulată de societate, direct sau prin împuternicit.
1.
Cazuri de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei. Există două cazuri principale în care, potrivit art. 277 alin.
(1) NCPF, se poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea contestaţiei. Reţinem, cu prioritate, faptul că ambele
cazuri sunt ipoteze de suspendare facultativă845. Concret, suspendarea se poate dispune atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei
infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Acest caz de suspendare este
preponderent în activitatea de soluţionare a contestaţiilor. Practic, ori de câte ori s-a transmis organelor de urmărire
penală o sesizare cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, organul de soluţionare a contestaţiei va
suspenda procedura administrativă;... citeste mai departe (1-3)
– Dec. CCR nr. 449/2004 (publicată în M. Of. nr. 1144 din 3 decembrie 2004); 550/2004 (publicată în M. Of. nr. 93 din 28
ianuarie 2005); 298/2005 (publicată în M. Of. nr. 631 din 19 iulie 2005); 63/2006 (publicată în M. Of. nr. 239 din 16 martie
2006); 438/2006 (publicată în M. Of. nr. 521 din 16 iunie 2006); 1173/2008 (publicată în M. Of. nr. 823 din 8 decembrie
2008); 1236/2008 (publicată în M. Of. nr. 841 din 15 decembrie 2008); 1237/2008 (publicată în M. Of. nr. 841 din 15
decembrie 2008); 192/2009 (publicată în M. Of. nr. 160 din 16 martie 2009); 189/2010 (publicată în M. Of. nr. 241 din 15
aprilie 2010); 930/2010 (publicată în M. Of. nr. 588 din 19 august 2010); 56/2013 (publicată în M. Of. nr. 204 din 10 aprilie
2013);
– Dec. CSJ, s.c.a., nr. 322/2002 (Suspendarea judecării cauzei); Dec. CSJ, s.c.a., nr. 1468/2003 (Suspendarea soluţionării
contestaţiei când există indicii ale săvârşirii unor infracţiuni); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 959/2004, 7033/2004 (idem); Dec.
ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 7162/2004, 8636/2004, 9058/2004, 1938/2005, 2514/2005, 4461/2005 (Suspendarea procedurii de
soluţionare a contestaţiei); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 4185/2008 şi 1210/2010 (Refuzul reluării procedurii de soluţionare a
contestaţiei); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 1483/2010 şi 3507/2011 (Motivarea suspendării soluţionării contestaţiei de către
autoritatea competentă); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 5394/2013 (Suspendarea soluţionării contestaţiei. Condiţii).... citeste mai
departe (-)
Art. 278: Suspendarea executării actului administrativ fiscal
(1)Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.
(2)Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea executării actului
administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa competentă poate
suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune, după cum urmează:
a)de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei;
b)de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei;
c)de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei;
d)de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.
e)1.000 lei, dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani.
(la data 03-Sep-2017 Art. 278, alin. (2), litera D. din titlul VIII, capitolul III completat de Art. I, punctul 104. din
Ordonanta 30/2017 )
(3)În cazul suspendării executării actului administrativ fiscal, dispusă de instanţele de judecată în baza prevederilor Legii
nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, toate efectele actului administrativ fiscal sunt suspendate până la
încetarea acesteia şi obligaţiile fiscale nu se înscriu în certificatul de atestare fiscală.
nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, toate efectele actului administrativ fiscal sunt suspendate până la
încetarea acesteia şi obligaţiile fiscale nu se înscriu în certificatul de atestare fiscală. Aceste efecte privesc atât obligaţiile
fiscale principale individualizate în actul administrativ suspendat la executare, cât şi obligaţiile fiscale accesorii aferente
acestora, chiar dacă aceste obligaţii fiscale accesorii sunt individualizate în acte administrative fiscale care nu sunt
suspendate la executare.
30/2017 )
(4)Prin excepţie de la prevederile art. 173, în cazul în care instanţa judecătorească de contencios administrativ admite
cererea contribuabilului/plătitorului de suspendare a executării actului administrativ fiscal potrivit prevederilor Legii nr.
554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se datorează penalităţi de întârziere pe perioada suspendării. În
cazul creanţelor administrate de organul fiscal local, pe perioada suspendării se datorează majorări de întârziere de 0,5%
pe lună sau fracţiune de lună, reprezentând echivalentul prejudiciului.
(4)Prin excepţie de la prevederile art. 173 şi ale art. 181, în cazul în care instanţa judecătorească de contencios
administrativ admite cererea contribuabilului/plătitorului de suspendare a executării actului administrativ fiscal, potrivit
prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se datorează penalităţi de întârziere sau
penalităţi de nedeclarare pe perioada suspendării. În cazul creanţelor administrate de organul fiscal local, pe perioada
suspendării se datorează majorări de întârziere de 0,5% pe lună sau pe fracţiune de lună, reprezentând echivalentul
prejudiciului.
30/2017 )
(5)Suspendarea executării actului administrativ fiscal dispusă potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, încetează de drept şi fără nicio formalitate dacă acţiunea în anularea actului administrativ fiscal
nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei.
(6)În cazul în care s-a formulat o cerere de suspendare a actului administrativ fiscal în temeiul art. 14 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar cauţiunea prevăzută la alin. (2)
este deja consemnată la dispoziţia instanţei, nu este necesară consemnarea unei noi cauţiuni în situaţia în care se solicită
suspendarea actului administrativ fiscal în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, cu condiţia ca, la data pronunţării asupra cererii de suspendare în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004,
cauţiunea să fie consemnată efectiv la dispoziţia instanţei.
(la data 03-Sep-2017 Art. 278, alin. (5) din titlul VIII, capitolul III completat de Art. I, punctul 106. din Ordonanta
30/2017 )
Art. 215: Suspendarea executării actului administrativ fiscal

(1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.
(2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului
administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanţa
competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în
cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei.
nr. 554/2004 , cu modificările şi completările ulterioare, toate efectele actului administrativ fiscal sunt suspendate până la
încetarea acesteia.
1.
Privilegiul administraţiei: actul administrativ fiscal executoriu de îndată. Doctrina română de autoritate851 a tratat pe
larg contenciosul suspendării actelor administrative fiscale. Vom reţine astfel că premisa oricărei cereri de suspendare a
unui act administrativ fiscal, formulate în conformitate cu prevederile art. 14 sau 15 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, o reprezintă privilegiul recunoscut administraţiei: actul administrativ fiscal devenit
executoriu, chiar şi în cazul formulării unei contestaţii, într-un interval de timp relativ scurt de la data comunicării lui.
Confruntat cu un act ale cărui efecte îl pot ruina de îndată, contribuabilul are la dispoziţie un remediu procesual: o cerere
adresată judecătorului de a-i oferi o protecţie jurisdicţională provizorie, până la soluţionarea acţiunii principale în
contencios fiscal având ca obiect anularea actului administrativ fiscal.... citeste mai departe (1-7)
– Dec. CCR nr. 176/2004 (publicată în M. Of. nr. 497 din 2 iunie 2004); 550/2004 (publicată în M. Of. nr. 93 din 28
ianuarie 2005); 231/2005 (publicată în M. Of. nr. 442 din 25 mai 2005); 689/2005 (publicată în M. Of. nr. 98 din 1
februarie 2006); 438/2006 (publicată în M. Of. nr. 521 din 16 iunie 2006); 641/2007 (publicată în M. Of. nr. 593 din 28
august 2007); 1039/2007 (publicată în M. Of. nr. 826 din 4 decembrie 2007); 12/2008 (publicată în M. Of. nr. 117 din 14
februarie 2008); 283/2008 (publicată în M. Of. nr. 435 din 10 iunie 2008); 500/2008 (publicată în M. Of. nr. 455 din 18
iunie 2008); 150/2011 (publicată în M. Of. nr. 314 din 6 mai 2011);
– Dec. CSJ, s.c.a., nr. 47/2003, 2883/2003, 3854/2003 (Condiţii pentru suspendarea executării actului administrativ
fiscal); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 73/2004, 140/2004, 210/2004, 958/2004, 7990/2004, 162/2005, 1572/2005, 1648/2005,
1717/2005 şi 1752/2005 (Condiţii pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr.
3015/2008, 2969/2010, 2974/2010 (Motivarea cazului bine justificat); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 5191/2005, 2052/2006,
1571/2008 (Cazul bine justificat. Prevenirea unei pagube iminente).... citeste mai departe (-)
CAPITOLUL IV: Soluţii asupra contestaţiei
Art. 279: Soluţii asupra contestaţiei
(1)Prin decizie contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă.
(2)În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actului atacat.
(3)Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial, actul administrativ atacat în situaţia în care din documentele existente
la dosar şi în urma demersurilor întreprinse la organul fiscal emitent al actului atacat nu se poate stabili situaţia de fapt în
cauza dedusă soluţionării prin raportare la temeiurile de drept invocate de organul emitent şi de contestator. În acest caz,
organul emitent al actului desfiinţat urmează să încheie un nou act administrativ fiscal care trebuie să aibă în vedere strict
considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei. Pentru un tip de creanţă fiscală şi pentru o perioadă supusă
impozitării desfiinţarea actului administrativ fiscal se poate pronunţa o singură dată.
(3)Prin decizie se poate desfiinţa, total sau parţial, actul administrativ atacat în situaţia în care, din documentele existente
la dosar şi în urma demersurilor întreprinse la organul fiscal emitent, nu se poate stabili situaţia de fapt în cauza supusă
soluţionării prin raportare la temeiurile de drept invocate de organul competent şi de contestator. În acest caz, organul
fiscal competent urmează să încheie un nou act administrativ fiscal care trebuie să aibă în vedere strict considerentele
deciziei de soluţionare a contestaţiei. Pentru un tip de creanţă fiscală şi pentru o perioadă supusă impozitării, desfiinţarea
actului administrativ fiscal se poate pronunţa o singură dată.
(la data 03-Sep-2017 Art. 279, alin. (3) din titlul VIII, capitolul IV modificat de Art. I, punctul 107. din Ordonanta 30/2017
)
(4)Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act
administrativ fiscal emis vizează strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a pronunţat soluţia
de desfiinţare.
(4)Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei în cazul
contribuabililor mari şi mijlocii şi în termen de 30 zile în cazul celorlalţi contribuabili, iar noul act administrativ fiscal
emis vizează strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a pronunţat soluţia de desfiinţare.
)
(5)Prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 277.
(6)Prin decizie se poate constata nulitatea actului atacat.
(7)În cazul soluţiilor de desfiinţare, dispoziţiile art. 129 alin. (3) se aplică în mod corespunzător pentru toate categoriile de
acte administrativ fiscale contestate, chiar dacă la data refacerii inspecţiei/controlului termenul de prescripţie ar fi
împlinit.
compara cu Art. 216 din titlul IX, capitolul IV din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 216: Soluţii asupra contestaţiei

(1) Prin decizie contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă.
(2) În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actului atacat.
(3) Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou
act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare.
(31) Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act
administrativ fiscal emis vizează strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a pronunţat soluţia
de desfiinţare.
(4) Prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 214.
prevederi din punctul 11. (Instructiuni din 2015) la data 01-Jan-2016 pentru Art. 279 din titlul VIII, capitolul IV
11.1. Contestaţia poate fi respinsă ca:

a) neîntemeiată, în situaţia în care argumentele de fapt şi de drept prezentate în susţinerea contestaţiei nu sunt de natură
să modifice cele dispuse prin actul administrativ fiscal atacat;
b) nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt şi de drept în susţinerea contestaţiei;
c) fiind fără obiect, în situaţia în care sumele şi măsurile contestate nu au fost stabilite prin actul administrativ fiscal
atacat;
d) inadmisibilă, în situaţia contestării deciziilor de impunere emise în temeiul deciziei referitoare la baza de impunere,
având în vedere prevederile art. 268 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, precum şi în situaţia contestării de sine
stătătoare a Raportului de inspecţie fiscală sau a Procesului-verbal emis de organele fiscale sau vamale. Această soluţie o
pronunţă organul fiscal emitent al actului atacat.
11.2. Prin decizie, se poate lua act de renunţarea la contestaţie, în situaţia în care contestatorul solicită retragerea acesteia.
11.3. Prin decizie, se poate anula parţial/total actul administrativ fiscal. Anularea parţială/totală se poate dispune în cazuri
cum ar fi: în situaţia în care pentru aceleaşi obligaţii fiscale există două sau mai multe titluri de creanţă, dacă organele de
inspecţie fiscală, ca urmare a desfiinţării, au depăşit limitele investirii, în cazurile prevăzute la art. 49 din Codul de
procedură fiscală, precum şi în alte situaţii în care se impune.
11.4. Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ fiscal atacat. Înaintea emiterii deciziei cu soluţie de
desfiinţare, organul de soluţionare competent va întreprinde demersurile necesare, dacă se impune, la organul fiscal
emitent al actului atacat, respectiv: pentru clarificarea unor situaţii contestate, completarea punctului de vedere cu privire
la documentele depuse de contestatar, dispunerea unei cercetări la faţa locului etc. În situaţia în care se pronunţă o soluţie
de desfiinţare totală sau parţială a actului atacat, în considerentele deciziei se vor prezenta numai motivele care au condus
la desfiinţare.
11.5. Prin noul act administrativ fiscal, întocmit conform considerentelor deciziei de soluţionare, nu se pot stabili în
sarcina contestatorului obligaţii fiscale mai mari decât cele din actul desfiinţat, acesta putând fi contestat potrivit legii. În
mod corespunzător nu poate fi diminuată pierderea fiscală cu o sumă mai mare decât cea înscrisă în actul desfiinţat.
11.6. Soluţiile asupra contestaţiilor nu sunt prevăzute limitativ.
1.
Soluţiile pe care le poate pronunţa organul de soluţionare a contestaţiei. Art. 279 NCPF, având parţial corespondent în art.
213 VCPF, descrie soluţiile care pot fi adoptate cu privire la soluţionarea contestaţiilor fiscale. Într-o încercare de sinteză a
soluţiilor preconizate de legiuitor, prezentate relativ dezordonat, vom reţine că la finalul procedurii de soluţionare a
contestaţiei este posibil să ne aflăm în prezenţa uneia dintre următoarele ipoteze:
1.1. Respingerea contestaţiei. În practică, respingerea contestaţiei este cel mai des întâlnită soluţie pe care o adoptă
organele de soluţionare a contestaţiilor. Randamentul extrem de redus al contestaţiilor este greu de explicat, în condiţiile
în care, în procedurile judiciare, rata de admisibilitate este mult mai mare. Din păcate, în interiorul unei proceduri
administrative, în cadrul căreia decizia de soluţionare a contestaţiei este emisă de colegii celor care au întocmit decizia de
impunere şi raportul de inspecţie fiscală, arbitrariul îşi face loc destul de des. Strict formal însă, vom reţine că o
contestaţie se respinge prin decizia organului de soluţionare a contestaţiei atunci când nu există motive de fapt şi de drept
pentru admiterea ei.... citeste mai departe (1-3)
1.
În doctrină s-au identificat următoarele soluţii privind contestaţiile, prevăzute de Codul de procedură fiscală:
a) admiterea contestaţiei şi anularea actului administrativ fiscal;
b) respingerea contestaţiei şi menţinerea actului administrativ fiscal;
c) constatarea renunţării la contestaţie;
d) suspendarea soluţionării contestaţiei;
e) desfiinţarea în tot sau în parte a actului administrativ fiscal. (H. Sasu, L. Ţâţu, D. Pătroi, op. cit., pp. 558-561).
2.
În opinia noastră, desfiinţarea în tot sau în parte a actului administrativ fiscal reprezintă, în fapt, admiterea contestaţiei,
putând însă avea efecte diferite de simpla anulare a actului administrativ fiscal (de exemplu, reverificarea
contribuabilului).
– Dec. CCR nr. 374/2007 (publicată în M. Of. nr. 340 din 18 mai 2007); 416/2007 (publicată în M. Of. nr. 391 din 11 iunie
2007); 1236/2008 (publicată în M. Of. nr. 841 din 15 decembrie 2008); 930/2010 (publicată în M. Of. nr. 588 din 19 august
2010);... citeste mai departe (1-2)
Art. 280: Respingerea contestaţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurale
(1)Dacă organul de soluţionare competent constată neîndeplinirea unei condiţii procedurale, contestaţia se respinge fără a
se proceda la analiza pe fond a cauzei.
(2)Contestaţia nu poate fi respinsă dacă poartă o denumire greşită.
Art. 217: Respingerea contestaţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurale

(1) Dacă organul de soluţionare competent constată neîndeplinirea unei condiţii procedurale, contestaţia va fi respinsă
fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei.
(2) Contestaţia nu poate fi respinsă dacă poartă o denumire greşită.
12.1. Contestaţia poate fi respinsă ca:
a) nedepusă în termen, în situaţia în care aceasta a fost depusă peste termenul prevăzut de lege;
b) fiind depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta, în situaţia în care aceasta este formulată de o persoană
fizică sau juridică lipsită de calitate procesuală;
c) fiind depusă de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, potrivit legii;
d) lipsită de interes, în situaţia în care contestatorul nu demonstrează că a fost lezat în dreptul sau în interesul său legitim.
12.2. Aceste soluţii nu sunt prevăzute limitativ.
1.
Regula generală. În procedura de soluţionare a contestaţiei, una dintre soluţiile care se poate pronunţa ar fi respingerea
contestaţiei pentru neîndeplinirea unei condiţii procedurale. În acest sens, art. 280 NCPF – având corespondent în art. 217
VCPF – menţionează expres faptul că în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei nu se va proceda la o analiză pe
fond a argumentelor expuse în contestaţie. Dacă art. 280 alin. (1) NCPF este lapidar şi nu detaliază ipotezele de sorginte
procedurală care ar putea determina o asemenea soluţie, radicală, art. 280 alin. (2) NCPF ne lămureşte totuşi cu privire la
faptul că nicio contestaţie nu poate fi respinsă dacă poartă o denumire greşită.
2.
Detalierea cazurilor în care contestaţia poate fi respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurale. Urmând modelul
brevetat sub imperiul vechiului Cod de procedură fiscală, legiuitorul a reglementat prin legislaţia secundară cazurile în
care poate fi pronunţată o asemenea soluţie. Prin urmare, valorizând prevederile punctului 12 din Ordinul preşedintelui
A.N.A.F. nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind
Codul de procedură fiscală890, vom reţine câteva cazuri de natură procedurală891:... citeste mai departe (1-2)
– Dec. CCR nr. 930/2010 (publicată în M. Of. nr. 588 din 19 august 2010);
– Dec. CSJ, s.c.a., nr. 291/2003 (Contestaţie depusă de o entitate fără personalitate juridică); Dec. CSJ, s.c.a., nr.
4118/2003 şi 4271/2003 (Data comunicării actului administrativ fiscal); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 1300/2005 (Depunerea
plângerii la organul fiscal).
Art. 281: Comunicarea deciziei şi calea de atac
(la data 15-Jun-2018 Art. 281 din titlul VIII, capitolul IV a se vedea recurs in interesul legii Decizia 7/2018 )
(1)Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse în procedura de
soluţionare a contestaţiei, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
(2)Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de
către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească
de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
(3)În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin
care s-a dispus desfiinţarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluţiei de desfiinţare emise în
procedura de soluţionare a contestaţiei se face în termen de 30 de zile de la data aducerii la cunoştinţa organului fiscal a
deciziei de desfiinţare.
procedura de soluţionare a contestaţiei se face în termen de 60 de zile în cazul contribuabililor mari şi mijlocii şi în
termen de 30 zile în cazul celorlalţi contribuabili, de la data aducerii la cunoştinţa organului fiscal a deciziei de
desfiinţare.
)
(4)În situaţia în care instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) admite, în totalitate
sau în parte, acţiunea prevăzută la alin. (3), organul fiscal emitent anulează în mod corespunzător noul act administrativ
fiscal, precum şi, după caz, actele administrative subsecvente, iar contestatorul este pus în situaţia anterioară emiterii
deciziei de desfiinţare.
(5)În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei contestatorul se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competentă pentru anularea actului. La calculul acestui termen nu sunt incluse
perioadele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277.
(5)În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, contestatorul se poate
adresa, pentru anularea actului, instanţei de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare. La calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la
art. 77 alin. (2) şi nici cele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277.
)
(6)Procedura de soluţionare a contestaţiei încetează la data la care organul fiscal a luat la cunoştinţă de acţiunea în
contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor.
care s-a respins contestaţia de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal,
dacă instanţa constată că soluţia adoptată de către organul fiscal este nelegală şi/sau netemeinică, se va pronunţa şi
asupra fondului raportului juridic fiscal.
Art. 218: Comunicarea deciziei şi calea de atac

(1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44,
precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în
procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212 , la instanţa judecătorească de contencios administrativ
competentă, în condiţiile legii.
(3) În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin
procedura de soluţionare a contestaţiei se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă.
13.1. Decizia de soluţionare a contestaţiei se comunică prin modalităţile de comunicare a actului administrativ fiscal
prevăzute de art. 47 din Codul de procedură fiscală.
13.2. În situaţia în care contestatorul se adresează instanţei de contencios administrativ pentru nesoluţionarea
contestaţiei în termen de 6 luni, organul de soluţionare competent va emite decizie de dezînvestire, la data la care a luat
cunoştinţă de acţiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil. Organul de soluţionare competent va fi
sesizat fie de structurile juridice din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, fie de contestatar prin prezentarea
unui certificat de grefă emis de instanţa la care a înregistrat acţiunea.
1.
Comunicarea deciziei de soluţionare a contestaţiei. În conformitate cu prevederile art. 281 alin. (1) NCPF, la finalul
procedurii administrative, decizia de soluţionare a contestaţiei se comunică destinatarilor: contestatorul, organul fiscal
emitent al actului administrativ contestat şi eventualele persoane introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei.
Comunicarea se face din oficiu, iar mijloacele de comunicare sunt cele obişnuite, conform dispoziţiilor art. 47 NCPF. De
regulă, mai ales datorită faptului că activitatea de soluţionare a contestaţiilor are caracter centralizat, comunicarea
deciziei de soluţionare a contestaţiilor se face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Practic, de
la momentul comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei se deschide calea pentru declanşarea procesului fiscal, prin
sesizarea instanţei judecătoreşti competente. Formal însă, aşa cum rezultă din lectura art. 281 alin. (6) NCPF, procedura
de soluţionare a contestaţiei nu se consideră încheiată decât la momentul în care organul fiscal895 a luat cunoştinţă de
acţiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil ori plătitor.... citeste mai departe (1-7)
– Dec. CCR nr. 99/2004 (publicată în M. Of. nr. 399 din 5 mai 2004); 1236/2008 (publicată în M. Of. nr. 841 din 15
decembrie 2008); 189/2010 (publicată în M. Of. nr. 241 din 15 aprilie 2010); 617/2010 (publicată în M. Of. nr. 390 din 14
iunie 2010); 930/2010 (publicată în M. Of. nr. 588 din 19 august 2010); 95/2011 (publicată în M. Of. nr. 320 din 10 mai
2011); 1515/2011 (publicată în M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2012); 116/2013 (publicată în M. Of. nr. 272 din 15 mai 2013);
50/2013 (publicată în M. Of. nr. 165 din 27 martie 2013); 1060/2012 (publicată în M. Of. nr. 74 din 5 februarie 2013);
– Dec. CSJ, s.c.a.f., nr. 3157/2002 (Acţiune prematură); Dec. CSJ, s.c.a.f., nr. 58/2002 (Repunere în termen); Dec. CSJ,
s.c.a.f., nr. 144/2003 (Contestarea legalităţii); Dec. CSJ nr. 537/2003 şi 712/2003, s.c.a.f. (Calitate procesuală pasivă); Dec.
CSJ, s.c.a.f., nr. 2755/2003 (Conflict de competenţă); Dec. CSJ, s.c.a.f., nr. 3164/2003 (Tardivitate);
– Dec. ÎCCJ nr. 632/2004 şi 9000/2004, s.c.a.f. (Competenţă teritorială alternativă); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 7164/2004
(Competenţa); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 1641/2004, 141/2005 şi 1286/2005 (Calitate procesuală pasivă); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr.
694/2005 (Căi de atac. Tribunal); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 3802/2005 (Competenţa); Dec. ÎCCJ, s.c.a.f., nr. 1477/2010
(Inadmisibilitatea introducerii acţiunii înainte de soluţionarea prin decizie a contestaţiei).... citeste mai departe (-)
prevederi din punctul 14. (Instructiuni din 2015) la data 01-Jan-2016 pentru titlul VIII, capitolul IV
14.1. Contestaţiile formulate de contribuabilii care sunt încadraţi în categoria marilor contribuabili şi care ulterior
depunerii contestaţiei nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru marii contribuabili vor fi soluţionate de
organul de soluţionare competent la data depunerii contestaţiei.
14.2. Contestaţiile formulate de contribuabilii mici şi mijlocii şi care ulterior depunerii contestaţiei îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege pentru marii contribuabili vor fi soluţionate de organul de soluţionare competent la data depunerii
contestaţiei.
14.3. Contestaţiile formulate de un contribuabil care ulterior depunerii contestaţiei îşi schimbă domiciliul fiscal în
condiţiile legii vor fi soluţionate de organul de soluţionare competent la data depunerii contestaţiei.
14.4. În situaţiile în care procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei a fost suspendată conform art. 277 alin.
(1), iar organele abilitate reprezentate de instanţa judecătorească sau organele de cercetare şi urmărire penală se
pronunţă definitiv, competenţa de soluţionare aparţine organului de soluţionare competent la data rămânerii definitivă a
soluţiei acestora.
14.5. În situaţiile în care instanţa de judecată obligă definitiv la soluţionarea pe fond a cauzei, competenţa de soluţionare
aparţine organului de soluţionare competent la data rămânerii definitive a respectivei hotărâri a instanţei de judecată.
14.6. Prin hotărâre definitivă, în sensul prezentelor instrucţiuni, se va înţelege hotărârea pronunţată de instanţa de
judecată până la epuizarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, în condiţiile legii.
15.1. Procedura de efectuare a corecţiei erorilor materiale din deciziile de soluţionare a contestaţiilor cuprinde activităţile
ce trebuie efectuate pentru corectarea erorilor materiale.
15.2. Îndreptarea erorilor materiale se va realiza cu respectarea prevederilor art. 53 din Codul de procedură fiscală.
15.3. Prin erori materiale se înţelege orice greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite din actele administrative
fiscale, cu excepţia acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care privesc fondul actului
administrativ fiscal.
15.4. Erorile materiale din deciziile de soluţionare a contestaţiilor pot fi îndreptate de către organul de soluţionare a
contestaţiilor competent, la iniţiativa acestuia, a organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal contestat, a
contestatorului sau a oricărei persoane direct interesate.
15.5. Prevederile pct. 15.4 nu se aplică deciziilor de soluţionare a contestaţiilor pentru care s-au exercitat căile de atac
prevăzute de lege, iar soluţia este definitivă.
15.6. În situaţia solicitării de îndreptare a unei erori materiale din decizia de soluţionare a contestaţiei de către organul
fiscal emitent al actului administrativ fiscal contestat, contestator sau altă persoană direct interesată, organul de
soluţionare a contestaţiei poate solicita şi alte documente necesare justificării erorilor.
15.7. Decizia de rectificare a actului care conţine erori va avea acelaşi număr de înregistrare, la care se adaugă particular
"bis" şi va purta data emiterii efective.
15.8. Decizia de soluţionare a contestaţiei care corectează erori materiale va fi comunicată atât organului fiscal emitent al
actului administrativ fiscal contestat, cât şi contestatorului sau altor persoane direct interesate. Întocmirea deciziei de
soluţionare a contestaţiei care corectează erori materiale se face conform pct. 7.4.
16.1. În cadrul Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor, birourilor/serviciilor de soluţionare contestaţii din cadrul
direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, toate
deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor şi soluţiile instanţelor judecătoreşti, după caz, după depersonalizarea lor, se
vor posta pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
16.2. Depersonalizarea deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor se face prin eliminarea oricăror elemente care ar
conduce la identificarea persoanelor fizice sau juridice implicate ori a funcţionarilor publici care au participat la
redactarea şi semnarea deciziei, precum şi a denumirii direcţiilor de specialitate, în situaţia în care acestea au fost
invocate în cuprinsul deciziei.
În acelaşi fel se va proceda şi în cazul soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.
TITLUL IX: Procedura amiabilă pentru evitarea/eliminarea dublei impuneri
Art. 282: Procedura amiabilă
(1)În baza prevederilor convenţiei sau acordului de evitare a dublei impuneri, contribuabilul/plătitorul rezident în
România, care consideră că impozitarea în celălalt stat contractant nu este conformă cu prevederile convenţiei ori
acordului respectiv, poate solicita A.N.A.F. iniţierea procedurii amiabile.
(2)A.N.A.F. realizează procedura amiabilă şi în cazul în care autoritatea competentă a statului cu care România are
încheiată o convenţie sau un acord de evitare a dublei impuneri îi solicită acest lucru.
(3)Prevederile alin. (1) şi (2) se completează cu prevederile Convenţiei privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu
ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate (90/436/EEC), a Codului de conduită revizuit pentru punerea în aplicare
efectivă a Convenţiei privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate
(2009/C322/01), precum şi a convenţiilor ori acordurilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu alte state.
(4)Modalitatea de derulare a procedurii amiabile se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
Art. 931: Procedura amiabilă în cazul convenţiilor de evitare/eliminare a dublei impuneri

(1) În baza prevederilor convenţiei sau acordului de evitare a dublei impuneri, contribuabilul rezident în România, care
consideră că impozitarea în celălalt stat contractant nu este conformă cu prevederile convenţiei ori acordului respectiv,
poate solicita Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală iniţierea procedurii amiabile.
(2) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală realizează procedura amiabilă şi în cazul în care autoritatea competentă a
statului cu care România are încheiată o convenţie sau acord de evitare a dublei impuneri îi solicită acest lucru.
(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se completează cu prevederile Convenţiei privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu
ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate (90/436/EEC), a Codului de conduită revizuit pentru punerea în aplicare
efectivă a Convenţiei privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate
(2009/C 322/01) precum şi a convenţiilor ori acordurilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu alte state.
1.
Consideraţii generale privind „dubla impunere”. În condiţiile în care impozitarea directă se menţine în sfera „nucleului
dur” al prerogativelor de putere publică recunoscute fiecărui stat907, se poate ajunge relativ uşor la situaţia în care un
anumit venit sau averea unei persoane să facă obiectul impunerii atât în statul de origine al debitorului, cât şi în cel pe
teritoriul căruia s-a realizat venitul ori se află bunurile impozabile (statul de reşedinţă). Aceasta ar însemna, practic,
realizarea unei duble impuneri asupra aceleiaşi materii impozabile, aparţinând aceluiaşi subiect de drept şi pentru
aceeaşi perioadă de timp908, ceea ce ar fi cel puţin inechitabil. Astfel, de-a lungul timpului, s-au căutat soluţii pentru
înlăturarea acestui neajuns; cea mai potrivită şi mai larg utilizată soluţie este încheierea unor convenţii909 – de regulă,
bilaterale – între statele interesate, prin care este delimitată şi recunoscută, de comun acord (pentru fiecare categorie de
venit sau de avere), competenţa statelor relativ la stabilirea şi perceperea impozitelor (în fapt fiind vorba despre
restrângerea competenţei fiscale a fiecărui stat semnatar al convenţiei pentru evitarea dublei impuneri)910.... citeste mai
departe (1-4)
Art. 283: Procedura pentru eliminarea dublei impuneri între persoane române afiliate
(1)În sensul prezentului articol, prin dublă impunere se înţelege situaţia în care acelaşi venit/profit impozabil se
impozitează la două sau mai multe persoane române afiliate între care s-au încheiat tranzacţii.
(2)În cazul tranzacţiilor între persoane române afiliate, ajustarea/estimarea venitului sau cheltuielii uneia dintre
persoanele afiliate, efectuată de către organul fiscal competent pentru administrarea creanţelor datorate de respectiva
persoană, este opozabilă şi organului fiscal pentru administrarea creanţelor celeilalte persoane afiliate.
(3)Ajustarea/Estimarea se decide de organul fiscal competent prin emiterea deciziei de impunere pentru
contribuabilul/plătitorul verificat. În vederea evitării dublei impuneri, în cazul ajustării/estimării venitului/cheltuielii
uneia dintre persoanele române afiliate, după rămânerea definitivă a deciziei de impunere în sistemul căilor
administrative şi judiciare de atac, organul fiscal competent pentru administrarea contribuabilului/plătitorului verificat
emite decizia de ajustare/estimare.
(4)Decizia de ajustare/estimare se comunică atât celeilalte/celorlalte persoane române afiliate, cât şi organului fiscal
competent pentru administrarea creanţelor datorate de cealaltă/celelalte persoană(e) română(e) afiliată(e) şi este
opozabilă organului fiscal numai dacă cealaltă/celelalte persoană(e) română(e) afiliată(e) a(u) aplicat prevederile alin.
(5), efectuând corecţiile pentru evitarea dublei impuneri.
(5)În vederea eliminării dublei impuneri ca urmare a ajustării/estimării venitului sau cheltuielii, cealaltă persoană afiliată
poate corecta, corespunzător deciziei de ajustare/estimare, declaraţia de impunere aferentă perioadei fiscale în care s-a
desfăşurat respectiva tranzacţie. Această situaţie reprezintă o condiţie care impune corectarea bazei de impozitare potrivit
prevederilor art. 105 alin. (6).
(6)Modelul şi conţinutul deciziei de ajustare/estimare, modalitatea de emitere a acesteia, precum şi procedura de
ajustare/estimare se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(la data 02-Feb-2016 Art. 283, alin. (6) din titlul IX a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 442/2016 )
Art. 932: Procedura pentru eliminarea dublei Impuneri între persoane române afiliate
(1) În sensul prezentului articol, prin dublă impunere se înţelege situaţia în care acelaşi venit/profit impozabil se
impozitează la două sau mai multe persoane române afiliate între care s-au încheiat tranzacţii.
(2) În cazul tranzacţiilor între persoane române afiliate, ajustarea venitului sau cheltuielii uneia dintre persoanele afiliate,
efectuată de către organul fiscal competent pentru administrarea creanţelor datorate de respectiva persoană, este
opozabilă şi organului fiscal pentru administrarea creanţelor celeilalte persoane afiliate.
(3) Ajustarea se decide de organul fiscal competent prin emiterea unei decizii de ajustare care stă la baza emiterii deciziei
de impunere sau a deciziei de nemodificare a bazei de impunere. Decizia de ajustare se comunică contribuabilului la care
s-a efectuat ajustarea, persoanei române afiliate la care se referă tranzacţia ajustată, precum şi organului fiscal competent
pentru administrarea creanţelor datorate de persoana română afiliată.
(4) Ajustarea este opozabilă organului fiscal competent pentru administrarea creanţelor datorate de persoana română
afiliată numai dacă decizia de ajustare este definitivă în sistemul căilor administrative şi judiciare de atac.
(5) În vederea eliminării dublei impuneri ca urmare a ajustării venitului sau cheltuielii, cealaltă persoană afiliată poate
corecta, corespunzător deciziei de ajustare, declaraţia fiscală aferentă perioadei fiscale în care s-a desfăşurat respectiva
tranzacţie. Această situaţie reprezintă o condiţie care impune corectarea bazei de impozitare potrivit prevederilor art. 84
alin. (4).
1.
Procedura naţională de eliminare a dublei impuneri. Prin intermediul art. 283 NCPF – care are corespondent în art. 932
VCPF – se reglementează o procedură naţională, anume procedura pentru eliminarea dublei impuneri între persoane
române afiliate. Chiar în primul alineat se delimitează domeniul acestei proceduri, prin definirea situaţiei care va reclama
aplicarea procedurii naţionale de eliminare a dublei impuneri. Această premisă o reprezintă în fapt situaţia în care acelaşi
venit/profit impozabil se impozitează la două sau mai multe persoane române afiliate între care s-au încheiat tranzacţii,
situaţie calificată de art. 283 alin. (1) NCPF drept una de „dublă impunere”.
Vom reţine faptul că, potrivit art. 7 pct. 26 NCF, există o persoană afiliată dacă relaţia ei cu altă persoană este definită de
cel puţin unul dintre următoarele cazuri:
a) o persoană fizică este afiliată cu altă persoană fizică dacă acestea sunt soţ/soţie sau rude până la gradul al III-lea
inclusiv;... citeste mai departe (1-4)
1.
Procedura amiabilă este prevăzută de convenţiile de evitare a dublei impuneri ca o modalitate de rezolvare a conflictelor
de competenţă referitoare la impunerea veniturilor contribuabililor. Chiar dacă România nu este încă parte contractantă
a Convenţiei privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate
(90/436/EEC), prin Tratatul de aderare la UE ne-am obligat să aplicăm această convenţie.
2.
Procedura de eliminare a dublei impuneri între persoane române afiliate a fost introdusă pentru a asigura egalitatea de
tratament a contribuabililor români, persoane afiliate, supuşi ajustărilor privind preţurile de transfer. Procedura are la
bază practica internaţională în cazul ajustărilor de preţuri transfrontaliere.
– OPANAF nr. 3.737/2015 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularului „Decizie de ajustare/estimare a
venitului sau cheltuielii uneia dintre persoanele afiliate” (publicată în. M. Of. nr. 973 din 29 decembrie 2015);... citeste mai
departe (1-2)
TITLUL X: Aspecte internaţionale
CAPITOLUL I: Cooperarea administrativă în domeniul fiscal
Art. 284: Scopul
(1)Prezentul capitol reglementează normele şi procedurile potrivit cărora România cooperează cu celelalte state membre
din cadrul Uniunii Europene, denumite în continuare state membre, în vederea realizării unui schimb de informaţii care
este în mod previzibil relevant pentru administrarea şi aplicarea legilor interne ale statelor membre în privinţa taxelor şi
impozitelor prevăzute la art. 285.
(2)Prezentul capitol conţine şi dispoziţii privind schimbul de informaţii prevăzut la alin. (1) prin mijloace electronice,
precum şi norme şi proceduri potrivit cărora România cooperează cu Comisia Europeană pe teme de coordonare şi
evaluare.
(3)Prezentul capitol nu afectează aplicarea în România a normelor privind asistenţa reciprocă în materie penală şi nu
aduce atingere îndeplinirii niciunei obligaţii a României în temeiul altor instrumente juridice, inclusiv acorduri bilaterale
sau multilaterale, în ceea ce priveşte cooperarea administrativă extinsă.
Art. 1095: Scopul

(1) Prezentul titlu reglementează normele şi procedurile potrivit cărora România cooperează cu celelalte state membre în
vederea realizării unui schimb de informaţii care este în mod previzibil relevant pentru administrarea şi aplicarea legilor
interne ale statelor membre în privinţa taxelor şi impozitelor prevăzute la art. 1096.
(2) Prezentul titlu conţine şi dispoziţii privind schimbul de informaţii prevăzut la alin. (1) prin mijloace electronice,
precum şi norme şi proceduri potrivit cărora România cooperează cu Comisia Europeană pe teme de coordonare şi
evaluare.
(3) Prezentul titlu nu afectează aplicarea în România a normelor privind asistenţa reciprocă în materie penală şi nu aduce
atingere îndeplinirii niciunei obligaţii a României în temeiul altor instrumente juridice, inclusiv acorduri bilaterale sau
multilaterale, în ceea ce priveşte cooperarea administrativă extinsă.
Art. 1781: Scopul
Prezentul capitol stabileşte norme privind asistenţa în vederea recuperării în România a unor creanţe stabilite într-un alt
stat membru al Uniunii Europene, precum şi asistenţa în vederea recuperării într-un alt stat membru al Uniunii Europene
a creanţelor stabilite în România.
1.
Scopul cooperării administrative conform reglementărilor europene în domeniu. Articolul de faţă – şi de fapt întreg
capitolul referitor la cooperarea administrativă în domeniul fiscal – transpun (adesea în modalitatea traducerii) Directiva
2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE921,
care explică scopul cooperării văzut din perspectivă europeană. Directiva922 subliniază că, în actuala eră a globalizării,
nevoia de asistenţă reciprocă între statele membre în domeniul fiscal este mai acută ca oricând. Mobilitatea
contribuabililor, numărul tranzacţiilor transfrontaliere şi internaţionalizarea instrumentelor financiare au cunoscut o
dezvoltare puternică, ceea ce îngreunează stabilirea corectă a taxelor şi impozitelor de către statele membre. Această
dificultate din ce în ce mai mare afectează funcţionarea sistemelor de impozitare şi atrage după sine apariţia dublei
impuneri, fapt care incită la fraudă fiscală şi evaziune fiscală, competenţele de control rămânând la nivel naţional. Ea
pune, aşadar, în pericol funcţionarea pieţei interne. „În consecinţă” – se arată în considerentele Directivei menţionate –
„un stat membru nu îşi poate gestiona sistemul de impozitare intern, în special în ceea ce priveşte impozitarea directă, în
lipsa unor informaţii din partea altor state membre. Pentru contracararea efectelor negative ale acestui fenomen, este
indispensabil să se instituie o nouă cooperare administrativă între administraţiile fiscale ale statelor membre. Este
necesar să se creeze instrumente care să permită instaurarea încrederii între statele membre, prin instituirea de norme,
obligaţii şi drepturi identice pentru toate statele membre”.... citeste mai departe (1-4)
(1)Prezentul capitol se aplică tuturor tipurilor de taxe şi impozite percepute de către stat, unităţile administrativ-
teritoriale ori subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, ori în numele acestora.
(2)Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1), prezentul capitol nu se aplică:
a)taxei pe valoarea adăugată, taxelor vamale şi accizelor, care fac obiectul unei alte legislaţii a Uniunii Europene privind
cooperarea administrativă dintre statele membre;
b)contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială plătibile statului sau instituţiilor de securitate socială de drept
public.
(3)Taxele şi impozitele, astfel cum sunt prevăzute la alin. (1), nu se interpretează în niciun caz ca incluzând:
a)taxele, cum ar fi cele pentru certificate şi alte documente emise de autorităţile publice;
b)contribuţiile de natură contractuală, cum ar fi sumele stabilite pentru utilităţile publice.
(4)Prezentul capitol se aplică taxelor şi impozitelor prevăzute la alin. (1), percepute în cadrul teritoriilor unde tratatele
Uniunii Europene sunt aplicabile în temeiul art. 52 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

(1) Prezentul titlu se aplică tuturor tipurilor de taxe şi impozite percepute de către stat, unităţile administrativ-teritoriale
ori subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, ori în numele acestora.
(2) Fără a aduce atingere alin. (1), prezentul titlu nu se aplică:
a) taxei pe valoarea adăugată, taxelor vamale şi accizelor, care fac obiectul unei alte legislaţii a Uniunii Europene privind
cooperarea administrativă dintre statele membre;
b) contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială plătibile statului sau instituţiilor de securitate socială de drept
public.
(3) Taxele şi impozitele, astfel cum sunt prevăzute la alin. (1), nu se interpretează în niciun caz ca incluzând:
a) taxele, cum ar fi cele pentru certificate şi alte documente emise de autorităţile publice;
b) contribuţiile de natură contractuală, cum ar fi sumele stabilite pentru utilităţile publice.
(4) Prezentul titlu se aplică taxelor şi impozitelor prevăzute la alin. (1), percepute în cadrul teritoriilor unde tratatele
Uniunii Europene sunt aplicabile în temeiul art. 52 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

(1) Prezentul capitol se aplică următoarelor creanţe:
a) tuturor taxelor, impozitelor şi drepturilor de orice fel prelevate de către un stat membru sau în numele acestuia ori de
către subdiviziunile sale teritoriale sau administrative, inclusiv autorităţi locale, sau în numele acestora ori în numele
Uniunii Europene;
b) rambursărilor, intervenţiilor şi altor măsuri care fac parte din sistemul de finanţare integrală sau parţială a Fondului
European de Garantare Agricolă (FEGA) şi a Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), inclusiv
sumelor care se percep în legătură cu aceste acţiuni;
c) prelevărilor şi altor drepturi prevăzute în cadrul organizării comune a pieţei din sectorul zahărului.
(2) Prezentul capitol se aplică şi pentru:
a) sancţiunile administrative, amenzile, taxele şi suprataxele în legătură cu creanţele pentru care se poate solicita
asistenţă reciprocă potrivit alin. (1), care sunt stabilite de autorităţile administrative responsabile de perceperea taxelor,
impozitelor sau drepturilor în cauză sau de desfăşurarea de anchete administrative în privinţa acestora ori care sunt
confirmate de organismele administrative sau judiciare la cererea autorităţilor administrative menţionate;
b) taxele pentru certificate şi alte documente similare emise în legătură cu procedurile administrative privind taxele,
impozitele şi drepturile;
c) dobânzile, majorările de întârziere, penalităţile de întârziere şi costurile în legătură cu creanţele pentru care poate fi
solicitată asistenţă reciprocă potrivit alin. (1) ori potrivit lit. a) sau b) a prezentului alineat, după caz.
(3) Prezentul capitol nu se aplică:
a) contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială care trebuie plătite fie statului membru sau unei subdiviziuni
a acestuia, fie instituţiilor de securitate socială de drept public;
b) taxelor care nu sunt prevăzute la alin. (2);
c) drepturilor de natură contractuală, cum ar fi sumele stabilite pentru utilităţi publice;
d) sancţiunilor cu caracter penal impuse în cadrul unei proceduri penale sau altor sancţiuni cu caracter penal care nu
intră sub incidenţa prevederilor alin. (2) lit. a).
1.
Armonizarea în ce priveşte sfera de aplicare. Veniturile care intră în sfera de aplicare a legii române – ca de altfel şi a
Directivei 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal – nu ar trebui să conducă la un
„conflict de legi fiscale” naţionale cu privire la întinderea şi conţinutul acestora. Desigur, orice astfel de conflicte urmează
a fi supuse soluţionării de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene931. Reamintim că hotărârile Curţii constituie
izvoare ale dreptului european în virtutea îndrumărilor obligatorii pe care le cuprind cu privire la interpretarea şi
aplicarea dreptului Uniunii Europene932. La fel ca peste tot în cadrul activităţii sale, şi în domeniul cooperării
administrative fiscale, dacă este cazul, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene realizează şi acoperirea lacunelor dreptului
unional, acordând atenţie inclusiv dezvoltării principiilor generale comune tuturor sistemelor naţionale de drept ale
statelor membre, cum sunt, de exemplu, principiul echităţii, al nediscriminării, al proporţionalităţii933.... citeste mai
departe (1-3)
Art. 286: Definiţii
În sensul prezentului capitol, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
a)autoritate competentă a unui stat membru - autoritatea care a fost desemnată ca atare de către statul membru respectiv.
În cazul în care acţionează în temeiul prezentului capitol, un birou central de legătură, un departament de legătură sau un
funcţionar autorizat este considerat, de asemenea, autoritate competentă prin delegare, potrivit art. 287;
b)birou central de legătură - un birou care a fost desemnat ca fiind responsabilul principal pentru contactele cu alte state
membre în domeniul cooperării administrative;
c)departament de legătură - orice birou, altul decât biroul central de legătură, care a fost astfel desemnat în vederea
schimbului direct de informaţii în temeiul prezentului capitol;
d)funcţionar autorizat - orice funcţionar care este autorizat să facă schimb direct de informaţii în temeiul prezentului
capitol;
e)autoritate solicitantă - biroul central de legătură, un departament de legătură sau orice funcţionar autorizat al unui stat
membru care înaintează o cerere de asistenţă în numele autorităţii competente;
f)autoritate solicitată - biroul central de legătură, un departament de legătură sau orice funcţionar autorizat al unui stat
membru care primeşte o cerere de asistenţă în numele autorităţii competente;
g)anchetă administrativă - toate controalele, verificările şi alte acţiuni întreprinse de statele membre în exercitarea
atribuţiilor lor, în scopul asigurării aplicării corecte a legislaţiei fiscale;
h)schimb de informaţii la cerere - transmiterea de informaţii efectuată pe baza unei cereri adresate de statul membru
solicitant statului membru solicitat într-un caz specific;
i)schimb de informaţii automat - comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite referitoare la rezidenţii din alte
state membre către statul membru de rezidenţă relevant, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite. În
sensul art. 291, informaţiile disponibile se referă la informaţii din dosarele fiscale ale statelor membre care comunică
informaţiile respective, care pot fi accesate în conformitate cu procedurile de colectare şi procesare a informaţiilor din
acel stat membru. În sensul art. 291 alin. (4) şi (7), al art. 304 alin. (2) şi al art. 308 alin. (2) şi (3), orice termen scris cu
iniţială majusculă are sensul atribuit conform definiţiilor corespunzătoare prevăzute în anexa nr. 1 la prezentul cod;
i)schimb de informaţii automat:
1.În sensul art. 291 alin. (1) şi al art. 2911, comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite către alt stat membru, fără
cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite. În sensul art. 291 alin. (1), prin informaţii disponibile se înţelege
informaţiile din dosarele fiscale ale statelor membre care comunică informaţiile respective, ce pot fi accesate în
conformitate cu procedurile de colectare şi procesare a informaţiilor din acel stat membru.
2.În sensul art. 291 alin. (4), comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite referitoare la rezidenţii din alte state
membre către statul membru de rezidenţă relevant, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite. În sensul art.
291 alin. (4) şi (7), al art. 304 alin. (2) şi al art. 308 alin. (2) şi (3), orice termen scris cu iniţială majusculă are sensul
atribuit conform definiţiilor corespunzătoare prevăzute în anexa nr. 1 la prezentul cod.
3.În sensul oricăror altor dispoziţii din prezentul capitol, cu excepţia art. 291 alin. (1) şi (4) şi art. 2911, comunicarea
sistematică de informaţii predefinite furnizate în conformitate cu pct. 1 şi 2;
(la data 01-Jan-2017 Art. 286, litera I. din titlul X, capitolul I, sectiunea 1 modificat de Art. II, punctul 18. din Ordonanta
urgenta 84/2016 )
i)schimb de informaţii automat:
1.în sensul art. 291 alin. (1), art. 2911 şi al art. 2913, comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite către alt stat
membru, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite. În sensul art. 291 alin. (1), prin informaţii disponibile se
înţelege informaţiile din dosarele fiscale ale statelor membre care comunică informaţiile respective, ce pot fi accesate în
conformitate cu procedurile de colectare şi de procesare a informaţiilor din acel stat membru;
2.în sensul art. 291 alin. (4), comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite referitoare la rezidenţii din alte state
membre către statul membru de rezidenţă relevant, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite;
3.în sensul oricăror altor dispoziţii din prezentul capitol, cu excepţia prevederilor art. 291 alin. (1) şi (4), art. 2911 şi art.
2913, comunicarea sistematică de informaţii predefinite furnizate în conformitate cu pct. 1 şi 2.
În sensul art. 291 alin. (4) şi (7), art. 304 alin. (2) şi art. 308 alin. (2) şi (3), orice termen scris cu iniţială majusculă are
sensul atribuit conform definiţiilor corespunzătoare prevăzute în anexa nr. 1 la prezentul cod. În sensul art. 2913 şi al
anexei nr. 3 la prezentul cod, orice termen scris cu iniţială majusculă are sensul atribuit conform definiţiilor
corespunzătoare prevăzute în această anexă.
(la data 13-Jun-2017 Art. 286, litera I. din titlul X, capitolul I, sectiunea 1 modificat de Art. I, punctul 1. din Ordonanta
urgenta 42/2017 )
j)schimb de informaţii spontan - comunicarea nesistematică, în orice moment şi fără o cerere prealabilă, a unor informaţii
către un alt stat membru;
k)persoană - orice persoană fizică ori juridică, orice asociere de persoane căreia îi este recunoscută, prin lege, capacitatea
de a încheia acte juridice, dar care nu are statut de persoană juridică, sau orice altă entitate, indiferent de natura ori
forma acesteia, fie că are sau nu personalitate juridică, care deţine ori gestionează active care, alături de venitul generat
de acestea, sunt supuse unor taxe ori impozite care fac obiectul prezentului capitol;
l)mijloace electronice - utilizarea unui echipament electronic pentru procesarea, inclusiv compresia digitală, şi stocarea
datelor şi prin utilizarea transmisiei prin fir a transmisiei radio, a tehnologiilor optice sau a altor mijloace
electromagnetice;
m)reţea CCN - platforma comună bazată pe reţeaua comună de comunicaţii (CCN) dezvoltată de Uniunea Europeană
pentru a asigura toate transmisiile prin mijloace electronice între autorităţile competente din domeniul vamal şi fiscal.
n)decizie fiscală anticipată cu aplicare transfrontalieră - orice acord, comunicare sau orice alt instrument sau acţiune cu
efecte similare, inclusiv o decizie emis(ă), modificat(ă) sau reînnoit(ă) în contextul unui control fiscal şi care îndeplineşte,
1.este emisă, modificată sau reînnoită de către sau în numele guvernului sau al autorităţii fiscale a unui stat membru sau
de către subdiviziunile teritoriale sau administrative ale statului membru, inclusiv autorităţile locale, indiferent dacă
aceasta este efectiv utilizată;
2.este emisă, modificată sau reînnoită la adresa unei anumite persoane sau a unui anumit grup de persoane şi pe care
această persoană sau acest grup de persoane are dreptul să se bazeze;
3.se referă la interpretarea sau aplicarea unei dispoziţii legale sau administrative privind administrarea sau aplicarea
normelor legale naţionale referitoare la impozitele din statul membru sau din subdiviziunile teritoriale sau administrative
ale statului membru, inclusiv autorităţile locale;
4.se referă la o tranzacţie transfrontalieră sau la întrebarea dacă activităţile desfăşurate de o persoană într-o altă
jurisdicţie generează sau nu un sediu permanent; şi
5.este luată anterior tranzacţiilor sau activităţilor dintr-o altă jurisdicţie care au potenţialul de a genera un sediu
permanent sau anterior depunerii declaraţiei fiscale pentru perioada în care a avut loc tranzacţia sau seria de tranzacţii
sau activităţi.
Tranzacţiile transfrontaliere pot include, fără a se limita la acestea, realizarea de investiţii, furnizarea de bunuri, servicii,
finanţare sau utilizarea unor active corporale sau necorporale şi nu trebuie neapărat să implice în mod direct persoana
căreia i se adresează decizia fiscală anticipată cu aplicare transfrontalieră;
o)acord prealabil privind preţul de transfer - orice acord, comunicare sau orice alt instrument sau acţiune cu efecte
similare, inclusiv unul(una) emis(ă), modificat(ă) sau reînnoit(ă) în contextul unui control fiscal şi care îndeplineşte,
cumulativ, următoarele condiţii;
1.este emis(ă), modificat(ă) sau reînnoit(ă) de către sau în numele guvernului sau al autorităţii fiscale din unul sau mai
multe state membre, inclusiv al oricărei subdiviziuni teritoriale sau administrative din acestea, inclusiv autorităţi locale,
indiferent dacă acesta (aceasta) este efectiv utilizat(ă);
2.este emis(ă), modificat(ă) sau reînnoit(ă) la adresa unei anumite persoane sau a unui grup de persoane şi pe care
această persoană sau grup de persoane are dreptul să se bazeze; şi
3.stabileşte, anterior tranzacţiilor transfrontaliere între întreprinderi asociate, un set corespunzător de criterii pentru
stabilirea preţurilor de transfer pentru aceste tranzacţii sau determină atribuirea profiturilor către un sediu permanent;
p)întreprinderi asociate - o întreprindere care participă direct sau indirect la conducerea, la controlul sau la capitalul unei
alte întreprinderi sau când aceleaşi persoane participă direct sau indirect la conducerea, la controlul sau la capitalul
întreprinderilor;
r)preţurile de transfer - preţurile la care o întreprindere transferă bunuri corporale şi necorporale sau oferă servicii
întreprinderilor asociate, iar "stabilirea preţurilor de transfer" se interpretează în consecinţă;
s)tranzacţie transfrontalieră:
1.în sensul lit. n) - o tranzacţie sau o serie de tranzacţii în care:
(i)nu toate părţile la tranzacţie sau la seria de tranzacţii au rezidenţa fiscală în statul membru care emite, modifică sau
reînnoieşte decizia fiscală anticipată cu aplicare transfrontalieră;
(ii)oricare dintre părţile la tranzacţie sau la seria de tranzacţii are în acelaşi timp rezidenţa fiscală în mai mult de o
jurisdicţie;
(iii)una dintre părţile la tranzacţie sau la seria de tranzacţii îşi desfăşoară activitatea într-o altă jurisdicţie prin
intermediul unui sediu permanent şi tranzacţia sau seria de tranzacţii constituie o parte sau totalitatea activităţii la sediul
permanent. O tranzacţie sau o serie de tranzacţii transfrontaliere include, de asemenea, măsurile luate de către o
persoană în ceea ce priveşte activităţile comerciale din altă jurisdicţie pe care persoana respectivă le desfăşoară prin
intermediul unui sediu permanent; sau
(iv)tranzacţiile sau seriile de tranzacţii respective au un impact transfrontalier;
2.în sensul lit. o)-r) - o tranzacţie sau o serie de tranzacţii care implică întreprinderi asociate care nu îşi au toate rezidenţa
fiscală pe teritoriul aferent unei singure jurisdicţii sau o tranzacţie sau o serie de tranzacţii care au un impact
transfrontalier;
ş)întreprindere - în sensul lit. o)-s), orice formă de desfăşurare a unei activităţi comerciale.
(la data 01-Jan-2017 Art. 286, litera M. din titlul X, capitolul I, sectiunea 1 completat de Art. II, punctul 19. din Ordonanta
urgenta 84/2016 )

