Sunteți pe pagina 1din 201

Viorel Roș

Andreea Livădariu

DREPT FINANCIAR
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”


BUCUREŞTI

2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi


transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Viorel Roș, Andreea Livădariu

Drept financiar
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti


Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-508-4
Cuprins
Introducere
Unitatea de învăţare 1- Introducere în finanțele publice ..................................................11
1.1 Statul, funcțiile sale și nevoile de resurse financiare ale acestuia ......................................11
1.2 Apariția și evoluția finanțelor publice ................................................................................13
1.3 Principalele concepții asupra finanțelor publice ................................................................14
1.4 Comparație între finanțele publice și finanțele private ......................................................20
1.5 Funcțiile finanțelor publice ................................................................................................22
Unitatea de învăţare 2 – Obiect, izvoare, delimitare de alte discipline. Raporturile de
drept financiar, activitatea financiară și aparatul financiar al statului ............................26
2.1 Definiția dreptului financiar ..............................................................................................26
2.2 Obiectul dreptului financiar ................................................................................................24
2.3 Izvoarele dreptului financiar ..............................................................................................28
2.4 Delimitarea dreptului financiar de alte discipline ..............................................................31
2.5 Caracterizarea normelor de drept financiar și specificul raporturilor de drept financiar ...32
2.6 Activitatea financiară a statului și aparatul său financiar ...................................................36
Unitatea de învăţare 3 – Sistemul bugetar al României ......................................................43
3.1 Despre buget în general. Definiții și elemente specifice ....................................................43
3.2 Rolul bugetelor în statele moderne .....................................................................................45
3.3 Natura juridică a bugetului public ......................................................................................46
3.4 Componentele și conținutul bugetelor ...............................................................................48
3.5 Principii și reguli bugetare .................................................................................................54
Unitatea de învăţare 4 – Procesul bugetar și execuția bugetară ……………………61
4.1. Caracteristicile procesului bugetar și etapele acestuia ......................................................61
4.2. Dreptul de inițiativă bugetară ............................................................................................63
4.3. Elaborarea proiectului de buget .........................................................................................63
4.4. Adoptarea bugetului ..........................................................................................................65
4.5. Execuția bugetară și rolul ordonatorilor de credite ...........................................................66
4.6. Reguli privind cheltuielile publice ....................................................................................68
4.7. Controlul efectuării cheltuielilor publice ..........................................................................69
Unitatea de învăţare 5 – Bugetele asigurărilor sociale. Bugetele comunităților locale și
bugetul Uniunii Europene .....................................................................................................72
5.1. Bugetele asigurărilor sociale și asistența socială ..............................................................72
5.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat ...................................................................................75
5.3. Bugetele comunităților locale. Principii specifice, adoptare, aprobare și execuția bugetelor
locale ........................................................................................................................................77

5
5.4. Bugetul Uniunii Europene. Principii, resurse, adoptare, execuție .....................................82
5.5. Obligațiile României cu privire la bugetul României și drepturile derivând
din calitatea de
membru al UE ……………………………………………………………………………......85
Unitatea de învăţare 6 – Sistemul veniturilor publice ………………………………88
6.1. Veniturile statului în general și clasificarea lor ………………………………………….88
6.2. Venituri din activități economice, monopolurile statului, veniturile întâmplătoare,
emisiunea bănească fără acoperire, resursele de trezorerie, împrumutul public, redevențele și
redevențele asimilate veniturilor fiscale ……………………………………………………...90
6.3. Prezentarea generală a veniturilor fiscale ale statului ……………………………………93
Unitatea de învăţare 7 – Introducere în studiul impozitelor, taxelor și contribuțiilor ...101
7.1. Despre impozit și impunere ..............................................................................................101
7.2. Taxele și impozitele pe teritoriul României. Privire istorică.............................................102
7.3. Justificarea și legitimarea dreptului de impunere ............................................................102
7.4. Sistemul fiscal al unui stat și actorii sistemului fiscal .....................................................104
7.5. Funcțiile impozitelor, taxelor și contribuțiilor .................................................................105
7.6. Afirmarea noii ramuri de drept: dreptul fiscal .................................................................106
Unitatea de învăţare 8 – Principiile de bază ale impunerii ...............................................109
8.1. Formularea principiilor de către Adam Smith și Adolph Wagner ...................................109
8.2. Principiile impunerii în dreptul român (în Consituție și Codul fiscal) ............................1110
8.3. Examenul principiilor impunerii în dreptul român ............................................................111
8.4.Raportul dintre dreptul național și dreptul UE. Preeminența dreptului Uniunii Europene117
Unitatea de învăţare 9 – Caracterizarea generală ale taxelor, impozitelor și
contribuțiilor .............................................................................................................120
9.1. Definirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor. Delimitări conceptuale …………….....120
9.2. Criteriile de impunere și evoluția acestora în timp ……………………………………..123
9.3. Caracteristici generale a impozitelor, taxelor și contribuțiilor ……………………...….124
9.4. Caracterizarea generală a impozitelor directe ……………………………………….....121
9.5. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte …………………………………...…...125
Unitatea de învăţare 10 – Impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Codul
fiscal român …………………………………………………………………….......129
10.1. Impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Codul Fiscal ………………..…....129
10.2. Impozitul pe profit …………………………………………………………………….130
10.3. Impozitul pe dividende ……………………………………………………………..131
10.4. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor ………………………………………132
10.5. Impozitul pe venitul persoanelor fizice …………………………………………….133
10.6. Impozite și taxe locale ……………………………………………………...…………137

6
10.7. Contribuții sociale obligatorii ………………………………………………………138
10.8. Taxa pe valoare adăugată …………………………………………………………...139
10.9. Acizele ………………………………………………………………………………...141
Unitatea de învățare 11 – Administrarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor ……….145
11.1. Principiile administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor .......................................145
11.2. Interpretarea și aplicarea prevederilor legislației fiscale ...............................................148
11.3. Consecințele eludării legii fiscale ..................................................................................150
Unitatea de învățare 12 – Procedura fiscală .......................................................................152
12.1. Raportul juridic de drept financiar și raportul juridic de drept fiscal ............................152
12.2. Creanțele și obligațiile fiscale ........................................................................................153
12.3. Reguli generale ale colectării creanțelor și competența organelor fiscale .....................155
12.4. Actul administrativ fiscal ...............................................................................................158
12.5. Probele în procedura fiscal .............................................................................................160
12.6. Termenele în dreptul fiscal ............................................................................................161
12.7. Stabilirea creanțelor fiscal și principalele titluri de creanță ...........................................161
12.8. Controlul fiscal ...............................................................................................................161
Unitatea de învățare 13 – Colectarea, realizarea și stingerea creanțelor fiscale .............165
13.1. Evidența și scadența creanțelor fiscale ..........................................................................165
13.2. Stingerea creanțelor și modalitățile de realizare a acestora ...........................................166
13.3. Contestația la executare silită .........................................................................................178
13.4. Contestația împotriva actelor administrativ fiscale ........................................................179
Unitatea de învățare 14 – Datoria publică, rata fiscalității, evitarea dublei impuneri,
evaziunea fiscală ....................................................................................................................186
14.1 Datoria publică ................................................................................................................186
14.2. Dubla impunere internațională și evitarea dublei impuneri ...........................................189
14.3. Rata fiscalității și impozitul optim .................................................................................192
14.4. Evaziunea fiscală și optimizarea fiscală .........................................................................194
Bibliografie

7
Introducere

Finanțele publice reprezintă un fenomen complex, pentru că reprezintă produsul


interacțiunii unor factori economici, politici și juridici și a unor interese care opun statele și
populațiile acestora, dar și forțele politice aflate la conducerea statelor, interese care sunt
greu de conciliat la scara duratei de viață a unui om. În pofida importanței lor
incontestabile și a faptului că ele fac parte din viața noastră de fiecare zi, finanțele publice
nu se bucură însă de o imagine pozitivă, iar disciplinei noastre nu i se acordă timpul de
studiu necesar în facultățile de drept nici în zilele noastre.
Disciplina Drept financiar este studiatã în anul al II-lea de studii în facultățile de drept,
materia de studiu fiind structurată în trei părți, și anume: sistemul bugetar, sistemul fiscal și
procedura fiscală.

Obiectivele cursului

✓Cunoașterea principalelor instituţii juridice ale dreptului financiar și fiscal (sistemul


bugetar, sistemul fiscal, administrarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor);
✓Cunoașterea organizării activității financiare și fiscale a statului și a specificului
acestei activități;
✓Formarea limbajului juridic specific dreptului financiar și fiscal;
✓Înțelegerea conexiunilor dintre dreptul financiar și fiscal și disciplinele conexe ale
acestuia.

Competenţe conferite

✓Cunoașterea din punct de vedere științific a conținutului normelor dreptului financiar,


precum și a jurisprudenței în domeniu;
✓Explicarea și înțelegerea instituțiilor de bază ale Dreptului financiar și fiscal;
✓Însușirea unui mod de gândire logico-juridic corect;
✓Înțelegerea corelațiilor existente între normele Dreptului financiar-fiscal și alte
discipline;
✓Explicarea și interpretarea normelor financiar-fiscale (dreptul intern, dreptul
convențional, dreptul comunitar);
✓Explicarea corelațiilor între veniturile și cheltuielile statului, modului în care acestea
se echilibrează, se aprobă și se adoptă prin legile bugetare, a regulilor după care se fac
cheltuielile și se realizează veniturile, a controlului acestora, a fenomenului evaziunii
fiscale și implicațiile acestuia, a dublei impuneri, a procedurii fiscale și a contenciosului
fiscal.

8
✓Explicarea și analiza soluțiilor date problemelor apărute în practică;
✓Interpretarea corectă a normelor de drept financiar și fiscal;
✓Formarea unei atitudini pozitive față de știința dreptului financiar-fiscal;
✓Dezvoltarea abilităților de gândire, interpretare și aplicare corectă a normelor dreptului
financiar-fiscal;
✓Dezvoltarea aptitudinilor pentru abordarea multidisciplinară a instituțiilor Dreptului
financiar-fiscal.

Resurse şi mijloace de lucru

Atingerea obiectivelor cursului presupune, pe lângă activitățile didactice


programate, studiu individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în
prezenta lucrare, studiul jurisprudenței relevante și a altor lucrări de specialitate indicate
la finalul fiecărei unități de învățare.

Structura cursului

Cursul de Drept financiar se adresează studenţilor de la Învăţământul la Distanţă


din facultăţile de drept şi este împărţit în 14 unităţi de învăţare.
Fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica
unităţii de învăţare respective, exemple, teste de evaluare şi autoevaluare.
Suportul de față constituie doar un ajutor necesar pentru orientarea studenților
asupra principalelor probleme care sunt studiate în cadrul disciplinei. El nu este suficient
pentru pregătirea, susținerea și promovarea examenului, pregătirea urmând a fi
completată prin studierea bibliografiei obligatorii.

Cerinţe preliminare
Cunoașterea dreptului constituțional și a dreptului administrativ.

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea unităţilor de învăţare şi rezolvarea problemelor propuse în scopul


fixării cunoştinţelor necesită în medie 2-3 ore pentru fiecare unitate.

Evaluarea

Evaluarea se face pe baza unui referat şi a unei evaluări finale, pe bază de examen
scris, pentru verificarea cunoştintelor teoretice.
Fiecare student are obligația întocmirii unui referat, care să aibă ca obiect tratarea,
la alegere, a unei instituții sau probleme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea
mai puțin de 15 pagini și nici mai mult de 25 de pagini și trebuie să aibă elemente de
originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a

9
nu exista încălcări ale legislației drepturilor de autor, studenții vor prezenta odată cu
lucrarea și o declarație pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice
care protejează dreptul de autor.
Evaluarea finală va consta în examen scris, cu notare de la 1 la 10. Stabilirea notei
finale va avea loc în felul următor:
1.Răspunsurile la examen 60%;
2.Activități în cadrul întâlnirilor tutoriale
(referate, participări la dezbateri etc.) 30%;
3.Lucrare de control 10%;
4.Pentru participanții la concursuri, sesiuni de comunicări științifice ale
studenților, cu lucrări premiate, acestea vor fi echivalate activităților de la punctele 2 și
3, cu procentul corespunzător acestora la notarea finală.

10
Unitatea de învăţare 1. Introducerea în finanțele publice

Cuprins
1.1 Statul, funcțiile sale și nevoile de resurse financiare ale acestuia
1.2 Apariția și evoluția finanțelor publice
1.3 Principalele concepții asupra finanțelor publice
1.4. Comparație între finanțele publice și finanțele private
1.5. Funcțiile finanțelor publice

Introducere
Finanțele publice sunt produsul unei mari varietăți de structuri și de actori, care le
fac sensibile la transformările ce se petrec în societate și care sunt uneori depășite de
aceste transformări cu consecințe dramatice. Sunt forma bănească a contractului nostru
social, a „contractului” care leagă populația cu statul în care trăiesc.
Omul este o ființă fragilă, liberă și perfectibilă, dotată cu un instinct natural de
cooperare care o face să fie esențialmente socială și producătoare de relații sociale. Este,
din cauza complexității sale, o ființă cu multiple nevoi: fizice, intelectuale și morale.
Efortul individual depus întru satisfacerea nevoilor personale, chiar și atunci când
presupune contribuții multiple, se materializează în afacerile private. Nu toate nevoile
umane pot fi satisfăcute individual. Efortul colectiv depus pentru satisfacerea nevoilor
comune este ceea ce s-ar putea numi „afacerile comunităților”, „finanțele publice” sau
„finanțele statului”.

Obiectivele unităţii de învăţare:


După studiul acestei unități și a bibliografiei indicate la finalul acesteia, veți reuși
să:
✓ Identificați și definiți funcțiile și sarcinile generale ale statului;
✓ Demonstrați de ce are statul nevoie de resurse proprii;
✓ Explicați cum își procură statul aceste resurse;
✓ Redați categoriile de nevoi pe care statul le satisface;
✓ Argumentați poziția în favoarea/defavoarea uneia dintre școlile importante ale
finanțelor publice;
✓ Explicați care sunt funcțiile finanțelor publice.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

1.1 Statul, funcțiile sale și nevoile de resurse financiare ale acestuia


Omul este o ființă socială care nu poate să trăiască în afara comunității, a
00:00 societăților organizate. Dar nici societățile umane nu pot să existe, să se dezvolte și să-și

11
împlinească menirea, decât în structuri și forme organizate, iar forma de organizare care
a rezistat până în zilele noastre este statul. La rândul său, pentru a-și putea îndeplini
sarcinile care îi justifică recunoașterea și existența, statul are nevoie de propriile sale
venituri.
Statul este o „entitate juridică abstractă”. El nu poate fi văzut, auzit sau pipăit,
deși se manifestă uneori ca o putere de comandă, alteori ca un instrument de organizare
și conducere a societății.
Cu actualul înțeles, cuvântul „stat” a fost folosit prima dată de Niccolo
Machiavelli în Il principe, prin el înțelegând „starea unei colectivități umane guvernate
de o putere publică”.
Cuvântul „stat” are, în doctrina contemporană, două accepțiuni. Într-o primă
accepțiune, instituțională și politică, prin stat se înțelege suma a trei elemente: i)
teritoriul; ii) populația (națiunea) și iii) suveranitatea sau puterea organizată statal.
Într-o altă accepțiune, restrânsă, juridică, prin stat se înțelege doar forma
organizată a puterii poporului, mecanismul sau aparatul statal. În această a doua
accepțiune, statul este un ansamblu de organe de stat alcătuit din parlament, guvern,
justiție, armată, poliție, închisori, adică autoritățile publice, prin mijlocirea cărora statul
își realizează funcțiile sale, respectiv: funcția legislativă, funcția executivă, funcția
jurisdicțională, funcția de apărare, funcția represivă, funcția economică, funcția
culturală, funcția socială etc.
Sarcinile (funcțiile) generale ale statului sunt:
1) administrația generală,
2) educația națională,
3) ocrotirea sănătății,
4) asigurarea căilor de comunicații,
5) apărarea națională și poliția și
6) acordarea diferitelor avantaje sociale pentru cei defavorizați.
Pentru a și le îndeplini statul are nevoie de resurse, are nevoie de bani, iar acest
lucru se realizează pe seama contribuției tuturor cetățenilor și, într-o măsură mai mare
sau mai mică (în funcție de sectorul public rezervat) și de stat. Dar statele moderne
adoptă, prin acte de autoritate, și măsuri care au ca scop dirijarea ori corectarea
fenomenelor economice, încurajarea consumului, ori descurajarea acestuia, după caz,
încurajarea exporturilor, dezvoltarea investițiilor etc., care țin tot de interesul general,
aceste măsuri fiind luate în realizarea unei funcții (mai noi) de intervenție, de reglare și
dirijare a fenomenelor economice, conform cu obiectivele sociale urmărite.
Activitatea prin care statele moderne își asigură resursele necesare îndeplinirii
sarcinilor lor constituie, în zilele noastre, componenta cea mai importantă a vieții
economice, sociale și chiar politice. Prin intermediul instrumentelor folosite în scopul
realizării veniturilor publice, statele concentrează și administrează astăzi între 33%
(cazul Statelor Unite ale Americii) și 55%-60% (cazul Suediei) din produsul intern brut.
Cheltuielile pe care statul trebuie să le facă în interes general, pentru
îndeplinirea funcțiilor sale se realizează în bani, de aceea și veniturile din care se
acoperă aceste cheltuieli trebuie să îmbrace forma bănească: fără bani nu pot exista
finanțe publice, fără veniturile sale realizate în formă bănească, statul nu și poate
îndeplini sarcinile, iar dacă aceste sarcini nu sunt îndeplinite, statul este inutil.

12
Să ne reamintim…
Sarcinile (funcțiile) generale ale statului (sintetizate într-un cunoscut document al
Revoluției franceze, Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789) sunt: 1)
administrația generală, 2) educația națională, 3) ocrotirea sănătății, 4) asigurarea
căilor de comunicații, 5) apărarea națională și poliția și 6) acordarea diferitelor
avantaje sociale pentru cei defavorizați. Și că pentru a și le îndeplini, statul are nevoie
de bani. De veniturile sale, cunoscute ca fiind venituri publice.

1.2 Apariția și evoluția finanțelor publice


00:10 Apariția finanțelor publice este legată de existența unei organizări de tip statal,
statul neputând să-și îndeplinească sarcinile dacă nu are și nu poate dispune de resursele
proprii. Apariția finanțelor statului a fost necesară și pentru a se putea separa gospodăria
statului de aceea a persoanei care conduce un stat și pentru a se putea pune la punct
mecanismul prin care fiecare individ să participe la cheltuielile statului, iar această
participare să-i aducă un avantaj.
Evoluția finanțelor publice și stadiul de dezvoltare la care se află a fost
posibilă numai în condițiile utilizării banilor ca etalon de valoare. La evoluția acestora a
contribuit experiența dobândită de state și generalizarea rezultatelor pozitive, concluziile
trase din eșecul unor măsuri, dar și codificarea regulilor după care statul trebuie să-și
organizeze și să-și conducă „gospodăria”, adică să-și realizeze veniturile și să le
cheltuiască în interes general.
Odată cu statul și cu forța publică pe care și-a creat-o pentru a-și îndeplini
misiunea, au apărut și primele instrumente ale finanțelor publice, care vor cunoaște
forme multiple: cheltuielile comunităților, tributuri, biruri, dări urmate de impozite,
împrumuturile publice, controlul realizării veniturilor și al cheltuielilor publice etc.
Procesul de democratizare a finanțelor publice a fost concomitent cu
procesul de democratizare a statelor. În cele patru orânduiri social economice
cunoscute de omenire – sclavagism, feudalism, capitalism și socialism – finanțele
publice au îmbrăcat formă valorică, bănească și în fiecare dintre acestea, finanțele
publice au îndeplinit un anumit rol, corespunzător condițiilor economice, politice și
sociale în care au ființat. Indiferent de tipul de organizare statală și socială, finanțele
publice au câteva trăsături comune. Aceste trăsături sunt:
i) caracterul obiectiv al finanțelor publice. Fără ele, statele nu și-ar putea
îndeplini sarcinile;
ii) caracterul universal al contribuțiilor la constituirea resurselor publice. La
formarea lor participă toți cetățenii cu o parte din veniturile și averea lor;
iii) caracterul obligatoriu al contribuțiilor. Prelevările de resurse la dispoziția
statului au caracter obligatoriu;
iv) cheltuirea fondurilor publice de către stat în interes general.
Cheltuielile publice chiar dacă profită unor beneficiari anume determinați prin
actul de repartizare a fondurilor – persoane fizice sau juridice, grupuri (pături) sociale,
ramuri (subramuri) ale economiei sau sectoare de activitate – ele se fac în interesul
societății în întregul său.

Exemplu
De pe urma cheltuielilor pentru achiziții de bunuri și servicii efectuate de stat

13
pentru scopuri militare și civile, beneficiază furnizorii acestora, dar și populația, de
dobânzile plătite de stat pentru sumele împrumutate profită creditorii acestuia, de
construcțiile de drumuri, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi etc. beneficiază
utilizatorii acestora și, în primul rând, agenții economici. De pe urma cheltuielilor
publice pentru învățământ, sănătate, asigurări sociale și altele asemenea profită nu doar
cei care frecventează școlile, primesc asistență medicală ori socială, dar și cei care
folosesc forța de muncă în societate.

Să ne reamintim…
Indiferent de tipul de organizare statală și socială, finanțele publice au câteva
trăsături comune, și anume: i) caracterul obiectiv al finanțelor publice; ii) caracterul
universal al contribuțiilor la constituirea resurselor publice; iii) caracterul obligatoriu
al contribuțiilor; iv) cheltuirea fondurilor publice de către stat în interes general.

1.3 Principalele concepții asupra finanțelor publice


Despre o adevărată știință financiară se poate vorbi doar din a doua jumătate a
00:20 secolului al XVIII-lea, chiar dacă elemente de știință financiară sunt întâlnite și în
lucrări foarte vechi, cum sunt cele ale lui Solon, Platon și Aristotel.
Solon, de exemplu, a anulat datoriile săracilor în pericol de a fi înrobiți
pentru neplata acestora, a pus interdicții la exportul de grâne când populația se
confrunta cu lipsa de alimente, a împărțit cetățenii Atenei în patru clase în funcție de
avere și a stabilit impozitele în raport de posibilitățile individuale.
Platon și Aristotel au fost preocupați de problemele proprietății și ale
schimbului de mărfuri dar au avut poziții diametral opuse. Platon era partizan al
bunurilor posedate în comun și al interzicerii oricăror schimburi, în timp ce Aristotel a
apărat proprietatea privată în numele eficienței și era de acord cu schimbul de mărfuri și
cu folosirea monedei.
În Europa primului mileniu creștin, marcată de războaie, năvăliri, jafuri și
boli cumplite (ciuma neagră a omorât aproape jumătate din populația Europei), științele
au involuat mult. Lucrurile se vor schimba în cel de al doilea mileniu creștin, pe fondul
consolidării puterii regale, a dezvoltării producției de mărfuri, a comerțului și finanțelor
și a sprijinirii de către monarhii Europei a Cruciadelor. Era vremea Renașterii în toate.
În științe, în arte, în cultură, în politică și în economie.
Prioritatea în abordarea problemelor financiare ale statului aparține lui Thomas
d‘Aquino, care inspirat și de Aristotel, vede în stat un produs necesar, deoarece „omul
este o făptură socială”. El a susținut dreptul suveranilor de a încasa impozite atunci
când veniturile ordinare – domeniale – nu erau îndestulătoare, cu argumentul că
monarhii lucrează pentru interesele generale ale colectivității, astfel că și colectivitatea
are datoria de a contribui pentru susținerea lor. Și aceasta cu atât mai mult cu cât lipsa de
mijloace l-ar pune pe suveran în situația de a contracta împrumuturi, ceea ce ar duce la
scăderea prestigiului de care trebuie să se bucure un stat față de alt stat.
Idei similare întâlnim și la Francesco Petrarca. Acesta consideră că veniturile
domeniale trebuie să fie principala sursă de venit, iar impozitele trebuie să alcătuiască
un izvor excepțional de venit la care suveranul poate recurge atunci când veniturile

14
domeniale nu sunt suficiente pentru a face față cheltuielilor cerute de împrejurări.
Începând din secolul al XVI-lea se admite că impozitele trebuie introduse pe
baza principiului proporționalității și nu al progresivității (Matteo Palmieri) și se
justifică dreptul de impunere al statului cu paza vieții și averii cetățenilor pe care le-o
garantează statul, propunându-se înlocuirea impozitelor generale cu impozite speciale
asupra proprietăților, caselor, animalelor, capitalurilor, meseriilor etc. și se formulează
opinia că preponderente trebuie să fie impozitele directe care trebuie completate cu
impozitele indirecte (Francesco Guicciardini).
Începând din secolul al XVI-lea sporește preocuparea pentru analiza finanțelor
publice și se pun bazele științei financiare, a finanțelor publice. Dar ca disciplină de
studiu în facultățile de drept, aceasta este introdusă abia în anul 1889 în Franța.
Istoria științei finanțelor publice poate fi împărțită în patru perioade istorice și
în patru mari școli de gândire, suficient de clar delimitate între ele, școli care
corespund unor curente filozofice și unor concepții ce s-au manifestat și au marcat
deciziile statelor în această materie și pe baza cărora s-au cristalizat „sistemele fiscale”
ale statelor moderne, respectiv:
i) perioada veche a finanțelor sau a scriitorilor politici;
ii) perioada școlii clasice sau a liberalismului;
iii) perioada contemporană sau modernă;
iv) post-clasicismul și post-modernismul.

i) Perioada veche a finanțelor publice sau a scriitorilor politici


Această etapă mai prezintă importanță doar din punct de vedere teoretic și
istoric, din punctul de vedere al celor care cercetează apariția și evoluția concepțiilor
asupra finanțelor publice, pentru că au influențat gândirea clasicilor, dar și pe aceea a
finanțiștilor moderni. Ea este marcată de contribuțiile scriitorilor politici, a
cameraliștilor germani și a fiziocraților.

Scriitorii politici sunt cei care s-au ocupat primii în profunzime de problemele
finanțelor publice în contextul problemelor de bază ale organizării vieții statului. Între
autorii importanți ai acestei „școli” amintim pe:
• Jean Bodin, în lucrarea sa „Le six livres de la Republique” (1576) care se
ocupă și de finanțele publice, pe care le numește „nervii statului” susținea că politica
financiară a statului trebuie să aibă următoarele scopuri: 1) statul trebuie să-și procure
mijloacele cele mai convenabile pentru nevoile sale; 2) veniturile trebuie întrebuințate
pentru adevăratele interese publice, precum și pentru menținerea prestigiului statului; 3)
o parte din venituri trebuie rezervate pentru nevoi extraordinare.
• Georg Obrecht (1547-1612) a combătut impunerea articolelor de primă
necesitate și s-a pronunțat pentru impozite pe produsele de lux și asupra importului de
mărfuri, mai ales asupra mărfurilor dispensabile.
• Thomas Hobbes recunoștea monarhilor dreptul de a ridica impozite de la
popor, susținea că acestea trebuie să fie potrivite, generale și egale, recomanda
impozitele indirecte și susținea că toată lumea trebuie să plătească impozite pentru că
dacă sarcinile publice ar fi suportate numai de o parte a cetățenilor, oricât de ușoare ar fi,
tot grele vor părea.
• Kaspar Klock (1583-1655), considerat părintele științei financiare, este autor

15
a două lucrări care l-au consacrat (Tractus economico politicus de contributionibus și
Tractus iuridico polemico historicus de aerario), în care face istoria finanțelor din
întreaga lume și construiește un sistem al mijloacelor de susținere a gospodăriei statului.
A fost susținător al regaliilor și al impozitelor directe plătite însă după puterea
contribuabililor, cei lipsiți de mijloace urmând să fie scutiți de plata lor și a fost
adversar al impozitelor pe articole de primă necesitate, cum sunt făina și carnea și a
combătut împrumuturile de stat.
• Sébastien Le Prestre, Marchiz de Vauban, autor al lucrării „Projet d`une
dîme royale” în care cerea înlocuirea vechilor impozite, pe care le considera
neproporționale, inchizitoriale și dăunătoare economiei, printr-un singur impozit
asupra pământului, calculat la un procent de 5-10% din venit.

Școala cameraliștilor germani s-a născut și dezvoltat în secolele XVII-XVIII,


în micile state germane (unite abia la 1871) pe lângă principii aflați în fruntea lor, care
au simțit nevoia creării unui aparat administrativ, alcătuit din persoane cu pregătire
juridică, în economie politică, în finanțe și administrație, privite toate din punctul de
vedere al fiscului și care alcătuiau așa numita camera principis. Știința administrației
care s-a născut din cercetările acestei perioade este cunoscută în istoria finanțelor ca
știința camerală sau cameralistica și se afirmă că „știința financiară a devenit o știință
independentă, grație cercetărilor și studiilor din Germania” acelei perioade.
Reprezentanții cei mai cunoscuți ai științei camerale sunt Samuel von
Pufendorff și Johan Heinrich Gottlob von Justi.
• Pufendorff a pus știința financiară în legătură cu economia națională și
considera că statul are dreptul nelimitat de a percepe impozite, directe și indirecte,
justificând dreptul de impunere prin garantarea de către stat a vieții (prin impozitul de
capitație, plătit de fiecare cetățean) și averii cetățenilor (prin plata unui impozit după
mărimea veniturilor).
• Gottlob pune știința financiară în legătură cu buna stare a poporului,
manifestând preferință pentru veniturile domeniale în locul impozitelor. Considera
impozitul unic neîndestulător pentru acoperirea nevoilor generale și a formulat câteva
principii de bază asupra sistemului de impunere, principii valabile în zilele noastre.

Școala fiziocraților s-a născut în Franța secolului al XVIII-lea, adepții ei, între
care s-au numărat François Quesnay și Victor Riquetti Mirabeau, având ca precursor
pe Vauban, au susținut ideea – utopică – a impozitului unic, dar și teoria valabilă și
astăzi, a liberei circulații a mărfurilor.
Școala fiziocraților a apărut într-un context economic caracterizat de
constrângeri care frânau producția și circulația bunurilor, o economie structurată în
jurul corporațiilor de meseriași, care stabileau condițiile de acces în profesii, fixau
prețurile produselor și salariile și în care fiscalitatea apăsa foarte greu pe agricultori, în
care agricultura era slab dezvoltată, iar circulația mărfurilor cunoștea numeroase bariere
artificiale. Fiziocrații propuneau un model de economie bazat pe o ordine spontană
și pe legi obiective, superioare celor ale oamenilor. Teoria construită de ei se bazează,
pe de o parte, pe ideea că numai în agricultură se produce venit net, iar pe de altă parte,
pe principiul liberei circulații a mărfurilor.
Fiziocrații au redus totul la pământ: pentru ei bunurile nu pot pleca decât de la

16
unica lor sursă. Pentru fiziocrați, singura clasă productivă a fost aceea a agricultorilor,
comercianții și meseriașii fiind clase sterile pentru că materia nu se înmulțește trecând
prin mâna lor: comerciantul o transportă, meseriașul o fasonează, dar nici unul dintre
aceștia nu-i adaugă nimic. Afară de clasa agricultorilor, importantă pentru fiziocrați mai
este însă și aceea a proprietarilor, al căror rol este covârșitor pentru că ei pun la
dispoziția agriculturii pământul cu toate îmbunătățirile de pe el.
Fiziocrații au avut adepți atât în Europa cât și în SUA.

ii) Perioada școlii clasice a finanțelor publice sau a liberalismului


Bugetul, ca modalitate de determinare și aprobare a cheltuielilor și veniturilor
statului, constituie piatra de temelie a statului parlamentar liberal. Apare și se
generalizează în țările Europei începând din secolul al XVIII-lea, prin ele făcându-se
separație netă între veniturile statului și veniturile monarhilor. Epoca începută odată cu
introducerea instituției „bugetului de stat” poate fi numită „clasică” sau „liberală”, iar
școala care a creat-o „clasică” sau „liberală”.
Doctrina clasică asupra economiei și finanțelor publice are ca punct de
plecare două reguli de bază:
i) prima, preconizarea unei politici de libertate economică, în care finanțele
publice trebuie să aibă doar rolul de a asigura funcționarea eficientă a pieței, de unde și
numele de școală liberală dat școlii clasice;
ii) a doua, credința în marile legi naturale (a interesului personal, a liberei
concurențe, a populației, a cererii și ofertei, a salariului, a rentei și a schimbului
internațional) și convingerea că legile economice sunt ineluctabile și se impun, mai
devreme sau mai târziu, în ciuda oricăror intervenții legislative, aceasta fie că oamenii le
cunosc, fie că le ignoră.
Perioada clasicismului corespunde, mașinismului, capitalismului ascendent din
secolele XVIII-XX, precursorul liberalismului clasic fiind considerat Adam Smith,
autor al lucrării „An Inquiry into the Natural and Causes of Wealth of Nations”
(„Cercetare asupra naturii și cauzei avuției națiunilor”, publicată în 1776, tradusă și
publicată în limba română în două volume, în anii 1962, respectiv 1965).
În opoziție cu fiziocrații, Adam Smith respinge ideea impozitului unic,
considerând ca producătoare de venit: pământul, capitalul și munca. Multiplicitatea
impozitelor, pentru care militează, poate fi și ea generatoare de nedreptăți, iar pentru a le
evita, el formulează un număr de patru reguli devenite celebre (nerespectate în practică
însă nici de către liberali) :
i) impozitele trebuie să atingă pe contribuabili proporțional cu puterea lor de
contribuție;
ii) impozitele trebuie percepute după norme precise privitoare la mărimea lor,
la data când trebuie plătite și la modalitățile de percepere. Contribuabilul trebuie să știe
precis ce are de plătit și când trebuie să plătească, pentru a-și organiza gospodăria astfel
încât să poată face față datoriei lui de contribuabil;
iii) fiecare impozit trebuie ridicat la timpul când convine cel mai bine
contribuabililor;
iv) perceperea impozitelor trebuie organizată astfel încât să cauzeze minimum
de cheltuieli posibile.
Un alt reprezentant al școlii clasice a fost David Ricardo, adept al impozitului

17
pe venitul net care rezultă din capital, pământ sau întreprinderi. Datoria publică,
trebuie ssă fie plătită, potrivit lui David Ricardo, din impozite: ea trebuie repartizată
asupra contribuabililor și fiecare să plătească o cotă parte din aceasta.
Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Jean Baptiste Say, dar spre deosebire de
Adam Smith, acesta considera productivă și munca celor cu atribuții în
administrație, învățământ și în sfera serviciilor publice de orice fel.
Principiile formulate de către adepții doctrinei liberale, care au stat la baza
finanțelor clasice (sau „de modă veche”, cum mai erau denumite acestea de către unii
economiști moderni) pot fi sintetizate astfel:
i) cheltuielile publice trebuie reduse la minimum și destinate să acopere, pe
seama contribuției generale, numai costurile serviciilor, instituțiilor și lucrărilor
publice strict necesare societății și pe care piața nu le poate furniza;
ii) dat fiind caracterul neproductiv al armatei, flotei, al muncii prestate de
judecători, polițiști și alți agenți publici, cheltuielile publice pentru întreținerea
acestora conduc la diminuarea capitalului productiv al țării;
iii) cheltuielile publice ar trebui finanțate pe seama impozitelor suportate de
membrii comunității numai în măsura în care ele se fac în interesul general al
societății și nu pot fi integral acoperite de către beneficiarii direcți ai serviciilor
prestate de instituțiile publice;
iv) impozitele constituie un rău, deoarece influențează procesul reproducției și
afectează acumularea de capital productiv; dar sunt un rău necesar, deoarece asigură
resursele necesare finanțării cheltuielilor publice indispensabile societății; impozitul cel
mai bun este acela care reclamă cel mai mic efort din partea contribuabilului, ține seama
de posibilitățile acestuia și este dinainte cunoscut, iar nu arbitrar;
v) veniturile bugetare curente ar trebui să acopere în fiecare an cheltuielile
publice, deoarece deficitul bugetar obligă statul să apeleze la emisiune de bani sau
să contracteze împrumuturi pentru scopuri neproductive;
În agonie după marea criză economică din anii 1929-1930, ideile clasice asupra
finanțelor publice revin în actualitate după criza de durată care a debutat în anii `70 ai
secolului trecut, care a dovedit că nici statul intervenționist nu poate preveni crizele.
Promotorii neo-liberalismului sunt nord americanii constituind „Școala de la
Chicago”, atașați de tradițiile liberale clasice între care s-a aflat austriacul Friederich
Von Hayek. S-a petrecut totuși o schimbare importantă, atât în plan teoretic cât și
practic, în atitudinea neo-liberalilor, mistica statului intervenționist și al bunăstării
generale fiind înlocuită cu o mistică a pieței, care a plasat finanțele publice, din nou, în
centrul dezbaterilor, dar de pe un alt plan. De această dată, rolul lor s-a redus, finanțele
publice fiind acceptate ca instrumente regulatoare, dar nu direct, ci prin intermediul
pieței pe care este chemată să o influențeze. Pentru reglarea pieței, măsurile care se
impun a fi luate sunt: reducerea cheltuielilor publice, diminuarea sarcinii fiscale, cu
consecința creșterii ofertei peste nivelul cererii, statul fiind chemat să asigure doar
echilibrul bugetar.

iii) Perioada contemporană sau modernă


Catastrofala criză economică din perioada 1929-1933 și recesiunea care i-a
urmat, au demonstrat că declinul economic nu se autocorectează și că inițiativa privată
singură, nu poate asigura echilibrul economic și social necesar. Pe acest fond, părerile

18
asupra rolului statului și al finanțelor publice s-au schimbat profund, în noua concepție
care s-a dezvoltat, locul așa numitului „stat jandarm” fiind luat de către „statul
providență” (statul bunăstării) ori „statul-intervenționist”, stat care și-a lărgit mult sfera
de acțiune, funcțiile pe care și le-a asumat fiind nu doar mai diverse, ci și mai complexe
în conținutul lor.
În această concepție asupra rolului statului și a finanțelor publice ce s-a
afirmat, se recunoaște statului nu doar un drept, ci și o obligație de a interveni în viața
economică, se susține dreptul statului de a juca un rol activ în viața economică, de a
influența prin măsuri de autoritate procesele economice, de a preveni crizele
economice sau cel puțin de a le limita efectele negative. Cheltuielile publice nu
trebuie făcute doar pentru susținerea aparatului administrativ, ci și în scopul creșterii
capacității de producție, iar prin impozite trebuie să se urmărească o egalizare în
plan social și o redistribuire a venitului național.
Fondatorul noii concepții este englezul John Maynard Keynes, keynesismul
fiind principala doctrină economică a capitalismului modern.

iv) Post-clasicismul și post-modernismul


Suntem toți keynesianiști, a spus Richard Nixon, și locul keynesianismului este
la muzeu, spun ultraliberalii. Acestea sunt poziții extreme față de doctrina celui
considerat fondatorul unei școli numită după locul unde și-a desfășurat activitatea
didactică și de cercetare J. M. Keynes, Școala de la Cambridge, școală din care mai fac
parte economiști celebri precum Joan Robinson, Nicholas Kaldor și Roy F. Harrod.
Totuși, în finanțele contemporane teoriile moderne a lui Keynes și ale școlii
sale sunt considerate imposibil de ignorant în patru dintre dimensiunile lor:
-a importanței anticipației în deciziile economice;
-a faptului că există mai multe nivele de echilibru posibil;
-a necesității intervenției statului pentru realizarea unui echilibru optim;
-a importanței rolului monedei, despre care Keynes spunea că ea constituie o
punte de legătură între prezent și viitor și că moneda are puterea de compensa
incertitudinile.
Clasificarea finanțelor în clasice (sau a „statului jandarm”) și moderne (sau a
„statului intervenționist”) se dovedește însă insuficientă pentru a le surprinde
complexitatea, iar în practică, se pare că nici nu pot exista și nici nu pot fi puse în
aplicare politici clasice sau moderne în stare pură, așa încât și în viitor, teoriile
economice ar trebui să se conducă tot după o logică de tip binar, iar în practică să se
aplice acele teorii care se dovedesc producătoare de prosperitate pe termene cât mai
lungi cu putință.
Doctrina relevă, și nu doar de dată recentă, tendințe de conciliere a pozițiilor
clasicilor și moderniștilor, după unele aprecieri fiind posibil ca fiecare din cele două
orientări să fie juste, statul având o influență mai mare în unele privințe și mai redusă în
altele. Pe acest fond de conciliere a pozițiilor s-au născut noi curente neoclasice sau
neoliberale și neokeynesianiste.
Între autorii noilor curente se numără economiști ca Milton Friedman
(neoliberal, care consideră că orice formă de intervenție în economie este o intervenție
în circulația monetară și că rolul dominant în procesul economic revine banilor), James
Tobin (care se pronunță pentru un rol activ al statului prin intermediul băncii centrale

19
și, în cazuri justificate, prin intermediul politicii fiscale), ambii laureați ai premiului
Nobel, dar și politologul american Robert Dahl.

Să ne reamintim…
Istoria științei finanțelor publice poate fi împărțită în patru perioade istorice și în
patru mari școli de gândire, suficient de clar delimitate între ele, școli care corespund
unor curente filozofice și unor concepții ce s-au manifestat și au marcat deciziile
statelor în această materie și pe baza cărora s-au cristalizat „sistemele fiscale” ale
statelor moderne, respectiv:
i) perioada veche a finanțelor sau a scriitorilor politici
ii) perioada școlii clasice sau a liberalismului;
iii) perioada contemporană sau modernă;
iv) post-clasicismul și post-modernismul.

1.4. Comparație între finanțele publice și finanțele private


Pentru că noțiunea de „finanțe” are mai multe înțelesuri și pentru a preveni orice
confuzie, dar și pentru a înțelege specificul activității financiare a statului, trebuie să
01:00
facem distincție între finanțele publice și cele private, între economia financiară a
statului și economia privată, între sectorul public și cel privat, să relevăm asemănările
și deosebirile dintre acestea.
Prin ce se deosebesc și prin ce se aseamănă finanțele publice de finanțele
private?
i) Subiectul economiei financiare a statului și a finanțelor publice este
statul, iar expresia de „finanțe publice” este asociată cu statul, cu unitățile administrativ
teritoriale și alte instituții de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile,
împrumuturile și datoriile acestora, în vreme ce subiecții economiei private sunt
persoane fizice și persoane juridice de drept privat, „finanțele private” fiind asociate
cu întreprinderile economice, cu băncile și societățile de asigurare, în legătură cu
resursele și cheltuielile acestora, cu împrumuturile primite sau acordate, cu creanțele de
încasat și obligațiile de plată, cu veniturile și cheltuielile particularilor.
ii) O altă deosebire rezidă din scopurile pe care le urmărește fiecare dintre
acestea. Finanțele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societății, în timp ce finanțele private sunt puse în slujba realizării de profit de către
întreprinzătorii individuali sau de către acționarii (asociații) societăților comerciale și a
satisfacerii unor nevoi individuale.
iii) În economia financiară a statului resursele necesare realizării funcțiilor și
sarcinilor statului se procură de la persoane fizice și juridice, în principal prin măsuri de
constrângere, luate de autoritățile publice și doar într-o proporție redusă pe baze
contractuale. Împotriva statului nu se pot lua măsuri de executare silită, când
instituțiile publice centrale și locale nu efectuează cheltuielile publice stabilite de
legea bugetară. Spre deosebire de stat și instituțiile publice, agenții economici privați
își procură resursele financiare de care au nevoie pentru desfășurarea activității lor în
completarea resurselor proprii, de pe piață, pe baze contractuale, în condițiile rezultate
din confruntarea cererii și ofertei de capital de împrumut. Ele nu își pot procura resurse
prin constrângerea deținătorilor de sume temporar disponibile, iar împotriva lor se pot
aplica măsuri de executare silită, atunci când acestea nu și-au îndeplinit obligațiile legale

20
sau nu și-au onorat angajamentele contractuale.
iv) Sub aspect juridic, cea mai importantă dintre deosebiri constă în faptul că
gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a
întreprinderilor urmează regulile dreptului privat.
v) Cele mai multe dintre utilitățile publice oferite de stat sunt imateriale, de
aceea ele nu pot fi exprimate în bani, fiind astfel îngreunată orice comparație între
cheltuielile de producție și valoarea rezultatelor, pe când în economia privată calculul
rentabilității este ușor de făcut pe baza bilanțului de profit și pierderi. Statul
produce și oferă multe bunuri imateriale care nu sunt obiecte de circulație, pentru ca să
se poată stabili o valoare de piață, ca în economiile private. Astfel, nu se pot evalua în
bani: siguranța internă sau externă, cultura poporului, sănătatea publică sau dezvoltarea
simțului moral, datorate activității statului. La bunurile imateriale se poate socoti numai
prețul lor de cost și se poate face un control calitativ al foloaselor ce le dau colectivității,
dar nu se poate socoti valoarea lor de schimb.
vi) Economia privată este organizată pentru o durată limitată în timp, pe
când economia publică este organizată pentru o durată nelimitată. În principiu, statul
este etern, pe când economia privată are o durată limitată de însăși posibilitatea de trai a
subiectelor economice.
vii) Economia financiară a statului având un domeniu de activitate foarte
întins și fiind condusă de funcționari, care nu au interes personal și direct la rezultatul
muncii, se deosebește de economia particulară unde subiectele economice sunt
direct interesate în rezultatele activității.
viii) Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda națională, în care
se constituie fondurile publice și în care se fac toate operațiile de încasări și plăți, în timp
ce întreprinderile private nu pot influența direct, în mod legal, această monedă, pe
care și ele o folosesc.
În fapt, în economia de piață, izvorul finanțelor publice îl constituie finanțele
private, acestea constituind punctul de plecare al tuturor fluxurilor financiare în cadrul
economiei naționale. Fără economie și finanțe private, nu pot exista finanțe publice
sănătoase, iar acest lucru este valabil, credem, pentru orice tip de organizare
statală.

Să ne reamintim…
- subiectul economiei financiare a statului și a finanțelor publice este statul, în
vreme ce subiecții economiei private sunt persoane fizice și persoane juridice de drept
privat;
-finanțele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societății, în timp ce finanțele private sunt puse în slujba realizării de profi;
-în economia financiară a statului, resursele necesare realizării funcțiilor și
sarcinilor statului se procură de la persoane fizice și juridice, în principal prin măsuri
de constrângere, pe când întreprinderile private își procură resursele financiare de care
au nevoie pentru desfășurarea activității lor în completarea resurselor proprii, de pe
piață, pe baze contractuale, în condițiile rezultate din confruntarea cererii și ofertei de
capital de împrumut;
-împotriva statului nu se pot lua măsuri de executare silită când instituțiile
publice centrale și locale nu efectuează cheltuielile publice stabilite de legea bugetară,

21
pe când întreprinderile private nu își pot procura resurse prin constrângerea
deținătorilor de sume temporar disponibile, iar împotriva lor se pot aplica măsuri de
executare silită, atunci când acestea nu și-au îndeplinit obligațiile legale sau nu și-au
onorat angajamentele contractuale;
- gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea
financiară a întreprinderilor urmează regulile dreptului privat;
-cele mai multe dintre utilitățile publice oferite de stat sunt imateriale, de aceea
ele nu pot fi exprimate în bani, pe când în economia privată calculul rentabilității este
ușor de făcut pe baza bilanțului de profit și pierderi;
-economia privată este organizată pentru o durată limitată în timp, pe când
economia publică este organizată pentru o durată nelimitată;
-statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda națională, în care se
constituie fondurile publice și în care se fac toate operațiile de încasări și plăți, în timp
ce întreprinderile private nu pot influența direct, în mod legal, această monedă, pe care
și ele o folosesc.

1.5. Funcțiile finanțelor publice


Finanțele publice au un caracter obiectiv: ele există pentru a servi la
01:20 îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor statului, la îndeplinirea unor nevoi (generale, ale
tuturor membrilor comunității) care nu ar putea fi satisfăcute pe altă cale sau cu alte
mijloace. Dar în economiile de piață nu pot exista finanțe publice fără economie privată,
pentru că sursa veniturilor se află în finanțele private.
În opinia dominantă în doctrina noastră, finanțele publice își îndeplinesc
misiunea lor socială și economică prin două funcții pe care le exercită, și anume prin: i)
funcția de repartiție și ii) funcția de control.

i) Funcția de repartiție a finanțelor publice


Constituirea și dirijarea fondurilor publice de resurse financiare este un proces
unitar și neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcției de repartiție a finanțelor.
Funcția de repartiție a finanțelor publice cunoaște două etape distincte, dar
care sunt organic legate între ele: a) constituirea fondurilor publice, a resurselor statului
și b) distribuirea acestora. În alte cuvinte, se colectează veniturile, constituindu-se
fondurile publice, din care se fac cheltuielile necesare pentru satisfacerea nevoilor
generale.
Prima etapă, constă în colectarea și formarea resurselor necesare îndeplinirii
de către stat a sarcinilor sale. La constituirea fondurilor bănești, a resurselor publice ale
statului participă toate sectoarele sociale: public, privat, mixt, precum și populația,
participă toate persoanele fizice și juridice, rezidente și nerezidente care au avere sau
realizează venituri, dar în proporții diferite în raport cu capacitatea lor financiară.
Participarea contribuabililor la constituirea fondurilor publice de resurse
financiare îmbracă forme diverse, cum sunt: impozitele, taxele (acestea constituind
partea cea mai însemnată a veniturilor publice), contribuțiile pentru asigurări sociale
de sănătate, contribuțiile la fondul de șomaj și la alte fonduri, amenzile, majorările
și penalitățile, vărsămintele din profitul regiilor autonome și a societăților
comerciale cu capital de stat și din veniturile instituțiilor publice. La acestea se
adaugă: redevențele, arenzile și chiriile din concesiuni și închirieri de terenuri și alte

22
bunuri proprietate de stat, veniturile din valorificarea unor bunuri proprietate de stat și a
bunurilor fără stăpân, împrumuturile de stat primite de la persoane juridice și fizice,
rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzile aferente împrumuturilor
acordate, donații, ajutoare și altele asemenea.
A doua etapă, este aceea a repartiției și se materializează în distribuția
mijloacelor bănești constituite ca fonduri publice, ca fonduri bănești ale statului
către beneficiari, înțelegând prin beneficiari instituțiile și serviciile publice prin care
statul își îndeplinește sarcinile sale și asigură satisfacerea nevoilor sociale (puterile
statului, instituțiile statului, furnizorii de servicii de interes general, funcționarii statului
etc.).
Prin repartiția fondurilor, statul urmărește satisfacerea nevoilor generale ale
populației, realizarea obiectivelor sale economice, politice și sociale dar, în același
timp, urmărește să promoveze și echitatea printr-o redistribuire a venitului și a
bogăției. Repartiția sau distribuirea fondurilor publice constituie o operațiune complexă
care presupune că, după ce au fost identificate nevoile sociale și posibilitățile de
acoperire a acestora, fondurile aferente cheltuielilor publice care urmează a fi făcute sunt
împărțite pe destinații și beneficiari – persoane fizice și persoane juridice.

ii) Funcția de control a finanțelor publice


Funcția de control este legată de funcția de repartiție și se exercită atât în etapa
realizării resurselor, cât și în aceea a distribuirii lor, aceasta fiind necesară pentru cel
puțin trei motive:
- Statul poate să-și îndeplinească sarcinile ce îi revin în virtutea
suveranității financiare de care se bucură, adică a dreptului său de a-și procura
veniturile pe cale de constrângere, fără să ofere contribuabililor o contraprestație.
- Necesitatea funcției de control a finanțelor publice decurge și din faptul că
fondurile de resurse financiare publice constituite la dispoziția statului se
realizează pe seama contribuției tuturor cetățenilor și, în consecință, aparțin întregii
societăți.
- Controlul realizării resurselor și distribuirii acestora este necesar și pentru că
pe această cale pot fi identificate nevoi reale necunoscute, greșelile făcute în procesele
de realizare a veniturilor și de distribuire a acestora, iar acestea sunt de natură a
îmbunătăți activitatea financiară a statului și a instituțiilor sale.
Funcția de control financiar se realizează în țara noastră prin organe
specializate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice, organe
specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat și instituțiilor
publice, direcțiile generale ale finanțelor publice județene și ale controlului financiar.
Atribuții de control în domeniul finanțelor au și parlamentul și guvernul țării, precum
și instanțele judecătorești.

