ABILITATEA SOCIALĂ

2.1. Definirea conceptului de ” abilitate socială”

Abilitățile sociale reprezintă un set de comportamente și cunoștințe care facilitează
adaptarea persoanei la numeroase situații sociale, îî permit să comunice eficient, o ajută să se
exprime și să îi înțeleagă pe ceilalți, să evite conflictele și să mențină relațiile interpersonale
(Brodeski, Hembrought, 2007; Gresham, 2002; Stone et al. 2002).
Acestea au scopul de a ajuta oamenii să acționeze competent și adecvat, conform
contextului cultural din care fac parte, într-o varietate de contexte sociale și sunt considerate
comportamente esențiale în adaptarea individului la diferite situații și medii complexe (Walker,
Colvin, Ramsey, 1995; Walker, Irving, Berthelsen, 2002).
Abilitățile sociale sunt o colecție de comportamente învățate care dau individului
abilitatea de a avea o relație cu ceilalți și de a se abține de la reacții inadecvate social (Merell,
Gimpel 2014, p.4).

Merell și Gimpel (2014, p. 4) structurează câteva definiții influente ale abilităților sociale după
cum urmează:

Argyle, 1981 Comportament social eficient în realizarea

obiectivelor interacțiunii.

Combs și Slaby,1977 Abilitatea de a interacționa cu ceilalți într-un context

social dat, în maniere specifice, adecvate social ori
valorizate și în același timp benefice din punctual de
vedere personal celui ce le întreprinde ori chiar
tuturor participanților la interacțiune.
Kelly,1982 Comportamente învățate, observabile pe care
indivizii le utilizează când interacționează, pentru a
obține întăririle necesare din mediul lor.
Hargie,Saunders, Abilitățile utilizate în interacțiune care sunt orientate spre
Dickinson
scop, adecvate situației.
1997
 McGuire și Priestley, 1981 Acele comportamente care sunt esențiale pentru o
Sheperd,1983
Schneider, Rubin,
Ledingham,1985
Young și West 1984
comunicare față în față eficientă, între indivizi.
Comportamentul observabil al unui individ în
interacțiunea socială, caracterizată de abilitatea de a
susține roluri sociale și relații.
Legătura dintre individ și mediul său, instrumentele
utilizate pentru a iniția și susține relațiile cu ceilalți,
vitale bunăstării psihologice.
Comportamente interpersonale specifice și pozitive care
duc spre rezultate, efecte sociale dezirabile.

De-a lungul timpului, au fost identificate mai multe comportamente care descriu
abilitățile sociale și reflectă competența socială. Printre acestea se numără: inițierile sociale,
menținerea prieteniilor, autocontrolul, observarea eficientă a indicilor sociali, ascultarea
eficientă, toleranța, cunoașterea unei varietăți de emoții și capacitatea de a le exprima, imitația,
percepția feței, jocul organizat.
Așadar, competențele sociale înalte sunt un bun predictor pentru o calitate ridicată a vieții
și o adaptare crescută la situații noi.