În sensul prezentului titlu, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie;
a) autoritate competentă a unui stat membru - autoritatea care a fost desemnată ca atare de către statul membru respectiv.
În cazul în care acţionează în temeiul prezentului titlu, un birou central de legătură, un departament de legătură sau un
funcţionar autorizat este considerat, de asemenea, autoritate competentă prin delegare, potrivit art. 1098;
b) birou central de legătură - un birou care a fost desemnat ca fiind responsabilul principal pentru contactele cu alte state
membre în domeniul cooperării administrative;
c) departament de legătură - orice birou, altul decât biroul central de legătură, care a fost astfel desemnat în vederea
schimbului direct de informaţii în temeiul prezentului titlu;
d) funcţionar autorizat - orice funcţionar care este autorizat să facă schimb direct de informaţii în temeiul prezentului
titlu;
e) autoritate solicitantă - biroul central de legătură, un departament de legătură sau orice funcţionar autorizat al unui stat
membru care înaintează o cerere de asistenţă în numele autorităţii competente;
f) autoritate solicitată - biroul central de legătură, un departament de legătură sau orice funcţionar autorizat al unui Stat
membru care primeşte o cerere de asistenţă în numele autorităţii competente;
g) anchetă administrativă - toate controalele, verificările şi alte acţiuni întreprinse de statele membre în exercitarea
atribuţiilor lor, în scopul asigurării aplicării corecte a legislaţiei fiscale;
h) schimb de informaţii la cerere - transmiterea de informaţii efectuată pe baza unei cereri adresate de statul membru
solicitant statului membru solicitat într-un caz specific;
i) schimb automat - comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite către alt stat membru, fără cerere prealabilă, la
intervale regulate prestabilite. În contextul art. 10912, informaţiile disponibile se referă la informaţii din dosarele fiscale
ale statelor membre care comunică informaţiile respective, care pot fi accesate potrivit procedurilor de colectare şi
procesare a informaţiilor din acel stat membru;
j) schimb spontan - comunicarea nesistematică, în orice moment şi fără o cerere prealabilă, a unor informaţii către un alt
stat membru;
k) persoană - orice persoană fizică ori juridică, orice asociere de persoane căreia îi este recunoscută, prin lege, capacitatea
forma acesteia, fie că are sau nu personalitate juridică, care deţine ori gestionează active care, alături de venitul generat
de acestea, sunt supuse unor taxe ori impozite care fac obiectul prezentului titlu;
l) mijloace electronice - utilizarea unui echipament electronic pentru procesarea, inclusiv compresia digitală, şi stocarea
datelor şi prin utilizarea transmisiei prin fir a transmisiei radio, a tehnologiilor optice sau a altor mijloace
electromagnetice;
m) reţea CCN - platforma comună bazată pe reţeaua comună de comunicaţii (CCN) dezvoltată de Uniunea Europeană
pentru a asigura toate transmisiile prin mijloace electronice între autorităţile competente din domeniul vamal şi fiscal.

a) autoritate solicitantă - un birou central de legătură, un birou de legătură sau un departament de legătură al unui stat
membru care transmite o cerere de asistenţă cu privire la o creanţă prevăzută la art. 1782;
b) autoritate solicitată - un birou central de legătură, un birou de legătură sau un departament de legătură al unui stat
membru căruia îi este transmisă o cerere de asistenţă;
c) persoană - orice persoană fizică sau juridică, orice asociere de persoane căreia îi este recunoscută, prin lege, capacitatea
forma acesteia, fie că are sau nu personalitate juridică, ce deţine ori gestionează active care, alături de venitul generat de
acestea, sunt supuse unor taxe, impozite sau drepturi care fac obiectul prezentului capitol;
d) mijloace electronice - utilizarea unui echipament electronic pentru procesarea, inclusiv compresia digitală, şi stocarea
datelor şi utilizarea transmisiei prin fir, a transmisiei radio, a tehnologiilor optice sau a altor mijloace electromagnetice;
e) reţea RCC - platforma comună bazată pe reţeaua comună de comunicaţii (RCC) dezvoltată de Uniunea Europeană
pentru toate transmisiile prin mijloace electronice între autorităţile competente din domeniul vamal şi fiscal.
1.
Reguli şi excepţii privind reţeaua CCN (Common Communication Network). În conformitate cu Directiva 2011/16/UE,
informaţiile trebuie să fie comunicate, în măsura în care este posibil, prin intermediul reţelei comune de comunicaţii. Pot
exista şi excepţii, după cum menţionează Regulamentul nr. 1156/2012 de stabilire a normelor de aplicare a anumitor
dispoziţii din Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, pe care o transpune
prezentul capitol. Astfel, potrivit Regulamentului, informaţiile pot fi trimise prin intermediul altor mijloace de
comunicare decât reţeaua CCN. Atunci când informaţiile menţionate în Directiva 2011/16/UE nu sunt transmise prin
mijloace electronice prin intermediul reţelei CCN şi cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel la nivel bilateral,
informaţiile sunt însoţite de o scrisoare care descrie informaţiile comunicate şi este semnată în mod corespunzător de
autoritatea competentă care comunică informaţiile.... citeste mai departe (1-2)
Art. 287: Autoritatea competentă din România
(1)Autoritatea competentă din România pentru aplicarea prevederilor prezentului capitol, precum şi pentru contactele cu
Comisia Europeană este A.N.A.F.
(2)Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., se desemnează biroul central de legătură. Autoritatea competentă din România
este responsabilă de informarea Comisiei Europene şi a celorlalte state membre cu privire la desemnarea biroului central
de legătură.
(3)Prin ordinul prevăzut la alin. (2), biroul central de legătură poate fi desemnat responsabil şi de contactele cu Comisia
Europeană. Autoritatea competentă din România este responsabilă de informarea Comisiei Europene cu privire la acest
lucru.
(4)Autoritatea competentă din România poate desemna departamente de legătură cu competenţe repartizate potrivit
legislaţiei sau politicii sale naţionale. Biroul central de legătură are responsabilitatea de a actualiza lista departamentelor
de legătură şi de a o pune la dispoziţia birourilor centrale de legătură din celelalte state membre interesate, precum şi a
Comisiei Europene.
(5)Autoritatea competentă din România poate desemna funcţionari autorizaţi. Biroul central de legătură are
responsabilitatea de a actualiza lista acestor funcţionari autorizaţi şi de a o pune la dispoziţia birourilor centrale de
legătură din celelalte state membre interesate, precum şi a Comisiei Europene.
(6)Funcţionarii implicaţi în cooperarea administrativă în temeiul prezentului capitol sunt consideraţi, în orice situaţie, ca
fiind funcţionari autorizaţi în acest sens, potrivit condiţiilor prevăzute de autorităţile competente.
(7)În cazul în care un departament de legătură ori un funcţionar autorizat, desemnat potrivit alin. (4) sau (5), trimite ori
primeşte o cerere sau un răspuns la o cerere de cooperare, acesta informează biroul central de legătură din România,
potrivit procedurilor prevăzute de acesta din urmă.
(8)În cazul în care un departament de legătură ori un funcţionar autorizat, desemnat potrivit alin. (4) sau (5), primeşte o
cerere de cooperare care necesită o acţiune în afara competenţei care i-a fost repartizată potrivit legislaţiei ori politicii
naţionale din România, el transmite fără întârziere această cerere biroului central de legătură din România şi informează
autoritatea solicitantă. În acest caz, perioada prevăzută la art. 290 începe în ziua următoare transmiterii cererii de
cooperare către biroul central de legătură.

(1) Autoritatea competentă din România pentru aplicarea prevederilor prezentului titlu, precum şi pentru contactele cu
Comisia Europeană este Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
se desemnează biroul central de legătură. Autoritatea competentă din România este responsabilă de informarea Comisiei
Europene şi a celorlalte state membre cu privire la desemnarea biroului central de legătură.
(3) Prin ordinul prevăzut la alin. (2), biroul central de legătură poate fi desemnat responsabil şi de contactele cu Comisia
lucru.
(4) Autoritatea competentă din România poate desemna departamente de legătură cu competenţe repartizate potrivit
Comisiei Europene.
(5) Autoritatea competentă din România poate desemna funcţionari autorizaţi. Biroul central de legătură are
(6) Funcţionarii implicaţi în cooperarea administrativă în temeiul prezentului titlu sunt consideraţi, în orice situaţie, ca
(7) În cazul în care un departament de legătură ori un funcţionar autorizat, desemnat potrivit alin. (4) sau (5), trimite ori
(8) În cazul în care un departament de legătură ori un funcţionar autorizat, desemnat potrivit alin. (4) sau (5), primeşte o

(1) Autoritatea competentă din România pentru aplicarea prevederilor prezentului titlu, precum şi pentru contactele cu
Comisia Europeană este Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
se desemnează biroul central de legătură. Autoritatea competentă din România este responsabilă de informarea Comisiei
Europene şi a celorlalte state membre cu privire la desemnarea biroului central de legătură.
(3) Prin ordinul prevăzut la alin. (2), biroul central de legătură poate fi desemnat responsabil şi de contactele cu Comisia
lucru.
(4) Autoritatea competentă din România poate desemna departamente de legătură cu competenţe repartizate potrivit
Comisiei Europene.
(5) Autoritatea competentă din România poate desemna funcţionari autorizaţi. Biroul central de legătură are
(6) Funcţionarii implicaţi în cooperarea administrativă în temeiul prezentului titlu sunt consideraţi, în orice situaţie, ca
(7) În cazul în care un departament de legătură ori un funcţionar autorizat, desemnat potrivit alin. (4) sau (5), trimite ori
(8) În cazul în care un departament de legătură ori un funcţionar autorizat, desemnat potrivit alin. (4) sau (5), primeşte o

(1) Autorităţile competente din România pentru aplicarea prevederilor prezentului capitol sunt:
a) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru creanţele prevăzute la art. 1782 alin. (1) lit. a) şi b), cu excepţia
creanţelor prevăzute la lit. b);
b) Autoritatea Naţională a Vămilor, pentru creanţele prevăzute la art. 1782 alin. (1) lit. a) şi b) care se datorează în cadrul
operaţiunilor vamale;
c) Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, pentru creanţele prevăzute la art. 1782 alin. (1) lit. c).
(2) Autorităţile prevăzute la alin. (1) sunt competente şi pentru asistenţă la recuperarea creanţelor prevăzute la art. 1782
alin. (2), aferente creanţelor principale pentru a căror asistenţă la recuperare sunt competente.
(3)Prin ordin al ministrului finanţelor publice, la propunerea preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, se
desemnează biroul central de legătură, care este responsabil pentru contactele cu alte state membre în domeniul
asistenţei reciproce care face obiectul prezentului capitol, precum şi pentru contactele cu Comisia Europeană.
(4) Autorităţile competente din România pot desemna birouri de legătură care să fie responsabile de contactele cu alte
state membre în materie de asistenţă reciprocă în ceea ce priveşte unul sau mai multe tipuri sau categorii specifice de taxe,
impozite şi drepturi prevăzute la art. 1782.
(5) În cazul în care un birou de legătură primeşte o cerere de asistenţă reciprocă ce necesită măsuri care nu ţin de
competenţa ce i-a fost atribuită, acesta înaintează cererea, fără întârziere, biroului competent, dacă este cunoscut, sau
biroului central de legătură şi informează autoritatea solicitantă în consecinţă.
(6) Autorităţile competente din România informează Comisia cu privire la biroul său central de legătură şi la orice birouri
de legătură pe care le-a desemnat.
(7) Toate comunicările sunt trimise de către biroul central de legătură sau în numele acestuia, de la caz la caz, cu acordul
biroului central de legătură, asigurându-se eficienţa comunicării.
1.
Text legislativ pentru echilibru. La nivel european s-au stabilit un instrument şi proceduri unice de recuperare a
creanţelor prin Directiva menţionată, care se impune dreptului naţional, în vreme ce deciziile organizatorice sunt lăsate la
latitudinea statelor suverane. Aceasta în contextul permanentei discuţii referitoare la echilibrul necesar între suveranitate
şi cedarea unei părţi a acesteia. Pe de o parte, ca efect al suveranităţii (inclusiv fiscale), parlamentul naţional are dreptul
de a stabili norme materiale şi procedurale în materie fiscală. Tocmai de aceea, orice perspectivă de restrângere a
suveranităţii fiscale a statelor membre ale Uniunii Europene constituie o problemă extrem de delicată943. Totuşi, nu este
de ignorat că, prin crearea pieţei unice, statele suverane au renunţat la politicile comerciale naţionale în favoarea unei
politici unionale944, aspect valabil şi în materie fiscală. Limitarea suveranităţii fiscale a statelor membre reiese şi din
articolul pe care îl analizăm:... citeste mai departe (1-1)
SECŢIUNEA 2: Schimbul de informaţii
SUBSECŢIUNEA 1: §1. Schimbul de informaţii la cerere
Art. 288: Procedura aplicabilă schimbului de informaţii la cerere
La cererea autorităţii solicitante din alt stat membru, autoritatea solicitată din România comunică acesteia orice
informaţii prevăzute la art. 284 alin. (1) pe care le deţine sau pe care le obţine în urma anchetelor administrative.
Art. 1099: Procedura aplicabilă schimbului de informaţii la cerere

La cererea autorităţii solicitante din alt stat membru, autoritatea solicitată din România comunică acesteia orice
informaţii prevăzute la art. 1095 alin. (1) pe care le deţine sau pe care le obţine în urma anchetelor administrative.
Art. 1785: Furnizarea de informaţii

(1) La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată furnizează orice informaţii pe care le apreciază că sunt
relevante pentru autoritatea solicitantă, în vederea recuperării creanţelor sale prevăzute la art. 1782. În scopul furnizării
acestor informaţii, autoritatea solicitată asigură realizarea oricăror anchete administrative necesare pentru obţinerea
acestora.
(2) Autoritatea solicitată nu este obligată să furnizeze informaţii:
a) pe care nu le-ar putea obţine în vederea recuperării creanţelor similare născute în statul membru solicitat;
b) care ar divulga un secret comercial, industrial sau profesional;
c) a căror divulgare ar aduce atingere securităţii statului membru solicitat sau ar fi contrare ordinii publice a acestuia.
(3) Autoritatea solicitată nu poate refuza furnizarea de informaţii pentru simplul motiv că aceste informaţii sunt deţinute
de o bancă, de o altă instituţie financiară, de o persoană desemnată sau care acţionează în calitate de agent ori de
administrator sau că informaţiile respective se referă la participaţiile la capitalul unei persoane.
(4) Autoritatea solicitată informează autoritatea solicitantă în legătură cu motivele de refuz al unei cereri de informaţii.
1.
Transpunerea Directivei în domeniu. Procedura aplicabilă schimbului de informaţii la cerere reproduce, conceptual,
normele Directivei 2011/16/UE, ce reglementează cooperarea administrativă în domeniul fiscal, stabilind procedurile ce
trebuie respectate de către statele membre pentru cooperarea între ele în scopul realizării schimbului de informaţii,
respectiv pentru schimbul de informaţii prin mijloace electronice.
2.
Schimbul de informaţii conform altor acte normative europene. Schimbul de informaţii nu este prevăzut doar de Directiva
2011/16/UE despre care am vorbit mai sus, ci şi în Regulamentul (UE) nr. 904/2010 al Consiliului din 7 octombrie 2010
privind cooperarea administrativă şi combaterea fraudei în domeniul taxei pe valoarea adăugată. Acest regulament
stabileşte normele şi procedurile pentru cooperarea şi schimburile de informaţii între autorităţile competente din ţările
Uniunii Europene (UE) responsabile cu aplicarea taxei pe valoarea adăugată (TVA), pentru:... citeste mai departe (1-2)
Art. 289: Anchete administrative
(1)Autoritatea solicitată din România asigură efectuarea oricăror anchete administrative necesare pentru a obţine
informaţiile prevăzute la art. 288.
(2)Cererea prevăzută la art. 288 poate conţine solicitarea motivată a unei anchete administrative specifice. În cazul în care
autoritatea solicitată din România decide că nu este necesară nicio anchetă administrativă, aceasta comunică de îndată
autorităţii solicitante din alt stat membru motivele acestei decizii.
(3)Pentru a obţine informaţiile solicitate sau a efectua ancheta administrativă cerută, autoritatea solicitată din România
urmează aceleaşi proceduri ca atunci când acţionează din propria iniţiativă ori la cererea unei alte autorităţi din România.
(4)În cazul în care autoritatea solicitantă din alt stat membru îi solicită în mod expres, autoritatea solicitată din România
transmite documente originale, cu condiţia ca acest lucru să nu contravină dispoziţiilor în vigoare din România.
Art. 10910: Anchete administrative

(1) Autoritatea solicitată din România asigură efectuarea oricăror anchete administrative necesare pentru a obţine
informaţiile prevăzute la art. 1099.
(2) Cererea prevăzută la art. 1099 poate conţine solicitarea motivată a unei anchete administrative specifice. În cazul în
care autoritatea solicitată din România decide că nu este necesară nicio anchetă administrativă, aceasta comunică de
îndată autorităţii solicitante din alt stat membru motivele acestei decizii,
(3) Pentru a obţine informaţiile solicitate sau a efectua ancheta administrativă cerută, autoritatea solicitată din România
urmează aceleaşi proceduri ca atunci când acţionează din propria iniţiativă ori la cererea unei alte autorităţi din România.
(4) În cazul în care autoritatea solicitantă din alt stat membru îi solicită în mod expres, autoritatea solicitată din România
transmite documente originale, cu condiţia ca acest lucru să nu contravină dispoziţiilor în vigoare din România.
1.
Aplicarea legii fiscale naţionale. Anchetele administrative reprezintă o noutate faţă de vechea Directivă în domeniu, aspect
preluat şi de noul Cod de procedură fiscală şi care conduce la eficientizarea recuperării creanţelor fiscale la nivel
european. Directiva nu aduce atingere competenţei statelor membre de a stabili măsurile de colectare a informaţiilor prin
intermediul anchetelor administrative în temeiul legislaţiei naţionale a acestora. Cu toate acestea, este necesar să se
garanteze că nici disparităţile dintre legislaţiile naţionale, nici lipsa de coordonare între autorităţile competente nu pun în
pericol buna funcţionare a sistemului de asistenţă reciprocă stabilit la nivel european. Din acest motiv, foarte important
este alin. (3), care rezolvă problema practică a probaţiunii. Bunăoară, chiar dacă într-un stat membru informaţiile sunt
culese prin proceduri necunoscute în statul solicitant ori generează mijloace de probă nerecunoscute de statul solicitant,
totuşi organele fiscale române vor desfăşura procedurile de anchetă administrativă sau vor culege probe conform
procedurilor naţionale, urmând ca autoritatea solicitantă să decidă în ce mod urmează să le utilizeze.... citeste mai
departe (1-2)
Art. 290: Termene pentru schimbul de informaţii la cerere
(1)Autoritatea solicitată din România furnizează informaţiile prevăzute la art. 288 în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai
mult de 6 luni de la data primirii cererii. În cazul în care autoritatea solicitată din România deţine deja informaţiile cerute,
transmiterea acestora se face în termen de două luni de la data primirii cererii.
(2)Pentru anumite cazuri speciale, autoritatea solicitantă din alt stat membru şi cea solicitată din România pot conveni
asupra unor termene diferite de cele prevăzute la alin. (1).
(3)Autoritatea solicitată din România confirmă autorităţii solicitante din alt stat membru, dacă este posibil prin mijloace
electronice, primirea unei cereri fără întârziere, dar nu mai mult de 7 zile lucrătoare de la primire.
(4)În termen de o lună de la primirea cererii, autoritatea solicitată din România notifică autorităţii solicitante din alt stat
membru orice nereguli ale cererii, precum şi nevoia unor eventuale informaţii suplimentare. Într-un astfel de caz,
termenele prevăzute la alin. (1) se calculează din ziua următoare celei în care autoritatea solicitată din România primeşte
informaţiile suplimentare necesare.
(5)În cazul în care autoritatea solicitată din România nu este în măsură să răspundă în termenul stabilit, aceasta notifică
autorităţii solicitante din alt stat membru fără întârziere, dar nu mai mult de 3 luni de la primirea cererii, motivele
nerespectării termenului şi data la care consideră că va fi în măsură să ofere un răspuns.
(6)În cazul în care autoritatea solicitată din România nu se află în posesia informaţiilor solicitate şi nu este în măsură să
răspundă sau refuză să răspundă unei cereri de informaţii din motivele prevăzute la art. 300, aceasta notifică autorităţii
solicitante din alt stat membru motivele sale fără întârziere, dar nu mai mult de o lună de la data primirii cererii.
Art. 10911: Termene pentru schimbul de informaţii la cerere

(1) Autoritatea solicitată din România furnizează informaţiile prevăzute la art. 1099 în cel mai scurt timp posibil, dar nu
mai mult de 6 luni de la data primirii cererii, în cazul în care autoritatea solicitată din România deţine deja informaţiile
cerute, transmiterea acestora se face în termen de două luni de la data primirii cererii.
(2) Pentru anumite cazuri speciale, autoritatea solicitantă din alt stat membru şi cea solicitată din România pot conveni
asupra unor termene diferite de cele prevăzute la alin. (1).
(3) Autoritatea solicitată din România confirmă autorităţii solicitante din alt stat membru, dacă este posibil prin mijloace
electronice, primirea unei cereri fără întârziere, dar nu mai mult de 7 zile lucrătoare de la primire.
(4) În termen de o lună de la primirea cererii, autoritatea solicitată din România notifică autorităţii solicitante din alt stat
membru orice nereguli ale cererii, precum şi nevoia unor eventuale informaţii suplimentare. Într-un astfel de caz,
termenele prevăzute la alin. (1) se calculează din ziua următoare celei în care autoritatea solicitată din România primeşte
informaţiile suplimentare necesare,
(5) În cazul în care autoritatea solicitată din România nu este în măsură să răspundă în termenul stabilit, aceasta notifică
autorităţii solicitante din alt stat membru fără întârziere, dar nu mai mult de 3 luni de la primirea cererii, motivele
nerespectării termenului şi data la care consideră că va fi în măsură să ofere un răspuns.
(6) În cazul în care autoritatea solicitată din România nu se află în posesia informaţiilor solicitate şi nu este în măsură să
răspundă sau refuză să răspundă unei cereri de informaţii din motivele prevăzute la art. 10921, aceasta notifică autorităţii
solicitante din alt stat membru motivele sale fără întârziere, dar nu mai mult de o lună de la data primirii cererii.
1.
Transpunerea Directivei. Articolul este unul dintre puţinele care transpune (de data aceasta în adevăratul sens al
termenului) prevederile Directivei 2011/16/UE modificate. Directiva menţionată nu prevede termene în genul celor de mai
sus, iar noul Cod de procedură fiscală le stabileşte, aplicând corect – şi nu prin simplă traducere – principiul potrivit
căruia directivele sunt acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în atingerea scopului pentru care sunt
adoptate949, au un caracter şi formulare generale, lăsând însă statelor posibilitatea de a stabili în mod concret forma şi
mijloacele de transpunere în practică a prevederile sale950, pentru atingerea scopului pentru care a fost emisă directiva.
Eficienţa directivei este condiţionată de punerea în executare a actului de drept derivat în discuţie de către statul
membru951, iar articolul pe care îl analizăm împlineşte acest deziderat.... citeste mai departe (1-2)
SUBSECŢIUNEA 2: §2. Schimbul automat obligatoriu de informaţii
Art. 291: Sfera de aplicare şi condiţiile schimbului automat obligatoriu de informaţii
(la data 17-Feb-2016 Art. 291 din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din
Ordinul 137/2016 )
(la data 17-Feb-2016 Art. 291 din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din
Ordinul 94/2016 )
(1)Autoritatea competentă din România comunică autorităţii competente a oricărui alt stat membru, prin schimb
automat, informaţiile referitoare la perioadele de impozitare care încep după data de 1 ianuarie 2014 şi care sunt
disponibile cu privire la rezidenţii din acel stat membru şi la următoarele categorii specifice de venituri şi de capital, astfel
cum sunt acestea înţelese în temeiul legislaţiei naţionale din România:
(la data 01-Jan-2016 Art. 291, alin. (1) din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare
din Ordinul 2727/2015 )
a)venituri din muncă;
a)numele, adresa, numărul (numerele) de identificare fiscală (NIF), precum şi data şi locul naşterii (în cazul unei
persoane fizice) ale fiecărei Persoane care face obiectul raportării şi care este Titular de cont al contului respectiv şi, în
cazul unei Entităţi care este Titular de cont şi care, după aplicarea normelor de diligenţă fiscală prevăzute în anexele la
prezentul cod, este identificată ca având una sau mai multe Persoane care exercită controlul şi care este o Persoană care
face obiectul raportării, numele, adresa şi NIF ale Entităţii, precum şi numele, adresa, NIF şi data şi locul naşterii fiecărei
Persoane care face obiectul raportării;
(la data 01-Jan-2016 Art. 291, alin. (1), litera A. din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 modificat de Art. III,
alin. (1) din Ordonanta urgenta 50/2015 )
b)remuneraţii şi alte beneficii plătite administratorilor şi altor persoane asimilate acestora;
c)produse de asigurări de viaţă neacoperite de alte instrumente juridice ale Uniunii Europene, în cazul schimbului de
informaţii sau al altor măsuri similare;
d)pensii;
e)proprietatea asupra bunurilor imobile şi venituri din bunuri imobile.
(la data 01-Jan-2016 Art. 291, alin. (1), litera E. din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 a se vedea referinte de
aplicare din Ordinul 4031/2015 )
(2)Autoritatea competentă din România informează Comisia Europeană cu privire la categoriile specifice de venituri şi de
capital prevăzute la alin. (1) despre care au informaţii disponibile, precum şi orice modificări ulterioare care au fost
aduse.
(3)Autoritatea competentă din România poate indica autorităţii competente a oricărui alt stat membru faptul că nu
doreşte să primească informaţii referitoare la una sau mai multe dintre categoriile de venituri şi de capital prevăzute la
alin. (1), iar România informează Comisia Europeană în acest sens. În cazul în care România nu informează Comisia
Europeană despre oricare dintre categoriile cu privire la care deţine informaţii disponibile poate fi considerată drept stat
care nu doreşte să primească informaţii potrivit alin. (1).
(4)Instituţiile Financiare Raportoare din România sunt obligate să aplice normele de raportare şi de precauţie incluse în
anexele nr. 1 şi nr. 2 care fac parte integrantă din prezentul cod şi să asigure punerea în aplicare eficace şi respectarea
acestor norme în conformitate cu Secţiunea a IX-a din anexa nr. 1 la prezentul cod. În temeiul normelor de raportare şi de
precauţie aplicabile, prevăzute în anexele nr. 1 şi nr. 2 la prezentul cod, autoritatea competentă din România comunică
autorităţii competente din orice alt stat membru, prin intermediul schimbului automat, în termenul prevăzut la alin. (6)
lit. b), următoarele informaţii aferente perioadelor impozabile care încep la 1 ianuarie 2016 referitoare la un Cont care
face obiectul raportării:(4) Instituţiile Financiare Raportoare din România sunt obligate să aplice normele de raportare şi
de diligenţă fiscală incluse în anexele nr. 1 şi nr. 2 care fac parte integrantă din prezentul cod şi să asigure punerea în
aplicare eficace şi respectarea acestor norme în conformitate cu Secţiunea a IX-a din anexa nr. 1 la prezentul cod. În
temeiul normelor de raportare şi de diligenţă fiscală aplicabile, prevăzute în anexele nr. 1 şi nr. 2 la prezentul cod,
autoritatea competentă din România comunică autorităţii competente din orice alt stat membru, prin intermediul
schimbului automat, în termenul prevăzut la alin. (6) lit. b), următoarele informaţii aferente perioadelor impozabile care
încep la 1 ianuarie 2016 referitoare la un Cont care face obiectul raportării: (la data 01-Jan-2016 Art. 291, alin. (4) din
titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 modificat de Art. III, alin. (1) din Ordonanta urgenta 50/2015 )
a)numele, adresa, numărul (numerele) de identificare fiscală (NIF), precum şi data şi locul naşterii (în cazul unei
persoane fizice) ale fiecărei Persoane care face obiectul raportării şi care este Titular de cont al contului respectiv şi, în
cazul unei Entităţi care este Titular de cont şi care, după aplicarea normelor de precauţie prevăzute în anexele la prezentul
cod, este identificată ca având una sau mai multe Persoane care exercită controlul şi care este o Persoană care face
obiectul raportării, numele, adresa şi NIF ale Entităţii, precum şi numele, adresa, NIF şi data şi locul naşterii fiecărei
Persoane care face obiectul raportării;
b)numărul de cont (sau echivalentul său funcţional în absenţa unui număr de cont);
c)numele şi numărul de identificare, dacă este cazul, al Instituţiei Financiare Raportoare;
d)soldul sau valoarea contului, inclusiv Valoarea de răscumpărare în cazul unui Contract de asigurare cu valoare de
răscumpărare sau al unui Contract de rentă viageră, la sfârşitul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de
raportare adecvate sau, în cazul în care contul a fost închis în cursul anului sau al perioadei respective, închiderea
contului;
e)în cazul oricărui Cont de custodie:
(i)cuantumul brut total al dobânzilor, cuantumul brut total al dividendelor şi cuantumul brut total al altor venituri
generate în legătură cu activele deţinute în cont, în fiecare caz plătite sau creditate în contul respectiv sau în legătură cu
respectivul cont, în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate;
(ii)încasările brute totale din vânzarea sau răscumpărarea Activelor Financiare plătite sau creditate în cont în cursul
anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care Instituţia Financiară Raportoare a
acţionat drept custode, broker, reprezentant sau orice alt fel de mandatar al Titularului de cont;
f)în cazul oricărui Cont de depozit, cuantumul brut total al dobânzilor plătite sau creditate în cont în cursul anului
calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate;
g)în cazul oricărui alt cont decât cele prevăzute la lit. e) sau f), cuantumul brut total plătit sau creditat Titularului de cont
în legătură cu respectivul cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care
Instituţia Financiară Raportoare este debitoare, inclusiv suma agregată a oricăror răscumpărări plătite Titularului de cont
în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate. În scopul schimbului de informaţii în temeiul
prezentului alineat, în absenţa unor dispoziţii contrare prevăzute la prezentul alineat sau în anexele la prezentul cod,
cuantumul şi descrierea plăţilor efectuate în legătură cu un Cont care face obiectul raportării se stabilesc în conformitate
cu legislaţia naţională a statului membru care comunică informaţiile. Primul şi al doilea paragraf de la prezentul alineat
au prioritate faţă de alin. (1) lit. c) sau orice alt instrument juridic al Uniunii Europene, inclusiv faţă de prevederile cap. IV
al titlului VI din Codul fiscal care transpun Directiva 2003/48/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind impozitarea
veniturilor din economii sub forma plăţilor de dobânzi, în măsura în care schimbul de informaţii în cauză ar intra sub
incidenţa alin. (1) lit. c) sau a oricărui alt instrument juridic al Uniunii Europene, inclusiv faţă de prevederile Codului
fiscal care transpun Directiva 2003/48/CE.
(5)Înainte de data de 1 iulie 2016, autoritatea competentă din România pune la dispoziţia Comisiei Europene, în fiecare
an, statistici cu privire la volumul schimburilor automate şi, în măsura posibilului, informaţii cu privire la costurile şi
beneficiile administrative şi de altă natură relevante legate de schimburile care au avut loc şi orice potenţiale modificări
atât pentru administraţiile fiscale, cât şi pentru terţi.
(la data 01-Jan-2017 Art. 291, alin. (5) din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 abrogat de Art. II, punctul 20.
din Ordonanta urgenta 84/2016 )
(6)Comunicarea informaţiilor se desfăşoară după cum urmează:
a)în cazul categoriilor prevăzute la alin. (1): cel puţin o dată pe an, în termen de 6 luni de la sfârşitul anului fiscal din statul
membru respectiv pe parcursul căruia au devenit disponibile informaţiile;
b)în cazul informaţiilor prevăzute la alin. (4): anual, în termen de 9 luni de la sfârşitul anului calendaristic sau al altei
perioade de raportare adecvate la care se referă informaţiile.
(7)În sensul lit. B pct. 1 lit. c) şi al lit. C pct. 17 lit. g) din secţiunea VIII a anexei nr. 1 la prezentul cod, autoritatea
competentă din România furnizează Comisiei Europene lista entităţilor şi conturilor care trebuie tratate drept Instituţii
Financiare Nonraportoare, respectiv drept Conturi Excluse. Autoritatea competentă din România informează de
asemenea Comisia Europeană în cazul în care survin eventuale modificări în acest sens. România garantează faptul că
aceste tipuri de Instituţii Financiare Nonraportoare şi de Conturi Excluse îndeplinesc toate cerinţele enumerate la lit. B
pct. 1 lit. c) şi la lit. C pct. 17 lit. g) din secţiunea VIII a anexei nr. 1 la prezentul cod şi, în special, că statutul unei Instituţii
Financiare drept Instituţie Financiară Nonraportoare sau statutul unui cont drept Cont Exclus nu aduce atingere
obiectivelor prezentului capitol.
(8)În cazul în care România convine cu alte state membre să facă automat schimb de informaţii referitoare la categorii
suplimentare de venituri şi de capital în cadrul unor acorduri bilaterale sau multilaterale pe care le încheie, România
comunică acordurile respective Comisiei Europene care le pune la dispoziţia tuturor celorlalte state membre.
Art. 10912: Sfera de aplicare şl condiţiile schimbului automat obligatoriu de informaţii

(1) Autoritatea competentă din România comunică autorităţii competente a oricărui alt stat membru, prin schimb
automat, informaţiile referitoare la perioadele de impozitare care încep după data de 1 ianuarie 2014 şi care sunt
disponibile cu privire la rezidenţii din acel stat membru şi la următoarele categorii specifice de venituri şi de capital, astfel
cum sunt acestea înţelese în temeiul legislaţiei naţionale din România:
a) venituri din muncă;
b) remuneraţii plătite administratorilor şi altor persoane asimilate acestora;
c) produse de asigurări de viaţă neacoperite de alte instrumente juridice ale Uniunii Europene, în cazul schimbului de
informaţii sau al altor măsuri similare;
d) pensii;
e) proprietatea asupra bunurilor imobile şi venituri din bunuri imobile.
(2) Înainte de data de 1 ianuarie 2014, autoritatea competentă din România informează Comisia Europeană cu privire la
categoriile specifice de venituri şi de capital prevăzute la alin. (1) despre care au informaţii disponibile, precum şi orice
modificări ulterioare care au fost aduse.
(3) Autoritatea competentă din România poate indica autorităţii competente a oricărui alt stat membru faptul că nu
doreşte să primească informaţii referitoare la categoriile de venituri şi de capital prevăzute la alin. (1) sau că nu doreşte să
primească informaţii cu privire la venitul ori la capitalul care nu depăşeşte un anumit plafon, iar România informează
Comisia Europeană în acest sens. În cazul în care România nu informează Comisia Europeană despre oricare dintre
categoriile cu privire la care deţine informaţii disponibile poate fi considerată drept stat care nu doreşte să primească
informaţii potrivit alin. (1).
(4) Înainte de data de 1 iulie 2016, autoritatea competentă din România pune la dispoziţia Comisiei Europene, în fiecare
an, statistici cu privire la volumul schimburilor automate şi, în măsura posibilului, informaţii cu privire la costurile şi
beneficiile administrative şi de altă natură relevante legate de schimburile care au avut loc şi orice potenţiale modificări
atât pentru administraţiile fiscale, cât şi pentru terţi.
(5) Comunicarea informaţiilor are loc cel puţin o dată pe an, în termen de 6 luni de la sfârşitul anului fiscal din România
pe parcursul căruia au devenit disponibile informaţiile.
(6) În cazul în care România convine cu alte state membre să facă automat schimb de informaţii referitoare la categorii
suplimentare de venituri şi de capital în cadrul unor acorduri bilaterale sau multilaterale pe care le încheie, România
comunică acordurile respective Comisiei Europene care le pune la dispoziţia tuturor celorlalte state membre.
1.
Baza sistemului de cooperare la nivelul Uniunii Europene: schimbul automat de informaţii. Schimbul automat de
informaţii între statele membre a fost conceput încă din 2003 şi a fost pus în aplicare în 2005, iar în prezent Directiva
2011/16/UE a extins cadrul de cooperare, reglementând schimbul automat de informaţii privind o gamă largă de venituri,
aşa cum am arătat la art. 285 NCPF.
2.
Acte normative subordonate din sistemul de drept românesc. Cu privire la alin. (1) pct. a)-c), facem precizarea că prin
Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 2727/2015953, în vigoare de la 1 ianuarie 2016, s-a aprobat modelul şi conţinutul
formularelor la care fac referire alineatele menţionate, după cum urmează:
a) „Declaraţie informativă privind veniturile de natură salarială sau asimilate salariilor, inclusiv remuneraţiile
administratorilor şi ale altor persoane asimilate acestora, rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene, realizate
în România”, prevăzută în anexa nr. 1 la Ordin;... citeste mai departe (1-3)
– OPANAF nr. 2.727/2015 pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare de declaraţii informative (M. Of. nr.
924 din 14 decembrie 2015);
– OMFP/OMDRAP nr. 4.031/2.067/2015 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularului 401 „Declaraţie
informativă privind proprietăţile imobiliare deţinute de rezidenţi ai altor state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul
României” (M. Of. nr. 972 din 29 decembrie 2015);
– OMFP/OMDRAP nr. 94/137/2016 privind aprobarea unor formulare tipizate în scopul obţinerii informaţiilor necesare
realizării schimbului automat obligatoriu de informaţii potrivit art. 291 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală (M. Of. nr. 122 din 17 februarie 2016).
Art. 2911: Domeniul de aplicare şi condiţiile schimbului obligatoriu de informaţii privind deciziile fiscale anticipate cu
aplicare transfrontalieră şi acordurile prealabile privind preţul de transfer
(1)În cazul în care autoritatea competentă din România emite, modifică sau reînnoieşte o decizie fiscală anticipată cu
aplicare transfrontalieră sau un acord prealabil privind preţul de transfer după data de 31 decembrie 2016, aceasta
comunică, prin schimb automat, informaţii cu privire la acest lucru autorităţilor competente din toate celelalte state
membre, precum şi Comisiei Europene, cu respectarea prevederilor de la alin. (9), în conformitate cu măsurile practice
aplicabile adoptate în temeiul art. 304.
(2)În conformitate cu măsurile practice aplicabile adoptate în temeiul art. 304, autoritatea competentă din România
comunică informaţii şi autorităţilor competente din toate celelalte state membre, precum şi Comisiei Europene, cu
respectarea prevederilor de la alin. (9), referitoare la deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră şi la
acordurile prealabile privind preţul de transfer emise, modificate sau reînnoite într-un termen care începe cu 5 ani
înaintea datei de 1 ianuarie 2017, astfel:
a)pentru deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră şi acordurile prealabile privind preţul de transfer care au
fost emise, modificate sau reînnoite între 1 ianuarie 2012 şi 31 decembrie 2013, comunicarea are loc dacă acestea erau
valabile la data de 1 ianuarie 2014;
b)pentru deciziile f scale anticipate cu aplicare transfrontalieră şi acordurile prealabile privind preţul de transfer care
sunt emise, modificate sau reînnoite între 1 ianuarie 2014 şi 31 decembrie 2016, comunicarea are loc indiferent dacă
acestea sunt valabile la data de 1 ianuarie 2017.
(3)Prin excepţie de la prevederile alin. (2), autoritatea competentă din România nu va comunica informaţiile privind
deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră şi acordurile prealabile privind preţul de transfer emise, modificate
sau reînnoite înainte de 1 aprilie 2016 la adresa unei anumite persoane sau a unui anumit grup de persoane care nu
desfăşoară în principal activităţi financiare sau de investiţii, dar care are o cifră de afaceri anuală netă la nivelul întregului
grup, conform definiţiei de la art. 2 pct. 5 din Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, care nu
depăşeşte echivalentul în lei a 40.000.000 euro pe parcursul exerciţiului financiar care precedă datei emiterii, modificării
sau reînnoirii respectivelor decizii fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră şi acorduri prealabile privind preţul de
transfer.
(4)Acordurile prealabile privind preţul de transfer bilaterale sau multilaterale cu ţări terţe se exclud din domeniul de
aplicare al schimbului automat de informaţii în cazul în care acordul internaţional privind impozitarea în temeiul căruia a
fost negociat acordul prealabil privind preţul de transfer nu permite divulgarea sa către terţi. Aceste acorduri prealabile
privind preţul de transfer bilaterale sau multilaterale vor fi schimbate în temeiul art. 292 în cazul în care acordul în
temeiul căruia a fost negociat acordul prealabil privind preţul de transfer permite divulgarea acestora, iar autoritatea
competentă a ţării terţe acordă permisiunea ca informaţiile să fie divulgate.
(5)În cazul în care acordurile prealabile privind preţul de transfer bilaterale sau multilaterale sunt excluse de la schimbul
automat de informaţii potrivit alin. (4), informaţiile prevăzute la alin. (8), menţionate în cererea care conduce la emiterea
unui astfel de acord prealabil privind preţul de transfer bilateral sau multilateral, fac în schimb obiectul unui schimb în
temeiul alin. (1)-(3).
(6)Prevederile alin. (1)-(3) nu se aplică în cazul în care o decizie fiscală anticipată cu aplicare transfrontalieră implică şi se
referă exclusiv la afacerile fiscale ale uneia sau mai multor persoane fizice.
(7)Schimbul de informaţii se desfăşoară după cum urmează:
a)pentru informaţiile comunicate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 3 luni de la încheierea semestrului din anul
calendaristic în care a fost emis/emisă, modificat/modificată sau reînnoit/reînnoită decizia fiscală anticipată cu aplicare
transfrontalieră sau acordul prealabil privind preţul de transfer;
b)pentru informaţiile comunicate potrivit prevederilor alin. (2) şi (3), înainte de data de 1 ianuarie 2018.
(8)Informaţiile comunicate de către autoritatea competentă din România în conformitate cu prevederile alin. (1)-(3)
cuprind următoarele:
a)identitatea persoanei, alta decât o persoană fizică, şi, dacă este cazul, a grupului de persoane din care aceasta face parte;
b)un rezumat al conţinutului deciziei fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră sau al acordului prealabil privind
preţul de transfer, inclusiv o descriere a activităţilor comerciale sau a tranzacţiei sau seriei de tranzacţii relevante,
prezentat în termeni abstracţi, fără să conducă la divulgarea unui secret comercial, industrial sau profesional sau a unui
procedeu comercial ori a unor informaţii a căror divulgare ar fi contrară politicii publice;
c)data emiterii, modificării sau reînnoirii deciziei fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră sau a acordului prealabil
privind preţul de transfer;
d)data încetării perioadei de valabilitate a deciziei fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră sau a acordului prealabil
privind preţul de transfer, în cazul în care aceasta este specificată;
e)data încetării perioadei de valabilitate a deciziei fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră sau a acordului prealabil
privind preţul de transfer, în cazul în care aceasta este specificată;
f)tipul de decizie fiscală anticipată cu aplicare transfrontalieră sau de acord prealabil privind preţul de transfer;
g)valoarea tranzacţiei sau a seriei de tranzacţii aferente deciziei fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră sau
acordului prealabil privind preţul de transfer dacă o astfel de valoare este menţionată în decizia fiscală anticipată cu
aplicare transfrontalieră sau în acordul prealabil privind preţul de transfer;
h)descrierea setului de criterii utilizate pentru a stabili preţurile de transfer sau preţul de transfer în sine, în cazul unui
acord prealabil privind preţul de transfer;
i)identificarea metodei utilizate pentru a stabili preţurile de transfer sau preţul de transfer în sine, în cazul unui acord
prealabil privind preţul de transfer;
j)identificarea celorlalte state membre, dacă există, care pot fi vizate de decizia fiscală anticipată cu aplicare
transfrontalieră sau de acordul prealabil privind preţul de transfer;
k)identificarea oricărei persoane, alta decât o persoană fizică, din celelalte state membre, dacă există, care poate să fie
afectată de decizia fiscală anticipată cu aplicare transfrontalieră sau de acordul prealabil privind preţul de transfer
(indicând statele membre de care sunt legate persoanele afectate);
l)precizarea dacă informaţiile comunicate se bazează pe decizia fiscală anticipată cu aplicare transfrontalieră sau pe
acordul prealabil privind preţul de transfer în sine sau sunt furnizate ca urmare a cererii menţionate la alin. (5).
(9)Informaţiile definite la alin. (8) lit. a), b), h) şi k) nu se comunică Comisiei Europene.
(10)Autoritatea competentă din România confirmă primirea informaţiilor comunicate în temeiul alin. (8) Sit. j), dacă este
posibil prin mijloace electronice, autorităţii competente care le-a furnizat, fără întârziere şi, în orice caz, în cel mult 7 zile
lucrătoare de la primire. Această măsură se aplică până când registrul central securizat la nivel de stat membru devine
funcţional.
(11)Autoritatea competentă din România poate, în conformitate cu art. 288 şi art. 304 alin. (3), să solicite informaţii
suplimentare, inclusiv textul integral al unei decizii fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră sau al unui acord
prealabil privind preţul de transfer.
Art. 2912: Statistici privind schimburile automate
Până la 1 ianuarie 2018, autoritatea competentă din România pune la dispoziţia Comisiei Europene statistici anuale cu
privire la volumul schimburilor automate prevăzute la art. 291 şi 2911 şi, în măsura posibilului, informaţii cu privire la
costurile şi beneficiile administrative şi de altă natură relevante legate de schimburile care au avut loc şi orice potenţiale
modificări, atât pentru administraţiile fiscale, cât şi pentru terţi.
(la data 01-Jan-2017 Art. 291 din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 completat de Art. II, punctul 21. din
Art. 2913: Domeniul de aplicare şi condiţiile schimbului automat obligatoriu de informaţii cu privire la raportul pentru
fiecare ţară în parte
(1)O societate-mamă finală a unui grup de întreprinderi multinaţionale care îşi are rezidenţa fiscală în România sau o altă
entitate raportoare, în conformitate cu secţiunea II din anexa nr. 3 la prezentul cod, au obligaţia să depună un raport
pentru fiecare ţară în parte, pentru fiecare an fiscal de raportare, în termen de 12 luni de la ultima zi a anului fiscal de
raportare a grupului de întreprinderi multinaţionale, în conformitate cu secţiunea II din anexa nr. 3 la prezentul cod.
(2)Autoritatea competentă din România care primeşte raportul pentru fiecare ţară în parte prevăzut la alin. (1) transmite,
prin intermediul schimbului de informaţii automat şi în termenul stabilit la alin. (4), raportul pentru fiecare ţară în parte
oricărui altui stat membru în care, pe baza informaţiilor din raportul pentru fiecare ţară în parte, una sau mai multe
entităţi constitutive din grupul de întreprinderi multinaţionale al entităţii raportoare îşi au rezidenţa fiscală sau sunt
supuse impozitării pentru activitatea economică desfăşurată prin intermediul unui sediu permanent.
(3)Raportul pentru fiecare ţară în parte trebuie să conţină următoarele informaţii cu privire la grupul de întreprinderi
multinaţionale:
a)informaţii agregate referitoare la suma veniturilor, profitul/pierderile anterioare impozitării veniturilor, impozitul pe
venit plătit, impozitul pe venit acumulat, capitalul declarat, profitul nedistribuit, numărul de salariaţi şi imobilizările
corporale, altele decât numerarul sau echivalentele de numerar pentru fiecare jurisdicţie în care îşi desfăşoară activitatea
grupul de întreprinderi multinaţionale;
b)identificarea fiecărei entităţi constitutive din grupul de întreprinderi multinaţionale, precizând jurisdicţia în care îşi are
rezidenţa fiscală respectiva entitate constitutivă şi, în cazul în care este diferită de respectiva jurisdicţie de rezidenţă
fiscală, jurisdicţia potrivit legislaţiei în temeiul căreia este organizată respectiva entitate constitutivă şi natura principalei
sau principalelor activităţi economice ale respectivei entităţi constitutive.
(4)Transmiterea are loc în termen de 15 luni de la ultima zi a anului fiscal al grupului de întreprinderi multinaţionale la
care se referă raportul pentru fiecare ţară în parte. Primul raport pentru fiecare ţară în parte se transmite pentru anul
fiscal al grupului de întreprinderi multinaţionale care începe de la data de 1 ianuarie 2016 sau ulterior acestei date, în
termen de 18 luni de la ultima zi a anului fiscal respectiv.
(la data 13-Jun-2017 Art. 291^2 din titlul X, capitolul I, sectiunea 2, subsectiunea 2 completat de Art. I, punctul 2. din
SUBSECŢIUNEA 3: §3. Schimbul spontan de informaţii
Art. 292: Sfera de aplicare şi condiţiile schimbului spontan de informaţii
(1)Autoritatea competentă din România comunică autorităţii competente din orice alt stat membru interesat
informaţiile prevăzute la art. 284 alin. (1), în oricare dintre următoarele situaţii:
a)autoritatea competentă din România are dovezi pe baza cărora presupune că pot exista pierderi fiscale într-un alt stat
membru;
b)o persoană impozabilă obţine o reducere sau o scutire de impozit în România, care ar putea determina o mărire a
impozitului ori o obligaţie de plată a impozitului într-un alt stat membru;
c)afacerile între o persoană impozabilă din România şi o persoană impozabilă din alt stat membru sunt realizate printr-
una sau mai multe ţări, astfel încât să rezulte o scădere a impozitului în România ori în celălalt stat membru sau în
amândouă;
d)autoritatea competentă din România are dovezi pe baza cărora presupune că poate avea loc o diminuare a impozitului în
urma unor transferuri artificiale ale profiturilor în cadrul unor grupuri de întreprinderi;
e)informaţiile transmise unui stat membru de către autoritatea competentă a altui stat membru au permis obţinerea unor
informaţii care pot fi importante în evaluarea impozitului datorat în cel de-al doilea stat membru.
(2)Autoritatea competentă din România poate să comunice, prin schimb spontan, autorităţilor competente din celelalte
state membre orice informaţii de care are cunoştinţă şi care pot fi utile acestora.
Art. 10913: Sfera de aplicare şi condiţiile schimbului spontan de informaţii

(1) Autoritatea competentă din România comunică autorităţii competente din orice alt stat membru interesat informaţiile
prevăzute la art. 1095 alin. (1), în oricare dintre următoarele situaţii:
a) autoritatea competentă din România are dovezi pe baza cărora presupune că pot exista pierderi fiscale într-un alt stat
membru;
b) o persoană impozabilă obţine o reducere sau o scutire de impozit în România, care ar putea determina o mărire a
impozitului ori o obligaţie de plată a impozitului într-un alt stat membru;
c) afacerile între o persoană impozabilă din România şi o persoană impozabilă din alt stat membru sunt realizate printr-
una sau mai multe ţări, astfel încât să rezulte o scădere a impozitului în România ori în celălalt stat membru sau în
amândouă;
d) autoritatea competentă din România are dovezi pe baza cărora presupune că poate avea loc o diminuare a impozitului
în urma unor transferuri artificiale ale profiturilor în cadrul unor grupuri de întreprinderi;
e) informaţiile transmise unui stat membru de către autoritatea competentă a altui stat membru au permis obţinerea unor
informaţii care pot fi importante în evaluarea impozitului datorat în cel de-al doilea stat membru.
(2) Autoritatea competentă din România poate să comunice, prin schimb spontan, autorităţilor competente din celelalte
state membre orice informaţii de care are cunoştinţă şi care pot fi utile acestora.
1.
„Cea mai eficientă modalitate de evaluare” la nivel european. La fel ca în cazul Directivei 2010/24, şi Directiva nr.
2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE prevede că
„schimbul automat obligatoriu de informaţii fără condiţii preliminare reprezintă cea mai eficientă modalitate de
îmbunătăţire a evaluării corecte a taxelor şi impozitelor în situaţii transfrontaliere şi de combatere a fraudei. În acest
scop, ar trebui urmată în consecinţă o abordare pe etape, începând cu schimbul automat de informaţii disponibil pe cinci
categorii şi revizuind dispoziţiile relevante în urma unui raport al Comisiei”. Cu toate acestea, deocamdată eficacitatea
recuperării este foarte scăzută, cu o rată globală de recuperare de doar aproximativ 5%954.
2.
Formularul pentru informarea spontană şi confirmarea aferentă acesteia. Conform Regulamentului nr. 1156/2012 de
stabilire a normelor de aplicare a anumitor dispoziţii din Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea
administrativă în domeniul fiscal, Formularul pentru informarea spontană şi confirmarea aferentă acesteia conţine
următoarele câmpuri (cu precizarea că doar câmpurile completate efectiv pentru un anumit caz trebuie să figureze pe
formularul folosit în cazul respectiv):... citeste mai departe (1-4)
Art. 293: Termene pentru schimbul spontan de informaţii
(1)Autoritatea competentă din România căreia i se pun la dispoziţie informaţiile prevăzute la art. 292 alin. (1) transmite
informaţiile respective autorităţii competente a oricărui alt stat membru interesat, cât de curând posibil, dar nu mai
târziu de o lună de la data la care informaţiile au fost puse la dispoziţie.
(2)Autoritatea competentă din România căreia i se comunică informaţiile în temeiul art. 292 confirmă, dacă este posibil
prin mijloace electronice, primirea acestor informaţii autorităţii competente care le-a furnizat, fără întârziere, dar nu mai
mult de 7 zile lucrătoare de la primire.
Art. 10914: Termene pentru schimbul spontan de informaţii

(1) Autoritatea competentă din România căreia i se pun la dispoziţie informaţiile prevăzute la art. 10913 alin. (1) transmite
informaţiile respective autorităţii competente a oricărui alt stat membru interesat, cât de curând posibil, dar nu mai
târziu de o lună de la data la care informaţiile au fost puse la dispoziţie,
(2) Autoritatea competentă din România căreia i se comunică informaţiile în temeiul art. 10913 confirmă, dacă este posibil
prin mijloace electronice, primirea acestor informaţii autorităţii competente care le-a furnizat, fără întârziere, dar nu mai
mult de 7 zile lucrătoare de la primire.
1.
Caracterul termenelor. Articolul pe care îl analizăm preia fidel conţinutul art. 10 alin. (1) şi (2) al Directivei 2011/16/UE,
care prevede că aceste termene (ca de altfel toate cele cuprinse în Directivă) sunt termene-limită menite să asigure faptul
că schimbul de informaţii se produce la timp şi, în consecinţă, este eficace. De fapt, schimbul spontan de informaţii se
doreşte extins la nivel mondial, cum vom arăta în cele ce urmează, şi beneficiază de atenţia Consiliului Uniunii Europene.
Caracterul de termene-limită pentru cele prevăzute în articolul pe care îl analizăm intervine în contextul în care schimbul
automat de informaţii constituie un instrument important de sporire a eficienţei şi a eficacităţii colectării impozitelor, iar
Comisia, în comunicarea sa din 6 decembrie 2012, care conţine un Plan de acţiune privind consolidarea combaterii fraudei
şi a evaziunii fiscale, a evidenţiat necesitatea de a promova cu fermitate schimbul automat de informaţii ca viitor standard
la nivel european şi internaţional în materie de transparenţă şi de schimb de informaţii în domeniul fiscal957.... citeste
mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 3: Alte forme de cooperare administrativă
SUBSECŢIUNEA 1: §1. Prezenţa în birourile administrative şi participarea la anchetele administrative
Art. 294: Sfera de aplicare şi condiţii
(1)Prin acord între autoritatea solicitantă din alt stat membru şi autoritatea solicitată din România şi potrivit condiţiilor
stabilite de aceasta din urmă, funcţionarii împuterniciţi de autoritatea solicitantă din alt stat membru pot, în vederea
schimbului de informaţii prevăzut la art. 284 alin. (1), să fie prezenţi în birourile în care îşi desfăşoară activitatea
autorităţile administrative ale României şi/sau să fie prezenţi la anchetele administrative efectuate pe teritoriul României.
În cazul în care informaţiile solicitate sunt incluse în documente la care funcţionarii autorităţii solicitate din România au
acces, funcţionarii autorităţii solicitante din alt stat membru primesc copii ale acestor documente.
(2)În măsura în care acest lucru este permis potrivit legislaţiei din România, acordul prevăzut la alin. (1) poate prevedea
că, atunci când funcţionarii autorităţii solicitante din alt stat membru sunt prezenţi în timpul anchetelor administrative, ei
pot intervieva diverse persoane şi pot examina diverse registre. Refuzul unei persoane care face obiectul unei anchete de a
respecta măsurile de control luate de funcţionarii autorităţii solicitante din alt stat membru este tratat de către autoritatea
solicitată din România drept un refuz împotriva propriilor săi funcţionari.
(3)Funcţionarii împuterniciţi de statul membru solicitant prezenţi în România potrivit alin. (1) trebuie să fie în măsură să
prezinte în orice moment o împuternicire scrisă în care le sunt indicate identitatea şi calitatea oficială.