Să ne reamintim…
Funcția de repartiție a finanțelor publice cunoaște două etape distincte, dar care sunt
organic legate între ele: a) constituirea fondurilor publice, a resurselor statului și b)
distribuirea acestora. În alte cuvinte, se colectează veniturile, constituindu-se fondurile
publice, din care se fac cheltuielile necesare pentru satisfacerea nevoilor generale.

23
Test de autoevaluare a cunoștințelor

Răspundeți la următoarele întrebări de autoevaluare


01:40 1.Clasificați nevoile oamenilor din punctul de vedere al finanțelor publice.
2.Care sunt sarcinile generale ale statelor moderne?
3.Care sunt funcțiile finanțelor publice?
4.Care este obiectul de studiu al dreptului financiar?
5. Care sunt ideile de bază ale școlii clasice a finanțelor publice?
6. Care sunt ideile de bază ale școlii moderne a finanțelor publice?
7. Care este, în opinia dumneavoastră modelul cel mai potrivit în finanțele publice și
care sunt argumentele ?

Test grilă de evaluare a cunoștințelor


01:50

1.Cine a formulat sarcinile statului modern:


a) Revoluționarii francezi în Declarația drepturilor omului și cetățeanului;
b) Aristotel în Politica;
c) Machiaveli în Il principe.
2.Statul este:
a) În principal, producător de bunuri imateriale;
b) În subsidiar, producător de bunuri materiale;
c) Consumator de bunuri material și producător de bunuri imateriale.
3.Fiziocrații sunt adepți:
a) Ai impozitului pe consum;
b) Ai impozitelor pe veniturile persoanelor fizice;
c) Ai impozitului unic asupra pământului;
4.Statul are obligația de a interveni pentru corectarea fenomenelor economice în
concepția:
a) fiziocraților;
b) clasicilor;
c) moderniștilor;
5.Funcțiile finanțelor publice sunt:
a) De control;
b) De repartiție;
c) De colectare și utilizare a veniturilor publice;

Bibliografie
1. Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul

24
Juridic, București, 2016.
3. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
4.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
5.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis
Nexis, Paris, 2011.
6.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
7.Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală,
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele
publice locale, Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

25
Unitatea de învăţare 2. Obiect, izvoare, delimitare de alte discipline.
Raporturile de drept financiar, activitatea financiară și aparatul financiar al
statului

Cuprins
2.1 Definiția dreptului financiar
2.2 Obiectul dreptului financiar
2.3 Izvoarele dreptului financiar
2.4 Delimitarea dreptului financiar de alte discipline
2.5. Caracterizarea normelor de drept financiar și specificul raporturilor de
drept financiar
2.6. Activitatea financiară a statului și aparatul său financiar

Introducere
În procesul procurării și repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru
îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale, în toate tipurile de orânduire socială se nasc
anumite relații (raporturi) sociale. Relațiile apărute în procesul de mobilizare și
repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sunt denumite relații
financiare sau finanțe publice, iar normele de drept care le reglementează sunt cele de
drept financiar (în care includem și pe cele de drept fiscal).
În această unitate de învățare vom învăța definiția dreptului financiar, vom afla
care este obiectul dreptului financiar și izvoarele acestuia, vom reuși să delimităm
disciplina noastră de studiu de alte discipline și vom înțelege importanța studiului
acesteia.

Obiectivele unităţii de învăţare

După studiul acestei unități și a bibliografiei indicate la finalul acesteia, veți reuși să:
✓Definiți dreptul financiar și să delimitați obiectul de reglementare;
✓Identificați particularitățile normelor de drept financiar;
✓Identificați specificul raporturilor de drept financiar;
✓Arătați în ce constă activitatea financiară a statului;
✓Cunoașteți aparatul financiar al statului și atribuțiunile acestuia.

Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

2.1 Definiția dreptului financiar


Actele normative care reglementează relațiile de constituire, repartizare și
00:00 utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale instituțiilor publice, destinate satisfacerii
intereselor generale (economice, sociale, culturale, de apărare, politice etc.) ale societății

26
alcătuiesc dreptul financiar sau dreptul finanțelor publice.
Unii autori folosesc pentru această disciplină denumiri precum: „drept financiar
și fiscal”, alții denumirea de „drept bugetar și fiscal”, de „drept financiar” ori pe aceea
de „dreptul finanțelor publice”, denumirile folosite indicând doar că nu există unitate
de opinii în privința importanței și a ierarhiei instituțiilor care alcătuiesc dreptul
financiar, unii autori acordând atenție sporită instituției bugetului, alții, celor care țin de
fiscalitate ori de reglementarea raporturilor dintre stat și contribuabili.
În ce ne privește, fără a considera greșite alte denumiri folosite, am fi optat
pentru aceea de „dreptul finanțelor publice” pentru a desemna disciplina de care ne
ocupăm, pentru că este cea mai sugestivă, delimitează corect obiectul reglementării și
este conform cu titlul celor mai importante legi care reglementează material (cazul Legii
nr. 500/2002 privind finanțele publice sau al Legii nr. 273/2006, privind finanțele
publice locale).
În ultimii ani, însă, se vorbește tot mai mult despre două subramuri ale
finanțelor publice, respectiv despre dreptul financiar (sau dreptul bugetar) și dreptul
fiscal, acesta din urmă definit ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează
modalitățile de realizare – la buget – a veniturilor publice, prin impozite și taxe. Cele
două categorii de norme juridice, de drept financiar și de drept fiscal, se află însă, într-o
strânsă legătură, chiar într-o interdependență, ele formând, împreună, dreptul finanțelor
publice.
Cât privește definiția adoptată, considerăm că dreptul finanțelor publice
(dreptul financiar) poate fi definit ca reprezentând ansamblul normelor juridice care
reglementează, în regim de drept public, relațiile de constituire (inclusiv creditul
public), repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale colectivităților
publice locale în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societății (în care
includem și pe cele care privesc măsurile intervenționiste ale statului în scopuri
economice și sociale), precum și controlul utilizării acestora.

Să ne reamintim...
Dreptul finanțelor publice (dreptul financiar) poate fi definit ca reprezentând
ansamblul normelor juridice care reglementează, în regim de drept public, relațiile de
constituire, repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale colectivităților
publice locale în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societății, precum și
controlul utilizării acestora.

2.2. Obiectul dreptului financiar


În dreptul nostru, obiectul reglementării financiare de interes public îl
constituie bugetele (toate tipurile de bugete prin care se determină venituri și cheltuieli
00:10
de interes public ale statului și instituțiilor sale, precum și ale unităților administrativ-
teritoriale și care cuprind veniturile și cheltuielile acestora), execuția bugetară,
împrumutul public, controlul financiar de interes public. Dar trebuie să adăugăm aici și
pe cele care privesc impozitele, taxele și contribuțiile, care constituie venituri bugetare
(art. 139 din Constituție).
Dacă luăm în considerare obiectul de reglementare, atunci normele dreptului
financiar pot fi clasificate astfel:
1) norme care reglementează procesul de formare și de constituire a

27
resurselor bănești publice;
2) norme care stabilesc destinațiile pentru care pot fi utilizate resursele
publice sau norme care reglementează cheltuielile publice și procedura de
efectuare a acestora;
3) norme care reglementează emisiunea și circulația bănească;
4) norme care reglementează creditul public;
5) norme care au ca obiect controlul financiar;
6) norme care au ca obiect instituirea și administrarea impozitelor, taxelor și
contribuțiilor, cu precizarea că acestea din urmă sunt extrem de multe și au
elemente de specificitate care justifică studiul separat.
Deși are un obiect de reglementare variat și complex, dreptul finanțelor publice
se prezintă ca un ansamblu unitar de norme juridice, grupate pe instituții.
Normele juridice referitoare la fiecare dintre acestea, reglementând grupe
unitare de relații sociale, constituie „instituții juridice”. În cuprinsul reglementării
finanțelor publice se disting, corespunzător cu obiectul de reglementare, instituțiile
juridice ale diferitelor categorii de bugete ale statului, ale bugetelor asigurărilor sociale
și ale comunităților locale, ale veniturilor bugetare, ale cheltuielilor bugetare, ale
împrumuturilor publice interne și/sau externe și cele ale controlului financiar etc.

Să ne reamintim…
Normele dreptului financiar pot fi clasificate astfel:
1) norme care reglementează procesul de formare și de constituire a resurselor
bănești publice;
2) norme care stabilesc destinațiile pentru care pot fi utilizate resursele publice
sau norme care reglementează cheltuielile publice și procedura de efectuare a
acestora;
3) norme care reglementează emisiunea și circulația bănească;
4) norme care reglementează creditul public;
5) norme care au ca obiect controlul financiar.

2.3 Izvoarele dreptului financiar


Izvoarele dreptului finanțelor publice sunt alcătuite din totalitatea normelor
00:30 juridice, respectiv a actelor normative care reglementează raporturile juridice de drept
financiar. Ca și în alte domenii, izvoarele dreptului financiar sunt: generale sau comune
și speciale sau specifice.
Izvoarele dreptului financiar sunt:
i) Constituția României
Constituția, ca lege fundamentală, cuprinde principiile de bază ale finanțelor
publice, principii formulate în Titlul IV, întitulat „Economia și finanțele publice”, în art.
135 „Economia”, art. 137 „Sistemul financiar”, art. 138 „Bugetul public național”, art.
139 „Impozite, taxe și alte contribuții”, art. 140 „Curtea de Conturi”.
Între principiile de bază ale finanțelor publice formulate în Constituție
amintim:
-principiul legalității actelor și operațiunilor privind formarea, administrarea,
întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-
teritoriale și ale instituțiilor publice (art. 137);

28
-principiul legalității impunerii, respectiv al stabilirii prin lege a impozitelor,
taxelor și altor contribuții (art. 139).
-principiul obligativității cetățenilor de a contribui, prin impozite și taxe, la
cheltuielile publice (art. 56 alin. 1);
-principiul așezării juste a sarcinilor fiscale (art. 56 alin. 2);
-principiul anualității bugetului (art. 138 alin. 2 și 3).
Între dispozițiile constituționale care privesc direct finanțele publice și modul de
constituire a resurselor publice sunt cele din art. 56, care instituie obligația cetățenilor de
a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice, asigurarea justă a sarcinilor
fiscale și interzicerea altor prestații, în afara celor stabilite prin lege, în situații
excepționale.

ii) Izvoarele specifice dreptului financiar


a) Legile sunt cele mai importante acte normative emise pentru domeniul
finanțelor publice. Între acestea, amintim:
1) Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice;
2) Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale;
3) Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (în acord cu art. 139 din
Constituție, această lege prevede, între altele, că „în scopul asigurării autonomiei
locale, autoritățile administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă
impozite și taxe locale, să elaboreze și să aprobe bugetele locale ale comunelor,
orașelor, municipiilor și județelor, în condițiile legii”.
4) Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal al României;
5) Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală;
6) Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României;
7) Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi;
8) Legile bugetare anuale, specificul lor fiind caracterul temporar (anual);
9) Alte legi care reglementează contribuții de asigurări sociale (Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătății, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și
stimularea ocupării forței de muncă, Legea nr. 346/2002 privind asigurările pentru
accidente de muncă și boli profesionale, Legea nr. 200/2006 privind Fondul de garantare
pentru plata creanțelor salariale).

b) Ordonanțele guvernamentale sunt acte normative emise de Guvern, în


temeiul unei legi speciale de abilitare (art. 108 alin. 3 din Constituție), prin intermediul
cărora, în domeniul financiar au fost instituite reglementări privind taxele și impozitele,
potrivit cu nevoile de perfecționare a legislației financiare în etapa actuală de dezvoltare
a României. Amintim, între cele mai importante ordonanțe adoptate de Guvernul
României și care sunt în vigoare la această dată:
- OUG nr. 94/2011, privind organizarea și funcționarea inspecției economico-
financiare la operatorii economici (care a abrogat Legea nr. 30/1991, privind
organizarea și funcționarea controlului financiar și al Gărzii financiare).
- OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru reorganizarea ANAF, precum și
pentru modificarea și completarea unor acte normative, act normativ prin care se
reorganizează ANAF, ca urmare a fuziunii prin absorbție și preluarea activității

29
Autorității Naționale a Vămilor și prin preluarea activității Gărzii Financiare.
- OUG nr. 146/2002 (rep.) privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin
trezoreria statului;
- OUG nr. 64/2007 privind datoria publică;
- OUG nr. 74/2009 privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile.
- OUG nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de
sănătate.

c) Hotărârile guvernamentale se emit pentru organizarea executării legilor și


sunt acte normative prin care, în mod obișnuit în domeniul financiar, se instituie norme
necesare pentru executarea dispozițiilor generale din Legea finanțelor publice și din
celelalte legi care vizează domeniul finanțelor publice. Între acestea, amintim:
- HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor
Publice
- HG nr. 520/2013, privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de
Administrare Fiscală;

d) Instrucțiunile, norme metodologice și ordinele Ministerului Finanțelor


Publice sunt acte dispozitive, cu caracter normativ, prin care se instituie norme care
dezvoltă și detaliază cuprinsul dispozițiilor generale din legile finanțelor publice
(centrale, locale), legile fiscale și de procedură fiscală și din celelalte acte normative
(ordonanțe și hotărâri guvernamentale) din domeniu.

e) Concomitent cu actele normative emise de organele puterii legislative și


executive, de aplicare generală, consiliile județene, orășenești și comunale sunt îndrituite
să adopte norme juridice privind bugetele locale, veniturile și cheltuielile acestor bugete,
prin hotărâri referitoare la aprobarea și executarea bugetelor județelor, orașelor și
comunelor, la impozitele și taxele locale, la cheltuielile ce se efectuează din bugetele
locale, sfera de cuprindere a domeniului public local etc.

iii) Izvoare europene


România a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, în perioada
de preaderare în țara noastră desfășurându-se un dificil program de armonizare a
legislației cu cea a Comunităților și a țărilor membre ale acestora. Membră cu drepturi
depline, România are astăzi între izvoarele dreptului aplicabil și pe cele ale dreptului
comunitar, dar apartenența la UE îi limitează, ca tuturor țărilor membre de altfel,
suveranitatea fiscală. Exemple de izvoare normative europene:
-Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (Titlul II),
-Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii
Economice și Monetare (cunoscut și sub numele de Pactul fiscal sau Tratatul de
guvernanță fiscală) semnat de state membre ale Uniunii Europene (nu a fost
semnat de Marea Britanie și Cehia) s-au stabilit măsuri pentru înăsprirea
disciplinei bugetare și reglementări noi menite să asigure echilibrul bugetar în
statele membre.
- Tratatul de funcționare a Uniunii Europene.
Alte acte normative cuprinzând reglementări de interes și aplicație directă

30
sunt:
-Regulamentul Consiliului nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile
bugetului general al UE;
-Regulamentul Comisiei nr. 1268/2012, privind normele de aplicare a
Regulamentului Consiliului nr. 1605/2002;
-Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1301/2013, privind
Fondul european de dezvoltare regională;
- Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1304/2013, privind
Fondul Social European (FSE);
-Regulamentul Consiliului nr. 1300/2013 privind Fondul de coeziune.

iv) Izvoare internaționale


Tratate semnate de România, care conțin și clauze relative la contribuțiile
financiare și prin convențiile internaționale pentru prevenirea dublei impuneri.

v) Alte izvoare ale dreptului financiar și contaminarea dreptului financiar


cu norme și principii de drept privat.

Să ne reamintim...
Izvoarele dreptului finanțelor publice sunt alcătuite din totalitatea normelor
juridice, respectiv a actelor normative care reglementează raporturile juridice de drept
financiar. Ca și în alte domenii, izvoarele dreptului financiar sunt: generale sau comune
și speciale sau specifice.
Principiul legalității actelor și operațiunilor privind formarea, administrarea,
întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților
administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice este unul din principiile fundamentale
prevăzute de Constituția României, ca izvor fundamental de drept.

2.4 Delimitarea dreptului financiar față de alte discipline


i) Legătura dintre dreptul financiar și știința finanțelor
00:50 Știința finanțelor publice este parte a economiei politice, iar știința dreptului
financiar este parte a științei dreptului. Explicațiile și conceptele științei finanțelor
publice reprezintă punctul de plecare pentru ideile și teoriile științei dreptului financiar,
iar pe baza acestora se decide cuprinsul reglementărilor juridice privind bugetul statului,
impozitele, cheltuielile și celelalte componente structurale ale finanțelor publice.

ii) Legătura finanțelor publice și a dreptului financiar cu politica și cu


dreptul constituțional
Cele mai multe și mai mari reforme politice și sociale au avut cauze financiare.
Atunci când problemele financiare s-au acumulat și n-au căpătat o rezolvare în timp util,
ele au condus la mișcări sociale de amploare și au generat schimbări politice importante.
Totuși, politizarea excesivă a finanțelor publice este dăunătoare, soluția la
această problemă fiind introducerea unei distanțe între finanțele publice și autoritățile de
decizie politică prin:
a) constituționalizarea normelor financiare, menită a lăsa politicului o marjă
de manevră limitată în privința măsurilor pe care le poate adopta.

31
b) instituirea așa numitelor sisteme expert menite a asigura autoreglarea
finanțelor publice și scoaterea deciziilor bugetare din zona slăbiciunilor umane,
respectiv a deciziilor politice.

iii)Legătura finanțelor publice și a dreptului financiar cu dreptul


administrativ
Legăturile dreptului financiar cu dreptul administrativ, ramură a dreptului
public, sunt numeroase și foarte strânse, la originea acestora aflându-se faptul că
ridicarea și repartizarea veniturilor de către stat se face cu ajutorul organelor
administrative.

iv) Legătura dreptului financiar cu dreptul penal, cu dreptul muncii și cu


dreptul procesual civil
Dintre celelalte ramuri ale dreptului pozitiv, dreptul financiar are relații cu
dreptul penal în virtutea dispozițiilor referitoare la constatarea infracțiunilor din
domeniul financiar de către organele de control financiar și cu dreptul muncii și al
protecției sociale, prin reglementarea relațiilor privind finanțarea acestei protecții din
bugetul asigurărilor sociale de stat, precum și cu dreptul procesual civil, datorită
interferenței normelor privind executarea silită a creanțelor fiscale cu cele referitoare la
executarea silită a creanțelor bănești de natură civilă.

v) Legătura dreptului financiar cu dreptul internațional


Relația dreptului financiar cu dreptul internațional public este evidențiată de
convențiile internaționale ale României determinate de necesități și interese financiare
cum sunt convențiile de împrumuturi externe, cele pentru evitarea impunerii duble a
veniturilor care se obțin pe teritoriul statului nostru și se transmit în alte state ori invers,
cele de stabilire a unor taxe vamale etc.

Să ne reamintim...
-Legăturile dreptului financiar cu dreptul administrativ, ramură a dreptului
public, sunt numeroase, la originea acestora aflându-se faptul că ridicarea și
repartizarea veniturilor de către stat se face cu ajutorul organelor administrative.
-Dreptul financiar are relații cu dreptul penal în virtutea dispozițiilor
referitoare la constatarea infracțiunilor din domeniul financiar de către organele de
control financiar.
-Dreptul financiar are legătură cu dreptul procesual civil, datorită interferenței
normelor privind executarea silită a creanțelor fiscale cu cele referitoare la executarea
silită a creanțelor bănești de natură civilă.

2.5. Caracterizarea normelor de drept financiar și specificul


raporturilor de drept financiar
01:00
Caracterizarea normelor de drept financiar
Raporturile juridice de drept financiar sunt reglementate în regim de drept
public, dat fiind faptul că formarea, cheltuirea și controlul utilizării fondurilor publice

32
reprezintă o problemă de interes general. Norma de drept financiar se definește ca o
regulă de conduită stabilită de lege, care cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor
participante la raportul juridic de drept financiar și a cărei respectare este asigurată de
autoritatea de stat.
Distingem între raporturile de realizare a veniturilor (nefiscale și fiscale),
raporturi de efectuare a cheltuielilor publice, raporturi de control financiar, raporturi de
împrumut public etc., adesea ele interacționând cu raporturile din alte domenii (bancar,
asigurări, circulație monetară, civil, penal etc.).
De exemplu, raporturile juridice care privesc realizarea veniturilor sunt, în
măsură mare, raporturi de drept fiscal și de drept procesual fiscal, raporturile de control
sunt de drept financiar pentru situațiile în care controlul intră în sfera de competență și
este efectuat de către Curtea de Conturi și de drept fiscal, când controlul este în
competența și este efectuat de ANAF și instituțiile din subordinea acestora.
Din punct de vedere al structurii, normele dreptului financiar cuprind, de
asemenea, elementele specifice normelor juridice, respectiv: ipoteza, dispoziția și
sancțiunea, dar cu unele particularități determinate de specificul obiectului de
reglementare și de interesul public pe care îl ocrotesc.
Ipotezele normelor de drept financiar prevăd împrejurările în care urmează să
se aplice dispozițiile cuprinse în aceste norme juridice.
Dispozițiile normelor dreptului financiar prevăd conduita subiectelor de drept
vizate de aceste norme, fie obligându-le să acționeze într-un anumit fel (norme
imperative), fie permițându-le să efectueze anumite operațiuni financiare sau să
săvârșească anumite acte (normele permisive), fie interzicându-le comiterea unor acte
sau operațiuni (normele prohibitive). În general, normele dreptului financiar sunt
norme imperative.
Specific normelor juridice de drept financiar sunt unele dintre sancțiunile pe
care le prevăd pentru a asigura respectarea conduitei impuse. Ca sancțiuni specifice și
exclusive pentru sfera dreptului financiar sunt:
-suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din
domeniul financiar, contabil și fiscal;
-blocarea fondurilor bugetare atunci când se constată utilizarea nelegală sau
ineficientă a acestora;
-înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscal
controlată;
-suspendarea din funcție a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte cauzatoare
de prejudicii importante (art. 43 și 45 din Legea nr. 94/1992).
Pe lângă aceste sancțiuni prevăzute de normele dreptului financiar, încălcările
acestor norme pot atrage, în funcție de semnificația normei încălcate, gradul de
periculozitate socială a faptei și de consecințele păgubitoare, aplicarea și a altor
sancțiuni, cele mai grave fiind, desigur, cele cu caracter penal.

Raportul juridic de drept financiar


Raportul juridic este o relație socială reglementată de norma juridică în cadrul
căreia participanții apar ca titulari de drepturi și de obligațiuni reciproce prin exercitarea
și îndeplinirea cărora se realizează scopul normei juridice.
Raporturile juridice de drept financiar sunt formate de relațiile sociale care

33
iau naștere și se sting în procesul constituirii, repartizării și utilizării fondurilor bănești
ale statului și care sunt reglementate de normele juridice financiare, ele luând forma
unor acte și operațiuni juridice specifice.
Actele și operațiunile financiare ale statului se identifică prin aceea că sunt
emise și săvârșite, în regim de drept public, în scopul formării și utilizării fondurilor
bănești necesare statului pentru satisfacerea nevoilor colective. Astfel de acte și
operațiuni sunt cele de întocmire și executare a bugetelor (care presupun și realizarea
veniturilor și executarea cheltuielilor acestor bugete), operațiunile de împrumut public,
de control financiar asupra actelor și operațiunilor de venituri și cheltuieli bugetare, de
credit public etc..
Actele financiar-publice sunt acte juridice, manifestări de voință făcute de
autorități publice în scopul de a produce efecte juridice specifice exercitării drepturilor și
îndeplinirii obligațiilor prevăzute de normele dreptului financiar, în vederea formării și
întrebuințării fondurilor bănești ale statului și ale altor colectivități sau instituții publice
și a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a statului, în condițiile
prevăzute de aceste norme.
Emitenții actelor și executanții operațiunilor financiare de interes public
sunt organele de stat învestite cu atribuțiuni privind elaborarea și execuția bugetelor ce
intră în compunerea bugetului public național. În acest sens, cele mai multe acte
financiare publice sunt emise de către organele Ministerului Finanțelor Publice și de
către organele financiare din unitățile administrativ teritoriale. Actele juridice financiare
emise de aceste organe sunt manifestări de voință cu caracter unilateral, fiind exclusă, cu
unele excepții, emiterea lor consensuală sau în cadrul unor negocieri (de exemplu, între
organele finanțatoare și instituțiile finanțate de la buget etc.).
Din punctul de vedere al condițiilor de valabilitate, actele juridice financiare
publice trebuie emise de către organele competente și în limitele competențelor
conferite de lege, cu conținutul, în termenele, în forma și în procedura prevăzute de
normele dreptului financiar. În cazul nerespectării condițiilor cerute de normele
dreptului financiar, actele juridice financiare publice pot fi anulate, iar executarea lor
poate fi suspendată de către organele cu atribuții de control a legalității acestora.
Prin modalitățile și condițiile de emitere și executare, actele financiare publice
se aseamănă mult cu actele de drept administrativ și întrunesc, în general,
particularitățile acestor acte juridice. Executarea acestor acte de drept financiar este
garantată prin forța de constrângere a statului care se manifestă diferit, în funcție de
periculozitatea socială a faptului care generează intervenția forței de coercițiune.
Operațiunile financiare publice se deosebesc de actele financiare publice prin
faptul că nu produc, prin ele însele, efecte juridice, ele fiind denumite și „operațiuni
materiale tehnice”. Însemnătatea acestor operațiuni se apreciază prin prisma rolului și al
rezultatului lor, ele fiind săvârșite fie pentru pregătirea și emiterea actelor financiar
publice, fie pentru executarea acestora.
În ansamblul raporturilor juridice, raporturile din domeniul finanțelor
publice se recunosc prin finalitatea financiar publică.
Prin prisma finalității lor, aceste raporturi se diferențiază de celelalte raporturi
juridice, se particularizează prin următoarele elemente distinctive:
-subiectele participante la aceste raporturi și poziția pe care o au unele față de celelalte;
-conținutul lor;

34
-modalitățile de realizare.
Astfel:
1) Subiectele participante în raporturile juridice din domeniul finanțelor
publice sunt:
a) pe de o parte statul, reprezentat printr-unul din organele sale financiare de
specialitate, care intră în raporturi juridice de pe poziția de purtător al autorității statale,
învestit cu atribuții în procesul de constituire, repartizare, utilizare și control al utilizării
fondurilor bănești ale statului,
b) pe de altă parte, ca al doilea subiect participant la aceste raporturi juridice
sunt instituțiile publice și persoane juridice de drept public și de drept privat sau
persoane fizice în calitate de beneficiari de fonduri de stat. În raporturile de drept fiscal,
vom vedea că subiecții sunt, de regulă, administratorul de impozite (organul fiscal) și
contribuabilul.
2) Conținutul raporturilor de drept financiar este format din drepturile și
obligațiile subiectelor participante și se distinge de alte raporturi juridice, prin aceea că
raporturile de drept financiar public se stabilesc în legătură cu constituirea, repartizarea,
utilizarea și controlul utilizării fondurilor bănești ale statului.
3) Obiectul celor mai multe dintre raporturile juridice din domeniul
finanțelor publice îl reprezintă:
a) fondurile bănești sau sumele de bani ce se stabilesc și se acordă în
raporturile juridice de finanțare bugetară, cele care se individualizează și se
încasează ca venituri nefiscale, ca venituri fiscale (impozite și taxe), ori care se
realizează prin procedeul împrumuturilor publice etc.;
b) acțiunile sau operațiunile de întocmire a proiectelor bugetelor
ministerelor și ale altor organe de stat, de urmărire silită a creanțelor bugetare, de
prognoză și organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulație
monetară etc.
3) În ce privește modalitățile de realizare, trebuie remarcat că raporturile
juridice financiare se nasc, se modifică și se sting pe baza manifestării unilaterale
de voință a statului, prin forme specifice, în temeiul și în aplicarea normelor dreptului
financiar. Această particularitate a raporturilor de drept financiar se traduce în aceea că
există posibilitatea executării directe a creanțelor bugetare de către organele statului,
fără a mai fi necesară intervenția instanței judecătorești.
4) Raporturile juridice din domeniul finanțelor publice mai sunt caracterizate și
din punctul de vedere al modului de soluționare a litigiilor ce apar între subiectele
participante. Litigiile care se ivesc în cadrul raporturilor juridice din domeniul financiar
public se soluționează, de regulă, pe calea jurisdicției speciale administrativ financiare,
de către organele administrației finanțelor publice sub conducerea Ministerului
Finanțelor Publice și de către instanțele specializate, cu mențiunea că în cazul acestora
din urmă, nu există specializare pe sub-ramuri (financiară și fiscală) și că titulatura
acestei jurisdicții specializate este aceea de „contencios administrativ-fiscal”, care
soluționează însă și cauzele care privesc litigii izvorâte din raporturi de drept financiar
public, iar nu doar pe cele din domeniul fiscal.

Să ne reamintim…
-Raporturile juridice de drept financiar sunt reglementate în regim de drept

35
public, dat fiind faptul că formarea, cheltuirea și controlul utilizării fondurilor publice
reprezintă o problemă de interes general. Norma de drept financiar se definește ca o
regulă de conduită stabilită de lege, care cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor
participante la raportul juridic de drept financiar și a cărei respectare este asigurată de
autoritatea de stat.
-Subiectele participante în raporturile juridice din domeniul finanțelor publice
sunt: statul, reprezentat printr-unul din organele sale financiare de specialitate, care
intră în raporturi juridice de pe poziția de purtător al autorității statale și instituțiile
publice și persoane juridice de drept public și de drept privat sau persoane fizice.
-Raporturile de drept financiar public se stabilesc în legătură cu constituirea,
repartizarea, utilizarea și controlul utilizării fondurilor bănești ale statului.
-Raporturile juridice financiare se nasc, se modifică și se sting pe baza
manifestării unilaterale de voință a statului, prin forme specifice, în temeiul și în
aplicarea normelor dreptului financiar.

2.6. Activitatea financiară a statului și aparatul său financiar


01:30 Administrația finanțelor publice poate fi privită sub două aspecte: 1) ca
activitate cu conținut financiar determinat de necesitățile și interesele financiare ale
statului și unităților administrativ teritoriale; 2) ca ansamblu de organe administrativ
financiare de stat făcând parte din administrația centrală și locală de stat.

Activitatea financiară a statului


Activitatea financiară a statului presupune legiferarea în domeniul realizării
veniturilor și a efectuării cheltuielilor, autorizarea acestora prin intermediul legilor
bugetare, urmată de realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor de interes general,
de controlul modului de realizare și efectuare și de soluționare a litigiilor ce se nasc din
raporturile juridice de drept financiar. Aceste activități sunt desfășurate de organele
puterii legiuitoare, de organele administrației finanțelor și de cele ale puterii
judecătorești.
La rândul lor, unele organe ale administrației finanțelor publice, în îndeplinirea
rolului încredințat au, pe lângă atribuțiile de execuție, și îndreptățirea de a emite acte cu
valoare normativă sau dispozitivă (cazul normelor și instrucțiunilor metodologice emise
de Ministerul Finanțelor Publice pentru aplicarea unor acte normative), precum și unele
atribuții jurisdicționale (organe ale Ministerului Finanțelor Publice, precum și organele
fiscale locale având competența de a soluționa, într-o procedură administrativ
jurisdicțională, contestațiile persoanelor fizice, ale agenților economici, a instituțiilor
publice etc., introduse împotriva titlurilor de creanță fiscală, împotriva modului de
rezolvare a unor cereri de fonduri bănești, a modului de acordare a unor înlesniri fiscale
etc.).

Aparatul financiar al statului


Activitatea financiară a statului este o activitate complexă la care participă o
multitudine de organe, făcând parte atât din sistemul democrației reprezentative, cât și
din autoritatea administrativă și din cea judecătorească. Din categoria organelor
democrației reprezentative fac parte organele puterii centrale și locale de stat:
Parlamentul și consiliile județene, municipale, orășenești și comunale. Sub controlul

36
acestor organe funcționează organele administrației de stat, centrale și locale: Guvernul,
ministerele, alte organe centrale ale administrației de stat, prefecturile și primăriile.
Aparatul financiar al statului, privit în sens larg, cuprinde întregul sistem de
organe prin care se realizează politica financiară a statului. Într-o astfel de
concepție, aparatul financiar al statului nu se limitează doar la organele specializate în
administrarea finanțelor publice. Privit din această perspectivă, aparatul financiar al
statului este alcătuit din:
1) organe ale statului cu competență generală, care includ și domeniul
finanțelor publice;
2) organe ale statului cu competență specială, respectiv cu atribuții exclusiv
în domeniul finanțelor publice.
Aparțin categoriei de organe cu competență generală: Parlamentul României,
Președinția, Guvernul, Consiliile locale, Delegația permanentă și serviciile publice
locale (comunale, orășenești, județene), ministerele și celelalte organe centrale și locale
ale administrației de stat.
Organele cu competență specială, la rândul lor, se împart în:
1) organe centrale de specialitate și din care fac parte: Ministerul Finanțelor
Publice, Trezoreria publică, Curtea de Conturi, Direcția generală de îndrumare și
control fiscal;
2) organe teritoriale de specialitate din care fac parte: Camerele de Conturi
județene, Administrațiile județene ale finanțelor publice, servicii fiscale
municipale și orășenești, precum și birouri fiscale comunale, birouri vamale de
interior și de frontieră.

i) Parlamentul
Ca organ reprezentativ și unică autoritate legiuitoare a țării, Parlamentul, alcătuit
în sistemul nostru din Camera Deputaților și Senat, are competența de a dezbate și
aproba programul Guvernului privind activitatea economică și socială, de a trasa liniile
directoare ale politicii interne și externe a statului, de a controla aplicarea programului
aprobat. Parlamentul adoptă legi care reglementează activitatea din toate domeniile vieții
sociale, inclusiv cele referitoare la mijloacele financiare ale statului. Senatul și Camera
Deputaților, întrunite în ședință comună, examinează și aprobă, anual, bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, precum și conturile de
execuție ale respectivelor bugete.

ii) Guvernul
Guvernul, care este organul suprem al puterii executive, asigură realizarea
politicii fiscal-bugetare a statului, conform Programului de guvernare aprobat de
Parlament, asigură realizarea politicii economice și financiare interne și externe, exercită
conducerea generală a administrației publice.
În acest scop, Guvernul elaborează anual proiectele bugetului de stat și
bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și ale conturilor generale anuale de
execuție ale acestora, le supune spre aprobare Parlamentului, iar după aprobare
răspunde de realizarea prevederilor bugetare, examinează periodic situația
financiară pe economie, execuția bugetului public național și stabilește măsurile
necesare pentru menținerea sau corectarea echilibrului bugetar.

37
Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, precum și
ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute
de aceasta.
Guvernul emite ordonanțe, în perioada vacanțelor parlamentare, pentru
reglementarea unor probleme ce nu suferă amânare sau în temeiul unei legi speciale de
abilitare. Astfel de ordonanțe au fost emise, spre exemplu, cu privire la: taxa pe valoarea
adăugată, impozitul pe profit, taxele speciale de consumație (accizele), angajarea de
împrumuturi guvernamentale prin emisiune de obligațiuni de stat, iar de dată mai
recentă, prin ordonanță a fost adoptat Codul de procedură fiscală și s a modificat Codul
fiscal al României.

iii) Ministerul Finanțelor Publice


Organizarea și atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice sunt reglementate prin
Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice și prin HG nr. 34/2009 și alte acte normative.
Acest important minister, este organizat și funcționează ca organ de specialitate al
administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care
aplică Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice, contribuie la elaborarea și
implementarea strategiei în domeniul finanțelor publice, în exercitarea administrării
generale a finanțelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare, în concordanță
cu cerințele economiei de piață și pentru stimularea inițiativei operatorilor economici.

iv) Agenția Națională de Administrare Fiscală


Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a fost înființată prin HG nr.
1574 din 18 decembrie 2003, ca organ de specialitate al administrației publice centrale,
instituție publică cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat, în subordinea
Ministerului Finanțelor Publice. În prezent, organizarea și funcționarea ANAF sunt
reglementate prin HG nr. 520/2013.
Agenția asigură administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor
venituri bugetare date prin lege în competența sa, aplicarea politicii și reglementărilor în
domeniul vamal și exercitarea atribuțiilor de autoritate vamală, precum și controlul
operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte
care au ca efect evaziunea fiscală și frauda fiscală și vamală, precum a altor fapte date
prin lege în competența sa.
În cadrul ANAF funcționează Direcția Generală Antifraudă Fiscală care este
o structură fără personalitate juridică, funcționând în cadrul ANAF. Aceasta are atribuții
de prevenire, descoperire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă
fiscală și vamală. În cadrul Direcției generale antifraudă fiscală funcționează direcții
regionale antifraudă fiscală, conduse de inspectori generali adjuncți antifraudă.

v) Unitățile teritoriale ale ANAF


În subordinea ANAF s-au înființat direcții generale regionale ale finanțelor
publice, instituții publice cu personalitate juridică, orașele în care funcționează aceste
direcții (Iași, Galați, Ploiești, Craiova, Timișoara, Cluj Napoca, Brașov și București)
fiind stabilite prin hotărârea de organizare și funcționare a ANAF, la aceste direcții fiind
arondate structurile județene.
Acestea s-au înființat prin transformarea Direcției generale a finanțelor publice

38
și a municipiului București în care s-a stabilit sediul Direcției regionale și fuziunea prin
absorbție a celorlalte direcții generale ale finanțelor publice din aria de competență, care
și-au pierdut personalitatea juridică.

vi) Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice


Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice funcționează ca structuri cu
personalitate juridică în municipiile Iași, Galați, Ploiești, Craiova, Timișoara, Cluj
Napoca, Brașov și București. Ele au o structură organizatorică mai complexă, având în
subordine direcțiile regionale vamale, administrațiile județene ale finanțelor publice,
serviciile fiscale municipale și orășenești și birourile fiscale comunale, precum și
birourile vamale de interior.
Aceste direcții au și o activitate complexă, ele fiind învestite cu atribuțiuni atât financiar
publice, cât și de control financiar.

vi) Administrațiile, serviciile și birourile finanțelor publice


Administrațiile județene ale finanțelor publice s-au constituit în municipiile
reședință de județ, cea a județului Ilfov funcționând ca structură în cadrul Direcției
Regionale a Finanțelor Publice București. Administrațiile finanțelor publice ale
sectoarelor 1-6 din cadrul DGFP București, funcționează ca Administrații financiare ale
sectoarelor 1-6. Administrațiile finanțelor publice municipale (altele decât cele reședință
de județ) și administrațiile finanțelor publice orășenești funcționează (s-au reorganizat)
ca servicii fiscale municipale și orășenești. Administrațiile finanțelor publice comunale
funcționează (s-au reorganizat) în birouri fiscale comunale.

vii) Ministerul Fondurilor Europene


Ministerul Fondurilor Europene, înființat prin OUG nr. 96/2012 (prin
reorganizarea fostului Minister al Afacerilor Europene) este organul de specialitate al
administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin intermediul
căruia sunt gestionate afacerile europene și absorbția fondurilor europene venite din
partea Uniunii Europene.

viii) Trezoreria publică


În prezent, activitatea de trezorerie este reglementată prin Ordonanța de Urgență
nr. 146/2002 rep. privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului
(aprobată prin Legea nr. 146/2002) și Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Trezoreria statului este organizată și funcționează în cadrul Ministerului
Finanțelor Publice, în a cărui structură organizatorică funcționează Direcția Generală de
Trezorerie și Contabilitate Publică, la nivelul unităților teritoriale ale Ministerului
Finanțelor Publice, respectiv în cadrul Direcțiilor Generale ale Finanțelor Publice și ale
Administrațiilor Finanțelor Publice funcționând Direcții de Trezorerie și Contabilitate
Publică.
Trezoreria statului este sistemul unitar și integrat prin care se centralizează și se
gestionează fondurile publice, se asigură efectuarea operațiunilor de încasări și plăți
privind fondurile publice, inclusiv cele privind datoria publică, și a altor operațiuni ale
statului, în condiții de siguranță și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.
Trezoreria statului alcătuind punctul central de concentrare a tuturor veniturilor, tot ea

39
trebuie să fie aceea care efectuează plățile pentru acoperirea cheltuielilor generale.
Trezoreria este totdeauna la curent cu încasările și cu plățile care se fac zilnic, iar
serviciul de trezorerie permite cunoașterea, în orice moment, a situației exacte a
finanțelor publice.

ix) Curtea de Conturi


Curtea de Conturi constituie organul suprem de control financiar și de jurisdicție
în domeniul financiar care funcționează pe lângă Parlamentul țării. În unitățile
administrativ teritoriale, funcțiile Curții se exercită prin camerele de conturi județene.
Această instituție își exercită funcția de control asupra modului de formare, de
administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului
public, precum și asupra modului de gestionare a patrimoniului public și privat al
statului și al unităților administrativ teritoriale. Prin activitatea de control pe care o
desfășoară, Curtea de Conturi urmărește respectarea legilor și aplicarea principiilor de
economicitate, eficacitate și eficiență în gestionarea mijloacelor materiale și bănești.

x) Banca Națională a României


Banca Națională a României constituie Banca Centrală a Statului Român al cărei
obiectiv fundamental este asigurarea stabilității monedei naționale. În acest scop, BNR
elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit și de plăți,
precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii
generale a statului, urmărind funcționarea normală a sistemului bancar și participarea la
promovarea unui sistem financiar specific economiei de piață.
Emite, în calitate de unică instituție autorizată, însemne monetare, emite și pune
în circulație bancnote și monede metalice, ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României, efectuează operațiuni de piață monetară, operațiuni cu băncile, operațiuni de
supraveghere bancare, operațiuni pe contul statului, precum și operațiuni cu aur și active
externe.

xi) Ministerele și celelalte organe ale administrației centrale


Aceste organe îndeplinesc, prin compartimentele specializate, o serie de sarcini
în domeniul financiar. Astfel: elaborează bugetele de venituri și cheltuieli și urmăresc
realizarea acestora; repartizează creditele bugetare organelor ierarhic inferioare; exercită
controlul financiar intern asupra activității unităților subordonate și iau sau propun, după
caz, măsuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate, asigură integritatea patrimoniului,
respectarea disciplinei financiare.

xii) Administrația publică locală


Administrația publică locală (care nu se confundă cu administrațiile fiscale)
funcționează în unitățile administrativ-teritoriale (comune, orașe și județe) pe principiile
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților
administrației publice locale, ale legalității și consultării cetățenilor în problemele locale
de interes deosebit. La nivelul comunelor și al orașelor ființează consilii locale, care au
calitatea de autorități deliberative, și primării, ca autorități executive. La nivelul
județelor și al capitalei există consilii județene, respectiv consiliul general al
municipiului București.

40
Consiliile locale au atribuții în probleme de interes local, inclusiv în cele
referitoare la finanțele publice locale și la activitățile economice, sociale și de altă
natură de interes local.

Să ne reamintim…
Aparatul financiar al statului, privit în sens larg, cuprinde întregul sistem de
organe prin care se realizează politica financiară a statului. Într-o astfel de concepție,
aparatul financiar al statului nu se limitează doar la organele specializate în
administrarea finanțelor publice. Privit din această perspectivă, aparatul financiar al
statului este alcătuit din: 1) organe ale statului cu competență generală, care includ și
domeniul finanțelor publice; 2) organe ale statului cu competență specială, respectiv cu
atribuții exclusiv în domeniul finanțelor publice.
Aparțin categoriei de organe cu competență generală: Parlamentul României,
Președinția, Guvernul, Consiliile locale, Delegația permanentă și serviciile publice
locale (comunale, orășenești, județene), ministerele și celelalte organe centrale și locale
ale administrației de stat.
Organele cu competență specială, la rândul lor, se împart în:
1) organe centrale de specialitate și din care fac parte: Ministerul Finanțelor
Publice, Trezoreria publică, Curtea de Conturi, Direcția generală de îndrumare și
control fiscal;
2) organe teritoriale de specialitate din care fac parte: Camerele de Conturi
județene, Administrațiile județene ale finanțelor publice, servicii fiscale municipale și
orășenești, precum și birouri fiscale comunale, birouri vamale de interior și de
frontieră.

01:50 Test de autoevaluare a cunoștințelor


1) Care este obiectul de reglementare al dreptului financiar?
2) Care este specificul normelor de drept financiar?
3) Care este specificul raporturilor de drept financiar?
4) Care este legătura dintre dreptul financiar și dreptul constituțional?
5) Care este rolul Trezoreriei Publice?

Test grilă de evaluare a cunoștințelor


1) Izvoarele dreptului financiar sunt:
a) Generale;
b) Speciale;
c) Internaționale;
d) Comunitare;
2) Specific raportului de drept financiar este:
a) Poziția de egalitate a părților;
b) Calitatea de debitor fiscal al uneia din părți;
c) Inegalitatea părților;
3) Agenția Națională de Administrare Fiscală este:
a) Organ de îndrumare și control;
b) Organ cu atribuții în domeniul reglementării raporturilor de drept financiar;

41
c) Organ cu atribuții în domeniul colectării veniturilor bugetare.

Bibliografie
1.Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
2.Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul
Juridic, București, 2016.
3.Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4.Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală,
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele
publice locale, Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

42
Unitatea de învăţare 3. Sistemul bugetar al României.

Cuprins
3.1 Despre buget în general. Definiție și elemente specifice.
3.2 Rolul bugetelor în statele moderne
3.3 Natura juridică a bugetului public
3.4 Componentele și conținutul bugetelor
3.5 Principii și reguli bugetare

Introducere
În actuala formă, finanțele publice poartă amprenta crizelor, a războaielor, a
cererilor populației, a modelelor și teoriilor economice și financiare care, de-a lungul
istoriei, au influențat deciziile celor care au decis asupra rolului și funcțiilor statului, a
nivelului prezenței sale în viața economică și socială și care au făcut din finanțele
publice nu doar un pilon, cel mai important al statului, ci și un fenomen extrem de
complex.

Obiectivele unităţii de învăţare


După studiul acestei unități și a bibliografiei indicate la finalul acesteia, veți
reuși să:
✓ Definiți noțiunea de buget și să identificați elementele sale specifice;
✓ Identificați natura juridică a bugetului public;
✓ Descrieți rolul bugetelor în statele moderne
✓ Descrieți specificul bugetul Uniunii Europene;
✓ Definiți principiile bugetare din dreptul român;
✓ Cunoașteți regulile bugetare din dreptul român;
✓ Enumerați și definiți componentele sistemului bugetar român.

Durata medie de parcurgere a celei de-a treia unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

3.1. Despre buget în general. Definiție și elemente specifice.


Bugetul este un act de planificare financiară. Pentru statul modern, bugetul este
00:00 un instrument indispensabil pentru numeroase motive, între care amintim:
i) dimensiunea activității financiare a statului, care este mult mai mare decât
în cazul particularilor.
ii) spre deosebire de particulari, statul primește și cheltuiește banii altora,
banii contribuabililor.
iii) spre deosebire de particulari, pentru care veniturile sunt partea fixă și stabilă
(afară de cazurile excepționale), pentru stat, componenta stabilă a activității sale

43
este aceea a cheltuielilor.
iv) atât cheltuielile cât și veniturile statului trebuie să fie consimțite de către
contribuabili prin reprezentanții aleși (aceasta fiind de esența democrației
parlamentare), iar ei nu-și pot da votul decât dacă știu care sunt cheltuielile de făcut și
veniturile de realizat.
v) Cheltuielile statului trebuie făcute sub un control strict și în condiții de
transparență.
vi) Bugetul public, ca act de planificare al veniturilor și cheltuielilor, este un
instrument necesar și pentru a se preveni inechitățile în repartiția sarcinilor fiscale
asupra membrilor societății.
Bugetul este un instrument juridic și economic pentru că elaborarea, execuția și
controlul bugetar sunt realizate în conformitate cu legile de aprobare, cu procedurile de
drept bugetar dar și în cadrul principiilor contabilității publice.
În economiile moderne, bugetul nu mai constituie doar un document în care se
înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de douăsprezece
luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.
Bugetul a devenit și un instrument de previziune, atât pe termen scurt, ca urmare
a dimensionării veniturilor și cheltuielilor publice la nivelul unui an, cât și pe termen
mediu, prin elaborarea bugetelor program, mai ales pentru cheltuielile publice de
investiții.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice definește bugetul ca fiind
„documentul prin care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și
cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcție de sistemul de finanțare a
instituțiilor publice”.
Aceeași lege, în art. 2.7. definește și bugetul general consolidat ca fiind
„ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate
pentru a forma un întreg”.
Din cuprinsul definițiilor formulate rezultă trei elemente specifice ale
bugetului public:
1) bugetul public este un act de previziune, în sensul că prezintă un tablou
evaluativ și comparativ de venituri publice, adică indică sursele bănești ale bugetului;
2) bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executivă este
împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască și să perceapă venituri în acord cu
prevederile bugetare;
3) bugetul public este un act limitat în timp, de regulă pentru o perioadă de un
an, mai potrivită pentru a se efectua programarea și a se urmări execuția bugetară.

Să ne reamintim...
- spre deosebire de particulari, statul primește și cheltuiește banii
contribuabililor, care au dreptul și trebuie să se știe în permanență ce cheltuieli își
propune statul să facă și care sunt resursele de care are nevoie pentru susținerea
cheltuielilor sale. Această publicitate se realizează prin buget.
- spre deosebire de particulari, pentru care veniturile sunt partea fixă și
stabilă (afară de cazurile excepționale), pentru stat, componenta stabilă a activității
sale este aceea a cheltuielilor.
- statul nu realizează el însuși venituri din activități economice proprii,

44
resursele sale constituindu-se, în principal, pe seama prelevărilor obligatorii de la
particulari, iar randamentul acestora și implicit nivelul veniturilor este fluctuant. Or,
aceste prelevări trebuie planificate și prevăzute în buget, în așa fel încât să facă
posibilă acoperirea cheltuielilor aprobate în tot cursul exercițiului bugetar. Această
planificare se face prin buget.
- atât cheltuielile, cât și veniturile statului trebuie să fie consimțite de către
contribuabili prin reprezentanții aleși (aceasta fiind de esența democrației
parlamentare), iar ei nu-și pot da votul decât dacă știu care sunt cheltuielile de făcut
și veniturile de realizat. Bugetul este instrumentul care oferă națiunii informațiile
necesare pentru ca votul să fie dat în cunoștință de cauză.
- cheltuielile statului trebuie făcute sub un control strict și în condiții de
transparență. Or, controlul și transparența în folosirea banului public nu sunt posibile
în lipsa acestui instrument, care este bugetul.