2.2. Definirea competenței sociale

Pentru prima dată, conceptul de competență a fost introdus de către David McClelland,
un psiholog american, la sfârșitul anilor ’60, fiind caracterizată în plan profesional aproape de
noțiunea de calificare (Pavlenko, 2015, p. 16).
În domeniul științific, termenul de competență a fost introdus de către V. Makelvil în anul
1982, incluzând cercul de probleme în care persoana posedă cunoștințe și experiență (Pavlenko
L., 2015, p. 16-17).
Primele încercări de a defini competența socială au fost orientate spre comportamentul
social, deseori suprapunându-se termenul de competență socială și cel de aptitudini sociale
(Ashley și Taylor, 1983). Gesten susține că termenul de competență socială ”este un termen mai
general sau amplu care reprezintă o evaluare cumulativă a performanței într-o serie de situații
interpersonale”, în timp ce aptitudinile sociale se referă la ”structuri specifice de comportament
observabil învățat, atât verbal, cât și nonverbal, prin care îi influențăm pe ceilalți și încercăm să
ne satisfacem nevoile” (apud Țârnă, 2013, p.385).
Cercetătorul francez, J.M. Dutrenit, menționează rolul dezvoltării competențelor sociale
în special la persoanele cu dizabilități care se integrează mai greu în viața cotidiană. (Pavlenko,
2015, p. 18).
M. Argyle a definit competența socială drept ”pattern-uri ale comportamentului social,
capabile să producă efectele dorite asupra celorlalți indivizi” (apud Robu, 2011, p.74).
Din punct de vedere pedagogic, definiţia competenţei formulată prin  „Recomandarea
Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 (Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C 111 din 6.05.2008) şi menţionată şi în Legea 1/ 2011 (Legea Educaţiei Naţionale),
afirma că o competenţă reprezintă capacitatea dovedită a elevului de a selecta, combina şi utiliza
adecvat, cunoştinţe, abilităţi, valori şi atitudini, în situaţii concrete, pentru a realiza eficient şi cu
eficacitate, o sarcină de învăţare.
Competențele sociale, prin prisma competențelor cheie, stipulate în Sistemul de
competențe pentru învățământul primar (2018), ca parte componentă a Curriculumului Național
pentru învățământul primar, sunt considerate competențe transversale/trandisciplinare –
competențe sociale civice ce proiectează Idealul educațional ca ”persoane angajate civic și
responsabile” (Curriculum Național, 2018, p. 13) .
M. Constantinescu definește competența ”ca fiind abilitatea unei persoane de a-și stăpâni
propriile emoții, de a nu se lamenta și de a fi capabil să-și argumenteze ideile, arta de a asculta,
de a rezolva conflicte și de a coopera” (Constantinescu, 2004, p.61)
M. Caluschi face referire la opinia lui S. Marcus asupra competențelor sociale, care
definește conceptul ca set de abilități ”pe care indivizii le pot utiliza în scopul îmbunătățirii
calității relațiilor interpersonale” (Pavlenko, 2015, p.21).
S. Chelcea susține că competența socială reprezintă ”un tip de comportament ce conduce
la performanța socială” (Neomireanu, 2007, p.17).
V. Robu, afirmă că conceptul de competență socială nu se poate face fără a-l raporta la
conceptual de aptitudine, abilitate și capacitate ((Pavlenko, 2015, p.21).
Realizând o sinteză a diverselor definiții date conceptului de competență (Golu,1981,
p.51, Chelcea, 1998, p.161, Șhiopu, 1997, p.162) putem spune în plan psihologic, competența
este o rezultantă a cunoștințelor, aptitudinilor, deprinderilor, priceperilor, capacităților,
abilităților care conduc la performanțe în diferite domenii.
Pornind de la abilitatea socială se poate dezvolta competența socială ce presupune un tip
de comportament ce conduce la performanța socială (Chelcea, 1998, p.161).
Competența socială este asigurată de ansamblul de abilități necesare optimizării relaționării
interumane, cum ar fi:
- experiență cognitivă, comunicativitate, putere de judecată și înțelegere a mesajului transmis;
- creativitate în gândire și acțiune;
- capacitate rezolutivă;
- cooperare și comunicare interpersonală în grup;
- flexibilitate în rezolvarea sarcinii;
- interacțiune cu partenerii de grup (Dumitru,1998, p.226).
Această succesiune de factori reprezintă rețeaua de abilități a căror interacțiune și
interconectare conturează sfera competenței sociale.

Principalele abilități componente ale competenței sociale sunt (Moscovici, 1998, p.80):
 Comunicarea.
În cazul comunicării verbale, informația este codificată și transmisă prin cuvânt și prin tot
ce ține de acesta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic. Se disting în cadrul comunicării
verbale forma orală și forma scrisă. (Iacob, 1998, p.184).
În cazul celei nonverbal, comunicarea se realizează prin semnale nonverbale, unele
intenționate, altele spontane, cum ar fi: zâmbetul, înclinări ale capului, privire încruntată,
sprâncene ridicate, grimase (Fontana, 1988, p.259).