(1) Prin acord între autoritatea solicitantă din alt stat membru şi autoritatea solicitată din România şi potrivit condiţiilor
stabilite de aceasta din urmă, funcţionarii împuterniciţi de autoritatea solicitantă din alt stat membru pot, în vederea
schimbului de informaţii prevăzut la art. 1095 alin. (1), să fie prezenţi în birourile în care îşi desfăşoară activitatea
autorităţile administrative ale României şi/sau să fie prezenţi la anchetele administrative efectuate pe teritoriul României.
În cazul în care informaţiile solicitate sunt incluse în documente la care funcţionarii autorităţii solicitate din România au
acces, funcţionarii autorităţii solicitante din alt stat membru primesc copii ale acestor documente.
(2) În măsura în care acest lucru este permis potrivit legislaţiei din România, acordul prevăzut la alin. (1) poate prevedea
că, atunci când funcţionarii autorităţii solicitante din alt stat membru sunt prezenţi în timpul anchetelor administrative, ei
pot intervieva diverse persoane şi pot examina diverse registre.
Refuzul unei persoane care face obiectul unei anchete de a respecta măsurile de control luate de funcţionarii autorităţii
solicitante din alt stat membru este tratat de către autoritatea solicitată din România drept un refuz împotriva propriilor
săi funcţionari.
(3) Funcţionarii împuterniciţi de statul membru solicitant prezenţi în România potrivit alin. (1) trebuie să fie în măsură să
prezinte în orice moment o împuternicire scrisă în care le sunt indicate identitatea şi calitatea oficială.
1.
Scopul reglementării. Poate fi extrem de eficient şi eficace să existe în cadrul birourilor administrative ale autorităţii
solicitate funcţionari împuterniciţi de autoritatea solicitantă, în timpul investigaţiilor instituite de statul solicitat, în
scopul de a se conforma cererii de informaţii, în special acolo unde trebuie inspectate clădiri sau alte bunuri mobile, acolo
unde contribuabilii trebuie interogaţi sau trebuie analizate documente. Într-adevăr, funcţionarii statului solicitant cunosc
mai bine ceea ce caută decât oficialii statului solicitat, ale căror acţiuni ar reprezenta un eşec dacă informaţia nu este
relevantă în sistemul de drept al statului solicitant958.
2.
Lipsa acordului: situaţii posibile şi consecinţe. Prezenţa în birourile administrative şi participarea la anchetele
administrative se fac numai în urma unui acord între autoritatea solicitantă din alt stat membru şi autoritatea solicitată
din România. Din modul de redactare a textului legal, care se referă la un astfel de acord, deducem că participarea la
controalele fiscale în străinătate este, pe de o parte, opţională, iar, pe de altă parte, un stat contractant poate să declare că
aceasta nu permite reprezentanţilor autorităţilor fiscale din străinătate să participe la controale fiscale desfăşurate pe
teritoriul său, în virtutea suveranităţii sale fiscale. Formularea de rezerve poate exclude, de asemenea, asistenţa în
domeniul recuperării şi notificarea documentelor959.... citeste mai departe (1-2)
Art. 1787: Prezenţa în birourile administrative şi participarea la anchetele administrative

(1) Prin acord între autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată şi în concordanţă cu procedurile stabilite de autoritatea
solicitată, funcţionarii autorizaţi de autoritatea solicitantă pot, în vederea promovării asistenţei reciproce prevăzute de
prezentul capitol:
a) să fie prezenţi în birourile în care autorităţile administrative ale statului membru solicitat îşi desfăşoară activitatea;
b) să fie prezenţi la anchetele administrative efectuate pe teritoriul statului membru solicitat;
c) să însoţească funcţionarii competenţi din statul membru solicitat în cursul procedurilor judiciare din respectivul stat
membru.
(2) Acordul prevăzut la alin. (1) lit. b) poate prevedea ca funcţionarii din statul membru solicitant să poată intervieva
persoane şi examina registre, în cazul în care legislaţia în vigoare în statul membru solicitat permite acest lucru.
(3) Funcţionarii autorizaţi de autoritatea solicitantă care utilizează posibilităţile oferite prin alin. (1) şi (2) sunt în măsură
să prezinte în orice moment o împuternicire scrisă în care le sunt indicate identitatea şi calitatea oficială.
SUBSECŢIUNEA 2: §2. Cooperarea administrativă prin efectuarea de controale simultane
Art. 295: Controale simultane
(1)În cazul în care România convine cu unul sau mai multe state membre să efectueze controale simultane, fiecare pe
teritoriul propriu, ale uneia ori mai multor persoane care prezintă un interes comun sau complementar, pentru a face
schimb cu informaţiile astfel obţinute, sunt aplicabile prevederile alin. (2)-(4).
(2)Autoritatea competentă din România identifică în mod independent persoanele pentru care intenţionează să propună
un control simultan. Ea notifică autorităţilor competente din celelalte state membre implicate orice cazuri pentru care
propune efectuarea unui control simultan şi indică motivele acestei alegeri, precum şi perioada în care trebuie efectuate
aceste controale.
(3)Autoritatea competentă din România decide dacă doreşte să participe la controalele simultane şi confirmă autorităţii
competente care a propus controlul simultan acordul său sau îi comunică refuzul său motivat.
(4)Autoritatea competentă din România desemnează un reprezentant însărcinat cu supravegherea şi coordonarea
operaţiunii de control.
Art. 10916: Controale simultane

(1) În cazul în care România convine cu unul sau mai multe state membre să efectueze controale simultane, fiecare pe
teritoriul propriu, ale uneia ori mai multor persoane care prezintă un interes comun sau complementar, pentru a face
schimb cu informaţiile astfel obţinute, sunt aplicabile prevederile alin. (2)-(4).
(2) Autoritatea competentă din România identifică îi mod independent persoanele pentru care intenţionează să propună
un control simultan. Ea notifică autorităţilor competente din celelalte state membre implicate orice cazuri pentru care
propune efectuarea unui control simultan şi indică motivele acestei alegeri, precum şi perioada în care trebuie efectuate
aceste controale.
(3) Autoritatea competentă din România decide dacă doreşte să participe la controalele simultane şi confirmă autorităţii
competente care a propus controlul simultan acordul său sau îi comunică refuzul său motivat.
(4) Autoritatea competentă din România desemnează un reprezentant însărcinat cu supravegherea şi coordonarea
operaţiunii de control.
1.
Exemplu de eficienţă a controalelor simultane. Controalele simultane în materie fiscală se utilizează, evident, şi în cazul
investigării unor infracţiuni, desigur, cu condiţia ca drepturile contribuabililor să fie respectate (spre exemplu,
nediscriminarea)961. Astfel de controale simultane sunt deosebit de utile, spre exemplu, în domeniul fraudei de tip
„carusel” („frauda bazată pe veriga intracomunitară lipsă”). Este unul dintre cele mai răspândite tipuri de fraudă
transfrontalieră în materie de TVA, în care cooperarea administrativă în domeniul fiscal interesează toate statele, care îşi
văd „mutat” sediul operaţiunii impozabile, cu consecinţa imposibilităţii recuperării TVA. Acest tip de fraudă are la bază un
mecanism destul de simplu, cel puţin în aparenţă: operatorul economic din ţara de origine facturează fără TVA (deoarece
efectuează o livrare intracomunitară, care intră în categoria operaţiunilor scutite de TVA cu drept de deducere), iar
operatorul economic din ţara de destinaţie va aplica regimul taxării inverse pentru această operaţiune (deoarece
efectuează o achiziţie intracomunitară, calculând şi înregistrând TVA-ul aferent achiziţiilor intracomunitare, la cota de
impozitare a ţării sale, atât ca TVA colectat, cât şi ca TVA deductibil, fără însă a o plăti în mod efectiv). Ulterior efectuării
achiziţiei intracomunitare, operatorul economic în cauză dispare fără să înregistreze, să declare şi să plătească TVA-ul
colectat aferent livrărilor ulterioare efectuate pe piaţa sa internă (aşa-numitele firme de tip «bidon», colectoare ale unor
obligaţii fiscale privind TVA, care însă nu vor fi niciodată achitate). Acest operator economic (în speţă, firma de tip bidon)
mai este denumit, datorită comportamentului său volatil de tip „fantomă”, în practicile de investigare a fraudei de tip
„carusel”, şi „veriga lipsă” din comerţul intracomunitar.... citeste mai departe (1-1)
SUBSECŢIUNEA 3: §3. Notificări administrative
Art. 296: Cereri de notificare
(1)La cererea autorităţii competente a unui stat membru, autoritatea competentă din România comunică destinatarului,
potrivit art. 47, toate actele şi deciziile emise de autorităţile administrative ale statului membru solicitant şi care se referă
la aplicarea pe teritoriul său a legislaţiei privind taxele şi impozitele reglementate de prezentul capitol.
(2)Cererile de notificare precizează obiectul actului sau al deciziei care trebuie notificat(ă) şi indică numele şi adresa
destinatarului, precum şi orice alte informaţii care pot facilita identificarea acestuia.
(3)Autoritatea solicitată din România informează de îndată autoritatea solicitantă din alt stat membru cu privire la
răspunsul său la cererea respectivă şi îi comunică, în special, data la care actul sau decizia a fost notificat(ă)
destinatarului.
(4)Autoritatea solicitantă din România formulează o cerere de notificare în temeiul prezentului articol numai în cazul în
care nu este în măsură să efectueze notificarea potrivit normelor care reglementează notificarea instrumentelor în cauză
în România sau în cazul în care o astfel de notificare ar cauza dificultăţi disproporţionate. Autoritatea competentă din
România poate transmite orice document, prin scrisoare recomandată sau prin sisteme electronice de transmitere la
distanţă, în mod direct unei persoane aflate pe teritoriul unui alt stat membru.
Art. 10917: Cereri de notificare

(1) La cererea autorităţii competente a unui stat membru, autoritatea competentă din România comunică destinatarului,
potrivit art. 44, toate actele şi deciziile emise de autorităţile administrative ale statului membru solicitant şi care se referă
la aplicarea pe teritoriul său a legislaţiei privind taxele şi impozitele reglementate de prezentul titlu.
(2) Cererile de notificare precizează obiectul actului sau al deciziei care trebuie notificat(ă) şi indică numele şi adresa
destinatarului, precum şi orice alte informaţii care pot facilita identificarea acestuia.
(3) Autoritatea solicitată din România informează de îndată autoritatea solicitantă din alt stat membru cu privire la
răspunsul său la cererea respectivă şi îi comunică, în special, data la care actul sau decizia a fost notificat(ă)
destinatarului.
(4) Autoritatea solicitantă din România formulează o cerere de notificare în temeiul prezentului articol numai în cazul în
care nu este în măsură să efectueze notificarea potrivit normelor care reglementează notificarea instrumentelor în cauză
în România sau în cazul în care o astfel de notificare ar cauza dificultăţi disproporţionate. Autoritatea competentă din
România poate transmite orice document, prin scrisoare recomandată sau prin sisteme electronice de transmitere la
distanţă, în mod direct unei persoane aflate pe teritoriul unui alt stat membru.
1.
Cererea de notificare – cuprins obligatoriu sau nu? Observăm faptul că procedura notificării este amplu reglementată în
articolul pe care îl adnotăm, care preia art. 13 din Directiva 2011/16/UE. Formularul pentru cererea de notificare conţine
următoarele câmpuri, conform Regulamentului nr. 1156/2012 de stabilire a normelor de aplicare a anumitor dispoziţii din
Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal:
– temeiul juridic;
– numărul de referinţă;
– data;
– identitatea autorităţilor solicitante şi a celor cărora li se adresează solicitarea;
– numele şi adresa destinatarului instrumentului sau al deciziei;
– alte informaţii care ar putea facilita identificarea destinatarului;
– obiectul instrumentului sau al deciziei;
– răspunsul autorităţii căreia i se adresează solicitarea, inclusiv data notificării instrumentului sau a deciziei către
destinatar.... citeste mai departe (1-3)
SUBSECŢIUNEA 4: §4. Rezultatul utilizării informaţiilor
Art. 297: Condiţii
(1)În cazul în care autoritatea competentă din România furnizează informaţii în temeiul art. 288 sau art. 292, aceasta
poate solicita autorităţii competente care primeşte informaţiile să transmită rezultatul utilizării informaţiilor primite. În
cazul în care i se solicită un asemenea răspuns, autoritatea competentă din România care a primit informaţiile transmite
autorităţii competente care a furnizat informaţiile rezultatul utilizării informaţiilor, fără a aduce atingere normelor
privind secretul fiscal şi protecţia datelor, aplicabile în România, în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai mult de 3 luni de
la momentul în care se cunoaşte rezultatul utilizării informaţiilor solicitate.
(2)Autoritatea competentă din România transmite anual celorlalte state membre rezultatul utilizării informaţiilor ce fac
obiectul schimbului automat de informaţii, potrivit măsurilor practice convenite bilateral.
Art. 10918: Condiţii
(1) În cazul în care autoritatea competentă din România furnizează informaţii în temeiul art. 1099 sau 10913, aceasta
poate solicita autorităţii competente care primeşte informaţiile să transmită rezultatul utilizării informaţiilor primite. În
cazul în care i se solicită un asemenea răspuns, autoritatea competentă din România care a primit informaţiile transmite
autorităţii competente care a furnizat informaţiile rezultatul utilizării informaţiilor, fără a aduce atingere normelor
privind secretul fiscal şi protecţia datelor, aplicabile în România, în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai mult de 3 luni de
la momentul în care se cunoaşte rezultatul utilizării informaţiilor solicitate.
(2) Autoritatea competentă din România transmite anual celorlalte state membre rezultatul utilizării informaţiilor ce fac
obiectul schimbului automat de informaţii, potrivit măsurilor practice convenite bilateral.
1.
Cuprinsul formularului de feedback. Articolul 14 din Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă
în domeniul fiscal, a cărui transpunere o realizează articolul 297, vorbeşte despre „feedback”, în rest textele din Directivă
şi din noul Cod de procedură fiscală fiind identice. Conform Regulamentului nr. 1156/2012 de stabilire a normelor de
aplicare a anumitor dispoziţii din Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal,
formularul de feedback conţine următoarele câmpuri:
– numărul de referinţă;
– data;
– identitatea autorităţii competente care emite feedbackul;
– feedback general privind informaţiile furnizate;
– rezultate direct legate de informaţiile furnizate.
Regulamentul menţionează că doar câmpurile completate efectiv pentru un anumit caz trebuie să figureze pe formularul
folosit în cazul respectiv.... citeste mai departe (1-2)
SUBSECŢIUNEA 5: §5. Schimbul de experienţă şi de bune practici
(1)Împreună cu Comisia Europeană şi celelalte state membre, autoritatea competentă din România examinează şi
evaluează cooperarea administrativă prevăzută de prezentul capitol şi fac schimb de experienţă în scopul îmbunătăţirii
acestei cooperări şi, dacă este cazul, al elaborării unor norme în domeniile respective.
(2)Alături de Comisia Europeană şi celelalte state membre, autoritatea competentă din România poate elabora orientări
cu privire la orice aspect considerat necesar pentru schimbul de bune practici şi schimbul de experienţă.

(1) Împreună cu Comisia Europeană şi celelalte state membre, autoritatea competentă din România examinează şi
evaluează cooperarea administrativă prevăzută de prezentul titlu şi fac schimb de experienţă în scopul îmbunătăţirii
acestei cooperări şi, dacă este cazul, al elaborării unor norme în domeniile respective.
(2) Alături de Comisia Europeană şi celelalte state membre, autoritatea competentă din România poate elabora orientări
cu privire la orice aspect considerat necesar pentru schimbul de bune practici şi schimbul de experienţă.
1.
Necesitatea schimbului de experienţă. În Uniunea Europeană există 28 de sisteme fiscale, cu importante diferenţe, în
funcţie de politica fiscală adoptată de fiecare stat în parte. În funcţie de obiectivele la care trebuie să răspundă, politicile
fiscale au fost subiecte controversate, dar statele membre, la unison, sunt de acord că scopurile acestor politici fiscale ar
trebui964:
a) să permită tuturor categoriilor de agenţi economici, dar şi populaţiei, să beneficieze de avantajele unei pieţe unice;
b) să urmărească realizarea obiectivelor stabilite ale politicii fiscale a Uniunii Europene;
c) să fie în concordanţă cu alte politici ale Uniunii Europene, şi anume politica locurilor de muncă, politica mediului etc.
2.
Eficientizarea cooperării administrative versus armonizare. Pentru a putea ca agenţii economici şi populaţia acestor ţări
să beneficieze de avantajele unei pieţe unice, trebuie eliminată ineficienţa coexistenţei acestor regimuri fiscale diferite,
deoarece sunt afectate, datorită diferenţelor, atât circulaţia pe piaţă a produselor, serviciilor şi forţei de muncă, cât şi
competiţia ca motor al dezvoltării economice. Nu este vorba de armonizarea sistemelor fiscale, care este imposibilă în
acest moment, ci de eliminarea disparităţilor de comunicare între diferitele autorităţi fiscale. Or, articolul pe care îl
analizăm arată soluţiile pentru eficientizarea asistenţei chiar în condiţiile realităţii sistemelor fiscale diferite:... citeste
mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 4: Condiţii aplicabile cooperării administrative
Art. 299: Transmiterea de informaţii şi documente
(1)Informaţiile comunicate României de către statele membre sub orice formă potrivit prezentului capitol intră sub
incidenţa secretului profesional şi se bucură de protecţia conferită informaţiilor de acest tip în temeiul legislaţiei din
România. Astfel de informaţii pot fi utilizate pentru administrarea şi aplicarea legislaţiei din România referitoare la taxele
şi impozitele prevăzute la art. 285. Aceste informaţii pot fi utilizate, de asemenea, pentru stabilirea şi recuperarea altor
taxe şi impozite prevăzute la art. 311 sau pentru stabilirea şi recuperarea contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate
socială. De asemenea, acestea pot fi folosite în legătură cu procedurile judiciare şi administrative care pot implica
sancţiuni, iniţiate ca urmare a încălcării legislaţiei fiscale, fără a aduce atingere normelor şi dispoziţiilor generale care
reglementează drepturile făptuitorului, suspectului sau inculpatului ori contravenientului, precum şi ale martorilor în
cadrul acestor proceduri.
(2)Informaţiile şi documentele primite de România potrivit prezentului capitol pot fi utilizate în alte scopuri decât cele
prevăzute la alin. (1), cu permisiunea autorităţii competente a statului membru care comunică informaţii potrivit
prezentului capitol şi numai în măsura în care acest lucru este permis în temeiul legislaţiei din România. O astfel de
permisiune se acordă de România dacă informaţiile pot fi utilizate în scopuri asemănătoare în România.
(3)Dacă autoritatea competentă din România consideră că informaţiile primite de la autoritatea competentă a unui alt stat
membru pot fi utile, în scopurile prevăzute la alin. (1), autorităţii competente a unui al treilea stat membru, le poate
transmite acesteia din urmă, cu condiţia ca această transmitere să respecte normele şi procedurile prevăzute de prezentul
capitol. Autoritatea competentă din România informează autoritatea competentă a statului membru din care provin
informaţiile cu privire la intenţia sa de a transmite informaţiile respective unui stat membru terţ. În situaţia în care
România este stat membru din care provin informaţiile, aceasta se poate opune transmiterii informaţiilor respective în
termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii comunicării din partea statului membru care doreşte să transmită
informaţiile.
(4)Permisiunea de a utiliza potrivit alin. (2) informaţiile transmise în temeiul alin. (3) poate fi acordată numai de către
autoritatea competentă din România.
(5)Informaţiile, rapoartele, declaraţiile şi orice alte documente, precum şi copiile certificate sau extrasele din aceste
documente, obţinute de autoritatea solicitată din alt stat membru şi comunicate autorităţii solicitante din România în
temeiul prezentului capitol, pot fi invocate ca dovezi de către organismele competente din România, în acelaşi mod ca
informaţiile, rapoartele, declaraţiile şi orice alte documente similare furnizate de o autoritate din România.
(6)Prin excepţie de la prevederile alin. (1)-(4), informaţiile comunicate de statele membre între ele în temeiul art. 2913
sunt utilizate în scopul evaluării riscurilor de nivel înalt aferente preţurilor de transfer şi a riscurilor aferente erodării
bazei impozabile şi transferului profiturilor, inclusiv al evaluării riscului de neconformare de către membrii grupului de
întreprinderi multinaţionale la normele aplicabile în materie de preţuri de transfer şi, după caz, în scopul analizelor
economice şi statistice.
(7)Ajustarea preţurilor de transfer de către autorităţile fiscale din statul membru destinatar nu se bazează pe informaţiile
care fac obiectul schimbului în temeiul art. 2913.
(8)Autoritatea competentă din România poate utiliza informaţiile primite, în temeiul art. 2913, de la celelalte autorităţi
competente din statele membre, ca bază pentru efectuarea de cercetări suplimentare ale acordurilor prealabile privind
preţul de transfer prevăzute la art. 52, ale grupului de întreprinderi multinaţionale sau ale altor aspecte de natură fiscală
în cursul unui control fiscal şi pot fi făcute ajustări corespunzătoare ale venitului impozabil al entităţii constitutive.
(la data 13-Jun-2017 Art. 299, alin. (5) din titlul X, capitolul I, sectiunea 4 completat de Art. I, punctul 3. din Ordonanta
urgenta 42/2017 )
Art. 10920: Transmiterea de informaţii şi documente

(1) Informaţiile comunicate României de către statele membre sub orice formă potrivit prezentului titlu intră sub
incidenţa secretului profesional şi se bucură de protecţia conferită informaţiilor de acest tip în temeiul legislaţiei din
România. Astfel de informaţii pot fi utilizate pentru administrarea şi aplicarea legislaţiei din România referitoare la taxele
şi impozitele prevăzute la art. 1096. Aceste informaţii pot fi utilizate, de asemenea, pentru evaluarea şi aplicarea altor taxe
şi impozite prevăzute la art. 1782 sau pentru evaluarea şi aplicarea contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate
socială. De asemenea, acestea pot fi folosite în legătură cu procedurile judiciare şi administrative care pot implica
sancţiuni, iniţiate ca urmare a încălcării legislaţiei fiscale, fără a aduce atingere normelor şi dispoziţiilor generale care
reglementează drepturile făptuitorului, suspectului sau inculpatului ori contravenientului, precum şi ale martorilor în
cadrul acestor proceduri.
(2) Informaţiile şi documentele primite de România potrivit prezentului titlu pot fi utilizate în alte scopuri decât cele
prevăzute la alin. (1), cu permisiunea autorităţii competente a statului membru care comunică informaţii potrivit
prezentului titlu şi numai în măsura în care acest lucru este permis în temeiul legislaţiei din România. O astfel de
permisiune se acordă de România dacă informaţiile pot fi utilizate în scopuri asemănătoare în România.
(3) Dacă autoritatea competentă din România consideră că informaţiile primite de la autoritatea competentă a unui alt
stat membru pot fi utile, în scopurile prevăzute la alin. (1), autorităţii competente a unui al treilea stat membru, le poate
transmite acesteia din urmă, cu condiţia ca această transmitere să respecte normele şi procedurile prevăzute de prezentul
titlu. Autoritatea competentă din România informează autoritatea competentă a statului membru din care provin
informaţiile cu privire la intenţia sa de a transmite informaţiile respective unui stat membru terţ. În situaţia în care
România este stat membru din care provin informaţiile, aceasta se poate opune transmiterii informaţiilor respective în
termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii comunicării din partea statului membru care doreşte să transmită
informaţiile.
(4) Permisiunea de a utiliza potrivit alin. (2) informaţiile transmise în temeiul alin. (3) poate fi acordată numai de către
autoritatea competentă din România.
(5) Informaţiile, rapoartele, declaraţiile şi orice alte documente, precum şi copiile certificate sau extrasele din aceste
documente, obţinute de autoritatea solicitată din alt stat membru şi comunicate autorităţii solicitante din România în
temeiul prezentului titlu, pot fi invocate ca dovezi de către organismele competente din România, în acelaşi mod ca
informaţiile, rapoartele, declaraţiile şi orice alte documente similare furnizate de o autoritate din România.
1.
Persoanele referitor la care se face transmiterea de informaţii şi documente. În doctrina străină s-a arătat că965:
a) asistenţa mutuală internaţională din domeniul fiscal vizează şi rezidenţi ai statului solicitant, ai unui stat terţ sau ai
statului solicitant966;
b) debitorul este subiect al recuperării extrateritoriale a creanţelor fiscale nu doar în legislaţia europeană, ci şi în actele
internaţionale de natură convenţională, precum Convenţia Model OCDE-CE, Convenţia Nordică şi Convenţia Benelux967.
La rândul său, doctrina românească a considerat că în aria de aplicare ratione materiae a Directivei968 se includ969:...
Art. 300: Limite
(1)Autoritatea solicitată din România furnizează autorităţii solicitante dintr-un alt stat membru informaţiile prevăzute la
art. 288, cu condiţia ca autoritatea solicitantă să fi epuizat sursele uzuale de informaţii pe care le-ar fi putut utiliza în
această situaţie pentru a obţine informaţiile solicitate, fără a risca să pună în pericol atingerea scopului urmărit.
Autoritatea solicitantă din România solicită informaţiile prevăzute la art. 288 autorităţii solicitate din alt stat membru
numai în situaţia în care au fost epuizate sursele uzuale de informaţii pe care le-ar fi putut utiliza în această situaţie pentru
a obţine informaţiile solicitate, fără a risca să pună în pericol atingerea scopului urmărit.
(2)Prezentul capitol nu impune României obligaţia de a efectua anchete sau de a comunica informaţii, în cazul în care
efectuarea acestor anchete sau obţinerea informaţiilor respective pentru propriile scopuri ar fi contrară legislaţiei din
România.
(3)Autoritatea competentă din România poate refuza să furnizeze informaţii, în cazul în care statul membru solicitant nu
este în măsură, din motive juridice, să furnizeze informaţii similare.
(4)Furnizarea de informaţii poate fi refuzată în cazul în care ar conduce la divulgarea unui secret comercial, industrial sau
profesional ori a unui procedeu comercial sau a unor informaţii a căror divulgare ar fi contrară ordinii publice.
(5)Autoritatea solicitată din România comunică autorităţii solicitante din alt stat membru motivele refuzului de a
răspunde la cererea de informaţii.
Art. 10921: Limite

(1) Autoritatea solicitată din România furnizează autorităţii solicitante dintr-un alt stat membru informaţiile prevăzute la
art. 1099, cu condiţia ca autoritatea solicitantă să fi epuizat sursele uzuale de informaţii pe care le-ar fi putut utiliza în
această situaţie pentru a obţine informaţiile solicitate, fără a risca să pună în pericol atingerea scopului urmărit.
Autoritatea solicitantă din România solicită informaţiile prevăzute la art. 1099 autorităţii solicitate din alt stat membru
numai în situaţia îi care au fost epuizate sursele uzuale de informaţii pe care le-ar fi putut utiliza în această situaţie pentru
a obţine informaţiile solicitate, fără a risca să pună în pericol atingerea scopului urmărit.
(2) Prezentul titlu nu impune României obligaţia de a efectua anchete sau de a comunica informaţii, în cazul în care
efectuarea acestor anchete sau obţinerea informaţiilor respective pentru propriile scopuri ar fi contrară legislaţiei din
România.
(3) Autoritatea competentă din România poate refuza să furnizeze informaţii, în cazul în care statul membru solicitant nu
este în măsură, din motive juridice, să furnizeze informaţii similare.
(4) Furnizarea de informaţii poate fi refuzată în cazul în care ar conduce la divulgarea unui secret comercial, industrial
sau profesional ori a unui procedeu comercial sau a unor informaţii a căror divulgare ar fi contrară ordinii publice.
(5) Autoritatea solicitată din România comunică autorităţii solicitante din alt stat membru motivele refuzului de a
răspunde la cererea de informaţii.
1.
Câmp de refuz limitat. Articolul pe care îl comentăm, ca, de altfel, şi Directiva 2011/16 (amendată), permite un câmp destul
de îngust al refuzului de furnizare de informaţii. Limitarea coincide în linii mari cu regula stabilită prin art. 26 alin. (2)
din Convenţia Model OCDE privind dubla impunere. În general, motivele de refuz pot fi acelea că informaţia solicitată
transcende scopului Directivei (spre exemplu, se referă la contribuţii sociale sau se referă la plata de utilităţi publice mai
degrabă decât la impozite şi taxe în sensul propriu-zis al cuvântului). De asemenea, motivele pot fi structurate astfel:
a) autoritatea solicitantă nu a epuizat sursele uzuale de informaţii;
Deoarece un stat membru poate să verifice cu mare dificultate această situaţie, statele membre se mulţumesc cu o
declaraţie că mijloacele uzuale au fost folosite, dar nu au produs efectul dorit.... citeste mai departe (1-2)
Art. 301: Obligaţii
(1)În cazul în care un stat membru solicită informaţii în temeiul prezentului capitol, România recurge la mecanismul său
de colectare de informaţii pentru a obţine informaţiile solicitate, chiar dacă acestea nu îi sunt necesare pentru propriile
scopuri fiscale. Această obligaţie nu aduce atingere art. 300 alin. (2)-(4), ale căror dispoziţii nu pot fi în niciun caz
interpretate în sensul autorizării României să refuze furnizarea informaţiilor pentru motivul că acestea nu prezintă un
interes naţional.
(2)Prevederile art. 300 alin. (2) şi (4) nu pot fi în niciun caz interpretate ca permiţând autorităţii solicitate din România să
refuze furnizarea de informaţii pentru motivul că aceste informaţii sunt deţinute de o bancă, de o altă instituţie financiară,
de o persoană desemnată sau care acţionează în calitate de agent ori de administrator sau că informaţiile respective se
referă la participaţiile la capitalul unei persoane.
(3)Fără a aduce atingere alin. (2), România poate refuza transmiterea informaţiilor solicitate în cazul în care aceste
informaţii se referă la perioade de impozitare dinainte de data de 1 ianuarie 2011, iar transmiterea unor astfel de
informaţii ar fi putut fi refuzată în temeiul art. 8 alin. (1) din Directiva 77/799/CEE din 19 decembrie 1977 privind asistenţa
reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe şi al impozitării
primelor de asigurare, dacă ar fi fost solicitate înainte de data de 11 martie 2011.
Art. 10922: Obligaţii

(1) În cazul în care un stat membru solicită informaţii în temeiul prezentului titlu, România recurge la mecanismul său de
colectare de informaţii pentru a obţine informaţiile solicitate, chiar dacă acestea nu îi sunt necesare pentru propriile
scopuri fiscale. Această obligaţie nu aduce atingere art. 10921 alin. (2)-(4), ale căror dispoziţii nu pot fi în niciun caz
interpretate în sensul autorizării României să refuze furnizarea informaţiilor pentru simplul motiv că acestea nu prezintă
un interes naţional.
(2) Prevederile art. 10921 alin. (2) şi (4) nu pot fi în niciun caz interpretate ca permiţând autorităţii solicitate din România
să refuze furnizarea de informaţii pentru simplul motiv că aceste informaţii sunt deţinute de o bancă, de o altă instituţie
financiară, de o persoană desemnată sau care acţionează în calitate de agent ori de administrator, sau că informaţiile
respective se referă la participaţiile la capitalul unei persoane.
(3) Fără a aduce atingere alin. (2), România poate refuza transmiterea informaţiilor solicitate în cazul în care aceste
informaţii se referă la perioade de impozitare dinainte de data de 1 ianuarie 2011, iar transmiterea unor astfel de
informaţii ar fi putut fi refuzată în temeiul art. 12435 alin. (1) din Codul fiscal dacă ar fi fost solicitate înainte de data de 11
martie 2011.
1.
Obligaţii versus suveranitatea statelor. Prin adoptarea celor două Directive, respectiv Directiva 2010/24/UE şi Directiva
2011/16/UE (amendată, cum am arătat în comentariile anterioare) s-a dorit instaurarea încrederii între statele membre şi
crearea unui cadru propice unei cooperări solide care să le permită o mai bună combatere a fraudei şi evaziunii fiscale. S-a
apreciat în doctrina română973 că aceste două directive respectă suveranitatea statelor membre, în sensul că, în cazul în
care un stat membru solicită informaţii în temeiul Directivei 2011/16/UE, statul membru solicitat recurge la mecanismul
său de colectare de informaţii pentru a obţine informaţiile solicitate, chiar dacă acestea nu îi sunt necesare pentru
propriile scopuri fiscale.
Aceleaşi prevederi sunt conţinute şi de Directiva 2010/24/UE, care stabileşte faptul că statele membre rămân pe deplin
responsabile de modul în care organizează măsurile asigurătorii sau de recuperare în cadrul asistenţei pe care şi-o oferă,
conform legislaţiilor lor naţionale, în virtutea suveranităţii lor. „Această suveranitate fiscală” – a arătat autoarea citată
într-o opinie pertinentă – „dă dreptul statelor membre de a lua singure decizii cu privire la modul de colectare a
resurselor, precum şi de redistribuire a acestora în funcţie de specificul naţional, astfel că armonizarea sistemelor fiscale
ale statelor membre ale Uniunii Europene nu trebuie să constituie un simplu proces de aliniere a legislaţiei, normelor şi
regulilor procedurale la cele europene, întrucât rezultatul nu ar putea fi decât o uniformizare a acestora, ceea ce nu este
de dorit în condiţiile în care fiecare stat are propriile caracteristici individuale”974.... citeste mai departe (1-2)
Art. 302: Lărgirea cooperării extinse oferite unei ţări terţe
În cazul în care România oferă unei ţări terţe o cooperare mai extinsă decât cea prevăzută de prezentul capitol, România
nu poate refuza o astfel de cooperare extinsă cu niciunul dintre celelalte state membre care doresc să iniţieze o astfel de
cooperare extinsă reciprocă cu România.
Art. 10923: Lărgirea cooperării extinse oferite unei ţări terţe

În cazul în care România oferă unei ţări terţe o cooperare mai extinsă decât cea prevăzută de prezentul titlu, România nu
poate refuza o astfel de cooperare extinsă cu niciunul dintre celelalte state membre care doresc să iniţieze o astfel de
cooperare extinsă reciprocă cu România.
1.
Cadrul conceptual. Directiva 2016/11/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei
77/799/CEE cuprinde, ca orice Directivă, norme minime. Dincolo de aceasta, nimic nu limitează statele membre să iniţieze
o cooperare extinsă cu alte state membre în temeiul legislaţiei lor interne sau în cadrul acordurilor bilaterale sau
multilaterale încheiate cu alte state membre, pentru problemele neacoperite de Directivă, statele membre având dreptul
de a încheia acorduri pentru o asistenţă mai extinsă977. Tocmai de aceea noul Cod de procedură fiscală conţine această
prevedere cu caracter de generalitate.
2.
Clauza „naţiunii celei mai favorizate”. Articolul de faţă, ce transpune art. 19 din Directiva nr. 2011/16 modificată, a fost
interpretat în doctrina europeană în sensul că ar conţine o clauză explicită de „naţiune favorizată”: dacă un stat membru
încheie un acord cu un stat terţ în vederea lărgirii cooperării, statul membru nu poate să refuze aceeaşi lărgire a
cooperării unui alt stat membru care doreşte o astfel de cooperare reciprocă lărgită. Aparent, această preferinţă nu se
aplică în interiorul Uniunii: dacă statele membre A şi B decid să coopereze mai strâns decât dispune Directiva, conform
textului Directivei – reprodus în articolul de mai sus – statul membru C nu poate să oblige statele membre A şi B să îi
acorde aceeaşi cooperare reciprocă lărgită978.... citeste mai departe (1-2)
Art. 303: Formulare-tip şi formate electronice
(1)Cererile de informaţii şi de anchete administrative formulate potrivit art. 288 şi răspunsurile aferente, confirmările de
primire, cererile de informaţii generale suplimentare şi declaraţiile de incapacitate sau de refuz formulate în temeiul art.
290 se trimit, în măsura posibilului, pe baza unui formular-tip adoptat de Comisia Europeană, potrivit procedurii
prevăzute la art. 5 şi 10 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie
2011 de stabilire a normelor şi principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării
competenţelor de executare de către Comisie. Formularele-tip pot fi însoţite de rapoarte, declaraţii sau orice alte
documente, precum şi de copii certificate ori de extrase din acestea.
(2)Formularul-tip prevăzut la alin. (1) include cel puţin următoarele informaţii care trebuie furnizate de către
autoritatea solicitantă:
a)identitatea persoanei care face obiectul examinării sau al anchetei;
b)scopul fiscal urmărit.
(3)În măsura în care se cunosc şi în acord cu evoluţiile internaţionale, autoritatea solicitantă din România poate furniza
numele şi adresa oricărei persoane despre care se crede că deţine informaţiile solicitate, precum şi orice element care
poate facilita colectarea de informaţii de către autoritatea solicitată din alt stat membru.
(4)Informaţiile spontane şi confirmarea acestora, prevăzute la art. 292 şi, respectiv, art. 293, cererile de notificări
administrative prevăzute la art. 296 şi rezultatul utilizării informaţiilor prevăzut la art. 297 se transmit prin intermediul
formularului-tip adoptat de Comisia Europeană, potrivit procedurii prevăzute la art. 5 şi 10 din Regulamentul (UE) nr.
182/2011.
(5)Schimbul automat obligatoriu de informaţii prevăzut la art. 291 se efectuează utilizând un format electronic
standardizat conceput pentru facilitarea unui astfel de schimb automat şi bazat pe formatul electronic existent, în temeiul
articolului privind schimbul automat de informaţii din titlul VI al Codului fiscal care transpune art. 9 din Directiva
2003/48/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăţilor de dobânzi,
format care trebuie utilizat pentru toate tipurile de schimb automat de informaţii, adoptat de Comisia Europeană în
conformitate cu procedura prevăzută la art. 5 şi 10 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.
(6)Schimbul automat de informaţii privind deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră şi acordurile prealabile
privind preţul de transfer în temeiul art. 2911 se efectuează utilizând formularul-tip adoptat de Comisia Europeană.
(7)Regimul lingvistic adoptat de Comisia Europeană nu împiedică autoritatea competentă din România să comunice
informaţiile menţionate la art. 2911 în limba română. Cu toate acestea, regimul lingvistic respectiv poate prevedea ca
elementele esenţiale ale unor astfel de informaţii să fie trimise, de asemenea, într-o altă limbă oficială şi de lucru a Uniunii
Europene.
(la data 01-Jan-2017 Art. 303, alin. (5) din titlul X, capitolul I, sectiunea 4 completat de Art. II, punctul 22. din Ordonanta
urgenta 84/2016 )
(7)Regimul lingvistic adoptat de Comisia Europeană, în temeiul art. 20 alin. (5) al Directivei 2011/16/UE, nu împiedică
autoritatea competentă din România să comunice informaţiile menţionate la art. 2911 şi 2913 în limba română. Cu toate
acestea, regimul lingvistic respectiv poate prevedea ca elementele esenţiale ale unor astfel de informaţii să fie trimise, de
asemenea, într-o altă limbă oficială şi de lucru a Uniunii Europene.
(la data 13-Jun-2017 Art. 303, alin. (7) din titlul X, capitolul I, sectiunea 4 modificat de Art. I, punctul 4. din Ordonanta
urgenta 42/2017 )
(8)Schimbul de informaţii automat cu privire la raportul pentru fiecare ţară în parte în conformitate cu prevederile art.
2913 se efectuează utilizând formularul-tip aprobat prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
urgenta 42/2017 )
(la data 14-Nov-2017 Art. 303, alin. (8) din titlul X, capitolul I, sectiunea 4 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
3049/2017 )
Art. 10924: Formulare-tip şi formate electronice

(1) Cererile de informaţii şi de anchete administrative formulate potrivit art. 1099 şi răspunsurile aferente, confirmările
de primire, cererile de informaţii generale suplimentare şi declaraţiile de incapacitate sau de refuz formulate în temeiul
art. 10911 se trimit, în măsura posibilului, pe baza unui formular - tip adoptat de Comisia Europeană, potrivit procedurii
prevăzute la art. 26 alin. (2) din Directiva 2011/16/UE a Consiliului din 15 februarie 2011 privind cooperarea
administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE . Formularele-tip pot fi însoţite de rapoarte,
declaraţii sau orice alte documente, precum şi de copii certificate ori de extrase din acestea
(2) Formularul-tip prevăzut la alin. (1) include cel puţin următoarele informaţii care trebuie furnizate de către autoritatea
solicitantă:
a) identitatea persoanei care face obiectul examinării sau al anchetei;
b) scopul fiscal urmărit.
(3) În măsura în care se cunosc şi în acord cu evoluţiile internaţionale, autoritatea solicitantă din România poate furniza
numele şi adresa oricărei persoane despre care se crede că deţine informaţiile solicitate, precum şi orice element care
poate facilita colectarea de informaţii de către autoritatea solicitată din alt stat membru.
(4) Informaţiile spontane şi confirmarea acestora, prevăzute la art. 10913 şi, respectiv, art. 10914, cererile de notificări
administrative prevăzute la art. 10917 şi rezultatul utilizării informaţiilor prevăzut la art. 10918 se transmit prin
intermediul formularului-tip adoptat de Comisia Europeană, potrivit procedurii prevăzute la art. 26 alin. (2) din Directiva
2011/16/UE .
(5) Schimbul automat obligatoriu de informaţii prevăzut la art. 10912 se efectuează utilizând un format electronic
standardizat conceput pentru facilitarea unui astfel de schimb automat şi bazat pe formatul electronic existent în temeiul
art. 1248 din Codul fiscal , care trebuie utilizat pentru toate tipurile de schimburi automate de informaţii, adoptat de
Comisia Europeană potrivit procedurii prevăzute la art. 26 alin. (2) din Directiva 2011/16/UE .
1.
Modelele formularelor. Pentru a facilita schimbul de informaţii, Directiva 2011/16/UE impune ca schimbul respectiv să se
facă pe baza unor formulare standard. În consecinţă – şi cu scopul de a asigura caracterul adecvat al datelor schimbate şi
eficienţa schimbului în sine – au fost stabilite norme detaliate în acest sens pentru schimbul de informaţii la cerere,
schimbul spontan de informaţii, notificări şi feedback. Uniunea Europeană are un rol de pionierat în acest domeniu,
reglementând modul în care birourile fiscale şi vamale din statele membre colectează şi fac schimb de informaţii cu alte
state membre în materie de TVA. Astfel, în vederea unificării formularelor-tip, s-a emis Regulamentul nr. 1156/2012 de
stabilire a normelor de aplicare a anumitor dispoziţii din Directiva 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea
administrativă în domeniul fiscal. S-a pornit de la ideea că formularul folosit trebuie să conţină o serie de câmpuri care să
fie suficient de diversificate, astfel încât statele membre să poată trata cu uşurinţă toate cazurile relevante, utilizând
câmpurile adecvate pentru fiecare caz. Acest regulament consolidează, de asemenea, bazele de date cu privire la
persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA şi operaţiunile intracomunitare ale acestora pentru a detecta şi a
reduce frauda fiscală în acest domeniu979.... citeste mai departe (1-2)
Art. 304: Măsuri practice
(1)Informaţiile comunicate în temeiul prezentului capitol se furnizează, în măsura posibilului, prin mijloace electronice,
utilizând reţeaua CCN.
(2)În situaţia în care Comisia Europeană efectuează orice adaptare a reţelei CCN, România este responsabilă să efectueze
orice adaptare a sistemelor sale necesară pentru a permite schimbul de informaţii de acest tip prin intermediul reţelei
CCN şi să asigure securitatea sistemelor sale. Autoritatea competentă din România notifică fiecărei persoane care face
obiectul raportării încălcarea securităţii datelor sale atunci când respectiva încălcare este de natură să afecteze în mod
negativ protecţia datelor cu caracter personal sau a vieţii private a persoanei în cauză. România renunţă la orice cerere de
rambursare a cheltuielilor ocazionate de aplicarea prezentului capitol, exceptând, după caz, cheltuielile cu onorariile
plătite experţilor.
(3)Cererile de cooperare, inclusiv cererile de notificare, şi documentele anexate pot fi redactate în orice limbă aleasă de
comun acord de autoritatea solicitată şi autoritatea solicitantă. Cererile respective sunt însoţite de o traducere în limba
oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru al autorităţii solicitate numai în situaţii speciale, când
autoritatea solicitată motivează cererea de traducere.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), informaţiile comunicate în temeiul art. 2913 alin. (2) se furnizează exclusiv prin
mijloace electronice utilizând reţeaua CCN.
urgenta 42/2017 )
Art. 10925: Măsuri practice

(1) Informaţiile comunicate în temeiul prezentului titlu se furnizează, în măsura posibilului, prin mijloace electronice,
utilizând reţeaua CCN.
(2) În situaţia în care Comisia Europeană efectuează orice adaptare a reţelei CCN, România este responsabilă să efectueze
orice adaptare a sistemelor sale necesară pentru a permite schimbul de informaţii de acest tip prin intermediul reţelei
CCN. România renunţă la orice cerere de rambursare a cheltuielilor ocazionate de aplicarea prezentului titlu, exceptând,
după caz, cheltuielile cu onorariile plătite experţilor.
(3) Cererile de cooperare, inclusiv cererile de notificare, şi documentele anexate pot fi redactate în orice limbă aleasă de
comun acord de autoritatea solicitată şi autoritatea solicitantă. Cererile respective sunt însoţite de o traducere în limba
oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru al autorităţii solicitate numai în situaţii speciale, când
autoritatea solicitată motivează cererea de traducere.
1.
Informaţii care circulă în reţea fără cunoştinţa contribuabilului. Poziţia Curţii de Justiţie Uniunii Europene. Dincolo de
prevederile de principiu ale articolului pe care îl analizăm, este permisă circulaţia unor date într-o reţea electronică
transnaţională, fără cunoştinţa contribuabilului? Un răspuns negativ îl aduce hotărârea Curţii de Justiţie Uniunii
Europene în cauza C-201/14 (Smaranda Bara şi alţii împotriva A.N.A.F. şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate din
România)980, în care, chiar dacă „sensul” de transmitere a informaţiilor a fost de la A.N.A.F. la altă instituţie publică,
decizia este la fel de valabilă – sub aspectul restricţiilor – pentru datele colectate de A.N.A.F. de la alte instituţii şi entităţi
sau oferite de A.N.A.F. organelor fiscale din alte ţări. În această cauză, reclamanţii au sesizat Curtea de Apel Cluj cu o
acţiune prin care au contestat legalitatea transferului datelor fiscale privind veniturile lor în raport cu prevederile
Directivei 95/46981. Aceştia susţin că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menţionate au fost transmise şi utilizate
în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate iniţial către A.N.A.F., fără consimţământul lor expres şi fără
informarea lor prealabilă. Este adevărat, legea română – în speţă Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii, permite entităţilor publice să transmită date cu caracter personal caselor de asigurări de sănătate pentru ca
acestea din urmă să stabilească calitatea de asigurat a persoanelor vizate. Datele respective privesc identificarea
persoanelor (nume, prenume, număr de identificare personal, adresă), însă nu cuprind date privind veniturile obţinute....
Art. 305: Obligaţii speciale
Autoritatea competentă din România dispune toate măsurile necesare pentru:
a)a asigura o coordonare internă eficace a măsurilor de organizare prevăzute la art. 287;
b)a stabili o cooperare directă cu autorităţile celorlalte state membre, prevăzute la art. 287;
c)a asigura buna funcţionare a sistemului de cooperare administrativă prevăzut de prezentul capitol.
Art. 10926: Obligaţii speciale

Autoritatea competentă din România dispune toate măsurile necesare pentru:
a) a asigura o coordonare internă eficace a măsurilor de organizare prevăzute la art. 1098;
b) a stabili o cooperare directă cu autorităţile celorlalte state membre, prevăzute la art. 1098;
c) a asigura buna funcţionare a sistemului de cooperare administrativă prevăzut de prezentul titlu.
1.
Excesul de zel în cooperarea internaţională. Am putut deduce din comentariile de până acum că Directiva nr. 2011/16
privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal prevede dispoziţii pentru schimbul de informaţii prin mijloace
electronice, precum şi norme şi proceduri conform cărora statele membre vor coopera cu Comisia pe teme de coordonare
şi evaluare. Acestea sunt ineficiente dacă statele membre nu îndeplinesc la rândul lor obligaţiile pe care şi România şi le-a
asumat în articolul pe care îl adnotăm. Totuşi excesul de zel în cooperarea cu autorităţile celorlalte state membre şi
coordonarea internă eficace a măsurilor pot genera situaţii în care cooperarea va conduce la situaţii dincolo de ceea ce a
urmărit Directiva nr. 2011/16 şi Directiva nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de
recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri, despre care vom vorbi pe larg în comentariile de la
capitolul următor, dedicat asistenţei reciproce în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite.... citeste mai
departe (1-2)
SECŢIUNEA 5: Relaţiile cu Comisia Europeană
Art. 306: Evaluare
(1)Autoritatea competentă din România examinează şi evaluează funcţionarea sistemului de cooperare administrativă
prevăzut de prezentul capitol.
(2)Autoritatea competentă din România transmite Comisiei Europene orice informaţii pertinente necesare pentru
evaluarea eficacităţii cooperării administrative prevăzute de prezentul capitol în ceea ce priveşte combaterea fraudei şi a
evaziunii fiscale.
(3)Autoritatea competentă din România transmite Comisiei Europene o evaluare anuală a eficacităţii schimbului automat
obligatoriu de informaţii prevăzut la art. 291, precum şi rezultatele practice obţinute.
(3)Autoritatea competentă din România transmite Comisiei Europene o evaluare anuală a eficacităţii schimbului automat
de informaţii prevăzut la art. 291 şi 2911, precum şi rezultatele practice obţinute.
(la data 01-Jan-2017 Art. 306, alin. (3) din titlul X, capitolul I, sectiunea 5 modificat de Art. II, punctul 23. din Ordonanta
urgenta 84/2016 )
(3)Autoritatea competentă din România transmite Comisiei Europene o evaluare anuală a eficacităţii schimbului de
informaţii automat prevăzut la art. 291, 2911 şi 2913, precum şi rezultatele practice obţinute, utilizând formularul şi
condiţiile de transmitere adoptate de către Comisia Europeană, conform art. 23 din Directiva 2011/16/UE.
(la data 13-Jun-2017 Art. 306, alin. (3) din titlul X, capitolul I, sectiunea 5 modificat de Art. I, punctul 7. din Ordonanta
urgenta 42/2017 )
(4)Informaţiile comunicate Comisiei Europene de autoritatea competentă din România în temeiul alin. (2) şi (3), precum
şi orice raport sau document elaborat de Comisia Europeană pe baza acestor informaţii pot fi transmise altor state
membre. Astfel de informaţii transmise României intră sub incidenţa secretului profesional şi beneficiază de protecţia
acordată informaţiilor asemănătoare conform legislaţiei din România. Rapoartele şi documentele întocmite de Comisia
Europeană pot fi utilizate de România doar în scopuri analitice, fără a se publica sau a se pune la dispoziţia unei alte
persoane ori a unui alt organism fără acordul expres al Comisiei Europene.
(la data 01-Jan-2017 Art. 306, alin. (4) din titlul X, capitolul I, sectiunea 5 abrogat de Art. II, punctul 24. din Ordonanta
urgenta 84/2016 )
Art. 10927: Evaluare