3.2 Rolul bugetelor în statele moderne


Bugetul public național este un instrument cu rol esențial în procesul distribuirii
și redistribuirii produsului intern în economia națională, între stat și populație, între
00:10
sfera productivă și cea neproductivă a societății, în asigurarea protecției sociale, în
procesul de control al constituirii, repartizării și cheltuirii resurselor publice.
Bugetul este și instrumentul contabil și juridic care oferă Parlamentului și
Guvernului, dar și contribuabililor, posibilitatea de a-și face o idee asupra valorii
bunurilor materiale și imateriale create într-o economie publică și valoarea sacrificiilor
făcute pentru realizarea lor. Numai cu ajutorul bugetului se poate stabili un echilibru
între nevoile colective și mijloacele cu care se acoperă aceste nevoi.
Rolul alocativ al bugetului decurge din natura statului și din funcțiile sale, din
faptul că el are sarcina finanțării serviciilor publice. Bugetul public reflectă, în partea
de cheltuieli, modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar.
Rolul redistributiv al bugetului derivă din natura acestuia de instrument de
mobilizare a resurselor și de repartizare a acestora pentru finanțarea unor activități și
acțiuni stabilite prin lege.
Rolul de reglare a vieții economice decurge din importanța bugetului de stat ca
instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de
Guvern. Prin orientările bugetului se poate acționa asupra economiei stimulând sau
frânând o anumită activitate.
Cheltuielile publice constituie un mijloc de care statul dispune pentru a favoriza
relansarea globală sau sectorială a vieții economice. Sporirea părții din resursele
publice care se distribuie cu titlu de cheltuieli influențează consumul și producția
națională.
Veniturile publice, în special taxele și impozitele, pot fi utilizate ca instrument
de politică economică în două direcții opuse: fie pentru frânarea activității economice,
fie pentru a susține relansarea acestor activități. Sporirea fiscalității reduce nivelul
veniturilor disponibile și influențează în mod direct consumul, după cum reducerea
impozitelor produce un surplus de venituri care permite relansarea consumului. La
rândul lor, modificarea accizelor favorizează sau frânează cererea pentru un anumit
produs.

45
Să ne reamintim...
Rolul alocativ al bugetului decurge din faptul că statul are sarcina de a finanța
serviciile publice, rolul redistributiv rezultă din aceea că bugetul este un instrument de
mobilizare a resurselor și de repartizare a acestora pentru finanțarea unor activități,
iar rolul de reglare a vieții economice rezultă din faptul că orientările bugetului pot
avea o influență pozitivă sau negativă asupra economiei naționale.

3.3. Natura juridică a bugetului public


Bugetul public național are o natură ambiguă: el este un instrument
financiar și contabil care îmbracă o formă juridică, dar și un instrument prin care se
00:20
pun în operă politici ale partidului (partidelor) politic(e) care exercită puterea,
voința politică a acestor forțe. Un ansamblu de conturi care descriu, pentru o
perioadă determinată, toate resursele și toate cheltuielile permanente ale statului.
În sistemul nostru de drept, bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat
se aprobă de Parlament și se adoptă prin lege ordinară, într-o procedură diferită însă
de a celorlalte legi ordinare.
Concluzia care se desprinde din textele constituționale și legale (Legea nr.
500/2002) care reglementează materia este aceea că bugetul statului are natură juridică
de lege, dar calificarea bugetului public constituie încă o problemă controversată.
Conform opiniilor formulate, bugetul public este susceptibil de a fi calificat:
i)ca act având natura juridică de lege;
ii)ca act administrativ sau act condiție de natură administrativă;
iii)ca act administrativ și legislativ, în același timp;
iv)ca act de planificare sau act financiar.
i) Teoria care susține că bugetul public național este o lege pleacă de la
constatarea că bugetul, fiind un act al puterii legiuitoare și îmbrăcând forma unui act
normativ adoptat de această putere, nu poate fi, la rândul său, decât o lege, fiind lipsit
de interes conținutul reglementării, pentru că domeniul legii este nelimitat.
Concepția potrivit căreia bugetul are natură juridică de lege este împărtășită de
majoritatea autorilor români și este conformă și cu spiritul Legii finanțelor publice nr.
500/2002, cu modul în care, în sistemul nostru de drept, se aprobă bugetul de către
Parlament și consecințele care decurg: obligativitatea realizării dispozițiilor sale.
Este de remarcat însă faptul că, admițând calificarea ca lege a bugetului, atât
sub aspect formal, cât și sub aspect material, există totuși deosebiri importante între
legile bugetare și celelalte legi.
Astfel, sub aspect formal, se constată că legile bugetare prezintă
următoarele particularități:
a)Legea bugetului de stat și legea bugetului asigurărilor sociale de stat se
adoptă în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului (art. 65 alin. (2), lit.
b) din Constituție);
b)Inițiativă legislativă în ce privește bugetul de stat și bugetul asigurărilor
sociale de stat nu poate avea decât Guvernul, fiind exclusă inițiativa cetățenilor și chiar
aceea a deputaților sau senatorilor (aceștia din urmă putând propune și susține doar
amendamente.
c)Adoptarea legilor bugetare trebuie să se facă într-un termen determinat de

46
Constituție, în art. 138 alin. (3), respectiv cu trei zile înainte de expirarea exercițiului
bugetar în curs, dar „sancțiunea” pentru nerespectarea acestuia constă în stabilirea unei
reguli care să permită realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor potrivit legilor
din anul precedent, până la adoptarea noilor bugete.
d)Legile bugetare se aprobă pentru durată determinată, de regulă un an.
e)Legile bugetare nu pot face obiectul delegării parlamentare.
Sub aspect material, legile bugetare se deosebesc, de asemenea de celelalte
legi prin conținutul lor și prin efectele lor. Astfel:
a) Bugetele sunt acte cu o amprentă politică mai pronunțată decât alte legi,
deși această componentă trebuie descifrată, dat fiind faptul că bugetul este o prezentare
în cifre a activității financiare a statului, un ansamblu de conturi previzionale și un act
de autorizare dat de Parlament puterii executive de a executa bugetul aprobat.
b) Legile bugetare se deosebesc în conținut și în efecte de celelalte legi. Astfel,
se constată că bugetul, deși se prezintă ca un ansamblu de conturi, o descriere în cifre a
activității statului, ce ar trebui să-i confere o aparență de impersonalitate, în realitate,
de esența legilor bugetare nu sunt dispozițiile generale, impersonale și care să se aplice
fără limite în timp (cum sunt legile obișnuite), autorizările date prin aceste legi fiind
operațiuni individual determinate și a căror durată de valabilitate în timp este limitată.
Or, în cazul celorlalte legi, astfel de dispoziții cu caracter individual determinat și
limitat în timp ar pune în discuție însăși constituționalitatea lor.

ii) Teoria care consideră bugetul public național act-condițiune de natură


administrativă se întemeiază, într-o opinie, pe constatarea că, atât veniturile cât și
cheltuielile sunt numai evaluări de ordin financiar pe care, în fapt, le realizează agenții
administrativi.

iii) Teoria care susține că bugetul public național are o natură juridică
dublă, atât de lege, cât și de act administrativ are ca punct de plecare distincția între
actele normative și actele administrative. Adepții calificării dualiste a bugetului de stat
susțin că bugetul este lege în părțile care conțin dispoziții cu caracter general și act
administrativ în părțile lui creatoare de acte individuale și concrete.

iv) Teoriile care consideră bugetul public național ca act de planificare sau
ca act financiar au în vedere, în principal, aspectele economice ale bugetului.

Să ne reamintim...
Sub aspect formal, se constată că legile bugetare prezintă următoarele
particularități: Legea bugetului de stat și legea bugetului asigurărilor sociale de stat
se adoptă în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului; inițiativă
legislativă în ce privește bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat nu poate
avea decât Guvernul; adoptarea legilor bugetare trebuie să se facă într-un termen
determinat de Constituție, în art. 138 alin. (3), respectiv cu trei zile înainte de
expirarea exercițiului bugetar în curs; legile bugetare se adoptă pe o perioadă
determinată și adoptarea lor nu pot face obiectul delegării parlamentare.

47
3.4. Componentele și conținutul bugetelor

00:30 Componentele sistemului bugetar


Sistemul bugetar român are trei mari componente bugetare care corespund
celor trei mari direcții de acțiune în și pentru finanțele statului și pentru cheltuielile
statului:
1)administrația centrală, care se realizează prin intermediul bugetului
de stat, cu anexele sale;
2)administrarea sistemului de asigurări sociale, realizată prin
intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat;
3)administrația publică locală, care se realizează, în mod autonom, în
fiecare unitate administrativ teritorială, prin intermediul bugetelor locale.
Această clasificare a bugetelor corespunde celei folosite în țările membre ale
Uniunii Europene și a fost consacrată în dreptul comunitar prin Tratatul de la
Maastricht și ține seama de natura cheltuielilor, iar nu de autorul acestora.
Remarcăm o lipsă de corelare între Constituția României, care în art. 138
vorbește despre bugetul public național (care este alcătuit din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor, orașelor și județelor) și
Legea nr. 500/2002 care vorbește despre „bugetul general consolidat” și despre
„sistemul bugetar”, acesta din urmă cuprinzând:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele fondurilor speciale;
d) bugetul trezoreriei statului;
e) bugetele instituțiilor publice autonome;
f) bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de
stat;
g) bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;
h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate
de stat și a căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetul fondurilor externe nerambursabile;
j) bugetele locale;
În ce privește bugetul general consolidat, acesta este reprezentat de „ansamblul
bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma
un întreg”.
Se constată că bugetul statului nu se prezintă sub forma unui document
unic, ci a unui ansamblu de bugete care alcătuiesc sistemul bugetar (conform legii
finanțelor publice) sau bugetul public național (conform Constituției).

Conținutul bugetelor
i) Bugetul de stat
Este cel mai amplu și cea mai importantă componentă a sistemului bugetar.
Obiectul acestuia îl reprezintă constituirea și utilizarea fondurilor la dispoziția statului,
pentru funcționarea autorităților publice, asigurarea ordinii publice, apărarea țării,
realizarea acțiunilor social-culturale, pentru finanțarea unor investiții și activități de
interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător, asigurarea

48
măsurilor de protecție socială a populației și realizarea programelor de cercetare etc.,
precum și măsurile intervenționiste ale statului.
Bugetul de stat conține veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora
pentru cheltuieli pe domenii, în scopul acoperirii trebuințelor comune.
Bugetul de stat se aprobă prin lege. Legile bugetare anuale pot fi modificate în
cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data
de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se aplică aceleași proceduri ca și legilor
bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Bugetul de stat este administrat de Ministerul Finanțelor Publice.

ii) Bugetele fondurilor speciale


Reprezintă excepție de la principiul unității bugetare. Sunt bugete ale fondurilor
care au destinații precizate prin legile speciale. Se întocmesc pentru finanțarea unor
obiective și acțiuni pentru care se instituie prelevări obligatorii cu această destinație.
Bugetele fondurilor speciale se adoptă ca anexe la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat sau a bugetelor locale și se numesc bugete anexe.
Exemple de bugete pentru fonduri speciale au fost și sunt: Fondul special pentru
dezvoltarea sistemului energetic, Fondul special al drumurilor publice, Fondul special
pentru protejarea asiguraților, Fondul special pentru copii, Fondul special pentru
dezvoltarea și modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei precum și a
celorlalte unități vamale, Fondul special pentru promovarea și dezvoltarea turismului,
Fondul special al aviației civile, Fondul special pentru executarea lucrărilor de
consolidare la Palatul de Justiție din București etc..
Așa cum am mai arătat, noua lege a finanțelor publice, deși sporește numărul de
bugete care alcătuiesc sistemul bugetar, întărește principiul unității bugetare prin art.
78. Astfel, dacă reglementarea anterioară (art. 19 din Legea nr. 72/1996) prevedea că
„fondurile speciale, aprobate prin legi speciale, se constituie în afara bugetului de stat
și a bugetului asigurărilor sociale de stat”, art. 78 din Legea nr. 500/2002 prevede că
bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie și se
administrează în afara bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat
(ex: bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate și bugetul asigurărilor de
șomaj) se aprobă ca anexe la legea bugetului de stat și, respectiv, la legea bugetului
asigurărilor sociale de stat.

iii) Bugetul trezoreriei statului și specificul acestuia


Trezoreria statului este organizată și funcționează ca un sistem unitar și integrat
prin care statul asigură efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind fondurile
publice, inclusiv cele privind datoria publică și a altor operațiuni ale statului.
Trezoreria statului este organizată și funcționează ca un sistem unitar, în cadrul
Ministerului Finanțelor Publice, în a cărui structură organizatorică funcționează
Unitatea de Management a Trezoreriei statului, cu statut de direcție generală și la
nivelul unităților teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, respectiv în cadrul
Direcțiilor Generale ale Finanțelor Publice și ale Administrațiilor Finanțelor Publice în
care funcționează Direcții de Trezorerie și Contabilitate Publică.
Bugetul trezoreriei statului cuprinde bugetul de venituri și de cheltuieli a acestei
instituții. Partea de venituri a bugetului Trezoreriei este alcătuită din dobânzi, dobânzi

49
penalizatoare, majorări, comisioane încasate și alte venituri, iar la cheltuieli, dobânzile
și comisioanele plătite, cheltuieli de funcționare a unităților Trezoreriei Statului, care
cuprind: cheltuieli materiale și servicii pentru întreținerea și funcționarea Trezoreriei
Statului și a sistemelor informatice ale acesteia, taxe poștale, cheltuieli cu transportul și
asigurarea numerarului și valorilor, paza sediilor și chirii, cheltuieli cu întreținerea,
funcționarea și asigurarea mijloacelor de transport al numerarului și valorilor,
cheltuieli de publicitate, cheltuieli de capital pentru unitățile Trezoreriei Statului,
cheltuieli pentru acoperirea prejudiciului creat în cazul afectării integrității
disponibilităților bănești păstrate la Trezoreria Statului și alte cheltuieli.
Bugetul Trezoreriei este elaborat, administrat și executat de către Ministerul
Finanțelor Publice. Acest buget se prezintă spre aprobare Guvernului până la data de
15 noiembrie a fiecărui an pentru anul următor, în structura clasificației bugetare
aprobate de Ministerul Finanțelor Publice. Se aprobă și se modifică, dacă e cazul, prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanțelor Publice.
Excedentul anual rezultat din execuția bugetului trezoreriei statului, ca diferență
între veniturile încasate și plățile efectuate, se reportează în anul următor și se
utilizează pentru acoperirea cheltuielilor aprobate în bugetul trezoreriei statului.
Specific bugetului acestei instituții este dat deci de modul de aprobare (hotărâre
a Guvernului), veniturile sale (cele mai multe din dobânzi, comisioane, majorări) și
faptul că excedentul eventual se reportează.

iv) Bugetele instituțiilor publice autonome


Denumirea de „instituții publice” este una generică și aceasta include
Parlamentul, Administrația Prezidențială, Curtea Constituțională, Consiliu
Suprem de Apărare a Țării, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și
instituțiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora (art. 3
pct. 30 din Legea nr. 500/2002).
Cheltuielile instituțiilor publice precum Camera Deputaților, Senatul,
Administrația Prezidențială, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul
Legislativ, Avocatul Poporului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, Consiliul Concurenței, Consiliul Național al Audiovizualului, administrația
publică centrală, care include Secretariatul General al Guvernului, Cancelaria primului
Ministru, ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale de
specialitate sunt aprobate prin legile bugetare de adoptare a bugetelor de stat.
Instituțiile publice autonome sunt, așadar, alte instituții decât cele mai sus
menționate, dar un criteriu de determinare a acestora nu ne este oferit de legea
finanțelor publice decât prin referirea la aprobarea bugetelor acestor instituții de către
organele abilitate în acest scop prin legi speciale [art. 16 lit. b) din Legea nr.
500/2002]. Între acestea se află, credem, Serviciul de Informații Externe, a cărui
activitate este finanțată de la bugetul de stat, dar modul de planificare, evidență și
utilizare a fondurilor se stabilește de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării [art. 20
din Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea SIE), Serviciul Român de
Informații, a cărui activitate este finanțată de la bugetul de stat, din venituri
extrabugetare, din credite externe și din alte surse legal constituite (art. 42 din
Legea nr. 14/1992, modificată prin Ordonanța de urgență nr. 72/2002].

50
v) Bugetele instituțiilor publice finanțate integral/parțial din bugetul de stat
Legea finanțelor publice în vigoare dispune că bugetele instituțiilor publice
finanțate integral din bugetul de stat se aprobă de către ordonatorul de credite
ierarhic superior al acestora [art. 16 lit. d)], în termen de 15 zile de la data publicării
legii bugetare anuale sau a legii de rectificare în Monitorul Oficial.
Bugetele instituțiilor finanțate parțial din bugetul de stat se aprobă prin lege, ca
anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite [art. 16 lit. c) din Legea nr.
500/2002].

vi) Bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii


Finanțarea unor instituții publice integral din venituri proprii încalcă mai
multe principii bugetare și credem că excepția instituită de lege în privința acestora nu
poate avea decât caracter temporar.
Bugetele instituțiilor publice care se finanțează integral din venituri proprii
se aprobă de către organul de conducere al instituției publice și cu acordul
ordonatorului de credite ierarhic superior, în termen de 15 zile de la data publicării
legii bugetare anuale sau a legii de rectificare în Monitorul Oficial.
Exemplu: Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci aflat în subordinea unui
minister (ministerul în subordinea căruia s-a aflat OSIM de-a lungul timpului a fost
schimbat aproape de fiecare guvernare din rațiuni greu de înțeles).

vii) Bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau


garantate de stat și a căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din
fonduri publice
Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne și externe
sau să garanteze împrumuturile interne și externe prin Ministerul Finanțelor Publice
pentru:
a) finanțarea deficitului bugetului de stat, finanțarea temporară a deficitelor din
anii precedenți ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu
această destinație, finanțarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat și bugetului Trezoreriei statului din exercițiul curent și
refinanțarea datoriei publice guvernamentale, în condiții acceptate de Ministerul
Finanțelor Publice;
b) menținerea în permanență a unui sold corespunzător în contul curent general
al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finanțelor Publice;
c) finanțarea unor proiecte sau a altor necesități aprobate prin hotărâre a
Guvernului;
d) susținerea balanței de plăți și a rezervei valutare;
e) alte situații prevăzute de lege.
Guvernul este autorizat să garanteze împrumuturi interne și externe numai
prin Ministerul Finanțelor Publice, contractate în scopuri prioritare pentru economia
românească, stabilite, pentru fiecare caz în parte, prin hotărâre a Guvernului.
Rambursarea ratelor de capital aferente serviciului datoriei publice
guvernamentale directe se face prin refinanțarea acestora de către Ministerul Finanțelor
Publice.

51
Bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat și ale căror
rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice se aprobă prin lege
[art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002].

viii) Bugetul fondurilor externe nerambursabile


Fondurile externe nerambursabile se cuprind în anexe la bugetele ordonatorilor
principali de credite și se aprobă odată cu acestea. Creditele bugetare aferente
fondurilor externe nerambursabile au caracter previzional și se derulează conform
acordurilor încheiate cu partenerii externi. Fondurile externe nerambursabile se
acumulează într-un cont distinct și vor fi cheltuite numai în limita disponibilităților
existente în acest cont și în scopul în care au fost acordate.
Bugetele fondurilor externe nerambursabile se aprobă prin lege [art. 16 alin. (1)
lit. a), art. 51 și art. 29 din Legea nr. 500/2002].

ix) Bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale – parte a sistemului


bugetar
Sistemul asigurărilor sociale de stat din România este pus în practică pe baza
unui buget propriu. Există însă și sisteme de asigurări care nu sunt integrate
sistemului public de asigurări sociale, fiind organizate la nivelul unor asociații
profesionale (de regulă, a profesiilor liberale) cum sunt la noi, de exemplu, asigurările
sociale pentru avocați și asigurările private.
Parte componentă a bugetului public național, bugetul asigurărilor sociale de
stat, cu anexele sale este planul financiar anual prin care se aprobă constituirea,
repartizarea și utilizarea fondurilor bănești necesare ocrotirii pensionarilor,
salariaților și membrilor de familie ai acestora, plata unor servicii medicale,
medicamente, materiale și dispozitive medicale, indemnizații de asigurări sociale
de sănătate, ajutoare de șomaj, ajutoare pentru accidente de muncă și boli
profesionale și pentru constituirea Fondului de garantare pentru plata creanțelor
salariale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din bugetele pentru asigurările
sociale de la nivelul caselor județene de pensii și al Casei de Pensii a Municipiului
București și din bugetul asigurărilor sociale elaborat de Casa Națională de Pensii
Publice (CNPP), care cuprinde veniturile și cheltuielile pentru asigurările sociale de
stat la nivel centralizat. Tot în cadrul aceluiași buget sunt aprobate și bugetele aferente
unor fonduri speciale de asigurări, cum sunt: Fondul național unic de asigurări sociale
de sănătate, Fondul asigurărilor pentru șomaj, Fondul de garantare pentru plata
creanțelor salariale.
Proiectul bugetului asigurărilor sociale se elaborează de Guvern, pe baza
propunerilor CNPP și ale Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale și
Ministerului Finanțelor Publice și se supune spre aprobare Parlamentului, unde este
dezbătut mai întâi în comisiile de specialitate și apoi în plen.
Deși este parte componentă a bugetului general consolidat, acesta se adoptă prin
lege separată și se administrează de sine stătător, pe baza principiului autonomiei,
de către Casa Națională de Pensii Publice, soluție care prezintă avantajul de a permite
utilizarea integrală a resurselor pentru acțiunile de ocrotire socială a populației
îndreptățite și de a se reporta pe anii următori eventualele excedente.

52
x) Bugetele locale – parte a sistemului bugetar
Din sistemul bugetar al României, ca sistem unitar de bugete, fac parte și
bugetele locale (art. 2 pct. 38 din Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006, a
finanțelor publice locale). Ele se întocmesc și se aprobă în condiții de autonomie, de
natură a stimula inițiativa locală în realizarea veniturilor și satisfacerea nevoilor sociale
locale.
Bugetele locale sunt actele prin care sunt aprobate, în fiecare an, veniturile și
cheltuielile unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii, sectoare ale
municipiului București, județe). Dar dispozițiile legii finanțelor publice locale se aplică
și bugetelor instituțiilor publice locale (finanțate integral sau parțial din bugetele locale
sau integral din venituri proprii, după caz), bugetului împrumuturilor externe și interne,
pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se
asigură din bugetele locale și bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Aceste bugete se aprobă astfel:
a) bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe și interne și bugetele
fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale ale comunelor, orașelor,
municipiilor, sectoarelor, județelor și de Consiliul General al Municipiului București,
după caz;
b) bugetele instituțiilor publice (locale), de către consiliile prevăzute în alineatul
precedent, în funcție de subordonarea acestora.
Este de remarca însă că sectoarele municipiului București sunt sub-diviziuni
administrativ teritoriale. Consecința este importantă, pentru că potrivit art. 3 alin.
(3) din Constituție, teritoriul este organizat în comune, orașe (unele orașe putând
fi declarate municipii) și județe, iar potrivit art. 138 din Constituție, bugetul public
național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale
ale comunelor, orașelor și ale județelor, or legea finanțelor publice locale, permițând
și subdiviziunilor administrative să aibă bugete proprii (art. 2) se situează în
afara Constituției. De altfel, sectoarele nu sunt enumerate între unitățile
administrativ-teritoriale care se bucură de autonomie locală nici în Legea nr.
215/2001 a administrației publice locale.
Dispoziții referitoare la bugetele locale se regăsesc și în legile bugetare.

Să ne reamintim…
Sistemul bugetar român are trei mari componente bugetare care corespund
celor trei mari direcții de acțiune în și pentru finanțele statului și pentru cheltuielile
statului: 1) administrația centrală, care se realizează prin intermediul bugetului de
stat, cu anexele sale; 2) administrarea sistemului de asigurări sociale, realizată prin
intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat; 3) administrația publică locală,
care se realizează, în mod autonom, în fiecare unitate administrativ teritorială, prin
intermediul bugetelor locale.
Este cel mai amplu și cea mai importantă componentă a sistemului bugetar.
Obiectul acestuia îl reprezintă constituirea și utilizarea fondurilor la dispoziția
statului, pentru funcționarea autorităților publice, asigurarea ordinii publice,
apărarea țării, realizarea acțiunilor social culturale, pentru finanțarea unor investiții
și activități de interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului

53
înconjurător, asigurarea măusurilor de protecție socială a populației și realizarea
programelor de cercetare etc., precum și măsurile intervenționiste ale statului.

3.5. Principiile și regulile bugetare în dreptul român


Principiile și regulile bugetare privesc întocmirea și execuția bugetelor. Ele
sunt rodul experienței acumulate în activitatea de întocmire și execuție a guvernanților
01:00 și a Parlamentului, dar și al activității de cercetare.
În dreptul nostru, principiile sunt formulate în art. 8-15 din Legea nr. 500/2002
privind finanțele publice și în art. 7-17 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele
publice locale. Unele dintre aceste principii sunt comune, altele sunt valabile doar
pentru categoriile de bugete enunțate. În practică, principiile bugetare sunt, însă,
adesea nesocotite dar acest lucru nu este valabil doar la noi.
Potrivit Legii nr. 500/2002 și a Legii nr. 273/2006, dar și a doctrinei, principiile
bugetare sunt următoarele:
1) principiul universalității bugetului (comun);
2)principiul transparenței și publicității (comun);
3)principiul unității (comun);
4)principiul anualității (comun);
5)principiul specializării bugetare (comun);
6)principiul unității monetare (comun);
7)principiul echilibrului (comun, dar formulat numai în legea finanțelor
locale);
8)principiul realității (doctrina);
9)principiul neafectării veniturilor (doctrina);
10) principiul autonomiei locale (specific bugetelor locale);
11) principiul solidarității (specific bugetelor locale);
12) principiul proporționalității (specific bugetelor locale);
13) principiul consultării (specific bugetelor locale);

i)Principiul universalității bugetului (comun)


Presupune includerea în buget a tuturor veniturilor și cheltuielilor publice în
sume brute sau totale, fără omisiuni și fără compensări reciproce. Toate veniturile și
cheltuielile se înregistrează în buget integral fără a fi regularizate între ele. Presupune
că veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu
excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au destinații distincte stabilite de către
donatar.
Două reguli asigură realizarea în practică a acestui principiu. Prima este aceea a
necompensării cheltuielilor proprii cu veniturile proprii, iar cea de a doua presupune
neafectarea unora dintre veniturile realizate pentru cheltuielile necesare întreținerii
instituțiilor publice sau pentru desfășurarea unor activități care se finanțează de la stat.
Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar,
interzicând compensarea între cheltuieli și venituri proprii.
Există și unele excepții de la principiul universalității, ca de exemplu:
– resursele provenind din donații, care nu majorează resursele publice totale, ci
au o afectațiune specială în conformitate cu voința celui care efectuează donația;
– fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziția

54
administrațiilor publice cu condiția realizării unor lucrări publice sau prestații
determinate;
– reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor
necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu.

ii)Principiul transparenței și publicității (comun)


Banul public trebuie strâns și cheltuit la lumină, aceasta fiind și o problemă de
etică politică. Transparența și publicitatea bugetelor se asigură prin:
- dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
- dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuție a bugetelor, cu
prilejul aprobării acestora;
- publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de
aprobare a bugetelor și conturilor anuale de execuție a acestora;
- mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informațiilor asupra
conținutului bugetului, exceptând informațiile și documentele nepublicabile, prevăzute
de lege.
- publicarea în presa locală sau afișarea la sediul autorității administrației
publice locale respective a proiectului de buget local și a contului anual de execuție a
acestuia;
- dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia;
- prezentarea contului anual de execuție a bugetului local în ședință publică.

iii)Principiul unității (comun)


Principiul unității bugetului este consacrat în art. 10 din Legea nr. 500/2002 care
dispune că „veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document
pentru a se asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice”, ceea ce
face ca acest principiu să fie în strânsă legătură cu cel al universalității.
Respectarea acestei cerințe conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă
informații de ansamblu privind resursele publice și utilizarea lor, permite aprecierea
importanței diverselor categorii de venituri și cheltuieli. Acest principiu se sprijină pe
două categorii de motivații, unele financiare, altele politice.
Cu toate avantajele pe care le are, în multe state contemporane s-a renunțat la
unitatea bugetului de stat, principiul tradițional al unității bugetare, riguros respectat în
trecut, fiind adaptat cerințelor finanțelor publice moderne prin intermediul unor
derogări ce facilitează operațiunea de debugetizare, care presupune că pentru
acoperirea unor nevoi, sunt și alte resurse pe lângă veniturile ordinare ale statului.
În materie de bugete locale, principiul unității, consacrat prin art. 9 din Legea nr.
273/2006, presupune că:
(1) Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru
a se asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice locale.
(2) Se interzic reținerea și utilizarea de venituri în regim extrabugetar, precum și
constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede
altfel.

iv)Principiul anualității (comun)

55
Conform principiului anualității, bugetul public se aprobă în fiecare an de
către Parlament. Principiul anualității s-a impus, la începuturi, din considerente de
natură politică. Eficiența controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a
Guvernului nu poate fi reală decât în condițiile în care aprobarea cheltuielilor se
realizează pe perioade de timp limitate și nu foarte îndelungate. Principiul anualității
constituie garanția esențială a drepturilor politice ale Parlamentului, fiindcă face
necesară convocarea periodică a acestuia.
Anualitatea bugetului are două semnificații distincte: prima se referă la perioada
de timp pentru care se întocmește și se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada
de timp în care se încasează veniturile și se efectuează cheltuielile înscrise în
autorizația dată Guvernului de către Parlament.
În țara noastră, exercițiul bugetar (financiar) este anual și coincide cu anul
calendaristic. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 500/2002: „(1) Veniturile și
cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde
exercițiului bugetar și (2) Toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui
an bugetar în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a
bugetului respectiv”. Potrivit art. 2 pct. 1, anul bugetar este anul financiar pentru care
se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe la data de 1 ianuarie
și se încheie la data de 31 decembrie. În consecință, orice venit neîncasat și orice chel-
tuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul bugetului
anului următor, iar creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate
de drept.
Pentru bugetele locale, potrivit art. 11 din Legea nr. 273/2006, a finanțelor
publice locale, principiul anualității presupune că: (1) Veniturile și cheltuielile
bugetare sunt aprobate, în condițiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde
exercițiului bugetar și (2) Toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui
an bugetar în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a
bugetului respectiv.

v)Principiul specializării bugetare (comun)


Este înscris în art. 12 din Legea nr. 500/2002 și presupune că veniturile și
cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget pe surse de proveniență și,
respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică și destinația
acestora, potrivit clasificației bugetare.
Specializarea bugetară impune individualizarea veniturilor publice (taxe,
impozite, contribuții etc.) și specializarea creditelor publice, adică aprobarea de către
Parlament a veniturilor pe surse de formare și a creditelor bugetare pe categorii de
cheltuieli. Prin buget, se aprobă nivelul cheltuielilor ca limite maxime care, pentru
fiecare destinație reprezintă creditele bugetare în limita cărora se pot face plățile.
În cazul bugetelor locale, principiul specializării bugetare presupune, de
asemenea, că veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget pe surse
de proveniență și, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor
economică și destinația acestora (art. 12).

vi) Principiul unității monetare (comun)


Potrivit acestui principiu, consacrat în art. 13 a Legii finanțelor publice nr.

56
500/2002, toate operațiunile bugetare se exprimă în monedă națională. Moneda
națională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul [art. 137 alin. (2) din
Constituția României]. Același conținut îl are principiul unității monetare și pentru
bugetele locale (art. 10 Legea nr. 273/2006, a finanțelor publice locale).
Principiul îl regăsim și în Regulamentul financiar al UE, sub titlul „principiul
unității de cont”, care prevede, în art. 16, că „bugetul se întocmește și se execută în
euro, iar conturile se prezintă în euro”, fiind permise, totuși, pentru unele fluxuri de
numerar și, în cazul conturilor de avans, precum și pentru gestionarea administrativă a
serviciului extern al Comisiei, efectuarea de operațiuni în monede naționale.

vii) Principiul echilibrului (comun)


În actuala lege a finanțelor publice deși principiul echilibrului bugetar nu mai
este formulat - el regăsindu-se însă în legea finanțelor publice locale (art. 13) și în
Regulamentul financiar al UE (art. 14) - mai multe dispoziții ale acestor legi
(inclusiv ale Legii nr. 500/2002) obligă autoritățile la luarea de măsuri de execuție care
să asigure, în permanență, echilibrul bugetar. În concepția legiuitorului nostru, starea
de echilibru a bugetului statului apare doar ca un deziderat, dar există încă țări în care,
prin lege, este interzisă întocmirea unor bugete dezechilibrate.
Conform acestui principiu, starea de echilibru este dată de egalitatea dintre
veniturile bugetare și cheltuielile bugetare în cadrul unui exercițiu bugetar și presupune
acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar.
Anualitatea și echilibrul bugetului erau indisolubil legate, având drept rezultat
echilibrul anual al bugetului, considerat, în doctrina clasică a finanțelor publice drept
„principiul de aur al gestiunii bugetare”. Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea
unor bugete corect proporționate, a unor bugete în care veniturile publice acoperă
cheltuielile, cât și la păstrarea echilibrului în perioada de execuție a bugetului.

viii)Principiul realității bugetului (doctrină, comun)


Legea finanțelor publice nr. 72/1996, în art. 4, vorbea și ea de principiul
realității bugetului, în vreme ce doctrina tratează acest principiu uneori separat,
alteori identificând acest principiu cu cel al specializării bugetului sau ignorându-l.
Legile finanțelor publice în vigoare nu îl enunță.
Într-o concepție, principiului realității se apropie până la identificare cu
principiul echilibrului bugetar, principiu abandonat de noua lege a finanțelor publice,
dar regăsit încă în legea finanțelor publice locale.

ix) Principiul neafectării veniturilor bugetare (doctrină, comun)


Această regulă de bază a bugetelor publice, neconsacrată legal, dar enunțată ca
atare în doctrina de specialitate, privește veniturile publice și are afinități cu principiul
universalității bugetului.
Într-adevăr, este de principiu, că veniturile încasate la buget se depersonalizează,
astfel încât veniturile, în totalitatea lor, se utilizează pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat
acoperirii unei anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanță
deplină între mărimea unui venit și nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanțate pe
seama venitului special afectat. Veniturile cu afectațiune specială, fie că depășesc

57
necesarul de resurse pentru acoperirea cheltuielii respective, ceea ce conduce la o
folosire nerațională a fondurilor, fie că sunt insuficiente, ceea ce pune sub semnul
întrebării posibilitatea realizării acțiunii respective din fondurile de resurse bănești ale
bugetului de stat, nu conferă certitudine privind execuția bugetară.

x) Regulile bugetare
Afară de principiile enunțate, Legea nr. 500/2002, formulează și câteva reguli
privind cheltuielile bugetare și instituie unele limitări privind micșorarea veniturilor și
majorarea cheltuielilor bugetare.
Astfel, conform art. 14 din Legea finanțelor publice:
(1) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de
autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale.
(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete și nici angajată și efectuată din
aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită
dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Potrivit art. 15 din lege, în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a
unor proiecte de acte normative a căror aplicare atrage micșorarea veniturilor sau
majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, trebuie să se prevadă și mijloacele
necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau creșterea cheltuielilor. În acest
scop Guvernul, prin ordonatorii principali de credite în domeniul cărora se inițiază
proiecte de acte normative și Ministerul Finanțelor Publice, va elabora fișa financiară,
care se atașează la expunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca
document necesar pentru dezbaterea proiectului, și care va fi actualizată în concordanță
cu eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ. În această fișă se
înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în
vedere:
a) schimbările anticipate în veniturile și cheltuielile bugetare pentru anul curent și
următorii 4 ani;
b) eșalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acțiunilor multianuale;
c) propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor;
d) propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri.

Să ne reamintim…
În dreptul nostru, principiile sunt formulate în art. 8-15 din Legea nr.
500/2002 privind finanțele publice și în art. 7-17 din Legea nr. 273/2006 privind
finanțele publice locale. Unele dintre aceste principii sunt comune, altele sunt valabile
doar pentru categoriile de bugete enunțate. În practică, principiile bugetare sunt, însă,
adesea nesocotite dar acest lucru nu este valabil doar la noi.
Potrivit Legii nr. 500/2002 și a Legii nr. 273/2006, dar și a doctrinei,
principiile bugetare sunt următoarele: 1)principiul universalității bugetului
(comun);2)principiul transparenței și publicității (comun); 3)principiul unității
(comun); 4)principiul anualității (comun); 5)principiul specializării bugetare
(comun); 6)principiul unității monetare (comun); 7)principiul echilibrului (comun, dar
formulat numai în legea finanțelor locale); 8)principiul realității (doctrina); 9)
principiul neafectării veniturilor (doctrina); 10) principiul autonomiei locale (specific

58
bugetelor locale); 11) principiul solidarității (specific bugetelor locale); 12) principiul
proporționalității (specific bugetelor locale); 13) principiul consultării (specific
bugetelor locale).

01:30

Test de evaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 20 de minute
1. Definiţi bugetul public și enumerați elementele sale specifice.
2. Analizați natura juridică a bugetului.
3. Prezentați, pe scurt, bugetul de stat și enumerați anexele sale.
4. Prezentați specificul bugetelor locale.
5. Caracterizaţi funcţiile banilor în economia de piaţă. Exemplificaţi.
6. Analizați principiul universalității bugetului.
7. Analizați principiul echilibrului bugetului.
8. Analizați principiul anualității bugetului.

Test de evaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 10 de minute

1.Bugetul este:
a)un act de planificare financiară;
b)un act de reglarea a economiei;
c)un act normativ de care părțile raportului juridic financiar nu trebuie să țină
seama;

2.Care din principiile d emai jos sunt principii bugetare:


a)principiul unității;
b)principiul proporționalității;
c)principiul consultării;
d)principiul anualității;
e)principiul echilibrului.

3.Bugetele fondurilor speciale:


a)sunt anexe la bugetul de stat;
b)nu există;
c)sunt aprobate prin legi speciale;
d)cuprinde venituri și cheltuieli ale trezoreriei statului;
e)se aprobă de către ordonatorii de credite.

4.Bugetele locale:

59
a)se aprobă în fiecare an;
b)se aprobă de către Parlament în ședință comună a celor două Camere;
c)se aprobă în condiții de autonomie;
d)se elaborează de Guvern;
e)sunt acte prin care se aprobă bugetele unităților administrativ-teritoriale.

5.Principiul echilibrului bugetar:


a)este formulat în Constituție;
b)presupune egalitatea dintre veniturile și cheltuielile bugetare în cadrul unui
exercițiu bugetar;
c)opusul său este deficitul bugetar;
d)presupune că veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget,
pe surse de proveniență;
e)este contrariul autorizării în bloc a tuturor veniturilor și cheltuielilor.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul
Juridic, București, 2016, cotă bibliotecă 347.73/C75.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis
Nexis, Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8.Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală,
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele
publice locale, Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

60
Unitatea de învăţare 4. Procesul bugetar și execuția bugetară

Cuprins
4.1. Caracteristicile procesului bugetar și etapele acestuia
4.2. Dreptul de inițiativă bugetară
4.3. Elaborarea proiectului de buget
4.4. Adoptarea bugetului
4.5. Execuția bugetară și rolul ordonatorilor de credite
4.6. Reguli privind cheltuielile publice
4.7. Controlul efectuării cheltuielilor publice

Introducere
Bugetul reprezintă, sub aspect juridic, un act normativ prin care sunt prevăzute și
aprobate de către Parlament veniturile de realizat și cheltuielile de efectuat, de către stat, de
regulă pentru un an. Sub aspect economic, bugetul exprimă relații economice în formă
bănească, ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, conform obiectivelor
de politică monetară ale fiecărei perioade.
În acest capitol veți învăța despre caracteristicile și etapele procesului bugetar,
dreptul de inițiativă bugetară, elaborarea și adoptarea proiectului de buget, execuția
bugetară, ordonatorii de credite.

Obiectivele unităţii de învăţare


✓ Identificarea caracteristicilor procesului bugetar și a etapelor acestuia;
✓ Cunoașterea cuprinsului și a structurii bugetului;
✓ Redarea în formă schematică a procesului bugetar și a execuției bugetare
(drept de inițiativă, elaborare proiect, adoptare, modificare, execuție;

Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

4.1 Caracteristicile procesului bugetar și etapele acestuia


00:00 Sub aspect strict juridic, procesul bugetar se prezintă ca fiind ansamblul actelor și
operațiunilor referitoare la întocmirea proiectului de buget, aprobarea și executarea
lui, încheierea și aprobarea contului general de execuție bugetară, precum și controlul
execuției bugetare.
Procesul bugetar se caracterizează prin următoarele trăsături:

61
i)este un proces decizional al autorității legislative care constă în alocarea unor
resurse bugetare limitate în raport de și cu nevoile societății, pentru bunuri și servicii
publice;
ii)este un proces complex care antrenează, în etape diferite și în proporții diferite și
pe paliere diferite ale procesului bugetar, toate puterile statului: legislativă, executivă, și
chiar judecătorească în anumite condiții;
iii)este un proces preponderent politic, deoarece opțiunea pentru un anumit tip de
politică economică, în general, de politică financiară și monetară în particular, reprezintă un
act de decizie politică a majorității parlamentare;
iv)este un proces cu implicații sociale și economice, bugetul influențând evoluția
creșterii economice, nivelul prețurilor, rata șomajului, evoluția ratei dobânzilor și a soldului
curent al balanței de plăți;
v)este un proces ciclic, în baza principiului anualității, cu termene concrete de
derulare și finalizare, stabilite prin legi speciale;

Etapele procesului bugetar


Procesul bugetar presupune, așa cum rezultă de altfel din definiția noțiunii,
parcurgerea mai multor etape. Aceste etape sunt:
1) pregătirea proiectului de buget, care constă în activitatea de determinare a
veniturilor și a cheltuielilor bugetului public;
2) aprobarea bugetului, care presupune dezbaterea și votarea bugetului de către
Parlament;
3) executarea bugetului sau execuția bugetară care constă în realizarea veniturilor la
termenele și la nivelurile prevăzute, precum și în efectuarea cheltuielilor în limitele și
potrivit destinațiilor stabilite;
4) controlul execuției bugetare, care constă în verificarea modului în care au fost
aduse la îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public;
5) aprobarea execuției bugetului care presupune realizarea unei dări de seamă cu
privire la modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar
expirat.

Să ne reamintim...
Procesul bugetar se caracterizează prin următoarele trăsături: i) este un proces
decizional al autorității legislative care constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în
raport de și cu nevoile societății, pentru bunuri și servicii publice; ii)este un proces complex
care antrenează, în etape diferite și în proporții diferite și pe paliere diferite ale procesului
bugetar, toate puterile statului: legislativă, executivă, și chiar judecătorească în anumite
condiții; iii)este un proces preponderent politic, deoarece opțiunea pentru un anumit tip de
politică economică, în general, de politică financiară și monetară în particular, reprezintă
un act de decizie politică a majorității parlamentare; iv)este un proces cu implicații sociale
și economice, bugetul influențând evoluția creșterii economice, nivelul prețurilor, rata
șomajului, evoluția ratei dobânzilor și a soldului curent al balanței de plăți; v) este un
proces ciclic, în baza principiului anualității, cu termene concrete de derulare și finalizare,
stabilite prin legi speciale;

62
4.2 Dreptul de inițiativă bugetară
În practica internațională sunt cunoscute și utilizate următoarele metode de elaborare
00:10 a proiectelor de buget:
1)sistemul inițiativei guvernamentale – în care dreptul și obligația de a întocmi
proiectul de buget aparține Guvernului;
2)sistemul inițiativei guvernamentale și parlamentare – aplicabil în Franța, în
care Guvernul prin Ministerul Finanțelor centralizează propunerile ministerelor și întocmește
o schiță de buget, echilibrarea și definitivarea făcându-se de către Consiliul de Miniștri care
îl prezintă Parlamentului în numele șefului statului. Adunarea Națională și Senatul
formulează amendamente, comisiile de specialitate având dreptul de a interveni în
dezbaterile publice ale bugetului;
3)sistemul inițiativei șefului executivului – aplicat în SUA, în care inițiativa
aparține Președintelui, care este și șeful executivului. Proiectul de buget definitivat de
Președinte se supune Congresului și Senatului care are dreptul de a opera modificări în
conținutul proiectului de buget.
În dreptul nostru, inițiativă bugetară are Guvernul, inițiativa legislativă a cetățenilor
fiind exclusă (art. 73 alin. 2 din Constituție)

Să ne reamintim...
În practica internațională, există trei tipuri de inițiativă: sistemul inițiativei
guvernamentale, sistemul inițiativei guvernamentale și parlamentare, sistemul inițiativei
șefului executivului.

4.3. Elaborarea proiectului de buget


Cuprinde atât activitatea de determinare a nevoilor sociale, a priorităților în acoperirea
00:20
acestora și activitatea de determinare a cheltuielilor de făcut pentru acoperirea acestor nevoi
și veniturilor necesare și posibil a fi realizate, cât și activitatea de determinare a veniturilor,
însoțite de o prognoză a indicatorilor macroeconomici pentru următorii trei ani. Această
activitate începe în anul premergător celui pentru care se întocmește proiectul, urmând
calendarul bugetar și se realizează în sistem piramidal, de jos în sus, adică de la unitățile de
bază din teritoriu, pe linie ierarhică, spre organele centrale.
Proiectul bugetului de stat cu anexele sale și proiectul bugetului asigurărilor sociale
de stat, se pregătesc, potrivit art. 138 alin. (2) din Constituție și art. 28 din Legea nr.
500/2002, de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Ministerul Muncii,
Familiei și Protecției Sociale. În stabilirea indicatorilor macro-economici pe baza cărora se
elaborează bugetul, Ministerul Finanțelor Publice colaborează cu Banca Națională.
Potrivit art. 19 din Legea finanțelor publice, Ministerul Finanțelor Publice are, în
domeniul elaborării proiectelor de buget amintite, următoarele atribuții:
1)coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la
sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, a legilor de
rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție;
2)emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor și forma de prezentare a
acestora;

63
3)solicită rapoarte și informații oricăror instituții care gestionează fonduri publice;
4)analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor;
5)furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor
principali de credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor
bugetare anuale;
Proiectul de buget se întocmește, în termenele stabilite prin calendarul bugetar,
respectându-se următorii pași:
1)Se elaborează indicatorii macro-economici și sociali pentru anul bugetar căruia
îi este destinat noul buget, precum și pentru următorii trei ani. Indicatorii trebuie definitivați
până la 31 martie (putând fi însă actualizați în cursul procesului bugetar) împreună cu
limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite. Acești indicatori și limitele
de cheltuieli, în formă definitivă, sunt comunicate Guvernului până la data de 1 mai și, după
aprobarea lor, sunt transmise Comisiilor pentru buget finanțe ale Parlamentului
2)Până la data de 1 iunie, se întocmește și se transmite de către Ministerul
Finanțelor Publice, ordonatorilor principali de credite, scrisoarea-cadru (conținând
indicatorii macroeconomici în care se întocmește proiectul de buget) și îndrumările
metodologice de elaborare a proiectelor de bugete, precum și limitele de cheltuieli stabilite.
3)Ordonatorii principali de credite formulează și depun, până la data de 15 iulie a
fiecărui an, propunerile pentru proiectele de bugete proprii pentru anul următor,
împreună cu anexele acestora (cu încadrarea în limitele de cheltuieli deja stabilite) și
estimările pentru următorii trei ani. Pe baza propunerilor și recomandărilor MFP, aceste
proiecte, însoțite de documentațiile pentru investiții (dacă este cazul) și expunerea de
motive, sunt definitivate și trimise, până la data de 1 august, Ministerului Finanțelor Publice.
4)Ministerul Finanțelor Publice examinează aceste proiecte, putând cere
încadrarea în cifrele de venituri și cheltuieli necesare pentru realizarea echilibrului bugetar.
Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de bugete ale ordonatorilor principali,
putând cere modificarea acestora atât în privința veniturilor cât și a cheltuielilor preconizate,
dar atunci când ordonatorii principali de credite nu se conformează acestor recomandări,
Guvernul este cel care soluționează divergențele. Pe baza proiectelor de bugete ale
ordonatorilor principali (între care se află și MFP) se întocmește proiectul general al
bugetului de stat și proiectul legii bugetare anuale, care trebuie depuse la Guvern până la
data de 30 septembrie a fiecărui an. Aceste proiecte trebuie să fie însoțite de un raport
privind situația macroeconomică pentru anul bugetar pentru care s-a întocmit proiectul și
proiecția acesteia pentru următorii trei ani.
5)Proiectele de buget și lege bugetară depuse la Guvern sunt supuse unei
verificări și aprobări, cu modificări, dacă acestea sunt necesare. Dacă este aprobat, proiectul
de buget este trimis, până la data de 15 octombrie, Parlamentului, împreună cu Raportul
privind situația macroeconomică pentru anul următor și proiecția pentru următorii trei ani și
cu proiectul legii bugetare anuale. Raportul cu care se supune Parlamentului proiectul
bugetului de stat conține, în fapt, programul de guvernare a forțelor politice aflate la putere,
cu indicarea direcțiilor, obiectivelor, mijloacelor, metodelor și căilor de realizare a acestui
program.

Să ne reamintim…
Ministerul Finanțelor Publice are, în domeniul elaborării proiectelor de buget
amintite, următoarele atribuții: 1)coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea

64
Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare
anuale, a legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general
anual de execuție; 2)emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor și forma de
prezentare a acestora; 3)solicită rapoarte și informații oricăror instituții care gestionează
fonduri publice; 4)analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor;
5)furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de
credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare anuale.

4.4 Adoptarea bugetului


00:30
i)Adoptarea bugetului în Parlament
Bugetul de stat (ca și bugetul asigurărilor sociale de stat) se aprobă de către
Parlament, în ședință comună a celor două camere, prin legi separate.
În Parlament, bugetul parcurge următoarele etape importante:
1)Prezentarea de către executiv (primul-ministru sau ministrul finanțelor) a raportului
pe marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului;
2)Examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului (comisii
care sunt constituite și funcționează pe domenii: agricultură, apărare, cultură, industrie și
comerț, ocrotirea sănătății, protecția mediului, siguranță națională, transporturi etc.) și
formularea de amendamente.
3)Analiza și aprobarea proiectului de buget în comisia de specialitate a Parlamentului
(comisia de buget, finanțe și bănci).
4)Dezbaterea proiectului și aprobarea bugetului în forma finală de către Parlament,
dezbateri în cursul cărora fiecare partid încearcă să-și impună propriile amendamente,
aprobate fiind însă numai acelea care întrunesc majoritatea parlamentară.
5)Bugetele se aprobă prin vot deschis sau secret, dar sunt autori care consideră că este
preferabil votul secret, acesta fiind de natură să permită parlamentarilor să voteze fără
preocupări de ordin electoral (votul public va face pe reprezentanții națiunii să se alăture la
orice propunere de cheltuieli care ar satisface interesele electorale).
6)Legea de aprobare a bugetului de stat trebuie să prevadă:
•Aprobarea veniturilor și cheltuielilor bugetului pentru anul bugetar;
•Cuantumul sumelor alocate ordonatorilor principali de credite (Senat, Camera
Deputaților, Administrația Prezidențială, Guvern, ministere, alte organe centrale etc.);
•Creditele bugetare pe categorii de cheltuieli;
•Alte dispoziții (relative la eventuale împrumuturi destinate a acoperi cheltuielile
bugetare etc.).
7)Dacă bugetul este aprobat de Parlament, iar legea bugetară este adoptată, aceasta se
trimite președintelui pentru promulgare. Președintele poate avea obiecțiuni și poate cere
reexaminarea bugetului de către Parlament.

ii)Respingerea bugetului și consecințele neadoptării acestuia în termen


Parlamentul judecă și critică proiectul de buget, iar în cazul în care îl găsește
nepotrivit îl poate respinge, caz în care procedura de elaborare și adoptare trebuie reluată.
Președintele țării are, de asemenea, dreptul de a provoca, o singură dată, reexaminarea legii
bugetului [art. 77 alin. (2) din Constituție].

