STRATEGIILE COOPERATIVE ÎN ASISTENȚA COPILOR CU C.E.S.

Rezumat
În condițiile utilizării adecvate, se dovedesc a fi eficiente în asistența copiilor cuCES
strategiile cooperative. Strategiile cooperative sunt valoroase datorită faptului că facilitează nu
numai învăţarea, ci şi comunicarea, socializarea, cunoaşterea reciprocă dintre elevi, conduc la
acceptarea reciprocă şi la integrarea, din toate punctele de vedere, a elevilor cu CES în colectivul
clasei. Toţi elevii învaţă datorită acestor strategii să asculte activ, să fie toleranţi, să ia decizii şi să-
şi asume responsabilităţi în cadrul grupului.

Numeroase studii de specialitate demonstrează superioritatea strategiilor didactice

cooperative faţă de cele competitive şi individuale în dezvoltarea proceselor cognitive, a abilităţilor
de comunicare, în îmbunătățirea motivației, a stimei de sine, în dezvoltarea personalităţii. Plecând
de la această premisă, învăţarea prin cooperare este abordată ca strategie didactică ce încurajează
elevii să lucreze împreună în microgrupuri în vederea îndeplinirii unui scop comun, în comparaţie
cu învăţarea prin competiţie. Experienţa educaţională dovedește că utilizarea strategiilor
cooperative determină o serie de rezultate pozitive pentru copii:
• creşterea motivaţiei pentru activitatea de învăţare;
• consolidarea stimei de sine;
• dezvoltarea competenţelor sociale;
• modificarea pozitivă a relaţiilor dintre copii;
• formarea unei atitudini pozitive faţă de personalul didactic, disciplinele de studiu şi
conţinutul acestora;
• capacităţi sporite de a percepe o situaţie, un eveniment şi din perspectiva celuilalt.
Învăţarea în grupuri mici, activă şi colaborativă, asigură, pe termen lung, efecte
benefice pentru toţi membrii grupului:
• interacţiune reală şi intercomunicare;
• redistribuire corectă de recompense sociale (apreciere, considerare, respect);
• restructurare firească a distribuirii autorităţii în grup;
• distribuţie eficientă a sarcinilor de lucru;
• împărtăşire, atât ca reciprocitate, cât şi ca ajutor asimetric acordat;
• un simţ al disponibilităţii şi al solicitării sau acordării ajutorului sporite.
Strategiile cooperative cuprind:
• Împărţirea pe grupuri de lucru: clasa este împărţită în grupuri de 4-6
membri; membrii au roluri specifice care li se atribuie consecutiv; toate
grupurile primesc aceeaşi sarcină, care este rezolvată prin contribuţia tuturor membrilor;
• Învăţarea în grupuri cooperative: sarcinile de învăţare per grup sunt elementecomponente
ale unei sarcini mari, complexe, la nivel de clasă; fiecare grup rezolvă o parte a sarcinii, după care,
din contribuția tuturor grupurilor, se constituie rezolvarea generală a sarcinii;
• Învăţarea în grupuri competitive: grupurile de lucru pot deveni la un moment dat
competitive, pentru o secvenţă dată;
• Învăţarea competitiv-aditivă tip puzzle: sarcinile de învăţare sunt divizate până la nivelul
fiecărui membru, pentru a se reîntregi ulterior din juxtapunerea selectivă a contribuţiilor membrilor;
• Învăţarea competitiv-aditivă tip JIGSAW: grupurile primesc aceeaşi sarcină, care se
divizează membrilor; „omologii de sarcină din grupuri “ (numiţi experţi) se întâlnesc, lucrează în
comun pentru descoperirea soluţiilor, apoi se reîntorc în grup, devenind responsabili de predarea
conţinutului studiat celorlalţi membri ai grupului iniţial.
Învăţarea prin cooperare solicită efort intelectual şi practic atât din partea elevilor, cât şi din partea
profesorului care coordonează bunul mers al activităţii. Pentru o bună reușită în utilizarea strategiei
învățării prin cooperare, profesorul trebuie să deţină următoarele competenţe:
• competenţa energizantă: are în vedere capacitatea profesorului de a-i face pe elevi să
dorească să se implice în activitate, în rezolvarea problemei date. Elevii trebuie încurajaţi şi
stimulați să nu se oprească la prima soluţie descoperită, ci să se antreneze în căutarea de soluţii
alternative;
Tehnologii didactice incluzive
• competenţa empatică: presupune abilitatea de a lucra cu elevii, profesorul reuşind să se
transpună în situaţiile pe care aceştia le parcurg. În acest mod, profesorul îşi va cunoaşte mai bine
discipolii şi va îmbunătăţi comunicarea cu ei;
• competenţa ludică: se referă la capacitatea profesorului de a răspunde mesajului elevilor săi
prin măiestrie, favorizând integrarea elementelor ludice în activitatea de învăţare pentru a o face
mai atractivă şi pentru a întreţine efortul intelectual şi fizic al elevilor;
• competenţa organizatorică: are în vedere abilitatea cadrului didactic de a organiza colectivul
în echipe de lucru, de a menţine şi a impune respectarea regulilor care privesc învăţarea prin
cooperare, în grup. Totodată, profesorul este cel care poate interveni în situaţii limită, în situaţii de
criză, aplanând conflictele şi favorizând continuarea activităţii pe direcţia dorită. El menţine
legătura dintre intervenţiile participanţilor şi subiectul discuţiei, evitând devierile;
• competenţa inter-relaţională: presupune disponibilităţi de comunicare cu elevii săi, menită
să dezvolte la aceştia abilităţile sociale necesare integrării optime în colectiv. Toleranţa şi
deschiderea faţă de nou, precum şi încurajarea originalităţii răspunsurilor elevilor, va avea ca efect
crearea de disponibilităţi asemănătoare elevilor săi în relaţiile cu ceilalţi.
Rolurile profesorului se redimensionează şi capătă noi valenţe, depăşind optica tradiţională prin
care el era doar un furnizor de informaţii. În organizarea învăţării prin cooperare el devine un co-
participant, alături de elev, la activităţile desfăşurate. El însoţeşte şi încadrează elevul în actul de
cunoaştere. Dimensiunile procesului educațional (predare-învăţare-evaluare) capătă, în cazul
strategiilor de lucru înechipă, valenţe formative şi formatoare, încurajând progresul individual şi
colectiv, personal şi social.

Bibligrafie:
 Bulat G., Rusu N. Suportul educațional ”Asistența copiilor cu cerințe educaționale speciale”.
Bons Offices, Chișiău, 2015.
 Cerghit I. Metode de învăţământ, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
 Cerghit I. Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii. Ed.
Aramis, București, 2002.