(1) Autoritatea competentă din România împreună cu statele membre şi Comisia Europeană examinează şi evaluează
funcţionarea sistemului de cooperare administrativă prevăzut de Directiva 2011/16/UE şi transpusă prin prezentul titlu.
(2) Autoritatea competentă din România transmite Comisiei Europene orice informaţii pertinente necesare pentru
evaluarea eficacităţii cooperării administrative prevăzute de prezentul titlu în ceea ce priveşte combaterea fraudei şi a
evaziunii fiscale.
(3) Autoritatea competentă din România transmite Comisiei Europene o evaluare anuală a eficacităţii schimbului automat
obligatoriu de informaţii prevăzut la art. 10912, precum şi rezultatele practice obţinute, Formularul şi condiţiile de
transmitere a evaluării anuale se adoptă de către Comisia Europeană potrivit procedurii prevăzute la art. 26 alin. (2) din
Directiva 2011/16/UE .
(4) Informaţiile comunicate Comisiei Europene de autoritatea competentă din România în temeiul alin. (2) şi (3), precum
membre. Astfel de informaţii transmise României intră sub incidenţa secretului profesional şi beneficiază de protecţia
acordată informaţiilor asemănătoare conform legislaţiei din România. Rapoartele şi documentele întocmite de Comisia
Europeană pot fi utilizate de România doar în scopuri analitice, fără a se publica sau a se pune la dispoziţia unei alte
persoane ori a unui alt organism fără acordul expres al Comisiei Europene.
1.
Armonizarea cu atribuţiile Comisiei Europene. Comisia îndeplineşte importante roluri fundamentale, formale şi
informale, inclusiv acţionând ca intermediar de interese, colector de cercetări şi informaţii, redactor de politici care sunt
acceptabile Consiliului şi Parlamentului şi susţinător al celor dispuşi să informeze în legătură cu neîndeplinirea
obligaţiilor de punere în aplicare a legislaţiei europene – roluri ce ridică întrebări în legătură cu relativa influenţă a
Comisiei ca agent supranaţional986.
Comisia dispune de o putere de decizie proprie, actele sale fiind emise după parcurgerea unui proces legislativ specific987,
sens în care poate să elaboreze regulamente, emite directive sau adopta decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite direct
prin dispoziţiile tratatelor. Aceasta beneficiază de un înalt grad de autonomie în exercitarea atribuţiilor sale, în special în
domeniul politicii concurenţiale şi al controlului aplicării politicilor comune. Comisia exercită o reală putere de conducere
în domeniul administrării fondurilor Uniunii, colectării fondurilor proprii şi administrării măsurilor protecţioniste,
acestea fiind măsuri temporare ce constituie excepţii de la tratate, fiind adoptate de statele membre în acord cu Comisia
pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite988.... citeste mai departe (1-2)
Art. 3061: Confidenţialitatea informaţiilor
(1)Informaţiile comunicate Comisiei Europene de către autoritatea competentă din România în temeiul art. 306, precum
membre. Informaţiile transmise intră sub incidenţa secretului de serviciu şi beneficiază de protecţia acordată
informaţiilor asemănătoare conform legislaţiei interne a statului membru care le-a primit.
(2)Rapoartele şi documentele întocmite de Comisia Europeană, prevăzute la alin. (1), pot fi utilizate de România doar în
scopuri analitice, nu se publică şi nici nu se pun la dispoziţia unei alte persoane sau a unui alt organism fără acordul
expres al Comisiei Europene.
(la data 01-Jan-2017 Art. 306 din titlul X, capitolul I, sectiunea 5 completat de Art. II, punctul 25. din Ordonanta urgenta
84/2016 )
SECŢIUNEA 6: Relaţiile cu ţările terţe
Art. 307: Schimbul de informaţii cu ţările terţe
(1)În cazul în care autoritatea competentă din România primeşte de la o ţară terţă informaţii care sunt în mod previzibil
relevante pentru administrarea şi aplicarea legislaţiei române în privinţa taxelor şi impozitelor prevăzute la art. 285,
autoritatea competentă din România poate, în măsura în care acest lucru este permis în temeiul unui acord cu ţara terţă
respectivă, să comunice aceste informaţii autorităţilor competente ale statelor membre pentru care ar putea fi utile şi
oricărei autorităţi solicitante din alt stat membru.
(2)Autoritatea competentă din România poate transmite unei ţări terţe, potrivit normelor interne privind comunicarea
datelor cu caracter personal către ţările terţe, informaţii obţinute în temeiul prezentului capitol, dacă toate condiţiile de
mai jos sunt îndeplinite:
a)autoritatea competentă a statului membru din care provin informaţiile şi-a dat acordul cu privire la comunicarea
acestora;
b)ţara terţă în cauză s-a angajat să coopereze pentru strângerea dovezilor care să ateste caracterul neregulamentar sau
ilegal al tranzacţiilor care sunt susceptibile să contravină legislaţiei fiscale ori să constituie o încălcare a acesteia.
Art. 10928: Schimbul de informaţii cu ţările terţe

(1) În cazul în care autoritatea competentă din România primeşte de la o ţară terţă informaţii care sunt în mod previzibil
relevante pentru administrarea şi aplicarea legilor din România în privinţa taxelor şi impozitelor prevăzute la art. 1096,
autoritatea competentă din România poate, în măsura în care acest lucru este permis în temeiul unui acord cu ţara terţă
respectivă, să comunice aceste informaţii autorităţilor competente ale statelor membre pentru care ar putea fi utile şi
oricărei autorităţi solicitante din alt stat membru.
(2) Autoritatea competentă din România poate transmite unei ţări terţe, potrivit normelor interne privind comunicarea
datelor cu caracter personal către ţările terţe, informaţii obţinute în temeiul prezentului titlu, dacă toate condiţiile de mai
jos sunt îndeplinite:
a) autoritatea competentă a statului membru din care provin informaţiile şi-a dat acordul cu privire la comunicarea
acestora;
b) ţara terţă în cauză s-a angajat să coopereze pentru strângerea dovezilor care să ateste caracterul neregulamentar sau
ilegal al tranzacţiilor care sunt susceptibile să contravină legislaţiei fiscale ori să constituie o încălcare a acesteia.
1.
Schimbul de informaţii şi respectarea drepturilor omului. Nu trebuie uitat nicio clipă, aşa cum s-a subliniat pertinent şi în
doctrina română991, şi în cea străină992, că, cu cât mai intensă este cooperarea dintre state în domeniul asistenţei
mutuale în recuperarea extrateritorială a creanţelor fiscale, cu atât mai mult ar fi de obligaţia celor care aplică aceste
proceduri să încerce să asigure protecţia drepturilor lor fundamentale în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Iar unul dintre drepturile care trebuie respectate în materia schimbului de informaţii este cel asupra căruia am mai
insistat: dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. În acest sens, art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene993 dispune că „orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc”.
Orice persoană are dreptul de acces la datele sale personale şi să obţină rectificarea lor994. Dreptul la protecţia datelor
personale îşi are fundamentul în art. 16 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene995. În acest sens, sub aspectul
informaţiilor referitoare la persoanele fizice (singurele apărate pe plan naţional şi european în această privinţă),
dispoziţiile privind schimbul de informaţii nu au câmp de aplicare discreţionar şi infinit, fiind limitate de Directiva
95/46996 a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Potrivit acestei Directive, operatorul sau reprezentantul său
are o obligaţie de informare, ale cărei condiţii, prevăzute la art. 10 şi 11 din Directiva 95/46, variază în funcţie de aspectul
dacă aceste date sunt sau nu sunt colectate de la persoana vizată, sub rezerva derogărilor admise în temeiul art. 13 din
această Directivă.... citeste mai departe (1-2)
– Convenţii de evitare a dublei impuneri;

– Legea nr. 290/2015 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Jersey privind schimbul de
informaţii în domeniul fiscal, semnat la Londra la 1 decembrie 2014 (publicat în M. Of. nr. 882 din 25 noiembrie 2015).
SECŢIUNEA 7: Dispoziţii generale şi finale
Art. 308: Protecţia datelor
(1)Toate schimburile de informaţii efectuate în temeiul prezentului capitol se realizează cu respectarea Legii nr. 677/2001
(2)Instituţiile Financiare Raportoare şi autorităţile competente din România au calitatea de operator de date cu caracter
personal în conformitate cu prevederile Legii nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
(3)Fără a aduce atingere alin. (1), fiecare Instituţie Financiară Raportoare din România informează fiecare Persoană care
face obiectul raportării cu privire la faptul că informaţiile care o privesc prevăzute la art. 291 alin. (4) sunt selectate şi
transferate în conformitate cu prezentul capitol şi furnizează persoanei toate informaţiile la care aceasta are dreptul în
temeiul Legii nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în timp util pentru ca persoana să îşi poată exercita
drepturile în materie de protecţie a datelor cu caracter personal, înainte ca Instituţia Financiară Raportoare să transmită
informaţiile prevăzute la art. 291 alin. (4) autorităţii competente din România.
Art. 10929: Protecţia datelor

Toate schimburile de informaţii efectuate în temeiul prezentului titlu se realizează cu respectarea Legii nr. 677/2001
1.
Apărarea drepturilor contribuabilului. În ce priveşte protecţia datelor cu caracter personal, precum şi soluţia pentru
contribuabil reieşită din afacerea Bara şi alţii, a se vedea comentariul art. 304 NCPF. Decizia menţionată este perfect
concordantă cu alineatul (3) al articolului pe care îl analizăm, menţionând obligaţia de informare a persoanelor vizate
(persoanele fizice, deoarece acesta este câmpul de aplicare al Legii nr. 677/2001999 modificate), astfel încât contribuabilul
să îşi poată exercita drepturile în materie de protecţie a datelor cu caracter personal înainte ca instituţia financiară
raportoare să transmită informaţiile referitoare la situaţia sa financiară.
2.
Drepturile contribuabilului referitoare la datele cu caracter personal care îl privesc. Foarte importantă ni se pare
prevederea cuprinsă în alin. (3), care conferă contribuabilului dreptul la toate informaţiile la care acesta are dreptul în
temeiul Legii nr. 677/2001, în timp util, în scopul ca persoana să îşi poată exercita drepturile în materie de protecţie a
datelor cu caracter personal. Potrivit legii menţionate, prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter
personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă:... citeste mai departe (1-2)
Art. 309: Păstrarea informaţiilor
Informaţiile prelucrate în conformitate cu prezentul capitol se păstrează o perioadă care nu depăşeşte perioada necesară
pentru atingerea obiectivelor prezentului capitol şi, în orice caz, în conformitate cu legislaţia din România referitoare la
termenele de prescripţie, ale fiecărui operator de date.
1.
Excluderea aplicării directivelor privind cooperarea administrativă urmare a prevederilor de drept material fiscal. Există
situaţii în care se impune cooperarea administrativă, după cum există şi situaţii în care această cooperare este exclusă,
deoarece aplicarea normelor dreptului material fiscal face această cooperare administrativă ca lipsită de obiect. Criteriul
fixat de art. 309 NCPF este unul rezonabil, acela al perioadelor necesare pentru atingerea obiectivelor organelor fiscale, cu
precizarea că nu se pot depăşi niciodată limitele termenului de prescripţie.
2.
Jurisprudenţă relevantă. Într-un caz, o rezidentă fiscală olandeză era proprietara unui domeniu situat în Regatul Unit
(„The Bean House”), pe care a intenţionat să îl doneze fiului său. În temeiul legislaţiei olandeze, o astfel de donaţie ar
putea fi scutită de impozit, în totalitate sau parţial, cu condiţia în special ca „The Bean House” să aibă calitatea de domeniu
rural în sensul Legii privind protecţia siturilor naturale şi, prin urmare, să fie situat în ţările de Jos. Tocmai de aceea,
autorităţile fiscale olandeze au refuzat acordarea unei astfel de recunoaşteri pentru un domeniu rural din afara
teritoriului ţărilor de Jos, justificându-şi în plus poziţia prin dificultăţile practice ridicate de controalele fiscale într-un alt
stat membru decât Regatul ţărilor de Jos, în special necesitatea de a verifica dacă proprietarii îşi respectă angajamentul de
a întreţine domeniul rural o perioadă de 25 de ani. În această privinţă, Consiliul de stat solicită să se stabilească în ce
măsură autorităţile din alte state membre ar fi obligate să acorde asistenţă administrativă autorităţilor olandeze în
controalele lor. În aceste împrejurări, Raad van State (Consiliul de stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să
adreseze Curţii mai multe întrebări preliminare, dintre care redăm pe cele ce interesează în domeniul cooperării
administrative:... citeste mai departe (1-2)
CAPITOLUL II: Asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte
măsuri
(la data 09-Feb-2016 titlul X, capitolul II a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 351/2016 )
Art. 310: Scopul
Prezentul capitol stabileşte norme privind asistenţa în vederea recuperării în România a unor creanţe stabilite într-un alt
stat membru al Uniunii Europene, precum şi asistenţa în vederea recuperării într-un alt stat membru al Uniunii Europene
a creanţelor stabilite în România.
1.
Contextul apariţiei actualelor reglementări. Globalizarea, fenomen care a generat dezvoltarea mobilităţii contribuabililor,
tranzacţiile transfrontaliere şi internaţionalizarea instrumentelor financiare au determinat statele membre să coopereze
mai mult, prin crearea sistemelor de impozitare transparente şi schimbului de informaţii1003. Asistenţa reciprocă dintre
statele membre pentru recuperarea creanţelor reciproce şi a creanţelor Uniunii cu privire la anumite taxe şi alte măsuri
contribuie la funcţionarea corectă a pieţei interne. Aceasta asigură neutralitatea fiscală şi a permis statelor membre să
elimine măsurile discriminatorii de protecţie în tranzacţiile transfrontaliere menite să prevină frauda şi pierderile
bugetare.
Primele modalităţi de asistenţă reciprocă în materie de recuperare au fost stabilite prin Directiva 76/308/CEE a
Consiliului din 15 martie 1976 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor rezultate din operaţiuni
cuprinse în sistemul de finanţare al Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă, precum şi a prelevărilor
agricole şi drepturilor vamale1004. Directiva respectivă şi actele care o modificau au fost codificate prin Directiva
2008/55/CE a Consiliului din 26 mai 2008 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor privind
anumite cotizaţii, drepturi, taxe şi alte măsuri1005. Respectivele dispoziţii, chiar dacă reprezintă un prim pas către
îmbunătăţirea procedurilor de recuperare la nivelul Uniunii prin armonizarea normelor naţionale aplicabile, s-au dovedit
insuficiente pentru a răspunde cerinţelor pieţei interne, aşa cum a evoluat aceasta după anii ‚80.... citeste mai departe (1-
3)
(1)Prezentul capitol se aplică următoarelor creanţe:
a)tuturor taxelor, impozitelor şi drepturilor de orice fel prelevate de către un stat membru sau în numele acestuia ori de
către subdiviziunile sale teritoriale sau administrative, inclusiv autorităţi locale, sau în numele acestora ori în numele
Uniunii Europene;
b)rambursărilor, intervenţiilor şi altor măsuri care fac parte din sistemul de finanţare integrală sau parţială a Fondului
European de Garantare Agricolă (FEGA) şi a Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), inclusiv
sumelor care se percep în legătură cu aceste acţiuni;
c)prelevărilor şi altor drepturi prevăzute în cadrul organizării comune a pieţei din sectorul zahărului.
(2)Prezentul capitol se aplică şi pentru:
a)sancţiunile administrative, amenzile, taxele şi suprataxele în legătură cu creanţele pentru care se poate solicita asistenţă
reciprocă potrivit alin. (1), care sunt stabilite de autorităţile administrative responsabile de perceperea taxelor,
impozitelor sau drepturilor în cauză ori de desfăşurarea de anchete administrative în privinţa acestora sau care sunt
confirmate de organismele administrative sau judiciare la cererea autorităţilor administrative menţionate;
b)taxele pentru certificate şi alte documente similare emise în legătură cu procedurile administrative privind taxele,
impozitele şi drepturile;
c)obligaţiile fiscale accesorii şi costurile în legătură cu creanţele pentru care poate fi solicitată asistenţă reciprocă potrivit
alin. (1) ori potrivit lit. a) sau b) a prezentului alineat, după caz.
(3)Prezentul capitol nu se aplică:
a)contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială care trebuie plătite fie statului membru sau unei subdiviziuni a
acestuia, fie instituţiilor de securitate socială de drept public;
b)taxelor care nu sunt prevăzute la alin. (2);
c)drepturilor de natură contractuală, cum ar fi sumele stabilite pentru utilităţi publice;
d)sancţiunilor cu caracter penal impuse în cadrul unei proceduri penale sau altor sancţiuni cu caracter penal care nu intră
sub incidenţa prevederilor alin. (2) lit. a).
1.
Procedura asistenţei reciproce. Asistenţa reciprocă presupune următoarea procedură: autoritatea solicitată poate furniza
autorităţii solicitante informaţiile de care aceasta din urmă are nevoie pentru a recupera creanţele născute în statul
membru al autorităţii solicitante şi poate notifica debitorului toate documentele privind astfel de creanţe emise de statul
membru solicitant. De asemenea, autoritatea solicitată poate recupera, la cererea autorităţii solicitante, creanţele născute
în statul membru solicitant sau poate lua măsuri asigurătorii pentru a garanta recuperarea acestor creanţe.
De notat este că autoritatea solicitantă poate formula o cerere de asistenţă fie pentru o singură creanţă, fie pentru mai
multe creanţe, dacă acestea pot fi recuperate de la una şi aceeaşi persoană.
2.
Modul de transpunere a Directivei. Prezentul articol este identic cu art. 2 al Directivei nr. 2010/24/UE a Consiliului
privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri. Directiva vorbeşte
despre „redevenţe pentru certificate”, în vreme ce articolul de mai sus face vorbire despre „taxe pentru certificate”....
a)autoritate solicitantă - un birou central de legătură, un birou de legătură sau un departament de legătură al unui stat
membru care transmite o cerere de asistenţă cu privire la o creanţă prevăzută la art. 311;
b)autoritate solicitată - un birou central de legătură, un birou de legătură sau un departament de legătură al unui stat
membru căruia îi este transmisă o cerere de asistenţă;
c)persoană - orice persoană fizică sau juridică, orice asociere de persoane căreia îi este recunoscută, prin lege, capacitatea
forma acesteia, fie că are sau nu are personalitate juridică, ce deţine ori gestionează active care, alături de venitul generat
de acestea, sunt supuse unor taxe, impozite sau drepturi care fac obiectul prezentului capitol;
d)mijloace electronice - utilizarea unui echipament electronic pentru procesarea, inclusiv compresia digitală, şi stocarea
datelor şi utilizarea transmisiei prin fir, a transmisiei radio, a tehnologiilor optice sau a altor mijloace electromagnetice;
e)reţea RCC - platforma comună bazată pe reţeaua comună de comunicaţii (RCC) dezvoltată de Uniunea Europeană pentru
toate transmisiile prin mijloace electronice între autorităţile competente din domeniul vamal şi fiscal.
1.
Despre transmiterea prin mijloace electronice şi reţeaua comună de comunicaţii (RCC). Regula generală. Prezentul articol
transpune (în sensul de adaptare a topicii) art. 3 al Directivei nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în
materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri. Este de menţionat că toate cererile de asistenţă,
respectiv: cererile de informaţii, de notificare, de recuperare sau de măsuri asigurătorii în temeiul Directivei 2010/24/UE
şi toate instrumentele, formularele şi alte documente care le însoţesc, precum şi orice alte informaţii comunicate cu
privire la cererile respective se trimit prin reţeaua reţeaua comună de comunicaţii (RCC), definită mai sus. Sub aspect
probatoriu, documentele transmise în format electronic sau pe suport de hârtie sunt considerate ca având acelaşi efect
juridic ca documentele trimise prin poştă.... citeste mai departe (1-3)
(1)Autorităţile competente din România pentru aplicarea prevederilor prezentului capitol sunt:
a)A.N.A.F., pentru creanţele prevăzute la art. 311 alin. (1) lit. a) şi b);
b)Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, pentru creanţele prevăzute la art. 311 alin. (1) lit. c).
(2)Autorităţile prevăzute la alin. (1) sunt competente şi pentru asistenţă la recuperarea creanţelor prevăzute la art. 311
alin. (2), aferente creanţelor principale pentru a căror asistenţă la recuperare sunt competente.
(3)Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se desemnează biroul central de legătură, care este responsabil pentru contactele
cu alte state membre în domeniul asistenţei reciproce care face obiectul prezentului capitol, precum şi pentru contactele
cu Comisia Europeană.
(la data 01-Jan-2016 Art. 313, alin. (3) din titlul X, capitolul II, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul
3730/2015 )
(4)Autorităţile competente din România pot desemna birouri de legătură care să fie responsabile de contactele cu alte
state membre în materie de asistenţă reciprocă în ceea ce priveşte unul sau mai multe tipuri sau categorii specifice de taxe,
impozite şi drepturi prevăzute la art. 311.
(5)În cazul în care un birou de legătură primeşte o cerere de asistenţă reciprocă ce necesită măsuri care nu ţin de
competenţa ce i-a fost atribuită, acesta înaintează cererea, fără întârziere, biroului competent, dacă este cunoscut, sau
biroului central de legătură şi informează autoritatea solicitantă în consecinţă.
(6)Autorităţile competente din România informează Comisia Europeană cu privire la biroul său central de legătură şi la
orice birouri de legătură pe care le-a desemnat.
(7)Toate comunicările sunt trimise de către biroul central de legătură sau în numele acestuia, de la caz la caz, cu acordul
biroului central de legătură, asigurându-se eficienţa comunicării.
1.
Transferul de suveranitate în materia recuperării internaţionale a creanţelor fiscale. Prezentul articol, care transpune art.
4 al Directivei nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de
impozite, taxe şi alte măsuri, aduce necesarul echilibru între suveranitatea fiscală a statelor membre şi transferul de
suveranitate. Astfel, legislaţia Uniunii Europene permite desemnarea unei/unor autorităţi competente în fiecare ţară,
pentru a asigura asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, dispune procedura
necesară, dar organizarea internă şi modul de aplicare a legii române sunt aspecte organizatorice ce ţin de organele
române.
Procedura vizează integrarea României în sistemul de „management fiscal” al Uniunii Europene, văzut ca totalitatea
regulilor care privesc organizarea, stabilirea şi execuţia bugetară a Uniunii Europene. Chiar dacă reglementările unionale
sunt departe de a impune un model de organizare şi funcţionare a finanţelor publice a statelor membre (respectând
suveranitatea lor fiscală), trebuie luate toate măsurile considerate necesare pentru a garanta managementul lor financiar
corespunzător1016.... citeste mai departe (1-2)
– OPANAF nr. 3.730/2015 privind organizarea şi funcţionarea Biroului central de legătură pentru contactele cu alte state
membre în domeniul asistenţei reciproce la recuperare, precum şi cu Comisia Europeană (M. Of. nr. 959 din 24 decembrie
2015).
SECŢIUNEA 2: Schimbul de informaţii
Art. 314: Furnizarea de informaţii
(1)La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată furnizează orice informaţii pe care le apreciază că sunt relevante
pentru autoritatea solicitantă, în vederea recuperării creanţelor sale prevăzute la art. 311. În scopul furnizării acestor
informaţii, autoritatea solicitată asigură realizarea oricăror anchete administrative necesare pentru obţinerea acestora.
(2)Autoritatea solicitată nu este obligată să furnizeze informaţii:
a)pe care nu le-ar putea obţine în vederea recuperării creanţelor similare născute în statul membru solicitat;
b)care ar divulga un secret comercial, industrial sau profesional;
c)a căror divulgare ar aduce atingere securităţii statului membru solicitat sau care ar fi contrare ordinii publice a acestuia.
(3)Autoritatea solicitată nu poate refuza furnizarea de informaţii pentru motivul că aceste informaţii sunt deţinute de o
bancă, de o altă instituţie financiară, de o persoană desemnată sau care acţionează în calitate de agent ori de
administrator sau că informaţiile respective se referă la participaţiile la capitalul unei persoane.
(4)Autoritatea solicitată informează autoritatea solicitantă în legătură cu motivele de refuz al unei cereri de informaţii.
1.
Observaţii referitoare la cererea de informaţii. Prezentul articol – care transpune art. 5 al Directivei nr. 2010/24/UE a
Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri –
porneşte de la ideea că schimbul de informaţii între state este esenţial în vederea respectării legislaţiei fiscale, în contextul
creşterii mobilităţii persoanelor fizice şi al dezvoltării fără precedent a societăţilor multinaţionale, unele condamnate
pentru fraudă, spălare de bani etc.
Din cuprinsul articolului de mai sus reiese, pe cale de interpretare, că cererea de informaţii, de recuperare sau de măsuri
asigurătorii poate viza pe oricare dintre următoarele persoane:
a) debitorul principal sau un codebitor;
b) o altă persoană decât (co)debitorul, responsabilă cu plata impozitelor, a taxelor şi a altor măsuri sau cu alte creanţe
legate de respectivele impozite, taxe şi alte măsuri, în temeiul legislaţiei în vigoare în statul membru pe teritoriul căruia se
află autoritatea solicitantă;... citeste mai departe (1-7)
Art. 315: Schimbul de informaţii fără cerere prealabilă
În cazul în care urmează să se efectueze o rambursare/restituire de impozite, taxe sau drepturi, altele decât taxa pe
valoarea adăugată, către o persoană stabilită ori având domiciliul într-un alt stat membru, statul membru din care
urmează să se efectueze rambursarea/restituirea poate informa statul membru unde este stabilită sau unde îşi are
domiciliul persoana respectivă cu privire la rambursarea/restituirea ce urmează a se efectua.


1.
Modalitate de evaluare la nivel european, cu condiţia respectării drepturilor contribuabilului. Prezentul articol transpune,
cu mici schimbări de topică, art. 6 al Directivei nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de
recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri. În preambulul Directivei 2011/16/UE privind cooperarea
administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE, se susţine că „este recunoscut faptul că schimbul
automat obligatoriu de informaţii fără condiţii preliminare reprezintă cea mai eficientă modalitate de îmbunătăţire a
evaluării corecte a taxelor şi impozitelor în situaţii transfrontaliere şi de combatere a fraudei. În acest scop, ar trebui
urmată în consecinţă o abordare pe etape, începând cu schimbul automat de informaţii disponibil pe cinci categorii şi
revizuind dispoziţiile relevante în urma unui raport al Comisiei”.
Art. 316: Prezenţa în birourile administrative şi participarea la anchetele administrative
(1)Prin acord între autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată şi în concordanţă cu procedurile stabilite de
autoritatea solicitată, funcţionarii autorizaţi de autoritatea solicitantă pot, în vederea promovării asistenţei reciproce
prevăzute de prezentul capitol:
a)să fie prezenţi în birourile în care autorităţile administrative ale statului membru solicitat îşi desfăşoară activitatea;
b)să fie prezenţi la anchetele administrative efectuate pe teritoriul statului membru solicitat;
c)să însoţească funcţionarii competenţi din statul membru solicitat în cursul procedurilor judiciare din respectivul stat
membru.
(2)Acordul prevăzut la alin. (1) lit. b) poate prevedea ca funcţionarii din statul membru solicitant să poată intervieva
persoane şi examina registre, în cazul în care legislaţia în vigoare în statul membru solicitat permite acest lucru.
(3)Funcţionarii autorizaţi de autoritatea solicitantă care utilizează posibilităţile oferite prin alin. (1) şi (2) sunt în măsură
să prezinte în orice moment o împuternicire scrisă în care le sunt indicate identitatea şi calitatea oficială.
1.
Completare cu normele europene. Deoarece situaţia fiscală a uneia sau a mai multor persoane impozabile stabilite în mai
multe state membre prezintă adesea un interes comun sau complementar, este necesar să se prevadă posibilitatea ca
aceste persoane să fie controlate simultan de către două sau mai multe state membre, prin acord reciproc. şi legea
procesual fiscală română preia atât imperativele Directivei nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în
materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri, precum şi ale Directivei 2011/16/UE privind
cooperarea administrativă în domeniul fiscal, în ceea ce priveşte autorizarea prezenţei funcţionarilor autorizaţi de
autoritatea solicitantă în birourile administrative ale autorităţii solicitante şi participarea acestora la anchetele
administrative. Ceea ce nu transpare – dar nici nu este interzis expres – în textul normativ românesc pe care îl adnotăm
este că prezenţa în birourile administrative şi participarea la anchetele administrative se poate face şi pe bază de
voluntariat, aşa cum de altfel indică Directiva 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal.... citeste
mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 3: Asistenţă pentru notificarea documentelor
Art. 317: Cererea de notificare a anumitor documente referitoare la creanţe
(1)La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată notifică persoanei căreia îi sunt destinate, denumită în
continuare destinatar, toate actele şi deciziile, inclusiv pe cele de natură judiciară, privind o creanţă sau recuperarea
acesteia, emise de statul membru solicitant.
(2)Cererea de notificare prevăzută la alin. (1) este însoţită de un formular-tip care conţine cel puţin următoarele
informaţii:
a)numele, adresa şi orice alte informaţii utile pentru identificarea destinatarului;
b)scopul notificării şi termenul în care aceasta ar trebui efectuată;
c)o descriere a documentelor anexate, a tipului de creanţă şi a valorii creanţei pentru care se formulează cererea;
d)numele, adresa şi alte date de contact cu privire la biroul responsabil de documentele anexate şi, în cazul în care este
diferit, biroul de la care se pot obţine informaţii suplimentare privind documentele notificate sau posibilităţile de a
contesta obligaţia de plată.
(3)Autoritatea solicitantă depune o cerere de notificare în temeiul prezentului capitol numai atunci când nu poate efectua
notificarea în conformitate cu normele care reglementează notificarea documentului în cauză în statul membru solicitant
sau atunci când o astfel de notificare ar cauza dificultăţi disproporţionate.
(4)Autoritatea solicitată informează de îndată autoritatea solicitantă în privinţa oricărei acţiuni întreprinse în urma
cererii de notificare, în special în legătură cu data notificării documentului către destinatar.
Art. 1788: Cererea de notificare a anumitor documente referitoare la creanţe

(1) La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată notifică persoanei căreia îi sunt destinate, denumită în
continuare destinatar, toate actele şi deciziile, inclusiv pe cele de natură judiciară, privind o creanţă sau recuperarea
acesteia, emise de statul membru solicitant.
(2) Cererea de notificare prevăzută la alin. (1) este însoţită de un formular-tip care conţine cel puţin următoarele
informaţii:
a) numele, adresa şi orice alte informaţii utile pentru identificarea destinatarului;
b) scopul notificării şi termenul în care aceasta ar trebui efectuată;
c) o descriere a documentelor anexate, a tipului de creanţă şi a valorii creanţei pentru care se formulează cererea;
d) numele, adresa şi alte date de contact cu privire la biroul responsabil de documentele anexate şi, în cazul în care este
diferit, biroul de la care se pot obţine informaţii suplimentare privind documentele notificate sau posibilităţile de a
contesta obligaţia de plată.
(3) Autoritatea solicitantă depune o cerere de notificare în temeiul prezentului capitol numai atunci când nu poate efectua
notificarea în conformitate cu normele care reglementează notificarea documentului în cauză în statul membru solicitant
sau atunci când o astfel de notificare ar cauza dificultăţi disproporţionate.
(4) Autoritatea solicitată informează de îndată autoritatea solicitantă în privinţa oricărei acţiuni întreprinse în urma
cererii de notificare, în special în legătură cu data notificării documentului către destinatar.
1.
Cererea de notificare. La nivel european, Regulamentul Comisiei Europene nr. 1189/2011 dispune că o cerere de notificare
include originalul sau o copie certificată a fiecărui document a cărui notificare se solicită.
Formularul uniform de notificare ce însoţeşte cererea în temeiul art. 8 alin. (1) din Directiva nr. 2010/24/UE a Consiliului
privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri (identic cu art. 317
NCPF) se completează de autoritatea solicitantă sau sub responsabilitatea acesteia. Formularul respectiv furnizează
destinatarului informaţii cu privire la documentele pentru care a fost solicitată asistenţa pentru notificare.
În ceea ce priveşte informaţiile menţionate în formularul uniform de notificare, aceleaşi reglementări la nivel european
dispun următoarele reguli:
a) valoarea creanţei se menţionează în măsura în care a fost deja stabilită;... citeste mai departe (1-2)
Art. 318: Mijloace de notificare
(1)Autoritatea solicitată se asigură că procedura de notificare în statul membru solicitat se efectuează potrivit
reglementărilor legale şi practicilor administrative naţionale în vigoare în statul membru solicitat.
(2)Prevederile alin. (1) nu aduc atingere niciunei alte forme de notificare utilizate de o autoritate competentă a statului
membru solicitant, în conformitate cu normele în vigoare în respectivul stat membru.
(3)O autoritate competentă stabilită pe teritoriul statului membru solicitant poate notifica direct orice document prin
scrisoare recomandată sau prin poştă electronică unei persoane dintr-un alt stat membru.
Art. 1789: Mijloace de notificare

(1) Autoritatea solicitată se asigură că procedura de notificare în statul membru solicitat se efectuează potrivit
reglementărilor legale şi practicilor administrative naţionale în vigoare în statul membru solicitat.
(2) Prevederile alin. (1) nu aduc atingere niciunei alte forme de notificare utilizate de o autoritate competentă a statului
membru solicitant, în conformitate cu normele în vigoare în respectivul stat membru.
(3) O autoritate competentă stabilită pe teritoriul statului membru solicitant poate notifica direct orice document prin
scrisoare recomandată sau prin poştă electronică unei persoane dintr-un alt stat membru.
1.
Transpunerea neinspirată a directivelor. Remarcăm aceeaşi tendinţă, semnalată de mai multe ori în analizele aferente
acestor proceduri, ca legea românească să reglementeze conduita autorităţilor solicitate din alte ţări şi autorităţile statului
membru solicitant, ceea ce reprezintă o transpunere total neinspirată a Directivelor europene – mai degrabă o traducere
mult inferioară legislativ celei din Codul de procedură fiscală anterior (care preciza, spre exemplu: „autoritatea solicitată
din România notifică autorităţii solicitante din alt stat membru orice nereguli ale cererii…” – art. 10911 VCPF).
2.
Interdicţie pentru destinatar. Destinatarul cererii de recuperare sau de măsuri asigurătorii nu se poate baza pe notificarea
sau comunicarea instrumentului uniform care permite executarea în statul membru solicitat pentru a cere prelungirea
sau redeschiderea perioadei de contestare a creanţei sau a instrumentului iniţial care permite executarea, dacă acestea au
fost notificate în mod valabil (art. 17 din Regulamentul Comisiei Europene nr. 1189/2011).... citeste mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 4: Măsurile asigurătorii sau de recuperare
Art. 319: Cererea de recuperare
(1)La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată recuperează creanţele care fac obiectul unui titlu ce permite
executarea în statul membru solicitant.
(2)De îndată ce autoritatea solicitantă are cunoştinţă despre orice informaţii relevante cu privire la cazul care a motivat
cererea de recuperare, aceasta le transmite autorităţii solicitate.
Art. 17810: Cererea de recuperare

(1) La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată recuperează creanţele care fac obiectul unui titlu ce permite
executarea în statul membru solicitant.
(2) De îndată ce autoritatea solicitantă are cunoştinţă despre orice informaţii relevante cu privire la cazul care a motivat
cererea de recuperare, aceasta le transmite autorităţii solicitate.
1.
Aplicabilitatea reglementărilor naţionale referitoare la măsurile asigurătorii. Directiva nr. 2010/24/UE a Consiliului
privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri nu trebuie să
aducă atingere competenţei statelor membre de a stabili măsurile de recuperare disponibile în temeiul legislaţiei
naţionale a acestora. Cu toate acestea, este necesar să se garanteze că nici disparităţile dintre legislaţiile naţionale, nici
lipsa de coordonare între autorităţile competente nu pun în pericol buna funcţionare a sistemului de asistenţă reciprocă
stabilit prin Directiva nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor
legate de impozite, taxe şi alte măsuri. Este motivul pentru care măsurile asigurătorii şi de recuperare sunt tratate într-un
limbaj incluziv, fiind preluate de legislaţia românească cuvânt cu cuvânt, prin simpla traducere a art. 10 din Directiva nr.
2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte
măsuri. În consecinţă, deducem că măsurile asigurătorii nu diferă cu nimic de cele stabilite la art. 213 NCPF, aplicabile
contribuabililor români.... citeste mai departe (1-2)
Art. 320: Condiţii aplicabile cererilor de recuperare
(1)Autoritatea solicitantă nu poate formula o cerere de recuperare dacă şi atâta vreme cât creanţa şi/sau titlul care
permite executarea acesteia în statul membru solicitant sunt contestate în statul membru respectiv, cu excepţia cazurilor
în care se aplică art. 323 alin. (6).
(2)Înainte ca autoritatea solicitantă să formuleze o cerere de recuperare se aplică procedurile de recuperare adecvate
disponibile în statul membru solicitant, cu următoarele excepţii:
a)atunci când este evident că nu există active pentru recuperare în statul membru solicitant sau că astfel de proceduri nu
vor duce la plata integrală a creanţei şi că autoritatea solicitantă deţine informaţii specifice care indică faptul că persoana
în cauză are active în statul membru solicitat;
b)atunci când aplicarea unor astfel de proceduri în statul membru solicitant ar cauza dificultăţi disproporţionate.
Art. 17811: Condiţii aplicabile cererilor de recuperare

(1) Autoritatea solicitantă nu poate formula o cerere de recuperare dacă şi atâta vreme cât creanţa şi/sau titlul care
permite executarea acesteia în statul membru solicitant sunt contestate în statul membru respectiv, cu excepţia cazurilor
în care se aplică art. 17814 alin. (6).
(2) Înainte ca autoritatea solicitantă să formuleze o cerere de recuperare se aplică procedurile de recuperare adecvate
disponibile în statul membru solicitant, cu următoarele excepţii:
a) atunci când este evident că nu există active pentru recuperare în statul membru solicitant sau că astfel de proceduri nu
vor duce la plata integrală a creanţei şi că autoritatea solicitantă deţine informaţii specifice care indică faptul că persoana
în cauză are active în statul membru solicitat;
b) atunci când aplicarea unor astfel de proceduri în statul membru solicitant ar cauza dificultăţi disproporţionate.
1.
Legea română care „sprijină” directivele europene. Se remarcă din nou ultrateritorialitatea legii fiscale române, un
nonsens juridic pe care l-am discutat în comentariul de la art. 318 NCPF. Un stat nu poate aplica normele din legea fiscală
străină nici măcar în baza normelor unilaterale de drept internaţional privat care reglementează raspunderea civilă
delictuală1021, astfel încât considerăm că s-ar impune, de lege ferenda, remanierea textelor art. 310-335 NCPF.
2.
Interdicţia formulării unei cereri de recuperare a unei creanţe contestate. Din raţiuni ce ţin de securitatea juridică în
materie fiscală, art. 320 alin. (1) NCPF face vorbire despre o interdicţie, generală, de iniţiere a procedurii de recuperare
pentru o creanţă contestată în statul membru solicitant. Spre pildă, dacă pentru o creanţă fiscală stabilită în Ungaria este
pendinte soluţionarea unei căi de atac, autorităţile fiscale din acest stat nu pot transmite o cerere de recuperare a
respectivei creanţe României. Singura excepţie de la această regulă, admisă de art. 323 alin. (6) NCPF, este aceea în care
chiar legislaţia statului solicitat (în exemplul nostru, România), permite o asemenea executare provizorie. Soluţia este
criticabilă, motiv pentru care şi în cuprinsul alin. (6) de la art. 323 NCPF se menţionează măsurile-remediu pe care sunt
obligate să le ia cele două state în cazul soluţionării favorabile a contestaţiei în statul membru solicitant.... citeste mai
departe (1-3)
Art. 321: Titlul executoriu şi alte documente însoţitoare
(1)Orice cerere de recuperare este însoţită de un titlu uniform care permite executarea în statul membru solicitat. Acest
titlu uniform care permite executarea în statul membru solicitat reflectă conţinutul principal al titlului iniţial care permite
executarea şi constituie baza unică a măsurilor asigurătorii şi de recuperare luate în statul membru solicitat. Acesta nu
face obiectul niciunui act de recunoaştere, completare sau înlocuire în respectivul stat membru.
(2)Titlul uniform care permite executarea conţine cel puţin următoarele informaţii:
a)informaţii relevante pentru identificarea titlului iniţial care permite executarea, o descriere a creanţei, inclusiv natura
acesteia, perioada acoperită de creanţă, orice date relevante pentru procesul de executare şi valoarea creanţei şi diferitele
componente ale acesteia, precum creanţa principală şi creanţele fiscale accesorii datorate;
b)numele, adresa şi alte informaţii utile pentru identificarea debitorului;
c)numele, adresa şi alte date de contact cu privire la biroul responsabil de evaluarea creanţei şi, în cazul în care acesta este
diferit, biroul de la care se pot obţine informaţii suplimentare privind creanţa sau posibilităţile de a contesta obligaţia de
plată.
(3)Cererea de recuperare a unei creanţe poate fi însoţită de alte documente referitoare la creanţă emise de statul membru
solicitant.
Art. 17812: Titlul executoriu şi alte documente însoţitoare

(1) Orice cerere de recuperare este însoţită de un titlu uniform care permite executarea în statul membru solicitat. Acest
titlu uniform care permite executarea în statul membru solicitat reflectă conţinutul principal al titlului iniţial care permite
executarea şi constituie baza unică a măsurilor asigurătorii şi de recuperare luate în statul membru solicitat. Acesta nu
face obiectul niciunui act de recunoaştere, completare sau înlocuire în respectivul stat membru.
(2) Titlul uniform care permite executarea conţine cel puţin următoarele informaţii:
a) informaţii relevante pentru identificarea titlului iniţial care permite executarea, o descriere a creanţei, inclusiv natura
acesteia, perioada acoperită de creanţă, orice date relevante pentru procesul de executare şi valoarea creanţei şi diferitele
componente ale acesteia, precum creanţa principală şi creanţele fiscale accesorii datorate;
b) numele, adresa şi alte informaţii utile pentru identificarea debitorului;
c) numele, adresa şi alte date de contact cu privire la biroul responsabil de evaluarea creanţei şi, în cazul în care acesta
este diferit, biroul de la care se pot obţine informaţii suplimentare privind creanţa sau posibilităţile de a contesta obligaţia
de plată.
(3) Cererea de recuperare a unei creanţe poate fi însoţită de alte documente referitoare la creanţă emise de statul membru
solicitant.
1.
Condiţia esenţială pentru validitatea titlului executoriu. După cum s-a arătat în doctrină1022, important în sistemul
recuperării extrateritoriale a creanţelor fiscale este ca titlul ce va fi supus executării silite să reflecte îndreptăţirea
creditorului public de a aduce la executare, potrivit legislaţiei sale naţionale, creanţa fiscală a cărei recuperare se solicită
unui alt stat membru. În consecinţă, nu are importanţă dacă:
a) legislaţia naţională stabileşte ca executarea să se facă direct în baza actului ce stabileşte impunerea (cum ar fi, în cazul
României, declaraţia fiscală sau decizia de impunere, acte juridice ce reprezintă, potrivit legii, titlul de creanţă al
organelor fiscale);
b) dacă se mai emite vreun alt document special în vederea executării (cum ar fi, în cazul României, titlul executoriu);
c) dacă, potrivit legislaţiei naţionale a unui stat membru care ar conţine dispoziţii în acest sens, creanţa fiscală ar putea fi
executată doar dacă o instanţă judecatorească ar fi chemată să se pronunţe asupra unei cereri a autorităţii fiscale de
recunoaştere a acesteia, iar hotarârea judecătorească ar reprezenta instrumentul care permite executarea creanţei
fiscale.... citeste mai departe (1-2)
Art. 322: Recuperarea creanţei
(1)În scopul recuperării creanţei în statul membru solicitat, orice creanţă pentru care a fost formulată o cerere de
recuperare este tratată ca şi când ar fi o creanţă a statului membru solicitat, cu excepţia cazului în care prezentul capitol
prevede altfel. Autoritatea solicitată utilizează prerogativele conferite şi procedurile legale din statul membru solicitat
aplicabile creanţelor cu privire la aceleaşi taxe, impozite sau drepturi ori, în absenţa acestora, cu privire la taxe, impozite
sau drepturi similare, cu excepţia cazului în care prezentul capitol prevede altfel.
(2)Dacă autoritatea solicitată consideră că pe teritoriul statului său nu se colectează taxe, impozite sau drepturi identice
ori similare, aceasta utilizează prerogativele conferite şi procedurile legale din statul membru solicitat aplicabile
creanţelor rezultate din impozitul pe venitul persoanelor fizice, cu excepţia cazului în care prezentul capitol prevede altfel.
(3)Statul membru solicitat nu este obligat să acorde creanţelor altor state membre preferinţele acordate pentru creanţe
similare apărute în respectivul stat membru, cu excepţia cazurilor în care statele membre vizate convin altfel sau există
dispoziţii contrare în legislaţia statului membru solicitat. Un stat membru care acordă preferinţe pentru creanţe altui stat
membru nu poate refuza acordarea aceloraşi facilităţi pentru aceleaşi creanţe sau pentru creanţe similare altor state
membre, în aceleaşi condiţii.
(4)Statul membru solicitat recuperează creanţa în moneda sa naţională.
(5)Autoritatea solicitată informează cu diligenţa necesară autoritatea solicitantă cu privire la orice acţiune întreprinsă cu
privire la cererea de recuperare.
(6)Începând cu data la care este primită cererea de recuperare, autoritatea solicitată percepe dobânzi pentru plata cu
întârziere, potrivit legislaţiei în vigoare în statul membru solicitat. În cazul României sunt aplicabile prevederile art. 174.
(7)Autoritatea solicitată poate, în cazul în care legislaţia în vigoare în statul membru solicitat permite acest lucru, să
acorde debitorului un termen de plată sau să acorde pentru aceste creanţe eşalonarea la plată şi să perceapă dobândă în
acest sens. Autoritatea solicitată informează ulterior autoritatea solicitantă cu privire la orice astfel de decizie.
(8)Fără a aduce atingere prevederilor art. 329 alin. (1), autoritatea solicitată îi transferă autorităţii solicitante sumele
recuperate aferente creanţei, precum şi dobânzile prevăzute la alin. (6) şi (7).
Art. 17813: Recuperarea creanţei

(1) În scopul recuperării creanţei în statul membru solicitat, orice creanţă pentru care a fost formulată o cerere de
recuperare este tratată ca şi când ar fi o creanţă a statului membru solicitat, cu excepţia cazului în care prezentul capitol
prevede altfel. Autoritatea solicitată utilizează prerogativele conferite şi procedurile legale din statul membru solicitat
aplicabile creanţelor cu privire la aceleaşi taxe, impozite sau drepturi ori, în absenţa acestora, cu privire la taxe, impozite
sau drepturi similare, cu excepţia cazului în care prezentul capitol prevede altfel.
(2) Dacă autoritatea solicitată consideră că pe teritoriul statului său nu se colectează taxe, impozite sau drepturi identice
ori similare, aceasta utilizează prerogativele conferite şi procedurile legale din statul membru solicitat aplicabile
creanţelor rezultate din impozitul pe venitul persoanelor fizice, cu excepţia cazului în care prezentul capitol prevede altfel.
(3) Statul membru solicitat nu este obligat să acorde creanţelor altor state membre preferinţele acordate pentru creanţe
similare apărute în respectivul stat membru, cu excepţia cazurilor în care statele membre vizate convin altfel sau există
dispoziţii contrare în legislaţia statului membru solicitat. Un stat membru care acordă preferinţe pentru creanţe altui stat
membru nu poate refuza acordarea aceloraşi facilităţi pentru aceleaşi creanţe sau pentru creanţe similare altor state
membre, în aceleaşi condiţii.
(4) Statul membru solicitat recuperează creanţa în moneda sa naţională.
(5) Autoritatea solicitată informează cu diligenta necesară autoritatea solicitantă cu privire la orice acţiune întreprinsă cu
privire la cererea de recuperare.
(6) Începând cu data la care este primită cererea de recuperare, autoritatea solicitată percepe dobânzi pentru plata cu
întârziere, potrivit legislaţiei în vigoare în statul membru solicitat. În cazul României sunt aplicabile prevederile art. 120.
(7) Autoritatea solicitată poate, în cazul în care legislaţia în vigoare în statul membru solicitat permite acest lucru, să
acorde debitorului un termen de plată sau să acorde pentru aceste creanţe eşalonarea la plată şi să perceapă dobândă în
acest sens. Autoritatea solicitată informează ulterior autoritatea solicitantă cu privire la orice astfel de decizie.
(8) Fără a aduce atingere art. 17820 alin. (1), autoritatea solicitată îi transferă autorităţii solicitante sumele recuperate
aferente creanţei, precum şi dobânzile prevăzute la alin. (6) şi (7).
1.
Aspecte care nu sunt menţionate în textul legal. În plus faţă de cele menţionate în textul pe care îl analizăm, Regulamentul
Comisiei Europene nr. 1189/2011 (de directă aplicare) subliniază că, dacă măsurile de recuperare aplicate de autoritatea
solicitată sunt contestate dintr-un motiv care nu ţine de responsabilitatea statului membru solicitant, autoritatea
solicitată poate să nu transfere nicio sumă recuperată în legătură cu creanţa statului membru solicitant până la
soluţionarea litigiului, dacă sunt îndeplinite simultan următoarele condiţii:
a) autoritatea solicitată consideră că este probabil ca rezultatul acestei contestaţii să fie favorabil părţii în cauză şi
b) autoritatea solicitantă nu a declarat că va rambursa sumele deja transferate dacă rezultatul contestaţiei respective este
favorabil părţii în cauză.
Dacă autoritatea solicitantă a făcut o declaraţie de rambursare în conformitate cu lit. b) de mai sus, aceasta restituie
sumele recuperate care au fost deja transferate de către autoritatea solicitată, în termen de o lună de la primirea cererii de
rambursare. În acest caz, orice altă compensaţie datorată trebuie plătită exclusiv de către autoritatea solicitată.... citeste
mai departe (1-2)
Art. 323: Litigii
(1)Litigiile cu privire la creanţă, la titlul iniţial care permite executarea în statul membru solicitant sau la titlul uniform
care permite executarea în statul membru solicitat şi litigiile legate de validitatea unei notificări efectuate de o autoritate
competentă a statului membru solicitant sunt de competenţa autorităţilor competente ale statului membru solicitant.
Dacă, în cursul procedurii de recuperare, creanţa, titlul iniţial care permite executarea în statul membru solicitant sau
titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat este contestată/contestat de o parte interesată,
autoritatea solicitată informează respectiva parte interesată că o astfel de acţiune trebuie introdusă de aceasta din urmă în
faţa autorităţii competente a statului membru solicitant, potrivit legislaţiei în vigoare în statul respectiv.
(2)Litigiile cu privire la măsurile de executare luate în statul membru solicitat sau cu privire la validitatea unei notificări
efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitat sunt introduse în faţa organismului competent pentru
soluţionarea litigiului al statului membru respectiv, potrivit legislaţiei în vigoare a acestui stat.
(3)Atunci când una dintre acţiunile prevăzute la alin. (1) a fost introdusă în faţa organismului competent al statului
membru solicitant, autoritatea solicitantă informează autoritatea solicitată cu privire la aceasta şi precizează care sunt
elementele creanţei ce nu fac obiectul contestaţiei.
(4)De îndată ce autoritatea solicitată primeşte informaţiile prevăzute la alin. (3), fie din partea autorităţii solicitante, fie
din partea părţii interesate, aceasta suspendă procedura de executare în ceea ce priveşte partea contestată a creanţei,
până la primirea deciziei organismului competent în materie, cu excepţia cazurilor în care autoritatea solicitantă
formulează o cerere contrară, potrivit alin. (6).
(5)La cererea autorităţii solicitante sau în cazul în care se consideră necesar de către autoritatea solicitată, fără să se
aducă atingere prevederilor art. 325, autoritatea solicitată poate recurge la măsuri asigurătorii pentru a garanta
recuperarea, în măsura în care reglementările legale în vigoare în statul membru solicitat permit acest lucru.
(6)Potrivit reglementărilor legale şi practicilor administrative în vigoare în statul membru în care îşi are sediul,
autoritatea solicitantă poate cere autorităţii solicitate să recupereze o creanţă contestată sau o parte contestată a creanţei,
în măsura în care reglementările legale şi practicile administrative în vigoare în statul membru solicitat permit acest
lucru. Orice astfel de cerere se motivează. Dacă rezultatul ulterior al contestaţiei este favorabil debitorului, autoritatea
solicitantă are obligaţia de a rambursa orice sumă recuperată, precum şi de a plăti orice compensaţie datorată, potrivit
reglementărilor legale în vigoare în statul membru solicitat.
(7)Dacă autorităţile competente ale statului membru solicitant sau ale statului membru solicitat au iniţiat o procedură
amiabilă, iar rezultatul procedurii poate afecta creanţa cu privire la care a fost solicitată asistenţă, măsurile de recuperare
sunt suspendate sau blocate până la încheierea procedurii respective, cu excepţia cazurilor de urgenţă imediată datorate
fraudei sau insolvenţei. În cazul în care măsurile de recuperare sunt suspendate sau blocate, sunt aplicabile prevederile
alin. (5).
Art. 17814: Litigii

(1) Litigiile cu privire la creanţă, la titlul iniţial care permite executarea în statul membru solicitant sau la titlul uniform
care permite executarea în statul membru solicitat şi litigiile legate de validitatea unei notificări efectuate de o autoritate
competentă a statului membru solicitant sunt de competenţa autorităţilor competente ale statului membru solicitant.
Dacă, în cursul procedurii de recuperare, creanţa, titlul iniţial care permite executarea în statul membru solicitant sau
titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat este contestat(ă) de o parte interesată, autoritatea
solicitată informează respectiva parte interesată că o astfel de acţiune trebuie introdusă de aceasta din urmă în faţa
autorităţii competente a statului membru solicitant, potrivit legislaţiei în vigoare în statul respectiv.
(2) Litigiile cu privire la măsurile de executare luate în statul membru solicitat sau cu privire la validitatea unei notificări
efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitat sunt introduse în faţa organismului competent pentru
soluţionarea litigiului ai statului membru respectiv, potrivit legislaţiei în vigoare a acestui stat.
(3) Atunci când una dintre acţiunile prevăzute la alin. (1) a fost introdusă în faţa organismului competent al statului
membru solicitant, autoritatea solicitantă informează autoritatea solicitată cu privire la aceasta şi precizează care sunt
elementele creanţei ce nu fac obiectul contestaţiei.
(4) De îndată ce autoritatea solicitată primeşte informaţiile prevăzute la alin. (3), fie din partea autorităţii solicitante, fie
din partea părţii interesate, aceasta suspendă procedura de executare în ceea ce priveşte partea contestată a creanţei, în
aşteptarea deciziei organismului competent în materie, cu excepţia cazurilor în care autoritatea solicitantă formulează o
cerere contrară, potrivit alin. (6).
(5) La cererea autorităţii solicitante sau în cazul în care se consideră necesar de către autoritatea solicitată, fără să se
aducă atingere art. 17816, autoritatea solicitată poate recurge la măsuri asigurătorii pentru a garanta recuperarea, în
măsura în care reglementările legale în vigoare în statul membru solicitat permit acest lucru.
(6) Potrivit reglementărilor legale şi practicilor administrative în vigoare în statul membru în care îşi are sediul,
autoritatea solicitantă poate cere autorităţii solicitate să recupereze o creanţă contestată sau o parte contestată a creanţei,
în măsura în care reglementările legale şi practicile administrative în vigoare în statul membru solicitat permit acest
lucru. Orice astfel de cerere se motivează. Dacă rezultatul ulterior al contestaţiei este favorabil debitorului, autoritatea
solicitantă are obligaţia de a rambursa orice sumă recuperată, precum şi de a plăti orice compensaţie datorată, potrivit
reglementărilor legale în vigoare în statul membru solicitat.
(7) Dacă autorităţile competente ale statului membru solicitant sau ale statului membru solicitat au iniţiat o procedură
amiabilă, iar rezultatul procedurii poate afecta creanţa cu privire la care a fost solicitată asistenţă, măsurile de recuperare
sunt suspendate sau blocate până la încheierea procedurii respective, cu excepţia cazurilor de urgenţă imediată datorate
fraudei sau insolvenţei. În cazul în care măsurile de recuperare sunt suspendate sau blocate, sunt aplicabile prevederile
alin. (5).
1.
Soluţie privind litigiile cu privire la măsurile de executare luate în statul membru solicitat. În cursul procedurii de
recuperare în statul membru solicitat, creanţa, notificarea efectuată de autorităţile statului membru solicitant sau
instrumentul care autorizează executarea ar putea fi contestate de persoana implicată. În astfel de cazuri, este limpede că
revine obligaţia persoanei implicate de a înainta acţiunea organismului competent al statului membru solicitant şi
obligaţia autorităţii solicitate de a suspenda, dacă nu există o cerere în sens contrar formulată de autoritatea solicitantă,
orice proceduri de executare iniţiate până în momentul luării unei decizii de către organismul competent din statul
membru solicitant.
2.
Existenţa unei proceduri amiabile pendinte. În sensul art. 323 alin. (7) NCPF, în cazul în care o procedură amiabilă este în
curs de desfăşurare, măsurile de recuperare sunt temporar blocate sau suspendate, până la finalizarea respectivei
proceduri. Fac excepţie cazurile de maximă urgenţă generate de fraudă sau de insolvenţă.... citeste mai departe (1-2)
Art. 324: Modificarea sau retragerea cererii de asistenţă pentru recuperare
(1)Autoritatea solicitantă informează imediat autoritatea solicitată cu privire la orice modificare ulterioară adusă cererii
sale de recuperare sau cu privire la retragerea cererii sale, precizând motivele modificării sau retragerii acesteia.
(2)Dacă modificarea cererii este rezultatul unei decizii luate de organismul competent prevăzut la art. 323 alin. (1),
autoritatea solicitantă comunică decizia respectivă împreună cu un titlu uniform revizuit care permite executarea în statul
membru solicitat. Autoritatea solicitată continuă măsurile de recuperare pe baza titlului revizuit. Măsurile asigurătorii
sau de recuperare deja luate pe baza titlului uniform iniţial care permite executarea în statul membru solicitat pot
continua pe baza titlului revizuit, cu excepţia cazului în care modificarea cererii se datorează lipsei de valabilitate a titlului
iniţial care permite executarea în statul membru solicitant sau a titlului uniform iniţial care permite executarea în statul
membru solicitat. Dispoziţiile art. 321 şi 323 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 17815: Modificarea sau retragerea cererii de asistenţă pentru recuperare