65
Legile bugetare anuale trebuie adoptate cel mai târziu până la data de 28 decembrie
a anului precedent celui pentru care se adoptă bugetele.
Potrivit legii (art. 37 din Legea nr. 500/2002), dacă legea bugetului de stat și legea
bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puțin 3 zile înainte de
expirarea exercițiului bugetar, Guvernul îndeplinește sarcinile prevăzute în bugetul anului
precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăși de regulă 1/12 din prevederile
bugetelor anului precedent, cu excepția cazurilor deosebite, temeinic justificate de către
ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de
buget, în situația în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent. Instituțiile
publice și acțiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului
bugetar următor, vor fi finanțate, până la aprobarea legii bugetare, în limita a 1/12 din
prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.

Specialitatea votului dat pentru aprobarea bugetului


Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părți, capitole, subcapitole, titluri,
articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatorii principali de credite, pentru anul
bugetar, precum și creditele de angajament pentru acțiuni multianuale.
Pentru venituri, votul este, în principiu, limitativ și imperativ, în ceea ce privește
natura și numărul ramurilor și izvoarelor autorizate, dar numai evaluativ în ce privește
randamentul probabil.
În ce privește cheltuielile, în dreptul nostru acestea sunt votate în detaliu, astfel că
puterea executivă nu poate dispune, discreționar, de mânuirea și repartizarea
cheltuielilor. Împărțind autorizația dată guvernului pe ordonatori principali de credite
bugetare, libertatea puterii executive este micșorată și ea nu poate depăși sumele acordate
pentru fiecare serviciu în parte.

Să ne reamintim...
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părți, capitole, subcapitole,
titluri, articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatorii principali de credite, pentru
anul bugetar, precum și creditele de angajament pentru acțiuni multianuale.
Pentru venituri, votul este, în principiu, limitativ și imperativ. În ce privește
cheltuielile, în dreptul nostru acestea sunt votate în detaliu, astfel că puterea executivă nu
poate dispune, discreționar, de mânuirea și repartizarea cheltuielilor.

4.5. Execuția bugetară și rolul ordonatorilor de credite


Este a treia etapă a procedurii bugetare care constă în încasarea veniturilor bugetare
și efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară. Este cunoscută și sub numele de
00:40
execuția de casă a bugetului.
În procesul de execuție bugetară sunt angajați un mare număr de instituții și persoane
prin intermediul cărora se realizează veniturile publice, respectiv se utilizează fonduri
publice, cum sunt: aparatul fiscal, prin care se realizează principalele venituri ale bugetului
de stat, instituțiile bugetare prin care se efectuează principalele cheltuieli de la buget,
unitățile administrativ-teritoriale și alte instituții publice care primesc de la sau transferă la
buget sume de bani, dar responsabilitatea execuției revine Guvernului și Ministerului

66
Finanțelor Publice, care trebuie să asigure colectarea veniturilor și utilizarea eficientă a
alocațiilor bugetare.
Între persoanele cu atribuții foarte importante în execuția bugetară se numără
ordonatorii de credite. Dar activitatea lor nu ar avea suport dacă nu ar exista armata de
funcționari care să realizeze veniturile, pe care ordonatorii de credite să-i poată, apoi, împărți
spre a fi cheltuiți.
Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituțiilor publice care primesc credite
bugetare prin Legea bugetară anuală. Ordonator de credite este persoana împuternicită prin
lege sau prin delegare, potrivit legii, să dispună și să aprobe acțiuni cu efect financiar pe
seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, indiferent de natura acestora.
Ordonatorii de credite sunt de trei grade:
i) ordonatorii principali de credite pentru bugetul de stat sunt miniștrii, conducătorii
celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, conducătorii altor
autorități publice și conducătorii instituțiilor publice autonome. Pentru bugetele locale,
ordonatorii principali sunt primarii și președinții consiliilor județene. Ordonatorii principali
de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor
persoane împuternicite în acest scop.
ii) ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituțiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care nu au legătură
directă cu bugetul de stat. Aceștia au competența de a aproba efectuarea cheltuielilor din
bugetele proprii și repartizarea creditelor bugetare aprobate pe unități ierarhic inferioare, ai
căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite.
iii) ordonatorii terțiari de credite sunt conducătorii instituțiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea unor instituții publice finanțate din bugetul de stat.
Acești ordonatori au competența limitată la utilizarea creditelor bugetare ce le-au fost
repartizate numai pentru nevoile instituțiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor
bugetelor proprii aprobate și în condițiile stabilite prin lege.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare


Veniturile și cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de
stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile și bugetele instituțiilor publice autonome se
repartizează pe trimestre, în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor, de
termenele și posibilitățile de asigurare a surselor de finanțare a deficitului bugetar și de
perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor se aprobă de către:
a) Ministerul Finanțelor Publice;
b) ordonatorii principali de credite;
c) ordonatorii secundari de credite.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor se face în scopul stabilirii, în
fiecare trimestru, a unui echilibru între venituri și cheltuieli. Repartizarea are ca scop și sesi-
zarea în timp util a posibilelor dezechilibre și ajustarea sau acoperirea lor din fondurile de
rezervă bugetară.

Execuția de casă a bugetului (operațiunile de trezorerie)


Operațiunile derulate prin sistemul de conturi deschise pentru bugetul de stat sau de

67
legătură cu bugetul de stat a plătitorilor de venituri, a beneficiarilor de credite, a sistemului
bancar antrenat în efectuarea operațiunilor se numește execuția de casă a bugetului. Execuția
bugetului înseamnă, încasarea veniturilor, deschiderea creditelor bugetare și efectuarea de
plăți din buget în contul cheltuielilor, precum și mobilizarea resurselor financiare pentru
finanțarea deficitului bugetar. Prin sistemul organizat al circuitului de fluxuri monetare se
urmăresc și alte obiective legate de execuția bugetului, cum sunt: supervizarea plăților și a
încasărilor, gestiunea disponibilităților bugetare, asigurarea informației pentru înregistrarea
în contabilitate a fluxurilor bugetare și întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii
prevederilor bugetare.

Încheierea execuției, contul general al execuției și rezultatul execuției bugetare


În sistemul nostru, anul bugetar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31
decembrie. Anul bugetar corespunde, deci, cu anul calendaristic. Încheierea unui exercițiu
bugetar produce următoarele efecte:
a) orice venit neîncasat până la 31 decembrie se va încasa în contul bugetului pe
anul următor, în rezultatele căruia urmează a se reflecta. Cu alte cuvinte, veniturile
neîncasate vor fi vărsate cu acest titlu, în exercițiul următor;
b) orice cheltuială neefectuată se va putea plăti numai în contul bugetului noului
an, dacă acel buget va conține prevederi în acest sens.
Încheierea exercițiilor bugetare reprezintă un procedeu de contabilitate și nu afectează
drepturile creditorilor.

Să ne reamintim...
Execuția bugetară este a treia etapă a procedurii bugetare care constă în încasarea
veniturilor bugetare și efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară. Este cunoscută
și sub numele de execuția de casă a bugetului.
În procesul de execuție bugetară sunt angajați un mare număr de instituții și persoane
prin intermediul cărora se realizează veniturile publice, respectiv se utilizează fonduri
publice, cum sunt: aparatul fiscal, prin care se realizează principalele venituri ale bugetului
de stat, instituțiile bugetare prin care se efectuează principalele cheltuieli de la buget,
unitățile administrativ-teritoriale și alte instituții publice care primesc de la sau transferă la
buget sume de bani, dar responsabilitatea execuției revine Guvernului și Ministerului
Finanțelor Publice, care trebuie să asigure colectarea veniturilor și utilizarea eficientă a
alocațiilor bugetare.

4.6. Reguli privind cheltuielile publice


Am mai arătat că în întocmirea bugetului, statul trebuie să plece de la cheltuielile pe
01:20
care trebuie să le facă, cheltuieli în raport de care își propune și realizarea de venituri și că
acesta este motivul pentru care ne ocupăm mai întâi de cheltuielile statului și apoi de
veniturile acestuia. Am optat, însă, pentru această ordine și pentru că problema veniturilor
statului și a modului de obținere a acestora este una extrem de complexă, motiv pentru care
în curs i se vor acorda mai multe capitole.
Cheltuielile publice sunt plățile efectuate de stat din resursele la dispoziția sa în
scopul satisfacerii nevoilor publice, a intereselor generale ale societății, a îndeplinirii
obiectivelor urmărite de stat: funcționarea instituțiilor publice, asigurarea ordinii și liniștii

68
publice și a siguranței naționale, finanțarea învățământului, culturii și sănătății, precum și a
sistemului de asigurări sociale, realizarea acțiunilor economice de interes general. Aceste
cheltuieli materializează cea de a doua etapă a funcției de repartiție a finanțelor publice, care
constă în repartizarea fondurilor publice pe diverse destinații.
Doctrina consideră că la baza cheltuielilor publice trebuie să stea și următoarele
principii:
i) Cheltuielile publice trebuie judecate din punctul de vedere al necesității, utilității și
al urgenței.
ii) Cheltuielile statului trebuie să servească scopurilor generale, în sensul că ele
trebuie să folosească tuturor cetățenilor fără preferințe.
iii) Cheltuielile publice trebuie să fie reproductive. Productivitatea sau
reproductivitatea poate fi directă (de exemplu, când cheltuielile se fac în scopul producerii
de bunuri materiale – construcții de șosele, căi ferate, îndiguiri, întreprinderi, etc. – și
indirectă, când bunurile care se produc sunt imateriale, așa cum este cazul instituțiilor de
învățământ, spitalelor, bibliotecilor, etc.). Există și cheltuieli pentru care productivitatea
indirectă pare imposibilă. Exemplu, cheltuielile militare. Utilitatea unei cheltuieli se
măsoară prin utilitatea bunurilor materiale sau imateriale create.
iv) Toate cheltuielile trebuie să se facă în raport cu venitul național, aceasta
însemnând că nu trebuie să se depășească niciodată puterea de contribuție a cetățenilor.

4.7. Controlul efectuării cheltuielilor publice


Economia financiară a statului este supusă, așa cum am mai arătat, controlului politic,
controlului de specialitate (economic și financiar) și controlului jurisdicțional. Formele de
01:30
control enunțate fac parte din controlul pe care statul îl realizează, prin mecanismele sale,
asupra activităților pe care diverse componente ale sale le îndeplinesc, iar acestea privesc și
modul în care sunt făcute cheltuielile publice.
Activitatea de control financiar de specialitate se realizează în țara noastră prin organe
specializate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice, organe specializate
ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat și instituțiilor publice, direcțiile
regionale ale finanțelor publice, administrațiile județene ale finanțelor, serviciile și birourile
finanțelor publice și, în mod special, Direcția generală antifraudă și direcții regionale
antifraudă fiscală din cadrul ANAF, acestea din urmă având atribuții de prevenire,
descoperire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală.
Atribuții de control în domeniul finanțelor au și parlamentul (care realizează controlul
politic) și guvernul țării, precum și alte organe care le exercită în forme specifice. Este cazul
instanțelor de contencios administrativ fiscal, care exercită un control jurisdicționaal.
Controlul execuției bugetare constă în verificarea modului în care au fost aduse la
îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public. În privința cheltuielilor publice, controlul
acestora se face și cu ocazia eliberării de fonduri de la buget, dar asupra acestor probleme
vom reveni în capitolul dedicat controlului.

Să ne reamintim…
Activitatea de control financiar de specialitate se realizează în țara noastră prin
organe specializate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice, organe

69
specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat și instituțiilor
publice, direcțiile regionale ale finanțelor publice, administrațiile județene ale finanțelor,
serviciile și birourile finanțelor publice și, în mod special, Direcția generală antifraudă și
direcții regionale antifraudă fiscală din cadrul ANAF, acestea din urmă având atribuții de
prevenire, descoperire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală
și vamală.

01:40

Test de evaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 10 de minute
1.Prezentați, pe scurt, etapele procesului bugetar.
2.Cum se adoptă bugetele?
3.Care sunt tipurile de ordonatori de credite și care este rolul lor?
4.Care sunt instituțiile specializate în controlul efectuării cheltuielilor publice?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 10 minute

1.Dreptul de inițiativă bugetară aparține:


a)Președintelui țării;
b)Guvernului;
c)cetățenilor cu drept de vot;
d)Camerei Deputaților;
e)Senatului.

2.Ordonatorii principali de credite


a)pentru bugetul de stat, sunt conducătorii organelor de specialitate ale administrației
publice centrale;
b)sunt conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică;
c)pot delega această calitate secretarilor generali sau persoanelor împuternicite în
acest scop;
d)au obligația de a angaja și utiliza creditele bugetare în limita prevederilor și
destinaților aprobate;
e)pentru bugetele locale sunt primarii.

3.În domeniul elaborării și adoptării bugetului, Ministerul Finanțelor publice:


a)pregătește proiectele legilor bugetare anuale;
b)promulgă actele normative prin care se adoptă bugetele;
c)emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor;
d)furnizează Parlamentului documentele care au stat la baza proiectelor legilor

70
bugetare;
e)adoptă proiectelede buget.

4.Bugetul de stat:
a)se adoptă de către Parlament în ședință comună a celor două camere;
b)este analizat în comisiile de specialitate ale Guvernului, în vederea modificării prin
amendamente;
c)dacă este aprobat de Parlament și legea bugetară este adoptată, este trimis spre
proomulgare Președintelui;
d)se adoptă o dată la doi ani;
e)cuprinde exclusiv cheltuielile previzionate de Guvern.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis
Nexis, Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

71
Unitatea de învăţare 5. Bugetele asigurărilor sociale. Bugetele
comunităților locale și bugetul Uniunii Europene

Cuprins
5.1. Bugetele asigurărilor sociale și asistența socială
5.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat
5.3. Bugetele comunităților locale. Principii specifice, adoptare, aprobare și execuția
bugetelor locale
5.4. Bugetul Uniunii Europene. Principii, resurse, adoptare, execuție
5.5. Obligațiile României cu privire la bugetul României și drepturile derivând din
calitatea de membru al UE

Introducere

Asigurările sociale sunt parte a politicilor economico-sociale și ale sistemului de


protecție socială a statelor moderne, politici și sisteme prin care statele realizează mai multe
funcții. Astăzi, sistemele de asigurări sociale s-au diversificat pentru funcționarea eficientă a
acestora s-au constituit fonduri speciale, aceste fonduri alimentându-se prin contribuțiile
salariaților și angajatorilor, prin sume alocate de la bugetul de stat, prin donații, sponsorizări,
finanțări externe rambursabile și nerambursabile, etc.
În acest capitol vom învăța despre bugetele asigurărilor sociale, asistența socială,
bugetele comunităților locale și principiile specific, bugetul uniunii Europene, precum și
despre obligațiile României cu privire la bugetul Uniunii Europene și drepturile derivând din
calitatea de membru al Uniunii Europene.

Obiectivele unităţii de învăţare

✓ Înțelegerea conceptului de asistență socială;


✓ Înțelegerea modului în care sunt organizate bugetele asigurărilor sociale de stat;
✓ Învățarea modului de adoptare, aprobare și execuție a bugetelor locale.
✓ Analiza principiilor bugetului Uniunii Europene;
✓ Prezentarea obligațiilor pe care le are România cu privire la bugetul Uniunii
Europene.

Durata medie de parcurgere a celei de-a cincea unităţi de învăţare este de 2,30 ore.

Conținutul unității de învățare

5.1 Bugetele asigurărilor sociale și asistența socială


00:00 Principiul potrivit cu care „fiecare individ, ca membru al societății, are dreptul la

72
securitate socială” este înscris în art. 22 din Declarația Universală a Drepturilor Omului
adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948. El este formulat și în art.
47 din Constituția României („Nivelul de trai”), conform căruia „(1) Statul este obligat să ia
măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un
nivel de trai decent. (2) Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de
asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de
asistență socială, potrivit legii.” Dar dispoziții referitoare la protecția socială, asigurările
sociale și asistența socială se mai găsesc și în art. 32(4), 34, 41(2), 49(2) și 50 din Constituție,
iar cele referitoare la bugetul asigurărilor sociale de stat în art. 138 și art. 139 din Constituție.
Asigurările sociale sunt parte a politicilor economico-sociale și ale sistemului de
protecție socială a statelor moderne, politici și sisteme prin care statele realizează mai multe
funcții, cum sunt:
a)de reglare a pieței, prin care se încearcă restabilirea echilibrului în acele sectoare
în care piața produce dereglări. Programele sociale reprezintă metoda de rezolvare a unor
imperfecțiuni ale pieței, imperfecțiuni care pun pe unii membrii ai colectivității în dificultate;
b)funcție compensatorie, care presupune că prin mecanismul redistribuirii bogățiilor
se înlătură o parte din distribuția inegală a pieței, în sensul că bogăția concentrată în mâinile
unui număr mai redus de persoane este redistribuită și spre cei defavorizați;
c)funcția de protecție a celor aflați în nevoie, prin politicile sociale urmărindu-se
acoperirea unor situații de risc: bătrânețe, boală, incapacitate de muncă, șomaj, accidente etc.;
d)funcții de satisfacere a unor nevoi colective prin consum individual care nu pot
fi realizate eficient prin mecanismele pieței cum sunt: învățământul, cultura, știința.
Astăzi, sistemele de asigurări sociale s-au diversificat pentru funcționarea eficientă a
acestora s-au constituit fonduri speciale, aceste fonduri alimentându-se prin contribuțiile
salariaților și angajatorilor, prin sume alocate de la bugetul de stat, prin donații, sponsorizări,
finanțări externe rambursabile și nerambursabile, etc.
Constituția României, în art. 32(4), 34, 41(2), 47, 49(2) și 50, vorbește de măsuri de
protecție socială, asigurări și asistență socială, fără a face o distincție netă între asigurări
sociale și asistență socială, dar este firesc să procedeze astfel, pentru că asigurările sociale și
asistența socială sunt părți componente a sistemului național de protecție (securitate)
socială.
Statul român are, conform Constituției, obligația să ia măsuri de dezvoltare
economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent,
iar cetățenii au dreptul la pensie (în fapt, o plată pentru ceea ce au făcut înainte, o prestație
care se plătește din fondurile – de pensii - la constituirea cărora au participat), la concediu de
maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la
alte forme de asigurări sociale publice sau private și, după caz, și la măsuri de asistență
socială, potrivit legii (art. 47 - Nivelul de trai).
Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și
sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu
minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în
condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice,
stabilite prin lege (art. 41 - Munca și protecția socială a muncii).
Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea
drepturilor lor. Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului

73
bolnav ori cu handicap, dar și alte forme de protecție socială stabilite prin lege (art. 49 -
Protecția copiilor și a tinerilor).
Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii
copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile
legii (art. 32 - Dreptul la învățătură).
Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru
asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de
asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării
profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a
sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii (art. 34 - Dreptul la ocrotirea
sănătății).
Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea
unei politici de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în
vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității (art. 50 -
Protecția persoanelor cu handicap).

Asistența socială și asigurările sociale


Asistența socială este reglementată de Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale și nu
se confundă cu asigurările sociale, care cuprinde 5 tipuri de asigurări, reglementate prin
legi speciale (pensii, accidente și boli profesionale, șomaj, sănătate, plata creanțelor
salariale). Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale
reglementează procesul de evaluare, certificare, monitorizare și control pentru asigurarea
calității în domeniul serviciilor sociale prestate de furnizori de servicii sociale publici și
privați. Conform acestei legi, furnizorii de servicii sociale pot acorda servicii sociale numai
dacă dețin certificat de acreditare în condițiile stabilite de lege.
Asigurările sociale funcționează pe principiul punerii și gestionării în comun a
riscurilor (fiecare asigurat contribuie la fondul de asigurări sociale și are dreptul la o
indemnizație în cazul producerii riscului asigurat), în timp ce asistența socială funcționează
pe principiul solidarității naționale, în sensul că alocații, ajutoare pentru bătrâni, copii,
invalizi și alte persoane aflate în nevoie se acordă din fondurile publice.
Asigurările sociale reprezintă un sistem de întrajutorare bănească, un sistem de
ocrotire, protecție și ajutorare a cetățenilor activi, a pensionarilor și a membrilor lor de familie
care constă în acordarea de indemnizații, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă sau tratament ori
alte gratuități, în perioada în care se găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate sau în alte
cazuri în care ajutorarea este necesară.
Asistența socială are ca obiectiv protecția persoanelor care, din diverse motive
(fizice, psihice, sociale, economice), nu au posibilitate de a-și asigura, prin efort propriu,
nevoile individuale. Sistemul de asistență socială este subsidiar sau, după caz, complementar
sistemelor de asigurări sociale și se compune din sistemul de beneficii de asistență socială și
sistemul de servicii sociale.
Sistemul de asigurări adoptat de România și aflat în funcțiune, deși declarat a fi de
inspirație germană, nu este, în realitate, nici bismarckian și nici beveridgean.
În prezent, sistemul de asigurări sociale cuprinde șase tipuri de contribuții și,
respectiv, asigurări sociale, după cum urmează:
i)Contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat
(pensii publice și alte drepturi de asigurări sociale);

74
ii)Contribuții de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate de către asigurați, persoane fizice;
iii) Contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate
datorate Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
iv)Contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru
șomaj;
v)Contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale
datorate de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
vi)Contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale datorate
de angajatori Fondului de Garantare pentru plata creanțelor salariale.
Instituțiile cu atribuții în funcționarea sistemelor de asigurări și gestionarea
fondurilor constituite pentru acestea sunt:
i)Casa Națională de Pensii Publice (CNPP);
ii)Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM);
iii)Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS).

Să ne reamintim…..
Asistența socială este reglementată de Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale și nu
se confundă cu asigurările sociale, care cuprinde 5 tipuri de asigurări, reglementate prin legi
speciale (pensii, accidente și boli profesionale, șomaj, sănătate, plata creanțelor salariale).
Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale reglementează
procesul de evaluare, certificare, monitorizare și control pentru asigurarea calității în
domeniul serviciilor sociale prestate de furnizori de servicii sociale publici și privați.
Conform acestei legi, furnizorii de servicii sociale pot acorda servicii sociale numai dacă
dețin certificat de acreditare în condițiile stabilite de lege.
Asigurările sociale funcționează pe principiul punerii și gestionării în comun a
riscurilor (fiecare asigurat contribuie la fondul de asigurări sociale și are dreptul la o
indemnizație în cazul producerii riscului asigurat), în timp ce asistența socială funcționează
pe principiul solidarității naționale, în sensul că alocații, ajutoare pentru bătrâni, copii,
invalizi și alte persoane aflate în nevoie se acordă din fondurile publice.

5.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat


Sistemul asigurărilor sociale de stat este organizat pe baza unui buget propriu,
00:10
buget care este supus în ce privește procedura de adoptare și conținutul său cerințelor Legii
nr. 500/2002 privind finanțele publice și Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice, completate cu unele dispoziții din celelalte legi care reglementează sisteme de
asigurări.
Elaborarea proiectului anual al bugetului asigurărilor sociale de stat se face de
Guvern pe baza propunerilor Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de Asigurări
Sociale, responsabilitatea formei finale aparținând Ministerului Finanțelor.
Tot prin Legea Bugetului asigurărilor de stat sunt aprobate și bugetele unor categorii
speciale de asigurări sociale, cum sunt: asigurările pentru accidente de muncă și boli
profesionale (Legea nr. 346/2002), precum și asigurările de șomaj.

75
5.2.1. Resursele și cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat
În sistemul nostru, resursele bugetului asigurărilor sociale de stat se constituie, în
principal, pe seama contribuțiilor angajatorilor și angajaților, dar și a unor venituri
nefiscale, cum sunt: venituri din proprietate (ex. restituiri de fonduri din finanțarea
bugetară a anilor precedenți), vânzări de bunuri și servicii (ex. bilete de tratament și
odihnă), donații, sponsorizări etc., precum și subvenții de la bugetul de stat.
Contribuțiile, deși au același scop, sunt reglementate prin acte normative
distincte, în funcție de destinația concretă a acestora, cotele de contribuție fiind stabilite
anual, prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Prin legile speciale sunt stabilite:
numărul și mărimea contribuțiilor, persoanele care datorează aceste contribuții, regula fiind
aceea a împărțirii sarcinii între angajat și angajator sau asimilații acestuia, la care se adaugă
subvențiile de la bugetul de stat.
Contribuțiile pentru asigurări sociale de stat cuprind:
i) Contribuția individuală, care este datorată de persoanele care-și desfășoară
activitatea pe baza unui contract individual de muncă, persoanele alese în funcții elective,
membrii cooperatori și alte persoane asimilate acestora, contribuția fiind stabilită prin
aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, constituite din venitul brut lunar,
venitul lunar asigurat sau salariul minim brut pe țară.
ii) Contribuția de asigurări sociale a angajatorilor care este datorată de persoane
fizice sau juridice care au această calitate ori sunt asimilate acestora.
În ce privește cheltuielile, acestea reprezintă, în principal, prestații de asigurări
sociale pentru pierderea totală sau parțială a veniturilor profesionale, ca urmare a intervenirii
riscurilor asigurate: bătrânețe, invaliditate, deces, ponderea cea mai mare în cheltuielile de
asigurări sociale deținând-o pensiile.

5.2.2. Aprobarea, execuția și încheierea execuției bugetului asigurărilor sociale de


stat
Regulile după care se aprobă, se execută și se încheie execuția bugetului asigurărilor
sociale de stat sunt asemănătoare cu cele ale bugetului de stat. Astfel:
a) Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat se face de către Parlament în
ședință comună a celor două Camere odată cu legea bugetului de stat prin lege separată.
b) Execuția bugetului asigurărilor de stat presupune colectarea veniturilor și
efectuarea cheltuielilor pentru prestații de asigurări sociale, cheltuieli de asigurări și
funcționare a sistemului de asigurări, finanțarea de investiții proprii și alte cheltuieli.
Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Casa Națională de
Asigurări de Sănătate, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Fondul Național
de Asigurare pentru Accidente de Muncă și Boli Profesionale și unitățile din subordinea
acestora pot efectua cheltuieli în limita aprobată prin buget și a creditelor bugetare deschise,
în condițiile legii.
c) Încheierea execuției bugetului asigurărilor de stat se face după o procedură
identică cu cea a bugetului de stat.

Să ne reamintim…
Elaborarea proiectului anual al bugetului asigurărilor sociale de stat se face de
Guvern pe baza propunerilor Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale,
responsabilitatea formei finale aparținând Ministerului Finanțelor.

76
5.3. Bugetele comunităților locale. Principii specifice, adoptare, aprobare
00:20 și execuția bugetelor locale
Din sistemul bugetar al României, ca sistem unitar de bugete, fac parte și bugetele
locale sau bugetele unităților administrativ teritoriale, numite uneori, în doctrină și bugetele
comunităților locale (art. 2 pct. 38 din Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006, a
finanțelor publice locale).
Prin colectivitate locală, conform art. 3 alin. 4 din Legea nr. 215/2001 a
administrației publice locale se înțelege totalitatea locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială, respectiv, comune, orașe (din care, unele, în condițiile legii,
unele orașe pot fi declarate municipii) și județe.
Administrația publică locală funcționează în unitățile administrativ – teritoriale
(comune, orașe și județe), care au personalitate juridică, pe principiile autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, ale
legalității și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit. Autonomia
juridică, pentru a fi reală, presupune și autonomie financiară. Este, prin urmare, firesc ca
unitățile administrativ-teritoriale să-și gospodărească resursele proprii, să acopere din aceste
resurse nevoile comunităților locale, adică să aibă bugetul său de venituri și cheltuieli.
Bugetele locale sunt actele prin care sunt aprobate, în fiecare an, veniturile și
cheltuielile unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii, sectoare ale
municipiului București, județe). Dar dispozițiile legii finanțelor publice locale se aplică și
bugetelor instituțiilor publice locale (finanțate integral sau parțial din bugetele locale sau
integral din venituri proprii, după caz), bugetului împrumuturilor externe și interne, pentru
care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se asigură din
bugetele locale și bugetului fondurilor externe nerambursabile ai căror beneficiari sunt
comunitățile locale.

5.3.1. Principiile și regulile specifice bugetelor locale


Cele mai multe dintre principiile și regulile bugetare sunt formulate în cele două legi
financiare, respectiv în art. 8-15 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 7-17
din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale, dar unele dintre acestea sunt
considerate ca atare în doctrina de specialitate. Dintre acestea, unele sunt aplicabile atât
bugetului statului, cât și bugetelor locale, altele, numai pentru bugetele comunităților locale,
astfel cum am arătat într-un precedent capitol al lucrării de față.
Legea nr. 273/2006 stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind
formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice locale, precum și
responsabilitățile autorităților administrației publice locale și ale instituțiilor publice implicate
în domeniul finanțelor publice locale.
Principiile bugetare formulate în legea finanțelor publice locale sunt următoarele:
1)Principiul universalității; 2)Principiul transparenței și publicității; 3)Principiul unității;
4)Principiul unității monetare; 5)Principiul anualității; 6)Principiul specializării bugetare;
7)Principiul echilibrului; 8)Principiul solidarității; 9)Principiul autonomiei locale financiare;
10)Principiul proporționalității; 11)Principiul consultării, la care se adaugă regulile prevăzute
în art. 14 din aceeași lege.
Am examinat, în cadrul principiilor bugetare generale acele principii care sunt comune

77
bugetului de stat și bugetelor locale, în prezenta secțiune urmând să mai examinăm doar acele
principii asupra cărora nu ne-am oprit la subcapitolul 3.5.. Astfel, sunt specifice numai
bugetelor locale principiile:
- autonomiei locale,
- solidarității,
- proporționalității și
- consultării.

i)Principiul autonomiei locale


Principiul autonomiei se referă numai la finanțele publice locale și a fost reintrodus
prin art. 16 din Legea nr. 273/2006, pentru a se întări principiul autonomiei, consacrat, de
altfel, și de Constituție. În acest sens, articolele 120 și 121 din Constituția României consacră
două principii de bază ale administrației publice locale. Astfel, potrivit art. 120 din
Constituție, administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, al autonomiei locale și al deconcentrării serviciilor publice, iar
potrivit art. 120 alin. (1), autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia
locală în comune și în orașe, sunt consiliile locale alese, ca autorități deliberative și primarii
ca autorități executive, aleși, în condițiile legii.
Regimul legal al autonomiei locale este reglementat prin Legea nr. 215/2001 a admi-
nistrației publice locale și Legea nr. 339/2004 privind descentralizarea. Potrivit art. 2 din
Legea nr. 215/2001, administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează
și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,
eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în
soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și
în limitele prevăzute de lege. Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, compe-
tențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei,
orașului sau județului, după caz. Autonomia locală conferă autorităților administrației publice
locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care
sunt date în mod expres în competența altor autorități publice. În scopul asigurării autonomiei
locale, autoritățile administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă
impozite și taxe locale, să elaboreze și să aprobe bugetele de venituri și cheltuieli ale
comunelor, orașelor și județelor, în condițiile legii. Consiliile locale și consiliile județene
pot hotărî asupra participării cu capital sau cu bunuri, în numele și în interesul colectivităților
locale pe care le reprezintă, la constituirea de societăți comerciale sau la înființarea unor
servicii de interes public local ori județean, după caz, în condițiile legii. Pentru a se întări
principiul autonomiei financiare, art. 16 din Legea nr. 273/2006, prevede că „unitățile
administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autoritățile
administrației publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuțiilor lor, pe baza și în limitele
prevăzute de lege”.

ii)Principiul solidarității
Formulat ca atare, în art. 15 din Legea finanțelor publice locale, deci (aparent, așa cum
vom vedea) de aplicație numai pentru bugetele locale, acesta nu reprezintă, în realitate, un
principiu, o regulă de bază a bugetelor comunităților locale, pentru că prin conținutul său,
textul instituie o facultate, respectiv o posibilitate de ajutorare a unităților administrativ-

78
teritoriale și a persoanelor fizice aflate în situații extreme prin alocarea de sume din
fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local. Dar în această accepțiune,
principiul este pe deplin aplicabil și bugetului public al statului, pentru că și în acesta sunt
prevăzute fonduri de rezervă și de intervenție la dispoziția guvernului pentru situații
excepționale.
Principiul solidarității în dreptul comunitar este mai ferm și presupune că regiunile
rămase în urmă, sau mai puțin dezvoltate, trebuie să fie susținute, inclusiv financiar, din
bugetul Uniunii Europene. Or, în dreptul nostru o aplicație a acestei reguli de împărțire a
banului public o găsim în art. 16 alin. (1), care prevede că „unitățile administrativ-teritoriale
au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autoritățile administrației publice locale
le pot utiliza în exercitarea atribuțiilor lor, pe baza și în limitele prevăzute de lege”.
Că legea română a finanțelor publice locale instituie doar o facultate, rezultă din
aliniatul (2) al art. 15, care prevede că „din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul
local consiliile locale, județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz,
pot aproba acordarea de ajutoare către unitățile administrativ-teritoriale aflate în situații de
extremă dificultate, la cererea publică a primarilor acestor unități administrativ-teritoriale
sau din proprie inițiativă”.

iii) Principiul proporționalității


Principiul proporționalității este formulat în art. 17 din Legea nr. 273/2006, care
prevede că „resursele financiare ale unităților administrativ-teritoriale trebuie să fie
proporționale cu responsabilitățile autorităților administrației publice locale stabilite
prin lege”. În fapt, este vorba de impunerea unei obligații de dimensionare corectă a
cheltuielilor publice, conform nevoilor reale ale comunității și alocarea unor resurse conform
cu aceste nevoi.
Dacă în cursul unui exercițiu bugetar, ca urmare a descentralizării unor activități,
aceste sunt trecute în sarcina unităților administrativ-teritoriale și a autorităților publice
locale, aceasta se poate face (prin lege) numai cu asigurarea resurselor financiare necesare
realizării acestora, după cum urmează:
a) în primul an, prin cuprinderea distinctă în anexa la legea bugetului de stat a
sumelor defalcate cu destinație specială, necesare finanțării cheltuielilor publice transferate
sau a noilor cheltuieli publice, precum și a criteriilor de repartizare;
b) în anii următori, prin cuprinderea resurselor respective în ansamblul sumelor
defalcate pentru echilibrarea bugetelor locale alocate unităților administrativ-teritoriale, cu
excepția celor nominalizate distinct prin anexa la legea bugetului de stat.

iv) Principiul consultării


Conform acestui principiu, consacrat în art. 18 din Legea finanțelor publice locale,
autoritățile administrației publice locale, prin structurile asociative ale acestora, trebuie să fie
consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul de stat către
bugetele locale.
Structurile asociative ale autorităților administrației publice locale sunt:
a)Asociația Comunelor din România;
b)Asociația Orașelor din România;
c)Asociația Municipiilor din România;
d)Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România;

79
e)Alte forme asociative de interes general, constituite potrivit legii.

v) Reguli bugetare formulate în Legea finanțelor publice locale


Legea nr. 273/2006, în art. 14, formulează și următoarele reguli:
(1) Este interzisă efectuarea de plăți direct din veniturile încasate, cu excepția
cazurilor în care legea prevede altfel.
(2) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de
autorizările conținute în legi speciale și în legile bugetare anuale.
(3) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici
nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru
respectiva cheltuială.
(4) Nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și
plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de
finanțare.
(5) După aprobarea bugetelor locale pot fi adoptate acte normative cu implicații
asupra acestora, dar numai cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a
majorării cheltuielilor bugetare aferente exercițiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele
locale respective.

5.3.2. Aprobarea și adoptarea bugetelor comunităților locale


Bugetele comunităților locale se aprobă astfel:
a) bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe și interne și bugetele
fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale ale comunelor, orașelor,
municipiilor, sectoarelor, județelor și de Consiliul General al Municipiului București, după
caz;
b) bugetele instituțiilor publice (locale), de către aceleași consilii prevăzute în
alineatul precedent, în funcție de subordonarea acestora.
Aprobarea bugetelor locale este precedată de:
▪publicarea proiectului de buget (în presa locală, prin afișare, Internet etc.), de la data
afișării curgând termenul de 15 zile în care pot fi formulate contestații cu privire la
dispozițiile proiectului de buget;
▪pronunțarea asupra contestațiilor;
▪dezbaterea și votarea proiectului de buget;
▪adoptarea bugetului în întregul său prin hotărâre, cu votul majorității membrilor
consiliului local. Hotărârea adoptată produce efecte prin ea însăși, fără nici o altă aprobare.
Bugetele locale trebuie aprobate în cel mult 45 de zile de la data publicării legii
bugetului de stat în Monitorul Oficial, sub sancțiunea sistării alocării de sume de la bugetul de
stat până la adoptarea bugetului local. Neadoptarea bugetului local în termen influențează
procesul bugetar, pentru că se va aplica bugetul anului precedent în limita a 1/12 din acesta
pentru fiecare lună.
Pe parcursul exercițiului bugetar, autoritățile deliberative pot aproba rectificarea acestor
bugete, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului
de stat, precum și ca urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de
credite. Rectificărilor bugetelor locale li se vor aplica aceleași proceduri ca și aprobării
inițiale a acestora, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Este de subliniat însă că dispoziții referitoare la bugetele locale se regăsesc și în legile

80
bugetare. De asemenea, fondul de rezervă bugetară și fondul de intervenție la dispoziția
Guvernului, constituite prin legile bugetului de stat, pot fi folosite și pentru acoperirea unor
necesități ale colectivităților locale, urgente sau neprevăzute apărute în timpul exercițiului
bugetar sau pentru finanțarea unor acțiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor
calamități naturale și sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.

5.3.3. Execuția bugetelor locale


Execuția bugetelor comunităților locale este asemănătoare execuției bugetului de stat și
se supune, în general, acelorași principii. Astfel:
1)Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exercițiului bugetar.
2)Cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare.
3)Virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificației bugetare și
de la un program la altul se aprobă de autoritățile deliberative, pe baza justificărilor
corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite, și se pot efectua înainte de angajarea
cheltuielilor.
4)Virările de credite bugetare în cadrul aceluiași capitol bugetar, inclusiv între
programele aceluiași capitol, care nu contravin legii bugetului de stat sau legii de rectificare,
sunt în competența fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu și bugetele
instituțiilor și serviciilor publice subordonate, și se pot efectua înainte de angajarea
cheltuielilor.
5)Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoțite de justificări, detalieri și
necesități privind execuția, până la finele anului bugetar, a capitolului și subdiviziunii
clasificației bugetare, precum și a programului de la care se disponibilizează și, respectiv, a
capitolului și subdiviziunii clasificației bugetare și a programului la care se suplimentează
prevederile bugetare.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare se face în funcție de
termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor și se aprobă de către i) Ministerul Finanțelor Publice, pentru sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat și pentru transferurile de la acest buget și ii) de către
ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele locale. Aceleași sunt
competențele și pentru deschiderea creditelor bugetare.
Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile teritoriale ale
Trezoreriei Statului, evidențiindu-se în conturi distincte:
a)veniturile bugetare încasate pe structura clasificației bugetare;
b)efectuarea plăților dispuse de persoanele autorizate ale instituțiilor publice, în
limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit dispozițiilor legale;
c)efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind datoria publică internă și
externă, rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum și cele contractate
sau garantate de autoritățile administrației publice locale, inclusiv a celor privind rambursarea
ratelor la scadență și plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și altor costuri aferente;
d)efectuarea altor operațiuni financiare în contul autorităților administrației publice
locale;
e)păstrarea disponibilităților reprezentând fonduri externe nerambursabile sau
contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri și înțelegeri guvernamentale și de
la organisme internaționale, și utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate;
f)alte operațiuni financiare prevăzute de lege.

81
Pentru împrumuturile contractate, altele decât cele din disponibilitățile contului
curent general al Trezoreriei Statului, autoritățile administrației publice locale își pot deschide
conturi la bănci comerciale, în vederea derulării acestora.
În execuție, alocarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat se
efectuează lunar de către direcțiile generale ale finanțelor publice, pe baza fundamentărilor
prezentate de ordonatorii principali de credite.
Execuția bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.
Orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată în cadrul
prevederilor bugetare și neplătită până la data de 31 decembrie se va încasa sau se va plăti,
după caz, în contul bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Disponibilitățile din fondurile externe nerambursabile și cele din fondurile publice
destinate cofinanțării contribuției financiare a Comunității Europene, rămase la finele
exercițiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor cu
aceeași destinație. Aceste fonduri se utilizează în condițiile prevederilor legii finanțelor
publice locale și a acordurilor încheiate cu partenerii externi.

Să ne reamintim….
Bugetele locale sunt actele prin care sunt aprobate, în fiecare an, veniturile și cheltuielile
unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii, sectoare ale municipiului București,
județe). Dar dispozițiile legii finanțelor publice locale se aplică și bugetelor instituțiilor publice locale
(finanțate integral sau parțial din bugetele locale sau integral din venituri proprii, după caz), bugetului
împrumuturilor externe și interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și
a altor costuri se asigură din bugetele locale și bugetului fondurilor externe nerambursabile ai căror
beneficiari sunt comunitățile locale.
Principiile specifice numai bugetelor locale sunt: principiul autonomiei locale,
principiul solidarității, principiul proporționalității și principiul consultării.

5.4. Bugetul Uniunii Europene. Principii, resurse, adoptare, execuție


Uniunea Europeană are instituții (Parlamentul european, Consiliul UE, Comisia
00:50 europeană, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi etc.) și funcționari care fac posibilă
funcționarea instituțiilor, luarea deciziilor și punerea lor în practică. Cetățenii statelor membre
ale Uniunii au o sumă de nevoi comune, diferite de cele care sunt satisfăcute în țările lor, cum
sunt cele legate de: politica agricolă, siguranța alimentară, politica industriala, piața internă,
politica fiscală și vamală etc. De aceea, Uniunea Europeană, are cheltuielile proprii și are
nevoie de venituri, are nevoie de un act de planificare a activității sale financiare, de un buget
propriu de venituri și cheltuieli.
Bugetul Uniunii Europene este, conform Regulamentului financiar al CE nr.
966/2012 și Normelor de aplicare ale acestuia, un instrument care, pentru fiecare exercițiu
financiar, prevede și autorizează toate veniturile și cheltuielile considerate necesare pentru
programele și proiectele Uniunii, respectiv pentru veniturile și cheltuielile de care este nevoie
pentru aceste programe și proiecte.

5.4.1. Resursele bugetului Uniunii Europene


Uniunea Europeană are „resurse proprii” pe care statele membre le colectează în
numele Uniunii și le transferă la bugetul acesteia. Resursele proprii se compun din:

82
•Resurse proprii tradiționale, formate, în principal, din taxe impuse asupra
importurilor de produse provenite din alte țări decât cele membre ale UE.
Sunt colectate de statele membre care își rețin, cu titlu de cheltuieli de percepere,
un procent de 25% din sumele colectate. Aceasta contribuie cu aproximativ 12-
15% la veniturile totale.
• Resursa bazată pe taxa pe valoare adăugată, care reprezintă un procent fix din
venitul obținut de fiecare țară membră din aplicarea TVA armonizat. Proporția în
totalul veniturilor obținut din rata aplicată la veniturile din TVA armonizat este tot
de 11-15%.
•Resursa bazată pe venitul național brut, care este alcătuit dintr-un procent de
0,73% din venitul național brut al fiecărui stat membru. Ponderea acestei resurse
în totalul veniturilor Uniunii este de 69-76%.
•Alte venituri se realizează pe seama impozitelor pe salariile personalului care
lucrează în instituțiile Uniunii, din amenzile plătite de către societățile comerciale
care încalcă regulile concurenței, contribuții ale altor state plătite pentru accesul
la programe UE.
În cadrul cheltuielilor aprobate, statele mai puțin prospere primesc mai multe fonduri
decât statele bogate, dar majoritatea statelor primesc de la bugetul Uniunii sume mai mari
decât cele cu care ele contribuie la acest buget.
Aceste resurse sunt folosite în comun, acolo unde această punere în comun a
resurselor reprezintă o soluție mai bună decât acțiunea individuală a statelor membre. Este
cazul unor lucrări pentru rețele de transport, energetice și de comunicație, îmbunătățirea
calității mediului, creșterea competitivității economiei europene, sprijinirea activității de
cercetare și a cercetătorilor care doresc să colaboreze transfrontalier etc.

5.4.2.Cum se adoptă bugetul Uniunii Europene


Bugetul general al UE este adoptat într-o procedură complicată, în care se fac încă
simțite disputele pentru putere dintre trei organisme ale Uniunii: Comisia, Consiliul de
miniștri și Parlamentul.
Procedura bugetară presupune adoptarea, mai întâi, de către Consiliu, a unui cadru
financiar multianual, valabil pe o perioadă de cel puțin 5 ani, care stabilește limitele
superioare anuale toate cele 6 categorii principale de cheltuieli largi (numite „rubrici”) și 31
de domenii politice diferite, bugetele anuale trebuind să respecte aceste plafoane. Cât privește
procedura bugetară anuală, aceasta se desfășoară între 1 septembrie și 31 decembrie.
Comisia Europeană este aceea care, centralizând propunerile instituțiilor și
organismelor UE, elaborează un avanproiect de buget anual, pornind de la cadrul financiar
multianual, estimările nevoilor economice și prioritățile politice ale Uniunii pentru anul care
urmează, document adoptat până la 1 septembrie. Acest document este prezentat Consiliului
de Miniștri, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de
buget, adoptarea trebuind să fie făcută până la data de 1 octombrie. Acest proiect este
transmis apoi Parlamentului European unde sunt lecturate modificările propuse de Consiliu
și dacă se întrunește majoritatea calificată, este adoptat, până la data de 13 noiembrie.
Puterile acestuia din urmă asupra bugetului depind de natura cheltuielilor: pentru
cheltuielile obligatorii (aprox. 40% din total), parlamentul poate doar propune modificări, iar
stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru
celelalte cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul poate modifica proiectul de buget. Trebuie

83
observat însă faptul că Parlamentului îi revine rolul cel mai important, devenind astfel
„autoritatea bugetară” a Uniunii.
Bugetul aprobat de Parlament este promulgat de către președintele acestuia.
Parlamentul poate să respingă bugetul, caz în care urmează se reia procedura, cu întocmirea
de către Comisie a unui nou proiect de buget.
Veniturile și cheltuielile Uniunii cuprind:
a) veniturile și cheltuielile Uniunii Europene, inclusiv cheltuielile administrative care
decurg pentru instituții din dispozițiile din Tratatul privind Uniunea Europeană referitoare la
politica externă și de securitate comună și la cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală, cât și cheltuielile operaționale generate de punerea în aplicare a dispozițiilor
respective, atunci când acestea sunt efectuate de la buget;
b) cheltuielile și veniturile Comunității Europene a Energiei Atomice.
Bugetul UE înregistrează garanția operațiunilor de împrumut și de credit efectuate de
Comunități, precum și plățile efectuate Fondului de garantare pentru acțiunile externe.

5.4.3.Principiile de bază ale bugetului Uniunii Europene


Bugetul UE trebuie să respecte principiile de bază, stabilite prin Regulamentul
financiar, respectiv, principiile: unității și exactității bugetare, anualității, echilibrului, unității
de cont, universalității, specificității, bunei gestiuni financiare și transparenței.
Aceste principii se regăsesc, unele cu o denumire ușor diferită, și în actele normative
care reglementează bugetele publice în dreptul român, astfel că toate aceste principii bugetare
vor fi examinate împreună.

5.4.4.Executarea bugetului Uniunii Europene


Bugetul Uniunii Europene trebuie executat în conformitate cu principiul bunei
gestiuni financiare, ceea ce înseamnă că în gestiunea fondurilor trebuie să se depună toate
eforturile pentru a obține cea mai bună valoare posibilă pentru banii cheltuiți. Aceasta
presupune o respectare strictă a regulilor și evaluări periodice care să verifice respectarea
acestui principiu.
Cea mai mare responsabilitate pentru execuția bugetului Uniunii o are Comisia
Europeană (22%), dar majoritatea fondurilor Uniunii sunt supuse așa numitei gestiuni
comune (76%), regulă conform căreia autoritățile din statele membre sunt cele care
gestionează fondurile într-o măsură mai mare decât Comisia. Mecanismul de gestiune
comună are ca scop gestionarea corectă și conformă cu legile a fondurilor Uniunii.
Comisia este însă aceea care trebuie să recupereze sumele plătite din eroare, în exces
ori fraudulos și pentru aceasta atât Comisia cât și țările membre trebuie să coopereze cu
Oficiul European de Luptă Antifraudă, organism specializat în cercetarea fraudelor pe seama
fondurilor Uniunii.
În cadrul Comisiei, programele și activitățile pentru care se cheltuiesc fondurile
Uniunii sunt gestionate de direcțiile generale care funcționează în cadrul acesteia, în
cooperare cu corespondenții lor din organismele cu atribuții din țările membre. Funcția de
ordonatori de credite o au directorii direcțiilor din cadrul Comisiei, care sunt răspunzători
pentru operațiunile din domeniul de competență. Cheltuielile pentru programe sunt aprobate
și se efectuează numai în baza unui act normativ sau a unui act de autorizare individual.
Efectuarea cheltuielilor din bugetul Uniunii este supusă controlului înainte și după
efectuarea operațiunilor de plăți și operațiunilor de audit intern independent, precum și

84
auditului extern al Curții Europene de Conturi, al cărei Raport de evaluare finală este înaintat
Parlamentului și Consiliului, acesta din urmă putând face și el, recomandări. Raportul,
împreună cu recomandările este supus dezbaterii în Parlament care, în cazul în care constată
că gestiunea fondurilor a fost corespunzătoare, acordă descărcare de gestiune Comisiei,
putând face acesteia și recomandări corespunzătoare.
Fondurile constituite la nivelul UE sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor de
funcționare a organismelor UE (în jur de 6 cenți din fiecare Euro din buget), dar și pentru
finanțarea unor proiecte de interes general pentru locuitorii și țările membre ale UE din
domeniul învățământului (programul Erasmus, creat în 1987, oferind studenților posibilitatea
de a urma o parte a studiilor în alte țări membre ale UE) cercetării, afacerilor, mediului,
infrastructurii, agriculturii, creșterii economice, crearea de noi locuri de muncă, reducerea
decalajelor în dezvoltarea regională (această din urmă prioritate reflectându-se în fondurile de
„Coeziune”), ajutoare de urgență în caz de dezastre etc.
Acțiunile și proiectele finanțate de la bugetul UE, care reflectă prioritățile stabilite de
statele membre, sunt grupate în 6 categorii principale de cheltuieli largi ( numite „rubrici”) și
31 de domenii politice diferite. În general, de la bugetul UE sunt finanțate inițiativele și
proiectele în care toate statele membre au convenit să acționeze în comun, la nivelul Uniunii.

Să ne reamintim…
Uniunea Europeană are „resurse proprii” pe care statele membre le colectează în
numele Uniunii și le transferă la bugetul acesteia. Resursele proprii se compun din:
•Resurse proprii tradiționale, formate, în principal, din taxe impuse asupra
importurilor de produse provenite din alte țări decât cele membre ale UE.
•Resursa bazată pe taxa pe valoare adăugată, care reprezintă un procent fix din
venitul obținut de fiecare țară membră din aplicarea TVA armonizat.
•Resursa bazată pe venitul național brut, care este alcătuit dintr-un procent de 0,73%
din venitul național brut al fiecărui stat membru.
•Alte venituri se realizează pe seama impozitelor pe salariile personalului care
lucrează în instituțiile Uniunii, din amenzile plătite de către societățile comerciale
care încalcă regulile concurenței, contribuții ale altor state plătite pentru accesul la
programe UE.