 Asertivitatea
Reprezintă capacitatea de a-i influența pe alții (Chelcea, 1998, p.125). De asemenea este
considerată un deschizător al comunicării ce permite exprimarea sentimentelor în legătură cu un
eveniment, fără a blama și fără a-l evalua pe celălalt ca adversar (Cornelius, Faire, 1996, p. 93-
104).
 Răspunsul asertiv presupune alegere conștientă, decizie clară, flexibilitate, negociere cu
ceilalți, curaj și încredere în procesul comunicării și a receptării influenței sociale (Sharon,
Kassin, 1989, p.392).

 Empatia
Aceasta este conectată în cadrul competenței sociale cu cooperarea și atenția acordată
celorlalți pentru instalarea armoniei și toleranței în relațiile interpersonale (Moscovici, 1998,
p.81).
 Gratificația
Cheia prieteniei și a atracției interpersonale este reprezentată de gratificație și sprijin.
Sprijinul poate lua diverse forme, astfel cel verbal include elogiul, aprobarea, acceptarea,
consimțământul, încurajarea; cele nonverbale se exprimă prin surâs, înclinarea capului, atingere,
ton. (Moscovici, 1998, p.79)

 Rezolvarea de probleme
Procesul de rezolvare a problemelor fiind apreciat și ca metodă de antrenare a
competenței sociale.
Rezolvarea unor probleme și a unor situații de viață ce transpun evenimente reale de viață
este o metodă ce poate fi utilizată în cunoașterea și întelegerea relațiilor sociale. (Moscovici,
1998, p.80)

2.3. Teorii ale abilităților sociale

În 1986, Gresham a identificat trei teorii privind abilitățile sociale. Cu toate că acestea
reprezintă repere importante în dezvoltarea modelelor de evaluare și a planurilor de intervenție
pentru copiii cu nevoi speciale, ele au fost create pe baza cercetărilor realizate de copii tipici.
Cele trei teorii sunt: teoria acceptării, teoria comportamentală și teoria validității sociale.
 Teoria acceptării se bazează pe nivelul de acceptare. Motivația copiilor de a-și dezvolta
abilitățile sociale și de a avea interacțiuni sociale funcționale apare în condițiile în care
 acest lucru le aduce popularitate și acceptare din partea colegilor și prietenilor. (Rose-
Krasnor, 1997).
 Din perspectiva comportamentală, abilitățile sociale sunt comportamente specifice care
apar în funcție de o situație specifică. Acestea se dezvoltă sau dispar în funcție de
consecințele lor sau de răspunsurile primite, adică întărire sau pedeapsă (Gresham, 1986;
Keller, Carlson, 1974). Astfel, comportamentele care vor fi întărite vor avea o
probabilitate mai mare să reapară, iar cele pentru care se aplică pedepse vor scădea în
frecvență sau intensitate.
Teoria comportamentală pare să fie cea mai potrivită atunci când vine vorba de formarea și
implementarea de tratamente ce vizează abilitățile sociale la copiii diagnosticați cu TSA.
Motivația extrinsecă ce vine cu acest sistem determină dezvoltarea eficientă a abilităților sociale,
cu atât mai mult cu cât aceștia au deficite privind stabilirea unui scop și planificarea pașilor
necesari pentru îndeplinirea acestuia, precum și autocontrolul necesar.

 A treia teorie – validarea socială. Abilitățile sociale sunt văzute drept comportamente
specifice, care pot să prezică importanța rezultatelor sociale pentru copii în anumite situații
sociale: adapatarea în cadrul activităților școlare sau acceptarea de către persoanele față de
care copiii au creat o relație de atașament (Gresham, 2002).