(1) Autoritatea solicitantă informează imediat autoritatea solicitată cu privire la orice modificare ulterioară adusă cererii
sale de recuperare sau cu privire la retragerea cererii sale, precizând motivele modificării sau retragerii acesteia.
(2) Dacă modificarea cererii este rezultatul unei decizii luate de organismul competent prevăzut la art. 17814 alin. (1),
autoritatea solicitantă comunică decizia respectivă împreună cu un titlu uniform revizuit care permite executarea în statul
membru solicitat. Autoritatea solicitată continuă măsurile de recuperare pe baza titlului revizuit. Măsurile asigurătorii
sau de recuperare deja luate pe baza titlului uniform iniţial care permite executarea în statul membru solicitat pot
continua pe baza titlului revizuit, cu excepţia cazului în care modificarea cererii se datorează lipsei de valabilitate a titlului
iniţial care permite executarea în statul membru solicitant sau a titlului uniform iniţial care permite executarea în statul
membru solicitat. Dispoziţiile art. 17812 şi 17814 sunt aplicabile în mod corespunzător.
1.
Dreptul autorităţii solicitante de a modifica sau retrage cererea de asistenţă pentru recuperare. Directiva nr. 2010/24/UE
a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri
permite autorităţilor competente dintr-un stat membru să solicite autorităţilor competente din alt stat membru anumite
informaţii, notificarea unor acte şi decizii şi recuperarea creanţelor. În acelaşi timp, nicio directivă nu impune obligaţii
precum:
a) de a solicita o asemenea asistenţă;
b) de a nu aduce modificări cererii iniţiale de asistenţă;
c) de a menţine, indiferent de condiţii, cererea de asistenţă.
Revine, aşadar, fiecărui stat membru sarcina de a aprecia dacă o astfel de asistenţă din partea unui alt stat membru mai
este sau nu mai este necesară1026.
Art. 325: Cererea de măsuri asigurătorii
(1)La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată ia măsurile asigurătorii necesare, dacă acestea sunt permise de
legislaţia sa naţională şi în conformitate cu practicile sale administrative, pentru a asigura recuperarea în cazul în care
creanţa sau titlul care permite executarea în statul membru solicitant este contestată/contestat la momentul formulării
cererii sau în cazul în care creanţa nu face încă obiectul unui titlu care să permită executarea în statul membru solicitant,
în măsura în care sunt, de asemenea, posibile măsuri asigurătorii, într-o situaţie similară, în temeiul legislaţiei naţionale
şi al practicilor administrative ale statului membru solicitant. Documentul elaborat pentru a permite aplicarea de măsuri
asigurătorii în statul membru solicitant şi referitor la creanţa pentru care se solicită asistenţa reciprocă, dacă este cazul,
însoţeşte cererea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitat. Acest document nu face obiectul niciunui act de
recunoaştere, completare sau înlocuire în statul membru solicitat.
(2)Cererea de măsuri asigurătorii poate fi însoţită de alte documente referitoare la creanţă, emise în statul membru
solicitant.
Art. 17816: Cererea de măsuri asigurătorii

(1) La cererea autorităţii solicitante, autoritatea solicitată ia măsurile asigurătorii necesare, dacă acestea sunt permise de
legislaţia sa naţională şi în conformitate cu practicile sale administrative, pentru a asigura recuperarea în cazul în care
creanţa sau titlul care permite executarea în statul membru solicitant este contestat(ă) la momentul formulării cererii sau
în cazul în care creanţa nu face încă obiectul unui titlu care să permită executarea în statul membru solicitant, în măsura
în care sunt, de asemenea, posibile măsuri asigurătorii, într-o situaţie similară, în temeiul legislaţiei naţionale şi al
practicilor administrative ale statului membru solicitant. Documentul elaborat pentru a permite aplicarea de măsuri
asigurătorii în statul membru solicitant şi referitor la creanţa pentru care se solicită asistenţa reciprocă, dacă este cazul,
însoţeşte cererea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitat. Acest document nu face obiectul niciunui act de
recunoaştere, completare sau înlocuire în statul membru solicitat.
(2) Cererea de măsuri asigurătorii poate fi însoţită de alte documente referitoare la creanţă, emise în statul membru
solicitant.
1.
Extinderea cadrului cooperării. Comparativ cu vechea Directivă în domeniu (2008/55/CE), pe care a abrogat-o, Directiva
nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi
alte măsuri a extins posibilităţile de a solicita aplicarea de măsuri asigurătorii sau de recuperare într-un alt stat membru,
date fiind mobilitatea din ce în ce mai mare din cadrul pieţei interne şi restricţiile impuse prin tratat sau prin alte acte
legislative cu privire la garanţiile care pot fi solicitate contribuabililor care nu sunt stabiliţi pe teritoriul naţional.
2.
Cererea de instituire a măsurilor asigurătorii. În sensul art. 325 NCPF, autoritatea solicitantă poate transmite o asemenea
cerere, însoţită de orice documente necesare şi utile referitoare la creanţă emise în statul membru solicitant şi de dovada
că măsuri asigurătorii similare puteau fi luate în statul membru solicitant. Această exigenţă este normală, în condiţiile în
care mecanismul de cooperare are ca premisă similitudinea măsurilor în statele membre. Cu alte cuvinte, dacă în statul
membru A s-a dispus instituirea unor măsuri asigurătorii, statul membru B va recunoaşte aptitudinea aplicării unor
asemenea măsuri şi se va conforma, instituind el însuşi aceste măsuri. Alin. (1) al art. 325 NCPF este edificator, în sensul
că măsurile asigurătorii vizate sunt luate în ipoteze de lucru în care nu s-a definitivat titlul de creanţă.... citeste mai
departe (1-3)
Art. 326: Normele aplicabile cererilor de măsuri asigurătorii
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 325 sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 319 alin. (2), art. 322 alin. (1)-
(5), art. 323 şi 324.
Art. 17817: Normele aplicabile cererilor de măsuri asigurătorii

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 17816 sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 17810 alin. (2), art. 17813
alin. (1)-(5), art. 17814 şi 17815.
1.
Norme aplicabile. În plus faţă de dispoziţiile la care art. 326 NCPF face trimitere expresă – art. 319 alin. (2), art. 322 alin.
(1)-(5), art. 323 şi art. 324 NCPF –, sunt aplicabile obligatoriu şi dispoziţiile Regulamentului Comisiei Europene nr.
1189/2011, care în esenţă arată următoarele:
1. autoritatea solicitată confirmă primirea cererii în cel mai scurt timp posibil sau, în orice caz, în termen de şapte zile
calendaristice de la data primirii cererii de recuperare sau de măsuri asigurătorii;
2. dacă este necesar, autoritatea solicitată poate cere autorităţii solicitante să furnizeze informaţii suplimentare sau să
completeze instrumentul uniform care permite executarea în statul membru solicitat. Autoritatea solicitantă furnizează
toate informaţiile suplimentare necesare la care are acces în mod normal;
3. dacă, în anumite cazuri particulare, întreaga creanţă sau o parte a acesteia nu poate fi recuperată sau dacă nu se pot lua
măsuri asigurătorii într-un termen rezonabil, autoritatea solicitată informează în acest sens autoritatea solicitantă,
precizând motivele.... citeste mai departe (1-2)
Art. 327: Limite ale obligaţiilor autorităţii solicitate
(1)Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistenţa prevăzută la art. 319-325 dacă recuperarea creanţei este de
natură să genereze, din cauza situaţiei debitorului, grave dificultăţi de ordin economic sau social în statul membru
solicitat, în măsura în care reglementările legale şi practicile administrative în vigoare în respectivul stat membru permit
o astfel de excepţie în cazul creanţelor naţionale.
(2)Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistenţa prevăzută la art. 314 şi la art. 316-325 dacă cererea iniţială de
asistenţă, potrivit prevederilor art. 314, 316, 317, 319 sau art. 325, este efectuată cu privire la creanţe care au o vechime
mai mare de 5 ani, acest termen începând de la momentul scadenţei creanţei în statul membru solicitant şi până la
momentul cererii iniţiale de asistenţă. În cazul în care creanţa sau titlul iniţial care permite executarea în statul membru
solicitant este contestată/contestat, termenul de 5 ani începe din momentul în care în statul membru solicitant se
stabileşte faptul că nu mai este posibilă contestarea creanţei sau a titlului care permite executarea. În cazul în care se
acordă o amânare a plăţii sau un plan de eşalonare a plăţii de către autorităţile competente din statul membru solicitant,
termenul de 5 ani începe din momentul în care întregul termen de plată a expirat. Cu toate acestea, în aceste cazuri,
autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistenţă cu privire la creanţe care sunt mai vechi de 10 ani, termen
calculat de la momentul scadenţei creanţei în statul membru solicitant.
(3)Un stat membru nu este obligat să acorde asistenţă dacă valoarea totală a creanţelor reglementate de prezentul capitol,
pentru care se solicită asistenţă, este mai mică de 1.500 euro.
(4)Autoritatea solicitată informează autoritatea solicitantă în legătură cu motivele refuzului unei cereri de asistenţă.
Art. 17818: Limite ale obligaţiilor autorităţii solicitate

(1) Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistenţa prevăzută la art. 17810 - art. 17816 dacă recuperarea creanţei
este de natură să genereze, din cauza situaţiei debitorului, grave dificultăţi de ordin economic sau social în statul membru
solicitat, în măsura în care reglementările legale şi practicile administrative în vigoare în respectivul stat membru permit
o astfel de excepţie în cazul creanţelor naţionale.
(2) Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistenţa prevăzută la art. 1785 şi la art. 1787-17816 dacă cererea
iniţială de asistenţă, potrivit art. 1785, 1787, 1788, 17310 sau 17316, este efectuată cu privire la creanţe care au o vechime
mai mare de 5 ani, acest termen începând de la momentul scadenţei creanţei în statul membru solicitant şi până la
momentul cererii iniţiale de asistenţă. În cazul în care creanţa sau titlul iniţial care permite executarea în statul membru
solicitant sunt contestate, termenul de 5 ani începe din momentul în care în statul membru solicitant se stabileşte faptul că
nu mai este posibilă contestarea creanţei sau a titlului care permite executarea. În cazul în care se acordă o amânare a
plăţii sau un plan de eşalonare a plăţii de către autorităţile competente din statul membru solicitant, termenul de 5 ani
începe din momentul în care întregul termen de plată a expirat. Cu toate acestea, în aceste cazuri, autoritatea solicitată nu
este obligată să acorde asistenţă cu privire la creanţe care sunt mai vechi de 10 ani, termen calculat de la momentul
scadenţei creanţei în statul membru solicitant.
(3) Un stat membru nu este obligat să acorde asistenţă dacă valoarea totală a creanţelor reglementate de prezentul capitol,
pentru care se solicită asistenţă, este mai mică de 1.500 euro.
(4) Autoritatea solicitată informează autoritatea solicitantă în legătură cu motivele refuzului unei cereri de asistenţă.
1.
Concursul între legile naţionale fiscale – posibil? După cum s-a arătat în doctrina română, în cazul dreptului internaţional
fiscal nu vorbim despre un conflict de legi1027, în vreme ce doctrina străină a făcut sublinierea că „nu se pune ca în
dreptul internaţional privat problema alegerii legii aplicabile (respectiv cea naţională ori cea străină), ci, mai degrabă, cea
a limitării sale şi, în mod specific, a determinării măsurii în care autorităţile fiscale pot aplica legea naţională fiscală unor
anumite situaţii de fapt (adică dacă statul ar trebui să aplice legea sau să fie neutru) sau dacă statul este incapabil să aducă
la îndeplinire actul administrativ şi necesită asistenţa unui stat care are o asemenea posibilitate”1028.
2.
Cazurile în care poate fi refuzată asistenţă mutuală. Conservând, cel puţin în parte, prerogativele fiscale ale statelor
membre, art. 327 NCPF reliefează situaţiile în care nu este obligatorie acordarea asistenţei reciproce:... citeste mai departe
(1-3)
Art. 328: Aspecte privind prescripţia
(1)Aspectele privind termenele de prescripţie sunt reglementate exclusiv de legislaţia în vigoare în statul membru
solicitant.
(2)În ceea ce priveşte suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie, toate demersurile efectuate în
vederea recuperării creanţelor de către autoritatea solicitată sau în numele acesteia, în temeiul unei cereri de asistenţă,
care au drept efect suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie, în conformitate cu legislaţia în
vigoare în statul membru solicitat, sunt considerate a avea acelaşi efect în statul membru solicitant, cu condiţia ca efectul
corespunzător să fie prevăzut în reglementările legale în vigoare în statul membru solicitant.
(3)Dacă suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie nu este posibilă în temeiul reglementărilor
legale în vigoare în statul membru solicitat, toate demersurile efectuate în vederea recuperării creanţelor de către
autoritatea solicitată sau în numele acesteia în temeiul unei cereri de asistenţă care, dacă ar fi fost efectuate de către
autoritatea solicitantă în propriul stat membru sau în numele acesteia, ar fi dus la suspendarea, întreruperea sau
prelungirea termenului de prescripţie, potrivit legislaţiei în vigoare în statul membru solicitant, sunt considerate a fi fost
efectuate în statul membru solicitant, în ceea ce priveşte efectul respectiv.
(4)Prevederile alin. (2) şi (3) nu afectează dreptul autorităţilor competente din statul membru solicitant de a lua măsuri
pentru a suspenda, întrerupe sau prelungi termenul de prescripţie, potrivit reglementărilor în vigoare în statul membru
respectiv.
(5)Autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată se informează reciproc cu privire la orice acţiune care întrerupe,
suspendă sau prelungeşte termenul de prescripţie a creanţei pentru care au fost solicitate măsuri asigurătorii sau de
recuperare sau care poate produce acest efect.
Art. 17819: Aspecte privind prescripţia

(1) Aspectele privind termenele de prescripţie sunt reglementate exclusiv de legislaţia în vigoare în statul membru
solicitant.
(2) În ceea ce priveşte suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie, toate demersurile efectuate
în vederea recuperării creanţelor de către autoritatea solicitată sau în numele acesteia, în temeiul unei cereri de asistenţă,
care au drept efect suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie, în conformitate cu legislaţia în
vigoare în statul membru solicitat, sunt considerate a avea acelaşi efect în statul membru solicitant, cu condiţia ca efectul
corespunzător să fie prevăzut în reglementările legale în vigoare în statul membru solicitant.
(3) Dacă suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie nu este posibilă în temeiul reglementărilor
legale în vigoare în statul membru solicitat, toate demersurile efectuate în vederea recuperării creanţelor de către
autoritatea solicitată sau în numele acesteia în temeiul unei cereri de asistenţă care, dacă ar fi fost efectuate de către
autoritatea solicitantă în propriul stat membru sau în numele acesteia, ar fi dus la suspendarea, întreruperea sau
prelungirea termenului de prescripţie, potrivit legislaţiei în vigoare în statul membru solicitant, sunt considerate a fi fost
efectuate în statul membru solicitant, în ceea ce priveşte efectul respectiv.
(4) Prevederile alin. (2) şi (3) nu afectează dreptul autorităţilor competente din statul membru solicitant de a lua măsuri
pentru a suspenda, întrerupe sau prelungi termenul de prescripţie, potrivit reglementărilor în vigoare în statul membru
respectiv.
(5) Autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată se informează reciproc cu privire la orice acţiune care întrerupe,
suspendă sau prelungeşte termenul de prescripţie a creanţei pentru care au fost solicitate măsuri asigurătorii sau de
recuperare sau care poate produce acest efect.
1.
Aplicarea legii fiscale în spaţiu. Articolul pe care îl analizăm oferă o soluţie practică în următoarea situaţie: statul membru
A solicită statului membru B recuperarea unei creanţe fiscale. Ca regulă, aspectele privind termenele de prescripţie sunt
reglementate exclusiv de legislaţia statului membru A. Dacă se pune problema prescripţiei – inclusiv a suspendării sau
întreruperii acesteia în statul membru A, sunt posibile următoarele situaţii:
a) dacă efectul corespunzător al prescripţiei se regăseşte şi în reglementările legale din statul membru A, toate
demersurile efectuate în vederea recuperării creanţelor de către autoritatea statului membru B, care au drept efect
suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie în statul B, sunt considerate a avea acelaşi efect în
statul A;
b) dacă în statul membru B nu există instituţiile suspendării, întreruperii sau prelungirii termenului de prescripţie, toate
demersurile efectuate în vederea recuperării creanţelor de către autoritatea din statul membru B care, dacă ar fi fost
efectuate de către autoritatea din statul membru A, ar fi dus la suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de
prescripţie în statul A, sunt considerate a fi fost efectuate în statul membru A, în ceea ce priveşte efectul respectiv....
Art. 329: Costuri
(1)În plus faţă de sumele prevăzute la art. 322 alin. (8), autoritatea solicitată urmăreşte să recupereze de la debitor
cheltuielile legate de recuperare pe care le-a suportat şi le reţine, potrivit reglementărilor legale în vigoare din statul
membru solicitat.
(2)Statele membre renunţă reciproc la toate cererile privind rambursarea cheltuielilor rezultate din asistenţa reciprocă pe
care şi-o acordă potrivit prezentului capitol.
(3)Cu toate acestea, în cazul unor recuperări care creează dificultăţi deosebite, care implică cheltuieli foarte mari sau care
se referă la crima organizată, autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată pot să convină asupra unor modalităţi de
rambursare specifice cazurilor în speţă.
(4)Fără a aduce atingere prevederilor alin. (2) şi (3), statul membru solicitant rămâne răspunzător faţă de statul membru
solicitat pentru toate cheltuielile şi toate pierderile suportate în legătură cu acţiunile recunoscute ca fiind nejustificate, în
ceea ce priveşte fie fondul creanţei, fie valabilitatea titlului emis de autoritatea solicitantă care permite executarea şi/sau
aplicarea de măsuri asigurătorii.
Art. 17820: Costuri

(1) În plus faţă de sumele prevăzute la art. 17813 alin. (8), autoritatea solicitată urmăreşte să recupereze de la debitor
cheltuielile legate de recuperare pe care le-a suportat şi le reţine, potrivit reglementărilor legale în vigoare din statul
membru solicitat.
(2) Statele membre renunţă reciproc la toate cererile privind rambursarea cheltuielilor rezultate din asistenţa reciprocă
pe care şi-o acordă potrivit prezentului capitol.
(3) Cu toate acestea, în cazul unor recuperări care creează dificultăţi deosebite, care implică cheltuieli foarte mari sau care
se referă la crima organizată, autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată pot să convină asupra unor modalităţi de
rambursare specifice cazurilor în speţă.
(4) Fără a aduce atingere alin. (2) şi (3), statul membru solicitant rămâne răspunzător faţă de statul membru solicitat
pentru toate cheltuielile şi toate pierderile suportate în legătură cu acţiunile recunoscute ca fiind nejustificate, în ceea ce
priveşte fie fondul creanţei, fie valabilitatea titlului emis de autoritatea solicitantă care permite executarea şi/sau
aplicarea de măsuri asigurătorii.
1.
Excepţie insuficient reglementată. Însăşi Directiva nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de
recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri menţionează că, pentru a încuraja statele membre să aloce
suficiente resurse în vederea recuperării creanţelor altor state membre, statul membru solicitat ar trebui să poată
recupera de la debitor cheltuielile aferente procedurilor de recuperare extrateritorială a creanţelor (pct. 13 din
considerentele Directivei). Totuşi, nici Directiva şi nici legislaţia română nu arată ce se înţelege prin recuperări care
creează „dificultăţi deosebite” sau recuperări care implică „cheltuieli foarte mari”. Cuantumul este lăsat la latitudinea
autorităţii solicitante şi a celei solicitate, dar e limpede că, în cazul în care nu se ajunge la un acord, deşi autoritatea
solicitată este obligată să acorde asistenţa, cheltuielile de recuperare vor fi suportate de autoritatea solicitată, în aplicarea
regulii de la alin. (1).... citeste mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 5: Dispoziţii generale aplicabile tuturor tipurilor de cereri de asistenţă
Art. 330: Formulare-tip şi mijloace de comunicare
(1)Cererile de informaţii în temeiul art. 314 alin. (1), cererile de notificare în temeiul art. 317 alin. (1), cererile de
recuperare în temeiul art. 319 alin. (1) sau cererile de măsuri asigurătorii în temeiul art. 325 alin. (1) se transmit prin
mijloace electronice, utilizându-se un formular-tip, cu excepţia cazurilor în care acest lucru nu este posibil din motive
tehnice. În măsura posibilului, aceste formulare se folosesc şi pentru comunicările ulterioare cu privire la cerere.
(2)Titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat, documentul care permite aplicarea de măsuri
asigurătorii în statul membru solicitant şi celelalte documente prevăzute la art. 321 şi 325 se transmit, de asemenea, prin
mijloace electronice, cu excepţia cazurilor în care acest lucru nu este posibil din motive tehnice.
(3)Formularul-tip poate fi însoţit, dacă este cazul, de rapoarte, declaraţii şi orice alte documente sau de copii certificate
pentru conformitate sau extrase din acestea, care sunt, de asemenea, transmise pe cale electronică, cu excepţia cazurilor
în care acest lucru nu este posibil din motive tehnice.
(4)Formularele-tip şi comunicările pe cale electronică pot, de asemenea, să fie utilizate pentru schimbul de informaţii în
temeiul art. 315.
(5)Dispoziţiile alin. (1)-(4) nu se aplică informaţiilor şi documentaţiei obţinute prin prezenţa în birourile administrative
dintr-un alt stat membru sau prin participarea la anchetele administrative dintr-un alt stat membru, potrivit art. 316.
(6)În cazul în care comunicările nu se efectuează pe cale electronică sau prin intermediul formularelor-tip, acest lucru nu
va afecta valabilitatea informaţiilor obţinute sau a măsurilor luate pentru executarea cererii de asistenţă.
Art. 17821: Formulare-tip şi mijloace de comunicare

(1) Cererile de informaţii în temeiul art. 1785 alin. (1), cererile de notificare în temeiul art. 1788 alin. (1), cererile de
recuperare în temeiul art. 17810 alin. (1) sau cererile de măsuri asigurătorii în temeiul art. 17816 alin. (1) se transmit prin
mijloace electronice, utilizându-se un formular-tip, cu excepţia cazurilor în care acest lucru nu este posibil din motive
tehnice. În măsura posibilului, aceste formulare se folosesc şi pentru comunicările ulterioare cu privire la cerere.
(2) Titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat, documentul care permite aplicarea de măsuri
asigurătorii în statul membru solicitant şi celelalte documente prevăzute la art. 17812 şi 17816 se transmit, de asemenea,
prin mijloace electronice, cu excepţia cazurilor în care acest lucru nu este posibil din motive tehnice.
(3) Formularul-tip poate fi însoţit, dacă este cazul, de rapoarte, declaraţii şi orice alte documente sau de copii certificate
pentru conformitate sau extrase din acestea, care sunt, de asemenea, transmise pe cale electronică, cu excepţia cazurilor
în care acest lucru nu este posibil din motive tehnice.
(4) Formularele-tip şi comunicările pe cale electronică pot, de asemenea, să fie utilizate pentru schimbul de informaţii în
temeiul art. 1786.
(5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) nu se aplică informaţiilor şi documentaţiei obţinute prin prezenţa în birourile administrative
dintr-un alt stat membru sau prin participarea la anchetele administrative dintr-un alt stat membru, potrivit art. 1787.
(6) În cazul în care comunicările nu se efectuează pe cale electronică sau prin intermediul formularelor-tip, acest lucru nu
va afecta valabilitatea informaţiilor obţinute sau a măsurilor luate pentru executarea cererii de asistenţă.
1.
Instrumente uniforme de recuperare. Articolul transpune una dintre noutăţile aduse de Directiva 2010/24/UE, respectiv
adoptarea unui instrument uniform care să fie folosit pentru măsurile de executare în statul membru solicitat, precum şi
adoptarea unui formular-tip comun pentru notificarea actelor şi a deciziilor referitoare la creanţă care, în opinia
emitenţilor Directivei, ar trebui să rezolve problemele aferente recunoaşterii şi traducerii actelor emise într-un alt stat
membru, care constituie o cauză majoră a ineficienţei mecanismului de asistenţă existent înainte de apariţia Directivei
2010/24/UE. Formularele-tip la care face referire art. 330 sunt cuprinse în Anexele I şi II la Regulamentul Comisiei
Europene nr. 1189/2011.
2.
Posibilitate de adaptare practică. Dacă formularul uniform de notificare sau instrumentul uniform care permite
executarea în statul membru solicitat sunt transmise prin mijloace electronice, structura şi formatul acestora pot fi
adaptate la cerinţele sistemului de comunicaţii electronice în scopul facilitării comunicării dintre autorităţile competente,
cu condiţia ca setul de date şi informaţii care fac obiectul comunicaţiilor respective să nu sufere modificări substanţiale în
raport cu modelele prevăzute în anexele I şi II la Regulamentul Comisiei Europene nr. 1189/2011.... citeste mai departe (1-
3)
Art. 331: Limba utilizată
(1)Toate cererile de asistenţă, formularele-tip pentru notificare şi titlurile uniforme care permit executarea în statul
membru solicitat sunt trimise în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru solicitat sau sunt
însoţite de o traducere în una dintre aceste limbi. Faptul că anumite părţi sunt scrise într-o limbă, alta decât limba oficială
sau una dintre limbile oficiale ale statului membru solicitat, nu afectează valabilitatea acestora sau a procedurii, în
măsura în care acea limbă este stabilită de comun acord între statele membre interesate.
(2)Documentele a căror notificare este solicitată potrivit art. 317 pot fi transmise autorităţii solicitate într-o limbă oficială
a statului membru solicitant.
(3)În cazul în care o cerere este însoţită de alte documente decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2), autoritatea solicitată
poate, dacă este necesar, să ceară autorităţii solicitante o traducere a acestor documente în limba oficială sau în una dintre
limbile oficiale ale statului membru solicitat sau în orice altă limbă asupra căreia statele membre interesate au convenit
bilateral.
Art. 17822: Limba utilizată

(1) Toate cererile de asistenţă, formularele-tip pentru notificare şi titlurile uniforme care permit executarea în statul
membru solicitat sunt trimise în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru solicitat sau sunt
însoţite de o traducere în una dintre aceste limbi. Faptul că anumite părţi sunt scrise într-o limbă alta decât limba oficială
sau una dintre limbile oficiale ale statului membru solicitat nu afectează valabilitatea acestora sau a procedurii, în măsura
în care acea limbă este stabilită de comun acord între statele membre interesate.
(2) Documentele a căror notificare este solicitată potrivit art. 1788 pot fi transmise autorităţii solicitate într-o limbă
oficială a statului membru solicitant.
(3) În cazul în care o cerere este însoţită de alte documente decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2), autoritatea solicitată
poate, dacă este necesar, să ceară autorităţii solicitante o traducere a acestor documente în limba oficială sau în una dintre
limbile oficiale ale statului membru solicitat sau în orice altă limbă asupra căreia statele membre interesate au convenit
bilateral.
1.
Limba utilizată între autorităţi. Informaţiile şi alte elemente comunicate de autoritatea solicitată autorităţii solicitante în
temeiul art. 314 alin. (1), art. 317, art. 319 şi art. 325 alin. (1) NCPF se pot transmite:
a) în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru al autorităţii solicitate sau
b) într-o altă limbă convenită între autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată.
2.
Drepturile contribuabilului împotriva căruia a fost emis titlul executoriu. Destinatarul unui titlu executoriu care permite
recuperarea trebuie, pentru a i se da posibilitatea să îşi invoce drepturile, să primească notificarea acestui titlu într-o
limbă oficială a statului membru în care se află sediul autorităţii solicitate. Pentru a garanta respectarea acestui drept,
revine instanţei naţionale obligaţia de a aplica dreptul său naţional, asigurând în acelaşi timp deplina eficacitate a
dreptului european1030.... citeste mai departe (1-2)
Art. 332: Divulgarea informaţiilor şi a documentelor
(1)Informaţiile comunicate sub orice formă, în temeiul prezentului capitol, sunt reglementate de obligaţia păstrării
secretului fiscal şi beneficiază de protecţia acordată informaţiilor similare în temeiul legislaţiei naţionale a statului
membru care le-a primit. Astfel de informaţii pot fi utilizate în scopul aplicării de măsuri asigurătorii sau de executare în
privinţa creanţelor care intră sub incidenţa prezentului capitol. De asemenea, astfel de informaţii pot fi utilizate pentru
evaluarea şi impunerea contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială.
(2)Persoanele acreditate în mod corespunzător de Autoritatea de Acreditare de Securitate a Comisiei Europene pot avea
acces la aceste informaţii numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru întreţinerea şi dezvoltarea reţelei RCC.
(3)Statul membru care furnizează informaţiile permite utilizarea acestora în alte scopuri decât cele prevăzute la alin. (1)
în statul membru care primeşte informaţiile, în cazul în care, în temeiul legislaţiei statului membru care furnizează
informaţiile, acestea pot fi utilizate în scopuri similare.
(4)În cazul în care autoritatea solicitantă sau solicitată consideră că informaţiile obţinute în temeiul prezentului capitol ar
putea fi folositoare, în scopurile prevăzute la alin. (1), unui al treilea stat membru, ea poate să transmită respectivele
informaţii acestui al treilea stat membru, cu condiţia ca transmiterea acestor informaţii să fie conformă cu normele şi
procedurile stabilite în prezentul capitol. Aceasta informează statul membru de la care provin informaţiile cu privire la
intenţia sa de a transmite informaţiile respective unui stat membru terţ. Statul membru de la care provin informaţiile se
poate opune acestei transmiteri a informaţiilor, în termen de 10 zile lucrătoare de la data la care a primit comunicarea din
partea statului membru care doreşte să transmită informaţiile.
(5)Permisiunea de a utiliza, în temeiul alin. (3), informaţii care au fost transmise în temeiul alin. (4) poate fi acordată
numai de către statul membru de unde provin informaţiile.
(6)Informaţiile comunicate sub orice formă în temeiul prezentului capitol pot fi invocate sau utilizate drept probe de toate
autorităţile din statul membru care primeşte informaţiile, pe aceeaşi bază ca şi informaţiile similare obţinute în
respectivul stat.
Art. 17823: Divulgarea informaţiilor şi a documentelor

(1) Informaţiile comunicate sub orice formă, în temeiul prezentului capitol, sunt reglementate de obligaţia păstrării
secretului fiscal şi beneficiază de protecţia acordată informaţiilor similare în temeiul legislaţiei naţionale a statului
membru care le-a primit. Astfel de informaţii pot fi utilizate în scopul aplicării de măsuri asigurătorii sau de executare în
privinţa creanţelor care intră sub incidenţa prezentului capitol. De asemenea, astfel de informaţii pot fi utilizate pentru
evaluarea şi impunerea contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială.
(2) Persoanele acreditate în mod corespunzător de Autoritatea de Acreditare de Securitate a Comisiei Europene pot avea
acces la aceste informaţii numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru întreţinerea şi dezvoltarea reţelei RCC.
(3) Statul membru care furnizează informaţiile permite utilizarea acestora în alte scopuri decât cele prevăzute la alin. (1)
în statul membru care primeşte informaţiile, în cazul în care, în temeiul legislaţiei statului membru care furnizează
informaţiile, informaţiile pot fi utilizate în scopuri similare.
(4) În cazul în care autoritatea solicitantă sau solicitată consideră că informaţiile obţinute în temeiul prezentului capitol
ar putea fi folositoare, în scopurile prevăzute la alin. (1), unui al treilea stat membru, ea poate să transmită respectivele
informaţii acestui al treilea stat membru, cu condiţia ca transmiterea acestor informaţii să fie conformă cu normele şi
procedurile stabilite în prezentul capitol. Aceasta informează statul membru de la care provin informaţiile cu privire la
intenţia sa de a transmite informaţiile respective unui stat membru terţ. Statul membru de la care provin informaţiile se
poate opune acestei transmiteri a informaţiilor, în termen de 10 zile lucrătoare de la data la care a primit comunicarea din
partea statului membru care doreşte să transmită informaţiile.
(5) Permisiunea de a utiliza, în temeiul alin. (3), informaţii care au fost transmise în temeiul alin. (4) poate fi acordată
numai de către statul membru de unde provin informaţiile.
(6) Informaţiile comunicate sub orice formă în temeiul prezentului capitol pot fi invocate sau utilizate drept probe de
toate autorităţile din statul membru care primeşte informaţiile, pe aceeaşi bază ca şi informaţiile similare obţinute în
respectivul stat.
1.
Extinderea utilizării informaţiilor şi drepturile contribuabililor. Alin. (1) este în fapt o prevedere de principiu, în vreme ce
alin. (3)-(6) permit prelucrarea de date cu caracter personal şi în alte scopuri decât cele fiscale. Prevederea – care
reproduce fidel art. 23 din Directiva nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a
creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri – ridică întrebarea legitimă dacă nu ar fi trebuit să se prevadă expres – ca
în vechiul Cod de procedură fiscală – că toate schimburile de informaţii efectuate în temeiul prezentului titlu se realizează
cu respectarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi
libera circulaţie a acestor date1031.
2.
Drepturile contribuabililor. Aşa cum s-a arătat, atunci când este vorba despre relaţiile dintre statele membre şi
contribuabilii săi („efectul vertical” al dreptului Uniunii Europene), împotriva contribuabililor se vor aplica dispoziţiile
din legea naţională de transpunere a directivelor, care însă vor putea fi ignorate în măsura în care acestea aduc – din
cauza unei transpuneri eronate – atingere unor drepturi consacrate în favoarea contribuabililor de actul normativ emis la
nivelul Uniunii Europene1032.... citeste mai departe (1-2)
SECŢIUNEA 6: Dispoziţii finale
Art. 333: Aplicarea altor acorduri privind asistenţa
(1)Prezentul capitol nu aduce atingere îndeplinirii niciunei obligaţii de furnizare de asistenţă mai extinsă, care decurge
din acorduri sau înţelegeri bilaterale ori multilaterale, inclusiv în domeniul notificării actelor judiciare sau extrajudiciare.
(2)În cazul în care România încheie astfel de acorduri sau înţelegeri bilaterale ori multilaterale cu privire la aspecte
reglementate de prezentul capitol şi care nu se referă la cazuri individuale, informează fără întârziere Comisia Europeană
în acest sens.
(3)Atunci când acordă asistenţă reciprocă mai extinsă în temeiul unui acord sau al unei înţelegeri bilateral/bilaterale ori
multilateral/multilaterale, România poate utiliza reţeaua de comunicaţii electronice şi formularele-tip adoptate pentru
punerea în aplicare a prezentului capitol.
Art. 17824: Aplicarea altor acorduri privind asistenţa

(1) Prezentul capitol nu aduce atingere îndeplinirii niciunei obligaţii de furnizare de asistenţă mai extinsă, care decurge
din acorduri sau înţelegeri bilaterale ori multilaterale, inclusiv în domeniul notificării actelor judiciare sau extrajudiciare.
(2) În cazul în care România încheie astfel de acorduri sau înţelegeri bilaterale ori multilaterale cu privire la aspecte
reglementate de prezentul capitol şi care nu se referă la cazuri individuale, informează fără întârziere Comisia în acest
sens.
(3) Atunci când acordă asistenţă reciprocă mai extinsă în temeiul unui acord sau al unei înţelegeri bilateral(e) ori
multilateral(e), România poate utiliza reţeaua de comunicaţii electronice şi formularele-tip adoptate pentru punerea în
aplicare a prezentului capitol.
1.
Instrumente juridice de asistenţă reciprocă în materie fiscală. Asistenţa reciprocă la recuperare şi cooperarea în domeniul
fiscal se pot realiza nu doar în temeiul Directivei nr. 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de
recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri, pe care o transpune şi noul Cod de procedură fiscală, ci şi
în temeiul a diferite instrumente juridice, cum ar fi1033:
– convenţii fiscale bilaterale;
– convenţii bilaterale privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor fiscale;
– convenţii multilaterale încheiate special pentru a oferi asistenţă administrativă în materie fiscală, cum ar fi Convenţia
privind asistenţa administrativă reciprocă în domeniul fiscal, adoptată de Consiliul Europei şi Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) la Strasbourg la 25 ianuarie 1988, amendată prin Protocolul de modificare a
Convenţiei privind asistenţa administrativă reciprocă în domeniul fiscal, adoptat la Paris la 27 mai 2010, semnate de
partea română la 15 octombrie 2012, ratificate prin Legea nr. 13/20141034.... citeste mai departe (1-2)
– Legea nr. 70/2016 pentru ratificarea Acordului multilateral al autorităţilor competente pentru schimb automat de
informaţii privind conturi financiare, semnat la Berlin la 29 octombrie 2014 (M. Of. nr. 328 din 28 aprilie 2016).
Art. 334: Norme de aplicare
Normele de aplicare a dispoziţiilor art. 313 alin. (3) şi (4), art. 314 alin. (1), art. 317, 319, art. 321 alin. (1) şi (2), art. 322
alin. (5)-(8), art. 324, art. 325 alin. (1) şi ale art. 330 alin. (1)-(4) sunt normele aprobate de Comisia Europeană.
Art. 17825: Norme de aplicare

Normele de aplicare a dispoziţiilor art. 1784: alin. (3) şi (4), art. 1785: alin. (1), art. 1788:, art. 17810:, art. 17812: alin. (1) şi
(2), art. 17813: alin. (5)-(8), art. 1781:5, art. 17816: alin. (1) şi ale art. 17821: alin (1)-(4) sunt normele aprobate de Comisie.
1.
Normă de trimitere. Articolul pe care îl analizăm face referire la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1189/2011 al
Comisiei din 18 noiembrie 2011 de stabilire a unor norme referitoare la anumite dispoziţii din Directiva 2010/24/UE a
Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri, act
normativ din care am sintetizat prevederile de interes cu ocazia analizei prevederilor art. 310-325 NCPF.
2.
Suficienţa reglementării. Urmare a existenţei Regulamentului, nu mai sunt necesare alte norme de transpunere în dreptul
intern, având în vedere că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a insistat în mod constant asupra
inutilităţii şi chiar a caracterului ilicit al actelor naţionale de transpunere a regulamentelor. Spre exemplu, Curtea a
condamnat practica unui stat care a reprodus într-un decret dispoziţiile unui regulament, procedeu care este de natură să
creeze un echivoc, afectând natura juridică a dispoziţiilor regulamentare, ca şi momentul intrării lor în vigoare. În
concluzie, Curtea a considerat ca fiind contrare tratatului toate modalităţile de executare a căror consecinţă ar fi putut fi
împiedicarea efectului direct şi al aplicabilităţii imediate a regulamentelor europene şi compromiterea, astfel, a aplicării
lor simultane şi uniforme în ansamblul Uniunii1036.... citeste mai departe (1-2)
– OMFP nr. 351/2016 privind procedura de transfer al sumelor recuperate în România reprezentând creanţe stabilite în
alte state membre ale Uniunii Europene, precum şi de transfer al sumelor recuperate de autorităţile competente din alte
state membre, reprezentând creanţe stabilite în România (publicat în M. Of. nr 97 din 9 februarie 2016).
Art. 335: Raportare
(1)România, prin intermediul biroului central de legătură, informează Comisia Europeană anual, cel târziu până la 31
martie, cu privire la următoarele:
a)numărul de cereri de informaţii, de comunicare şi de recuperare sau de măsuri asigurătorii transmise fiecărui stat
membru solicitat şi primite de la fiecare stat membru solicitant în fiecare an;
b)valoarea creanţelor pentru care se solicită asistenţă pentru recuperare şi sumele recuperate.
(2)România, prin intermediul biroului central de legătură, poate furniza, de asemenea, orice alte informaţii care ar putea
fi folositoare pentru a evalua asistenţa reciprocă oferită în temeiul prezentului capitol.
Art. 17826: Raportare

(1) România, prin intermediul biroului central de legătură, informează Comisia anual, cel târziu până la 31 martie, cu
privire la următoarele:
a) numărul de cereri de informaţii, de comunicare şi de recuperare sau de măsuri asigurătorii transmise fiecărui stat
membru solicitat şi primite de la fiecare stat membru solicitant în fiecare an;
b) valoarea creanţelor pentru care se solicită asistenţă pentru recuperare şi sumele recuperate.
(2) România, prin intermediul biroului central de legătură, poate furniza, de asemenea, orice alte informaţii care ar putea
fi folositoare pentru a evalua asistenţa reciprocă oferită în temeiul prezentului capitol.
1.
Prerogative extinse ale Comisiei. Dincolo de ceea ce este edictat prin articolul pe care îl analizăm şi dincolo de ceea ce
dispune Directiva 2011/16/UE la care am mai făcut referire, serviciile Comisiei desfăşoară o anchetă specifică de audit
privind sistemele utilizate de statele membre în cazul recuperărilor, pentru a obţine asigurări cu privire la calitatea
datelor prezentate în declaraţiile anuale privind recuperările şi retragerile. În consecinţă, calitatea datelor deţinute de
statele membre cu privire la corecţiile financiare şi la recuperări s-a îmbunătăţit, iar Comisia a depus eforturi pentru a
promova utilizarea celor mai bune practici în vederea îmbunătăţirii mecanismului de recuperare la nivelul statelor
membre şi al UE1037.
2.
Consecinţele nerespectării procedurilor referitoare la raportările prevăzute de prezentul articol. Pentru a asigura
respectarea dreptului Uniunii Europene, Comisia este împuternicită nu numai să pornească procedurile jurisdicţionale
împotriva celor ce omit să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin în baza tratatelor, ci şi să obţină informaţii despre modul
în care instituţiile Uniunii Europene, statele membre sau particularii respectă prevederile europene.... citeste mai departe
(1-2)
CAPITOLUL III: Asistenţă reciprocă în materie de recuperare a creanţelor în baza regulamentelor europene şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte
Art. 3351: Scopul
Prezentul capitol stabileşte competenţa privind asistenţa reciprocă la recuperare a creanţelor în baza:
a)Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea
sistemelor de securitate socială şi ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din
16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind
coordonarea sistemelor de securitate socială;
b)convenţiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu alte state;
c)Legii nr. 13/2014 pentru ratificarea Convenţiei privind asistenţa administrativă reciprocă în domeniul fiscal, adoptată la
Strasbourg la 25 ianuarie 1988, şi a Protocolului de modificare a Convenţiei privind asistenţa administrativă reciprocă în
domeniul fiscal, adoptat la Paris la 27 mai 2010, semnate de partea română la 15 octombrie 2012.
Prezentul capitol se aplică următoarelor creanţe:
a)creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, inclusiv cele de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului
asigurărilor pentru şomaj din România, respectiv bugetelor şi fondurilor de securitate socială din alte state, pentru care se
aplică regulamentele prevăzute la art. 3351 lit. a);
b)impozitelor pe venit şi pe capital, pentru care recuperarea se realizează în baza convenţiilor prevăzute la art. 3351 lit. b);
c)impozitelor pe venit sau profit, creanţelor fiscale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor pentru şomaj, taxei pe valoarea adăugată, accizelor,
pentru care se aplică prevederile legii prevăzute la art. 3351 lit. c);
d)creanţelor definite la art. 75 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 16 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Articolul 3353: Autoritatea competentă
(1)A.N.A.F. este autoritatea competentă pentru aplicarea dispoziţiilor referitoare la asistenţa reciprocă la recuperare,
pentru creanţele prevăzute la art. 3352 lit. a) şi d).
(2)Ministerul Finanţelor Publice, prin A.N.A.F., este autoritatea competentă pentru aplicarea dispoziţiilor referitoare la
asistenţa reciprocă la recuperare, pentru creanţele prevăzute la art. 3352 lit. b) şi c).
(3)Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se desemnează biroul de legătură, care este responsabil pentru contactele cu alte
state pentru aplicarea prevederilor prezentului capitol.
(4)Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, în calitate de autoritate competentă în domeniul securităţii sociale, informează
Comisia Europeană şi celelalte state cu privire la denumirea şi adresa autorităţii competente pentru recuperarea
creanţelor prevăzute la art. 3352 lit. a).
(la data 03-Sep-2017 titlul X, capitolul II completat de Art. I, punctul 109. din Ordonanta 30/2017 )
TITLUL XI: Sancţiuni
Art. 336: Contravenţii
(1)Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate,
potrivit legii, infracţiuni:
a)nedepunerea de către contribuabil/plătitor la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală, de
radiere a înregistrării fiscale sau de menţiuni;
b)neîndeplinirea de către contribuabil/plătitor la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor şi
veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume, precum şi orice informaţii în
legătură cu impozitele, taxele, contribuţiile, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora;
c)nerespectarea de către contribuabil/plătitor, precum şi de persoanele cu care acesta are sau a avut raporturi economice
sau juridice a obligaţiei de a pune la dispoziţia organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte
înscrisuri la locul indicat de organul fiscal potrivit art. 64, precum şi nerespectarea de către contribuabil/plătitor a
obligaţiei prevăzute la art. 65 alin. (3);
d)nerespectarea de către contribuabil/plătitor a obligaţiei prevăzute la art. 118 alin. (7);
e)nerespectarea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor de întocmire a dosarului preţurilor de transfer în condiţiile şi
la termenele prevăzute prin ordinul preşedintelui A.N.A.F., precum şi nerespectarea de către contribuabil/plătitor a
obligaţiei de a prezenta dosarul preţurilor de transfer la solicitarea organului fiscal central în condiţiile art. 108 alin. (2);
f)nerespectarea de către contribuabil/plătitor a obligaţiei de a păstra, precum şi a obligaţiei de a prezenta organului fiscal,
a datelor arhivate în format electronic şi a aplicaţiilor informatice cu ajutorul cărora le-a generat, potrivit art. 109 alin.
(4);
g)neîndeplinirea măsurilor dispuse în termenele şi condiţiile stabilite de organul de inspecţie fiscală potrivit art. 118 alin.
(8);
g)neîndeplinirea măsurilor dispuse în termenele şi condiţiile stabilite de organul de inspecţie fiscală potrivit art. 118 alin.
(8), precum şi a măsurilor dispuse de inspectorii antifraudă;
(la data 03-Sep-2017 Art. 336, alin. (1), litera G. din titlul XI modificat de Art. I, punctul 110. din Ordonanta 30/2017 )
h)nefurnizarea la termen de către contribuabil/plătitor a informaţiilor periodice solicitate de organul fiscal potrivit art.
59;
i)nerespectarea de către instituţiile de credit a oricărei obligaţii privind furnizarea informaţiilor potrivit art. 61, precum şi
nerespectarea de către bănci a obligaţiilor de decontare prevăzute la art. 172;
i)nerespectarea de către instituţiile de credit, precum şi de alte persoane care transmit informaţii către Oficiul Naţional de
Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor a oricărei obligaţii privind furnizarea informaţiilor potrivit art. 61, precum şi
nerespectarea de către bănci a obligaţiilor de decontare prevăzute la art. 172;
(la data 01-Jan-2016 Art. 336, alin. (1), litera I. din titlul XI modificat de Art. II, punctul 12. din Ordonanta urgenta
50/2015 )
j)nerespectarea de către orice entitate a obligaţiei privind furnizarea informaţiilor, potrivit art. 61;
k)nerespectarea obligaţiilor ce-i revin terţului poprit, potrivit art. 236 alin. (9)-(11);
l)neîndeplinirea la termen de către Biroul de carte funciară a obligaţiei de comunicare prevăzute la art. 242 alin. (9);
m)refuzul debitorului supus executării silite de a preda bunurile organului de executare silită spre a fi sechestrate sau de a
le pune la dispoziţie acestuia pentru a fi identificate şi evaluate;
n)refuzul contribuabilului/plătitorului de a prezenta organului fiscal bunurile materiale supuse impozitelor, taxelor,
contribuţiilor sociale, în vederea stabilirii realităţii declaraţiei fiscale;
o)nereţinerea, potrivit legii, de către plătitorii obligaţiilor fiscale, a sumelor reprezentând impozite şi contribuţii cu
reţinere la sursă;
p)reţinerea şi nevărsarea în totalitate, de către plătitorii obligaţiilor fiscale, a sumelor reprezentând impozite şi
contribuţii cu reţinere la sursă;
r)nerespectarea de către contribuabil/plătitor sau persoana împuternicită de acesta, precum şi nerespectarea de către
persoanele cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice, a obligaţiei de a furniza
organului fiscal informaţiile necesare determinării stării de fapt fiscale potrivit art. 58 alin. (1);
s)nerespectarea de către persoana supusă verificării situaţiei fiscale personale a obligaţiei de a depune declaraţia de
patrimoniu şi de venituri, potrivit art. 138 alin. (8);
s)nerespectarea de către persoana supusă verificării situaţiei fiscale personale a obligaţiei de a depune declaraţia de
patrimoniu şi de venituri, potrivit art. 138 alin. (7);
(la data 03-Sep-2017 Art. 336, alin. (1), litera S. din titlul XI modificat de Art. I, punctul 110. din Ordonanta 30/2017 )
ş)efectuarea de operaţiuni intracomunitare de către persoanele care au obligaţia înscrierii în Registrul operatorilor
intracomunitari fără a fi înscrise, conform legii, în acest registru;
(la data 26-Feb-2016 Art. 336, alin. (1), litera Ş. din titlul XI a se vedea referinte de aplicare din Procedura din 2016 )
t)nerespectarea de către instituţia solicitantă a obligaţiei de a iniţia hotărârea de constituire a dreptului de administrare,
potrivit art. 263 alin. (4);
(la data 01-Jan-2016 Art. 336, alin. (1), litera T. din titlul XI a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 4044/2015 )
ţ)netransmiterea, de către instituţiile financiare, la termenul prevăzut de lege a informaţiilor prevăzute la art. 62 sau
transmiterea de informaţii incorecte ori incomplete.
u)depunerea cu întârziere de către entităţile raportoare a raportului pentru fiecare ţară în parte, potrivit art. 2913 alin.
(1), sau transmiterea de informaţii incorecte ori incomplete;
v)nedepunerea de către entităţile raportoare a raportului pentru fiecare ţară în parte, potrivit art. 2913 alin. (1).
(la data 13-Jun-2017 Art. 336, alin. (1), litera Ţ. din titlul XI completat de Art. I, punctul 8. din Ordonanta urgenta
42/2017 )
(2)Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează astfel:
a)cu amendă de la 25.000 lei la 27.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi
mari şi cu amendă de la 6.000 lei la 8.000 lei, pentru celelalte persoane juridice, precum şi pentru persoanele fizice, în
cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. c);
b)cu amendă de la 5.000 lei la 7.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi mari
şi cu amendă de la 1.000 lei la 1.500 lei, pentru celelalte persoane juridice, precum şi pentru persoanele fizice, în cazul
săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. d);
c)cu amendă de la 12.000 lei la 14.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi
cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. e)-h);
d)cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi mari
şi cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei, pentru celelalte persoane juridice, precum şi pentru persoanele fizice, în cazul
săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. a), b), i)-m) şi ţ);
e)cu amendă de la 4.000 lei la 10.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi mari
săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. n) şi r);
f)cu amendă de la 4.000 lei la 6.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi mari
săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. o) şi p), dacă obligaţiile fiscale sustrase la plată sunt de până la 50.000 lei
inclusiv;
g)cu amendă de la 12.000 lei la 14.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi
cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. o) şi p), dacă obligaţiile fiscale sustrase la plată sunt cuprinse între
50.000 lei şi 100.000 lei inclusiv;
h)cu amendă de la 25.000 lei la 27.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi
cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. o) şi p), dacă obligaţiile fiscale sustrase la plată sunt mai mari de 100.000
lei;
i)cu amendă de la 10.000 lei la 50.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. s);
j)cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. ş);
k)cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. t).
(la data 01-Jan-2016 Art. 336, alin. (2), litera K. din titlul XI a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 4044/2015 )
l)cu amendă de la 30.000 lei la 50.000 lei în cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. u);
m)cu amendă de la 70.000 lei la 100.000 lei în cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. v).
(la data 23-Jun-2017 Art. 336, alin. (2), litera K. din titlul XI completat de Art. I, punctul 9. din Ordonanta urgenta
42/2017 )
(3)În cazul persoanelor fizice nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de venit constituie contravenţie
şi se sancţionează cu amendă de la 50 lei la 500 lei.
(31)Nedepunerea în termen a Chestionarului pentru stabilirea rezidenţei persoanei fizice la sosirea în România,
respectiv a Chestionarului pentru stabilirea rezidenţei persoanei fizice la plecarea din România, de către persoanele
obligate potrivit Codului fiscal, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 50 lei la 100 lei.
*) Conform art. II alin. (12) din O.G. nr. 30/2017, contravenţia prevăzută la art. 336 alin. (31) intră în vigoare la data de 1
ianuarie 2018.
(32)Nedepunerea în termenul de 45 de zile a scrisorii de garanţie/poliţei de asigurare de garanţie de către debitorul care a
notificat organul fiscal potrivit art. 233 alin. (21) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.500 lei la
5.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi mari şi cu amendă de la 500 lei la
1.000 lei pentru celelalte persoane juridice, precum şi pentru persoanele fizice.
(la data 13-Sep-2017 Art. 336, alin. (3) din titlul XI completat de Art. I, punctul 111. din Ordonanta 30/2017 )
(4)În cazul asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică, contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu
amenda prevăzută pentru persoanele fizice.
(5)Nedepunerea la termen a declaraţiilor fiscale pentru obligaţiile datorate bugetelor locale se sancţionează potrivit
Codului fiscal.
(6)Sumele încasate în condiţiile prezentului titlu se fac venit la bugetul de stat sau bugetele locale, după caz.
compara cu Art. 219 din titlul X din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 219: Contravenţii