5.5. Obligațiile României cu privire la bugetul României și drepturile


derivând din calitatea de membru al UE
În virtutea calității de membră a Uniunii Europene, România are obligația de a
01:10 contribui la bugetul Uniunii (a se vedea Regulamentul Consiliului nr. 1605/2002 –
Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunității Europene, Regulamentul
Comisiei nr. 2342/2002 pentru aplicarea Regulamentului financiar și Decizia Consiliului nr.
597/2002 privind resursele proprii ale Comunităților Europene), iar prin Tratatul de aderare la
Uniunea Europeană ni s-a stabilit o contribuție la capitalul subscris Băncii Europene de
Investiții de 42,3 milioane Euro și la Fondul de Cercetare pentru Cărbune și Oțel de 29,88
milioane Euro.

Să ne reamintim….
Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană ni s-a stabilit o contribuție la

85
capitalul subscris Băncii Europene de Investiții de 42,3 milioane Euro și la Fondul de
Cercetare pentru Cărbune și Oțel de 29,88 milioane Euro.

Test de evaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 20 de minute

01.20 1.Definiți asistența socială și prezentați, pe scurt, scopul și caracteristicile sale.


2.Care sunt tipurile de contribuții de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor
sociale de stat?
3.Enumerați principiile specifice exclusiv bugetelor locale.
4.Prezentați, pe scurt, specificul fiecărui principiu al bugetelor locale.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 20 de minute

1.Sistemul de asigurări sociale cuprinde:


a)șase tipuri de impozite;
b)șase tipuri de taxe sociale;
c)șase tipuri de contribuții;
d)o multitudine de taxe, impozite și contribuții.

2.Instituțiile specializate cu atribuții în funcționarea sistemelor de asigurări sunt:


a)Consiliul local;
b)Casa Națională de Asigurări de Sănătate;
c)Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă;
d)Direcția Generală de Antifraudă Fiscală.

3.Principiile specifice bugetelor locale sunt:


a)Principiul consultării;
b)Principiul proporționalității;
c)Principiul secretului fiscal;
d)Principiul certitudinii impunerii;

4.Principiul autonomiei locale:


a)presupune că autoritățile administrației publice locale elaborează bugetele de venituri și
cheltuieli;
b)este, alături de principiul solidarității, un principiu specific bugetelor locale
c)presupune că autoritățile administrației publice centrale pot impune responsabilități
autorităților administrației publice locale în procesul de descentralizare, fără a asigura
mijloacele financiare corespunzătoare;
d)presupune că autoritățile administrației publice locale nu dispun de resurse financiare
proprii.

86
5.Execuția bugetelor locale presupune următoarele:
a)cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare;
b)propunerile de virări de credite bugetare sunt însoțite de justificări;
c)este precedată de publicarea proiectului de buget;
d)este aprobată în termen de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în
Monitorul Oficial.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

TEMA
DE CONTROL NR. 1

1.Procesul bugetar. Care este „actorul” principal al procesului bugetar.


justificați

87
Unitatea de învăţare 6. Sistemul veniturilor publice ale statului

Cuprins
6.1. Veniturile statului în general și clasificarea lor
6.2. Venituri din activități economice, monopolurile statului, veniturile întâmplătoare,
emisiunea bănească fără acoperire, resursele de trezorerie, împrumutul public, redevențele și
redevențele asimilate veniturilor fiscale
6.3. Prezentarea generală a veniturilor fiscale ale statului

Introducere
Statul are nevoie de bani pentru a-și finanța cheltuielile și, în consecință, se întreține
din veniturile publice pe care le realizează. Spre deosebire de particulari, statul urmărește să
realizeze venituri pentru a le cheltui în beneficiul întregii societăți.
Această unitate de învăţare este consacrată prezentării sistemului veniturilor publice
ale statului. Veți învăța, parcurgând această unitate, clasificarea veniturilor statului, despre
monopolurile statului, despre veniturile întâmplătoare ale statului, despre emisiunea bănească
fără acoperire, despre resursele de trezorerie, împrumutul public, redevențe (în general) și
redevențele asimilate veniturilor fiscale, precum și despre veniturile fiscale ale statului, din
perspectivă generală.

Obiectivele unităţii de învăţare


✓Cunoașterea sistemului veniturilor publice ale statului;
✓Clasificarea veniturilor statului;
✓Enumerarea și definirea, pe scurt, a veniturilor fiscale și nefiscale ale statului;

Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

6.1. Veniturile statului în general și clasificarea lor

00.00 În general, despre veniturile statului


Resursele sau fondurile bănești sunt desemnate prin denumiri ca: „venituri publice”,
„resurse financiare publice” „venituri bugetare”, aceasta din urmă fiind cea mai
utilizată.
Resursele financiare publice sau veniturile publice reprezintă totalitatea mijloacelor
bănești la dispoziția statului pentru realizarea obiectivelor economice și sociale într-un
interval de timp.
Nevoile statelor de resurse este în continuă creștere, iar acest lucru se datorează
creșterii nevoilor sociale, a rolului și a funcțiilor încredințate sau asumate care conduc
implicit la creșterea cheltuielilor publice. Nivelul veniturilor statului este influențat, în bună

88
măsură, de capacitatea contributivă a populației. Statul nu-și asigură resursele doar pe seama
contribuției populației, având într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de nivelul de
concentrare economică, propriile sale resurse.
În prezent, resursele publice se constituie, în principal, prin:
a)venituri din activități economice și valorificarea bunurilor statului;
b)monopolurile statului;
c)venituri întâmplătoare (donații, succesiuni vacante, bunuri fără stăpân);
d)emisiune monetară;
e)resursele de trezorerie;
f)resursele provenind din împrumuturi publice;
g)prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuțiile). Cea mai
mare parte a resurselor financiare publice se constituie pe seama acestor venituri cu caracter
fiscal.

Clasificarea veniturilor statului


Veniturile statului pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, cum sunt:
destinația, regularitatea, proveniența, sursa. Astfel,
1) în funcție de destinația lor, resursele publice se împart în:
a)resursele financiare ale bugetului de stat;
b)resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat;
c)resursele financiare cu destinație specială;
d)resursele financiare ale bugetelor locale.

2) în funcție de regularitatea încasării, veniturile publice se împart în:


a)venituri ordinare sau curente;
b)venituri extraordinare, incidentale sau întâmplătoare.

3) în funcție de proveniență, veniturile publice se împart în:


a)venituri externe;
b)venituri interne.

4) în funcție de sursa lor, veniturile publice se împart în:


a)venituri nefiscale, care sunt veniturile obținute de stat din exploatarea
domeniilor statului (întreprinderi economice, terenuri etc.) în conformitate cu
regulile liberei concurențe și din valorificarea bunurilor aparținând statului;
b)venituri fiscale, care sunt veniturile întemeiate pe monopolul puterii de
constrângere a statului.

Să ne reamintim....
În prezent, resursele publice se constituie, în principal, prin:
a)venituri din activități economice și valorificarea bunurilor statului;
b)monopolurile statului;
c)venituri întâmplătoare (donații, succesiuni vacante, bunuri fără stăpân);
d)emisiune monetară;
e)resursele de trezorerie;
f)resursele provenind din împrumuturi publice;

89
g)prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuțiile). Cea mai
mare parte a resurselor financiare publice se constituie pe seama acestor venituri
cu caracter fiscal.

6.2. Venituri din activități economice, monopolurile statului, veniturile


întâmplătoare, emisiunea bănească fără acoperire, resursele de trezorerie,
împrumutul public, redevențele și redevențele asimilate veniturilor fiscale
00:15
Principalele categorii de venituri publice nefiscale

6.2.1. Venituri din activități economice și vânzarea bunurilor statului


Acestea își au izvorul în proprietatea sau exploatarea bunurilor statului care are, la fel
ca unitățile administrativ-teritoriale proprietăți pe care le exploatează singur sau le dau în
exploatarea altora și realizează venituri la fel ca în economia privată. Deosebirea este că
veniturile astfel realizate sunt venituri ale bugetelor.

6.2.2. Monopolurile statului


Unii autori consideră monopolurile ca fiind venituri fiscale. Monopolurile statului sunt,
însă, întreprinderi și domenii de activități în care este exclusă inițiativa privată și care sunt
puse sub conducerea administrației publice.
Statul păstrează monopoul unor întreprinderi ori activități din rațiuni de siguranță și
apărare națională, de dezvoltare culturală etc., cum sunt poșta, căile ferate etc. Interesul
general reclamă ca aceste întreprinderi să fie monopolizate. Ele sunt producătoare de venituri
publice numai dacă lucrează cu profit. Dacă acestea lucrează în pierdere, ele aparțin
cheltuielilor publice.
Întreprinderile din această categorie se deosebesc de întreprinderile private prin aceea
că exploatarea lor nu se face pe baza liberei concurențe și că prețurile se fixează prin
puterea autorității, la fel ca și în cazul impozitelor, fără ca monopolurile să constituie,
însă, impozite. La noi, prin Legea nr. 31/1996 și OUG nr. 77/2009 sunt reglementate ca
monopoluri următoarele domenii și activități economice:
a) fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor;
b) producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin
substanțe stupefiante;
c) extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor prețioase și a
pietrelor prețioase;
d) producerea și emisiunea de mărci poștale și timbre fiscale;
e) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a alcoolului
și a băuturilor spirtoase distilate;
f) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a produselor
din tutun și a hârtiei pentru țigarete;
g) organizarea și exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate (OUG
nr. 77 din 24 iunie 2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc publicată
în M. Of. nr. 439 din 26 iunie 2009), monopol de stat;
h) organizarea și exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat pentru aceste activități se face de către Ministerul

90
Finanțelor Publice, exploatarea acestora făcându-se de către agenții economici cu capital de
stat și privat numai pe bază de licențe eliberate de Ministerul Finanțelor Publice cu avizul
ministerului din domeniul de activitate pentru care se acordă licența.
Licența reprezintă o autorizare pe durată determinată pentru un domeniu sau o
activitate acordată în schimbul unui tarif de licență.
Licența este nominală și nu este transmisibilă. Prin Lege sunt reglementate licențe
pentru Compania Națională Loteria Română, pentru organizarea și exploatarea sistemelor de
joc cu miză și pentru Comitetul Olimpic Român.

6.2.3. Veniturile întâmplătoare (donații, succesiuni vacante, bunuri fără stăpân);


Reprezintă venituri întâmplătoare ale statului donațiile, succesiunile vacante, bunurile
fără stăpân.
Sunt aplicabile acestei categorii de venituri dispozițiile art. 863 (proprietatea publică),
art. 1011 (donația), art. 986 (legatele), art. 1135 (moștenirile vacante) Cod civil, Legea nr.
213/1998 privind bunurile proprietate publică și Legea nr. 215/2001 a administrației publice
locale.

6.2.4.Emisiunea bănească fără acoperire


Statele pot recurge la acest procedeu pentru procurarea de venituri necesare echilibrării
bugetului, dar această metodă de finanțare este doar aparent simplă și nedureroasă. În
realitate, pe termen lung, ea generează inflație, cu toate consecințele nefaste ale acesteia.

6.2.5. Resursele de trezorerie


Resursele de trezorerie reprezintă venituri în sine numai atunci când trezoreria
realizează venituri cu titlu de dobânzi din plasamente financiare din soldul contului general al
trezoreriei.

6.2.6. Împrumutul public


Realizarea de venituri bugetare pe seama împrumuturilor publice reprezintă o chestine
controversată. Unii autori consideră împrumuturile ca fiind venituri, fără a contesta că
împrumuturile, atunci când trebuie restituite, generează și costuri. Împrumuturile publice pot
reprezenta venituri atunci când sunt folosite rațional și produc, prin folosire, surprusul care
justifică împrumutul.
Dacă împrumutul nu este rambursabil, atunci el are natura unei donații și reprezintă, cu
adevărat, venit. De esența împrumutului este, însă, caracterul rambursabil.
Statele recurg la împrumuturi pentru acoperirea unor nevoi urgente, pentru realizarea
unor investiții, pentru restituirea altor împrumuturi scadente, pentru acoperirea deficitelor
bugetare.
Împrumuturile de stat pot fi interne și externe.
Împrumutul de stat este obligația generată de un contract prin care statul obține fonduri
de la o persoană fizică sau juridică creditoare și se angajează să le ramburseze împreună cu
dobânda într-o perioadă specificată.
Formele sau procedeele prin care se realizează împrumutul de stat intern sunt: emiterea
și vânzarea unor titluri de stat în monedă națională (denumite și bonuri de tezaur),
împrumuturile de la banca centrală a statului ori de la băncile comerciale, preluarea pentru
trezorerie a unor disponibilități bănești ale diferitelor instituții publice (acestea reprezentând

91
forme ale împrumuturilor de stat interne pe termen scurt), precum și emiterea și vânzarea de
obligațiuni sau alte titluri valorice de împrumut (ca forme distincte ale împrumutului de stat
pe termen lung).
Creditul extern sau împrumutul extern se poate prezenta sub următoarele forme:
 credite acordate de către instituții financiare internaționale unor state sau unor organizații
(statale ori neguvernamentale);
– credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituții de credit de către unele
state altor state;
– credite acordate de către state, instituțiile bancare particulare sau de către consorții
bancare, altor state;
– credite acordate de băncile particulare și firmele comerciale ale unor state băncilor
particulare și firmelor comerciale ale altor state.

6.2.7. Alte venituri bugetare

Taxele parafiscale
Taxele parafiscale reprezintă obligații de plată și sunt de cele mai multe ori venituri
bugetare ale unor întreprinderi, instituții. Sunt eterogene, numeroase, apropiate de regimul
juridic al obligațiilor fiscale, dar cu o finalitate diferită.
Constituționalitatea taxelor parafiscale, în raport cu dispozițiile art. 56 din Constituția
României este discutabilă.

Redevențele statului
Definiții ale concesiunii și redevenței sunt formulate în OUG nr. 54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. Conform art. 1 alin. (2) din
OUG nr. 56/2006, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este acel
contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent,
transmite, pe o perioadă determinată (cel mult 49 de ani cu posibilitatea prelungirii pentru o
perioadă de ½ din cea pentru care a fost inițial încheiat), unei persoane, denumite
concesionar, care acționează pe riscul și răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a
unui bun proprietate publică în schimbul unei redevențe.
Codul fiscal definește redevența în art. 257 și art. 7.36, cu referire la sumele pe care le
încasează periodic particularii, de regulă din valorificarea unor creații intelectuale, redevența
constituind, din acest punct de vedere venit impozabil.
Atunci când statul încasează redevențe, venitul astfel obținut este venit bugetar.
Cele mai cunoscute sunt redevențele petroliere (Legea nr. 238/2004), redevențele
miniere (Legea nr. 85/2003) și redevențele agricole (Legea nr. 268/2001) datorate pentru
concesiunile de exploatări petroliere și miniere ori pentru concesionarea, arendarea, chiria,
locațiunea, asocierea în cazul terenurilor agricole, reglementate prin legi speciale. Aceste
redevențe sunt asimilate sub aspectul administrării lor creanțelor fiscale.

Să ne reamintim...
Principalele categorii de venituri nefiscale sunt: veniturile din activități economice,
monopolurile statului, veniturile întâmplătoare, emisiunea bănească fără acoperire,
resursele de trezorerie, împrumutul public, redevențele și redevențele asimilate veniturilor
fiscale.

92
Statul păstrează monopoul unor întreprinderi ori activități din rațiuni de siguranță și
apărare națională, de dezvoltare culturală etc., cum sunt poșta, căile ferate etc. Interesul
general reclamă ca aceste întreprinderi să fie monopolizate. Ele sunt producătoare de
venituri publice numai dacă lucrează cu profit. Dacă acestea lucrează în pierdere, ele
aparțin cheltuielilor publice.

6.3 Prezentarea generală a veniturilor fiscale ale statului


00:45 Reprezintă partea cea mai consistentă a veniturilor statului și este realizată din
impozitele, taxele și contribuțiile instituite ca obligații cu caracter fiscal prin Codul Fiscal,
Codul de Procedură Fiscală ori alte legi speciale.
Veniturile cu caracter fiscal și cele asimilate lor pot fi clasificate după mai multe
criterii:
a)După criteriul conceptual, acestea sunt:
-Impozite;
-Taxe;
-Contribuții;
-Taxe parafiscale;
-Redevențele asimilate veniturilor fiscale prin art. 2 alin. 2 lit. b) Cod proc. fiscală.

b)După criteriul bugetului alimentat, veniturile fiscale se clasifică în:


-Venituri ale bugetului de stat (impozitul pe venit, pe profit, impozitele indirecte);
-Venituri ale bugetelor locale (impozitul funciar, impozitul pe clădiri, pe mijloace de
transport);
-Venituri ale unor instituții care se finanțează integral sau parțial din surse proprii;
-Prelevări care se constituie în venituri ale fondurilor sociale;
-Prelevări pentru fondurile bugetului Uniunii Europene.

c)După criterii tehnice și mod de așezare, impozitele se clasifică în:


-Impozite directe;
-Impozite indirecte.

d)După obiectul lor și luarea sau nu în calcul a capacității contributive, impozitele se


împart în:
-Impozite personale;
-Impozite reale.

e)După forma în care se achită, impozitele sunt:


-Impozite în bani;
-Impozite în natură.

f)După scopul urmărit, impozitele se clasifică în:


-Impozite financiare;
-Impozite de ordine.

g)În funcție de materia impozabilă, impozitele se împart în:


-Impozite pe avere;

93
-Impozite pe venit;
-Impozite pe consum sau pe cheltuieli.

h)După frecvența lor, impozitele se clasifică în:


-Impozite permanente
-Impozite incidentale.

6.3.1. Delimitări conceptuale


Prelevările din averile și veniturile cetățenilor și care reprezintă venituri ale bugetelor
sunt impozitele, taxele și contribuții, la care se adaugă (cu justificate rezerve), taxele
parafiscale.
În alte sisteme de drept (anglosaxon), prelevările obligatorii cu caracter fiscal sunt
desemnate prin același cuvânt, „taxes”.

Taxele parafiscale
Sunt considerate de cei mai mulți autori ca „dezmembrăminte ale impozitelor”. În
sprijinul acestei calificări susținându-se că „ele au aceeași origine ca și impozitele (legislația
fiscală), dar – deși urmează un regim juridic apropiat – finalitatea lor este în parte diferită:
în vreme ce impozitele se colectează cu dublu scop de a se impune o anumită conduită în
mediul social-economic și pentru a se putea acoperi nevoile generale și comune ale
societății, taxele parafiscale se încasează exclusiv în scopul asigurări unor venituri
complementare la dispoziția beneficiarilor legali ai acestor fonduri”.
Taxele parafiscale sunt multiple, au caracter eterogen, sunt greu de caracterizat și de
identificat în acestea, trăsături care să le reunească pe toate, să fie valabile pentru toate.
Astfel:
-unele taxe au ca destinatar instituții bugetare;
-unele taxe parafiscale sunt stabilite prin hotărâri de guvern, altele prin ordin de
ministru;
-unele reprezintă, în realitate, plata unor servicii publice;
-unele taxe parafiscale sunt adevărate supraimpozite pe consum (cazul timbrului
literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric);
-alte taxe însoțesc taxe fiscale.
Reiterăm convingerea că taxele parafiscale ar trebui să respecte art. 56 din
Constituție, respectiv ar trebui să fie stabilite prin lege, că și prin lege ar trebui să fie stabilite
doar pentru situații excepționale, că situație excepțională, deși reprezintă o chestiune de
apreciere a legiuitorului, trebuie justificată în chiar conținutul legii și că legile prin care s-au
instituit taxe parafiscale, în afara situațiilor excepționale la care se referă art. 56 din
Constituție, sunt neconstituționale. Evident, taxele parafiscale care nu sunt stabilite prin lege,
sunt nelegale.

Redevențele asimilate creanțelor fiscale și taxele speciale


Codul fiscal a asimilat creanțelor fiscale redevențele petroliere, miniere și cele
agricole. Deși ni se pare neconstituțională această asimilare, până la momentul unei eventuale
decizii a Curții Constituționale, ele trebuie tratate ca atare.

94
Impozitul
Definiții ale impozitului sunt formulate în Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice
locale și în Legea nr. 273/2006 a finanțelor publice locale. Ținând cont, însă, și de faptul că
impozitul este instrument intervenționist, apreciem că impozitele pot fi definite ca fiind
„prelevare a unei părți din veniturile și din averea persoanelor fizice și juridice, obligatorie,
cu titlu nerambursabil și fără contraprestație”.
Legea nr. 273/2006 și Legea nr. 500/2002 sunt contradictorii atunci când se referă la
obligația de plată a impozitului fără contraprestație, pentru că în Legea nr. 273/2006 se
dispune că obligația de plată este fără contraprestație imediată și nerambursabilă, pe când
Legea nr. 500/2002 se limitează a enunța că obligația de plată este fără contraprestație și
nerambursabilă. În alte cuvinte, Legea nr. 273/2006, chiar dacă nu o spune în mod direct,
sugerează reversabilitatea impozitului, prin indicarea scopului în care este instituit. În alte
cuvinte, mai devreme sau mai târziu, impozitul trebuie să profite contribuabilului.
Deși nu este prevăzută în Legea nr. 500/2002 ideea de reversabilitate, credem totuși
că aceasta este câștigată pentru impozite, contribuabilii având legitima și rezonabila așteptare
a cheltuirii sumelor de bani pe care le plătesc cu titlu de impozite cu folos pentru ei.

Taxa
Taxa este definită ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă
pentru servicii prestate de către un agent economic, o instituție sau un serviciu de utilitate
publică. Sunt ca și impozitele, manifestări ale puterii fiscale a statului. Sunt datorate, de
regulă, doar de beneficiarii de servicii publice, dar între valoarea serviciului prestat și taxa
plătită nu este, în mod necesar, echivalență.
Un examen mai aprofundat al acestora, conduce, totuși la concluzia că taxele
reprezintă o supra impozitare pentru că impozitele sunt plătite spre a se colecta fondurile
necesare funcționării instituțiilor și serviciilor publice. Or, taxele se datorează peste impozitul
achitat spre a face posibilă funcționarea serviciului public.

Contribuția
Adesea, noțiunea de contribuție este folosită pentru a desemna plata care se face la
buget de către un contribuabil, prin care Codul de procedură fiscală, în art. 1 pct. 4 înțelege
„orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce
datorează, conform legii, impozite, taxe și contribuții sociale”. Chiar și Constituția, în art. 56,
vorbește despre contribuțiile cetățenilor la susținerea cheltuielilor publice prin taxe și
impozite.
Cu un înțeles restrâns, însă, în legile fiscale se vorbește despre contribuții sociale,
definită în art. 2.19 din Legea nr. 500/2002 ca fiind o prelevare obligatorie a unei părți din
veniturile persoanelor fizice și juridice, cu sau fără posibilitatea obținerii unei contraprestații.

Contribuțiile sociale au caracter general, asigurativ și mutual și sunt datorate de


persoane fizice și juridice (angajatori sau asimilați acestora) în vederea constituirii fondurilor
necesare acoperiri unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare, servicii
medicale, indemnizații etc.). Contribuțiile constituie, alături de taxe și impozite, venituri
bugetare dar, spre deosebire de taxe și impozite, care se depersonalizează la momentul
încasării, acestea au o destinație precisă: bugetele speciale (art. 139 alin. 3 din Constituție) dar
ele pot fi folosite numai conform destinației pe care o primesc prin actul normativ prin care se

95
stabilesc.

6.3.2. Caracteristici generale ale taxelor, impozitelor și contribuțiilor


Definițiile formulate și regimul juridic asemănător permit identificarea unor
caracteristici generale și comune, dar și diferențierea impozitelor, taxelor și contribuțiilor.

Caracteristicile generale ale impozitelor


i)Impozitul este o prelevare pecuniară din averea sau veniturile contribuabililor, la
dispoziția statelor, pentru acoperirea cheltuielilor generale, publice. Sunt eprimate valoric în
bani, etalonul bănesc fiind folosit pentru stabilirea valorii impozabile și atunci când impozitul
se datorează pe avere care, spre a fi impozitată, este evaluată tot în bani. Estalonul bănesc este
folosit atât pentru evaluarea materiei impozabile, cât și pentru stabilirea cuantumului
impozitului.
Istoria finanțelor cunoaște și impozite în natură, dar și în prezent este posibilă
stingerea de obligații fiscale prin darea în plată a unor bunuri (art. 175 și urm. Cod proc.
fiscală).

ii)Impozitul este o prelevare cu caracter obligatoriu


Constituția României, în art. 56 (care face parte din Titlul II, întitulat „Drepturile,
libertățile și îndatoririle fundamentale”) conține o formulare care este susceptibilă de critică:
potrivit ei „cetățenii”, adică persoanele fizice, au obligația să contribuie, prin impozite și
prin taxe, la cheltuielile publice. Într-o interpretare literală a textului constituțional, ar rezulta
că obligația de a contribui la plata cheltuielilor publice prin taxe și impozite o au doar
persoanele fizice, or realitatea este alta și nicăieri, în practică, nu s-a pus problema că
persoanele juridice nu ar datora taxe și impozite sub cuvânt că ar fi excluși prin
constituție de la această obligație. Dar trebuie precizat că art. 56 din Constituție se află în
capitolul dedicat îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, astfel că nici nu ar fi fost loc de
reglementare a vreunei obligații a persoanelor juridice aici.
Caracterul obligatoriu al prelevării nu contrazice principiul potrivit căruia cetățenii
au dreptul de a consimți la sistemul de taxe și impozite, pentru că ei își dau acest
consimțământ atunci când se determină principiile impunerii, nivelul și felul impunerii etc.,
iar acest lucru îl fac atunci când aprobă constituția și apoi, prin reprezentanții lor, cu ocazia
procesului de legiferare a impozitelor și taxelor.
Caracterul obligatoriu al impozitului trebuie înțeles în sensul că el decurge din legea
care îl declară debitor pe contribuabilul aflat în ipoteza reglementată și că nici un act de
voință al contribuabilului nu poate modifica raportul stabilit direct de lege atât timp cât
materia impozabilă continuă să existe. Consecința importantă a caracterului obligatoriu o
reprezintă posibilitatea statului de a obține îndeplinirea obligației de plată prin executare
silită.
Obligativitatea lor nu exclude însă dreptul contribuabililor, în sarcina cărora s-au
stabilit sarcini fiscale în mod greșit, de a contesta titlurile de creanță fiscală.

iii) Impozitele sunt stabilite de stat pe cale autoritară, prin lege


Am arătat, examinând principiile impunerii, că unul dintre cele mai importante este
acela al legalității, respectiv a instituirii de impozite exclusiv prin lege. Stabilirea autoritară și
unitară a contribuțiilor, impozitelor și taxelor prezintă importanță sub patru aspecte:

96
•primul este cel al instituirii lor exclusiv de către organele cărora li s-a atribuit
competența,
•al doilea este cel al reglementării lor uniforme și prin norme aplicabile pe întreg
teritoriul țării și pentru toți contribuabilii,
•al treilea este cel al prevenirii pe această cale a arbitrariului și abuzurilor
aparatului fiscal,
•ultimul, dar nu cel mai puțin important, este acela că organul care administrează
impozitul emite, el însuși, un titlu executoriu, ceea ce înseamnă că, în materie
fiscală, decizia administrativă este conformă dreptului. Aceasta conferă
raportului juridic fiscal specificitate: administrația fiscală se află în poziție de
superioritate față de contribuabil.

iv) Impozitele sunt de utilitate publică


Veniturile fiscale sunt destinate a alimenta bugetul public național și sunt percepute
pentru acoperirea nevoilor publice, acest scop fiind general și nepersonalizat. Sarcinile
publice sunt repartizate prin taxe și impozite, funcție de puterea contributivă a indivizilor și în
cadrul bugetului. De aceea, impozitele urmează regimul bugetului și în special regulile
privitoare la necesitatea autorizării prealabile și principiilor legalității și anualității.

v) Impozitul este o prelevare cu titlu definitiv și fără contraprestație directă


Impozitele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil, plătitorii
impozitelor neputând solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată. În
același timp, plata impozitelor nu este condiție pentru cetățeni de a beneficia de serviciile sau
utilitățile publice.
Lipsa contraprestației în cazul impozitului are o consecință importantă: nimeni nu
poate refuza plata impozitului sub cuvânt că nu apelează sau nu beneficiază de utilitățile
publice sau că prestațiile sale nu sunt destinate a acoperi cheltuieli conforme cu nevoile sale
sau cu ideile sale. De exemplu, un pacifist nu poate refuza plata impozitului și nu poate fi
exonerat de plata lui pentru motiv că existența armatei este contrară ideilor lui.

vi) Impozitul vărsat la buget se depersonalizează


Odată plătit, impozitul intră în masa comună a veniturilor publice din care se
finanțează cheltuielile publice, fără a se stabili vreo legătură directă între o categorie de
venituri fiscale și o anumită cheltuială publică. Doctrina a arătat, totuși, că o politică fiscală
sănătoasă este aceea în care există o echivalență între prelevări și beneficii, pentru că numai
cheltuiala făcută în interes general justifică impozitul. Și așa cum am văzut deja,
jurisprudența din SUA a reafirmat recent acest principiu arătând că „puterea de impunere se
exercită pe baza presupunerii unui echivalent restituit contribuabilului prin crearea și
menținerea unor avantaje publice de care el profită”.

Caracteristicile generale ale taxelor


Taxele fiscale nu se deosebesc foarte mult, sub aspect conceptual, de impozite, pentru
că atât taxele cât și impozitele sunt manifestări ale puterii fiscale, întemeiate pe puterea de
constrângere: taxele, aidoma impozitelor, sunt stabilite prin lege și au caracter obligatoriu.
Uneori, prelevări obligatorii care au în denumire cuvântul „taxă” sunt de fapt impozite
indirecte (taxa pe valoarea adăugată, taxa vamală) sau chiar impozit direct (taxa pe

97
succesiuni), alteori granița dintre taxă și impozit este greu de stabilit cu precizie, pentru că
atunci când taxa depășește costul de producție al bunului sau a serviciului prestat de instituția
publică aceasta devine un veritabil impozit (cazul taxelor succesorale, a unora din taxele
judiciare de timbru etc.).
Prin definiție, taxele reprezintă preț pentru servicii prestate de instituții publice,
adică a acelor instituții care sunt ori ar trebui să fie finanțate din impozitele pe care toți
contribuabilii le plătesc. De aceea ele apar ca supraimpozite.
Există, totuși, câteva deosebiri de substanță între impozite și taxe. Astfel:
•în cazul impozitului, statul nu este ținut să efectueze o prestație în favoarea
plătitorului, directă și imediată, pe când, în cazul taxei, aceasta se datorează, de regulă,
pentru prestație solicitată și efectuată;
•cuantumul impozitului se stabilește prin lege și în funcție de natura și mărimea
venitului impozabil, în vreme ce nivelul taxei se stabilește, în principal, în funcție de
felul și costul serviciul solicitat;
•termenul de plată a impozitului este stabilit prin lege, de regulă în funcție de
momentul la care se realizează venitul, în vreme ce taxa se datorează, de regulă, la
momentul solicitării serviciului.
•impozitele sunt generale și instituite pentru satisfacerea unor nevoi comune ale
populației, dar efectul plății impozitului nu se produce imediat, taxele sunt datorate de
la caz la caz, atunci când un particular solicită să se presteze, în folosul său direct, un
serviciu public.
Rezultă că și taxele sunt prelevări pecuniare, obligatorii, stabilte pe cale autoritară, prin
lege și de utilitate publică. Sunt stabilite sub formă bănească și,la fel ca în cazul impozitelor,
nu pot fi negociate de cei care le datorează, legea permițând și în cazul lor, în anume condiții,
contestarea.
Caracteristic pentru taxe mai sunt faptul că:
-se datorează, de regulă, pentru servicii prestate, fără ca prin cuantumul lor să
reprezinte în mod necesar, echivalentul serviciului;
-sunt datorate, de regulă, de către beneficiarii serviciilor prestate de către un operator
economic, o instituție sau un serviciu de utilitate publică. Uneori, obligația de plată
este independentă de împrejurarea că plătitorul beneficiază sau nu de serviciu. De
exemplu, plata taxelor pentru gunoaiele menajere este datorată, independent de
împrejurarea că plătitorul produce sau nu gunoi menajer.
-sunt unice, în sensul că se datorează o singură dată pentru serviciul prestat sau de care
plătitorul ar fi putut beneficia;
-sunt percepute de către prestatorii serviciilor, care pot fi instituții publice (instanță de
judecată, oficii de cadastru, serviciul de arhitectură al unei primării) sau de un agent
economic care a concesionat serviciul public (de exemplu, al ridicării gunoaielor
menajere);
-taxele sunt venituri ale bugetului, exceptând situația în care serviciul este prestat de
către un operator economic în baza unui contract de concesiune;

Caracteristici generale ale contribuțiilor sociale


Contribuțiile constituie, alături de taxe și impozite, venituri bugetare dar, spre
deosebire de taxe și impozite, care se depersonalizează la momentul încasării, acestea au o
destinație precisă: bugetele speciale (art. 139 alin. 3 din Constituție) și pot fi folosite numai

98
conform destinației pe care o primesc prin actul normativ prin care se stabilesc.
Contribuțiile se caracterizează prin: obligativitate, inexistența echivalentului direct și
imediat din partea statului, nerambursabilitatea (până la acest punct, contribuțiile fiind
asemănătoare impozitelor), dar și prin direcționarea sumelor prelevate cu acest titlu către o
destinație precisă, de la care nu pot fi abătute, respectiv către bugetul asigurărilor sociale.

Să ne reamintim...
Deosebirile dintre impozite și taxe sunt:
•în cazul impozitului, statul nu este ținut să efectueze o prestație în favoarea
plătitorului, directă și imediată, pe când, în cazul taxei, aceasta se datorează, de regulă,
pentru prestație solicitată și efectuată;
•cuantumul impozitului se stabilește prin lege și în funcție de natura și mărimea
venitului impozabil, în vreme ce nivelul taxei se stabilește, în principal, în funcție de felul și
costul serviciul solicitat;
•termenul de plată a impozitului este stabilit prin lege, de regulă în funcție de
momentul la care se realizează venitul, în vreme ce taxa se datorează, de regulă, la momentul
solicitării serviciului.
•impozitele sunt generale și instituite pentru satisfacerea unor nevoi comune ale
populației, dar efectul plății impozitului nu se produce imediat, taxele sunt datorate de la caz
la caz, atunci când un particular solicită să se presteze, în folosul său direct, un serviciu
public.
Contribuțiile se caracterizează prin: obligativitate, inexistența echivalentului direct
și imediat din partea statului, nerambursabilitatea (până la acest punct, contribuțiile fiind
asemănătoare impozitelor), dar și prin direcționarea sumelor prelevate cu acest titlu către o
destinație precisă, de la care nu pot fi abătute, respectiv către bugetul asigurărilor sociale.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 20 de minute


01.30 1.Enumerați resursele publice.
2.Definiți monopolurile statului.
3.Enumerați veniturile întâmplătoare ale statului.
4.Analizați creditul public extern.
5.Definiți și prezentați principalele caracteristici ale impozitelor, taxelor și contribuțiilor.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 minute


1.Veniturile întâmplătoare ale statului sunt:
a)emisiunea bănească;
b)succesiunile vacante;
c)resursele de trezorerie;
d)donațiile.

2.După materia impozabilă, impozitele se împart în:

99
a)Impozit pe consum;
b)Impozit pe avere;
c)Impozit permanent;
d)Impozit incidental.

3.Impozitul este:
a)o prelevare cu caracter nepecuniar;
b)o prelevare cu caracter facultativ;
c)o prelevare de utilitate publică;
d)o prelevare fără contraprestație directă și cu caracter definitiv.

4.Taxa este:
a)un impozit indirect;
b)de regulă, unică;
c)venit la bugetul statului;
d)datorată de toți contribuabilii.

5.Contribuția:
a)este o prelevare obligatorie;
b)are o destinație precisă, spre deosebire de taxe și impozite care se depersonalizează;
c)este rambursabilă;
d)nu are caracter pecuniar.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

100
Unitatea de învăţare 7. Introducere în studiul impozitelor, taxelor și
contribuțiilor

Cuprins
7.1. Despre impozit și impunere
7.2. Taxele și impozitele pe teritoriul României. Privire istorică
7.3. Justificarea și legitimarea dreptului de impunere
7.4. Sistemul fiscal al unui stat și actorii sistemului fiscal
7.5. Funcțiile impozitelor, taxelor și contribuțiilor
7.6. Afirmarea noii ramuri de drept: dreptul fiscal

Introducere
Această unitate de învăţare continuă studiul veniturilor statului, fiind dedicată unei
priviri istorice asupra veniturilor fiscale ale statului, prezentării teoriilor privitoare la
justificarea dreptului de impunere și funcțiilor taxelor, impozitelor și contribuțiilor.

Obiectivele unităţii de învăţare

✓Prezentarea perspectivei istorice asupra taxelor, impozitelor și contribuțiilor.


✓Înțelegerea teoriilor privitoare la justificarea dreptului de impunere;
✓Explicarea funcțiilor impozitelor, taxelor și contribuțiilor;

Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

7.1 Despre impozit și impunere


Impozitul este nu doar sursa principală de venituri a statului, este și simbolul puterii
00:00 statului și al supunerii contribuabililor față de stat. Fiscul este parte importantă a vieții
economice și sociale a statului, dar și a fiecărui contribuabil. Pentru plata taxelor și
impozitelor, oamenii muncesc aproape la fel de mult, uneori chiar mai mult decât pentru ei
înșiși.
Impozitul este un produs al istoriei. A apărut odată cu statul și s-a dezvoltat odată cu
statul.
Impozitul modern este considerat „tehnică liberală”, pentru că este „mijlocul de a
face pe indivizi să contribuie la acoperirea nevoilor societății și a conducătorilor lor, lăsându-
le, totuși, maximum de libertate”.

Să ne reamintim…
Impozitul este nu doar sursa principală de venituri a statului, este și simbolul puterii
statului și al supunerii contribuabililor față de stat. Impozitul este un produs al istoriei. A

101
apărut odată cu statul și s-a dezvoltat odată cu statul. Impozitul modern este considerat
„tehnică liberală”, pentru că este „mijlocul de a face pe indivizi să contribuie la acoperirea
nevoilor societății și a conducătorilor lor, lăsându-le, totuși, maximum de libertate”.

7.2.Taxele și impozitele pe teritoriul României. Privire istorică


Dacia lui Burebista, a lui Deceneu și a lui Decebal avea o organizare militară bine
00:10 pusă la punct, cetăți, culturi agricole și de viță de vie, avea conducători respectați, avea
bogății în aur și în argint, a căror faimă ajunsese din Persia până la Roma, stârnind pofte și
generând războaie în contra dacilor.
După războiul din anul 106 în care dacii au fost învinși, romanii au capturat un tezaut
alcătuit din 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, pe seama căruia învingătorul și-a
redresat propriile finanțe, a putut scuti de impozite populația, a acordat daruri (650 de dinari
pentru fiecare cap de familie din cetatea Romei), a organizat spectacole care au ținut luni de
zile și a pregătit un război cu perșii. Și dacă nu există informații certe în ceea ce privește
valoarea capturii de război, există dovezi că după războiul cu dacii, în care aceștia din urmă
au fost învinși, împăratul Traian și-a sporit armata și a început uriașe lucrări de investiții în
drumuri, poduri dar și în lucrări de artă, precum forumul, bazilica și columna ce-i poartă
numele (terminată în anul 109), toate acestea purtând inscripții că „din avuția dacilor învinși
au fost făcute”.
În Țările Române, cel mai vechi impozit este menționat într-un document din 1247 și
era un bir, o contribuție plătibilă de poporul de jos, constând într-o sumă ce trebuia plătită de
locuitorii unei comune, după cum aceștia se înțelegeau între ei. Suma stabilită în sarcina
comunei era împărțită între locuitorii ei, fără a exista dispoziții în ce privește această
împărțeală, suma ce urma a fi plătită de fiecare în parte purtând numele de cislă. Dar încă din
timpuri străvechi, ceea ce deosebea Țările Române de țările vecine era multiplicitatea dărilor,
care s-a păstrat până în zilele noastre.
În această etapă a evoluției statului, impozitul avea și rolul simbolic de recunoaștere
a raportului de subordonare a contribuabilului față de autoritatea statală. Cel care plătea
impozitele recunoștea stăpânirea: a nu plăti impozitele echivala cu negarea autorității statale,
de aceea și represiunea împotriva celor ce se sustrăgeau de la plata dărilor era violentă. Pentru
autoritate, indiferent de persoana care o reprezenta sau cu care se confunda, refuzul de plată al
impozitului valora negarea ei, iar acesta era un lucru mult mai grav decât golul din casa de
bani. Prin secolul al XVI-lea, în Țările Române nesupunerea față de autoritate era sancționată
cu o pedeapsă în bani, numită osluca.

Să ne reamintim…
În Țările Române, cel mai vechi impozit este menționat într-un document din 1247 și
era un bir, o contribuție plătibilă de poporul de jos, constând într-o sumă ce trebuia plătită
de locuitorii unei comune, după cum aceștia se înțelegeau între ei.

7.3.Justificarea și legitimarea dreptul de impunere și a impunerii


Impozitele, taxele și contribuțiile reprezintă principalele resurse de venituri ale
statului. Dar ele sunt și instrumente de acțiune ale statului pentru influențarea vieții
00:20 economice, sociale și politice.
Statul este o necesitate absolută pentru oameni pentru că în lipsa statului, viața
oamenilor ar fi mult mai grea, omul fiind ființă socială prin natura sa.

102
Impozitele apar se justifică din necesitatea statului și sunt prețul pe care contribuabilii
îl plătesc pentru serviciile statului. Dreptul statului de a ridica impozite este o consecință a
datoriei sale pentru a-și îndeplini scopul de stat și funcțiile sale.

Teorii cu privire la dreptul de impunere


1)Concepția sociologică asupra impozitelor susține că statul este un raport de
stăpânire, iar statul se poartă ca o putere de comandă, ca instrument de organizare și de
conducere a societății. Statul est eforma de legitimare a puterii unora, de a comanda altora, iar
voința puterii valorează drept. Exercitarea puterii statului implică și dreptul de a institui
contribuții în sarcina supușilor.
2)Conform teoriei contractului scoial (a se vedea Marsilio de Padova, Johannes
Althusius, Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke și Samuel Pufendorf, Jean-Jacques
Rousseau), statul este rezultatul unei convenții sociale prin care oamenii renunță la o parte din
libertatea lor și transferă statului puterea în schimbul serviciilor furnizate de stat, oamenii
plătind cu o parte din averea și veniturile lor.
3)Conform teoriei organize a impozitului, omul este ființă socială care nu poate trăi
în afara comunității, iar statul s-a născut din însăși natura omenească. În consecință, dreptul
de impunere nu trebuie justificat, pentru că nici existența statelor nu trebuie justificată.
4)Teoria sacrificiului susține, ca și precedenta, că statul, fiind un produs al
dezvoltării istorice, necesitatea recunoașterii organizării statale presupune și recunoașterea
00:10

dreptului de impunere.
5)Teoria siguranței, având ca fundament ideile fiziocraților, susține că statul este
forma de organizare și de existență a comunităților umane care asigură comunitățile împotriva
pericolelor din exterior și din interior tuturor celor care alcătuiesc statul. Impozitul și dreptul
de impunere se justifică prin faptul că statul garantează viața și bunurile cetățenilor.
6)Teoria echivalenței impozitelor, asemenea teoriei contractului social, justifică
impunerea și dreptul de impunere prin serviciile și utilitățile pe care statul le procură
cetățenilor săi, în schimbul impozitelor plătite.

Consimțământul contribuabililor la impozit


Ideii de schimb și celei de solidaritate de acțiune în interes colectiv, doctrina modernă
adaugă ideea de consimțământ al populației la instituirea de impozite de către stat.
Cetățenia reprezintă apartenența la un stat iar statul trebuie să satisfacă nevoile care
nu pot fi satisfăcute individual.
Statul trebuie, însă, să asigure nevoile tuturor iar populația trebuie să fie unită și prin
sentimente de solidaritate între ei, dar și cu statul.
Populația consimte la impozite, iar acest consimțământ este dat în două etape: prima
este aceea a legiferării impozitelor prin intermediul reprezentanților populației (parlamentarii)
și a doua etapă aceea a plății impozitelor instituite prin lege și individualizate prin acte de
impunere pentru fiecare contribuabil în parte.
Este de observat, însă, că în sistemele moderne de drept, inițiativa legislativă directă a
populației în probleme fiscale (ca și în probleme de amnistie, grațiere și politică
internațională) este interzisă de art. 74 alin. (2) din Constituție.
În același sens, sunt însă, dispozițiile din Constituția Spaniolă (art. 87), a Republicii
Italiene (art. 75), a Republicii Franceze (art. 39).

103
Să ne reamintim...
Impozitele apar se justifică din necesitatea statului și sunt prețul pe care contribuabilii
îl plătesc pentru serviciile statului. Dreptul statului de a ridica impozite este o consecință a
datoriei sale pentru a-și îndeplini scopul de stat și funcțiile sale.
Populația consimte la impozite, iar acest consimțământ este dat în două etape: prima
este aceea a legiferării impozitelor prin intermediul reprezentanților populației
(parlamentarii) și a doua etapă aceea a plății impozitelor instituite prin lege și
individualizate prin acte de impunere pentru fiecare contribuabil în parte.

7.4.Sistemul fiscal al unui stat și actorii sistemului fiscal

7.4.1.Sistemul fiscal
Totalitatea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor venituri publice instituite
00:40 în sarcina contribuabililor și prin care se alimentează bugetele publice formează sistemul
fiscal al unei țări. În practică se utilizează, cu același sens, și cuvântul „fiscalitate”, definit, la
rândul său, ca fiind „sistemul de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea
venitului național cu ajutorul impozitelor și taxelor, reglementat prin norme juridice”.
Un sistem fiscal, care este expresia voinței suverane a unei colectivități organizată pe
un teritoriu determinat și care dispune de independență, se caracterizează prin: i)
exclusivitatea aplicării pe un anumit teritoriu și ii) autonomie, în sensul că el cuprinde toate
normele relative la așezarea, colectarea și controlul acestor activități. Atunci când regulile
sistemului fiscal, întemeiat pe principii fundamentale care sunt rezultatul experienței
dobândite în timp, se aplică pe un teritoriu determinat, prin organe proprii ale statului
colector, ne aflăm în prezența unui sistem autonom, care este expresia suveranității statale.
Valoarea, eficiența, modernitatea unui sistem fiscal sunt date de capacitatea
acestuia de a genera prosperitate. De aptitudinea sa de a fi rațional, eficace din punct de
vedere economic și de a răspunde criteriului de justiție socială.
Un sistem fiscal își justifică existența și este util pentru populație numai dacă servește
la crearea de valori noi, la crearea de instrumente de muncă, de bunuri și utilități de folosință
gratuită și colectivă, cum sunt șoselele, școlile, spitalele, porturi etc., numai atunci când
impozitele plătite se întorc la populație sub formă de bunuri și servicii, numai atunci când
impozitele se dovedesc a fi reversibile (chiar dacă o reversibilitate integrală este, desigur,
imposibilă).
Sistemul fiscal bun este acela care este stabil și previzibil, este eficace, este
credibil, este flexibil, este compatibil cu sistemele fiscale ale țărilor cu care ne aflăm în
stare de interdependență, este acceptat de populație, pentru că este clar, simplu,
transparent, ușor de înțeles, nediscriminatoriu, rezonabil, cu eficiență ridicată.

7.4.2.Actorii sistemului fiscal


Actorii sistemelor fiscale contemporane sunt:
-autoritatea legiuitoare, care are puterea de decizie și care creează sistemul fiscal,
instituie taxe și impozite și regulile după care acestea se colectează, creează dreptul fiscal;
-autoritatea executivă, care gestionează veniturile realizate pe baza impoziteelor,
taxelor și contribuțiilor instituite și celelalte venituri ale statului cu caracter nefiscal, pentru
satisfacerea neevoilor generale ale populației. este și autoritatea care întocmește și propune
puterii legiuitoare bugetele date în competența sa, dar și impozitele, taxele și contribuțiile ce

104
urmează să se încaseze.
-autoritatea care administrează sistemul de impunere, autoritatea care, prin
organele și agenții săi, colectează taxele și impozitele după regulile stabilite de puterea
legiuitoare;
-contribuabilii, masa tăcută și supusă, plătitorii de taxe și impozite din care se
constituie veniturile statului și
-autoritatea judecătorească, a cărei misiune este aceea de a soluționa disputele
dintre ceilalți actori.
-Consiliul fiscal, organism înființat prin Legea nr. 69/2010, care este o autoritate
independentă, compusă din 5 membri cu experiență în domeniul politicilor macroeconomice
și bugetare, care va sprijini activitatea Guvernului și a Parlamentului în cadrul procesului de
elaborare și derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor
macroeconomice care stau la baza proiecțiilor bugetare și a politicilor fiscal-bugetare pe
termen mediu și lung.
Disproporția între actorii sistemului fiscal ne apare uriașă: de o parte este puterea
legiuitoare și cea administrativă, de cealaltă parte: contribuabilii. Menținerea unei stări de
echilibru între acești actori este greaua sarcină a puterii judecătorești.

Să ne reamintim…
Sistemul fiscal bun este acela care este stabil și previzibil, este eficace, este credibil,
este flexibil, este compatibil cu sistemele fiscale ale țărilor cu care ne aflăm în stare de
interdependență, este acceptat de populație, pentru că este clar, simplu, transparent, ușor de
înțeles, nediscriminatoriu, rezonabil, cu eficiență ridicată.

7.5.Funcțiile impozitelor, taxelor și contribuțiilor


Impozitele, taxele și contribuțiile reprezintă nu doar sursă de venituri, ci și
instrumente de acțiune la dispoziția statului pentru influențarea, organizarea, conducerea
01:00 vieții economice, sociale și chiar politice.
Principalele funcții ale impozitelor, taxelor și contribuțiilor sunt:
i)Funcția financiar bugetară a impozitelor și taxelor, pe seama lor statul și
colectivitățile locale asigurându-și veniturile necesare sautisfacerii cheltuielilor de interes
general.
ii)Funcția economică sau de intervenție, prin intermediul obligațiilor fiscale
instituite, statul putând interveni pentru reglarea fenomenelor economice, prevenirea crizelor
economice, înlăturarea efectelor crizelor economice. Funcția intervenționistă a statului este
reglementată în Constituția noastră în art. 47 (Nivelul de trai) care prevede că „Statul este
obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure
cetățenilor un nivel de trai decent”.
iii)Funcția politico-socială este strâns legată de celelalte două. Cel mai important
pilon al finanțelor publice este fiscalitatea, iar buna administrare a finanțelor publice dă
măsura valorii și eficiență oricărei guvernări.

Să ne reamintim…
Principalele funcții ale impozitelor, taxelor și contribuțiilor sunt: i) Funcția financiar
bugetară a impozitelor și taxelor; ii) Funcția economică sau de intervenție; iii) Funcția

105
politico-socială.

7.6.Afirmarea unei noi ramuri de drept: dreptul fiscal


În considerarea rolului lor și a importanței pe care impozitele și taxele le au în
01:15 societățile moderne, autori străini vorbesc despre un „drept fiscal” ca subramură a dreptului
financiar, ori a dreptului public sau chiar ca o ramură de drept autonom, anume aceea
ramură a dreptului care permite participarea contribuabililor la organizarea financiară a
statului și la exprimarea politicii economice și sociale a acestuia, această concepție fiind
socotită conformă și cu dispozițiile art. 13 și 14 din Declarația drepturilor omului și
cetățeanului din 1789, care consacră dreptul cetățenilor de a consimți liber la contribuțiile
publice.
Și în doctrina românească se vorbește, tot mai insistent, despre existența a două
subramuri ale finanțelor publice, respectiv despre dreptul financiar (sau dreptul bugetar)
și dreptul fiscal, acesta din urmă definit ca fiind totalitatea normelor juridice care
reglementează modalitățile de realizare – la buget – a veniturilor publice, prin impozite și
taxe, iar glasurile care afirmă existența unui „drept fiscal” autonom sau doar relativ autonom
sunt tot mai numeroase și vin din partea unor specialiști recunoscuți, precum Corneliu
Gorcea, pentru care dreptul fiscal este ramură a dreptului public sau D. D. Șaguna și D. Șova,
care vorbesc despre o relativă autonomie.
Taxele și impozitele reprezintă, desigur, partea cea mai importantă de resurse ale
statului, reprezintă principalele mijloace de constituire a fondurilor bănești ale statului, de
aceea și studiul fiscalității, în măsura în care fiscalitatea reprezintă elementul esențial al
echilibrului bugetar, a acelei părți a bugetului, care este desemnat cu expresiile „venituri
publice”, „fonduri publice” sau „venituri bugetare”, apare ca fiind complementar studiului
instituției bugetului. Iar cele două categorii de norme juridice, de drept financiar (bugetar) și
de drept fiscal, se află însă, într o strânsă legătură, chiar într o interdependență, ele formând,
împreună, dreptul finanțelor publice.
O fragmentare a disciplinei, chiar și în condițiile interdependenței evidente dintre
normele legislației financiare și cele ale legislației fiscale în două (sub)ramuri, care poate fi
acceptată din punct de vedere teoretic și s-ar dovedi utilă în practică, pentru că ar oferi
posibilitatea aprofundării materiei, este întâlnită și în doctrina franceză, dar trebuie precizat că
nici aici opiniile nu sunt unitare. În egală măsură, această fragmentare și relativa
autonomizare a „dreptului fiscal” față de „dreptul bugetar” ar fi conformă și cu interesul pe
care îl manifestă toți contribuabilii, preocupați de obligațiile lor fiscale, în primul rând și
ignorând, adesea, modul în care statul cheltuiește banii, dar și cu nevoia de pregătire a
specialiștilor în domeniu. Dată fiind specificitatea reglementărilor în domeniu fiscal și
influențele de drept privat pe care acestea, incontestabil, le suferă din ce în ce mai mult,
credem că se justifică aprecierea conform căreia, în sistemul nostru, dreptul fiscal se bucură
de o relativă autonomie, dar că, în considerarea legăturilor strânse pe care fiscalitatea le are cu
activitatea bugetară și cu normele care reglementează această activitate, nu constituie o
ramură distinctă de drept, cel puțin în actualul stadiu de dezvoltare a științei dreptului.

Să ne reamintim…
Și în doctrina românească se vorbește, tot mai insistent, despre existența a două
subramuri ale finanțelor publice, respectiv despre dreptul financiar (sau dreptul bugetar) și

106
dreptul fiscal, acesta din urmă definit ca fiind totalitatea normelor juridice care
reglementează modalitățile de realizare – la buget – a veniturilor publice, prin impozite și
taxe.

Test de evaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 20 de minute
01:30 1. Definiți sistemul fiscal.
2. Prezentați teoriile privitoare la justificarea dreptului de impunere.
3. Enunţaţi funcțile taxelor, impozitelor și contribuțiilor.
4. Cum consimțim la impozit?
5. Exprimați-vă opinia cu privire la afirmarea unei noi ramuri de drept, și
anume dreptul fiscal.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 10 minute

1. Teoria contractului social privitoare la justificarea dreptului de impunere:


a) presupune că statul, ca stăpân absolut, manifestă o putere de comandă inclusiv în ceea ce
privește stabilirea impozitelor;
b)constă în aceea că statul este rezultatul unei convenții sociale, în temeiul căreia oamenii
renunță la o parte din libertatea lor și acceptă plata impozitelor pentru a beneficia de
beneficiile asigurate de stat;
c) presupune că impozitul și dreptul de impunere al statului se justifică prin faptul că statul
garantează viața și bunurile cetățenilor;
d) se întrepătrunde cu teoria echivalenței, în sensul că cetățenii plătesc impozite pentru a
beneficia de servicii și utilități pe care le oferă statul.

2. Actorii sistemului fiscal sunt:


a) autoritatea executivă;
b) contribuabilii;
c) bunurile supuse impozitării;
d) serviciile publice oferite de stat.

3. Funcțiile impozitelor și taxelor sunt:


a) funcția de asigurare a bunăstării;
b) funcția economică sau de intervenție;
c) funcția financiar-bugetară;
d) funcția politică.

Bibliografie
1. Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal,
București, Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.

107
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

108
Unitatea de învăţare 8. Principiile de bază ale impunerii

Cuprins
8.1. Formularea principiilor de către Adam Smith și Adolph Wagner;
8.2. Principiile impunerii în dreptul român;
8.3. Examenul principiilor impunerii;
8.4. Raportul dintre dreptul național și dreptul UE. Preeminența dreptului Uniunii Europene.

Introducere
Ȋn acest capitol vom studia principiile impunerii. Pentru început, vom vedea care sunt
principiile impunerii formulate de Adam Smith și Adolph Wagner, apoi vom examina principiile
impunerii în dreptul român. În final, vom arăta care este raportul dintre dreptul național și dreptul
Uniunii Europene, cu un examen asupra preeminenței dreptului Uniunii Europene.

Obiectivele unităţii de învăţare:

✓Cunoașterea principiilor formulate de Adam Smith;


✓Cunoașterea principiilor formulate de Adolph Wagner;
✓Cunoașterea principiilor impunerii în dreptul român;
✓Înțelegerea raportului dintre dreptul național și dreptul Uniunii Europene.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

8.1. Principiile impunerii după Adam Smith și Adolph Wagner


00:00 Fiscalitatea preocupă de mult omenirea, dar despre fiscalitate în sens modern se poate
vorbi doar începând cu secolul al XVII-lea.
Între autorii care au formulat principii ale impunerii și care au influențat doctrina, dar
și soluții legislative interne, îi amintim pe:
-Adam Smith, autor al lucrării „An Inquiry into the Natural and Causes of Wealth of
Nations” (Cercetare asupra naturii și cauzei avuției națiunilor), publicată în 1776. Conform
lui Adam Smith, principiile impunerii sunt următoarele:
a)Principiul justeții și echității impuenrii;
b)Principiul certitudinii impuenrii;
c)Principiul comodității perceperii impozitelor;
d)Principiul randamenttului impozitelor.
Principiile formulate de el au un caracter progresist, sunt îndreptate împotriva
arbitrariului și sunt pe deplin valabile și azi. Au fost apreciate ca fiind produsul unei minți

109
sănătoase care s-au păstrat și se vor păstra ca adevăruri indestructibile.
-Adolph Wagner a formulat patru grupe de principii, respectiv i) principii de politică
financiară; ii) principii economico-naționale; iii) principii de echitate și iv) principii
administrative.

Să ne reamintim…
Conform lui Adam Smith, principiile impunerii sunt următoarele: a)Principiul
justeții și echității impuenrii; b)Principiul certitudinii impuenrii; c)Principiul comodității
perceperii impozitelor; d)Principiul randamenttului impozitelor.
Conform lui Adolph Wagner, cele patru grupe de principii sunt: i) principii de
politică financiară; ii) principii economico naționale; iii) principii de echitate și iv) principii
administrative.

8.2. Principii impunerii și principiile administrării impozitelor în dreptul


român
Sunt formulate în Constituția României, în Codul fiscal și în Codul de procedură
00:10
fiscală.
În Constituția României sunt formulate, fără a fi indicate ca atare, următoarele
principii ale fiscalității și ale administrării impozitelor:
1)Principiul necesității impozitelor și taxelor și a obligativității cetățenilor de
a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice (art. 56 alin. 1)
2)Principiul consimțământului la impozite;
3)Principiul așezării juste a sarcinilor fiscale (art. 56 alin. 2);
4)Principiul legalității impunerii și administrării impozitelor (art. 139 și 137);
5)Principiul anualității impozitelor (art. 138);
6)Principiul egalității în fața legii (fiscale);
7)Principiul neretroactivității legii fiscale;
8)Principiul protecției sistemului fiscal împotriva inițiativei legislative a
cetățenilor (art. 74 alin. 2).
În Codul fiscal român, sunt formulate în art. 3 următoarele principii ale fiscalității:
1)neutralitatea măsurilor fiscale;
2)certitudinea impunerii;
3)justețea sau echitatea fiscală;
4)eficiența impunerii;
5)predictibilitatea impunerii.
În Codul de procedură fiscală, sunt formulate ca „Principii generale de conduită în
administrarea creanțelor fiscale” în administrarea creanțelor fiscale, următoarele principii:
1)Legalității (art. 4);
2)Aplicarea unitară a legislației (art. 5);
3)Exercitarea dreptului de apreciere (art. 6);
4)Rolul activ (art. 7);
5)Limba oficială în administrația fiscală (art. 8);
6)Dreptul de a fi ascultat (art. 9);
7)Obligația de cooperare (art. 10);
8)Secretul fiscal (art. 11);

110
9)Buna credință (art. 12).
Se constată că unele principii formulate în Constituție se regăsesc în legile speciale,
chiar dacă sunt formulate diferit. Pentru a nu ne repeta, în cele ce urmează le-am sistematizat,
punând împreună, atunci când a fost cazul, principiile care se repetă în actele normative în
care sunt formulate.
Vom analiza însă separat, principiile impunerii în acest capitol al cursului, iar
principiile administrării creanțelor fiscale, care sunt formulate în Codul de procedură fiscală,
în partea dedicată procedurii fiscale.

Să ne reamintim…
Codul fiscal român formulează în art. 3 următoarele principii ale fiscalității: 1)
neutralitatea măsurilor fiscale; 2) certitudinea impunerii; 3) justețea sau echitatea fiscală; 4)
eficiența impunerii; 5) predictibilitatea impunerii.

8.3. Examenul principiilor impunerii în dreptul român


8.3.1. Principiul necesității și obligativității impozitelor
Necesitatea impozitelor apare ca subînțeleasă și în afara nevoilor de justificare, iar
00:20 pentru cei mai mulți dintre contribuabili plata impozitelor are aproape semnificația
îndeplinirii unei obligații naturale, a unei obligații morale: a nu plăti impozitele apare ca un
act nedemn, apare ca un act reprobabil și care îl plasează pe recalcitrant în afara comunității.
Datoria de contribuabil are, așadar, și o componentă profund morală și este, în concepția
legiuitorului constituant, echivalentă cu datoria de cetățean al statului care are față de țara lui
o obligație de fidelitate, cu datoria și dreptul de apărare a țării, dar și cu datorii specific
umane: de ajutorare a semenilor, de solidaritate cu aceștia și cu nevoile lor.
Într-adevăr, Constituția României statuând asupra îndatoririlor fundamentale ale
cetățenilor, în care include și datoria de contribuabil, în Capitolul III, le ierarhizează astfel:
- Obligația de fidelitate față de țară, pe care o declară sacră (art. 54);
- Obligația de apărare a țării, care constituie, în același timp, și un drept (art. 55);
- Obligația de a contribui, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice (art. 56
alin. 1) și
- Exercitarea cu bună credință a drepturilor și libertăților constituționale (art. 57).
Principiul necesității și obligativității este important pentru că, în și din aplicarea
acestuia decurge, pe de o parte, generalitatea impozitelor, pe de altă parte reglementarea în
regim de drept public a impozitelor, reglementare care conferă caracter executoriu titlurilor de
creanță fiscală și posibilitatea de a obține executarea silită a acestor titluri, dar și instituirea
prin lege a unei obligații de cooperare a contribuabilului cu organul fiscal, o procedură
specială de soluționare a litigiilor de contencios fiscal etc.

8.3.2. Principiul consimțământului la impozite


Aparent, este contrazis de principiul necesității și obligativității. În realitate,
consimțim la impozite tocmai pentru că recunoaște necesitatea lor.
Consimțim la instituirea impozitelor și le achităm din rațiuni de ordin economic
(nevoia efortului tuturor pentru realizarea binelui comun și pentru că ele ne aduc avantaje
care sunt și de ordin economic), de natură politică (știm că organizarea statală, care este
întotdeauna politică are nevoie de resurse pentru a-și îndeplini rolul) de natură religioasă (un

111
sentiment al datoriei față de semeni și față de Dumnezeu, din care se naște dorința de
întrajutorare între membri comunității, biserica și serviciul religios favorizând, prin valorile
promovate, conviețuirea în comun, spiritul de solidaritate și, implicit, afirmarea statalității),
de natură psihologică sau morală (așa este bine, așa fac și alții), de oportunitate (dacă vrem
ca drepturile, viața și averea să ne fie protejate trebuie să acceptăm sacrificiul renunțării la o
parte din venit). Ne exprimăm consimțământul, mai mult sau mai puțin direct, recunoscând
statului dreptul de a stabili taxe și impozite și participând la aceasta prin reprezentanții trimiși
în forul legislativ.

8.3.3. Principiul așezării juste a sarcinilor fiscale (art. 56 alin. 2 din Constituție),
al justeții impunerii sau al echității fiscale (art. 3 lit. c) din Codul fiscal).
Este afirmat și sub denumirea de principiul proporționalității în jurisprudența CJUE.
Conform art. 56 alin. (2) din Constituție, „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure
așezarea justă a sarcinilor fiscale”, iar potrivit art. 3 lit. c) din Codul fiscal, „echitatea
fiscală la nivelul persoanelor fizice, presupune impunerea diferită a veniturilor, în funcție de
mărimea acestora”.
Echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite, dar acesta este
mai degrabă un deziderat, este o țintă greu dacă nu imposibil de atins, pentru că nu poate
exista un aranjament fiscal care să nu-și propună redistribuirea avuției, iar redistribuirea se
produce, întotdeauna cu prețul unei discriminări fiscale. În teorie, echitatea fiscală presupune
că cetățenii fiecărui stat ar trebui să contribuie la cheltuielile guvernamentale atât cât le
permit facultățile proprii, adică în proporția veniturilor pe care le realizează sub protecția
statului, idee care justifică impunerea diferențiată a veniturilor și a averii.
Egalitatea în fața impozitului presupune ca impunerea să se facă în același mod
pentru toate persoanele (fizice și juridice) și pentru toate activitățile, fără nici o deosebire de
tratament fiscal. Cu alte cuvinte, egalitatea în fața impozitului presupune neutralitatea
impozitului (asigurată, de exemplu, de impozitele pe consum).
Respectarea principiului echității fiscale ori a așezării juste a sarcinilor fiscale, în
practică presupune, între altele:
a)stabilirea minimului neimpozabil.
b)stabilirea sarcinii fiscale în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor.
c)la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie
stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale;
d)impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv
toate persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu
excepția persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul
neimpozabil).

8.3.4. Principiul legalității impunerii


Presupune că instituirea de impozite și reglementarea administrării acestora se
face exclusiv prin lege, își are originea în principiul consimțământului la impozite.
Constituția României enunță principiul legalității impozitelor și al administrării lor în
art. 139 și 137, în care se dispune că:
a)„Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului
asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”.
b)„Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale

112
statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt
reglementate prin lege.”
Din principiul legalității rezultă și că administrația fiscală nu are drept de
reglementare și nu poate face nimic din ceea ce legea nu îi permite sau nu prevede în mod
expres. În realitate, administrația fiscală se poartă adesea ca un adevărat legiuitor, normele de
aplicare emise de administrație depășind, nu de puține ori, limitele permise.
Ministerul Finanțelor este abilitat prin art. 5 din Codul fiscal să emită norme
metodologice necesare pentru aplicarea unitară a Codului, care se aprobă prin Hotărâre de
Guvern. De asemenea, Ministerul Finanțelor poate emite ordine și instrucțiuni pentru
aplicarea unitară a Codului fiscal, iar Președintele ANAF poate emite ordine și instrucțiuni
referitoare la procedurile de administrare a impozitelor și taxelor.
Din constituționalizarea principiului legalității impozitelor și al legalității
reglementării administrării acestora, credem că rezultă că legiuitorul a înțeles să atribuie
exclusiv Parlamentului drept de reglementare în acest domeniu.
Competența exclusivă a legiuitorului de a stabili impozite și taxe, implicit principiul
stabilirii lor exclusiv prin lege, suferă, totuși, amputări, limitări și excepții în următoarele
cazuri:
i)a impozitelor și taxelor locale care se stabilesc de către consiliile locale sau
județene, în limitele și în condițiile legii (art. 139 alin. 2 din Constituție), prin acte specifice
acestora (hotărâri);
ii)a partajării competențelor și aplicării directe a dreptului comunitar,
consecință a limitării suveranității fiscale, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană
și a politicii fiscale comune în UE (limitarea suveranității fiscale);
iii)a aplicării dispozițiilor Convențiilor pentru evitarea dublei impuneri încheiate
de România sau la care România este parte.
Este însă de observat că aceste situații sunt, toate, prevăzute în Constituție (art. 20 și
art. 139).

Stabilirea de impozite și taxe locale de către consiliile locale


Conform art. 139 alin (3) din Constituția României, impozitele și taxele locale se
stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele și în condițiile legii. Dispoziția
constituțională este reluată și dezvoltată în art. 27 din Legea nr. 215/2001 a administrației
publice locale care prevede că „în scopul asigurării autonomiei locale, autoritățile
administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, să
elaboreze și să aprobe bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în
condițiile legii” (Codul fiscal).
Astfel, potrivit art. 454 din Codul fiscal, impozite și taxe locale, în care autoritățile
locale își exercită un drept derivat de impunere sunt:
a) impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri;
b) impozitul pe teren și taxa pe teren;
c) impozitul pe mijloacele de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
h) taxe speciale;
i) alte taxe locale.

113
Limitarea suveranității fiscale a statelor membre ale UE și raportul dintre dreptul
intern și dreptul Uniunii Europene
Suveranitatea fiscală presupune dreptul Parlamentelor naționale de a stabili
impozitele și taxele fără nici o îngrădire, fără nici o imixtiune a altor puteri, organizații, ori
state străine.
Aderarea la Uniunea Europeană a limitat însă și suveranitatea fiscală a statelor și în
pofida rezistenței care se manifestă peste tot, fenomenul nu poate fi oprit și, probabil, ziua în
care integrarea fiscală va fi deplină, nu este foarte departe. În țările Uniunii asistăm la
dezvoltarea unor forme noi de organizare a finanțelor publice și a sistemului de impunere și,
în special la nivel decizional, se constată că s-a produs deja o limitare a suveranității
fiscale a statelor și a autonomiei financiare a instituțiilor naționale tradiționale (statul și
colectivitățile locale) în favoarea instituțiilor europene.
În materie fiscală, la nivelul Uniunii Europene și a statelor membre distingem azi, în
plan normativ (al integrării pozitive) între:
- competența exclusivă a Comunității;
- competența partajată între Comunitate și statele membre;
- competența exclusivă a statelor membre;
Interes special pentru Uniunea Europeană legat de politicile și obiectivele economice
ale acesteia dar și pentru că aduc atingere suveranității fiscale a statelor, prezintă următoarele
domenii:
▪domeniul vamal (taxele vamale de import și export, restricțiile cantitative sau taxele
cu efect echivalent), care este rezervat exclusiv Comunității (art. 90-93 din Tratat),
statele membre pierzând dreptul de a reglementa, de a impune și de a încheiat tratate
internaționale;
▪protecția mediului prin politici fiscale (art.174 și 175 din Tratat);
▪evitarea dublei impuneri în interiorul Comunității (art. 293 din Tratat);
▪încheierea de convenții cu terțe state în domeniul impozitelor directe (art. 94 din
Tratat).
▪impozitele indirecte, în care s-a și realizat cel mai mare nivel de armonizare (în
special în domeniul TVA - în care Comunitatea are o competență semi exclusivă - și
mai puțin în domeniul accizelor);
În ce privește impozitele directe, domeniul nu este reglementat în legislația
europeană, fiind agreate mai degrabă măsuri menite a asigura o cooperare fiscală între state și
de „federalism fiscal” și mai puțin de armonizare fiscală. În acest domeniu, Uniunea
Europeană are politici fiscale care țin seama de politicile fiscale naționale și urmărește
atenuarea diferențelor legislative și realizarea unei stări de disciplină căreia statele membre
să-și subordoneze politicile interne.

Restrângerea dreptului de impunere ca măsură de evitare a dublei impuneri


Dubla impunere, tinzând să absoarbă aproape integral venitul sau profitul
nerezidenților, constituie un fenomen cu efecte negative asupra comerțului, a schimbului de
bunuri și servicii, a mișcărilor de capital, de tehnologie și de persoane, un fenomen care pune
obstacole în calea dezvoltării relațiilor economice dintre țări, descurajează pe investitori și
investițiile străine prin inechitățile pe care le generează. Înlăturarea dublei impuneri
reprezintă element de politică economică și fiscală iar instrumentele de evitare avute în

114
vedere sunt măsurile legislative unilaterale (incluse în legislația fiscală) și acordurile bi sau
multilaterale între state.

Raportul dintre legea fiscală, legea generală și tratate


În materie fiscală, dispozițiile Codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi
din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului
fiscal (art. 1, alin. 3), dispoziție care nu face decât să reafirme principiul aplicării cu
prioritate a legii speciale. Dar dacă orice prevedere a Codului fiscal contravine unei
prevederi a unui tratat la care România este parte, atunci se aplică prevederea acelui
tratat.

8.3.5. Principiul anualității impozitului și limitele sale


Se întemeiază pe alte trei principii: al anualității bugetului (planul bugetar este anual,
statul trebuie să-și dimensioneze veniturile și cheltuielile, această dimensionare nu poate fi
făcută decât pe perioade determinate de timp, bugetul trebuie aprovizionat în fiecare an), al
legalității impozitelor și al consimțământului. În dreptul nostru, principiul este dedus din
dispozițiile cuprinse în art. 138 alin. (2) și (3) din Constituție și art. 2.6, art. 2.31, art. 11, art.
12, art. 17 și art. 61 din Legea nr. 500/2002, a finanțelor publice și art. 16 și 19 din Codul
fiscal și are ca temei necesitatea alimentării periodice a bugetului cu sumele din care să se
acopere cheltuielile publice.
Presupune că perceperea de impozite trebuie autorizată pentru fiecare an fiscal.

8.3.6. Principiul egalității în fața legii (fiscale) și/sau principiul neutralității


măsurilor fiscale
Constituțional, el derivă din principiul egalității în drepturi a cetățenilor (art. 16)
Codul Fiscal formulând principiul neutralității măsurilor fiscale în art. 3 lit. a) care prevede
„neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu
forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiții egale investitorilor,
capitalului român și străin”.
Egalitatea cetățenilor în drepturi este fundamentul libertății, al justiției și al
păcii în lume, dar în concepția modernă asupra acestui principiu, el nu se mai discută și nu
mai este privit în termeni de uniformitate, de standardizare, de aliniere a tuturor
cetățenilor la același regim juridic, indiferent de situația personală, profesională ori
naturală a acestora.
În termeni de neutralitate a măsurilor fiscale se poate discuta acum, cu adevărat, doar
în cazul impozitelor pe consum, pentru că numai în cazul acestora, tratamentul fiscal este
identic.

8.3.7. Principiul eficienței impunerii


Articolul 3 lit. d) din Codul fiscal, înțelege prin principiul eficienței impunerii
asigurarea de niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exercițiu bugetar la altul, prin
menținerea randamentului impozitelor, taxelor și contribuțiilor în toate fazele ciclului
economic, atât în perioadele de avânt economic, cât și în cele de criză. În realitate, acesta nu
este un principiu al impunerii, ci un obiectiv al sistemului fiscal, acela de a asigura statului
venituri permanente la buget, independent de împrejurarea că economia se află în perioade de
avânt sau de criză.

115
Așa cum este formulat în Codul nostru fiscal, principiul eficienței impunerii prin
menținerea randamentului impozitelor, conferă statului puterea de a transfera sarcina fiscală
și efectele scăderii activităților economice ori a crizelor economice exclusiv contribuabililor,
pentru că independent de condițiile economice în care își desfășoară activitatea ori trăiesc,
aceștia trebuie să asigure nivelul constant de venituri ale bugetului statului pe seama
prelevărilor obligatorii din veniturile și averea lor.

8.3.8. Principiul predictibilității impunerii


În conformitate cu art. 3 lit. e) din Codul Fiscal, predictibilitatea impunerii asigură
stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel
puțin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi
impozite, taxe și contribuții obligatorii.
Principiul enunțat trebuie interpretat în asociere cu art. 4 din Codul fiscal, conform
căruia:
-Codul fiscal se modifică și se completează prin lege, care intră în vigoare în termen
de minimum 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial;
-în cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuții obligatorii noi, se
majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilități existente, acestea vor intra în
vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an și vor rămâne nemodificate cel puțin pe parcursul
acelui an;
-în situația în care modificările și/sau completările se adoptă prin ordonanțe, se pot
prevedea termene mai scurte de intrare în vigoare, dar nu mai puțin de 15 zile de la data
publicării.
Excepțiile de la regulile mai înainte enunțate, fac cazurile în care se introduc
modificări care decurg din angajamentele internaționale ale României.

8.3.9. Principiul neretroactivității legii fiscale


În Codul fiscal anterior, principiul neretroactivității era implicit formulat în art. 3 lit.
d) care prevedea că eficiența impunerii și stabilitatea pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal sunt necesare spre a nu conduce la efecte retroactive defavorabile pentru contribuabili
în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către aceștia a unor decizii
investiționale majore.
În noul Cod fiscal, lipsește orice referire la neretroactivitatea legilor fiscale și a
efectelor acestora în ceea ce privește sarcina fiscală a contribuabililor. Principiul
neretroactivității legii fiscale trebuie considerat, în continuare, ca fiind aplicabil și în materie
fiscală, motiv pentru care îl și cercetăm în capitolul dedicat principiilor impunerii. Și aceasta
pentru că principiul neretroactivității legii are valoare constituțională (art. 15 alin. (2) din
Constituție), pentru că principiul neretroactivității constituie regulă de interpretare și pentru
că fiind constituționalizat, principiul este obligatoriu pentru legiuitor și pentru toae ramurile
de drept, iar nu doar acolo unde este formulat expres.
În ceea ce privește legile interpretative, acestora li se recunoaște vocația aplicării
retroactive, unei astfel de legi neputându-i-se opune decât regula error communis facit ius.
Tot problemă de retroactivitate ridică și hotărârile date de CJUE în procedura de
interpretare și verificare a conformității dreptului intern cu dreptul european pentru că
hotărârile CJUE sunt obligatorii, iar interpretarea dată de CJUE unei dispoziții din dreptul
intern trebuie înțeleasă ca fiind aplicabilă de la data intrării în vigoare a normei interpretate

116
sau clarificate.
Legea fiscală nu poate produce, însă, efecte retoractive defavorabile, chiar și atunci
când și dacă s-ar admite retroactivitatea ei.

8.3.10. Principiul securității juridice


Principiul securității juridice urmărește să protejeze cetățenii contra pericolelor care
vin din partea legii înseși, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care ar
putea să o creeze dreptul. Principiul securității juridice este de natură a întări principiul
neretroactivității, pentru că dacă ceea ce s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare ar putea
fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputință și ordinea
juridică însăși ar fi amenințată pe măsură ce ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor.
Principiul securității juridice este consacrat în jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului, dar și în cea a instanțelor naționale. Conform acestui principiu, orice
situație de fapt trebuie să fie apreciată în lumina regulilor de drept care îi sunt contemporane.

8.3.11. Principiul protecției sistemului fiscal împotriva inițiativei legislative a


cetățenilor
Inițiativa legislativă dreptul de a sesiza Parlamentul cu examinarea unui proiect de
lege sau a unei propuneri legislative, drept căreia îi corespunde obligația corelativă a
autorității legiuitoare de a se pronunța asupra proiectului de lege sau asupra propunerii
legislative. Dar în materie fiscală, inițiativa legislativă cetățenească nu este permisă.

8.3.12. Principiul certitudinii impunerii


Este formulat în art. 3 lit. b) din Codul fiscal în termeni apropiați de cei în care a fost
formulat de Adam Smith. Principiul presupune elaborarea de norme juridice clare care să nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis
stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce
le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar
asupra sarcinii lor fiscale.

Să ne reamintim…
Consimțim la instituirea impozitelor și le achităm din rațiuni de ordin economic
(nevoia efortului tuturor pentru realizarea binelui comun și pentru că ele ne aduc avantaje
care sunt și de ordin economic), de natură politică (știm că organizarea statală, care este
întotdeauna politică are nevoie de resurse pentru a-și îndeplini rolul) de natură religioasă
(un sentiment al datoriei față de semeni și față de Dumnezeu, din care se naște dorința de
întrajutorare între membri comunității, biserica și serviciul religios favorizând, prin valorile
promovate, conviețuirea în comun, spiritul de solidaritate și, implicit, afirmarea statalității),
de natură psihologică sau morală (așa este bine, așa fac și alții), de oportunitate (dacă vrem
ca drepturile, viața și averea să ne fie protejate trebuie să acceptăm sacrificiul renunțării la
o parte din venit).

8.4. Raportul dintre dreptul național și dreptul Uniunii Europene.


Preeminența dreptului Uniunii Europene
01:10 Statutul de membru al Uniunii Europene are, inevitabil și consecințe care erau greu
de imaginat că ar putea fi acceptate înainte de constituirea Comunităților Europene și mai

117
apoi a Uniunii Europene. Limitarea suveranității statale este una dintre acestea.
În mod special, următoarele domenii prezintă interes pentru că au legătură cu
politicile și obiectivele economice și fiscale ale Uniunii (piața unică, libera circulație a
bunurilor și capitalurilor), dar și pentru că aduc atingere suveranității fiscale a statelor
membre ale Uniunii:
▪domeniul vamal (taxele vamale de import și export, restricțiile cantitative sau taxele
cu efect echivalent), care este rezervat exclusiv Comunității (art. 90-93 din Tratat),
statele membre pierzând dreptul de a reglementa, de a impune și de a încheiat tratate
internaționale;
▪protecția mediului prin politici fiscale (art.174 și 175 din Tratat);
▪evitarea dublei impuneri în interiorul Comunității (art. 293 din Tratat);
▪încheierea de convenții cu terțe state în domeniul impozitelor directe (art. 94 din
Tratat);
▪impozitele indirecte, în care s-a și realizat cel mai mare nivel de armonizare (în
special în domeniul TVA - în care Comunitatea are o competență semi exclusivă - și
mai puțin în domeniul accizelor).
Principiul preeminenței dreptului european față de dreptul intern este de ordin
constituțional la noi. Astfel, art. 148 (2) din Constituția României dispune că „(…)
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare” iar art. 148 (4), că „Parlamentul,
Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
Asigurarea principiului supremației sau al preeminenței dreptului european este
asigurată pe două căi: procedura de interpretare de către Curtea de Justiție a Comunităților
Europene, devenită la 1 decembrie 2009, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a
conformității dreptului național cu dreptul european, întemeiată pe dispozițiile art. 267 din
TFUE și cea de sancționare a încălcării tratatelor (procedura de infringement), întemeiată
pe dispozițiile art. 258-259 din TFUE.

Test de evaluare a cunoştinţelor


01:20
Timp necesar: 20 de minute
1. Enumerați principiile impunerii formulate de Adam Smith și Adolph Wagner.
2. Enumerați principiile impunerii, după cum sunt formulate în Constituție și în Codul
fiscal.
3.Examinați, la alegere, trei principii ale impunerii.
4.Descrieți în ce constă preeminența dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național
în domeniul fiscal.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 20 minute

1. Principiul legalității impunerii presupune:


a) instituirea de impozite exclusiv prin lege;

118
b) reglementarea administrării impozitelor prin norme instituționale de codnuită;
c) cu titlu de excepție, ca impozitele și taxele locale să se stabilească de către consiliile locale
sau județene;
d) ca impozitele locale să se stabilească exclusiv de Parlament.

2. Potrivit principiului anualității:


a) anul calendaristic este și anul fiscal;
b) perceperea de impozite trebuie autorizată pentru un an fiscal;
c) toate impozitele se datorează exclusiv anual, fără deosebire de tipul impozitului
reglementat de lege;
d) cu titlu de excepție, legea bugetară se adoptă la fiecare doi ani.

3. Inițiativa bugetară aparține:


a) unui număr de 100.000 de cetățeni cu drept de vot;
b) exclusiv Guvernului, cu restricțiile pe care le impune principiul autonomiei locale;
c) președintelui;
d) Curții Constituționale.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea șicombaterea evaziunii fiscale).

119
Unitatea de învăţare 9. Caracterizarea generală a taxelor,
impozitelor și contribuțiilor

Cuprins
9.1 Definirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor. Delimitări conceptuale.
9.2 Criteriile de impunere și evoluția acestora în timp.
9.3. Caracteristici generale ale impozitelor, taxelor și contribuțiilor.
9.4. Caracterizarea generală a impozitelor directe.
9.5. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte.

Introducere
În majoritatea statelor, prelevările care se constituie în venituri la bugetul statului
sunt impozite, taxe și contribuții. În acest capitol vom delimita conceptual aceste noțiuni, vom
analiza criteriile de impunere și evoluția acestora în timp și vom face caracterizarea generală
a impozitelor directe și indirecte, pentru ca în unitatea de învățare următoare să analizăm
fiecare tip de impozit, în parte, cu specificul său.

Obiectivele unităţii de învăţare:


✓ Definirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor;
✓ Dobândirea cunoștințelor generale privitoare la impozitele directe;
✓ Dobândirea cunoștințelor generale despre impozitele indirecte.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

9.1 Definirea taxelor, impozitelor și contribuțiilor. Elemente de


individualizare
00:00 Impozitele și taxele, în particular, au câteva elemente comune și care se regăsesc în
fiecare tip de impozit sau taxă. Aceasta, pentru că actele normative prin care acestea se
instituie și se reglementează trebuie să conțină câteva elemente care le individualizează.
Impozitele și taxele se individualizează stabilindu-se prin lege denumirea, subiecții impunerii,
determinarea materiei impozabile, mărimea impozitului sau a taxei, data la care trebuie
plătită, etc. Astfel, impozitele și taxele se individualizează prin:

i.Denumirea prelevării instituite


Aceasta face posibilă identificarea tipului de prelevare, a persoanelor cărora li se
adresează, a bugetului pentru care se colectează venitul fiscal, face posibilă ținerea

120
evidențelor. Denumirea poate fi uneori înșelătoare pentru că, de exemplu, taxa pe valoare
adăugată ori taxa pe succesiuni sunt, în realitate imposite iar nu taxe.
Exemple de denumiri sunt: impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe veniturile
microîntreprinderilor, accize, taxa pe valoare adăugată, taxa vamală, taxa judiciară de timbru,
contribuția de asigurări sociale de stat, contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj,
contribuția pentru asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, contribuția pentru
asigurări sociale de sănătate etc.

ii.Subiecții impunerii sau contribuabilii


Codul de procedură fiscală (art. 1 pct. 4) desemnează persoana care datorează
impozite, taxe și contribuții sociale cu denumirea de „contribuabil”. Termenul acoperă o
categorie eterogenă de debitori fiscali, persoane fizice, persoane juridice (publice sau private),
salariați, pensionari, persoane neîncadrate în muncă, contribuabili mici sau mari, datornici
conformiști (civici?) sau non-conformiști, contribuabili îndărătnici sau resemnați în fața
obligațiilor fiscale care, la rândul lor, sunt din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari și mai
împovărătoare.
Contribuabilul este unul și același cu subiectul impunerii. Ei sunt ținuți de obligații
specifice, cele mai importante fiind întocmirea declarațiilor și plata sumelor datorate cu titlu
de obligație fiscală.
În relațiile cu organul fiscal, contribuabilii pot fi reprezentați de împuterniciți.

iii.Plătitorul impozitului
Este definit de art. 1 pct. 35 din Codul de procedură fiscală ca fiind persoana care, în
numele contribuabilului, are obligația de a plăti, ori de a colecta și plăti impozite, taxe și
contribuții sociale. Se constată, din chiar definiție, că plătitorul nu este subiectul impunerii,
dar administrația fiscală îl tratează (conform legii, de altfel) ca pe un debitor fiscal.
De regulă, acești plătitori au obligația de a calcula, de a reține la sursă și de a vărsa impozitul
reținut la buget. Au această obligație plătitorii următoarelor venituri:
a) venituri salariale;
b) venituri din drepturi de proprietate intelectuală;
c) venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignație;
d) venituri din activități desfășurate în baza contractelor de agent, comision sau
mandat comercial;
e) venituri din activități desfășurate în baza contractelor/convențiilor civile încheiate
potrivit Codului civil;
f) venituri din activitatea de expertiză contabilă și tehnică, judiciară și extrajudiciară;
g) venitul obținut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică
contribuabil, care nu generează o persoană juridică
h) venituri din pensii;
i) venituri din jocuri de noroc, etc.
Plătitorii, în aceste situații, au și obligația de a întocmi și păstra fișele fiscale pentru
contribuabilii care rețin și varsă contribuția.

iv.Obiectul impunerii, materia impozabilă și baza impozabilă


Obiectul impunerii, taxei sau contribuției, îl reprezintă materia supusă impunerii.
Materia este diversificată și reprezentată de venituri de orice fel, profituri, bunurile

121
impozabile ori servicii taxabile prestate de instituțiile publice.
Obiectul impunerii și baza de impunere nu trebuie confundate. De exemplu, în cazul
construcțiilor, obiectul impunerii este clădirea, dar baza de impunere este valoarea acesteia.
La fel, în cazul autoturismelor. Venitul salarial este obiect al impunerii, dar baza de impunere
este suma obținută cu acest titlu. Venitul din chirii este obiect al impunerii, baza de impunere
fiind suma încasată cu acest titlu. Obiectul impunerii și baza de impunere nu se confundă nici
când ele se exprimă în aceeași unitate de măsură. Obiectului impunerii i se aplică principiul
unicității (al impunerii o singură dată), dar există excepții de la această regulă.

v. Cota de impunere
Cota de impunere sau cota impozitului exprimă cuantumul unitar al venitului bugetar
(al impozitului) în raport cu baza sa de calcul. Este impozitul aferent unității de impunere.
Cotele de impunere stabilite în:
i)cote fixe (în sumă fixă sau forfetară),
ii)în cote procentuale (proporționale, progresive și regresive),
iii)în cotă unică.

vi.Asieta sau modul de impunere și percepere a impozitului


Cuprinde totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale pentru
identitificarea subiectului și materiei impozabile, evaluarea acesteia, stabilirea cuantumului
de plată și încasarea impozitului.
În practică, sunt folosite pentru aceasta metode directe (bazate pe administrarea de
probe), metode indirecte (identificarea și evaluarea impozitului prin raportare la aspectul
exterior al obiectului impozabil, metoda așezării pe baze forfetare) și metoda normativă
(atunci când legea însăși prevede modul de evaluare a materiei și a impozitului).
După determinarea materiei și a sumei datorate, contribuabilul este informat asupra
impozitului, plata acestuia făcându-se în mod direct, prin stopaj la sursă și virarea la buget,
prin impunere și debitare, aplicare de timbre, etc..

vii.Faptul generator
Faptul generator este evenimentul constând într-un fapt material sau act juridic
care face să se nască datoria fiscală, în timp ce exigibilitatea reprezintă momentul la care
datoria trebuie plătită sau/și la care administrația fiscală este îndreptățită să pretindă plata
impozitului datorat. Între faptul generator și termenul de plată există o condiționare:
intervenția faptului generator dă naștere creanței fiscale și obligației de plată în termenul
definit de lege.
Exemple de fapte generatoare: a) în materie de TVA – prestarea serviciului, livrarea
mărfurilor sau încasarea prețului; b) în materie de impozit pe venit – încasarea venitului; c) în
materie de impozit pe profit – sfârșitul perioadei de realizare a profitului etc.

viii.Termenul de plată sau exigibilitatea


Termenul de plată (exigibilitatea) reprezintă data la care, sau până la care, un anumit
venit (taxă, impozit) trebuie vărsat la bugetul statului. Termenele de plată a datoriilor fiscale
sunt prevăzute în actul prin care sunt instituite taxele și impozitele, ele fiind fixate în
considerarea necesităților de asigurare a alimentării continue a bugetului statului și a
bugetelor locale cu resursele bănești care să acopere cheltuielile statului și administrațiilor

122
locale, dar și a posibilităților de plată ale contribuabililor.
Neachitarea impozitului la termenele stabilite prin lege, atrage obligația de plată a
unor majorări și dă dreptul creditorului de a trece la executarea silită a contribuabilului
rău-platnic.

Să ne reamintim...
Obiectul impunerii și baza de impunere nu trebuie confundate. De exemplu, în cazul
construcțiilor, obiectul impunerii este clădirea, dar baza de impunere este valoarea acesteia.
La fel, în cazul autoturismelor. Venitul salarial este obiect al impunerii, dar baza de
impunere este suma obținută cu acest titlu. Venitul din chirii este obiect al impunerii, baza de
impunere fiind suma încasată cu acest titlu. Obiectul impunerii și baza de impunere nu se
confundă nici când ele se exprimă în aceeași unitate de măsură. Obiectului impunerii i se
aplică principiul unicității (al impunerii o singură dată), dar există excepții de la această
regulă.

9.2. Criteriile de impunere și evoluția acestora în timp


O lungă perioadă de timp, dările (înțelegând prin acestea toate prelevările obligatorii)
s-au stabilit spre a umple tezaurul statului (confundat mult timp cu al monarhului) ignorând
00:20 orice preocupare pentru criterii științifice, economice, sociale sau politice. Abia începând din
secolul al XVIII-lea astfel de criterii s-au dezvoltat pe baza unor norme, a unor reguli, a unor
principii formulate de specialiști.
Primul criteriu de impunere a fost persoana, dar la origine, impozitele personale nu
aveau în vedere capacitatea contributivă, ori situația personală a contribuabilului, astfel cum
se întâmplă în zilele noastre.
Impozitul stabilit și plătit pe cap de locuitor, impozit direct și personal, în cote
fixe pe cap de contribuabil, denumit capitația, este cel mai vechi dar și cel mai nedrept
dintre toate impozitele. La începutul secolului al XX-lea, se susținea că impozitul de
capitație este, în principiu, rațional, cu condiția să fie moderat și să nu fie unic. În sprijinul s-
a argumentat că orice cetățean se bucură de protecția statului, de aceea nu e nedrept a reclama
de la fiecare locuitor al țării o taxă directă. În multe țări, plata impozitului personal era chiar o
condiție pentru exercitarea dreptului de vot.
Diferențierea socială, dezvoltarea proprietății și creșterea activității economice a
înlăturat ideea capitației și a orientat privirea autorității fiscale asupra averii
contribuabililor, orientare care s-a materializat în instituirea impozitului pe avere.
Următorul pas a fost impozitul pe produs, sistem în care fiecare contribuabil
plătește impozitul după produsul pe care-l capătă, fie din avere, fie din muncă. Cu această
metodă se credea că impozitele vor corespunde cel mai bine principiilor de echitate fiscală.
Mult mai târziu, observându-se lipsurile pe care le prezintă celelalte tipuri de
impozite, s-a ajuns la ideea impozitului pe venit, care, sub toate aspectele, corespunde în cea
mai largă măsură principiilor fundamentale ale impunerii.

Să ne reamintim...
Impozitul stabilit și plătit pe cap de locuitor, impozit direct și personal, în cote fixe pe
cap de contribuabil, denumit capitația, este cel mai vechi dar și cel mai nedrept dintre toate
impozitele. La începutul secolului al XX-lea, se susținea că impozitul de capitație este, în

123
principiu, rațional, cu condiția să fie moderat și să nu fie unic. În sprijinul s-a argumentat că
orice cetățean se bucură de protecția statului, de aceea nu e nedrept a reclama de la fiecare
locuitor al țării o taxă directă. În multe țări, plata impozitului personal era chiar o condiție
pentru exercitarea dreptului de vot.

9.3 Caracterizarea generală a impozitelor


Cea mai utilizată clasificare a impozitelor este aceea în impozite directe și impozite
indirecte, dar așa cum am văzut, impozitele, taxele și contribuțiile sunt clasificate și după alte
00:30
criterii.
Împărțirea impozitelor în directe și indirecte se întemeiază pe trei categorii de criterii:
economice, administrative și după efectul voit sau presupus pe care impozitul îl exercită
asupra plătitorului, adică pe incidența acestuia.
Impozitele directe sunt datorate și suportate de una și aceeași persoană:
contribuabilul, iar materia impozabilă este reprezentată de veniturile și/sau averea
contribuabilului. Ele se stabilesc și se percep nemijlocit, în cadrul unui raport juridic fiscal
direct, între stat și contribuabil cu privire la materia impozabilă și impozitul datorat.
Impozitarea prin reținere la sursă nu schimbă natura impozitului, procedeul reținerii la sursă
fiind utilizat din rațiuni de comoditate și eficiență a administrării impozitului.
Impozitul indirect este o prelevare fiscală care se datorează și se plătește de către o
persoană, dar este suportat de către o alta, respectiv de persoana care achiziționează produsul
sau serviciul în prețul căruia este inclus și impozitul plătit de furnizor sau prestatorul
serviciului. Impozitul indirect se transferă prin efectul legii în sarcina consumatorului final de
produse și/sau servicii. Impozite indirecte se întâlnesc în cazul impozitelor pe consum, cele
mai cunoscute fiind taxa pe valoare adăugată și acciza.

Să ne reamintim...
Impozitele directe sunt datorate și suportate de una și aceeași persoană:
contribuabilul, iar materia impozabilă este reprezentată de veniturile și/sau averea
contribuabilului.
Impozitul indirect este o prelevare fiscală care se datorează și se plătește de către o
persoană, dar este suportat de către o alta, respectiv de persoana care achiziționează
produsul sau serviciul în prețul căruia este inclus și impozitul plătit de furnizor sau
prestatorul serviciului.

9.4. Caracterizarea generală a impozitelor directe


Sunt impozite care se stabilesc și se percep nemijlocit în cadrul unui raport juridic
00:50 fiscal stabilit direct între stat și contribuabil. Reprezintă una dintre cele mai vechi și mai
răspândite forme de impunere.
Se stabilesc în funcție de veniturile și averea subiectului impozabil, în cotele
prevăzute de lege. Obiectul impunerii directe îl reprezintă pământul, clădirile, activitățile
industriale sau comerciale, mișcarea capitalului bănesc, veniturile, profiturile.
Impozitele directe sunt, la rândul lor, reale și personale.
Sunt impozite personale acele impozite care au în vedere persoana, dar țin seama și
de situația familială, mărimea veniturilor sau a averii. Sunt numite și impozite subiective. Se
întâlnesc sub forma impozitelor pe avere și a impozitelor pe venit. Au meritul de a diferenția

124
sarcina fiscală în funcție de venituri/avere, dar și de situația personală.
Este real impozitul care privește o operație, un bun, o sumă de bani, fără a se lua în
considerare situația personală a subiectului impozitului. Sunt numite și impozite obiective sau
pe produs. Baza de impunere în cazul lor o reprezintă terenurile, clădirile, activitățile
industriale sau comerciale, profesiile libere.
Formele de manifestare ale impozitelor reale sunt impozitul funciar, impozitul pe
clădiri, impozitul pe activități comerciale, industriale și profesii libere, impozite pe circulația
capitalurilor.
a)Avantajele impozitelor directe sunt considerate a fi următoarele:
-Asigurarea unei mai mari echități fiscale (ele pot fi calculate individual,
ținând seama de situația personală);
-Sunt nominative, cunoscute din timp au cuantum și termen precis
determinate;
-Sunt puțin sensibile la conjunctura economică;
-Sunt eficiente, au stabilitate și dau continuitate veniturilor realizate pe seama
lor;
-Oferă statului posibilitatea facilă de a interveni prin intermediul lor în reglarea
fenomenelor economice;
-Contribuabilii nu se pot sustrage de la plat acestora.
b)Dezavantajele impozitelor directe sunt considerate a fi următoarele:
-Efectul nestimulativ (în special impozitul progresiv descurajează munca,
inițiativa, acumularea de capital);
-Efectul generator de fenomene de economie subterană sau economie la negru,
cu atât mai mare cu cât rata de impozitare este mai mare;
-Costurile ridicate de administrare.

Să ne reamintim...
Impozitele directe se stabilesc în funcție de veniturile și averea subiectului impozabil,
în cotele prevăzute de lege. Obiectul impunerii directe îl reprezintă pământul, clădirile,
activitățile industriale sau comerciale, mișcarea capitalului bănesc, veniturile, profiturile.
Impozitele directe sunt, la rândul lor, reale și personale.

9.5. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte


Sunt impozite indirecte acele prelevări pentru plata cărora nu este nevoie și nu se
01:15 stabilește un contact direct între suportătorul lor și stat, acestea încasându-se prin intermediul
unui colector, care este, de regulă, furnizorul unui bun sau prestatorul unui serviciu. Prețul
acestor impozite este cuprins, practic, în prețul bunurilor și serviciilor achiziționate de
consumatorul final.
Impozitele indirecte lovesc consumul de produse și servicii și reprezintă, în realitate,
o dublă impozitare a veniturilor care se produce cu ocazia fiecărui acte de consum în parte,
pentru că fiecare act de consum se face pe seama veniturilor deja impozitate.
Impozitele indirecte asigură o bună parte din veniturile statului, dar ponderea în
totalul veniturilor diferă de la stat la stat, în raport de cota de impunere și nivelul
consumurilor. Impozitele indirecte creează impresia falsă că afectează în aceeași măsură
consumatorii. În realitate, persoanele care au venituri și consum mai reduse, plătesc mai puțin
decât cei cu venituri mari și care consumă mai mult, aceasta generând preocupare pentru

125
neimpozitarea sau impozitarea redusă a consumului necesar (cazul alimentelor de bază, al
medicamentelor).
a)Dezavantajele impozitelor indirecte sunt considerate a fi următoarele:
-Încălcarea principiului echității fiscale prin violarea ideii de generalitate și
egalitate. Există bunuri de consum supuse impunerii pe care nu și le pot procura
toți consumatorii, iar impozitele pe consum se așează după mărimea consumului
(care depinde de numărul persoanelor aflate în întreținere) și nu după mărimea
veniturilor.
-Au defectul de a nu fi elastice, mai ales în perioadele de criză, adică atunci când
nevoia de venituri este cea mai mare. Modificarea lor pentru a crește rentabilitatea
și veniturile au efecte directe asupra consumului, efectul creșterii impozitării fiind
reducerea consumului și al veniturilor obținute pe seama lor;
-Procedurile de percepere sunt greoaie, indiscrete și de natură a provoca reacții
adverse din partea celor care le varsă la buget.
b)Avantajele impozitelor indirecte sunt considerate a fi următoarele:
-Randamentul ridicat;
-Creșterea proporțională a veniturilor bugetare în raport cu creșterea consumului;
-Ating pe toată lumea;
-Sunt mai puțin vizibile și aparent mai ușor de suportat;
-Caracterul voluntar (ce trebuie privit cu rezerve) mai ales în cazul consumului
necesar.

Să ne reamintim...
Impozitele indirecte au defectul de a nu fi elastice, mai ales în perioadele de criză,
adică atunci când nevoia de venituri este cea mai mare. Modificarea lor pentru a crește
rentabilitatea și veniturile au efecte directe asupra consumului, efectul creșterii impozitării
fiind reducerea consumului și al veniturilor obținute pe seama lor.

Test de evaluare a cunoştinţelor


01:30 Timp necesar: 20 de minute

1.Analizați, pe scurt, elementele de individualizare a impozitelor și taxelor.