(1) Constituie contravenţii următoarele fapte:
a) nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală sau de menţiuni;
b) neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după
caz, a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume, precum şi orice informaţii în legătură cu impozitele, taxele,
contribuţiile, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora;
b1) nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor recapitulative reglementate la titlul VI din Legea nr.
571/2003 , cu modificările şi completările ulterioare;
c) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 56 şi art. 57 alin. (2);
d) nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 105 alin. (8);
e) neducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite potrivit art. 79 alin. (2) , art. 80 alin. (4) şi art. 105 alin. (9) ;
f) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 53;
g) nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documente, potrivit art. 73;
h) nerespectarea de către plătitorii de salarii şi venituri asimilate salariilor a obligaţiilor privind completarea şi păstrarea
fişelor fiscale;
i) neîndeplinirea obligaţiilor privind transmiterea la organul fiscal competent sau, după caz, la terţe persoane a
formularelor şi documentelor prevăzute de legea fiscală, altele decât declaraţiile fiscale şi declaraţiile de înregistrare
fiscală sau de menţiuni;
j) nerespectarea de către bănci a obligaţiilor privind furnizarea informaţiilor şi a obligaţiilor de decontare prevăzute de
prezentul cod;
k) nerespectarea obligaţiilor ce-i revin terţului poprit, potrivit prezentului cod;
l) nerespectarea obligaţiei de comunicare prevăzute la art. 154 alin. (9);
m) refuzul debitorului supus executării silite de a preda bunurile organului de executare spre a fi sechestrate sau de a le
pune la dispoziţie acestuia pentru a fi identificate şi evaluate;
n) refuzul de a prezenta organului financiar-fiscal bunurile materiale supuse impozitelor, taxelor, contribuţiilor datorate
bugetului general consolidat, în vederea stabilirii realităţii declaraţiei fiscale;
o) nereţinerea, potrivit legii, de către plătitorii obligaţiilor fiscale, a sumelor reprezentând impozite şi contribuţii cu
reţinere la sursă;
p) reţinerea şi nevărsarea în totalitate, de către plătitorii obligaţiilor fiscale, a sumelor reprezentând impozite şi
contribuţii cu reţinere la sursă, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate
infracţiuni;
r) refuzul de a îndeplini obligaţia prevăzută la art. 52 alin. (1).
s) nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 1091 alin. (51).
(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează astfel:
a) cu amendă de la 6.000 lei la 8.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 25.000 lei la 27.000 lei, pentru
persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1)lit. c);
b) cu amendă de la 1.000 lei la 1.500 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 5.000 lei la 7.000 lei, pentru
persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. d);
c) cu amendă de la 2.000 lei la 3.500 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 12.000 lei la 14.000 lei, pentru
persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1)lit. e) şi f);
d) cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei, pentru
persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. a), b), g)-m);
e) cu amendă de la 1.000 lei la 1.500 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 4.000 lei la 6.000 lei, pentru
persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. n)-r), dacă obligaţiile fiscale sustrase la plată sunt
de până la 50.000 lei inclusiv;
f) cu amendă de la 4.000 lei la 6.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 12.000 lei la 14.000 lei, pentru
cuprinse între 50.000 lei şi 100.000 lei inclusiv;
g) cu amendă de la 6.000 lei la 8.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 25.000 lei la 27.000 lei, pentru
mai mari de 100.000 lei;
h) cu amendă de la 12.000 lei la 14.000 lei, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. b1).
i) cu amendă de la 10.000 lei la 50.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. s).
(3) În cazul persoanelor fizice nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de venit constituie contravenţie
şi se sancţionează cu amendă de la 50 lei la 500 lei.
(4) În cazul asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică, contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu
amenda prevăzută pentru persoanele fizice.
(5) Nedepunerea la termen a declaraţiilor fiscale pentru obligaţiile datorate bugetelor locale se sancţionează potrivit Legii
nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
(6) Sumele încasate în condiţiile prezentului titlu se fac venit la bugetul de stat sau bugetele locale, după caz.
Art. 2192: Contravenţii şi sancţiuni la regimul "Registrului operatorilor intracomunitari"

(1) Constituie contravenţie efectuarea de operaţiuni intracomunitare de către persoanele care au obligaţia înscrierii în
Registrul operatorilor intracomunitari fără a fi înscrise, conform legii, în acest registru.
(2) Contravenţia pentru fapta prevăzută la alin. (1) se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei.
1.
Reglementarea anterioară. În linii mari, contravenţiile prevăzute la acest articol se regăseau la art. 219 VCPF. Există totuşi
şi contravenţii nou-introduse, cum sunt cele prevăzute la art. 336 alin. (1) lit. ş) şi t) din noul Cod.
În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile, se constată creşterea limitelor speciale ale sancţiunii amenzii contravenţionale,
precum şi introducerea unor limite minime şi maxime diferite între, pe de o parte, categoria contribuabililor mijlocii şi
mari şi, pe de altă parte, ceilalţi contribuabili, fie că aceştia sunt persoane juridice sau persoane fizice. Se remarcă astfel o
schimbare de concepţie a legiuitorului cu privire la cuantumul amenzilor aplicabile, renunţându-se la distincţia
anterioară între persoanele juridice şi persoanele fizice. Apreciem că o astfel de schimbare de concepţie este binevenită.
Astfel, chiar dacă şi în reglementarea anterioară scopul distincţiei între anumite categorii de contribuabili era acelaşi,
respectiv aplicarea unui cuantum al amenzii adaptat veniturilor realizate de contribuabil, acest scop poate fi realizat mai
eficient în reglementarea actuală, care face distincţia între o anumită categorie de contribuabili cu posibilităţi financiare
sporite şi restul contribuabililor, prezumaţi a avea resurse financiare mai reduse, indiferent dacă e vorba în acest din
urmă caz de persoane fizice ori juridice.... citeste mai departe (1-3)
1.
Amenzile aplicate pentru contravenţiile prevăzute de Cod sunt diferenţiate pe categorii de contribuabili: (i) contribuabili
mari şi mijlocii şi (ii) ceilalţi contribuabili.
2.
Constituie contravenţie (în plus faţă de reglementarea actuală):
a) nedepunerea declaraţiei de radiere a înregistrării fiscale – se sancţionează cu amendă de la 1.000 la 5.000 lei (pentru
persoane juridice) şi de la 500 la 1.000 lei (pentru persoanele fizice);
b) nerespectarea obligaţiei de a transmite concomitent la ANAF şi la Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării
Banilor (ONPCSB) a informaţiilor prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului – se sancţionează cu amendă
de la 1.000 la 5.000 lei (contribuabili mijlocii şi mari) şi de la 500 la 1.000 lei (ceilalţi contribuabili);... citeste mai departe
(1-3)
Art. 337: Contravenţii în cazul declaraţiilor recapitulative
(1)Constituie contravenţii următoarele fapte:
a)nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor recapitulative reglementate de normele din Codul fiscal
privind taxa pe valoarea adăugată;
b)depunerea de declaraţii recapitulative incorecte ori incomplete.
(2)Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează astfel:
a)cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la lit. a);
b)cu amendă de la 500 lei la 1.500 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la lit. b).
(3)Nu se sancţionează contravenţional:
a)persoanele care corectează declaraţia recapitulativă până la termenul legal de depunere a următoarei declaraţii
recapitulative, dacă fapta prevăzută la alin. (1) lit. b) nu a fost constatată de organul fiscal anterior corectării;
b)persoanele care, ulterior termenului legal de depunere, corectează declaraţiile ca urmare a unui fapt neimputabil
persoanei impozabile.
Art. 2191: Contravenţii în cazul declaraţiilor recapitulative

(1) Constituie contravenţii următoarele fapte:
a) nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor recapitulative reglementate la titlul VI din Codul fiscal ;
b) depunerea de declaraţii recapitulative incorecte ori incomplete.
(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează astfel:
a) cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. a);
b) cu amendă de la 500 lei la 1.500 lei în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. b).
(3) Nu se sancţionează contravenţional:
a) persoanele care corectează declaraţia recapitulativă până la termenul legal de depunere a următoarei declaraţii
recapitulative, dacă fapta prevăzută la alin. (1) lit. b) nu a fost constatată de organul fiscal anterior corectării;
b) persoanele care, ulterior termenului legal de depunere, corectează declaraţiile ca urmare a unui fapt neimputabil
persoanei impozabile.
(4) În cazul aplicării sancţiunii amenzii prevăzute la alin. (2), contravenientul are posibilitatea achitării în termen de 48
de ore a jumătate din minimul amenzii, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-
verbal de constatare şi sancţionare contravenţională.
1.
Reglementarea anterioară. Textul din noul Cod de procedură fiscală preia aproape în totalitate prevederile art. 2191 VCPF,
faptele incriminate ca şi contravenţii fiind aceleaşi, cauzele speciale exoneratoare de răspundere contravenţională fiind
identice, chiar şi limitele speciale ale sancţiunii amenzii fiind păstrate. Singurul element de noutate adus de noul Cod de
procedură fiscală în materia contravenţiilor în cazul declaraţiilor recapitulative ţine mai mult de rigoarea juridică a
textului, fiind eliminată prevederea legată de posibilitatea achitării de către contravenient a jumătate din minimul
amenzii. Prin faptul că legiuitorul nu a preluat în noul Cod de procedură fiscală dispoziţiile art. 2191 alin. (4) VCPF, care
prevedea această facilitate, nu înseamnă că această posibilitate nu ar mai exista în prezent în cazul săvârşirii vreuneia
dintre cele două contravenţii incriminate în această materie. O astfel de posibilitate există şi de lege lata raportat la
dispoziţiile art. 338 alin. (3) NCPF, care nu menţionează că s-ar aplica numai în cazul anumitor contravenţii, iar ubi lex
non distinguit nec nos distinguere debemus.... citeste mai departe (1-4)
1.
Faţă de reglementarea anterioară, se elimină de la acest articol prevederile referitoare la posibilitatea achitării în 48 ore a
jumătate din minimul amenzii, prevederi care se regăsesc la art. 338 NCPF.
Art. 338: Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor
(1)Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele fiscale competente, cu excepţia
contravenţiei prevăzute la art. 336 alin. (1) lit. t) pentru care constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii se face de
persoanele stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice sau, după caz, hotărâre a autorităţii deliberative.
(la data 01-Jan-2016 Art. 338, alin. (1) din titlul XI a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 4044/2015 )
(2)Sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 336 şi 337 se aplică, după caz, persoanelor fizice sau persoanelor
juridice. În cazul asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică, sancţiunile se aplică reprezentanţilor acestora.
(3)Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori,
după caz, de la data comunicării acestuia jumătate din minimul amenzii prevăzute în prezentul cod, agentul constatator
făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal.
Art. 221: Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor

(1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele fiscale competente.
(2) Sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 219-220 se aplică, după caz, persoanelor fizice sau persoanelor juridice,
în cazul asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică, sancţiunile se aplică reprezentanţilor acestora.
(3) Constatarea şi sancţionarea faptelor ce constituie contravenţie potrivit art. 220 se fac de personalul de specialitate din
cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor şi al unităţilor sale teritoriale, cu excepţia sancţiunii privind suspendarea
autorizaţiei de antrepozit fiscal, care se dispune de autoritatea fiscală competentă, la propunerea organului de control.
(4) Contravenţiile prevăzute la art. 219 alin. (1) lit. b) se aplică pentru faptele constatate după data intrării în vigoare a
prezentului cod.
(5) În cazul aplicării sancţiunii amenzii potrivit art. 219 şi 220, contribuabilul are posibilitatea achitării în termen de 48 de
ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute în prezentul cod, agentul constatator făcând menţiune despre această
posibilitate în procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională.
1.
Reglementarea anterioară. Textul din noul Cod de procedură fiscală preia aproape în totalitate prevederile art. 221 VCPF,
singurul element de noutate fiind reprezentat de introducerea excepţiei legate de constatarea contravenţiei şi aplicarea
sancţiunii în cazul contravenţiei prevăzute de art. 336 alin. (1) lit. t) NCPF, în cazul căreia legiuitorul a înţeles să confere
ministrului finanţelor publice, respectiv autorităţilor deliberative, competenţa de a desemna prin ordin, respectiv
hotărâre, persoanele abilitate să constate contravenţia şi să aplice sancţiunea.
2.
Competenţa constatării contravenţiilor şi a aplicării sancţiunilor contravenţionale. Potrivit unei formule simple, organele
fiscale competente au dreptul de a constata contravenţii şi de a aplica sancţiunile contravenţionale corespunzătoare.
Competenţa la care se face referire este competenţa de administrare a creanţelor fiscale, astfel cum este această noţiune
definită la art. 1 pct. 2 NCPF. O astfel de reglementare este firească, având în vedere că majoritatea contravenţiilor
reglementate de noul Cod presupun o inacţiune din partea contravenientului, astfel încât organul fiscal faţă de care
contravenientul trebuia să aibă o anumită conduită activă este cel care se află cel mai bine poziţionat pentru a constata
neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege.... citeste mai departe (1-5)
1.
Constatarea, în cazul contravenţiei de la art. 336 alin. (1) lit. t) NCPF (nerespectarea de către instituţia solicitantă a
obligaţiei de a iniţia hotărârea de constituire a dreptului de administrare a bunurilor imobile intrate în proprietate
publică) se face de către persoanele stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice/hotărâre a autorităţii
deliberative.
2.
În ce priveşte determinarea subiectului activ al contravenţiilor este relevantă Dec. ÎCCJ nr. 61/2007, Secţiile Unite, privind
examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 190 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, raportate la art. 191
alin. (2) din acelaşi cod [corespund art. 449 NCF şi art. 338 NCPF], referitoare la calitatea de subiect activ al contravenţiei
de deţinere în afara antrepozitului fiscal sau de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului
VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, a persoanei fizice care nu este
comerciant (publicată în M. Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008).... citeste mai departe (1-2)
Art. 339: Dispoziţii aplicabile
Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 223: Dispoziţii aplicabile

Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu dispoziţiile legale referitoare la regimul juridic al contravenţiilor.
1.
Reglementarea anterioară. Un text similar exista şi în vechiul Cod de procedură fiscală, mai exact la art. 223 VCPF, care
statua că dispoziţiile titlului care incrimina contravenţiile din vechiul Cod se completează cu dispoziţiile legale referitoare
la regimul juridic al contravenţiilor. Reglementarea actuală are însă meritul de a fi mai riguroasă juridic prin faptul că se
face trimitere la actul normativ care reglementează regimul juridic al contravenţiilor, înlăturându-se astfel orice echivoc.
2.
Dreptul comun. Completarea prevederilor noului Cod de procedură fiscală cu dreptul comun în materie contravenţională
este una logică din punct de vedere juridic, iar menţionarea expresă a acestui fapt printr-un text de lege apare ca superfluă
în condiţiile în care, chiar şi în lipsa acestui text de lege, dreptul comun reprezentant de O.G. nr. 2/20011063 privind
regimul juridic al contravenţiilor rămânea aplicabil. Trimiterea la actul normativ care constituie dreptul comun în
materie contravenţională implică aplicabilitatea tuturor regulilor recunoscute în materie contravenţională privind
cuprinsul procesului-verbal de contravenţie, regimul nulităţii, prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale şi a
executării sancţiunii, regimul juridic general al sancţiunilor contravenţionale, procedura contravenţională, competenţa
instanţelor judecătoreşti în materie contravenţională etc.1064.... citeste mai departe (1-3)
– OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (publicată în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001; cu modificările şi
– Dec. Comisiei de proceduri fiscale nr. 2/2008 (publicată în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008).
TITLUL XII: Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 340: Dispoziţii privind regimul vamal
Neplata la termenul legal a taxelor care se datorează în vamă, potrivit legii, cu excepţia celor prevăzute la art. 157 alin. (2),
atrage interzicerea efectuării operaţiunilor de vămuire până la stingerea integrală a acestora.
compara cu Art. 224 din titlul XI din Codul de Procedura Fiscala din 2003
Art. 224: Dispoziţii privind regimul vamal

Neplata la termenul legal a impozitelor, taxelor sau altor sume ce se datorează, potrivit legii, în vamă atrage interzicerea
efectuării altor operaţiuni de vămuire până la stingerea integrală a acestora.
1.
Reguli generale. Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. a) NCPF, administrarea drepturilor vamale se face potrivit
regulilor din Codul de procedură fiscală. Este explicabil, în context, faptul că art. 340 NCPF instituie o interdicţie de
natură administrativă pentru organele cu atribuţii în efectuarea operaţiunilor de vămuire, până la plata integrală a taxelor
care se datorează în vamă. Condiţiile pentru aplicarea acestei interdicţii sunt următoarele:
a) existenţa obligaţiei de plată a taxelor care se datorează în vamă. Pentru această obligaţie, trebuie verificată legislaţia în
vigoare la momentul în care se discută despre aplicabilitatea art. 340 NCPF. Vom menţiona faptul că regula generală este
aceea potrivit căreia taxele se datorează în vamă, indiferent că este vorba despre taxe vamale, TVA sau accize. Spre pildă,
alin. (3) şi (4) ale art. 326 NCF – identice cu alin. (3) şi (4) ale art. 157 VCF – stabilesc regula potrivit căreia taxa pe
valoarea adăugată pentru importul de bunuri se achită la organul vamal. Prin excepţie, nu se face plata efectivă la organele
vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, care au obţinut certificat de amânare de la plata
TVA1068;... citeste mai departe (1-3)
1.
Faţă de vechea reglementare, se adaugă prevederea potrivit căreia interdicţia privind operaţiunile de vămuire nu se aplică
în cazul obligaţiilor care nu sunt considerate restante, potrivit NCPF.
Art. 341: Dispoziţii privind funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale
(1)În exercitarea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale sunt învestiţi cu exerciţiul
autorităţii publice şi beneficiază de protecţie potrivit legii.
(2)Statul şi unităţile administrativ-teritoriale răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate contribuabilului de
funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
(3)Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea potrivit Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile art. IX
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii
fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2009, rămân aplicabile.
Art. 227: Dispoziţii privind funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale
(1) În exercitarea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale sunt învestiţi cu exerciţiul
autorităţii publice şi beneficiază de protecţie potrivit legii.
(2) Statul şi unităţile administrativ-teritoriale răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate contribuabilului de
funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
1.
Funcţionarii publici. Înainte de a discuta despre conţinutul art. 341 NCPF, este necesară în primul rând elucidarea
noţiunii de „funcţionar public”. Vom reţine astfel că, potrivit celor reţinute în doctrina noastră, funcţionarul public este
persoana desemnată într-o funcţie permanentă şi învestită în mod legal cu atribuţiile acesteia, în scopul realizării
competenţei autorităţii publice sau instituţiei publice din care face parte acea funcţie1070. Adăugând la această definiţie
cele precizate în doctrina franceză1071 , apreciem că pot fi consideraţi funcţionari publici cei care: au fost numiţi de către
autoritatea învestită cu această prerogativă, cu respectarea procedurii prescrise de lege; numirea s-a făcut într-o funcţie
permanentă, indiferent de natura sau de nivelul ierarhic al acesteia; persoana în cauză participă la îndeplinirea unui
serviciu public, în cadrul unei autorităţi sau instituţii publice; activitatea corespunzătoare postului ocupat este exercitată
cu titlu profesional.... citeste mai departe (1-12)
1.
În cazul răspunderii funcţionarilor publici, sunt aplicabile prevederile art. IX din OUG nr. 46/2009 (aşa cum au fost
introduse prin Legea nr. 324/2009).
– Dec. CCR nr. 277/2005 (publicată M. Of. nr. 541 din 27 iunie 2005); 431/2012 (publicată în M. Of. nr. 446 din 4 iulie 2012)
(Răspunderea funcţionarului public conform Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ);
– Decizia ÎCCJ s.c.a.f nr. 355/2015 (Răspunderea personală a funcţionarilor ANAF. Limitele răspunderii).
(la data 04-Feb-2016 Art. 342 din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 501/2016 )
(1)Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora privind administrarea creanţelor fiscale de către organul
fiscal central, precum şi orice norme sau instrucţiuni necesare aplicării unitare a prezentului cod se aprobă prin ordin al
(la data 21-Dec-2015 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3622/2015 )
(la data 01-Jan-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3495/2015 )
(la data 01-Feb-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 370/2016 )
(la data 04-Mar-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 825/2016 )
(la data 27-May-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1503/2016 )
(la data 24-Jun-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1863/2016 )
(la data 30-Jun-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1929/2016 )
(la data 12-Jul-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1022/2016 )
(la data 13-Aug-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 2012/2016 )
(la data 09-Sep-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 2546/2016 )
(la data 26-Oct-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 2921/2016 )
(la data 08-Nov-2016 Art. 342, alin. (1) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 3006/2016 )
(2)Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, pentru administrarea creanţelor fiscale de către organul
fiscal local, precum şi orice norme sau instrucţiuni necesare aplicării unitare a prezentului cod, se aprobă prin ordin
comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice.
(2)Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, pentru administrarea creanţelor fiscale de către organul
fiscal local, precum şi orice norme sau instrucţiuni necesare aplicării unitare a prezentului cod, se aprobă prin ordin al
ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.
(la data 01-Jan-2016 Art. 342, alin. (2) din titlul XII modificat de Art. III, alin. (2) din Ordonanta urgenta 50/2015 )
(3)Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, privind realizarea creanţelor bugetului general
consolidat administrate de alte autorităţi publice care administrează creanţe fiscale, se aprobă prin ordin al ministrului de
resort sau al conducătorului instituţiei publice, după caz.
(la data 24-Apr-2017 Art. 342, alin. (3) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 591/2017 )
(la data 27-Apr-2017 Art. 342, alin. (3) din titlul XII a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 592/2017 )
(3)Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, privind realizarea creanţelor bugetului general
consolidat administrate de alte autorităţi publice care administrează creanţe fiscale, precum şi orice norme sau
instrucţiuni necesare aplicării unitare a prezentului cod se aprobă prin ordin al ministrului de resort sau al
conducătorului instituţiei publice, după caz, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.
(la data 03-Sep-2017 Art. 342, alin. (3) din titlul XII modificat de Art. I, punctul 112. din Ordonanta 30/2017 )
(4)Ordinele ministrului finanţelor publice, ale preşedintelui A.N.A.F., precum şi celelalte ordine prevăzute de prezentul
cod se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia ordinelor prin care sunt reglementate exclusiv
norme de lucru interne care vizează atribuţii şi schimbul de informaţii între structurile organului fiscal.
(5)Ordinele preşedintelui A.N.A.F., cu caracter normativ, emise în temeiul Codului fiscal, Codului de procedură fiscală,
precum şi a altor reglementări din domeniul de competenţă al Ministerului Finanţelor Publice se supun, în mod
obligatoriu, avizării acestui minister. Avizul Ministerului Finanţelor Publice este un aviz conform.
(la data 03-Sep-2017 Art. 342, alin. (4) din titlul XII completat de Art. I, punctul 113. din Ordonanta 30/2017 )

(1) În aplicarea prezentului cod, Guvernul adoptă norme metodologice de aplicare, în termen de 30 de zile de la data
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii de aprobare a prezentei ordonanţe.
(2) Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora privind administrarea creanţelor fiscale se aprobă prin
(21) Pentru aplicarea Codului de procedura fiscala , preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală poate emite
ordine.
(22) Prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului finanţelor publice se pot emite norme pentru
administrarea creanţelor fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, ale subdiviziunilor administrativ-
teritoriale ale municipiilor.
(3) Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, pentru administrarea impozitelor şi taxelor locale, se
aprobă prin ordin comun al ministrului internelor şi reformei administrative şi ministrului economiei şi finanţelor.
(4) Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, privind realizarea creanţelor bugetului general
consolidat administrate de alte organe, se aprobă prin ordin al ministrului de resort sau al conducătorului instituţiei
publice, după caz.
(5) În aplicarea dispoziţiilor art. 225 şi 226, Ministerul Economiei şi Finanţelor va emite instrucţiuni de aplicare, aprobate
prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.
1.
Reguli generale. Art. 342 NCPF are corespondentul în vechiul art. 228 VCPF şi se prezintă, în actuala reglementare, într-o
formă superioară. În fapt, acest articol reprezintă „fereastra” deschisă de legiuitorul primar pentru elaborarea şi
adoptarea legislaţiei procedural-fiscale secundare, pentru care Codul de procedură fiscală foloseşte titulatura „acte
normative de aplicare”. În condiţiile în care organele fiscale sunt organizate în structura Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, în mod logic s-a determinat competenţa de elaborare a legislaţiei secundare necesare pentru
administrarea creanţelor fiscale de către organul fiscal central în sarcina A.N.A.F. (o competenţă implicită, în lipsa unei
prevederi în art. 342 NCPF), iar competenţa de aprobare a respectivei legislaţii în sarcina preşedintelui A.N.A.F. Practic,
există trei cazuri pe care legiuitorul le-a avut în vedere:
(i) cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central. În cazul acestui tip de creanţe, după cum ne indică art.
342 alin. (1) NCPF, elaborarea oricăror formulare, instrucţiuni de utilizare a formularelor, norme sau a altor categorii de
instrucţiuni este în sarcina Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Formal, aprobarea acestor piese ale legislaţiei
secundare se face prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. De exemplu, putem avea în vedere: Ordinul preşedintelui A.N.A.F.
nr. 3622/2015 pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare utilizate în administrarea impozitului pe venit
şi a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice1093; Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3708/2015 pentru
aprobarea modelului şi conţinutului formularului „Decizie de impunere provizorie privind obligaţiile fiscale
principale”1094; Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3710/2015 privind modelul şi conţinutul raportului de inspecţie fiscală
întocmit la persoane juridice1095; Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3698/2015 pentru aprobarea formularelor de
înregistrare fiscală a contribuabililor şi a tipurilor de obligaţii fiscale care formează vectorul fiscal1096 etc.;... citeste mai
departe (1-3)
– OMDRAP nr. 2.068/2015 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru activitatea de stabilire a impozitelor şi
taxelor locale de către organele fiscale locale (M. Of. nr. 975 din 29 decembrie 2015; cu modificările şi completările
ulterioare);
– OMDRAP nr. 144/2016 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru activitatea de colectare a impozitelor şi taxelor
locale, precum şi a altor venituri ale bugetelor locale de către organele fiscale locale, şi pentru modificarea şi completarea
OMDRAP nr. 2.068/2015 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru activitatea de stabilire a impozitelor şi taxelor
locale de către organele fiscale locale (M. Of. nr. 124 din 17 februarie 2016).
Art. 343: Scutirea organelor fiscale de plata taxelor
Organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauţiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care
le îndeplinesc în vederea administrării creanţelor fiscale, cu excepţia celor privind comunicarea actului administrativ
fiscal.
Organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane, cauţiuni şi alte asemenea sume pentru cererile, acţiunile şi orice
alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanţelor fiscale, cu excepţia celor privind comunicarea
actului administrativ fiscal.
(la data 03-Sep-2017 Art. 343 din titlul XII modificat de Art. I, punctul 114. din Ordonanta 30/2017 )

Organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauţiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care
le îndeplinesc în vederea administrării creanţelor fiscale, cu excepţia celor privind comunicarea actului administrativ
fiscal.
1.
Reguli generale. În sensul art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru1104, sunt scutite de
taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor,
Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul
Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele
formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.
Prin intermediul art. 343 NCPF, această regulă generală în materia taxelor judiciare de timbru este transpusă şi în
domeniul fiscal, ea profitând „organelor fiscale”, în sensul atribuit acestei noţiuni de Codul de procedură fiscală (art. 1 pct.
30 NCPF)1105. Simplu spus, cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pentru administrarea creanţelor fiscale sunt scutite de
taxe de timbru.... citeste mai departe (1-2)
aprilie 2008).
Art. 344: Scutirea de la plata taxelor extrajudiciare de timbru
Certificatele, adeverinţele sau alte documente pentru care legea prevede plata taxei extrajudiciare de timbru, eliberate de
organele fiscale sunt scutite de taxe extrajudiciare de timbru.
Art. 2291: Scutirea de la plata taxelor extrajudiciare de timbru

Prin derogare de la prevederile pct. 1 din anexa la Legea nr. 117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, cu
modificările ulterioare, contribuabilii care solicită eliberarea de certificate, adeverinţe sau alte documente Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală sunt scutiţi de plata taxelor extrajudiciare de timbru.
1.
Justificarea scutirii. Art. 344 NCPF îşi are corespondentul în art. 2291 VCPF, un text introdus în vechea reglementare prin
O.G. nr. 17/20151106. Necesitatea unei soluţii legislative de scutire de la plata taxelor extrajudiciare de timbru a cererilor
privind certificatele,
adeverinţele sau alte documente eliberate de organele fiscale a fost în fapt explicată prin expunerea de motive a O.G. nr.
17/20151107, după cum urmează:
– Legea nr. 117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru1108 prevedea o taxă generală de 2 lei pentru eliberarea
adeverinţelor sau înscrisurilor care atestă o stare de fapt, inclusiv pentru eliberarea certificatului de atestare fiscală;
– formalităţile legate de plata unei taxe extrajudiciare de timbru de 2 lei – fie prin intermediul CEC Bank, fie la ghişeele
autorităţilor locale îndreptăţite să încaseze taxele de acest tip la bugetul local – îngreunau comunicarea dintre
contribuabili şi organele fiscale, comunicare posibilă şi în format electronic după apariţia O.U.G. nr. 40/20141109;...
1.
Începând cu data de 23 iulie 2015, eliberarea, de către ANAF, a certificatelor şi adeverinţelor, precum şi a altor documente
nu mai este supusă taxelor extrajudiciare de timbru (timbru fiscal). Intră sub incidenţa acestor prevederi şi eliberarea
certificatului de atestare fiscală.
Art. 345: Înscrierea creanţelor la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
A.N.A.F. este autorizată ca operator care, prin structurile de specialitate cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale,
inclusiv unităţile subordonate A.N.A.F., ca agenţi împuterniciţi, să înscrie garanţiile reale la Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare pentru creanţele fiscale administrate de către organul fiscal central, precum şi pentru creanţele
fiscale administrate de organele fiscale locale.
Art. 230: Înscrierea creanţelor la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

Pentru creanţele fiscale administrate de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, acesta este autorizat ca operator care,
prin unităţile sale teritoriale, ca agenţi împuterniciţi, să înscrie creanţe cuprinse în titluri executorii la Arhiva Electronică
de Garanţii Reale Mobiliare.
1.
Regula generală. În conformitate cu prevederile art. 2.413 alin. (1) C.civ., înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile
mobiliare, a operaţiunilor asimilate acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute de lege se efectuează numai în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, dacă prin lege nu se prevede altfel. De asemenea, în sensul art. 1 alin. (1) lit. b) din
O.G. nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare1112, persoana fizică sau juridică autorizată să efectueze înregistrarea avizelor de înscriere în
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare este denumită operator. În acest context se explică autorizarea legală pe
care art. 345 NCPF o conferă Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel:
– A.N.A.F. este operator autorizat, în sensul O.G. nr. 89/2000;... citeste mai departe (1-3)
ulterioare);
– HG nr. 802/1999 privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei Electronice de Garanţii
Reale Mobiliare (publicată în M. Of. nr. 499 din 15 octombrie 1999; cu modificările şi completările ulterioare).
Art. 346: Conflictul temporal al actelor normative
(1)Reglementările emise în temeiul actelor normative prevăzute la art. 354 rămân aplicabile până la data aprobării actelor
normative de aplicare a prezentului cod, în măsura în care nu contravin prevederilor acestuia.
(2)Trimiterile făcute prin alte acte normative la Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se consideră a fi făcute la prezentul cod.
1.
Regula generală. Din raţiuni de securitate juridică, legiuitorul a ales ca, prin intermediul art. 346 NCPF, să clarifice o
parte a dificultăţilor practice pe care le generează aplicarea unui act normativ complex. Soluţia s-a impus inclusiv în
contextul în care noul Cod de procedură fiscală a intrat în vigoare la un interval de timp scurt de la adoptare1113,
neexistând timpul necesar pentru adaptarea întregii formularistici. Prin urmare, reluând în fapt o soluţie deja brevetată
prin art. 241 VCPF, alin. (1) al art. 346 NCPF dispune în sensul că legislaţia secundară emisă în temeiul unor acte
normative expres abrogate prin art. 354 NCPF (de exemplu, vechiul Cod de procedură fiscală sau O.U.G. nr. 29/2011
privind acordarea eşalonărilor la plată) va ultraactiva, până la elaborarea şi emiterea unor reglementări conforme cu noul
Cod de procedură fiscală, în măsura în care nu există un impediment legal pentru această soluţie (contrarietatea cu noile
dispoziţii legale). De asemenea, pentru simplificare, s-a decis prin art. 346 alin. (2) NCPF faptul că toate trimiterile la
vechiul Cod de procedură fiscală din alte acte normative să fie considerate, printr-o ficţiune juridică1114, ca şi când ar fi
făcute la noul Cod de procedură fiscală.... citeste mai departe (1-2)
Art. 347: Dispoziţii privind termenele
Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au
început să curgă.
(1)Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când
au început să curgă.
(2)Cauzele de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie se supun legii în vigoare la data la care acestea au
intervenit.
(la data 01-Jan-2016 Art. 347 din titlul XII completat de Art. II, punctul 13. din Ordonanta urgenta 50/2015 )
Art. 231: Dispoziţii privind termenele

Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au
început să curgă.
1.
Reguli generale. În noua reglementare sunt prevăzute, oarecum disparat, reguli de soluţionare a conflictelor temporale de
norme juridice, în situaţiile în care vechiul Cod şi noul Cod ar putea fi aplicate simultan (art. 347, art. 351 şi art. 352
NCPF). În acest context, prezentul articol se referă la termenele din procedura fiscală şi dispune astfel:
– termenele care au început să curgă până la data de 31 decembrie 2015 vor fi supuse prevederilor din vechiul Cod de
procedură fiscală;
– termenele care vor începe să curgă după data de 1 ianuarie 2016 vor fi supuse prevederilor din noul Cod de procedură
fiscală.
2.
Exemplificări. Spre pildă, conform art. 207 alin. (1) VCPF, contestaţia împotriva unui act administrativ fiscal se depune în
termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, iar în sensul art. 270 alin. (1) NCPF, termenul
general de contestaţie a unui act administrativ fiscal este de 45 de zile. În această situaţie, data la care actul administrativ
fiscal a devenit opozabil contribuabilului (de regulă, data comunicării actului) este esenţială pentru soluţionarea
conflictului temporal: dacă s-a asigurat opozabilitatea până la 31 decembrie 2015, termenul de contestaţie va fi de 30 zile;
dacă s-a asigurat opozabilitatea doar după 1 ianuarie 2016, termenul de contestaţie va fi de 45 zile.... citeste mai departe (1-
3)
– Dec. Comisiei de proceduri fiscale nr. 2/2008 (publicată în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008 – vezi Anexa 1).
Art. 348: Confiscări
(1)Confiscările dispuse potrivit legii se duc la îndeplinire de către organele care au dispus confiscarea. Confiscările
dispuse de instanţele de judecată se duc la îndeplinire de către Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Afacerilor
Interne sau, după caz, de către alte autorităţi publice abilitate de lege, prin organele competente, stabilite prin ordin
comun al conducătorilor instituţiilor în cauză, iar valorificarea se face de organele competente ale Ministerului Finanţelor
Publice, sau de către alte autorităţi publice abilitate de lege, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
(2)În situaţia în care confiscările privesc sume exprimate în monedă străină, sumele se convertesc în lei la cursul de
schimb comunicat de Banca Naţională a României, valabil la data rămânerii definitive a măsurii confiscării.
(3)Sumele confiscate, precum şi cele realizate din valorificarea bunurilor confiscate, mai puţin cheltuielile impuse de
ducerea la îndeplinire şi de valorificare, se fac venit la bugetul de stat sau bugetele locale, după caz, conform legii.
Art. 232: Confiscări

(1) Confiscările dispuse potrivit legii se duc la îndeplinire de către organele care au dispus confiscarea. Confiscările
dispuse de procurori sau de instanţele de judecată se duc la îndeplinire de către Ministerul Economiei şi Finanţelor,
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative sau, după caz, de către alte autorităţi publice abilitate de lege, prin
organele competente, stabilite prin ordin comun al conducătorilor instituţiilor în cauză, iar valorificarea se face de
organele competente ale Ministerului Economiei şi Finanţelor, conform legii.
(2) În situaţia în care confiscările dispuse de procurori sau de instanţele de judecată privesc sume exprimate în monedă
străină, sumele se vor converti în lei la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României, valabil la data
rămânerii definitive a măsurii confiscării.
(3) Sumele confiscate, precum şi cele realizate din valorificarea bunurilor confiscate, mai puţin cheltuielile impuse de
ducerea la îndeplinire şi de valorificare, se fac venit la bugetul de stat sau bugetele locale, după caz, conform legii.
1.
Executarea măsurii confiscării. Cu titlu general, art. 348 alin. (1) NCPF reglementează modul de aducere la îndeplinire a
măsurii confiscării dispuse cu respectarea dispoziţiilor legale. Codul de procedură fiscală face practic distincţie între două
operaţiuni:
– aducerea la îndeplinire a măsurii confiscării, o activitate de competenţa Ministerului Finanţelor Publice, a Ministerului
Afacerilor Interne sau a altor autorităţi publice expres nominalizate de lege, prin organele special desemnate (procedura
propriu-zisă fiind stabilită printr-un ordin comun emis de conducătorii instituţiilor mai sus menţionate);
– valorificarea bunurilor confiscate, o activitate de competenţa Ministerului Finanţelor Publice sau a altor autorităţi
publice abilitate de lege.
În acest sens, prezintă relevanţă prevederile O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare
a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului1115. Vom reţine faptul că acest act normativ se aplică în
diverse situaţii în care bunurile intră în proprietatea privată a statului (de exemplu, dobândirea bunurilor de stat în
contextul unei succesiuni vacante), iar nu doar în situaţia confiscărilor. Apreciem că prezintă relevanţă, pentru
comentariul nostru, următoarele reglementări din cuprinsul O.G. nr. 14/2007:... citeste mai departe (1-4)
– OPANAF nr. 828/2016 pentru stabilirea competenţei privind preluarea şi valorificarea bunurilor intrate, potrivit legii,
în proprietatea privată a statului, precum şi a structurilor abilitate cu ducerea la îndeplinire a procedurilor de valorificare
a acestora şi/sau a sumelor confiscate (M. Of. nr. 142 din 24 februarie 2016).
Art. 349: Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni
(1)Ori de câte ori organele fiscale constată că există indicii privind săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu situaţii de
fapt ce intră în competenţa de constatare a organelor fiscale, acestea întocmesc procese-verbale/acte de control, în baza
cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate.
(2)Procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit competenţelor ce revin organelor fiscale, documentele ridicate şi
explicaţiile scrise solicitate, potrivit legii, după caz, precum şi alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în
procesul penal se trimit organelor de urmărire penală împreună cu actul de sesizare.
Art. 233: Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni

Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni în condiţiile art. 2961 din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi
completările ulterioare, este de competenţa organului de urmărire penală. Cu privire la aceste infracţiuni, organele fiscale
din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sunt organe de constatare, în condiţiile art. 61 din Codul de
procedura penala .
1.
Corespondenţa cu vechiul Cod de procedură fiscală. Art. 349 NCPF are corespondent în art. 233 VCPF. De la 1 ianuarie
2014, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală1121 şi a noului Cod penal1122, art. 233 din vechea
reglementare a avut următoarea formă: „Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni în condiţiile art. 2961 din Legea
nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, este de competenţa organului de urmărire penală. Cu privire la
aceste infracţiuni, organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sunt organe de constatare, în
condiţiile art. 61 din Codul de procedură penală”. Se poate astfel observa că sfera de aplicare a noii reglementări este mai
largă: conform art. 233 VCPF, organele fiscale din structura A.N.A.F. aveau calitatea de organe de constatare doar pentru
infracţiunile prevăzute de art. 2961 VCF; în schimb, din lectura art. 349 alin. (1) NCPF, se poate trage concluzia că organele
fiscale ar putea sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea oricărei infracţiuni. Această concluzie trebuie
însă nuanţată, pentru că legiuitorul a făcut referire la competenţa organelor fiscale. Prin urmare, din moment ce organele
fiscale – în baza atribuţiilor delimitate prin O.U.G. nr. 74/20131123, H.G. nr. 520/20131124, Codul fiscal, Codul vamal1125,
Codul de procedură fiscală – au o competenţa limitată, sesizările privind existenţa indiciilor referitoare la săvârşirea unor
infracţiuni vor putea privi efectiv doar un număr finit de infracţiuni (de exemplu, infracţiunile de evaziune fiscală)....
Art. 350: Colaborarea cu organele de urmărire penală
(1)La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul
desemnat din cadrul A.N.A.F. efectuează controale fiscale.
(2)În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată A.N.A.F.
efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite.
(3)Rezultatul controalelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de
probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în sensul prezentului cod.
Art. 2331: Colaborarea cu organele de urmărire penală