2.Prezentați, pe scurt, evoluția criteriilor de impunere în timp.
3.Definiți și caracterizați impozitele directe.
4.Definiți și caracterizați impozitele indirecte.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 10 minute

1. Subiecții impunerii:
a) sunt doar persoanele fizice și persoanele juridice cu personalitate juridică;
b) datorează exclusiv taxe;

126
c) pot fi și persoanele juridice fără personalitate juridică;
d) este un concept sinonim cu acela de „contribuabil”.
2. Plătitorul:
a) este sinonim cu contribuabilul;
b) este persoana care, în numele contribuabilului, are obligația de a reține și plăti impozite,
taxe și contribuții sociale;
c) are obligația de a calcula, reține și vira la bugetul statului taxa pe valoare adăugată datorată
de consumator;
d) are obligația de a calcula, reține și vira la bugetul statului impozitul pe salarii.

3. Cota de impunere:
a) este alcătuită exclusiv dintr-o sumă fixă sau forfetară;
b) poate fi și procentuală;
c) este elementul care exprimă cuantumul unitar al venitului bugetar în raport cu baza sa de
calcul;
d) este sinonimă cu asieta.

4. Impozitele directe reale:


a) sunt impozite stabilite în legătură cu obiecte materiale;
b) pot avea ca bază de impunere terenuri, clădiri, profesii libere;
c) au ca formă de manifestare impozitele pe venit;
d) au ca formă de manifestare impozitul pe avere.

5. Impozitele indirecte:
a) nu ating pe adevăratul destinatar decât prin intermediul unei alte persoane;
b) sunt, spre exemplu, taxa pe valoare adăugată și accizele;
c) sunt impozitele pe salarii și pe venituri din chirii;
d) sunt și impozitele pe construcții.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).

127
TEMA
DE CONTROL NR. 2

1.Comparație, sub aspectul avantajelor, dezavantajelor și importanței între


impozitele directe, impozitele indirecte și taxe. Exprimați-vă opțiunea pentru cel
mai bun impozit și argumentați

128
Unitatea de învăţare 10. Impozitele, taxele și contribuțiile
reglementate de Codul fiscal român

Cuprins
10.1. Impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Coudul fiscal român
10.2. Impozitul pe profit
10.3. Impozitul pe dividende
10.4. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
10.5. Impozitul pe venitul persoanelor fizice
10.6. Impozite și taxe locale
10.7. Contribuții sociale obligatorii
10.8. Taxa pe valoare adăugată
10.9. Acizele

Introducere
Într-o succesiune firească a noțiunilor de drept financiar și fiscal, în această unitate
veți învăța despre toate categoriile de impozite, contribuții și taxe reglementate de Codul
fiscal român.

Obiectivele unităţii de învăţare:


✓Identificarea tipurilor de impozite, taxe și contribuții;
✓Definirea și caracterizarea impozitelor pe profit, pe dividende, pe veniturile
microîntreprinderilor și pe veniturile persoanelor fizice;
✓Identificarea și analiza taxelor și impozitelor locale;
✓Definirea și caracterizarea taxei pe valoare adăugată și accizelor.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

10.1. Impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii reglementate de


00:00
Codul Fiscal
Codul fiscal reglementează următoarele impozite, taxe și contribuții:
1)Impozitele și taxele:
a) impozitul pe profit (art. 13-46);
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor (art. 47-57);
c) impozitul pe venit (art. 58-134);
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți (art. 221-234);
e) impozitul pe reprezentanțe (art. 235-237);
f) taxa pe valoarea adăugată (art. 265-334);

129
g) accizele (art. 335-452);
h) impozitele și taxele locale (art. 453-495);
i)impozitul pe construcții (art. 496-500).
Din categoria impozitelor locale la care fac referire art. 2 lit. h) și art. 454 din Codul
fiscal, fac parte:
a)Impozitul pe clădiri (art. 455-462);
b)Impozitul pe teren (art. 463-467);
c)Impozitul pe mijloace de transport (art. 468-472);
d)Impozitul pe spectacole (art. 480-483);
Din categoria taxelor locale la care face referire art. 2 lit. h) și art. 454 Cod fiscal, fac
parte:
a)Taxa pe clădiri (art. 455-462);
b)Taxa pe teren (art. 463-467);
c)Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor (art. 473-476);
d)Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate (art. 477-479);
e)Taxele speciale pentru funcționarea unor servicii publice locale și promovare
turistică (art. 484-485);
f)Alte taxe locale (pentru utilizarea temporară a locurilor publice, vizitarea
muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și
arheologie, etc – art. 486-488).

2)Contribuțiile sociale obligatorii sunt:


a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de
stat (art. 136-152);
b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate (art. 153-183);
c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate
datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale
de sănătate (art. 192-200);
d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor
pentru șomaj (art. 184-191);
e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale
datorată de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 201-208);
f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale,
datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art.
4 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare
pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare (art. 209-215).

10.2. Impozitul pe profit în România


Reglementat în Codul fiscal, Titlul al II-lea, art. 13-46. include și impozitul pe
00:10
dividende plătit de o persoană juridică română către o altă persoană juridică română.
Este un impozit direct, baza de impozitare fiind profitul realizat de persoanele
juridice române și străine care realizează venit în România.
Prin profit se înțelege diferența rămasă după deducerea cheltuielilor, declarate
deductibile prin lege, efectuate de către un agent economic din veniturile obținute. Sub
aspect fiscal, intereseză profitul obținut conform criteriilor stabilite de lege, iar nu profitul

130
obținut potrivit vreunor criterii economice, științifice ori obiective. De regulă, el se stabilește
pentru o durată limitată de un an.
Impozitul pe profit nu este armonizat la nivelul Uniunii Europene.
Cota de impunere este de 16%. Cotele de impunere variază mult de la țară la țară,
fiind întâlnite cote de la 7%-50%. Și în țara noastră, există excepții de la regula cotei de
impunere cu 16% pentru activități de natura barurilor de noapte, a cluburilor de noapte,
cazinourilor, precum și în cazul microîntreprinderilor care au posibilitatea de a plăti impozit
pe venit.
Modul de calcul al profitului este reglementat de art. 19 din Codul fiscal, ca diferență
între veniturile și cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile, din care se scad
veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Cheltuielile deductibile sau cu deductibilitate limitată sunt reglementate în mod expres de
lege. Sunt nedeductibile cheltuielile pentru plata impozitului pe profit, majorările de
întârziere, confiscările, penalitățile, unele cheltuieli cu servicii de management, consultanță,
asistență sau alte servicii prestate de persoane, situate într-un stat cu care România nu are
instrument juridic care să asigure realizarea schimbului de informații.
În cazul în care rezultatul fiscal al unui plătitor de impozit pe profit este negativ
(pierdere), acesta se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii 7 ani
consecutivi de activitate.

Să ne reamintim…
Prin profit se înțelege diferența rămasă după deducerea cheltuielilor, declarate
deductibile prin lege, efectuate de către un agent economic din veniturile obținute. Sub
aspect fiscal, intereseză profitul obținut conform criteriilor stabilite de lege, iar nu profitul
obținut potrivit vreunor criterii economice, științifice ori obiective. De regulă, el se stabilește
pentru o durată limitată de un an.

10.3. Impozitul pe dividende


Dividendele plătite de către o persoană juridică română unei persoane fizice sunt
00:20 impozitate ca venituri din investiții, în conformitate cu dispozițiile art. 91-98 Cod fiscal.
Pentru dividendele plătibile de către o persoană juridică română unei alte persoane
juridice române (evident, cele două sunt legate de raporturi societare) are obligație să rețină,
să declare și să plătească impozitul pe dividende, cota acestui impozit începând cu 1 ianuarie
2017 fiind de 5% asupra dividendului brut plătit (art. 43 alin. 2 Cod fiscal).
Sunt scutite de la plata impozitului dividende plătite de către o persoană juridică
română:
a) fondurilor de pensii administrate privat, fondurilor de pensii facultative;
b) organelor administrației publice care exercită, prin lege, drepturile și obligațiile ce
decurg din calitatea de acționar al statului/unității administrativ-teritoriale la acea persoană
juridică română.

Să ne reamintim…
Dividendele plătite de către o persoană juridică română unei persoane fizice sunt
impozitate ca venituri din investiții, în conformitate cu dispozițiile art. 91-98 Cod fiscal.

131
10.4.Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
00:25 O microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplinește la data de 31
decembrie a anului fiscal precedent celui pentru care se datorează impozitul, cumulativ,
următoarele condiții:
a) a realizat venituri, altele decât cele obținute din desfășurarea activităților, prevăzute
la art. 48 alin. (6) Cod fiscal, respectiv activități în domeniul bancar, al asigurărilor și
reasigurărilor și al pieței de capital, al jocurilor de noroc, al activităților de explorare,
dezvoltare, exploatarea zăcămintelor petroliere și gazelor naturale;
b) a realizat venituri, altele decât cele din consultanță și management, în proporție de
peste 80% din veniturile totale. În alte cuvinte, pentru a se bucura de statut de
microîntreprindere în sens fiscal, veniturile unei microîntreprinderi din consultanță și
management nu pot depăși 20% din totalul veniturilor;
c) a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 500.000 euro. (a se vedea
necorelarea cu art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004, care condiționează statutul de
microîntreprindere de realizarea unei cifre de afaceri nete sau active de până la 2 milioane
euro).
d) capitalul social al acesteia este deținut de persoane, altele decât statul și unitățile
administrativ-teritoriale.
e) nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerțului sau
la instanțele judecătorești, potrivit legii.
Veniturile microîntreprinderii care constituie baza impozabilă sunt alcătuite din
veniturile din orice sursă, din care se scad veniturile anume prevăzute de lege, la care se
adaugă alte venituri anume prevăzute în lege (cu titlu de exemplu indicăm rezervele legale,
rezerve din reevaluarea mijloacelor fixe, rezervele reprezentând facilități fiscale, etc.).
În ce privește cotele de impozitare, aceste sunt:
a) 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulți salariați;
b) 3%, pentru microîntreprinderile care nu au salariați. Pentru a fi considerat salariat,
persoana angajată trebuie să fie încadrată cu contract individual de muncă cu normă întreagă.
Depășirea plafonului de 500.000 euro sau a ponderii de 20% din activitatea de
consultanță din totalul veniturilor reprezintă motiv de ieșire din sistemul de impunere pe
veniturile microîntreprinderii începând cu trimestrul în care s-a depășit oricare dintre aceste
limite.
Baza impozabilă reprezintă veniturile din orice sursă din care se scad o seamă de
venituri, cum sunt veniturile aferente costurilor stocurilor de produse, a costurilor serviciilor
în curs de execuție, a veniturilor din subvenții, a veniturilor din despăgbiri de la societățile de
asigurare-reasigurare, a unor despăgubiri primite în baza unor hotărâri a Curții Europene a
Drepturilor Omului și altele prevăzute în art. 53 din Codul fiscal.

Să ne reamintim..
Veniturile microîntreprinderii care constituie baza impozabilă sunt alcătuite din
veniturile din orice sursă, din care se scad veniturile anume prevăzute de lege, la care se
adaugă alte venituri anume prevăzute în lege (cu titlu de exemplu indicăm rezervele legale,
rezerve din reevaluarea mijloacelor fixe, rezervele reprezentând facilități fiscale, etc.).

132
10.5.Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Este reglementat de art. 58-134, plătibil de persoanele fizice rezidente și nerezidente,
00:35
prevăzute de lege, pentru veniturile realizate în România.
Regula este a impozitării tuturor veniturilor și categoriilor de venituri, obiectul
impozabil fiind format din venituri obținute din industrie, comerț, agricultură, dobânzi,
asigurări, desfășurarea de activități ca profesii liberale, câștiguri din activități sportive, jocuri
de noroc, venituri din muncă, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, din chirii, din
transferul dreptului de proprietate, etc..
Codul distinge între două categorii de contribuanil, respectiv persoane fizice
rezidente și persoane fizice nerezidente.
Rezident este orice persoană fizică îndeplinind una dintre următoarele condiții:
a) are domiciliul în România;
b) centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România;
c) este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade care depășesc
în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în
anul calendaristic vizat;
d) este cetățean român care lucrează în străinătate, ca funcționar sau angajat al
României într-un stat străin.
Persoana fizică nerezidentă este aceea care nu îndeplinește condițiile mai sus arătate,
precum și orice persoană fizică având cetățenie străină și statut diplomatic sau consular în
România sau cetățean străin care este funcționar ori angajat al unui organism internațional și
interguvernamental înregistrat în Româna sau cetățean străin care este funcționar sau angajat
al unui stat străin în România și membrii familiilor acestora.
Pentru rezidenți, sfera de cuprindere a impozitului îl constituie veniturile obținute din
orice sursă, atât în România, cât și în afara țării.
În cazul nerezidenților, sfera de cuprindere este mai redusă, respectiv:
-pentru cei care desfășoară activități independente, prin intermediul unui sediu
permanent în România pentru venitul net atribuibil sediului permanent.
-în cazul rezidenților care desfășoară activitate dependentă în România datorează
impozit pe venitul salarial din această activitate. Activitatea dependentă este orice activitate
desfășurată de o persoană fizică într-o relație de angajare generatoare de venituri.
Nerezidenții care devin rezidenți în România datorează impozit pe venit pentru
veniturile obținute atât în România, cât și în afara țării, începând cu data la care au devenit
rezidenți. Fac excepție cei care beneficiază de reglementări prin convenții de evitare a dublei
impuneri.
Sunt scutite de plata impozitelor persoanele fizice cu handicap grav sau
accentuat (pentru veniturile realizate din activități independente, din salarii, pensii, activități
agricole) și cei care desfășoară activități de creare de programe pentru calculator.
Nu sunt impozabile veniturile prevăzute în art. 62 din Codul Fiscal, primite cu titlu de
ajutor, indemnizații, recompense, sume încasate din asigurări, despăgubiri pentru prejudiciilor
materiale și morale și pentru expropri de utilitate publică, pensiile pentru invalizi, deces, etc.
Cota de impozit este de 16%, aplicată asupra venitului net impozabil, exceptând
veniturile obținute sub formă de dividende (impuse cu o cotă de 5%) și din transferul
proprietăților imobiliare (impuse cu 1-3%).

133
10.5.1. Impozitul pe veniturile din activități independente (reglementare art. 67-75
Cod fiscal)
Activitatea independentă este de art. 7 pct. 3 Cod Fiscal, ca fiind orice activitate
desfășurată de către o persoană fizică în scopul obținerii de venituri, care îndeplinește cel
puțin 4 dintre următoarele 7 criterii:
1.persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului și a modului
de desfășurare a activității, precum și a programului de lucru;
2.persoana fizică dispune de libertatea de a desfășura activitatea pentru
mai mulți clienți;
3.riscurile inerente activității sunt asumate de către persoana fizică ce
desfășoară activitatea;
4.activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice
care o desfășoară;
5.activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacității
intelectuale și/sau a prestației fizice a acesteia, în funcție de specificul activității;
6.persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de
reprezentare, reglementare și supraveghere a profesiei desfășurate, potrivit actelor
normative speciale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei respective;
7.persoana fizică dispune de libertatea de a desfășura activitatea direct,
cu personal angajat sau prin colaborare cu terțe persoane în condițiile legii.
Venitul net din activitățile independente se determină în sistem real sau pe baza
normelor de venit.
Venitul net din activitățile independente se determină in sistem real pe baza datelor
din contabilitate ca diferență între venitul brut și cheltuielile deductibile efectuate în
scopul realizării de venituri, cu excepția cazurilor în care venitul net se stabilește pe baza
normelor de venit (art. 69 Cod Fiscal) și a veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală
(art. 70 Cod Fiscal).
Spre a fi deductibile, cheltuielile trebuie să fie efectuate în scopul realizării de
venituri. Unele cheltuieli (de exemplu, mecenat, sponsorizare, protocol, scăzăminte,
perisabilități, contribuții la fonduri de pensii facultative, etc.) sunt deductibile limitat.
Legea reglementează stabilirea venitului net impozabil pe bază de norme de venit,
altele decât cele din profesii liberale și drepturi de proprietate intelectuală, activitățile pentru
care venitul net se poate determina pe baza normelor anuale de venit fiind stabilite prin Ordin
al Ministrului Finanțelor Publice.
Norma de venit pentru fiecare activitate desfășurată de contribuabil nu poate fi mai
mică decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, în vigoare la momentul
stabilirii acesteia, înmulțit cu 12.

Stabilirea venitului net anual din drepturile de proprietate intelectuală


Stabilirea venitului net anual din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv
din crearea unor lucrări de artă monumentală, se stabilește prin scăderea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

134
10.5.2.Impozitul pe venituri din salarii și asimilate salariilor (reglementare art. 76-
82 Cod Fiscal)
Sunt venituri din salarii veniturile în bani sau în natură obținute din activități
desfășurate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de
detașare, etc. Sunt asimilate salariilor: indemnizațiile pentru funcții de demnitate publică,
funcții alese și altele asemenea.
Sunt deductibile la stabilirea impozitelor din veniturile salariale pentru contribuabilii
care realizez venituri de până la 1500 lei, următoarele sume:
- 300 lei pentru contribuabilul care nu are persoane în întreținere,
- 400 lei pentru contribuabilii care au o persoană în întreținere,
- 500 lei pentru contribuabilii care au 2 persoane în întreținere,
- 600 lei pentru contribuabilii care au 3 persoane în întreținere și
- 800 lei pentru persoanele care au 4 sau mai multe persoane în întreținere.
Pentru veniturile între 1.501 lei și 3.000 lei, deducerile personale sunt degresive și se
stabilesc prin ordinul Ministrului Finanțelor, iar pentru veniturile de peste 3.000 lei nu se
acordă deduceri personale.

10.5.3. Impozitul pe venituri din cedarea folosinței bunurilor (reglementare art. 83-
90 din Codul fiscal)
Sunt considerate venituri din cedarea folosinței bunurilor și veniturile obținute din
închirierea camerelor situate în locuință proprietate personală, având o capacitate de cazare,
în scop turistic, de până la 5 camere inclusiv. Dacă veniturile sunt realizate din cedarea
folosinței unor bunuri prin mai mult de 5 contracte, atunci contribuabilul este considerat
plătitor de impozite din activități independente.
Venitul impozabil se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

10.5.4. Impozitul pe venituri din investiții (reglementat de art. 91-98 Cod fiscal)
Se aplică asupra veniturilor din investiții cuprinzând veniturile din dividende, din
dobânzi, câștiguri din transferul titlurilor de valoare, inclusiv a aurului financiar și inclusiv
veniturile din lichidarea unei persoane juridice.
Nu sunt impozabile veniturile din investiții care atestă datoria publică a statului, cele
din sumele repartizate membrilor caselor de ajutor reciproc și cele obținute la prima
tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea.

10.5.5.Impozitarea veniturilor din pensii (reglementare în art. 99-102 Cod fiscal)


Venitul impozabil lunar din pensii se stabilește prin deducerea din venitul din pensie a
sumei neimpozabile de 2000 lei. Rezultă că pensiile de până în 2000 lei nu se impozitează.

10.5.6. Impozitarea veniturilor din activități agricole, silvicultură și piscicultură


(reglementare în art. 103-107 Cod fiscal)
Cuprinde veniturile obținute individual sau în asociere fără personalitate juridică din
cultivarea produselor agricole, exploatare de plantații viticole, pomicole și arbuști fructiferi,
creșterea și exploatarea animalelor, inclusiv valorificarea produselor de origine animală,

135
veniturile din silvicultură și piscicultură.
Veniturile din activitățile agricole se stabilesc pe norme de venit, stabilite pe unitatea
de suprafață/cap de animal/familie de albine.

10.5.7.Impozitarea veniturilor din premii și jocuri de noroc (reglementare în art.


108-110 Cod fiscal)
Reglementarea este cuprinsă în art. 108-110 din codul Fiscal și include veniturile din
concursuri (altele decât cele exceptate conform art. 62 din Cod Fiscal), sumele primite ca
urmare a participării la Loteria bonurilor fiscale, iar veniturile din jocurile de noroc cuprind
toate sumele încasate, bunurile și serviciile primite ca urmare a participării la jocuri de noroc.
Nu sunt impozabile premiile până în 600 lei, veniturile până în suma de 66.750 lei
obținute ca urmare a participării la jocuri caracteristice cazinourilor, cluburilor de poker, slot-
machines și lozuri.

10.5.8.Impozitarea veniturilor din transferul proprietăților imobiliare din


patrimoniul personal (reglemenatre în art. 111-113 Cod fiscal)
Se aplică la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia prin
acte juridice între vii, asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora,
precum și a terenurilor fără construcții. În acest caz, cota de impunere este diferențiată în
funcție de valoare, conform art. 111 Cod Fiscal.
Pentru transmisiunea dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor acestuia cu
titlu de moștenire nu se datorează impozit dacă succesiunea este dezbătută și finalizată în
termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării până la acest
termen, impozitul datorat este de 1% din valoarea masei succesorale.

10.5.9.Impozitarea veniturilor din alte surse (reglementare în art. 114-117 Cod


fiscal)
Reprezintă veniturile care nu se încadrează în categoriile înainte amintite, altele decât
veniturile neimpozabile. De exemplu, veniturile agricole din cultura de cereale pe suprafețe
de până la 2ha ori veniturile din creșterea oilor până la 50 de capete.
În această categorie intră, fără a fi limitate la acestea, veniturile enunțate în art. 114
alin. 2 din Codul Fiscal, între care amintim veniturile primite de persoanele fizice
reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj, câștigurile primite de la societățile de
asigurări cu ocazia tragerilor de amortizare, distribuirea de titluri de participare, veniturile
obținute de cedent ca urmare a cesiunii de creanță, etc.

10.5.10.Impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți (reglementare


art. 221-234 Cod fiscal)
Este consecința aplicării principiului impozitării tuturor veniturilor realizate pe
teritoriul unui stat și a celui al suveranității fiscale. Veniturile avute în veder sunt: dividendele
de la un rezident, dobânzi de la un rezident, drepturi de proprietate intelectuală, comisioane,
venituri din prestarea de servicii de management sau consultanță.
Cota de impunere este diferită, în funcție de natura venitului realizat. Cotele sunt de:
-1% pentru veniturile obținute la jocurile de noroc (art. 224),
-5% pentru dividende,

136
-50% pentru dobânzi, redevențe și comisioane, de la rezident și nerezident, venituri
din prestarea de servicii de management sau consultanță, venituri din servicii prestate
în România altele decât cele de management), venituri din profesii independente,
venituri din lichidarea unei persoane juridice române, dar numai pentru ipoteza în
care aceste venituri sunt plătite într-un cont dintr-un stat cu care România nu are
încheiat un instrument juridic în baza căruia să se realizeze schimbul de informații și
numai dacă menționatele venituri sunt plătite ca urmare a unor tranzacții
calificate ca fiind artificiale (art. 11 alin. (3) Cod fiscal);
-16% în cazul tuturor celorlalte venituri impozabile, inclusiv cele arătate în alineatul
precedent, dacă nu se încadrează în ipoteza care atrage impozitarea cu cota de 50%.

Să ne reamintim…
Venitul net din activitățile independente se determină in sistem real pe baza datelor
din contabilitate ca diferență între venitul brut și cheltuielile deductibile efectuate în scopul
realizării de venituri, cu excepția cazurilor în care venitul net se stabilește pe baza normelor
de venit (art. 69 Cod Fiscal) și a veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală (art. 70
Cod Fiscal).
Spre a fi deductibile, cheltuielile trebuie să fie efectuate în scopul realizării de
venituri. Unele cheltuieli (mecenat, sponsorizare, protocol, scăzăminte, perisabilități,
contribuții la fonduri de pensii facultative, etc.) sunt deductibile limitat.

10.6.Impozitele și taxele locale


Conform art. 139 alin (3) din Constituția României și art. 27 din Legea nr. 215/2001 a
01:00
administrației publice locale, precum și dispozițiilor Codului Fiscal impozitele și taxele
locale se stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele și în condițiile legii.
Codul Fiscal a stabilit lista impozitelor și taxelor locale.
Este de observat că:
-Unele dintre așa-numitele taxe locale (pe clădiri, pe teren, folosirea mijloacelor de
reclamă) sunt, în realitate, impozite.
-Administrarea impozitelor și taxelor se face de către autoritățile fiscale locale.
-Cotele de impunere și cotele taxelor locale prevăzute în Codul fiscal sunt stabilite
în limitele inferioare și superioare prin Codul Fiscal, autoritățile deliberative locale putând
stabili cota de impunere ori cota taxei doar în limitele stabilite de Codul fiscal.
Impozitele locale și taxele locale reprezintă venituri ale bugetelor locale.
Impozitele și taxele locale la care face referire art. 2 lit. h) și art. 454 din Codul Fiscal
sunt următoarele:
1.Impozitele locale
e)Impozitul pe clădiri (art. 455-462);
f)Impozitul pe teren (art. 463-467);
g)Impozitul pe mijloace de transport (art. 468-472);
h)Impozitul pe spectacole (art. 480-483);
2.Taxele locale
a)Taxa pe clădiri (art. 455-462);
b)Taxa pe teren (art. 463-467);
c)Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor (art. 473-
476);

137
d)Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate (art. 477-
479);
e)Taxele speciale pentru funcționarea unor servicii publice locale și
promovare turistică (art. 484-485);
f)Alte taxe locale (pentru utilizarea temporară a locurilor publice,
vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și
arheologie, etc – art. 486-488).
Pentru dezvoltări, a de vedea Codul Fiscal (art. 455-488), Legea nr. 215/2001 a
administrației publice locale, Viorel Roș, Curs de drept financiar și fiscal, Editura Universul
Juridic, București, 2016.

Să ne reamintim…

-Unele dintre așa-numitele taxe locale (pe clădiri, pe teren, folosirea mijloacelor de
reclamă) sunt, în realitate, impozite.
-Administrarea impozitelor și taxelor se face de către autoritățile fiscale locale.
-Cotele de impunere și cotele taxelor locale prevăzute în Codul fiscal sunt stabilite în
limitele inferioare și superioare prin Codul Fiscal, autoritățile deliberative locale putând
stabili cota de impunere ori cota taxei doar în limitele stabilite de Codul fiscal.

10.7.Contribuțiile sociale obligatorii


01:10 Contribuțiile sociale obligatorii sunt prelevări obligatorii realizate în baza legii, care
au ca scop protecția persoanelor fizice obligate să se asigure împotriva unor riscuri
sociale, în schimbul contribuțiilor plătite aceste persoane beneficiind de drepturile acoperite
de aceste contribuții. Contribuțiile sociale obligatorii sunt reglementate în noul Cod Fiscal,
reglementarea fiind formulată în Titlul V al Codului Fiscal, art. 135-220, dar dispoziții cu
privire la acestea găsim și în legile speciale de reglementare.
Sumele colectate cu titlu de contribuții de asigurări sociale au o destinație precisă, de
la care nu pot fi deturnate, așa cum am văzut atunci când am examinat bugetele asigurărilor
sociale de stat.
Contribuțiile sociale obligatorii sunt următoarele:
1.contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat
(sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale). Reglementare: Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, bugetul asigurărilor sociale de stat și art.
137-152 Cod fiscal
2.contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate. Reglementări: Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătății (art. 219 și urm.) și art. 153-183 din Codul fiscal.
3.contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate
datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Regleemntare: Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea
ocupării forței de muncă și art. 184-191 Cod fiscal.
4.contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj;
Reglementare: de OUG nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale

138
de sănătate și art. 192-200 din Codul fiscal
5.contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată
de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat. Reglementare: Legea nr. 346/2002 privind
asigurările pentru accidente de muncă și boli profesionale și art. 201-208 Cod Fiscal.
6. contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de
persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator. Reglementare: Legea nr. 200/2006
privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale. art.
209-215 Cod Fiscal.

Să ne reamintim…
Contribuțiile sociale obligatorii sunt prelevări obligatorii realizate în baza legii, care
au ca scop protecția persoanelor fizice obligate să se asigure împotriva unor riscuri sociale,
în schimbul contribuțiilor plătite aceste persoane beneficiind de drepturile acoperite de
aceste contribuții.

10.8.Taxa pe valoare adăugată


A făcut obiect de armonizare în UE, ultima dată prin Directiva (CE) nr.
112/28.11.2006 privind sistemul comun de taxă pe valoare adăugată. Totuși, nivelul taxei pe
01:20
valoare adăugată este diferit în țările membre ale UE, unele țări aplicând cote diferențiate (3-
12% Luxemburg, 25% în Suedia și Danemarca și 27% în Ungaria). Din considerente de ordin
economic și social, sunt practicate și cote zero sau cote reduse de TVA.
Codul fiscal român definește taxa pe valoare adăugată ca fiind un impozit indirect,
datorat la bugetul de stat (art. 265 Cod fiscal).

Caracteristici ale taxei pe valoare adăugată și avantajele pe care le prezintă

Taxa pe valoare adăugată este:


-un impozit indirect, un impozit general pe consum instituit asupra tuturor
operațiunilor privind transferul bunurilor, prestărilor de servicii cu plată sau
asimilate acesteia;
-este un impozit neutru unic, dar cu plata fracționată, pentru că se aplică asupra
tuturor activităților economice, iar nivelul ei este independent de întinderea
circuitului economic;
-este transparentă pentru că asigură fiecărui subiect impozabil posibilitatea de a
cunoaște exact și concret care este mărimea impozitului și a obligației de plată
ce-i revine;
-este unic în sensul că indiferent de circuitul pe care îl parcurge materia primă până la
realizarea produsului finit este același ca nivel al cotei și ca mărime.
Taxa pe valoare adăugată are un randament ridicat, nu reclamă cheltuieli mari din
partea statului, este ascuns în prețul produsului, este plătită în cursul procesului de fabricație
și desfacere de la o etapă la alta, plătitorii recuperându-și taxa achitată, care este suportată în
întregime de către consumatorul final, ca parte a prețului serviciului sau produsului în care
este inclusă. Poate fi micșorată sau majorată cu ușurință, prin modificarea cotei în funcție de
nevoile statului.
Între dezavantajele TVA se numără faptul că presupune un volum de muncă mare
pentru plătitorul de TVA, iar pentru consumator are ca efect scăderea puterii de cumpărare.

139
Sunt operațiuni impozabile livrarea de bunuri și prestarea de servicii. În scop de
TVA, însă, prin prestare de servicii se înțelege orice operațiune care nu constituie livrare de
bunuri.
Este persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă
și indiferent de loc activități economice de producție, comerț, prestare servicii, activități
specifice profesiilor liberale, exploatare de bunuri corporale sau necorporale în scopul
obținerii de venituri cu caracter de continuitate, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei
activități.
În ceea ce privește instituțiile publice, legea face distincție în funcție de natura
activităților desfășurate. Astfel: nu sunt persoane impozabile instituțiile publice și
organismele internaționale de drept public, pentru activitățile desfășurate în calitate de
autorități publice, chiar dacă pentru aceste activități percep cotizații, onorarii, redevențe, taxe
sau alte plăți. Dacă, însă, aceste instituții publice desfășoară activități care pot produce
distorsiuni concurențiale, dacă ar fi tratate ca persoane neimpozabile, ele sunt persoane
impozabile cu TVA. Instituțiile publice mai sunt impozabile pentru activități expres prevăzute
în art. 269 alin. (7) din Codul fiscal (telecomunicațiilor, furnizarea de apă, gaze, energie
electrică, termică, agent frigorific, transport de bunuri și persoane, servicii prestate în porturi
și aeroporturi, operațiunile posturilor de radio și televiziune).
Faptul generator de TVA reprezintă faptul prin care sunt realizate condițiile
legale necesare pentru exigibilitatea taxei, prin exigibilitate înțelegându-se data la care
autoritatea fiscală devine îndreptățită să solicite plata de către persoanele obligate la plata
taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată. Faptul generator și exigibilitatea sunt
concomitente, principiul fiind că faptul generator al taxei intervine și taxa devine exigibilă la
data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor. De la această regulă există excepții când
exigibilitatea precede faptul generator ori este ulterioară acestuia.
Baza de impozitare cu TVA reprezintă contravaloarea unei livrări de bunuri sau
prestări de servicii impozabile a unui import impozabil sau a unei achiziții intracomunitare
impozabile.
Mecanismul deducerii permite transmiterea costului taxei suportate în ciclurile de
producție și/sau distribuție către consumatorul final. Acest drept de deducere nu poate fi
exercitat decât de persoanele impozabile și cum dreptul de deducere nu este posibil de
determinat pentru fiecare operațiune, acesta se exercită pentru fiecare perioadă fiscală
prin raportare la rezultatul total al operațiunilor efectuate într-o perioadă de timp
(lună, trimestru, semestru).
Dreptul de deducere se exercită prin decontul de TVA și orice persoană impozabilă
cu TVA, înregistrată în scopuri de TVA, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei
colectate pentru o perioadă fiscală valoarea totală a taxei pentru care în aceeași perioadă a luat
naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere. Principiul este că taxa aferentă achizițiilor
necesare pentru realizarea unui bun sau prestarea unui serviciu (TVA deductibilă) se
deduce din taxa aferentă operațiunilor impozabile (TVA colectată), cu condiția să existe o
legătură faptică și juridică între ceea ce s-a consumat și ceea ce s-a produs ca rezultat al
activității persoanei impozabile.
După exercitarea dreptului de deducere prin decontul de taxă se determină TVA de
plată ori de rambursat, ca diferență între TVA în aval și TVA în amonte. În cazul sistemului
de TVA la încasare, în care se amână momentul deducerii TVA de la data faptului generator
la data încasării prețului de la beneficiar, dreptul de deducere a TVA este amânat până la

140
momentul la care taxa aferentă bunurilor și serviciilor care au fost livrate/prestate a fost
plătită furnizorului/prestatorului său.
Evidența TVA este supusă unor reguli contabile speciale, TVA deductibilă
stabilindu-se pe bază de document obligatoriu de individualizare a TVA care este factura.
Factura este document justificativ și trebuie să cuprindă o serie de elemente de identificare a
faptului generator al taxei, valoarea, persoanele. Semnarea și ștampilarea facturilor nu
constituie elemente obligatorii. Factura nu se emite în cazul în care se emite un alt document
justificativ, cum este bonul fiscal. În cazul în care TVA a fost facturată eronat, principiul
neutralității TVA impune ca taxa facturată să poată fi corectată.
În cazul întreprinderilor mici, a agențiilor de turism, a bunurilor second hand și a
aurului pentru investiții, legea stabilește regimuri speciale în materie de TVA.
În țara noastră, se practică 3 cote de TVA, respectiv o cotă standard de 19%
(începând cu 1 ianuarie 2017), o cotă redusă de 9% pentru proteze și produse ortopedice,
medicamente de uz uman și veterinar, servicii hoteliere, alimente, servicii de restaurant și
catering, etc. și o cotă redusă de 5% pentru livrări de bunuri și prestări de servicii de
manuale școlare, cărți, ziare, reviste, livrarea de locuințe (care nu depășesc 120 mp și
valoarea de 450.000 lei) ca parte a politicii sociale etc. (art. 291 din Codul fiscal).
Sunt scutite de taxă pe valoare adăugată, în acord cu Directiva C.E. 112/2006:
serviciile de spitalizare, îngrijirile medicale, prestările de servicii de stomatologie și tehnică
dentară, transportul persoanelor bolnave și accidentate, livrări de organe, sânge și lapte de
proveniență umană, meditațiile acordate de cadrele didactice în particular, activitățile de
învățământ, prestările de servicii și livrările de bunuri legate de protecția copiilor etc. (art.
292 din Codul fiscal), precum și unele operațiuni intracomunitare (art. 293 din Codul fiscal).
Produsele destinate exportului nu fac obiectul taxei pe valoarea adăugată (art. 146 din
Directivă și art. 294 din Codul fiscal).

Să ne reamintim…
Dreptul de deducere se exercită prin decontul de TVA și orice persoană impozabilă
cu TVA, înregistrată în scopuri de TVA, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei
colectate pentru o perioadă fiscală valoarea totală a taxei pentru care în aceeași perioadă a
luat naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere. Principiul este că taxa aferentă
achizițiilor necesare pentru realizarea unui bun sau prestarea unui serviciu (TVA
deductibilă) se deduce din taxa aferentă operațiunilor impozabile (TVA colectată), cu
condiția să existe o legătură faptică și juridică între ceea ce s-a consumat și ceea ce s-a
produs ca rezultat al activității persoanei impozabile.

10.9.Accizele
Acciza este definită ca fiind taxă specială percepută direct sau indirect asupra
consumului unor categorii limitate de produse.
01:30
În țările membre ale Uniunii Europene, accizele au făcut obiect de armonizare, în
prezent fiind în vigoare Directiva (CE) nr. 118 din 16 decembrie 2008 privind regimul
general al accizelor și de abrogare a Directivei CE nr. 92/12/CEE. Codul fiscal în vigoare
reglementează, în acord cu dreptul comunitar, două categorii de accize în Titlul VIII (accize
și alte taxe speciale. Astfel, în Capitolul I, art. 335-438 sunt reglementate accizele
armonizate, iar în Capitolul II din același Titlu VII, în art. în art. 439-448 accizele

141
nearmonizate. Distinct, două capitole ale Titlului VIII, sunt dedicate contravențiilor la
regimul produselor accizabile și infracțiunilor.

Accizele armonizate
Accizele armonizate sunt percepute asupra consumului de produse de larg consum,
atât din producția internă, cât și asupra unor mărfuri din import. Fac parte din categoria
produselor accizate armonizat:
a) alcool și băuturi alcoolice (bere, vinuri, băuturi fermentate, altele decât bere și
vinuri, produse intermediare, alcool etilic);
b) tutun prelucrat (țigarete, țigări și țigări de foi, tutun de fumat și asimilate acestora,
cum sunt rulourile de tutun, tutunul tăiat sau fărâmițat, tutunul de fumat fin tăiat);
c) produse energetice și de energie electrică (cum sunt combustibilii pentru încălzit,
combustibilii pentru motor, benzina cu plumb, fără plumb, motorina, cherosenul, gazul
petrolier lichefiat, gaz natural, păcură, cărbune cocs, lignit, energie electrică).
Faptul generator al accizelor armonizate intervine la momentul:
a) producerii acestora sau, după caz, al extracției produselor accizate pe teritoriul
Uniunii Europene.
b) importului acestora pe teritoriul Uniunii Europene.
Ele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum și în statul membru în care
se face eliberarea pentru consum.
Operațiunile cu produsele accizabile armonizat pot fi realizate exclusiv de către
antrepozitarii fiscali ori destinatarii autorizați. Antrepozitarul autorizat este persoana (fizică
sau juridică) autorizată să producă, să transforme, să dețină, să primească sau să expedieze
produse accizabile în regim suspensiv de accize într-un antrepozit fiscal. Antrepozitarul
autorizat nu poate valorifica produsele din antrepozit prin vânzare cu amănuntul.
Destinatarul înregistrat în scop de accize este persoana fizică sau juridică
autorizată de autoritatea competentă să primească, în cadrul activității sale, produse accizabile
care se deplasează în regim suspensiv de accize dintr-un alt stat membru. El poate să-și
desfășoare activitatea în această calitate pe baza autorizației emise de autoritatea competentă
în care se înscrie și codul de accize atribuit de autoritatea care l-a autorizat.
La nivel european, funcționează un registru special al operatorilor în domeniul
accizelor, conform Regulamentului (U.E.) nr. 612/2013 al Comisiei privind funcționarea
registrului operatorilor economici și al antrepozitelor fiscale.
Persoanele plătitoare de accize care au devenit exigibile sunt, în cazul ieșirii de
produse accizabile din regim suspensiv, antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau
orice altă persoană care eliberează produsele accizabile din regimul suspensiv de accize ori
pe seama căreia se efectuează această eliberare, iar, în cazul ieșirii neregulamentare din
antrepozitul fiscal, orice altă persoană care a participat la această ieșire.
Nivelul accizelor este stabilit este stabilit pentru fiecare categorie de produse
accizabile și se actualizează anual cu creșterea prețurilor de consum pe ultimele 12 luni,
calculată în luna septembrie a anului anterior celui de aplicare, cu luarea în considerare a
prețurilor din cele 12 luni anterioare.
Accizele sunt stabilite în sumă fixă (pentru fiecare an), pe unitate de măsură care este
hectolitrul (în cazul băuturilor) numărul sau kilogramul, tona, mia de litri.

Accizele nermonizate (art. 439-451 Cod fiscal)

142
Diferența între accizele armonizate și cele nearmonizate este nu doar de produse
accizabile ci și de regim, care este substanțial diferit față de regimul accizelor armonizate și
mult mai relaxat.
Accizele nearmonizate sunt produsele din tutun încălzit care, prin încălzire emit un
aerosol ce poate fi inhalat fără a avea loc combustia amestecului de tutun; lichidele cu
conținut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic de tip țigaretă
electronică.
Circulația acestor produse nu se face prin antrepozite fiscale, dar plătitorii acestora
sunt obligați să se înregistreze ca plătitori de accize nearmonizate la autoritatea fiscală.

Să ne reamintim…

Accizele armonizate sunt percepute asupra consumului de produse de larg consum,


atât din producția internă, cât și asupra unor mărfuri din import. Fac parte din categoria
produselor accizate armonizat:
a) alcool și băuturi alcoolice (bere, vinuri, băuturi fermentate, altele decât bere și
vinuri, produse intermediare, alcool etilic);
b) tutun prelucrat (țigarete, țigări și țigări de foi, tutun de fumat și asimilate
acestora, cum sunt rulourile de tutun, tutunul tăiat sau fărâmițat, tutunul de fumat fin tăiat);
c) produse energetice și de energie electrică (cum sunt combustibilii pentru încălzit,
combustibilii pentru motor, benzina cu plumb, fără plumb, motorina, cherosenul, gazul
petrolier lichefiat, gaz natural, păcură, cărbune cocs, lignit, energie electrică).
Accizele nearmonizate sunt produsele din tutun încălzit care, prin încălzire emit un
aerosol ce poate fi inhalat fără a avea loc combustia amestecului de tutun; lichidele cu
conținut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic de tip țigaretă
electronică.

01:40
Test de evaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 20 de minute
1. Definiți impozitul pe profit. Arătați cota de impunere și modul de calcul al profitului
impozabil.
2. Enumerați categoriile de contribuabili plătitori de impozit pe venit și prezentați categoriile
de venituri impozabile.
3. Enumerați și definiți, pe scurt, impozitele și taxele locale.
4. Enumerați și prezentați pe scurt contribuțiile de asigurări sociale reglementate în dreptul
fiscal român.
5. Definiți taxa pe valoare adăugată, prezentați caracteristicile și avantajele pe care le
prezintă.
6. Arătați care sunt deosebirile dintre accizele armonizate și accizele nearmonizate.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 10 de minute
1.Cota de impozit pe profit în țara noastră este:
a) 5%;

143
b) 19%;
c) 16%.

2. Sunt scutite de la plata impozitului pe venit:


a) persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat;
b) persoanele care obțin venituri din cedarea folosinței bunurilor;
c) persoanele care obțin venituri din profesii liberale.

3.Sunt taxe locale:


a) taxa pe valoare adăugată;
b) taxa pe reclame;
c) taxa pentru vizitarea muzeelor.

4. Sunt impozite locale:


a) impozitele pe mijloace de transport;
b) impozitele pe spectacole;
c) impozitele pe veniturile obținute din cedarea folosinței imobilelor.

Bibliografie

1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).

144
Unitatea de învăţare 11. Administrarea impozitelor, taxelor și
contribuțiilor

Cuprins
11.1. Principiile administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor
11.2. Interpretarea și aplicarea prevederilor legislației fiscale
11.3. Consecințele eludării legii fiscale

Introducere
Această unitate este dedicată noțiunilor introductive privitoare la administrarea impozitelor,
taxelor și contribuțiilor, respectiv principiilor administrării impozitelor, taxelor și
contribuțiilor, interpretării și aplicării prevederilor legislației fiscale, principiului
prevalenței economicului asupra juridicului și prezentării, pe scurt, a consecințelor eludării
legii fiscale.

Obiectivele unităţii de învăţare:


✓Definirea principiilor administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor;
✓Cunoașterea regulilor de interpretare și aplicare a prevederilor legislației fiscale;
✓Înțelegerea importanței, în plan fiscal, a principiului prevalenței economicului asupra
juridicului;
✓Cunoașterea consecințelor eludării legii fiscale.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 1 oră și 15 min.

Conținutul unității de învățare

11.1. Principiile administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor


Cadrul legal de administrare a impozitelor și taxelor instituite prin Codul fiscal este
stabilit prin legislația privind procedurile fiscale, respectiv Codul de procedură fiscală, care,
în partea sa introductivă se ocupă de principiile administrării acestora.
00:00
11.1.1.Principiul aplicării unitare a legislației (art. 5 Cod pr. fiscală)
Conform art. 5 din Codul de procedură fiscală, organul fiscal este obligat să aplice
unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a
impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. În
realitate, principiul aplicării unitare a legii așa cum este formulat în Codul de procedură
fiscală nu face decât să reia, aproape inutil dar mai ales incorect, în opinia noastră, principiul
constituțional al legalității, care se impune a fi respectat în egală măsură de către legiuitor, de
organele administrației fiscale și de către autoritate judecătorească.
În cadrul Ministerului Finanțelor funcționează o Comisie fiscală centrală cu
responsabilități și de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a Codului fiscal,

145
sens în care aceasta emite decizii cu valoare interpretativă.

11.1.2. Exercitarea dreptului de apreciere


Statului, interesat de realitatea economică impozabilă, i se recunoaște un drept de
apreciere în privința actelor și faptelor contribuabililor. Principiul formulat în art. 6 din Codul
de procedură fiscală nu se regăsește în nici o altă reglementare.
Conform art. 6 din Codul de procedură fiscală, „organul fiscal este îndreptățit să
aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale
și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor
împrejurărilor edificatoare în cauză”.
În dreptul comunitar, legalitatea și nu exercitarea dreptului de apreciere, este
privită ca un principiu al bunei administrări, ideea fiind formulată în Recomandarea
CM/Rec(2007)7 din 20.06.2007 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, adresată
statelor membre ale Consiliului Europei, cu privire la buna administrare.
Principiului dreptului de apreciere i se opune principiul libertății de gestiune.
Conform acestui principiu, contribuabilii au dreptul de a refuza să realizeze materie
impozabilă prin inactivitate, prin refuzul muncii, prin refuzul de a obține venit sau profit
impozabil, prin refuzul de a-și investi economiile ori de a le depozita cu dobândă în bănci.
Același principiu dă dreptul contribuabililor de a alege calea care generează cea mai redusă
sarcină fiscală, precum și dreptul de a greși, de a face afaceri sau investiții porate, de a-și
risipi banii fără profit.
Totuși, libertatea de gestiune recunoscută contribuabililor, nu poate fi folosită pentru
ca la adăpostul ei drepturile altora să fie nesocotite drepturile altora, nu pot fi făcute în frauda
intereselor terților, ori pentru a frauda legea. Exercitarea drepturilor și libertăților
constituționale cu bună credință este o îndatorire fundamentală a oricărui contribuabil.
Abuzul de drept, frauda intereselor terților, fauda la lege în materie fiscală sunt acte
reprobabile care nu pot rămâne nesancționate.

11.1.3. Rolul activ (art. 7 Cod procedură fiscală)


Principiul rolului activ al autorității a fost adoptat și adaptat în domeniul administrării
taxelor, impozitelor și contribuțiilor, în cadrul căreia instituie două categorii de obligații: i)
ale organului fiscal față de contribuabil și ii) ale organului fiscal în raport cu sarcina sa de
bază: aceea de a stabili corect situația contribuabilului și sarcina fiscală ce-i revine acestuia.
În acest sens, art. 7 din Codul de procedură fiscală prevede că:
i)Organul fiscal trebuie să înștiințeze contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor
ce îi revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale și să îndrumă contribuabilul în
aplicarea prevederilor legislației fiscale, pentru depunerea declarațiilor și a altor documente și
pentru corectarea declarațiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul. Îndrumarea se
face fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din inițiativa organului fiscal.
ii)Organul fiscal este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și
să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației
fiscale a contribuabilului, în analiza efectuată urmând a fi identificate și avute în vedere toate
circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz. De asemenea, se dispune că organul fiscal are
obligația să examineze în mod obiectiv starea de fapt și dreptul de a decide asupra felului și
volumului examinărilor, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și de limitele
prevăzute de lege.

146
11.1.4. Limba oficială în administrația fiscală (art. 8 Cod pr. fiscală)
Articolul 8 din Codul de procedură fiscală nu face decât să reafirme principiul înscris
în art. 13 din Constituție, potrivit căruia în România, limba oficială este limba română, pentru
ca apoi să îl detalieze.
Conform art. 8 din Codul de procedură fiscală, limba oficială în administrația fiscală
este limba română. Atunci când la organele fiscale se depun petiții, documente justificative,
certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină, organele fiscale vor solicita ca acestea să fie
însoțite de traduceri în limba română certificate de traducători autorizați.

11.1.5. Dreptul de a fi ascultat (art. 9 Cod pr. fiscală)


Ascultarea contribuabilului de către organul fiscal, înainte de luarea deciziei, este
obligatorie spre a-i da acestuia posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la
faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, iar instituirea unor excepții de la această
regulă, nu face decât să o întărească, să o facă și mai clară, mai puțin susceptibilă de
contestare ori de ignorare.
Prin excepție de la regula obligativității ascultării contribuabilului, organul fiscal nu
este obligat să procedeze la ascultarea acestuia atunci când (art. 9 alin. 2 Cod procedură
fiscală):
a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației
fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri
prevăzute de lege;
b) cuantumul creanțelor urmează să se modifice cu mai puțin de 10% din valoarea
creanței fiscale stabilită anterior;
c) se acceptă informațiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat
într-o declarație sau într-o cerere;
d) urmează să se ia măsuri de executare silită;
e) urmează să se emită decizie referitoare la obligațiile fiscale accesorii.

11.1.6. Obligația de cooperare (art. 10 Cod pr. fiscală)


Obligația de cooperare a contribuabilului cu organul fiscal este reversul obligației de
ascultare. Dacă organul fiscal este obligat să asculte pe contribuabil înainte de luarea unei
decizii, contribuabilul are, la rândul său obligația de a coopera cu organul fiscal în scopul
determinării stării de fapt fiscale.
În îndeplinirea obligației de cooperare, contribuabilul trebuie să prezinte faptele
cunoscute, în întregime, conform realității și să indice mijloacele doveditoare care îi sunt
cunoscute. De asemenea, contribuabilul este obligat să întreprindă măsurile în vederea
procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităților juridice și
efective ce îi stau la dispoziție. Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au
stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal (art. 73 alin. 1 din
Codul de procedură fiscală).

11.1.7. Secretul fiscal (art. 11 Cod pr. fiscală)


Dezvăluirea unor informații pe care funcționarii administrației fiscale le obțin în
exercitarea funcției lor pot aduce prejudicii contribuabililor. De aceea, legea (art. 11 din
Codul de procedură fiscală) a instituit pentru funcționarii publici din cadrul organului fiscal,

147
inclusiv a persoanelor care nu mai dețin această calitate, obligația de păstrare a secretului
asupra informațiilor pe care le dețin ca urmare a exercitării atribuțiilor de serviciu.
Informațiile referitoare la impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului
general consolidat pot fi transmise numai:
a) autorităților publice, în scopul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege;
b) autorităților fiscale ale altor țări, în condiții de reciprocitate în baza unor convenții;
c) autorităților judiciare competente, potrivit legii;
d) oricărui solicitant cu acordul scris al contribuabilului;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Este permisă transmiterea de informații cu caracter fiscal în alte situații decât cele
arătate mai înainte, în condițiile în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei
persoane fizice sau juridice.
Autoritatea care primește informații fiscale este obligată să păstreze secretul asupra
informațiilor primite.
Nerespectarea obligației de păstrare a secretului fiscal atrage răspunderea potrivit
legii.