(1) În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni ce vizează
bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 , cu modificările şi completările ulterioare, ce intră în sfera de
aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.
(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul
desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.
(4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.
(5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2)-(4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă.
Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul art. 110 .
1.
Regula generală. Simetric invers faţă de sesizarea organelor de urmărire penală de către organele fiscale (ipoteza descrisă
de art. 349 NCPF, comentată anterior), art. 350 NCPF deschide posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire
penală a concursului organelor fiscale. În mod logic, acest tip de asistenţă de specialitate este solicitat atunci când poate
ajuta la efectuarea urmăririi penale, în scopul aflării adevărului judiciar1131. Din lectura primelor două alineate ale art.
350 NCPF, rezultă faptul că sunt în discuţie două ipoteze distincte:
a) necesitatea lămuririi urgente a stării de fapt fiscale şi a asigurării mijloacelor de probă. În sensul art. 350 alin. (1)
NCPF, un prim caz în care organele de urmărire penală pot solicita organelor fiscale efectuarea de controale fiscale este
acela în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă, există pericol de schimbare a unei situaţii de fapt sau
este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Coroborând dispoziţiile art. 350 alin. (3) NCPF –
în sensul cărora, cu ocazia acestor controale fiscale, se întocmesc doar procese-verbale care nu constituie titlu de creanţă
fiscală – cu prevederile generale referitoare la controalele fiscale din noul Cod de procedură fiscală, rezultă faptul că
respectivele controale iau fie forma controlului inopinat (art. 134-135 NCPF), fie forma controlului antifraudă (art. 136-137
NCPF)1132. Codul de procedură fiscală indică doar situaţiile în care se poate solicita un asemenea control, nu şi momentul
din procedura penală la care poate fi formulată o asemenea solicitare. În ceea ce ne priveşte, apreciem că trebuie să existe
cel puţin o sesizare a organului de urmărire penală în conformitate cu dispoziţiile art. 288 alin. (1) NCPP, anterior
momentului la care se solicită concursul organelor fiscale;... citeste mai departe (1-3)
Art. 351: Soluţionarea căilor de atac în cazul actelor administrative fiscale privind debitorii în insolvenţă
Prin derogare de la dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, actele administrative fiscale emise înainte şi după intrarea în
insolvenţă se supun controlului instanţelor specializate de contencios administrativ fiscal.
1.
Regula generală. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă1140 postulează, în
cuprinsul art. 75 alin. (1), faptul că „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare,
extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea
drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a
creanţelor (...)”. Cu alte cuvinte, în procedura insolvenţei, toate chestiunile litigioase sunt supuse controlului
judecătorului-sindic, rezolvarea lor unitară fiind esenţială pentru a se putea asigura egalitatea creditorilor. Excepţia,
notabilă, o reprezintă contenciosul fiscal: aşa cum ne indică legiuitorul în art. 351 NCPF, toate litigiile circumscrise unor
acte administrative fiscale care îl privesc pe debitor se vor judeca în continuare, potrivit regulilor obişnuite, de către
instanţele de contencios fiscal. Este irelevant, potrivit legii, dacă actele administrative fiscale au fost emise înainte de
deschiderea procedurii insolvenţei sau în termenul de 60 zile de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă
a notificării privind deschiderea procedurii, termen prevăzut de art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi aflat la dispoziţia
organelor fiscale.... citeste mai departe (1-2)
Art. 352: Aplicarea legii noi şi ultraactivarea legii vechi
(1)Dispoziţiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare.
(2)Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi.
(3)Dispoziţiile art. 181 sunt aplicabile creanţelor fiscale născute după data de 1 ianuarie 2016.
(4)Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), executările silite în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi se
continuă potrivit dispoziţiilor prezentului cod, actele îndeplinite anterior rămânând valabile.
(5)Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), dispoziţiile art. 6, 8, 13 şi 133 se aplică şi procedurilor de administrare în
derulare la data de 1 ianuarie 2016.
(6)Taxele prevăzute la art. 52 se aplică pentru cererile de emitere/modificare a unui acord de preţ în avans sau soluţie
fiscală individuală anticipată, după caz, depuse după data de 1 ianuarie 2016.
(7)Prevederile art. 129 se aplică pentru refacerea inspecţiei fiscale dispusă prin decizii de soluţionare a contestaţiilor
emise după data de 1 ianuarie 2016.
(8)Prevederile art. 186-209 se aplică şi pentru obligaţiile fiscale pentru care au fost acordate eşalonări la plată până la data
de 1 ianuarie 2016.
(9)Prevederile art. 213 alin. (7) se aplică şi măsurilor asigurătorii aplicate înainte de 1 ianuarie 2016. În acest caz,
termenele de 6 luni sau 1 an încep să curgă de la 1 ianuarie 2016.
(10)Prevederile art. 278 alin. (2) se aplică cererilor de suspendare a executării actului administrativ fiscal depuse după
data de 1 ianuarie 2016, precum şi cererilor de suspendare în curs de soluţionare la această dată.
(11)Prevederile art. 278 alin. (4) se aplică pentru cererile de suspendare a executării actului administrativ fiscal admise de
instanţa judecătorească după 1 ianuarie 2016.
(la data 01-Jan-2016 Art. 352, alin. (3) din titlul XII completat de Art. II, punctul 14. din Ordonanta urgenta 50/2015 )
1.
Reguli generale. Art. 352 NCPF reprezintă o normă tranzitorie, destinată să separe domeniul de aplicare a vechiului Cod
de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003) de domeniul de aplicare a noului Cod de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015).
Grija legiuitorului este explicabilă prin dorinţa de a se evita paralelismele legislative şi aplicarea necontrolată a
dispoziţiilor procedurale. Aceste reguli au fost configurate prin raportare la primele trei alineate ale art. 352, cuprinse în
forma iniţială pe care a avut-o acest articol. Reamintim faptul că alin. (4)-(11) au fost ulterior adăugate de O.U.G. nr.
50/2015.
a) Dispoziţiile noului Cod de procedură fiscală se vor aplica doar procedurilor de administrare începute după data de 1
ianuarie 2016. Vom reaminti aici faptul că, în sensul art. 1 pct. 2 lit. a)-e) NCPF, prin administrarea creanţelor fiscale se
înţelege: înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor juridice fiscale; declararea,
stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale; soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu; aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii. Prin
urmare, în raport de toate aceste activităţi, se va aplica regula din art. 352 alin. (1) NCPF. Astfel, de pildă, dacă o
contestaţie împotriva unui act administrativ fiscal nu a fost soluţionată până la 31 decembrie 2015, ea va fi soluţionată
conform noului Cod de procedură fiscală, iar tuturor inspecţiilor fiscale începute după 1 ianuarie 2016 li se vor aplica noile
reguli de inspecţie, indiferent de perioada la care se referă.... citeste mai departe (1-6)
1.
Conform alin. (1), (2) şi (3) NCPF, dispoziţiile Codului se aplică numai procedurilor de administrare începute după
intrarea acestuia în vigoare (1 ianuarie 2016). Procedurile de administrare începute înainte de 1 ianuarie 2016 rămân
supuse legii vechi. Alin. (4)-(11) au fost introduse prin OUG nr. 50/2015. Conţin prevederi noi privind aplicarea legii noi şi
ultraactivarea legii vechi. Astfel, dispoziţiile NCPF se aplică şi pentru:
– executările silite în curs la data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015;
– procedurile de administrare în derulare la 1 ianuarie 2016 (vezi art. 6, 8, 13 şi 133 NCPF);
– taxele pentru emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate sau acord de preţ în avans, depuse după data de 1
ianuarie 2016 (conform art. 52 NCPF);
– refacerea inspecţiei fiscale dispuse prin decizii de soluţionare a contestaţiilor emise după 1 ianuarie 2016 (conform art.
129 NCPF, dacă se referă la perioade anterioare intrării în vigoare a NCPF);... citeste mai departe (1-1)
Art. 353: Intrarea în vigoare
Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.
1.
Regula generală. Noul Cod de procedură fiscală a fost aprobat prin Legea nr. 207/2015 la 26 iulie 2015 şi a intrat în vigoare
la data de 1 ianuarie 2016. S-a respectat, astfel, o minimă exigenţă de asigurare a unei perioade de vacatio legis, absolut
necesară pentru cunoaşterea noilor reguli înscrise într-un act normativ complex.
2.
Propunere de lege ferenda. În opinia noastră, cel puţin pentru viitor, s-ar putea avea în vedere o soluţie mai bună. Astfel,
din motive a căror subtilitate ne scapă pentru moment, mai ales în ambianţa principiului legalităţii, există o aşteptare
publică în sensul completării dispoziţiilor Codului de procedură fiscală prin aşa-numitele «norme metodologice». De
asemenea, aşa cum este şi potrivit, un act normativ de amploare este însoţit şi de o legislaţie secundară, adică de acte
emise în aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală. Ar fi deci de dorit ca prevederea din actualul art. 353 NCPF
să dobândească o altă formă, eventual prin completarea cu un nou alineat: „În perioada cuprinsă între data publicării
actului normativ în Monitorul Oficial şi data propusă pentru intrarea în vigoare, se elaborează şi se aprobă întreaga
legislaţie secundară expres menţionată în cuprinsul prezentului cod. În cazul în care există dificultăţi în adoptarea
legislaţiei secundare, Guvernul poate solicita Parlamentului amânarea intrării în vigoare a prezentului cod”. Soluţia,
consonantă cu principiul european al securităţii juridice, ar avea aplicabilitate practică, întrucât contribuabilii ar
cunoaşte, la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură fiscală, toate exigenţele asociate acestui cod pe care ar
trebui să le respecte (spre pildă, procedura de aplicare a măsurilor asigurătorii, formularul necesar pentru solicitarea
unui certificat de atestare fiscală ş.a.m.d.)1144.... citeste mai departe (1-2)
Art. 354: Abrogări
La data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă:
a)Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare;
b)Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2011 privind reglementarea acordării eşalonărilor la plată, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 22 martie 2011, aprobată prin Legea nr. 15/2012, cu modificările şi
c)Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului
nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 20 iulie
2004;
d)Hotărârea Guvernului nr. 529/2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a soluţiei fiscale individuale anticipate şi a
acordului de preţ în avans, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 12 iunie 2007;
e)art. 1-5 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare;
f)Hotărârea Guvernului nr. 248/2011 privind aprobarea Procedurii de aplicare a metodelor indirecte pentru stabilirea
bazei impozabile ajustate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 18 martie 2011, cu modificările
şi completările ulterioare.
*
Prevederile capitolului I al titlului X transpun Directiva 2011/16/UE a Consiliului din 15 februarie 2011 privind cooperarea
administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L, nr. 64 din 11 martie 2011, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/107/UE a Consiliului din 9
decembrie 2014 de modificare a Directivei 2011/16/UE în ceea ce priveşte schimbul automat obligatoriu de informaţii în
domeniul fiscal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 359 din 16 decembrie 2014.
Prevederile capitolului II al titlului X transpun Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistenţa
reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, seria L, nr. 84 din 31 martie 2010 şi rectificată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 100
din 22 aprilie 2010.
1.
Regula generală. După cum se obişnuieşte în materie legislativă, la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură
fiscală au fost abrogate expres dispoziţiile contrare din alte acte normative. Este vorba în principal de vechiul Cod de
procedură fiscală (O.G. nr. 92/2013), intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, care a supravieţuit, cu mai multe modificări şi
două republicări, vreme de 12 ani. În egală măsură, au fost eliminate din ordinea juridică şi alte acte normative, cum ar fi:
– O.U.G. nr. 29/2011 privind procedura acordării eşalonărilor la plată, întrucât eşalonările la plată sunt reglementate
acum in extenso de prevederile art. 184-209 NCPF;
– H.G. nr. 1050/2004 (normele metodologice ale Codului de procedură fiscală), urmând ca noului Cod să-i fie asociate alte
norme metodologice;
– H.G. nr. 529/2007 privind procedura de emitere a soluţiei fiscale individuale anticipate şi a acordului de preţ în avans,
existând acum reglementări detaliate în art. 52 NCPF şi fiind aşteptată o nouă procedură de aplicare.... citeste mai departe
(1-2)
-****-
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din
Constituţia României, republicată.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA
PREŞEDINTELE SENATULUI
CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU
ANEXA nr. 1: NORME de raportare şi de precauţie pentru schimbul de informaţii referitoare la conturile financiare
Prezenta anexă stabileşte normele de raportare şi de precauţie care trebuie să fie aplicate de către Instituţiile Financiare
Raportoare pentru a permite României să comunice, prin schimb automat, informaţiile prevăzute la art. 291 alin. (4).
Prezenta anexă prevede, de asemenea, normele şi procedurile administrative care trebuie să fie în vigoare în România
pentru a se asigura punerea în aplicare eficace şi respectarea procedurilor de raportare şi de precauţie, prezentate în
continuare.
SECŢIUNEA I: Cerinţe generale de raportare
(1)A. Sub rezerva dispoziţiilor lit. C-E ale prezentei secţiuni, fiecare Instituţie Financiară Raportoare trebuie să
raporteze autorităţii competente din România următoarele informaţii cu privire la fiecare Cont care face obiectul
raportării al respectivelor Instituţii Financiare Raportoare:
1.numele, adresa, statul membru (statele membre) de rezidenţă, numărul (numerele) de identificare fiscală (NIF) şi data
şi locul naşterii (în cazul unei persoane fizice) ale fiecărei Persoane care face obiectul raportării, care este Titular de cont
al respectivului cont şi, în cazul unei Entităţi care este Titular de cont şi care, după aplicarea procedurilor de precauţie în
conformitate cu secţiunile V, VI şi VII, este identificată ca având una sau mai multe Persoane care exercită controlul care
sunt Persoane care fac obiectul raportării, numele, adresa, statul membru (statele membre) de rezidenţă şi numărul
(numerele) de identificare fiscală (NIF) ale Entităţii, precum şi numele, adresa, statul membru (statele membre) de
rezidenţă şi numărul (numerele) de identificare fiscală (NIF) şi data şi locul naşterii fiecărei Persoane care face obiectul
raportării;
2.numărul de cont (sau echivalentul său funcţional în absenţa unui număr de cont);
3.numele şi numărul de identificare, dacă este cazul, al Instituţiei Financiare Raportoare;
4.soldul sau valoarea contului, inclusiv Valoarea de răscumpărare în cazul unui Contract de asigurare cu valoare de
răscumpărare sau al unui Contract de rentă viageră, valabilă la sfârşitul anului calendaristic relevant sau la sfârşitul altei
perioade de raportare adecvate sau, în cazul în care contul a fost închis în cursul anului sau al perioadei în cauză,
închiderea contului;
5.în cazul oricărui Cont de custodie:
a)cuantumul brut total al dobânzilor, cuantumul brut total al dividendelor şi cuantumul brut total al altor venituri
generate în legătură cu activele deţinute în cont, în fiecare caz plătite sau creditate în contul respectiv sau în legătură cu
respectivul cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate;
b)încasările brute totale din vânzarea sau răscumpărarea Activelor Financiare plătite sau creditate în cont în cursul anului
calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care Instituţia Financiară Raportoare a acţionat
drept custode, broker, reprezentant sau orice alt fel de mandatar al Titularului de cont;
6.În cazul oricărui Cont de depozit, cuantumul brut total al dobânzilor plătite sau creditate în cont în cursul anului
calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate;
7.În cazul oricărui cont care nu este descris la pct. 5 sau 6, din cuantumul brut total plătit sau creditat Titularului de cont
în legătură cu respectivul cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care
Instituţia Financiară Raportoare este debitoare, inclusiv cuantumul agregat al oricăror rambursări plătite Titularului de
cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate.
(2)B. Informaţiile raportate trebuie să identifice moneda în care este exprimată fiecare sumă.
(3)C. Fără a aduce atingere pct. 1 al lit. A, cu privire la fiecare Cont care face obiectul raportării care este un Cont
Preexistent, nu este obligatorie raportarea NIF sau a datei naşterii în cazul în care acestea nu figurează în registrele
Instituţiei Financiare Raportoare şi nu există o altă cerinţă care să impună respectivei Instituţii Financiare Raportoare să
colecteze aceste informaţii în temeiul dreptului intern sau al oricărui instrument juridic al Uniunii. Cu toate acestea, o
Instituţie Financiară Raportoare are obligaţia să depună eforturi rezonabile pentru a obţine NIF şi data naşterii în ceea ce
priveşte Conturile Preexistente până la sfârşitul celui de al doilea an calendaristic care urmează anului în care respectivele
Conturi Preexistente au fost identificate drept Conturi care fac obiectul raportării.
(4)D. Fără a aduce atingere pct. 1 al lit. A, nu există obligaţia raportării NIF în cazul în care acesta nu este emis de către
statul membru relevant sau de o altă jurisdicţie de rezidenţă.
(5)E. Fără a aduce atingere pct. 1 al lit. A, nu există obligaţia raportării locului naşterii, cu excepţia următoarelor cazuri:
1.Instituţia Financiară Raportoare este obligată, în alt mod, să obţină şi să raporteze această informaţie în temeiul
legislaţiei din România sau Instituţia Financiară Raportoare este sau a fost obligată, în alt mod, să obţină şi să raporteze
această informaţie în temeiul oricărui instrument juridic al Uniunii în vigoare sau care a fost în vigoare la 5 ianuarie 2015;
2.informaţia este disponibilă şi poate fi căutată în bazele de date electronice păstrate de Instituţia Financiară Raportoare.
SECŢIUNEA II: Cerinţe generale de precauţie
A.Un cont este considerat drept Cont care face obiectul raportării începând de la data la care este identificat ca atare în
conformitate cu procedurile de precauţie prevăzute în secţiunile II-VII şi, cu excepţia cazului în care se prevede altfel,
informaţiile cu privire la un Cont care face obiectul raportării trebuie raportate anual, în anul calendaristic următor
anului la care se referă informaţiile.
B.Soldul sau valoarea unui cont se stabileşte ca fiind cel/cea valabil/valabilă în ultima zi a anului calendaristic sau a unei
alte perioade de raportare adecvate.
C.În cazul în care soldul sau pragul valorii urmează să se stabilească în ultima zi a unui an calendaristic, soldul sau
valoarea în cauză trebuie stabilit/stabilită în ultima zi a perioadei de raportare care se încheie cu sau în anul calendaristic
respectiv.
D.Instituţiile Financiare Raportoare pot să utilizeze prestatori de servicii în scopul îndeplinirii obligaţiilor de raportare şi
de precauţie impuse respectivelor Instituţii Financiare Raportoare, prevăzute de legislaţia naţională, dar
responsabilitatea pentru respectivele obligaţii revine în continuare Instituţiilor Financiare Raportoare.
E.Instituţiile Financiare Raportoare pot să aplice procedurile de precauţie pentru Conturile Noi în cazul Conturilor
Preexistente, precum şi procedurile de precauţie pentru Conturile cu Valoare Mare în cazul Conturilor cu Valoare Mai
Mică. Dispoziţiile privind Conturile Preexistente sunt aplicabile în mod corespunzător.
SECŢIUNEA III: Precauţie în ceea ce priveşte conturile de persoană fizică preexistente
(1)A. Introducere. Următoarele proceduri se aplică în scopul identificării Conturilor care fac obiectul raportării dintre
Conturile de Persoană Fizică Preexistente.
(2)B. Conturi cu Valoare Mai Mică. În cazul Conturilor cu Valoare Mai Mică se aplică procedurile prezentate în
continuare.
1.Adresa de rezidenţă. În cazul în care Instituţia Financiară Raportoare deţine în registrele sale o adresă actuală de
rezidenţă pentru Titularul de cont persoană fizică, bazată pe Documente Justificative, Instituţia Financiară Raportoare
poate considera Titularul de cont persoană fizică ca având rezidenţa fiscală în România sau într-o altă jurisdicţie în care
este situată adresa, pentru a stabili dacă respectivul Titular de cont persoană fizică este o Persoană care face obiectul
raportării.
2.Căutarea în registrul electronic. În cazul în care o Instituţie Financiară Raportoare nu se bazează pe o adresă actuală
de rezidenţă a Titularului de cont persoană fizică, pe baza unor Documente Justificative, astfel cum este prevăzut la pct. 1,
Instituţia Financiară Raportoare trebuie să examineze datele accesibile pentru căutare electronică păstrate de Instituţia
Financiară Raportoare cu privire la toate indiciile prezentate în continuare şi să aplice pct. 3-6:
a)identificarea Titularului de cont drept rezident al unui stat membru;
b)adresa de corespondenţă sau de rezidenţă actuală, inclusiv o căsuţă poştală, dintr-un stat membru;
c)unul sau mai multe numere de telefon într-un stat membru şi niciun număr de telefon în România;
d)instrucţiunile permanente, altele decât cele privind un Cont de Depozit, de a transfera fonduri într-un cont administrat
în România;
e)o împuternicire sau o delegare de semnătură valabilă, acordată unei persoane cu adresa într-un stat membru;
f)o adresă purtând menţiunea "post-restant" sau "în atenţia" într-un stat membru, în cazul în care Instituţia Financiară
Raportoare nu are la dosar nicio altă adresă pentru Titularul de cont.
3.În cazul în care nu se descoperă în urma căutării electronice niciunul dintre indiciile enumerate la pct. 2, nu se impune
nicio măsură suplimentară până în momentul în care intervine o modificare a circumstanţelor care să ducă fie la
asocierea unuia sau mai multor indicii cu contul, fie la transformarea contului într-un Cont cu Valoare Mare.
4.În cazul în care oricare dintre indiciile enumerate la pct. 2 lit. a)-e) este descoperit în sistemul electronic de căutare, sau
în cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor care să ducă la asocierea unuia sau a mai multor indicii cu contul,
Instituţia Financiară Raportoare trebuie să considere Titularul de cont drept rezident fiscal în fiecare stat membru pentru
care este identificat un indiciu, cu excepţia cazului în care aceasta alege să aplice pct. 6 şi,cu privire la respectivul cont, se
aplică una dintre excepţiile prevăzute la respectivul punct.
5.În cazul în care o adresă purtând menţiunea "post-restant" sau "în atenţia" este descoperită în urma căutării electronice
şi nicio altă adresă şi niciunul dintre celelalte indicii enumerate la pct. 2 lit. a)-e) nu este identificată/identificat cu privire
la Titularul de cont, Instituţia Financiară Raportoare trebuie, în ordinea cea mai adecvată circumstanţelor, să efectueze
căutarea în registrul pe suport hârtie prevăzută la pct. 2 al lit. C sau să încerce să obţină din partea Titularului de cont o
autocertificare sau Documente Justificative pentru a stabili rezidenţa fiscală (rezidenţele fiscale) a/ale respectivului
Titular de cont. În cazul în care în urma căutării în dosar nu se constată niciun indiciu, iar încercarea de a obţine
autocertificarea sau Documente Justificative nu dă rezultate, Instituţia Financiară Raportoare trebuie să raporteze contul
autorităţii competente din România drept cont nedocumentat.
6.Sub rezerva găsirii unor indicii în temeiul pct. 2, o Instituţie Financiară Raportoare nu este obligată să considere un
Titular de cont drept rezident al unui stat membru în cazul în care:
a)informaţiile referitoare la Titularul de cont conţin o adresă de corespondenţă sau de rezidenţă actuală în statul
membru respectiv, unul sau mai multe numere de telefon în statul membru respectiv (şi niciun număr de telefon în
România) sau instrucţiuni permanente (cu privire la Conturi Financiare altele decât Conturile de Depozit) de a transfera
fonduri într-un cont administrat într-un stat membru, şi Instituţia Financiară Raportoare obţine sau a examinat anterior
şi păstrează o înregistrare a următoarelor informaţii:
(i)declaraţie pe propria răspundere din partea Titularului de cont privind statul membru (statele membre) sau o altă
jurisdicţie (alte jurisdicţii) de rezidenţă a(le) Titularului de cont, care nu includ(e) statul membru respectiv; şi
(ii)Documente Justificative care stabilesc statutul Titularului de cont ca nefăcând obiectul raportării;
b)informaţiile referitoare la Titularul de cont conţin o împuternicire sau o delegare de semnătură valabilă, acordată
unei persoane cu adresa în statul membru respectiv, şi Instituţia Financiară Raportoare obţine sau a examinat anterior şi
păstrează o înregistrare a următoarelor informaţii:
(i)o declaraţie pe proprie răspundere din partea Titularului de cont privind statul membru (statele membre) sau altă
jurisdicţie (alte jurisdicţii) de rezidenţă a/ale respectivului Titular de cont, care nu include/includ statul membru
respectiv; sau
(ii)Documente Justificative care stabilesc statutul Titularului de cont ca nefăcând obiectul raportării.
(3)C. Proceduri de examinare aprofundată pentru Conturile cu Valoare Mare. Se aplică următoarele proceduri de
examinare aprofundată în ceea ce priveşte Conturile cu Valoare Mare.
1.Căutarea în registrul electronic. În ceea ce priveşte Conturile cu Valoare Mare, Instituţia Financiară Raportoare trebuie
să examineze datele accesibile pentru căutare electronică păstrate de Instituţia Financiară Raportoare cu privire la oricare
dintre indiciile descrise la pct. 2 al lit. B.
2.Căutarea în registrul pe suport hârtie. În cazul în care baza de date accesibile pentru căutare electronică a Instituţiei
Financiare Raportoare include domenii destinate tuturor informaţiilor prevăzute la pct. 3 şi toate informaţiile respective,
nu este necesară căutarea suplimentară în registrul pe suport hârtie. În cazul în care bazele de date electronice nu cuprind
toate informaţiile respective, atunci, în ceea ce priveşte Conturile cu Valoare Mare, Instituţia Financiară Raportoare
trebuie să examineze şi actualul dosar principal al clientului şi, în măsura în care informaţiile în cauză nu sunt cuprinse în
actualul dosar principal al clientului, următoarele documente asociate contului şi obţinute de Instituţia Financiară
Raportoare în cursul ultimilor 5 ani pentru oricare dintre indiciile prevăzute la pct. 2 al lit. B:
a)cele mai recente Documente Justificative colectate cu privire la contul respectiv;
b)cel mai recent contract sau cea mai recentă documentaţie cu privire la deschiderea contului;
c)cea mai recentă documentaţie obţinută de Instituţia Financiară Raportoare în conformitate cu Procedurile AML/KYC
sau în alte scopuri de reglementare;
d)orice formulare de împuternicire sau de delegare de semnătură valabile; şi
e)orice instrucţiuni permanente în vigoare (altele decât cele referitoare la un Cont de Depozit) de a transfera fonduri.
3.Excepţie, în măsura în care bazele de date conţin informaţii suficiente. O Instituţie Financiară Raportoare nu este
obligată să efectueze căutarea în registrul pe suport hârtie prevăzută la pct. 2 în măsura în care informaţiile disponibile
pentru căutare în format electronic ale Instituţiei Financiare Raportoare includ:
a)statutul Titularului de cont în ceea ce priveşte rezidenţa;
b)adresa de rezidenţă şi adresa de corespondenţă ale Titularului de cont, aflate în prezent la dosarul Instituţiei Financiare
Raportoare;
c)numărul (numerele) de telefon al/ale Titularului de cont, aflat(e) în prezent la dosarul Instituţiei Financiare
Raportoare, dacă este cazul;
d)în cazul Conturilor Financiare altele decât Conturile de Depozit, dacă există instrucţiuni permanente pentru a transfera
fonduri din respectivul cont într-un alt cont (inclusiv un cont aflat la o altă sucursală a Instituţiei Financiare Raportoare
sau la o altă Instituţie Financiară);
e)dacă există în prezent o menţiune "post-restant" sau "în atenţia" pentru Titularul de cont; şi
f)dacă există orice împuternicire sau delegare de semnătură pentru contul respectiv.
4.Consultarea responsabilului pentru relaţii cu clienţii în scopul obţinerii de informaţii concrete. În afară de căutarea în
registrul electronic şi de căutarea în registrul pe suport hârtie prevăzute la pct. 1 şi 2, Instituţia Financiară Raportoare
trebuie să considere drept Cont care face obiectul raportării orice Cont cu Valoare Mare încredinţat unui responsabil
pentru relaţii cu clienţii (inclusiv orice Conturi Financiare agregate respectivului Cont cu Valoare Mare) în cazul în care
responsabilul pentru relaţii cu clienţii deţine informaţii concrete conform cărora Titularul de cont este o Persoană care
face obiectul raportării.
5.Efectele găsirii unor indicii:
a)Dacă, în urma examinării aprofundate a Conturilor cu Valoare Mare prevăzute la lit. C, nu este descoperit niciunul
dintre indiciile enumerate la pct. 2 al lit. B, iar contul nu este identificat ca fiind deţinut de o Persoană care face obiectul
raportării descrisă la pct. 4, atunci nu sunt necesare acţiuni suplimentare până în momentul în care intervine o modificare
a circumstanţelor care să ducă la asocierea unuia sau a mai multor indicii cu contul respectiv.
b)În cazul în care, în urma examinării aprofundate a Conturilor cu Valoare Mare, este descoperit oricare dintre indiciile
enumerate la lit. B pct. 2 lit. a)-e), sau în cazul în care intervine ulterior o modificare a circumstanţelor care duce la
asocierea unuia sau a mai multor indicii cu contul, Instituţia Financiară Raportoare trebuie să considere contul drept
Cont care face obiectul raportării în fiecare stat membru pentru care este identificat un indiciu, cu excepţia cazului în care
aceasta alege să aplice pct. 6 al lit. B şi, cu privire la respectivul cont, se aplică una dintre excepţiile prevăzute la
respectivul punct.
c)În cazul în care, în urma examinării aprofundate, este descoperită o adresă purtând menţiunea "post-restant" sau "în
atenţia" şi pentru Titularul de cont nu este identificată nicio altă adresă şi niciunul dintre celelalte indicii enumerate la lit.
B pct. 2 lit. (a)-(e) Instituţia Financiară Raportoare trebuie să obţină din partea Titularului de cont respectiv o
autocertificare sau Documente Justificative pentru a stabili rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale a/ale respectivului Titular
de cont. În cazul în care o Instituţie Financiară Raportoare nu poate obţine autocertificarea sau Documentele Justificative
respective, aceasta trebuie să raporteze contul autorităţii competente din propriul stat membru drept cont nedocumentat.
6.În cazul în care un Cont de Persoană Fizică Preexistent nu este un Cont cu Valoare Mare la data de 31 decembrie 2015,
dar devine un Cont cu Valoare Mare începând cu ultima zi a anului calendaristic următor, Instituţia Financiară
Raportoare trebuie să finalizeze procedurile de examinare aprofundată cu privire la respectivul cont în anul calendaristic
următor anului în care contul devine un Cont cu Valoare Mare. Dacă, pe baza acestei examinări, respectivul cont este
identificat drept Cont care face obiectul raportării, Instituţia Financiară Raportoare are obligaţia de a raporta, anual,
informaţiile necesare cu privire la respectivul cont pentru anul în care acesta este identificat drept Cont care face obiectul
raportării şi pentru anii următori, cu excepţia cazului în care Titularul de cont încetează să mai fie o Persoană care face
obiectul raportării.
7.Odată ce o Instituţie Financiară Raportoare aplică procedurile de examinare aprofundată pentru un Cont cu Valoare
Mare, Instituţia Financiară Raportoare nu este obligată să aplice din nou respectivele proceduri, în afară de consultarea
responsabilului pentru relaţii cu clienţii prevăzută la pct. 4, cu privire la acelaşi Cont cu Valoare Mare în orice an ulterior,
cu excepţia cazului în care contul este nedocumentat, caz în care Instituţia Financiară Raportoare ar trebui să aplice din
nou, anual, respectivele proceduri, până în momentul în care respectivul cont încetează să mai fie nedocumentat.
8.În cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor privind un Cont cu Valoare Mare care duce la asocierea cu
contul respectiv a unuia sau a mai multor indicii prevăzute la pct. 2 al lit. B, Instituţia Financiară Raportoare trebuie să
considere contul drept Cont care face obiectul raportării în legătură cu fiecare stat membru pentru care este identificat un
indiciu, cu excepţia cazului în care aceasta alege să aplice pct. 6 al lit. B şi, cu privire la respectivul cont, se aplică una
dintre excepţiile prevăzute la punctul menţionat.
9.O Instituţie Financiară Raportoare trebuie să pună în aplicare proceduri prin care să se asigure că un responsabil
pentru relaţii cu clienţii identifică orice modificare a circumstanţelor referitoare la un cont. De exemplu, în cazul în care
responsabilului pentru relaţii cu clienţii i se comunică faptul că Titularul de cont are o nouă adresă de corespondenţă într-
un stat membru, Instituţia Financiară Raportoare are obligaţia de a considera noua adresă drept o modificare a
circumstanţelor şi, în cazul în care aceasta alege să aplice pct. 6 al lit. B, este obligată să obţină documentele adecvate din
partea Titularului de cont.
(4)D. Examinarea Conturilor de Persoană Fizică cu Valoare Mare Preexistente trebuie finalizată până la 31 decembrie
2016. Examinarea Conturilor de Persoană Fizică cu Valoare Mai Mică Preexistente trebuie finalizată până la 31 decembrie
2017.
(5)E. Orice Cont de Persoană Fizică Preexistent, care a fost identificat drept Cont ce face obiectul raportării în temeiul
prezentei secţiuni, trebuie considerat drept Cont care face obiectul raportării în toţi anii următori, cu excepţia cazului în
care Titularul de cont încetează să mai fie o Persoană care face obiectul raportării.
SECŢIUNEA IV: Precauţie în ceea ce priveşte conturile de persoană fizică noi
Următoarele proceduri se aplică în scopul identificării Conturilor care fac obiectul raportării dintre Conturile de Persoană
Fizică Noi.
A.În ceea ce priveşte Conturile de Persoană Fizică Noi, în momentul deschiderii contului, Instituţia Financiară Raportoare
trebuie să obţină o autocertificare, care poate face parte din documentaţia de deschidere a contului, care permite
Instituţiei Financiare Raportoare să stabilească rezidenţa fiscală (rezidenţele fiscale) a/ale Titularului de cont şi să
confirme caracterul rezonabil al respectivei autocertificări pe baza informaţiilor obţinute de Instituţia Financiară
Raportoare în legătură cu deschiderea contului, inclusiv eventualele documente colectate în conformitate cu Procedurile
AML/KYC.
B.În cazul în care autocertificarea stabileşte că Titularul de cont este rezident fiscal într-un stat membru, Instituţia
Financiară Raportoare trebuie să considere contul drept Cont care face obiectul raportării şi autocertificarea trebuie să
includă, de asemenea, NIF al Titularului de cont pentru respectivul stat membru (sub rezerva secţiunii I lit. D) şi data
naşterii acestuia.
C.În cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor cu privire la un Cont de Persoană Fizică Nou în urma căreia
Instituţia Financiară Raportoare află sau are motive să afle că autocertificarea iniţială este incorectă sau nefiabilă,
Instituţia Financiară Raportoare nu se poate baza pe autocertificarea iniţială şi trebuie să obţină o autocertificare valabilă
care să stabilească rezidenţa fiscală (rezidenţele fiscale) a/ale Titularului de cont.
SECŢIUNEA V: Precauţie în ceea ce priveşte conturile de entitate preexistente
Următoarele proceduri se aplică în scopul identificării Conturilor care fac obiectul raportării dintre Conturile de Entitate
Preexistente.
(1)A. Conturi de Entitate care nu fac obiectul obligaţiei de examinare, identificare sau raportare. Cu excepţia cazului în
care Instituţia Financiară Raportoare decide altfel, fie cu privire la toate Conturile de Entitate Preexistente, fie separat, cu
privire la orice grup clar identificat de astfel de conturi, un Cont de Entitate Preexistent cu un sold agregat sau o valoare
agregată a contului care nu depăşeşte, la data de 31 decembrie 2015, echivalentul în lei a 250.000 USD nu face obiectul
obligaţiei de examinare, identificare sau raportare drept un Cont care face obiectul raportării, până în momentul în care
soldul agregat sau valoarea agregată a contului depăşeşte cuantumul respectiv în ultima zi din orice an calendaristic
ulterior.
(2)B. Conturi de entitate care fac obiectul examinării. Un Cont de Entitate Preexistent cu un sold sau o valoare agregată a
contului care depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 USD, la data de 31 decembrie 2015 şi un Cont de Entitate Preexistent
care nu depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 USD, la data de 31 decembrie 2015, dar cu un sold sau o valoare agregată a
contului care depăşeşte acest cuantum în ultima zi din orice an calendaristic ulterior, trebuie examinate în conformitate
cu procedurile prevăzute la lit. D.
(3)C. Conturi de entitate care fac obiectul obligaţiei de raportare. În ceea ce priveşte Conturile de Entitate Preexistente
prevăzute la lit. B, numai conturile care sunt deţinute de una sau mai multe Entităţi care sunt Persoane care fac obiectul
raportării sau de ENFS (Entităţi care nu sunt Instituţii Financiare) pasive cu una sau mai multe Persoane care exercită
controlul care sunt Persoane care fac obiectul raportării sunt considerate drept Conturi care fac obiectul raportării.
(4)D. Proceduri de examinare pentru identificarea Conturilor de Entitate care fac obiectul obligaţiei de raportare.
Pentru Conturile de Entitate Preexistente prevăzute la lit. B, o Instituţie Financiară Raportoare trebuie să aplice
următoarele proceduri de examinare pentru a stabili dacă contul este deţinut de una sau mai multe Persoane care fac
obiectul raportării sau de ENFS pasive cu una sau mai multe Persoane care exercită controlul care sunt Persoane care fac
obiectul raportării:
1.Să stabilească dacă Entitatea este o Persoană care face obiectul raportării:
a)Să examineze informaţiile păstrate în scopuri de reglementare sau de relaţii cu clienţii (inclusiv informaţii colectate în
conformitate cu Procedurile AML/KYC) pentru a stabili dacă informaţiile indică faptul că Titularul de cont este rezident
într-un stat membru. În acest scop, informaţiile care indică faptul că Titularul de cont este rezident într-un stat membru
includ un loc de înregistrare ori de constituire sau o adresă într-un stat membru.
b)Dacă informaţiile indică faptul că Titularul de cont este rezident într-un stat membru, Instituţia Financiară Raportoare
trebuie să considere contul drept Cont care face obiectul raportării, cu excepţia cazului în care aceasta obţine o
autocertificare din partea Titularului de cont sau stabileşte, în mod rezonabil, pe baza informaţiilor aflate în posesia sa
sau care sunt disponibile public, că Titularul de cont nu este o Persoană care face obiectul raportării.
2.Să stabilească dacă Entitatea este o ENFS pasivă cu una sau mai multe Persoane care exercită controlul care sunt
Persoane care fac obiectul raportării. Cu privire la un Titular de cont al unui Cont de entitate preexistent (inclusiv o
Entitate care este o Persoană care face obiectul raportării), Instituţia Financiară Raportoare trebuie să stabilească dacă
Titularul de cont este o ENFS pasivă cu una sau mai multe Persoane care exercită controlul care sunt Persoane care fac
obiectul raportării. În cazul în care oricare dintre Persoanele care exercită controlul asupra unei ENFS pasive este o
Persoană care face obiectul raportării, atunci contul trebuie considerat drept un Cont care face obiectul raportării. În
cursul stabilirii acestor elemente, Instituţia Financiară Raportoare trebuie să respecte orientările de la pct. 2 lit. a)-c) în
ordinea cea mai adecvată circumstanţelor:
a)Să stabilească dacă Titularul de cont este o ENFS pasivă. În scopul de a stabili dacă Titularul de cont este o ENFS pasivă,
Instituţia Financiară Raportoare trebuie să obţină o autocertificare din partea Titularului de cont pentru a stabili statutul
acestuia, cu excepţia cazului în care există informaţii aflate în posesia sa sau disponibile public, pe baza cărora poate
stabili în mod rezonabil că Titularul de cont este o ENFS activă sau o Instituţie Financiară, alta decât o Entitate de
Investiţii prevăzută la secţiunea a VIII-a lit. A pct. 6 lit. b) care nu este o Instituţie Financiară dintr-o Jurisdicţie
Participantă.
b)Să stabilească Persoanele care exercită controlul asupra unui Titular de cont. În scopul stabilirii Persoanelor care
exercită controlul asupra unui Titular de cont, o Instituţie Financiară Raportoare se poate baza pe informaţiile colectate şi
păstrate în conformitate cu Procedurile AML/KYC.
c)Să stabilească dacă o Persoană care exercită controlul asupra unei ENFS pasive este o Persoană care face obiectul
raportării. Pentru a stabili dacă o Persoană care exercită controlul asupra unei ENFS pasive este o Persoană care face
obiectul raportării, o Instituţie Financiară Raportoare se poate baza pe:
(i)informaţii colectate şi păstrate în conformitate cu Procedurile AML/KYC în cazul unui Cont de entitate preexistent
deţinut de una sau mai multe ENFS cu un sold sau o valoare agregată care nu depăşeşte echivalentul în lei a 1.000.000
USD; sau
(ii)o autocertificare din partea Titularului de cont sau a Persoanei care exercită controlul privind statul membru (statele
membre) sau privind altă jurisdicţie (alte jurisdicţii) în care Persoana care exercită controlul are rezidenţa fiscală.
(5)E. Calendarul punerii în aplicare a examinării şi proceduri suplimentare aplicabile Conturilor de Entitate
Preexistente:
1.Examinarea Conturilor de Entitate Preexistente cu un sold sau o valoare agregată a contului care depăşeşte, la data de 31
decembrie 2015, echivalentul în lei a 250.000 USD trebuie finalizată până la data de 31 decembrie 2017.
2.Examinarea Conturilor de Entitate Preexistente cu un sold sau o valoare agregată a contului care nu depăşeşte, la data
de 31 decembrie 2015, echivalentul în lei a 250.000 USD, dar depăşeşte cuantumul respectiv la data de 31 decembrie a unui
an ulterior trebuie finalizată în anul calendaristic următor anului în care soldul sau valoarea agregată a contului depăşeşte
acest cuantum.
3.În cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor cu privire la un Cont de Entitate Preexistent în urma căreia
Instituţia Financiară Raportoare află sau are motive să afle că autocertificarea sau alte documente asociate cu un cont
sunt incorecte sau nefiabile, Instituţia Financiară Raportoare trebuie să stabilească din nou statutul contului în
conformitate cu procedurile prevăzute la lit. D.
SECŢIUNEA VI: Precauţie în ceea ce priveşte conturile de entitate noi
(1)Următoarele proceduri se aplică în scopul identificării Conturilor care fac obiectul raportării dintre Conturile de
Entitate Noi.
(2)Proceduri de examinare pentru identificarea Conturilor de entitate care fac obiectul obligaţiei de raportare. Pentru
Conturile de Entitate Noi, o Instituţie Financiară Raportoare trebuie să aplice următoarele proceduri de examinare pentru
a stabili dacă contul este deţinut de una sau mai multe Persoane care fac obiectul raportării sau de ENFS pasive cu una sau
mai multe Persoane care exercită controlul care sunt Persoane care fac obiectul raportării:
1.Să stabilească dacă Entitatea este o Persoană care face obiectul raportării:
a)Să obţină o autocertificare, care poate face parte din documentaţia de deschidere a contului, care permite Instituţiei
Financiare Raportoare să stabilească rezidenţa fiscală (rezidenţele fiscale) a/ale Titularului de cont şi să confirme
caracterul rezonabil al respectivei autocertificări pe baza informaţiilor obţinute de Instituţia Financiară Raportoare în
legătură cu deschiderea contului, inclusiv eventualele documente colectate în conformitate cu Procedurile AML/KYC. În
cazul în care Entitatea certifică faptul că nu are rezidenţă fiscală, Instituţia Financiară Raportoare se poate baza pe adresa
sediului principal al Entităţii pentru a stabili rezidenţa Titularului de cont.
b)Dacă autocertificarea indică faptul că Titularul de cont este rezident într-un stat membru, Instituţia Financiară
Raportoare trebuie să considere contul drept Cont care face obiectul raportării, cu excepţia cazului în care aceasta
stabileşte în mod rezonabil, pe baza informaţiilor aflate în posesia sa sau care sunt disponibile public, că Titularul de cont
nu este o Persoană care face obiectul raportării în legătură cu respectivul stat membru.
2.Să stabilească dacă Entitatea este o ENFS pasivă cu una sau mai multe Persoane care exercită controlul care sunt
Persoane care fac obiectul raportării. Cu privire la un Titular de cont al unui Cont de Entitate Nou (inclusiv o Entitate care
este o Persoană care face obiectul raportării), Instituţia Financiară Raportoare trebuie să stabilească dacă Titularul de
cont este o ENFS pasivă cu una sau mai multe Persoane care exercită controlul care sunt Persoane care fac obiectul
raportării. În cazul în care oricare dintre Persoanele care exercită controlul asupra unei ENFS pasive este o Persoană care
face obiectul raportării, atunci contul trebuie considerat drept un Cont care face obiectul raportării. În cursul stabilirii
acestor elemente, Instituţia Financiară Raportoare trebuie să respecte orientările de la lit. a)-c) în ordinea cea mai
adecvată circumstanţelor:
a)Să stabilească dacă Titularul de cont este o ENFS pasivă. În scopul de a stabili dacă Titularul de cont este o ENFS pasivă,
Instituţia Financiară Raportoare trebuie să se bazeze pe o autocertificare din partea Titularului de cont pentru a stabili
statutul acestuia, cu excepţia cazului în care există informaţii aflate în posesia sa sau disponibile public, pe baza cărora
poate stabili în mod rezonabil că Titularul de cont este o ENFS activă sau o Instituţie Financiară, alta decât o Entitate de
investiţii prevăzută la secţiunea a VIII-a lit. A pct. 6 lit. b) care nu este o Instituţie Financiară dintr-o Jurisdicţie
Participantă.
b)Să stabilească Persoanele care exercită controlul asupra unui Titular de cont. În scopul stabilirii Persoanelor care
exercită controlul asupra unui Titular de cont, o Instituţie Financiară Raportoare se poate baza pe informaţiile colectate şi
păstrate în conformitate cu Procedurile AML/KYC.
c)Să stabilească dacă o Persoană care exercită controlul asupra unei ENFS pasive este o Persoană care face obiectul
raportării. Pentru a stabili dacă o Persoană care exercită controlul asupra unei ENFS pasive este o Persoană care face
obiectul raportării, o Instituţie Financiară Raportoare se poate baza pe o autocertificare din partea Titularului de cont sau
a respectivei Persoane care exercită controlul.
SECŢIUNEA VII: Norme speciale de precauţie
Se aplică următoarele norme suplimentare în punerea în aplicare a procedurilor de precauţie menţionate anterior:
A.Recurgerea la autocertificări şi Documente Justificative. O Instituţie Financiară Raportoare nu se poate baza pe
autocertificare sau pe Documente Justificative în cazul în care Instituţia Financiară Raportoare ştie sau are motive să ştie
că autocertificarea sau Documentele Justificative sunt incorecte sau nefiabile.
B.Proceduri alternative pentru Conturile Financiare deţinute de beneficiari persoane fizice ai unui Contract de
asigurare cu valoare de răscumpărare sau ai unui Contract de rentă viageră şi pentru Contractele de asigurare cu valoare
de răscumpărare de grup sau pentru Contractele de rentă viageră de grup. O Instituţie Financiară Raportoare poate
presupune că un beneficiar persoană fizică (altul decât deţinătorul) al unui Contract de asigurare cu valoare de
răscumpărare sau al unui Contract de rentă viageră care beneficiază de o indemnizaţie de deces nu este o Persoană care
face obiectul raportării şi poate considera un astfel de Cont Financiar ca nefiind un Cont care face obiectul raportării, cu
excepţia cazului în care Instituţia Financiară Raportoare ştie sau are motive să ştie că beneficiarul este o Persoană care
face obiectul raportării. O Instituţie Financiară Raportoare are motive să ştie că beneficiarul unui Contract de asigurare
cu valoare de răscumpărare sau al unui Contract de rentă viageră este o Persoană care face obiectul raportării dacă
informaţiile colectate de către Instituţia Financiară Raportoare şi asociate respectivului beneficiar conţin indicii conform
celor prevăzute la secţiunea a III-a lit. B. În cazul în care o Instituţie Financiară Raportoare deţine informaţii concrete sau
are motive să ştie că beneficiarul este o Persoană care face obiectul raportării, Instituţia Financiară Raportoare trebuie să
respecte procedurile de la Secţiunea a III-a lit. B. O Instituţie Financiară Raportoare poate considera un Cont Financiar
care constă în participaţia de care beneficiază un membru în cadrul unui Contract de asigurare cu valoare de
răscumpărare de grup sau al unui Contract de rentă viageră de grup ca fiind un Cont Financiar care este un cont care nu
face obiectul raportării până la data la care suma respectivă trebuie plătită angajatului/deţinătorului unui certificat sau
beneficiarului, în cazul în care Contul Financiar care constă în participaţia de care beneficiază un membru în cadrul unui
Contract de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup sau al unui Contract de rentă viageră de grup îndeplineşte
următoarele cerinţe:
(i)contractul de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup sau Contractul de rentă viageră de grup îi este emis unui
angajator şi asigură cel puţin 25 de angajaţi/deţinători de certificate;
(ii)angajatul/deţinătorul de certificate are dreptul să beneficieze de orice valoare înscrisă în contract în legătură cu
participaţia sa şi să numească beneficiari pentru indemnizaţia plătibilă la decesul angajatului; şi
(iii)suma agregată plătibilă oricărui angajat/deţinător de certificat sau beneficiar nu depăşeşte echivalentul în lei a
1.000.000 USD.
Termenul "Contract de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup" înseamnă un Contract de asigurare cu valoare de
răscumpărare care: (i) asigură persoane fizice care sunt afiliate prin intermediul unui angajator, al unei organizaţii
profesionale, al unui sindicat ori al altei asociaţii sau grupări; şi (ii) impune plata unei prime pentru fiecare membru al
grupului (sau membru al unei categorii din cadrul grupului), care este stabilită fără a lua în considerare caracteristicile
individuale de sănătate, altele decât vârsta, genul şi obiceiurile legate de fumat ale respectivului membru al grupului (sau
ale categoriei de membri).
Termenul "Contract de rentă viageră de grup" înseamnă un Contract de rentă viageră în care creditorii sunt persoane
fizice care sunt afiliate prin intermediul unui angajator, al unei organizaţii profesionale, al unui sindicat ori al altei
asociaţii sau grupări.
C.Norme privind Agregarea soldurilor conturilor şi Conversia monetară
1) Agregarea Conturilor de persoană fizică. În scopul stabilirii soldului sau a valorii agregate Conturilor Financiare
deţinute de o persoană fizică, o Instituţie Financiară Raportoare are obligaţia de a agrega toate Conturile Financiare
administrate de Instituţia Financiară Raportoare sau de o Entitate afiliată, dar numai în măsura în care sistemele
informatice ale Instituţiei Financiare Raportoare arată o legătură între Conturile Financiare prin referire la un element de
date, cum ar fi numărul de client sau NIF, şi permit agregarea soldurilor sau a valorii conturilor. Fiecărui titular al unui
Cont Financiar deţinut în comun i se atribuie soldul sau valoarea integrală a Contului Financiar deţinut în comun în
scopul aplicării cerinţelor privind agregarea prevăzute la prezentul punct.
2) Agregarea Conturilor de entitate. În scopul stabilirii soldului sau a valorii agregate a Conturilor Financiare deţinute de
o Entitate, o Instituţie Financiară Raportoare are obligaţia de a lua în considerare toate Conturile Financiare care sunt
administrate de Instituţia Financiară Raportoare sau de o Entitate afiliată, dar numai în măsura în care sistemele
informatice ale Instituţiei Financiare Raportoare arată o legătură între Conturile Financiare prin referire la un element de
date, cum ar fi numărul de client sau NIF, şi permit agregarea soldurilor sau a valorilor conturilor. Fiecărui titular al unui
Cont Financiar deţinut în comun i se atribuie soldul sau valoarea integrală a Contului Financiar deţinut în comun în
scopul aplicării cerinţelor privind agregarea prevăzute la prezentul punct.
3) Norme speciale privind agregarea conturilor aplicabile responsabililor pentru relaţii cu clienţii. În scopul stabilirii
soldului sau a valorii agregate a Conturilor Financiare deţinute de o persoană, pentru a stabili dacă un Cont Financiar este
un Cont cu Valoare Mare, o Instituţie Financiară Raportoare are, de asemenea, obligaţia, în cazul oricăror Conturi
Financiare cu privire la care responsabilul pentru relaţii cu clienţii ştie sau are motive să ştie că sunt în mod direct sau
indirect deţinute, controlate sau instituite (altfel decât în capacitate fiduciară) de către aceeaşi persoană, de a agrega toate
respectivele conturi.
4) Toate sumele exprimate în monedele diferitelor state membre se citesc ca incluzând sumele echivalente în lei.
SECŢIUNEA VIII: Definiţiile termenilor
Următorii termeni sunt definiţi în continuare:
(1)A. Instituţie Financiară Raportoare
1.Termenul "Instituţie Financiară Raportoare" înseamnă orice Instituţie Financiară din România care nu este o Instituţie
Financiară Nonraportoare. Termenul "Instituţie Financiară din România" înseamnă: (i) orice Instituţie Financiară care
este rezidentă în România, dar exclude orice sucursală a respectivei Instituţii Financiare care se află în afara teritoriului
României; şi (ii) orice sucursală a unei Instituţii Financiare care nu este rezidentă în România, în cazul în care sucursala
respectivă se află în România.
2.Termenul "Instituţie Financiară dintr-o Jurisdicţie Participantă" înseamnă: (i) orice Instituţie Financiară care este
rezidentă într-o Jurisdicţie Participantă, dar exclude orice sucursală a respectivei Instituţii Financiare care se află în afara
teritoriului Jurisdicţiei Participante; şi (ii) orice sucursală a unei Instituţii Financiare care nu este rezidentă într-o
Jurisdicţie Participantă, în cazul în care sucursala respectivă se află într-o Jurisdicţie Participantă.
3.Termenul "Instituţie Financiară" înseamnă o Instituţie de Custodie, o Instituţie Depozitară, o Entitate de Investiţii sau o
Companie de asigurări determinată.
4.Termenul "Instituţie de Custodie" înseamnă orice Entitate care deţine, ca parte substanţială a activităţii sale, Active
Financiare în contul unor terţi. O Entitate deţine, ca parte substanţială a activităţii sale, Active Financiare în contul unor
terţi dacă venitul brut al Entităţii atribuibil deţinerii de Active Financiare şi serviciilor financiare conexe este egal sau mai
mare de 20% din venitul brut al Entităţii pe perioada cea mai scurtă dintre următoarele: (i) perioada de trei ani care se
încheie la data de 31 decembrie (sau în ultima zi a unei perioade contabile care nu este un an calendaristic) dinaintea
anului în care se efectuează calculul; sau (ii) perioada în cursul căreia Entitatea a existat.
5.Termenul "Instituţie Depozitară" înseamnă orice Entitate care atrage depozite în cadrul obişnuit al activităţii bancare
sau al unei activităţi similare.
6.Termenul "Entitate de Investiţii" înseamnă orice Entitate:
a)care desfăşoară, ca activitate principală, una sau mai multe dintre următoarele activităţi ori operaţiuni pentru sau în
numele unui client:
(i)tranzacţii cu instrumente de piaţă monetară (cecuri, bonuri de trezorerie, certificate de depozit, instrumente derivate
etc.); schimb valutar; instrumente în materie de schimb valutar, rata dobânzii şi indici bursieri; titluri de valoare
transferabile; sau tranzacţii la termen cu mărfuri;
(ii)administrarea individuală şi colectivă a portofoliului; sau
(iii)care investeşte, administrează sau gestionează în alt mod Active Financiare sau bani în numele altor persoane; sau
b)al cărei venit brut provine în principal din activităţi de investire, reinvestire sau tranzacţionare de Active Financiare,
în cazul în care Entitatea este administrată de către o altă Entitate care este o Instituţie Depozitară, o Instituţie de
Custodie, o Companie de asigurări specificată sau o Entitate de Investiţii, astfel cum sunt prevăzute la lit. (a).
O Entitate este considerată a desfăşura ca activitate principală una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la lit. a), sau
venitul brut al unei Entităţi este atribuibil în principal activităţilor de investire, reinvestire sau tranzacţionare de Active
Financiare în sensul prezentei litere, în cazul în care venitul brut al Entităţii atribuibil activităţilor relevante este egal sau
mai mare de 50% din venitul brut al Entităţii pe perioada cea mai scurtă dintre următoarele: (i) perioada de trei ani care
se încheie la data de 31 decembrie a anului dinaintea anului în care se efectuează calculul; sau (ii) perioada în cursul
căreia Entitatea a existat. Termenul "Entitate de Investiţii" nu include o Entitate care este o ENFS activă, întrucât Entitatea
respectivă îndeplineşte oricare dintre criteriile prevăzute la lit. D pct. 8 lit. d)-g).
Prezentul punct se interpretează într-o manieră consecventă cu limbajul similar utilizat în definiţia termenului "Instituţie
Financiară" din recomandările Grupului de Acţiune Financiară.
7.Termenul "Activ Financiar" include un titlu de valoare (de exemplu, acţiuni în cadrul capitalului unei societăţi
comerciale; participaţii în capitalurile proprii sau dreptul la beneficii în cadrul unui parteneriat deţinut de mulţi asociaţi
sau cotat la bursă sau în cadrul unei fiducii; bilete la ordin, obligaţiuni sau alte titluri de datorie), drepturi generate de un
parteneriat, o marfă, un swap (de exemplu, swap pe rata dobânzii, swap valutar, swap de bază, rată de dobândă cu plafon
maxim, rată de dobândă cu prag minim, swap pe mărfuri, swap pe acţiuni, swap pe indici bursieri şi acorduri similare), un
Contract de asigurare sau un Contract de rentă viageră sau orice dobândă (inclusiv un contract de tip futures sau forward
sau o opţiune) în legătură cu un titlu de valoare, drepturi generate de un parteneriat, o marfă, un swap, un Contract de
asigurare sau un Contract de rentă viageră. Termenul "Activ Financiar" nu include drepturile directe asupra unor bunuri
imobile, care să nu fie titluri de datorie.
8.Termenul "Companie de asigurări specificată" înseamnă orice Entitate care este o companie de asigurări (sau societatea
holding a unei companii de asigurări) care emite sau este obligata să efectueze plăţi cu privire la un Contract de asigurare
cu valoare de răscumpărare sau la un Contract de rentă viageră.
(2)B. Instituţie Financiară Nonraportoare
1.Termenul "Instituţie Financiară Nonraportoare" înseamnă orice Instituţie Financiară care este:
a)o Entitate guvernamentală, o Organizaţie internaţională sau o Bancă centrală, în afară de situaţiile care se referă la o
plată care derivă dintr-o obligaţie care incumbă în legătură cu o activitate financiară comercială de tipul celor desfăşurate
de o Companie de asigurări specificată, de o Instituţie de Custodie sau de o Instituţie depozitară;
b)un Fond de pensii cu participare largă; un Fond de pensii cu participare restrânsă; un Fond de pensii al unei Entităţi
guvernamentale, al unei Organizaţii internaţionale sau al unei Bănci centrale; sau un Emitent de carduri de credit
calificat;
c)orice altă Entitate care prezintă un risc scăzut de a fi utilizată pentru evaziune fiscală are caracteristici similare în mod
substanţial cu oricare dintre Entităţile prevăzute la lit. a) şi b) şi este inclusă pe lista Instituţiilor Financiare
Nonraportoare prevăzută la art. 291 alin. (7), cu condiţia ca statutul respectivei Entităţi drept Instituţie Financiară
Nonraportoare să nu aducă atingere obiectivelor cap. I al titlului X;
d)un Organism de plasament colectiv exceptat; sau
e)o fiducie, în măsura în care fiduciarul este o Instituţie Financiară Raportoare şi raportează toate informaţiile care
trebuie raportate în conformitate cu Secţiunea I cu privire la toate Conturile fiduciei care fac obiectul raportării.
2.Termenul "Entitate guvernamentală" înseamnă Guvernul României sau al unei alte jurisdicţii, orice subdiviziune
politică a României sau a unei alte jurisdicţii (care, pentru evitarea oricărei ambiguităţi, include un stat, o provincie, un
judeţ sau o localitate) sau orice organism sau agenţie deţinut(ă) integral de România sau de o altă jurisdicţie ori de una
sau mai multe dintre subdiviziunile sus-menţionate (fiecare reprezentând o "Entitate guvernamentală"). Această categorie
este alcătuită din părţi integrante, entităţi controlate şi subdiviziuni politice ale României sau ale unei alte jurisdicţii:
a)O "parte integrantă" a României sau a unei alte jurisdicţii înseamnă orice persoană, organizaţie, agenţie, birou, fond,
organism public sau alt organism, oricare ar fi denumirea sa, care constituie o autoritate administrativă a României sau a
unei alte jurisdicţii. Veniturile nete ale autorităţii administrative trebuie să fie creditate contului propriu al acesteia sau
altor conturi ale României sau al unei alte jurisdicţii şi nicio parte a acestora nu trebuie să revină în beneficiul vreunei
persoane private. O parte integrantă nu include nicio persoană fizică care este un membru al guvernului, funcţionar sau
administrator care acţionează cu titlu privat sau personal;
b)O entitate controlată înseamnă o Entitate care este, formal, separată de România sau altă jurisdicţie sau care
constituie, în alt mod, o entitate juridică separată, cu condiţia ca:
(i)Entitatea să fie deţinută şi controlată în totalitate de una sau mai multe Entităţi guvernamentale, direct sau prin
intermediul uneia sau al mai multor entităţi controlate;
(ii)veniturile nete ale Entităţii să fie creditate contului propriu al acesteia sau altor conturi ale uneia sau ale mai multor
Entităţi guvernamentale şi nicio parte a acestora să nu revină în beneficiul vreunei persoane private; şi
(iii)activele Entităţii să revină uneia sau mai multor Entităţi guvernamentale în momentul dizolvării acesteia.
c)Venitul nu revine în beneficiul persoanelor fizice în cazul în care respectivele persoane sunt beneficiarii-ţintă ai unui
program guvernamental, iar activităţile din cadrul programului sunt desfăşurate pentru publicul larg în interes general
sau se referă la administrarea unei părţi a guvernului. Cu toate acestea, sub rezerva dispoziţiilor anterioare, se consideră
că venitul revine în beneficiul persoanelor fizice în cazul în care este obţinut din folosirea unei Entităţi Guvernamentale
pentru a desfăşura o activitate comercială, cum ar fi o activitate bancară comercială, care furnizează servicii financiare
persoanelor fizice.
3.Termenul "Organizaţie internaţională" înseamnă orice organizaţie internaţională ori agenţie sau organism deţinut în
totalitate de aceasta. Această categorie include orice organizaţie interguvernamentală (inclusiv o organizaţie
supranaţională): (i) care este alcătuită în primul rând din guverne; (ii) care are în vigoare un acord privind sediul sau un
acord în mod fundamental similar cu România; şi (iii) al cărei venit nu revine în beneficiul unor persoane private.
4.Termenul "Bancă centrală" înseamnă Banca Naţională a României.
5.Termenul "Fond de pensii cu participare largă" înseamnă un fond instituit pentru a furniza beneficii cu titlu de pensie,
indemnizaţii de invaliditate sau de deces sau orice combinaţie a acestora către beneficiari care sunt actuali sau foşti
angajaţi (sau persoanele desemnate de către respectivii angajaţi) ai unuia sau ai mai multor angajatori în schimbul unor
servicii prestate, cu condiţia ca fondul:
a)să nu aibă un singur beneficiar cu dreptul la mai mult de 5% din activele fondului;
b)să facă obiectul normelor guvernamentale şi să raporteze informaţii autorităţilor fiscale; şi
c)să îndeplinească cel puţin una dintre următoarele cerinţe:
(i)fondul este, în general, scutit de la plata impozitului pe veniturile din investiţii sau impozitarea acestor venituri este
amânată sau impozitată cu o cotă redusă, datorită statutului său de fond de pensii sau regim de pensii;
(ii)fondul primeşte cel puţin 50% din contribuţiile sale totale [altele decât transferurile de active de la alte regimuri
prevăzute la pct. 5-7 sau din conturile de pensii prevăzute la lit. C pct. 17 lit. a)] din partea angajatorilor care le finanţează;
(iii)plăţile sau retragerile din fond sunt permise numai în cazul producerii unor evenimente determinate legate de
pensionare, invaliditate sau deces [cu excepţia plăţilor periodice către alte fonduri de pensii prevăzute la lit. B pct. 5-7 şi a
conturilor de pensii prevăzute la lit. C pct. 17 lit. a)] sau, în cazul efectuării de plăţi sau de retrageri înainte de
evenimentele determinate, se aplică sancţiuni; sau
(iv)contribuţiile angajaţilor (altele decât anumite contribuţii autorizate) la fond sunt limitate în funcţie de venitul câştigat
de angajat sau nu pot depăşi, anual, echivalentul în lei a 50.000 USD, aplicând normele stabilite la Secţiunea a VII-a lit. C
privind Agregarea conturilor şi Conversia monetară.
6.Termenul "Fond de pensii cu participare restrânsă" înseamnă un fond instituit pentru a furniza beneficii cu titlu de
pensii sau indemnizaţii de invaliditate sau de deces către beneficiari care sunt actuali sau foşti angajaţi (sau persoanele
desemnate de către respectivii angajaţi) ai unuia sau ai mai multor angajatori în schimbul unor servicii prestate, cu
a)fondul să aibă mai puţin de 50 de participanţi;
b)fondul să fie finanţat de unul sau mai mulţi angajatori care nu sunt Entităţi de Investiţii sau ENFS pasive;
c)contribuţiile angajatului şi ale angajatorului la fond [altele decât transferurile de active din conturile de pensii prevăzute
la lit. C pct. 17 lit. a)] să fie limitate în funcţie de venitul câştigat şi, respectiv, de remunerarea angajaţilor;
d)participanţii care nu sunt rezidenţi ai statului membru în care este stabilit fondul să nu aibă dreptul la mai mult de 20%
din activele fondului; şi
e)fondul să facă obiectul normelor guvernamentale şi să raporteze informaţii autorităţilor fiscale.
7.Termenul "Fond de pensii al unei Entităţi guvernamentale, al unei Organizaţii internaţionale sau al unei Bănci centrale"
înseamnă un fond instituit de o Entitate guvernamentală, o Organizaţie internaţională sau o Bancă centrală pentru a
furniza beneficii cu titlu de pensii sau indemnizaţii de invaliditate sau de deces către beneficiari sau participanţi care sunt
actuali sau foşti angajaţi (sau persoanele desemnate de către respectivii angajaţi) sau care nu sunt actuali sau foşti
angajaţi, dacă respectivele beneficii sunt acordate unor astfel de beneficiari sau participanţi în schimbul unor servicii
personale prestate pentru Entitatea guvernamentală, Organizaţia internaţională sau Banca centrală respective.
8.Termenul "Emitent de carduri de credit calificat" înseamnă o Instituţie Financiară care îndeplineşte următoarele
cerinţe:
a)Instituţia Financiară este o Instituţie Financiară doar pentru că este un emitent de carduri de credit care atrage depozite
numai atunci când un client face o plată care depăşeşte soldul datorat cu privire la card şi plăţile în exces nu sunt restituite
imediat clientului; şi
b)anterior datei de 1 ianuarie 2016 sau începând cu data menţionată, Instituţia Financiară pune în aplicare politici şi
proceduri fie pentru a împiedica un client de la a face o plată excedentară care depăşeşte echivalentul în lei a 50.000 USD,
fie pentru a asigura faptul că orice plată excedentară efectuată de un client peste cuantumul respectiv este restituită
clientului în termen de 60 de zile, aplicând, în fiecare caz, normele prevăzute la Secţiunea a VII-a lit. C privind Agregarea
conturilor şi Conversia monetară. În acest sens, o plată excedentară a unui client nu se referă la solduri creditoare
aferente unor debite contestate, ci include soldurile creditoare rezultate din restituiri de mărfuri.
9.Termenul "Organism de plasament colectiv exceptat" înseamnă o Entitate de Investiţii care este reglementată ca
organism de plasament colectiv, cu condiţia ca toate drepturile asupra organismului de plasament colectiv să fie deţinute
de către sau prin intermediul unor persoane fizice sau Entităţi care nu sunt Persoane care fac obiectul raportării, cu
excepţia unei ENFS pasive cu Persoane care exercită controlul care sunt Persoane care fac obiectul raportării.
Simplul fapt că organismul de plasament colectiv a emis acţiuni fizice la purtător nu împiedică o Entitate de investiţii care
este reglementată ca organism de plasament colectiv să se încadreze drept Organism de plasament colectiv exceptat, în
a)organismul de plasament colectiv să nu fi emis şi să nu emită niciun fel de acţiuni fizice la purtător ulterior datei de 31
decembrie 2015;
b)organismul de plasament colectiv să retragă toate acţiunile respective în caz de răscumpărare;
c)organismul de plasament colectiv să îndeplinească procedurile de precauţie prevăzute în secţiunile II-VII şi să raporteze
orice informaţii solicitate care trebuie raportate cu privire la orice astfel de acţiuni atunci când respectivele acţiuni sunt
prezentate pentru răscumpărare sau alte forme de plată; şi
d)organismul de plasament colectiv să fi instituit politici şi proceduri pentru a se asigura că astfel de acţiuni sunt
răscumpărate sau imobilizate cât mai curând posibil şi, în orice caz, anterior datei de 1 ianuarie 2018.
(3)C. Cont Financiar
1.Termenul "Cont Financiar" înseamnă un cont administrat de o Instituţie Financiară şi include un Cont de Depozit, un
Cont de Custodie şi:
a)în cazul unei Entităţi de Investiţii, orice drepturi aferente capitalului sau datoriei aparţinând Instituţiei Financiare. Fără
a aduce atingere dispoziţiilor anterioare, termenul "Cont Financiar" nu include niciun drept aferent capitalului sau
datoriei unei Entităţi care este o Entitate de Investiţii doar din motivul că aceasta: (i) prestează un serviciu de consiliere în
investiţii şi acţionează în numele; sau (ii) administrează portofolii ale unui client şi acţionează în numele acestuia în
scopul realizării de investiţii, de gestionare sau de administrare a Activelor Financiare depuse în numele clientului la o
Instituţie Financiară, alta decât respectiva Entitate;
b)în cazul unei Instituţii Financiare care nu este prevăzută la lit. (a), orice drept aferent capitalului sau datoriei Instituţiei
Financiare, în cazul în care categoria de drepturi a fost stabilită cu scopul de a evita raportarea în conformitate cu
Secţiunea I; şi
c)orice Contract de asigurare cu valoare de răscumpărare şi orice Contract de rentă viageră emis sau administrat de
către o Instituţie Financiară, altul decât o rentă viageră imediată, nelegată de investiţii, netransferabilă, care îi este emisă
unei persoane fizice şi corespunde unei pensii sau unei indemnizaţii de invaliditate furnizate în cadrul unui cont care este
un Cont Exclus.
Termenul "Cont Financiar" nu include niciun cont care este un Cont Exclus.
2.Termenul "Cont de Depozit" include orice cont comercial, de debit, de economii, la termen, de consemnaţiuni, sau un
cont a cărui existenţă este documentată printr-un certificat de depozit, de economii, de investiţii, un certificat de
îndatorare sau un alt instrument similar păstrat de o Instituţie Financiară în cadrul obişnuit al activităţii bancare sau al
unei activităţi similare. Un Cont de Depozit include, de asemenea, o sumă deţinută de o companie de asigurări în temeiul
unui contract de investiţii cu garanţie sau al unui acord similar care are drept scop plata sau creditarea de dobânzi către
titular.
3.Termenul "Cont de Custodie" înseamnă un cont (altul decât un Contract de asigurare sau un Contract de rentă viageră)
care conţine unul sau mai multe Active Financiare în beneficiul altei persoane.
4.Termenul "Participaţie în capitalurile proprii" înseamnă, în cazul unui parteneriat care este o Instituţie Financiară, o
participaţie fie la capitalul, fie la profitul parteneriatului. În cazul unei fiducii care este o Instituţie Financiară, o
Participaţie în capitalurile proprii este considerată a fi deţinută de către orice persoană asimilată unui constituitor sau
unui beneficiar al întregii fiducii sau a unei părţi a acesteia ori oricărei alte persoane fizice care exercită un control efectiv
definitiv asupra fiduciei. O Persoană care face obiectul raportării va fi considerată beneficiar al unei fiducii dacă
respectiva Persoană care face obiectul raportării are dreptul de a primi, direct sau indirect (de exemplu, prin intermediul
unui mandatar), o distribuţie obligatorie sau poate primi, direct sau indirect, o distribuţie discreţionară din fiducie.
5.Termenul "Contract de asigurare" înseamnă un contract (altul decât un Contract de rentă viageră) în conformitate cu
care emitentul este de acord să plătească o sumă în momentul în care survine un eveniment asigurat specificat, legat de
mortalitate, morbiditate, accident, răspundere civilă sau pagubă materială afectând o proprietate.
6.Termenul "Contract de rentă viageră" înseamnă un contract în conformitate cu care emitentul este de acord să efectueze
plăţi pentru o anumită perioadă de timp, determinată, în totalitate sau parţial, în funcţie de speranţa de viaţă a uneia sau
mai multor persoane fizice. Termenul include, de asemenea, un contract care este considerat a fi un Contract de rentă
viageră în conformitate cu legislaţia, reglementările sau practica din statul membru sau din altă jurisdicţie în care
contractul a fost emis şi în conformitate cu care emitentul este de acord să facă plăţile pentru o perioadă de mai mulţi ani.
7.Termenul "Contract de asigurare cu valoare de răscumpărare" înseamnă un Contract de asigurare (altul decât un
contract de reasigurare încheiat între două societăţi de asigurare) care are o Valoare de răscumpărare.
8.Termenul "Valoare de răscumpărare" înseamnă valoarea cea mai mare dintre: (i) suma pe care deţinătorul poliţei de
asigurare este îndreptăţit să o primească în cazul răscumpărării sau rezilierii contractului (calculată fără a scădea
eventualele taxe de răscumpărare sau împrumuturi din poliţă); şi (ii) suma pe care deţinătorul poliţei de asigurare o poate
împrumuta în temeiul contractului sau în legătură cu acesta. Fără a aduce atingere dispoziţiilor anterioare, termenul
"Valoare de răscumpărare" nu include o sumă de plătit în temeiul unui Contract de asigurare:
a)doar din motivul decesului unei persoane fizice asigurate în temeiul unui contract de asigurare de viaţă;
b)drept indemnizaţie pentru o daună corporală, o boală sau o altă plată reparatorie pentru o pierdere economică ce
survine în momentul producerii evenimentului asigurat;
c)drept rambursare a unei prime plătite anterior (mai puţin costul taxelor de asigurare, fie că acestea sunt sau nu efectiv
aplicate) în conformitate cu un Contract de asigurare (altul decât un contract de asigurare de viaţă cu componentă de
investiţii sau un Contract de rentă viageră) ca urmare a anulării sau a rezilierii contractului, a diminuării expunerii la risc
pe parcursul perioadei în care contractul este efectiv în vigoare ori rezultând din corectarea unei erori de înscriere sau a
unei erori similare cu privire la prima stipulată în contract;
d)drept dividend în beneficiul deţinătorului poliţei de asigurare (în afară de dividendele transferate la rezilierea
contractului), cu condiţia ca respectivele dividende să fie legate de un Contract de asigurare în conformitate cu care
singurele indemnizaţii de plătit sunt cele prevăzute la lit. b); sau
e)drept restituire a unei prime în avans sau a unui depozit de primă pentru un Contract de asigurare a cărui primă trebuie
plătită cel puţin o dată pe an, dacă suma reprezentând prima anticipată sau depozitul de primă nu depăşeşte suma primei
anuale de plată pentru anul următor în temeiul contractului.
9.Termenul "Cont Preexistent" înseamnă:
a)un Cont Financiar administrat de o Instituţie Financiară Raportoare începând cu data de 31 decembrie 2015;
b)orice Cont Financiar al unui Titular de cont, indiferent de data la care a fost deschis respectivul Cont Financiar, în
cazul în care:
(i)Titularul de cont deţine, de asemenea, la Instituţia Financiară Raportoare (sau la o Entitate afiliată din acelaşi stat
membru ca Instituţia Financiară Raportoare) un Cont Financiar care este un Cont preexistent în conformitate cu lit. a);
(ii)Instituţia Financiară Raportoare (şi, după caz, Entitatea afiliată din acelaşi stat membru ca şi Instituţia Financiară
Raportoare) tratează atât Conturile Financiare menţionate anterior, precum şi orice alte Conturi Financiare ale
Titularului de cont care sunt considerate drept Conturi Preexistente în temeiul lit. b) drept un singur Cont Financiar în
scopul respectării standardelor în materie de cerinţe privind cunoaşterea clientului prevăzute la secţiunea a VII-a lit. A şi
în scopul stabilirii soldului sau a valorii oricăruia dintre Conturile Financiare atunci când aplică oricare dintre pragurile
referitoare la cont;
(iii)în ceea ce priveşte un Cont Financiar care face obiectul Procedurilor AML/KYC, Instituţia Financiară Raportoare este
autorizată să respecte respectivele Proceduri AML/KYC referitor la Contul Financiar bazându-se pe Procedurile AML/KYC
efectuate pentru Contul Preexistent prevăzut la lit. a);
(iv)deschiderea Contului Financiar nu implică obligaţia de a furniza informaţii despre un client nou, suplimentare sau
modificate de către Titularul de cont, în afara celor necesare în scopul cap. I al titlului X.
10.Termenul "Cont Nou" înseamnă un Cont Financiar administrat de o Instituţie Financiară Raportoare deschis la data de
1 ianuarie 2016 sau ulterior datei menţionate, cu excepţia cazului în care acesta este considerat drept un Cont Preexistent
în temeiul lit. b).
11.Termenul "Cont de Persoană Fizică Preexistent" înseamnă un Cont Preexistent deţinut de una sau mai multe persoane
fizice.
12.Termenul "Cont de Persoană Fizică Nou" înseamnă un Cont Nou deţinut de una sau mai multe persoane fizice.
13.Termenul "Cont de Entitate Preexistent" înseamnă un Cont Preexistent deţinut de una sau mai multe Entităţi.
14.Termenul "Cont cu Valoare Mai Mică" înseamnă un Cont de Persoană Fizică Preexistent cu un sold sau o valoare
agregată a contului care, la data de 31 decembrie 2015, nu depăşeşte echivalentul în lei a 1.000.000 USD.
15.Termenul "Cont cu Valoare Mare" înseamnă un Cont de Persoană Fizică Preexistent cu un sold sau o valoare agregată a
contului care depăşeşte, la data de 31 decembrie 2015 sau la data de 31 decembrie a oricărui an ulterior, echivalentul în lei
a 1.000.000 USD.
16.Termenul "Cont de Entitate Nou" înseamnă un Cont Nou deţinut de una sau mai multe Entităţi.
17.Termenul "Cont Exclus" înseamnă oricare dintre următoarele conturi:
a)un cont de pensie care îndeplineşte următoarele cerinţe:
(i)contul este reglementat drept cont de pensie cu caracter personal sau face parte dintr-un plan de pensii reglementat
pentru furnizarea de beneficii cu titlu de pensii sau de indemnizaţii (inclusiv indemnizaţii de invaliditate sau de deces);
(ii)contul beneficiază de un tratament fiscal favorabil (şi anume, contribuţiile în cont care ar face în mod normal obiectul
impozitării sunt deductibile sau excluse din venitul brut al Titularului de cont sau impozitate la o cotă redusă ori
impozitarea venitului din investiţii generat de contul respectiv este amânată sau venitul din investiţii este impozitat la o
cotă redusă);
(iii)este obligatorie raportarea informaţiilor cu privire la cont către autorităţile fiscale;
(iv)retragerile sunt condiţionate de atingerea unei vârste de pensionare determinate, de invaliditate sau deces sau se
aplică sancţiuni în cazul retragerilor efectuate înainte de astfel de evenimente determinate; şi
(v)fie (i) contribuţiile anuale sunt limitate la echivalentul în lei a 50.000 USD sau mai puţin, fie (ii) există o limită maximă
de contribuţie pe durata vieţii, egală cu echivalentul în lei a 1.000.000 USD sau inferioară, aplicându-se, în fiecare caz,
normele prevăzute la Secţiunea a VII-a lit. C privind Agregarea conturilor şi Conversia monetară.
Un Cont Financiar care îndeplineşte în alt mod cerinţa prezentului subpunct nu va înceta să îndeplinească această cerinţă
numai din cauza faptului că respectivul Cont Financiar poate primi active sau fonduri virate din unul sau mai multe
Conturi Financiare care îndeplinesc cerinţele prezentei litere sau ale lit. b) din unul sau mai multe fonduri de pensii care
îndeplinesc cerinţele de la oricare dintre pct. 5-7 de la lit. B;
b)un cont care îndeplineşte cerinţele următoare:
(i)contul este reglementat drept organism de plasament în alte scopuri decât pentru pensie şi este tranzacţionat în mod
regulat pe o piaţă a titlurilor de valoare reglementată sau contul este reglementat drept instrument pentru economii în
alte scopuri decât pentru pensie;
(ii)contul beneficiază de un tratament fiscal favorabil (şi anume, contribuţiile în cont care ar face în mod normal obiectul
impozitării sunt deductibile sau excluse din venitul brut al Titularului de cont sau impozitate la o cotă redusă ori
impozitarea venitului din investiţii generat de contul respectiv este amânată sau venitul din investiţii este impozitat la o
cotă redusă);
(iii)retragerile sunt condiţionate de îndeplinirea unor criterii specifice legate de scopul contului de investiţii sau de
economii (de exemplu, acordarea de beneficii medicale sau pentru educaţie) sau se aplică sancţiuni în cazul unor retrageri
efectuate înainte ca aceste criterii să fie îndeplinite; şi
(iv)contribuţiile anuale sunt limitate la echivalentul în lei a 50.000 USD sau mai puţin, aplicându-se normele prevăzute la
Secţiunea a VII-a lit. C privind Agregarea conturilor şi Conversia monetară.
Un Cont Financiar care îndeplineşte în alt mod cerinţa de la lit. a) subpct. (iv) nu va înceta să îndeplinească această cerinţă
numai din cauza faptului că respectivul Cont Financiar poate primi active sau fonduri virate din unul sau mai multe
Conturi Financiare care îndeplinesc cerinţele de la lit. a) sau de la prezenta literă sau din unul sau mai multe fonduri de
pensii care îndeplinesc cerinţele de la oricare dintre pct. 5-7 din lit. B;
c)un contract de asigurare de viaţă pe o perioadă care urmează să se încheie înainte ca persoana fizică asigurată să
împlinească vârsta de 90 de ani, cu condiţia ca contractul să îndeplinească următoarele cerinţe:
(i)primele sunt periodice, nu se diminuează în timp, se plătesc cel puţin o dată pe an pe parcursul perioadei în care
contractul este în vigoare sau până în momentul în care persoana asigurată împlineşte vârsta de 90 de ani, oricare dintre
aceste perioade este mai scurtă;
(ii)nicio persoană nu poate avea acces la valoarea contractului (prin retragere, împrumut sau altfel) fără rezilierea
contractului;
(iii)suma (alta decât o indemnizaţie de deces) care trebuie plătită în cazul anulării sau al rezilierii contractului nu poate
depăşi totalul primelor plătite pentru contract, minus suma reprezentând taxe aferente mortalităţii, morbidităţii şi
cheltuielilor (fie că au fost sau nu aplicate efectiv) pentru perioada sau perioadele în care contractul este în vigoare şi orice
sume plătite înainte de anularea sau rezilierea contractului; şi
(iv)contractul nu este deţinut de un cesionar cu titlu oneros;
d)un cont care este deţinut exclusiv de un patrimoniu succesoral dacă documentaţia pentru respectivul cont include o
copie a testamentului sau a certificatului de deces al persoanei decedate;
e)un cont instituit în legătură cu oricare dintre următoarele elemente:
(i)un ordin judecătoresc sau o hotărâre judecătorească;
(ii)o vânzare, un schimb, închirierea unei proprietăţi imobiliare sau personale, cu condiţia ca acest cont să îndeplinească
următoarele cerinţe:
- contul este finanţat exclusiv cu o plată în avans, o sumă reprezentând o plată anticipată care constituie un acont, o sumă
corespunzătoare pentru a asigura o obligaţie direct legată de tranzacţie sau o plată similară, ori este finanţat cu un Activ
Financiar care este depus în cont în legătură cu vânzarea, cedarea sau închirierea proprietăţii;
- contul este instituit şi utilizat exclusiv pentru a garanta obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul de achiziţie a
proprietăţii, obligaţia vânzătorului de a plăti orice datorie neprevăzută ori a locatorului sau a locatarului de a plăti orice
despăgubiri legate de proprietatea închiriată, după cum s-a convenit în contractul de închiriere;
- activele contului, inclusiv veniturile câştigate din aceste active vor fi plătite sau altfel distribuite în beneficiul
vânzătorului, cumpărătorului, locatorului sau locatarului (inclusiv în scopul îndeplinirii unei obligaţii a persoanei
respective) atunci când bunul este vândut, cedat sau predat sau când contractul de închiriere este reziliat;
- contul nu este un cont în marjă sau un cont similar instituit în legătură cu vânzarea sau tranzacţionarea unui Activ
Financiar; şi
- contul nu este asociat unui cont prevăzut la lit. f);
(iii)obligaţia unei Instituţii Financiare care achită ratele unui împrumut garantat cu bunuri imobiliare de a rezerva o parte
din plată exclusiv în scopul facilitării plăţii impozitelor sau a asigurării referitoare la respectivul bun imobiliar la un
moment ulterior;
(iv)obligaţia unei Instituţii Financiare de a facilita plata impozitelor la un moment ulterior;
f)un Cont de Depozit care îndeplineşte următoarele cerinţe:
(i)contul există numai din motivul că un client face o plată care depăşeşte soldul debitor cu privire la un card de credit sau
la altă facilitate de credit reînnoibilă şi plata excedentară nu este restituită imediat clientului; şi
(ii)de la data de 1 ianuarie 2016 sau anterior datei menţionate, Instituţia Financiară pune în aplicare politici şi proceduri,
fie pentru a împiedica un client de la a face o plată excedentară care depăşeşte echivalentul în lei a 50.000 USD, fie pentru
a asigura faptul că orice plată excedentară efectuată de un client şi care depăşeşte cuantumul respectiv este restituită
clientului în termen de 60 de zile, aplicând, în fiecare caz, normele prevăzute la Secţiunea a VII-a lit. C privind conversia
monetară. În acest sens, o plată excedentară a unui client nu se referă la solduri creditoare aferente unor debite
contestate, dar include soldurile creditoare rezultate din restituiri de mărfuri;
g)orice alt cont care prezintă un risc scăzut de a fi utilizat pentru evaziune fiscală are caracteristici în mod substanţial
similare cu oricare dintre conturile prevăzute la lit. C pct. 17 lit. a)-f) şi este inclus pe lista Conturilor excluse menţionată la
art. 291 alin. (7), cu condiţia ca statutul respectivului cont drept Cont exclus să nu aducă atingere obiectivelor cap. I al
titlului X;
(4)D. Cont care face obiectul raportării
1.Termenul "Cont care face obiectul raportării" înseamnă un Cont Financiar care este administrat de o Instituţie
Financiară Raportoare a României şi este deţinut de una sau mai multe Persoane care fac obiectul raportării sau de o
ENFS pasivă cu una sau mai multe Persoane care exercită controlul care sunt Persoane care fac obiectul raportării, cu
condiţia ca aceasta să fi fost identificată ca atare în temeiul procedurilor de precauţie prevăzute la Secţiunile II-VII.
2.Termenul "Persoană care face obiectul raportării" înseamnă o Persoană din România care nu este: (i) o companie al
cărei capital este tranzacţionat în mod regulat pe una sau mai multe pieţe ale titlurilor de valoare reglementate; (ii) orice
companie care este o Entitate afiliată unei companii prevăzute la teza (i); (iii) o Entitate guvernamentală; (iv) o
Organizaţie internaţională; (v) o Bancă centrală; sau (vi) o Instituţie Financiară.
3.Termenul "Persoană dintr-un alt stat membru", din perspectiva României, înseamnă o persoană fizică sau o Entitate
care are rezidenţa în orice alt stat membru în temeiul legislaţiei fiscale din jurisdicţia respectivului stat membru sau
patrimoniul succesoral al unei persoane decedate care era rezidentă a oricărui alt stat membru. În acest sens, o Entitate
precum o societate civilă, o societate cu răspundere limitată sau o construcţie juridică similară care nu are rezidenţă
fiscală este considerată ca fiind rezidentă în jurisdicţia în care se află sediul conducerii efective.
4.Termenul "Jurisdicţie Participantă" cu privire la România înseamnă:
a)orice alt stat membru;
b)orice altă jurisdicţie: (i) cu care Romania are un acord în vigoare în temeiul căruia respectiva jurisdicţie va furniza
informaţiile menţionate la Secţiunea I; şi (ii) care este identificată pe o listă publicată de România şi notificată Comisiei
Europene;
c)orice altă jurisdicţie: (i) cu care Uniunea are un acord în vigoare în temeiul căruia respectiva jurisdicţie va furniza
informaţiile menţionate la Secţiunea I; şi (ii) care este identificată pe o listă publicată de Comisia Europeană.
5.Termenul "Persoane care exercită controlul" înseamnă persoanele fizice care exercită controlul asupra unei Entităţi. În
cazul unei fiducii, acest termen înseamnă constituitorul (constituitorii), fiduciarul (fiduciarii), protectorul (protectorii)
(dacă este cazul), beneficiarul (beneficiarii) sau clasa (clasele) de beneficiari, precum şi orice altă persoană fizică care
exercită un control efectiv definitiv asupra fiduciei şi, în cazul unei construcţii juridice care nu este o fiducie, acest termen
desemnează persoanele aflate în poziţii echivalente sau similare. Termenul "Persoane care exercită controlul" trebuie
interpretat într-o manieră consecventă cu recomandările Grupului de Acţiune Financiară.
6.Termenul "ENFS" înseamnă orice Entitate care nu este o Instituţie Financiară.
7.Termenul "ENFS pasivă" înseamnă orice: (i) ENFS care nu este o ENFS activă; sau (ii) o Entitate de investiţii prevăzută la
lit. A pct. 6 lit. b) care nu este o Instituţie Financiară dintr-o jurisdicţie participantă.
8.Termenul "ENFS activă" înseamnă orice ENFS care îndeplineşte oricare dintre următoarele criterii:
a)mai puţin de 50% din venitul brut al ENFS pentru anul calendaristic precedent sau pentru altă perioadă de raportare
adecvată este venit pasiv şi mai puţin de 50% din activele deţinute de ENFS în cursul anului calendaristic precedent sau al
altei perioade de raportare adecvate sunt active care produc sau sunt deţinute pentru a produce venit pasiv;
b)acţiunile ENFS sunt tranzacţionate în mod regulat pe o piaţă a titlurilor de valoare reglementată sau ENFS este o
Entitate afiliată unei Entităţi ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate în mod regulat pe o piaţă a titlurilor de valoare
reglementată;
c)ENFS este o Entitate guvernamentală, o Organizaţie internaţională, o Bancă centrală sau o Entitate deţinută în totalitate
de una sau mai multe dintre entităţile sus-menţionate;
d)toate activităţile ENFS constau, în esenţă, în deţinerea (în totalitate sau parţial) a acţiunilor subscrise emise de una sau
mai multe filiale ale căror tranzacţii sau activităţi sunt diferite de activităţile unei Instituţii Financiare ori în finanţarea şi
prestarea de servicii respectivelor filiale. Cu toate acestea, o Entitate nu are statutul de Entitate activă dacă funcţionează
(sau se prezintă) drept un fond de investiţii, cum ar fi un fond de investiţii în societăţi necotate, un fond cu capital de risc,
un fond de achiziţie prin îndatorarea companiei sau orice alt organism de plasament al cărui scop este de a achiziţiona sau
de a finanţa companii şi de a deţine capital în cadrul respectivelor companii, reprezentând active de capital în scopul unor
investiţii;
e)ENFS nu desfăşoară încă activităţi comerciale şi nu a mai desfăşurat niciodată, dar investeşte capital în active cu intenţia
de a desfăşura o activitate comercială, alta decât cea a unei Instituţii Financiare, cu condiţia ca ENFS să nu se califice
pentru această excepţie ulterior datei la care se împlinesc 24 de luni de la data iniţială a constituirii ENFS;
f)ENFS nu a fost o Instituţie Financiară în ultimii 5 ani şi este în proces de lichidare a activelor sale sau de restructurare cu
intenţia de a continua sau de a relua operaţiunile în alte activităţi decât cele ale unei Instituţii Financiare;
g)activităţile ENFS constau în principal în finanţare şi operaţiuni de acoperire a riscurilor cu sau pentru Entităţi afiliate
care nu sunt Instituţii Financiare, iar ENFS nu prestează servicii de finanţare sau de acoperire a riscurilor niciunei alte
Entităţi care nu este o Entitate asimilată, cu condiţia ca grupul din care fac parte respectivele Entităţi afiliate să desfăşoare
în principal o activitate diferită de activităţile unei Instituţii Financiare; sau
h)ENFS îndeplineşte toate condiţiile următoare:
(i)este constituită şi îşi desfăşoară activitatea în România sau în altă jurisdicţie de rezidenţă exclusiv în scopuri religioase,
caritabile, ştiinţifice, artistice, culturale, sportive sau educaţionale; ori este constituită şi îşi desfăşoară activitatea în
România sau în altă jurisdicţie de rezidenţă şi este o organizaţie profesională, o asociaţie de afaceri, o cameră de comerţ, o
organizaţie a muncii, o organizaţie din sectorul agriculturii sau al horticulturii, o asociaţie civică sau o organizaţie care
funcţionează exclusiv pentru promovarea bunăstării sociale;
(ii)este scutită de impozitul pe venit în România sau în altă jurisdicţie de rezidenţă;
(iii)nu are acţionari sau membri care au drepturi de proprietate sau beneficii legate de activele sau veniturile sale;
(iv)legislaţia României aplicabilă ENFS sau altei jurisdicţii de rezidenţă a ENFS ori documentele de constituire a ENFS nu
permit(e) ca vreun venit ori vreun activ al ENFS să fie distribuit sau utilizat în beneficiul unei persoane fizice sau al unei
Entităţi noncaritabile în alt mod decât în scopul desfăşurării de activităţi caritabile ale ENFS sau drept plată a unor
compensaţii rezonabile pentru servicii prestate ori drept plată reprezentând valoarea justă de piaţă a proprietăţii pe care
ENFS a cumpărat-o; şi
(v)legislaţia României aplicabilă ENFS sau altei jurisdicţii de rezidenţă a ENFS ori documentele de constituire a ENFS
impun(e) ca, în momentul lichidării sau dizolvării ENFS, toate activele sale să fie distribuite către o Entitate
guvernamentală sau altă organizaţie nonprofit, sau să revină Guvernului României sau al altei jurisdicţii de rezidenţă a
ENFS sau oricărei subdiviziuni politice a acestora.
(5)E. Diverse
1.Termenul "Titular de cont" înseamnă persoana inclusă pe o listă sau identificată drept titularul unui Cont Financiar de
către Instituţia Financiară care ţine contul. O persoană, alta decât o Instituţie Financiară, care deţine un Cont Financiar în
beneficiul sau în numele altei persoane, în calitate de agent, custode, mandatar, semnatar, consilier de investiţii sau
intermediar, nu este considerată drept deţinătoare a contului în sensul cap. I al titlului X, ci cealaltă persoană este
considerată drept titulară a contului. În cazul unui Contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui Contract
de rentă viageră, Titularul de cont este orice persoană care are dreptul să acceseze valoarea de răscumpărare sau să
modifice beneficiarul contractului. În cazul în care nicio persoană nu poate să aibă acces la valoarea de răscumpărare sau
să modifice beneficiarul, Titularul de cont este orice persoană desemnată în calitate de proprietar în contract şi orice
persoană cu un drept la plată în conformitate cu termenii contractuali. La scadenţa unui Contract de asigurare cu valoare
de răscumpărare sau a unui Contract de rentă viageră, fiecare persoană care are dreptul să primească o plată în
conformitate cu contractul este considerată ca fiind un Titular de cont.
2.Termenul "Proceduri AML/KYC" ("anti-money laundering" - combaterea spălării banilor/"know-your-client" -
cunoaşterea clientelei) înseamnă procedurile de precauţie referitoare la clientela unei Instituţii Financiare Raportoare în
conformitate cu cerinţele privind combaterea spălării banilor sau cu cerinţe similare care se aplică respectivei Instituţii
Financiare Raportoare.
3.Termenul "Entitate" înseamnă o persoană juridică sau o construcţie juridică, de exemplu, o companie, un parteneriat, o
fiducie sau o fundaţie.
4.O Entitate este o "Entitate afiliată" unei alte Entităţi dacă: (i) oricare dintre cele două Entităţi deţine controlul asupra
celeilalte; (ii) cele două Entităţi se află sub control comun; sau (iii) cele două Entităţi sunt Entităţi de investiţii prevăzute la
lit. A pct. 6 lit. b) din prezenta secţiune, se află sub o conducere comună şi respectiva conducere este cea care asigură
respectarea cerinţelor de precauţie care revine unor astfel de Entităţi de investiţii. În acest sens, noţiunea de "control"
include deţinerea directă sau indirectă a peste 50% din voturi şi din valoarea unei Entităţi.
5.Termenul "NIF" înseamnă număr de identificare fiscală (sau echivalentul său funcţional dacă nu există un număr de
identificare fiscală).
6.Termenul "Documente Justificative" include oricare dintre următoarele:
a)un certificat de rezidenţă emis de un organism guvernamental autorizat al statului membru sau a unei alte jurisdicţii în
care beneficiarul plăţii afirmă că este rezident;
b)în ceea ce priveşte o persoană fizică, orice identificare valabilă eliberată de un organism guvernamental autorizat, care
include numele persoanei şi este utilizată, de regulă, în scopuri de identificare;
c)cu privire la o Entitate, orice document oficial eliberat de un organism guvernamental autorizat (de exemplu, un guvern
sau o agenţie a acestuia sau o comună), care include numele Entităţii şi fie adresa sediului său principal în statul membru
sau în altă jurisdicţie în care aceasta afirmă că este rezidentă, fie statul membru sau altă jurisdicţie în care entitatea a fost
înregistrată sau constituită;
d)orice situaţie financiară auditată, raport de credit efectuat de o parte terţă, declarare a falimentului sau raport al unei
autorităţi de reglementare a pieţei titlurilor de valoare.
Cu privire la un Cont de Entitate Preexistent, Instituţia Financiară Raportoare poate utiliza ca Documente Justificative
orice clasificare care figurează în registrele Instituţiei Financiare Raportoare cu privire la Titularul de cont care a fost
determinată pe baza unui sistem standardizat de codificare a segmentelor de activitate, care a fost înregistrată de către
Instituţia Financiară Raportoare în conformitate cu practicile sale obişnuite de afaceri în scopul aplicării Procedurilor
AML/KYC sau în alte scopuri de reglementare (altele decât fiscale) şi care a fost pusă în aplicare de către Instituţia
Financiară Raportoare înainte de data utilizată pentru a clasifica Contul Financiar drept un Cont Preexistent, cu condiţia
ca respectiva Instituţie Financiară Raportoare să nu fi aflat sau să nu aibă motive de a fi aflat că respectiva clasificare este
incorectă sau nefiabilă. Termenul "Sistem standardizat de codificare a segmentelor de activitate" înseamnă un sistem de
codificare utilizat pentru a clasifica unităţile în funcţie de tipul activităţii lor în alte scopuri decât în scopuri fiscale.
SECŢIUNEA IX: Punerea în aplicare efectivă
În conformitate cu art. 291 alin. (4), România trebuie să dispună de norme şi proceduri administrative menite să asigure
punerea în aplicare eficace şi respectarea procedurilor de raportare şi de precauţie menţionate anterior, inclusiv:
1.norme care să împiedice orice Instituţii Financiare, persoane sau intermediari, să adopte practici destinate să eludeze
procedurile de raportare şi de precauţie;
2.norme care impun Instituţiilor Financiare Raportoare să păstreze evidenţa măsurilor întreprinse şi orice dovezi pe care
s-au bazat în desfăşurarea procedurilor sus-menţionate, precum şi să dispună de măsuri adecvate pentru obţinerea
acestor evidenţe;
3.proceduri administrative pentru a verifica respectarea de către Instituţia Financiară Raportoare a procedurilor de
raportare şi de precauţie; proceduri administrative pentru a monitoriza o Instituţie Financiară Raportoare în cazul în care
sunt raportate conturi nedocumentate;
4.proceduri administrative pentru a se asigura că Entităţile şi conturile definite în legislaţia naţională drept Instituţii
Financiare care nu fac obiectul raportării şi, respectiv, Conturi excluse prezintă, în continuare, un risc scăzut de a fi
utilizate pentru evaziune fiscală; şi
5.dispoziţii eficace de asigurare a respectării, pentru abordarea cazurilor de neconformitate.
SECŢIUNEA X: Date de punere în aplicare în ceea ce priveşte instituţiile financiare raportoare situate în Austria
În cazul Instituţiilor Financiare Raportoare situate în Austria, toate trimiterile la "2016" şi "2017" în prezenta anexă se
interpretează drept trimiteri la "2017" şi, respectiv, "2018".
În cazul Conturilor preexistente deţinute de Instituţii Financiare Raportoare situate în Austria, toate trimiterile la "31
decembrie 2015" în prezenta anexă se interpretează drept trimiteri la "31 decembrie 2016".
ANEXA nr. 2: NORME SUPLIMENTARE de raportare şi de precauţie pentru schimbul de informaţii referitoare la
conturile financiare
1.Modificarea circumstanţelor
O "modificare a circumstanţelor" include orice modificare care are drept rezultat adăugarea de informaţii relevante
privind statutul unei persoane sau intră, în alt mod, în contradicţie cu statutul persoanei respective. În plus, o modificare
a circumstanţelor include orice modificare sau completare a informaţiilor privind contul Titularului de cont (inclusiv
adăugarea sau substituirea unui Titular de cont ori altă modificare referitoare la acesta) sau orice modificare sau
completare a informaţiilor privind orice cont asociat cu un astfel de cont (aplicând normele privind agregarea conturilor
prevăzute la anexa nr. 1 Secţiunea a VII-a lit. C pct. 1-3), dacă o astfel de modificare sau completare a informaţiilor
afectează statutul Titularului de cont.
În cazul în care o Instituţie Financiară Raportoare a aplicat testul cu privire la adresa de rezidenţă prevăzută la anexa nr. 1
Secţiunea a III-a lit. B pct. 1 şi intervine o modificare a circumstanţelor în urma căreia Instituţia Financiară Raportoare
află sau are motive să afle că Documentele justificative iniţiale (sau orice alte documente echivalente) sunt incorecte sau
nefiabile, Instituţia Financiară Raportoare trebuie, până în ultima zi a anului calendaristic relevant sau a altei perioade de
raportare adecvate ori în termen de 90 de zile calendaristice de la notificarea sau descoperirea unei asemenea modificări
a circumstanţelor, oricare dintre acestea este mai recentă, să obţină o autocertificare şi noi Documente Justificative
pentru a stabili rezidenţa fiscală (rezidenţele fiscale) a(le) Titularului de cont. În cazul în care o Instituţie Financiară
Raportoare nu poate obţine autocertificarea şi noi Documente Justificative până la data respectivă, aceasta trebuie să
aplice procedura de căutare în registrul electronic prevăzută la anexa nr. 1 Secţiunea a III-a lit. B pct. 2-6.
2.Autocertificarea pentru Conturile de Entitate Noi
În ceea ce priveşte Conturile de entitate noi, pentru a stabili dacă o Persoană care exercită controlul asupra unei ENFS
pasive este o Persoană care face obiectul raportării, o Instituţie Financiară Raportoare se poate baza numai pe o
autocertificare, fie din partea Titularului de cont, fie din partea Persoanei care exercită controlul.
3.Rezidenţa unei Instituţii Financiare
O Instituţie Financiară este "rezidentă" în România în cazul în care aceasta se află sub jurisdicţia României (şi anume,
România poate impune raportarea de către Instituţia Financiară). În general, în cazul în care o Instituţie Financiară are
rezidenţa fiscală într-un stat membru, aceasta se află sub jurisdicţia acestui stat membru şi, prin urmare, este o Instituţie
Financiară a statului membru. În cazul unei fiducii care este o Instituţie Financiară (indiferent dacă aceasta este rezident
fiscal într-un stat membru), fiducia este considerată a se afla sub jurisdicţia unui stat membru dacă unul sau mai mulţi
fiduciari sunt rezidenţi în respectivul stat membru, cu excepţia cazului în care fiducia raportează altui stat membru toate
informaţiile care trebuie raportate în temeiul cap. I al titlului X cu privire la Conturile care fac obiectul raportării
administrate de fiducie, în virtutea faptului că fiducia are rezidenţa fiscală în acel stat membru. Cu toate acestea, în cazul
în care o Instituţie Financiară (care nu este o fiducie) nu are rezidenţă fiscală (de exemplu, pentru că este considerată
transparentă din punct de vedere fiscal sau pentru că se află într-o jurisdicţie în care nu există impozit pe venit), se
consideră că aceasta se află sub jurisdicţia unui stat membru şi că este, prin urmare, o Instituţie Financiară a statului
membru, în cazul în care:
a)este constituită în temeiul legislaţiei statului membru respectiv;
b)are sediul conducerii efective (inclusiv sediul administrativ efectiv) într-un stat membru; sau
c)face obiectul supravegherii financiare în statul membru respectiv.
În cazul în care o Instituţie Financiară (care nu este o fiducie) este rezidentă în două sau mai multe state membre,
respectiva Instituţie Financiară face obiectul cerinţelor de raportare şi de precauţie ale statului membru în care aceasta îşi
menţine Contul/Conturile Financiar(e).
4.Cont administrat
În general, se poate considera că un cont este administrat de către o Instituţie Financiară în următoarele situaţii:
a)în cazul unui Cont de custodie, de Instituţia Financiară care deţine custodia activelor din contul respectiv (inclusiv o
Instituţie Financiară care deţine active în regim "street name" pentru un Titular de cont în respectiva instituţie);
b)în cazul unui Cont de depozit, de Instituţia Financiară care este obligată să facă plăţi cu privire la contul respectiv (cu
excepţia unui reprezentant al unei Instituţii Financiare, indiferent dacă acest reprezentant este sau nu o Instituţie
Financiară);
c)în cazul oricărui titlu de capital sau de creanţă asupra unei Instituţii Financiare care constituie un Cont Financiar, de
către respectiva Instituţie Financiară;
d)în cazul unui Contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui Contract de rentă viageră, de Instituţia
Financiară care este obligată să facă plăţi cu privire la respectivul contract.
5.Fiducii care sunt ENFS pasive
O Entitate precum o societate civilă, o societate cu răspundere limitată sau o construcţie juridică similară care nu are
rezidenţă fiscală, în conformitate cu anexa nr. 1 Secţiunea a VIII-a lit. D pct. 3, este considerată ca fiind rezidentă în
jurisdicţia în care se află sediul conducerii efective. În acest sens, o persoană juridică sau o construcţie juridică este
considerată a fi "similară" cu o societate civilă şi cu o societate cu răspundere limitată în cazul în care aceasta nu este
tratată ca o unitate impozabilă în România în temeiul legislaţiei fiscale române. Cu toate acestea, în scopul de a evita
raportarea dublă (ţinând cont de sfera amplă a termenului "Persoane care exercită controlul" în cazul fiduciilor), o fiducie
care este o ENFS pasivă nu poate fi considerată o construcţie juridică similară.
6.Adresa sediului principal al Entităţii
Una dintre cerinţele prevăzute la anexa nr. 1 Secţiunea a VIII-a lit. E pct. 6 lit. c) este că, în ceea ce priveşte o Entitate,
documentaţia oficială include fie adresa sediului principal al entităţi; în statul membru sau în altă jurisdicţie în care
aceasta afirmă că este rezidentă, fie din statul membru sau altă jurisdicţie în care Entitatea a fost înregistrată sau
constituită. Adresa sediului principal al Entităţii este, în general, locul în care se află sediul conducerii efective. Adresa
unei Instituţii Financiare la care Entitatea administrează un cont, o căsuţă poştală sau o adresă utilizate exclusiv pentru
corespondenţă nu este adresa sediului principal al Entităţii, cu excepţia cazului în care respectiva adresă este singura
adresă utilizată de către Entitate şi figurează ca adresă socială a Entităţii în documentele de constituire. Mai mult decât
atât, o adresă furnizată purtând menţiunea "post-restant" nu este adresa sediului principal al Entităţii.
ANEXA nr. 3: NORME de raportare pentru grupurile de întreprinderi multinaţionale
SECŢIUNEA I: Definiţiile termenilor
Următorii termeni sunt definiţi în continuare:
1.Grup înseamnă un ansamblu de întreprinderi legate prin dreptul de proprietate sau prin control, astfel încât acesta fie
este obligat să elaboreze situaţii financiare consolidate în scopuri de raportare financiară în temeiul principiilor contabile
aplicabile, fie ar fi obligat să facă acest lucru dacă participaţiile în capitalurile proprii ale oricăreia dintre întreprinderile
respective ar fi tranzacţionate la o bursă de valori publice.
2.Întreprindere înseamnă o formă de desfăşurare a unei activităţi economice de către o persoană menţionată la art. 286
lit. k), cu excepţia persoanelor fizice.
3.Grup de întreprinderi multinaţionale înseamnă un grup care include două sau mai multe întreprinderi a căror rezidenţă
fiscală se află în jurisdicţii diferite sau care include o întreprindere cu rezidenţa fiscală într-o jurisdicţie, dar care este
impozabilă în altă jurisdicţie pentru activitatea desfăşurată prin intermediul unui sediu permanent şi care nu este un grup
de întreprinderi multinaţionale exclus.
4.Grup de întreprinderi multinaţionale exclus înseamnă un grup care, în anul precedent anului fiscal de raportare, are
un venit consolidat total mai mic de 750.000.000 euro sau o sumă în lei echivalentă cu 750.000.000 euro, astfel cum se
reflectă în situaţiile financiare consolidate ale grupului pentru respectivul an fiscal precedent.
Pentru fiecare an fiscal de raportare, la determinarea sumei în lei se va utiliza cursul de schimb mediu al lunii ianuarie
2015 comunicat de Banca Naţională a României.
Venitul consolidat total se determină conform prevederilor Directivei 2013/34/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 26 iunie 2013 privind situaţiile financiare anuale, situaţiile financiare consolidate şi rapoartele conexe ale
anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de
abrogare a Directivelor 78/660/CEE şi 83/349/CEE ale Consiliului, transpusă în legislaţia naţională.
5.Entitate constitutivă înseamnă oricare dintre următoarele:
a)o unitate operaţională separată a unui grup de întreprinderi multinaţionale care este inclusă în situaţiile financiare
consolidate ale grupului de întreprinderi multinaţionale în scopul raportării financiare sau care ar fi inclusă în acestea
dacă participaţiile în capitalurile proprii ale respectivei unităţi operaţionale aparţinând unui grup de întreprinderi
multinaţionale ar fi tranzacţionate la o bursă de valori publice;
b)o astfel de unitate operaţională care este exclusă din situaţiile financiare consolidate ale grupului de întreprinderi
multinaţionale exclusiv din motive de mărime sau de importanţă relativă;
c)un sediu permanent al oricărei unităţi operaţionale separate a unui grup de întreprinderi multinaţionale menţionate la
lit. a) sau b), cu condiţia ca unitatea operaţională în cauză să elaboreze o situaţie financiară separată pentru respectivul
sediu permanent în scopul raportării financiare, al raportării în scopuri de reglementare sau al raportării fiscale ori în
scopuri de control intern al managementului.
6.Entitate raportoare înseamnă entitatea constitutivă însărcinată să prezinte, în numele grupului de întreprinderi
multinaţionale, un raport pentru fiecare ţară în parte în conformitate cu cerinţele art. 2913 alin. (3) în jurisdicţia în care
aceasta îşi are rezidenţa fiscală. Entitatea raportoare poate fi societatea-mamă finală, societatea-mamă surogat sau o
societate descrisă la secţiunea II pct. 1.
7.Societate-mamă finală înseamnă o entitate constitutivă a unui grup de întreprinderi multinaţionale care îndeplineşte
următoarele criterii:
a)are, în mod direct sau indirect, un interes suficient în ceea ce priveşte una sau mai multe entităţi constitutive ale
grupului respectiv de întreprinderi multinaţionale, astfel încât este obligată să elaboreze situaţii financiare consolidate în
temeiul principiilor contabile general aplicabile în jurisdicţia în care îşi are rezidenţa fiscală sau ar fi obligată să facă acest
lucru dacă participaţiile sale în capitalurile proprii ar fi tranzacţionate la o bursă de valori publice în jurisdicţiile în care
aceasta îşi are rezidenţa fiscală;
b)în respectivul grup de întreprinderi multinaţionale nu există nicio altă entitate constitutivă care să aibă, în mod direct
sau indirect, un interes precum cel descris la lit. a) în prima entitate constitutivă menţionată.
8.Societate-mamă surogat înseamnă o entitate constitutivă a grupului de întreprinderi multinaţionale care a fost
desemnată de respectivul grup de întreprinderi multinaţionale ca unic substitut pentru societatea-mamă finală, cu scopul
de a prezenta, în numele grupului de întreprinderi multinaţionale în cauză, un raport pentru fiecare ţară în parte în
jurisdicţia în care respectiva entitate constitutivă îşi are rezidenţa fiscală, atunci când se aplică una sau mai multe dintre
condiţiile stabilite la secţiunea II pct. 1 lit. b).
9.An fiscal înseamnă o perioadă contabilă anuală pentru care societatea-mamă finală a grupului de întreprinderi
multinaţionale îşi pregăteşte situaţiile financiare.
10.An fiscal de raportare înseamnă anul fiscal ale cărui rezultate financiare şi operaţionale sunt reflectate în raportul
pentru fiecare ţară în parte menţionat la art. 2913 alin. (3).
11.Acord privind stabilirea autorităţii competente înseamnă un acord care se încheie între reprezentanţii autorizaţi din
România şi cei ai unei jurisdicţii din afara Uniunii Europene care sunt părţi la un acord internaţional şi care prevede
schimbul automat de rapoarte pentru fiecare ţară în parte între jurisdicţiile semnatare.
12.Acord internaţional înseamnă Convenţia multilaterală privind asistenţa administrativă reciprocă în materie fiscală, o
convenţie fiscală bilaterală sau multilaterală sau un acord privind schimbul de informaţii în domeniul fiscal la care
România este parte şi care, prin clauzele sale, conferă forţă juridică schimbului de informaţii în domeniul fiscal între
jurisdicţii, inclusiv schimbului automat de astfel de informaţii.
13.Situaţii financiare consolidate înseamnă situaţiile financiare ale unui grup de întreprinderi multinaţionale în care
activele, datoriile, veniturile, cheltuielile şi fluxurile de numerar ale societăţii-mamă finale şi ale entităţilor constitutive
sunt prezentate ca fiind ale unei singure entităţi economice.
14.Eşec sistemic cu privire la o jurisdicţie înseamnă fie faptul că o jurisdicţie a încheiat cu România un acord privind
stabilirea autorităţii competente care este încă în vigoare, dar a suspendat schimbul automat, din alte motive decât cele
conforme cu clauzele acordului, fie faptul că o jurisdicţie a omis în alt fel, în mod repetat, să transmită automat României
rapoartele pentru fiecare ţară în parte, aflate în posesia sa, ale grupurilor de întreprinderi multinaţionale care deţin
entităţi constitutive în România.
SECŢIUNEA II: Cerinţe generale de raportare
1.O entitate constitutivă rezidentă în România, care nu este societatea-mamă finală a unui grup de întreprinderi
multinaţionale, prezintă un raport pentru fiecare ţară în parte referitor la anul fiscal de raportare al unui grup de
întreprinderi multinaţionale din care face parte, dacă sunt îndeplinite următoarele criterii:
a)entitatea îşi are rezidenţa fiscală în România;
b)îndeplineşte una dintre următoarele condiţii:
(i)societatea-mamă finală a grupului de întreprinderi multinaţionale nu este obligată să prezinte un raport pentru fiecare
ţară în parte în jurisdicţiile în care îşi are rezidenţa fiscală;
(ii)jurisdicţia în care îşi are rezidenţa fiscală societatea-mamă finală este parte la un acord internaţional în vigoare, la care
România este parte, dar nu este parte la un acord privind stabilirea autorităţii competente în vigoare la care să fie parte
România, până la momentul specificat la art. 2913 alin. (1), în vederea prezentării raportului pentru fiecare ţară în parte
pentru anul fiscal de raportare;
(iii)în jurisdicţia în care îşi are rezidenţa fiscală societatea-mamă finală s-a produs un eşec sistemic care a fost notificat de
către autoritatea competentă din România entităţii constitutive care îşi are rezidenţa fiscală în România.
2.Fără a aduce atingere obligaţiei societăţii-mamă finale menţionate la art. 2913 alin. (1) sau a societăţii sale mamă surogat
de a prezenta primul raport pentru fiecare ţară în parte pentru anul fiscal al grupului de întreprinderi multinaţionale care
începe de la data de 1 ianuarie 2016 sau după această dată, obligaţia pentru entităţile constitutive prevăzute la pct. 1 din
prezenta secţiune se aplică rapoartelor pentru fiecare ţară în parte în ceea ce priveşte anii fiscali de raportare care încep
de la data de 1 ianuarie 2017 sau după această dată.
3.O entitate constitutivă rezidentă în România, astfel cum este definită la pct. 1 din prezenta secţiune, solicită societăţii
sale mamă finale să îi pună la dispoziţie toate informaţiile necesare pentru a-i permite să îşi îndeplinească obligaţiile de a
prezenta un raport pentru fiecare ţară în parte, în conformitate cu art. 2913 alin. (3). În cazul în care nu a obţinut sau nu a
dobândit toate informaţiile necesare pentru întocmirea raportului pentru grupul de întreprinderi multinaţionale,
entitatea constitutivă prezintă un raport pentru fiecare ţară în parte care conţine toate informaţiile de care dispune,
obţinute sau dobândite, şi notifică autorităţii competente din România că societatea-mamă finală a refuzat să pună la
dispoziţie informaţiile necesare. Acest lucru nu aduce atingere dreptului autorităţii competente din România de a aplica
sancţiunile prevăzute în legislaţia sa naţională. De asemenea, autoritatea competentă din România informează toate
autorităţile competente din statele membre cu privire la refuzul sus-menţionat.
4.Dacă acelaşi grup de întreprinderi multinaţionale are mai mult de o entitate constitutivă cu rezidenţa fiscală în Uniunea
Europeană şi dacă se aplică una sau mai multe dintre condiţiile stabilite la lit. b) de la pct. 1 din prezenta secţiune, grupul
de întreprinderi multinaţionale poate desemna una dintre respectivele entităţi constitutive să prezinte raportul pentru
fiecare ţară în parte în conformitate cu cerinţele art. 2913 alin. (3), cu privire la un an fiscal de raportare, în termenul
specificat la art. 2913 alin. (1) şi să notifice autorităţii competente din România că prezentarea are ca scop îndeplinirea
obligaţiei de raportare care le revine tuturor entităţilor constitutive ale grupului de întreprinderi multinaţionale în cauză
care îşi au rezidenţa fiscală în Uniunea Europeană. Autoritatea competentă din România comunică, în temeiul art. 2913
alin. (2), raportul pentru fiecare ţară în parte pe care l-a primit oricărui altui stat membru în care, pe baza informaţiilor
din raportul pentru fiecare ţară în parte, una sau mai multe entităţi constitutive ale grupului de întreprinderi
multinaţionale din care face parte entitatea raportoare fie îşi au rezidenţa fiscală, fie sunt impozabile pentru activitatea
economică desfăşurată prin intermediul unui sediu permanent.
5.În cazul în care o entitate constitutivă nu poate obţine sau dobândi toate informaţiile necesare, prevăzute la art. 2913
alin. (3), pentru a prezenta un raport pentru fiecare ţară în parte, respectiva entitate constitutivă nu este eligibilă pentru a
fi desemnată drept entitate raportoare pentru grupul de întreprinderi multinaţionale în conformitate cu pct. 4 din
prezenta secţiune. Această regulă nu aduce atingere obligaţiei entităţii constitutive de a notifica autoritatea competentă
din România cu privire la faptul că societatea-mamă finală a refuzat să pună la dispoziţie informaţiile necesare.
6.Prin excepţie de la pct. 1-5 din prezenta secţiune, atunci când se aplică una sau mai multe dintre condiţiile stabilite la
pct. 1 lit. b) din prezenta secţiune, o entitate constitutivă nu este obligată să prezinte un raport pentru fiecare ţară în parte
referitor la anul fiscal de raportare, dacă grupul de întreprinderi multinaţionale în cadrul căruia aceasta este o entitate
constitutivă a pus la dispoziţie un raport pentru fiecare ţară în parte, în conformitate cu art. 2913 alin. (3), referitor la
respectivul an fiscal, prin intermediul unei societăţi-mamă surogat, care prezintă respectivul raport pentru fiecare ţară în
parte autorităţii fiscale din jurisdicţia în care îşi are rezidenţa fiscală la data specificată la art. 2913 alin. (1) sau anterior
acestei date şi care, în cazul în care societatea-mamă surogat îşi are rezidenţa fiscală într-o jurisdicţie din afara Uniunii
Europene, îndeplineşte următoarele condiţii:
a)jurisdicţia în care îşi are rezidenţa fiscală societatea-mamă surogat prevede obligaţia de a prezenta rapoarte pentru
fiecare ţară în parte în conformitate cu cerinţele art. 2913 alin. (3);
b)jurisdicţia în care îşi are rezidenţa fiscală societatea-mamă surogat a încheiat un acord privind stabilirea autorităţii
competente, care este în vigoare, la care este parte România, până la data specificată la art. 2913 alin. (1), în vederea
prezentării raportului pentru fiecare ţară în parte pentru anul fiscal de raportare;
c)jurisdicţia în care îşi are rezidenţa fiscală societatea-mamă surogat nu a notificat autorităţii competente din România un
eşec sistemic;
d)cel târziu în ultima zi a anului fiscal de raportare al grupului de întreprinderi multinaţionale în cauză, jurisdicţia în care
îşi are rezidenţa fiscală societatea-mamă surogat a fost informată de către entitatea constitutivă cu rezidenţa fiscală în
jurisdicţia respectivă că ea este societatea-mamă surogat;
e)s-a transmis o notificare autorităţii competente din România în conformitate cu pct. 8.
7.O entitate constitutivă a unui grup de întreprinderi multinaţionale care îşi are rezidenţa fiscală în România are obligaţia
să notifice autorităţii competente din România dacă este societatea-mamă finală sau societatea-mamă surogat sau
entitatea constitutivă desemnată conform pct. 1-5 din prezenta secţiune, până cel târziu în ultima zi a anului fiscal de
raportare al respectivului grup de întreprinderi multinaţionale, dar nu mai târziu de ultima zi de depunere a declaraţiei
fiscale a respectivei entităţi constitutive pentru anul fiscal precedent.
8.În cazul în care o entitate constitutivă a unui grup de întreprinderi multinaţionale care îşi are rezidenţa fiscală în
România nu este societatea-mamă finală, nici societatea-mamă surogat, nici entitatea constitutivă desemnată conform
pct. 1-5 din prezenta secţiune, entitatea respectivă are obligaţia să notifice autorităţii competente din România identitatea
şi rezidenţa fiscală a entităţii raportoare până cel târziu în ultima zi din anul fiscal de raportare al respectivului grup de
întreprinderi multinaţionale, dar nu mai târziu de ultima zi de depunere a declaraţiei fiscale a respectivei entităţi
constitutive pentru anul fiscal precedent.
9.Raportul pentru fiecare ţară în parte specifică moneda în care sunt exprimate sumele menţionate în raportul respectiv.
(la data 13-Jun-2017 anexa 2 completat de Art. I, punctul 10. din Ordonanta urgenta 42/2017 )
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 547 din data de 23 iulie 2015
Forma sintetică la data 01-Nov-2018. Acest act a fost creat utilizand tehnologia SintAct®-Acte Sintetice. SintAct® şi
tehnologia Acte Sintetice sunt mărci inregistrate ale Wolters Kluwer.

Codul de Proc - Fiscala-Sintact

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Codul de Proc - Fiscala-Sintact

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Codul de Procedură Fiscală din 20 iulie 2015

Art. 1: Sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală

Art. 2: Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative

Art. 5: Aplicarea unitară a legislaţiei

Art. 6: Exercitarea dreptului de apreciere

Art. 7: Rolul activ

Art. 8: Limba oficială în administraţia fiscală

Art. 9: Dreptul de a fi ascultat

Art. 10: Obligaţia de cooperare

Art. 11: Secretul fiscal

Art. 12: Buna-credinţă

Art. 13: Interpretarea legii

Art. 14: Criteriile economice

Art. 15: Eludarea legislaţiei fiscale

Art. 16: Conţinutul raportului de drept procedural fiscal

Art. 17: Subiectele raportului juridic fiscal

Art. 18: Împuterniciţii

Art. 19: Numirea curatorului fiscal

Art. 20: Obligaţiile reprezentanţilor legali

Art. 23: Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale

Art. 24: Stingerea creanţelor fiscale

(1) Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:

Art. 28: Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii

Art. 29: Drepturile şi obligaţiile succesorilor

Art. 30: Dispoziţii privind cesiunea creanţelor fiscale ale contribuabililor

Art. 32: Competenţa generală

Art. 33: Competenţa teritorială

Art. 31: Domiciliul fiscal

Art. 36: Competenţa specială

Art. 37: Conflictul de competenţă

Art. 39: Conflictul de interese

Art. 40: Abţinerea şi recuzarea

Art. 41: Noţiunea de act administrativ fiscal

Art. 43: Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal

Art. 44: Comunicarea actului administrativ fiscal

Art. 45: Opozabilitatea actului administrativ fiscal

Art. 46: Nulitatea actului administrativ fiscal

Art. 47: Desfiinţarea sau modificarea actelor administrative fiscale

Art. 42: Soluţia fiscală individuală anticipată şi acordul de preţ în avans

Art. 48: Îndreptarea erorilor materiale din actele administrative fiscale

Art. 49: Mijloace de probă

Art. 51: Comunicarea informaţiilor între organele fiscale

Art. 52: Obligaţia de a furniza informaţii

Art. 53: Furnizarea periodică de informaţii

Art. 531: Obligaţii declarative cu privire la rezidenţii altor state membre UE

Art. 54: Obligaţia băncilor de a furniza informaţii

Art. 55: Expertiza

Art. 56: Prezentarea de înscrisuri

Art. 57: Cercetarea la faţa locului

Art. 59: Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informaţii

Art. 62: Condiţii şi limite ale colaborării

Art. 63: Colaborarea interstatală dintre autorităţile publice

Art. 64: Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile

Art. 65: Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale

Art. 66: Dovedirea titularului dreptului de proprietate în scopul impunerii

Art. 68: Calcularea termenelor

Art. 69: Prelungirea termenelor

Art. 70: Termenul de soluţionare a cererilor contribuabililor

Art. 71: Cazul de forţă majoră şi cazul fortuit

Art. 712: Identificarea contribuabililor în mediul electronic

Art. 72: Obligaţia de înregistrare fiscală

Art. 74: Declararea filialelor şi sediilor secundare

Art. 75: Forma şi conţinutul declaraţiei de înregistrare fiscală