11.1.8. Buna-credință în dreptul fiscal (art. 12 Cod pr. fiscală)


Constituția prevede patru îndatoriri fundamentale ale cetățenilor: i) fidelitatea față de
țară, ii) apărarea țării, iii) obligația de a contribui prin taxe și impozite la cheltuielile publice
și iv) exercitarea drepturilor și libertăților cu bună credință.
Legiuitorul a simțit nevoia de a sublinia pentru părțile în raportul de drept fiscal, că
relațiile dintre acestea (contribuabil și organul fiscal) trebuie să fie fundamentate pe bună
credință, în scopul realizării cerințelor legii. Este, credem, o afirmarea a ideii de parteneriat
între stat și contribuabil subsumată însă realizării scopului legii fiscale și mai puțin intereselor
contribuabilului.
Am văzut că antonimul juridic al bunei credințe este abuzul de drept. În respectul
principiului bunei credințe, dacă organul fiscal nu este de bună credință în raportul său cu
contribuabilii, acesta săvârșește un abuz de drept. Dar posibilitatea de sancționare a acestuia,
ca atare, ni se pare greu de imaginat.

Să ne reamintim…
Principiului dreptului de apreciere i se opune principiul libertății de gestiune.
Conform acestui principiu, contribuabilii au dreptul de a refuza să realizeze materie
impozabilă prin inactivitate, prin refuzul muncii, prin refuzul de a obține venit sau profit
impozabil, prin refuzul de a-și investi economiile ori de a le depozita cu dobândă în bănci.
Același principiu dă dreptul contribuabililor de a alege calea care generează cea mai redusă
sarcină fiscală, precum și dreptul de a greși, de a face afaceri sau investiții porate, de a-și
risipi banii fără profit.

11.2. Interpretarea și aplicarea prevederilor legislației fiscale


Codul de procedură fiscală dedică trei articole (13, 14 și 15) aplicării prevederilor
legislației fiscale, acestea privind însă, așa cum rezultă din denumirea marginală a textelor și
00:30 conținutul lor) într-o măsură mai mare dispozițiile de drept material, decât cele de drept
procedural.

148
Textele stabilesc o regulă de interpretare a legilor fiscale, care trebuie să respecte
voința legiuitorului așa cum este ea exprimată în lege, consacră o regulă a prevalenței
economicului asupra juridicului, care constituie în fond o dispoziție relativă la interpretarea
actelor juridice ale contribuabililor și stabilește consecințele eludării legii fiscale, respectiv
stabilirea obligațiilor fiscale conform cu legea, astfel cum aceasta este interpretată de
autoritatea fiscală.
Aceste dispoziții le completează pe cele ale art. 3 din Codul fiscal (eficiența
impunerii, analizat anterior) și cele din art. 6 din Codul de procedură fiscală privitoare la
dreptul de apreciere al organului fiscal și dau organului fiscal o putere de interpretare și de
apreciere a legii și a stărilor de fapt atât de mare încât singurul remediu efectiv ne pare
cenzura din partea justiției, relevându-se însă aici și necesitatea unei justiții specializate în
contenciosul fiscal.

11.2.1.Principiul in dubio contra fiscum


Atunci când legea nu este clară, nu este previzibilă și accesibilă, iar interpretarea,
epuizând toate metodele, constată că aceasta este susceptibilă de interpretări multiple sau
ambigui și nu poate identifica în mod clar voința legiuitorului ne aflăm în prezența unui
dubiu, iar acest dubiu nu poate profita decât contribuabilului. Excepții de la această regulă, în
materie fiscală, ca și în materie penală, nu există. Iar atunci când interpretarea este necesară,
interpretarea care se dă trebuind să fie favorabilă contribuabilului.

11.2.2.Principiul prevalenței economicului asupra juridicului


Enunțat în art. 14 din Codul de procedură fiscală, principiul este strâns legat de
dreptul de apreciere al organului fiscal. Conform acestui principiu:
(1) Veniturile, alte beneficii și elemente patrimoniale sunt supuse legislației fiscale
indiferent dacă sunt obținute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerințele altor
dispoziții legale.
(2) Situațiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul
fiscal în concordanță cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în
condițiile prezentului cod. Atunci când există diferențe între fondul sau natura economică a
unei operațiuni sau tranzacții și forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste
operațiuni sau tranzacții, cu respectarea fondului economic al acestora.
(3) Organul fiscal stabilește tratamentul fiscal al unei operațiuni având în vedere
doar prevederile legislației fiscale, tratamentul fiscal nefiind influențat de faptul că
operațiunea respectivă îndeplinește sau nu cerințele altor prevederi legale.

11.2.3.Ipoteza realizării de venituri care nu îndeplinesc cerințele altor legi și a


veniturilor obținute din activități ilicite
Pentru situația în care contribuabilul obține venituri ce nu îndeplinesc cerințele altor
dispoziții legale, nu se ridicăă probleme deosebite pentru că regula este aceea a impozitării
tuturor veniturilor. De exemplu, un autor care obține venituri din drepturi de proprietate
intelectuală, fără să fi încheiat un contract, ori pentru care s-a încheiat un contract fără ca în
realitate să reprezinte contracte legale de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor,
impozitele se vor datora pentru venitul stabilit pentru categoria căreia îi aparține.
În cazul veniturilor din activități ilicite, credem că soluția trebuie nuanțată, pentru că
nu se poate pretinde și nu se poate admite impozitarea produsului provenit din infracțiune,

149
acesta trebuind să fie, după caz, restituit părții vătămate sau confiscat. Dar în cazul în care
activitatea ilicită nu constituie infracțiune, venitul obținut trebuie impozitat, aplicându-se și
regulile de deducere pentru categroia de venit realizat.

Să ne reamintim…
Atunci când legea nu este clară, nu este previzibilă și accesibilă, iar interpretarea,
epuizând toate metodele, constată că aceasta este susceptibilă de interpretări multiple sau
ambigui și nu poate identifica în mod clar voința legiuitorului ne aflăm în prezența unui
dubiu, iar acest dubiu nu poate profita decât contribuabilului. Excepții de la această regulă,
în materie fiscală, ca și în materie penală, nu există. Iar atunci când interpretarea este
necesară, interpretarea care se dă trebuind să fie favorabilă contribuabilului.

11.3.Consecințele eludării legii fiscale


În conformitate cu dispozițiile art. 15 din Codul de procedură fiscală, atunci când,
00:45 eludându-se scopul legii fiscale, obligația fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la
baza de impunere reală, obligația datorată și, respectiv, creanța fiscală corelativă sunt cele
legal determinate. În acest caz, conform art. 21 din Codul de procedură fiscală, dreptul de
creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se
constituie baza de impunere care le generează, ceea ce înseamnă că, în cazul în care dreptul
de creanță și obligația fiscală s-au născut anterior datei la care este identificată eludarea legii,
odată cu obligația fiscală vor fi stabilite și accesoriile.

Să ne reamintim…
În acest caz, conform art. 21 din Codul de procedură fiscală, dreptul de creanță
fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie
baza de impunere care le generează, ceea ce înseamnă că, în cazul în care dreptul de creanță
și obligația fiscală s-au născut anterior datei la care este identificată eludarea legii, odată cu
obligația fiscală vor fi stabilite și accesoriile.

Test de evaluare a cunoştinţelor


00:50 Timp necesar: 10 de minute
1.Enumerați principiile administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor.
2.Enumerați și explicitați regulile de interpretare a prevederilor legislației fiscale.
3.Explicați consecințele eludării legii fiscal.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 15 de minute
1.Sunt principii ale administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor:
a) principiul bunei-credințe;
b) principiul in dubio contra fiscum;
c) principiul secretului fiscal.

2. Potrivit principiului in dubio contra fiscum:


a) legea fiscală neclară se interpretează în contra autorităților fiscale;
b) legea fiscal neclară se interpretează în contra contribuabilului-debitor;

150
c) ascultarea contribuabilului este obligatorie.

3.Obligația de cooperare presupune:


a) obligația contribuabilului de a prezenta faptele cunoscute în întregime, conform realității;
b) presupune că, prin excepție, soțul/soția și rudele contribuabilului până la graul al III-lea pot
refuza furnizarea de informații;
c) datoria contribuabililor de a-și exercita drepturile și obligațiile cu bună-credință.

Bibliografie

1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).

151
Unitatea de învăţare 12. Procedura fiscală

Cuprins
12.1. Raportul juridic de drept financiar și raportul juridic de drept fiscal
12.2. Creanțele și obligațiile fiscale
12.3. Reguli generale ale colectării creanțelor și competența organelor fiscale
12.4. Actul administrativ fiscal
12.5. Probele în procedura fiscal
12.6. Termenele în dreptul fiscal
12.7. Stabilirea creanțelor fiscal și principalele titluri de creanță
12.8. Controlul fiscal

Introducere
Raportul juridic de drept fiscal nu este unul și același lucru cu raportul juridic de drept
financiar, cel puțin în concepția Codului român de procedură fiscală. Există însă o reală
dificultate de diferențiere a celor două categorii de raporturi juridice, iar această unitate este
dedicată analizării elementelor raportului juridic de drept fiscal precum și regulilor
colectării creanțelor.

Obiectivele unităţii de învăţare:


✓Definirea raportului juridic de drept fiscal și analiza elementelor sale;
✓Definirea obligațiilor și creanțelor fiscale;
✓Înțelegerea regulilor generale ale colectării creanțelor fiscale (competență, actul
administrativ fiscal probele și administrarea lor, termenele, stabilirea creanțelor
fiscale, titlurile de creanță, controlul fiscal).

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

12.1.Raportul juridic de drept financiar și raportul juridic de drept fiscal


Codul de procedură fiscală distinge între raportul de drept material fiscal și raportul
de drept procedural fiscal (art. 16).
00:00 Raporturile juridice de drept material fiscal sunt acelea care iau naștere în legătură
cu creanțele fiscale, iar cele de drept procedural fiscal în legătură cu administrarea
creanțelor fiscale (art. 16 alin. 2 și 3 Cod proc. fiscală). Aceasta înseamnă că din raporturile
de drept material rezultă conținutul și cuantumul creanțelor, iar din cele de drept procedural
fiscal rezultă drepturile și obligațiile ce revin părților potrivit legii pentru îndeplinirea
modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și îndeplinirea obligaților părților din
raporturile de drept material fiscal. Legătura între cele două categorii de raporturi juridice

152
este, însă, evidentă pentru că stabilirea creanței fiscale ține atât de raportul de drept material,
cât și de cel de drept procedural fiscal.

Caracteristicile raportului juridic fiscal


Raportul juridic fiscal, indiferent dacă este de drept material fiscal sau de drept
procedural fiscal, are caracteristici proprii, acestea fiind foarte apropiate de raporturile
juridice de drept administrativ. Diferența dintre raporturile juridice fiscale și raporturile
juridice de drept administrativ sunt date de finalitatea specifică a raporturilor juridice de drept
fiscal, anume aceea de realizare a creanțelor fiscale.

Stabilirea unilaterală a obligațiilor fiscale și particularitățile titlului de creanță


fiscală
Obligația de plată a unor sume de bani la buget este instituită prin lege, iar după ce a
fost astfel instituită, ea se individualizează prin titluri de creanță fiscală, titlu care este, de
asemenea, emis în regim de autoritate publică.
Titlul de creanță fiscală se emite, de regulă, de către creditorul obligației, acest titlu
se bucură de prezumția de legalitate și validitate și el poate fi pus în executare silită,
titlul de creanță fiind executoriu. În caz de neîndeplinire de bunăvoie a obligației, titlul de
creanță poate fi pus în executare silită fără intervenția instanței de judecată (a se vedea mai
jos și actul administrativ fiscal).

Subiecții raportului juridic fiscal


Subiecții raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale ori
subdiviziunile administrativ-teritoriale, pe de o parte, în calitate de subiect activ și
contribuabilul/plătitorul, pe de altă parte, în calitate de subiect pasiv. Subiecți pasivi ai
raportului juridic mai pot și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul
acestui raport juridic.

Obiectul raporturilor juridice fiscale


Constituie obiect al raportului juridic fiscal înregistrarea fiscală, emiterea avizelor de
inspecție, a deciziilor de impunere, întocmirea și depunerea declarațiilor de către
contribuabili, plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor, restituirea ori rambursarea de sume
de bani, compensarea, anularea. Constituie obiect al raportului de drept procesual fiscal
stabilirea masei impozabile, contestarea titlurilor, contestația la executare, etc.

Să ne reamintim…
Raporturile juridice de drept material fiscal sunt acelea care iau naștere în legătură cu
creanțele fiscale, iar cele de drept procedural fiscal în legătură cu administrarea creanțelor
fiscale (art. 16 alin. 2 și 3 Cod proc. fiscală).

12.2.Creanțele și obligațiile fiscale


Dreptul de creanță și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se
00:15
constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul în care
contribuabilul/plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea. Aceasta înseamnă

153
că în momentul în care se constituie baza de impozitare a contribuabilului, se naște dreptul
organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată și apoi obligația de plată a
acesteia. Același este și momentul în care, după caz, se naște dreptul
contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea sumelor de bani ce au fost achitate cu titlu
de obligații fiscale fără să fie datorate. În acest caz, credem că subiectul pasiv al raportului
juridic fiscal este statul, prin autoritatea care îl reprezintă, ținut de obligația de a restitui ceea
ce i s-a plătit nedatorat.
Uneori, raportul juridic fiscal se poate naște anterior faptului generator, așa cum este
cazul, de exemplu, pentru soluția fiscală individuală anticipată și acordul de preț în avans,
când organul fiscal emite un act administrativ referitor la reglementarea unor situații fiscale
viitoare ori la determinarea rezultatului fiscal al unor operații viitoare.
Alteori, nașterea raportului juridic fiscal poate fi provocată de către părțile în acest
raport. De exemplu, restituirea unor sume se face la cererea contribuabilului care trebuie să se
adreseze în acest sens organului fiscal, la rândul său obligat să soluționeze cererea de
rambursare (art. 168 Cod procedură fiscală). Credem că în acest caz se nasc, de fapt, două
raporturi juridice distincte, unul de drept material care privește dreptul de restituire și care se
naște, conform legii, de la data la care suma trebuia restituită și un altul de drept procedural
fiscal care se naște la data cererii persoanei îndreptățite la restituire.
În cazul compensării (art. 167 Cod procedură fiscală), raportul juridic ia naștere la
momentul la care există creanțe reciproce care pot fi compensate și care aparțin creditorului
fiscal și, respectiv contribuabilului devenit, la rândul său, creditor al organului fiscal.
Stabilirea acestui moment este importantă sub mai multe aspecte: determinarea
scadenței, momentul de la care începe să curgă plata accesoriilor, momentul de la care începe
să curgă termenul de prescripție.

Transmiterea obligației fiscale


Dacă obligația fiscală nu a fost îndeplinită de către debitor, devin debitori pentru
acesta:
-moștenitorii acceptanți;
-persoana care preia în tot sau în parte obligațiile debitorului supus divizării,
fuziunii ori transformării;
-alte persoane, în condițiile legii, cum sunt: fideiusorii, cesionarii de drepturi și
obligații, etc.

Garantarea obligației fiscale și răspunderea solidară


Răspund alături de debitor ca garanți, cu renunțare la beneficiul de discuțiune și
diviziune:
-persoana care își asumă obligația de plată printr-un angajament de plată cu
asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației de plată, în limita sumei garantate și
a sumei realizată din valorificarea garanției;
-persoana juridică pentru obligațiile fiscale datorate de sediile secundare ale
acestora.
Sunt răspunzători solidar cu debitorul:
-asociații din asocierile fără personalitate juridică pentru obligațiile fiscale ale
acestora;
-terții popriți care nu execută poprirea ordonată de executorii fiscali în limita

154
sumelor sustrase indisponibilizării;
-reprezentantul legal al contribuabilului care, cu rea credință, declară băncii că
nu deține alte disponibilități bănești.
În cazul debitorilor declarați insolvabili, răspund solidar cu debitorul următorii:
-persoanele fizice sau juridice care anterior datei declarării insolvabilității, cu
rea credință au dobândit active de la debitorii care și-au provocat insolvabilitatea;
-administratorii, asociații, acționarii și alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea
credință a activelor debitorului;
-administratorii care, cu rea credință, nu și-au îndeplinit obligația de a cere
deschiderea procedurii insolvenței, răspunderea fiind limitată la obligațiile fiscale
aferente perioadei în care obligația nu a fost îndeplinită, și rămasă neachitată la data
declarării strii de insolvență;
-administratorii și alte persoane care cu rea credință au determinat nedeclarare
și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;
-administratorii care, cu rea credință au determinat restituirea sau rambursare
unor sume de bani de la buget fără ca ele să fi fost cuvenite debitorului.
De asemenea, persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil
sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub
control comun cu debitorul și dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
-dobândește, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la
debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puțin jumătate din
valoarea contabilă a tuturor activelor dobânditorului;
-are sau a avut raporturi contractuale cu clienții și/sau cu furnizorii, alții
decât cei de utilități, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în
proporție de cel puțin jumătate din totalul valoric al tranzacțiilor;
-are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel
puțin jumătate dintre angajații sau prestatorii de servicii ai debitorului.

Stingerea creanțelor fiscale


Creanțele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare,
prescripție, dare în plată și alte modalități prevăzute expres de lege (de exemplu, decesul
contribuabilului pentru obligația de plată a amenzii, care este o obligație personală a
debitorului). Asupra stingerii creanțelor fiscale vom reveni.

Să ne reamintim…
Dacă obligația fiscală nu a fost îndeplinită de către debitor, devin debitori pentru
acesta: moștenitorii acceptanți; persoana care preia în tot sau în parte obligațiile debitorului
supus divizării, fuziunii ori transformării; alte persoane, în condițiile legii, cum sunt:
fideiusorii, cesionarii de drepturi și obligații, etc.

12.3.Regulile generale ale procedurii fiscale


Codul stabilește regulile procedurii fiscale aplicabile în general, respectiv atât pentru
00:30 determinarea creanțelor fiscale, îndeplinirea obligațiilor, executarea silită a acestor obligații,
cât și pentru contenciosul administrativ fiscal, acesta din urmă având, desigur, și reguli

155
proprii. Trebuie examinate mai întâi regulile generale ale procedurii fiscale (respectiv regulil
de competență, actul administrativ fiscal, probele și administrarea lor, termenele, înregistrarea
fiscală, stabilirea creanțelor fiscale, controlul fiscal și colectarea creanțelor fiscale), precum și
regulile speciale ale contenciosului administrativ fiscal.

Competența generală a organului fiscal central


Administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetului fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetul
asigurărilor pentru șomaj este de competența organului fiscal central. Organul fiscal central
poate administra și alte creanțe datorate bugetului general consolidat, conform competențelor
stabilite prin legi.
Organul fiscal central este, de asemenea, competent să colecteze creanțe bugetare
stabilite în titluri executorii cuvenite bugetului de stat, indiferent de natura acestora, dacă ele
au fost transmise acestui organ în vederea recuperării.

Competența materială și teritorială a organului fiscal central și domiciliul fiscal


Competența de administrare a creanțelor fiscale și a celor asimilate creanțelor fiscale
aparține organului fiscal teritorial din cadrul ANAF în a cărui rază teritorială se află
domiciliul fiscal al contribuabilului. Pentru nerezidenții care desfășoară activități pe teritoriul
României prin unul sau mai multe sedii permanente, competența de administrare a creanțelor
fiscale și a celor asimilate datorate de astfel de contribuabili aparține organului fiscal central
pe a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent al contribuabilului, sediu care trebuie
desemnat de către contribuabil.
Contribuabilii mari și mijlocii desemnați astfel potrivit criteriilor de selecție stabilite
prin ordinul Președintelui ANAF sunt administrați, sub aspectul datoriilor lor fiscale, de către
organul fiscal central stabilit prin ordin al Președintelui ANAF, care poate fi și un alt organ
decât cel în care se află domiciliul fiscal.
Domiciliul fiscal se înregistrează și se modifică la/de organul fiscal central, acesta
putând fi diferit de domiciliul sau sediul social al contribuabilului. Înregistrările/modificările
se fac a cererea contribuabilului și se depun la organul fiscal central în a cărui rază teritorială
se stabilește domiciliul.
Organul fiscal emite din oficiu decizie de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal
ori de câte ori constată că domiciliul fiscal este diferit de domiciliul sau sediul social, iar
contribuabilul nu a depus o cerere de modificare a acestui domiciliu.
Legea definește domiciliul fiscal diferit pentru persoanele fizice, persoanele juridice,
asocieri și alte entități fără personalitate, astfel:
-pentru persoanele fizice, adresa unde își au domiciliul, potrivit legii, sau adresa
unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;
-pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod
independent sau exercită profesii libere, sediul activității sau locul unde se desfășoară
efectiv activitatea principală;
-pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea
administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la
sediul social declarat;
-pentru asocierile și alte entități fără personalitate juridică, sediul acestora sau
locul unde se desfășoară efectiv activitatea principală.

156
Competența generală și teritorială a organului fiscal local
Organele fiscale locale au competență generală de administrare a creanțelor fiscale
datorate bugetelor locale, în aceste creanțe intrând și impozitul pe profit care se face venit la
bugetul local.
În ceea ce privește competența teritorială, aceasta aparține organului fiscal al unității
ori subdiviziunii administrativ teritoriale a acesteia (comună, oraș, municipiu, sector al
Municipiului București).
În cazul creanțelor fiscale administrate de organele fiscale locale, prin domiciliu
fiscal se înțelege domiciliul reglementat potrivit dreptului comun pentru persoanele fizice sau
sediul social înregistrat potrivit legii în cazul persoanelor juridice.

Competență specială a organului fiscal


Atunci când contribuabilul nu are un domiciliu fiscal cunoscut sau nu are domiciliu
fiscal în România, competența teritorială aparține organului fiscal în a cărui rază teritorială
are loc constatarea actului sau faptului supus dispozițiilor legilor fiscale. Același organ fiscal
este competent și pentru luarea măsurilor necesare în cazurile de dispariție a elementelor de
identificare a bazei de impozitare reale, precum și pentru executarea silită a creanțelor fiscale.

Conflictele de competență
Există conflict de competență când două sau mai multe organe fiscale se declară
deopotrivă competente sau necompetente. Conflictul de competență se soluționează astfel:
-în cazul în care apare între organe fiscale centrale, el se soluționează
de către organul ierarhic superior comun, iar atunci când în conflict este implicată
o structură de la nivelul central al ANAF, acest conflict se soluționează de către
Președintele ANAF;
-în cazul conflictului care apare între organe fiscale locale sau între
un organ fiscal central și un organ fiscal local, conflictul de competență se
poate soluționa amiabil, sub coordonarea reprezentanților desemnați de
Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Dezvoltării Regionale, iar în caz de
eșec, de către Comisia fiscală centrală. În acest din urmă caz, Comisia fiscală
centrală se completează cu 2 reprezentanți ai Ministerului Dezvoltării Regionale
și Administrației Publice și câte un reprezentant al administrației publice locale;
În cazul apariției unui conflict de competență, organul fiscal care s-a învestit primul
sau care s-a declarat ultimul necompetent trebuie să continue procedura de impunere în
derulare și să solicite organului competent să hotărască asupra conflictului.

Conflictul de interese, abținerea și recuzarea


Respectarea principiilor legalității aplicării unitare a legislației a bunei credințe în
administrarea impozitelor este asigurată și în reglementarea conflictului de interese și a
cazurilor de abținere și recuzare.
În sensul legii de procedură fiscală, o persoană din cadrul organului fiscal implicată
într-o procedură de administrare se află în conflict de interese atunci când:
-contribuabilul/plătitorul este soț/soție, rudă sau afin până la gradul al III-lea
inclusiv ori reprezentant sau împuternicit al contribuabilului;
- când în cadrul procedurii respective poate dobândi direct sau indirect un avantaj

157
ori poate suporta un dezavantaj;
-există un conflict de orice natură între el, soțul, soția, rudele sau afinii până la
gradul al III-lea inclusiv, pe de o parte și rudele părții sau afinii până la gradul al
III-lea inclusiv ale contribuabilului.
Conflictul de interese cunoscut trebuie adus la cunoștința conducătorului ierarhic și
trebuie urmat de abținerea de la efectuarea oricărui act privind procedura de administrare în
derulare. Conducătorul ierarhic este cel care decide asupra cererii de abținere.
Persoana din cadrul organului fiscal implicată într-o procedură de administrare
fiscală, aflată în conflict de interese care nu se abține poate fi recuzată de către
contribuabil/plătitor. Cererea de recuzare nu suspendă procedura de administrare în derulare.
Recuzarea persoanei împotriva căreia s-a formulat o astfel de cerere se decide de
către conducătorul organului fiscal din care face parte persoana recuzată sau de organul fiscal
ierarhic superior dacă persoana recuzată este conducătorul organului fiscal.
În cazul persoanelor din cadrul structurii centrale a ANAF, recuzarea se soluționează
de către Președintele ANAF. Decizia de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată la
instanța de judecată competentă.

Să ne reamintim…
Competența de administrare a creanțelor fiscale și a celor asimilate creanțelor
fiscale aparține organului fiscal teritorial din cadrul ANAF în a cărui rază teritorială se află
domiciliul fiscal al contribuabilului. Pentru nerezidenții care desfășoară activități pe
teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, competența de administrare a
creanțelor fiscale și a celor asimilate datorate de astfel de contribuabili aparține organului
fiscal central pe a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent al contribuabilului,
sediu care trebuie desemnat de către contribuabil.

12.4. Actul administrativ fiscal


În procedura de individualizare a obligațiilor fiscale, creditorul obligației, prin
00:50
organele sale emite acte administrativ fiscale, cele mai importante fiind titlurile de
creanță fiscală, respectiv actele prin care se stabilește întinderea obligației de plată și
termenul de plată a acesteia.
Alte acte administrativ fiscale sunt: decizia de impunere, decizia privind obligații de
plată accesorii, obligații fiscale de plată accesorii, dispoziția de măsuri, decizia de instituire
de măsuri asigurătorii, decizia de rambursare sau restituire, decizia de compensare, decizia de
angajare a răspunderii solidare, decizia de verificare, decizia de reverificare, decizia de
soluționare a contestației, decizia privind soluția fiscală anticipată, decizia privind acordul de
preț în avans. Sunt asimilate actelor administrative fiscale declarațiile de impunere pe care le
întocmesc contribuabilii, refuzul de recunoaștere a unui drept (de exemplu de compensare,
stingerea datoriei prin prescripție), nesoluționarea unei cereri a contribuabilului în termen,
refuzul de soluționare și tăcerea organului fiscal, etc.
Spre deosebire de actele administrative, operațiunile administrative sunt acte
premergătoare, din această categorie făcând parte raportul de inspecție fiscală, avizul de
inspecție, nota de constatare, procesul verbal de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurători,
somația de plată, etc. Aceste operațiuni administrative nu produc efecte juridice prin ele

158
însele și nu au caracter independent față de actul în vederea emiterii căruia sunt îndeplinite.
Actul administrativ fiscal , categorie căreia îi aparține și titlul de creanță fiscală, are
următoarele particularități:
a)este o manifestare expresă și unilaterală de voință în regim de putere publică,
emis în scopul producerii de efecte juridice sub controlul de legalitate al instanțelor
judecătorești;
b)este, în mod special în cazul titlurilor de creanță, izvor formal al raportului
juridic fiscal;
c)este declarativ de drepturi și obligații;
d)se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care poate fi răsturnată, însă, în
cadrul controlului de legalitate căruia actul administrativ fiscal îi este supus;
e)are caracter executoriu;
f)este supus controlului de legalitate.
Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport de hârtie sau în formă
electronică și trebuie să cuprindă:
-denumirea organului fiscal emitent;
-data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;
-datele de identificare a contribuabilului/plătitorului și, dacă este cazul, datele de
identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;
-obiectul actului administrativ fiscal;
-motivele de fapt;
-temeiul de drept;
-numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
-semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal;
-posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal
la care se depune contestația;
-mențiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.
Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi
este destinat, ori împuternicitului sau curatorului acestuia, astfel:
-la domiciliul fiscal, direct, dacă se asigură primirea sub semnătură a acestuia sau
prin poștă cu scrisoare recomandată de primire, în cazul actului pe suport de hârtie;
-prin mijloace electronice, în cazul actului emis în formă electronică, atunci când
contribuabilul/plătitorul a optat pentru acest mijloc de comunicare;
-prin publicitate, când nu a fost posibilă comunicarea în modalitățile înainte arătate.
Actul administrativ fiscal produce efecte față de contribuabil/plătitor din momentul
comunicării sau la data prevăzută în actul comunicat.

Nulitatea și anularea actului administrativ-fiscal


Actul administrativ fiscal este nul absolut atunci când:
-este emis de un organ necompetent;
-nu cuprinde mențiuni esențiale. Sunt mențiuni esențiale cele privind numele,
prenumele și calitatea persoanei împuternicite de organul fiscal, numele,
prenumele ori denumirea contribuabilului, obiectul actului administrativ și
semnătura persoanei împuternicite (exceptând cazul în care actul administrativ a
fost emis în format electronic);
- este afectat de o gravă și evidentă eroare, înțelegându-se prin aceasta acele

159
împrejurări în care, dacă ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent cu emiterea
actului, aceasta ar fi determinat neemiterea.
Nulitatea actului administrativ fiscal se constată de către organul fiscal competent,
caz în care acesta emite o decizie care se comunică contribuabilului/plătitorului sau de către
organul competent de soluționare a contestației, respectiv instanța de judecată la cerere sau
din oficiu.
Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat în cazul
încălcării altor dispoziții legale, respectiv în alte împrejurări în care s-au produs încălcări ale
legii, dar care nu sunt socotite esențiale, conform art. 49 Cod procedură fiscală.
Anularea, desființarea sau modificarea unui act prin care s-au stabilit creanțe
fiscale principale atrage anularea, desființarea sau modificarea și a actelor prin care s-
au stabilit creanțe fiscale accesorii creanțelor fiscale.

Să ne reamintim…
Spre deosebire de actele administrative, operațiunile administrative sunt acte
premergătoare, din această categorie făcând parte raportul de inspecție fiscală, avizul de
inspecție, nota de constatare, procesul verbal de aducere la îndeplinire a măsurilor
asigurători, somația de plată, etc. Aceste operațiuni administrative nu produc efecte juridice
prin ele însele și nu au caracter independent față de actul în vederea emiterii căruia sunt
îndeplinite.

12.5. Probele în procedura fiscală


Ca și în dreptul comun, și în materie fiscală probele stau la baza determinării stării de
fapt, stare care este esențială pentru corecta determinare a obligațiilor de plată ale
01:00 contribuabililor/plătitorilor.
Și în procedura fiscală, constituie probă orice element de fapt care servește la
constatarea unei stări de fapt, în speță a unei stări de fapt fiscale. Principiul enunțat este
acela că sunt admisibile toate probele care nu sunt interzise de lege.
Probele și mijloacele care pot fi administrate:
a)solicitarea de informații de orice fel din partea contribuabilului și a altor persoane;
b)efectuarea de expertize;
c)administrarea probei cu înscrisuri;
d)constatarea la fața locului;
Sunt scutite de a da informații și a da dovezi soțul, soția și rudele ori afinii
contribuabilului/plătitorului până la gradul al II-lea incluziv pot refuza furnizarea de
informații, efectuarea de expertize ori prezentarea de înscrisuri. Sunt ținute de păstrarea
secretului, în limitele stabilite de lege, preoții, avocații, notarii publici, consultanții fiscali,
executorii judecătorești, auditorii, experții contabili, medicii și psihoterapeuții, precum și
asistenții acestora și persoanele care participă la activitatea lor profesională.

Să ne reamintim…
Probele și mijloacele care pot fi administrate:
a)solicitarea de informații de orice fel din partea contribuabilului și a altor
persoane;

160
b)efectuarea de expertize;
c)administrarea probei cu înscrisuri;
d)constatarea la fața locului.

12.6.Termenele în procedura fiscală


01:10 Termenul de soluționare a cererilor depuse de contribuabili plătitori este de 45 de zile
de la data depunerii cererii, prelungibil cu 2-6 luni atunci când este necesară administrarea de
probe.
Dacă îndeplinirea obligațiilor au fost împiedicate de un caz de forță majoră sau caz
fortuit, termenele nu încep s curgă ori, după caz, se suspendă. În acest caz, obligațiile fiscale
se consideră îndeplinite fără perceperea de dobânzi, penalități, majorări ori alte sancțiuni,
dacă obligația se îndeplinește în termen de 60 de zile de la data încetării evenimentului.

Să ne reamintim…
Termenul de soluționare a cererilor depuse de contribuabili plătitori este de 45 de
zile de la data depunerii cererii, prelungibil cu 2-6 luni atunci când este necesară
administrarea de probe.

12.7. Stabilirea creanțelor fiscale


Stabilirea creanțelor fiscale este operațiunea de individualizare a prelevării ce
urmează a se face din veniturile sau averea contribuabililor. Este procedura de determinare a
01:15 materiei impozabile, calculare a bazei de impozitare și a creanței fiscale (art. 93 Cod
procedură fiscală).
Sunt titluri de creanță fiscală: declarațiile de impunere, deciziile de impunere,
ordonanțele procurorului și hotărârile judecătorești, procesele verbale de constatare a
contravențiilor și de aplicare de sancțiuni, declarațiile vamale, angajamentele de plată.
Sunt asimilate deciziilor de impunere și următoarele acte administrativ-fiscale:
-deciziile privind soluționarea cererilor de rambursare de TVA;
-deciziile privind soluționarea cererilor de restituire a sumelor achitate în plus de
către debitor;
-deciziile referitoare la bazele de impozitare;
-deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii;
-deciziile privind nemodificarea bazei de impozitare.

Să ne reamintim…
Sunt titluri de creanță fiscală: declarațiile de impunere, deciziile de impunere,
ordonanțele procurorului și hotărârile judecătorești, procesele verbale de constatare a
contravențiilor și de aplicare de sancțiuni, declarațiile vamale, angajamentele de plată.

12.8. Controlul fiscal

01:25 Inspecția fiscală


Este forma de verificare a modului de îndeplinire a obligațiilor fiscale de către
contribuabili/plătitori. Inspecția fiscală se efectuează exclusiv, nemijlocit și neîngrădit de

161
către organele de inspecție fiscală competente, respectiv de către organul fiscal central sau
organele teritoriale.
Inspecția fiscală se exercită asupra oricăror persoane și entități, indiferent de
forma lor de organizare, care au obligații de stabilire, reținere sau plată a obligațiilor fiscale
prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că pot constitui subiecți ai inspecției fiscale și instituții
publice în privința obligațiilor de stabilire, reținere sau plată a obligațiilor prevăzute de lege.
Formele de inspecție fiscală sunt:
a)inspecție fiscală generală în care se verifică modul de îndeplinire a tuturor
obligațiilor fiscale ale contribuabililor pe o perioadă de timp limitată;
b)inspecție fiscală parțială în care se verifică modul de îndeplinire a uneia sau mai
multor obligații fiscale și/sau contabile ce revin unui contribuabil plătitor într-o
perioadă de timp determinată.

Controlul inopinat
Organul fiscal poate efectua control fără înștiințarea prealabilă a
contribuabilului/plătitorului, acesta fiind control inopinat. Controlul inopinat constă în:
-verificarea faptică și documentară ca urmare a unor informații cu privire la
încălcarea de către contribuabil a legislației fiscale;
-verificarea documentelor și operațiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor în
corelație cu ale altei persoane supusă unui control fiscal (control încrucișat);
-verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situația fiscală
faptică, precum și constatarea, analizarea și evaluare unui risc fiscal specific.
Durata unui control inopinat se stabilește în funcție de obiectivele controlului și nu
poate fi mai mare de 30 de zile. Pentru aceleași operațiuni și obligații fiscale nu se poate
desfășura concomitent un control inopinat și o inspecție fiscală la același contribuabil.
La sfârșitul controlului inopinat, se încheie un proces verbal care se comunică și
contribuabilului/plătitorului, proces verbal în care trebuie să se regăsească și punctul de
vedere al contribuabilului față de constatările făcute.

Controlul antifraudă (controlul operativ și inopinat)


Este un control care se efectuează de către inspectorii antifraudă.
Acest tip de control se poate efectua și în scopul realizării de operațiuni de control
tematic, care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmărește constatarea, analizarea
și evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activități economice determinate.
La finalizarea controlului operativ și inopinat se încheie proces verbal de control sau act de
control.

Verificarea situației fiscale personale de către organul fiscal central (verificarea


marilor averi)
Persoanele fizice pot fi supuse și ele unei verificări fiscale personale cu privire la
impozitul pe venit. Competența de exercitare a verificării situației fiscale a persoanelor fizice
se stabilește prin ordin al Președintelui ANAF, aparatul central al ANAF având o competență
de efectuare a verificărilor pe întregul teritoriu al țării.
Verificarea se efectuează pe baza documentelor și informațiilor deținute de organul
fiscal central, care au relevanță pentru determinarea situației fiscale și se face fără notificarea
persoanei verificate.

162
Dacă se constată o diferență semnificativă între veniturile declarate și veniturile
estimate, aceasta reprezentând o verificare prealabilă documentară, se continuă verificarea
prin comunicarea unui aviz de verificare. Diferența între veniturile declarate și veniturile
estimate este considerată semnificativă dacă între acestea este o diferență mai mare de 50%,
dar nu mai puțin de 50.000 lei. În cazul în care se constată diferența semnificativă, se solicită
persoanei verificate prezentarea de documente justificative sau alte clarificări, termenul de
depunere fiind de 60 de zile de la comunicarea avizului, prelungibil cu acordul organului
fiscal central cu încă 30 de zile. Organul fiscal poate solicita completarea informațiilor, poate
solicita informații de la autorități și instituții publice, poate confrunta informațiile obținute în
procedura de verificare cu cele din declarațiile fiscale, poate solicita clarificări și explicații de
la persoana verificată, poate stabili baza de impozitare ajustată pe fiecare categorie de venit și
poate stabili obligații fiscale corespunzătoare.

Verificarea documentară
Această verificare constă în efectuarea unei analize a situației fiscale a
contribuabilului/plătitorului pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al acestuia,
precum și pe baza oricăror informații și documente transmise de terți ori deținute de organul
fiscal care au relevanță pentru determinarea situației fiscale.
În cazul în care în urma verificării documentare se constată diferențe față de creanțele
fiscale, veniturile sau bunurile impozabile și/sau informațiile în legătură cu acestea declarate
de contribuabil, organul fiscal înștiințează pe contribuabil și îi solicită documentele necesare
în vedere clarificării situației fiscale.
Dacă documentele solicitate nu au fost prezentate în termen de 30 de zile de la
comunicare înștiințării ori documentele prezentate sunt insuficiente pentru clarificarea
situației fiscale, organul fiscal stabilește diferențele de creanțe fiscale datorate printr-o decizie
de impunere. Aceasta este o decizie sub rezerva verificării ulterioare.

Să ne reamintim…
Organul fiscal poate efectua control fără înștiințarea prealabilă a
contribuabilului/plătitorului, acesta fiind control inopinat. Controlul inopinat constă în:
-verificarea faptică și documentară ca urmare a unor informații cu privire la
încălcarea de către contribuabil a legislației fiscale;
-verificarea documentelor și operațiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor
în corelație cu ale altei persoane supusă unui control fiscal (control încrucișat);
-verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situația fiscală
faptică, precum și constatarea, analizarea și evaluare unui risc fiscal specific.

Test de evaluare a cunoştinţelor


01:40
Timp necesar: 10 de minute
1.Definiți raportul juridic de drept fiscal și enumerați caracteristicile sale.
2.Definiți competența organelor fiscale.
3.Definiți actul administrativ fiscal.
4.Analizați modul de stabilire a ceanțelor fiscale și dați exemple de titluri de creanță.
5.Enumerați și arătați tipurile de controale fiscale.

163
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 10 de minute
1.Sunt subiecți ai raportului juridic de drept fiscal:
a) curatorul fiscal;
b) împuternicitul;
c) contribuabilul.

2. Sunt răspunzători solidar cu debitorul:


a) terții popriți care nu execute poprirea ordonată de executorii fiscali, în limita sumelor
sustrase indisponibilizării;
b) soțul contribuabilului;
c) rudele contribuabilului, până la gradul al IV-lea inclusiv.

3.Actul administrativ fiscal este nul absolut atunci când:


a) este afectat de o gravă și evidentă eroare;
b) cuprinde numele organului fiscal emitent;
c) nu cuprinde numele și prenumele contribuabilului.

4. Mijloacele de probă care pot fi administrate de organul fiscal sunt :


a) solicitarea de informații de orice fel din partea contribuabilului și a altor persoane ;
b) proba cu martori ;
c) constatarea la fața locului.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).

164
Unitatea de învăţare 13. Colectarea, realizarea și stingerea creanțelor
fiscale

Cuprins

13.1. Evidența și scadența creanțelor fiscale


13.2. Stingerea creanțelor și modalitățile de realizare a acestora (plată, darea în plată,
compensare, prescripție, anulare, executare silită)
13.3. Contestația la executare silită
13.4. Contestația împotriva actelor administrativ fiscale

Introducere
Creanța fiscală, odată ce a fost individualizată în modalitățile prevăzute de lege față de un
contribuabil, printr-un titlu, ea trebuie să fie colectată ca venit la bugetul statului ori la
bugetele unităților administrativ-teritoriale. Această unitate este dedicată colectării,
realizării și stingerii creanțelor fiscale.

Obiectivele unităţii de învăţare:


✓Înțelegerea particularitățlor evidenței fiscale;
✓Cunoașterea datelor care constituie scadența fiscal, potrivit Codului fiscal;
✓Cunoașterea modalităților de stingere a creanței fiscale;
✓Definirea contestației la executarea silită și a contestației împotriva actelor
administrative fiscale.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

13.1.Evidența și scadența creanțelor fiscale și certificatele de atestare


fiscală
Organul fiscal organizează pentru fiecare contribuabil evidența creanțelor fiscale și
00:00 modul de realizare ori stingere a acestora. Evidența este ținută pe baza titlurilor de creanță
fiscală în registre ale contribuabililor (activi și inactivi, aceștia din urmă putându-se reactiva –
art. 91 și 92 CPF) cu ajutorul codurilor de identificare fiscală și a certificatului de înregistrare
fiscală.
Contribuabilii au acces la informațiile din registre. Terții au acces la aceste informații
dar numai cu acordul titularilor. La cerere (inclusiv a autorităților publice și a notarilor în
cazul dezbaterii succesiunilor) se eliberează certificate de atestare fiscală. Uneori eliberarea
certificatului de atestare condiționează valabilitatea unor acte de înstrăinare (de exemplu, în

165
cazul înstrăinării clădirilor, terenurilor sau a mijloacelor de transport).
Organele fiscale (centrale și locale) au obligația de a publica pe pagina lor de internet
lista persoanelor fizice și juridice debitoare care înregistrează obligații fiscale restante și
cuantumul obligațiilor restante (art. 162 CPF).
Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor existente în evidența
creanțelor fiscale ale organului fiscal (central sau, după caz, local) și cuprinde obligațiile
fiscale restante existente în sold în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii și nestinse
până la data eliberării certificatului, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri
executorii emise potrivit legii și existente în evidență pentru recuperare.
Datoria fiscală este scadentă la termenul prevăzut de Codul fiscal pentru fiecare
categorie de impozit, taxă, contribuție ori de alte legi care le reglementează. Codul (de
procedură fiscală) stabilește pentru unele obligații de natură fiscală, termene de îndeplinire și
de plată, acestea din urmă putând fi eșalonate.
Neplata la termen face ca obligația fiscală să devină restantă. Nu sunt considerate
obligații fiscale restante:
-obligațiile pentru care s-au acordat înlesniri de plată și sunt în derulare înlesnirile;
-obligațiile fiscale a căror executare este suspendată în condițiile legii contenciosului
administrativ;
-obligațiile fiscale cu termene de plată stabilite în planurile de reorganizare judiciară,
pentru persoanele aflate în procedura insolvenței.
Nu se consideră obligație fiscală restantă obligația contribuabilului care are de
recuperat de la organul fiscal (rambursat, restituit) o sumă egală sau mai mare decât suma
obligațiilor fiscale restante.

Să ne reamintim…
Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor existente în
evidența creanțelor fiscale ale organului fiscal (central sau, după caz, local) și
cuprinde obligațiile fiscale restante existente în sold în ultima zi a lunii anterioare
depunerii cererii și nestinse până la data eliberării certificatului, precum și alte
creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în
evidență pentru recuperare.

13.2. Stingerea creanțelor fiscale și modalitățile de realizare a acestora


Modalitățile de realizare/stingere a creanțelor fiscale sunt enunțate disparat în art. 22,
00:10 163-172, 220, 266 și 343-344 CPF și sunt:
-Plata;
-Compensarea și restituirea;
-Executarea silită;
-Scutirea;
-Anularea;
-Prescripția;
-Darea în plată;
-Alte modalități prevăzute de lege (de exemplu, valorificarea garanțiilor).

166
13.2.1.Plata
Este modul natural de realizare a creanțelor. Plata se poate face în numerar și prin
decontare bancară de către contribuabil, de împuternicitul său ori, în cazul creanțelor
prescrise, de orice altă persoană interesată și care își manifestă în scris o atare opțiune.
În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, plățile se
efectuează într-un cont unic la trezorerie, din care sumele se repartizează pe bugete sau
fonduri (de contribuții), proporțional cu obligațiile datorate și în ordinea stabilită de lege
(pentru impozitele reținute la sursă, pentru toate obligațiile fiscale principale, pentru
obligațiile fiscale accesorii).
În cazul obligațiilor fiscale administrate de către organele fiscale locale, plățile se
efectuează de către debitori, distinct pe fiecare tip de creanță fiscală, se sting în ordinea
indicată de debitor sau în lipsă de indicație, sumele se distribuie potrivit legii (163 și 165
CPF).
Plata este considerată făcută și datoria fiscală se stinge la data plății, care:
-în cazul plăților în numerar este data înscrisă în documentul de plată eliberat de
organul fiscal, unitățile Trezoreriei Statului sau organele ori persoanele abilitate de acestea;
-în cazul plăților efectuate prin mandat poștal, este data poștei, înscrisă pe mandatul;
-în cazul plăților efectuate prin decontare bancară, este data la care băncile debitează
contul persoanei care efectuează plata pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel
cum această informație este transmisă prin mesajul electronic de plată de către instituția
bancară inițiatoare, data putând fi dovedită prin extrasul de cont.
Dacă datoria se plătește prin valorificarea garanției constituite, data stingerii datoriei
este data la care s-a constituit garanția, iar nu data executării acesteia.
În cazul plăților efectuate într-un cont bugetar eronat, plata este valabilă la momentul
efectuării acesteia. Plata este valabil făcută și în ipoteza în care ea a fost efectuată în alt buget
decât cel al cărui venit este creanța fiscală plătită, cu condiția ca acestea să fie administrate de
același organ fiscal.
La cerere se pot acorda eșalonări la plată (organele fiscale centrale), eșalonări,
amânări, scutiri sau reduceri de majorări (organele fiscale locale). Eșalonările se pot acorda
pe termene de până la 5 ani, iar amânările pe termene de până la 6 luni. Debitorilor aflați în
dificultate generată de lipsa temporară de disponibilități li se pot acorda înlesniri pe perioada
de eșalonare, cu plata unor dobânzi de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere și o penalitate de
5% din suma rămasă nestinsă din rata de eșalonare.

13.2.2.Stingerea obligațiilor fiscale prin compensare


Prin compensare, se sting creanțele statului sau ale unităților administrativ teritoriale
(inclusiv subdiviziuni prin care se înțeleg sectoarele municipiului București) reprezentând
impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetelor, cu creanțele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei
mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe aceea
de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică,
inclusiv unitățile subordonate acesteia. Compensarea operează de drept la data la care
creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile. Compensarea se constată
de organul fiscal competent, la cerere sau din oficiu. Decizia cu privire la efectuarea
compensării se comunică debitorului în termen de 7 zile de la efectuarea operațiunii.

167
Dobânzi, penalități și majorări – accesorii ale obligațiilor principale
Atunci când un contribuabil nu își achită obligațiile fiscale principale, care sunt
venituri ale bugetelor centrale, el datorează dobânzi și penalități de întârziere și/sau de
nedeclarare, acestea constituindu-se în accesorii ale obligațiilor fiscale principale. În cazul
obligațiilor fiscale principale datorate bugetelor locale, se datorează majorări de întârziere.
Rezultă că dobânzile și penalitățile sunt accesorii pentru obligațiile fiscale principale
la bugetele centrale, iar majorările de întârziere reprezintă accesorii la obligațiile principale
către bugetele locale.
Dobânda este obligația fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului
creat titularului creanței fiscale principale ca urmare a neachitării la scadență de către debitor
a obligațiilor fiscale principale.
Penalitatea de întârziere este obligația fiscală accesorie reprezentând sancțiunea
pentru neachitarea la scadență, de către debitor, a obligațiilor fiscale principale.
Penalitatea de nedeclarare este obligația fiscală accesorie reprezentând sancțiunea
pentru nedeclararea sau declararea incorectă în declarația de impunere a impozitelor,
taxelor și contribuțiilor sociale.
Majorarea de întârziere este obligația fiscală accesorie reprezentând echivalentul
prejudiciului creat titularului creanței fiscale principale, precum și sancțiunea, ca urmare a
neachitării la scadență, de către debitor, a obligațiilor fiscale principale.
Rezultă că dobânda este echivalentul prejudiciului, iar penalitatea o sancțiune, în timp
ce majorarea de întârziere include dobânda și penalitatea.
Legea stabilește nivelul dobânzii la 0,02% pentru fiecare zi de întârziere și nivelul
penalității la 0,01% pentru fiecare zi de întârziere. Art. 176 alin. (3) Cod procedură fiscală
prevede că penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor.
În ceea ce privește majorarea de întârziere, nivelul acesteia este de 1% din cuantumul
obligațiilor fiscale principale neachitate la termen, calculată pentru fiecare lună sau fracțiune
de lună începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii
sumei datorate.
Dobânzile, penalitățile și majorările de întârziere reprezintă venituri ale bugetelor
pentru la care se datorează obligațiile principale. În cazul penalității datorate pentru
înlesnire, acesta este venit la bugetul de stat (art. 198 alin. (3) Cod procedură fiscală),
independent de împrejurarea că principalul reprezintă venit al bugetului central sau local.

13.2.3. Stingerea obligației fiscale prin prescripție (prescripția dreptului de a


stabili creanțe fiscale și prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței fiscale
și de a cere restituirea sumelor)
Legea reglementează: prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale (art. 110-112
Cod procedură fiscală) și prescripția dreptului de a cere executarea silită și a dreptului de a
cere restituirea (art. 215-art.219 Cod procedură fiscală).

i)Prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale


Dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale în sarcina contribuabilului se prescrie în
termen de 5 ani, care începe să curgă de la data la care s-a născut dreptul organului fiscal la
creanța fiscală, la care se adaugă perioada cuprinsă până la data de 1 iulie a anului următor
celui pentru care se datorează obligația fiscală.
Dreptul de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care

168
acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, termen care curge de la
data săvârșirii faptei faptei ce constituie infracțiune.
Remarcăm faptul că termenul de prescripție a răspunderii penale și termenul de
prescripție a răspunderii fiscale sunt diferite.
Termenele de prescripție (de 5, respectiv 10 ani) se întrerup:
a) în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripție a dreptului la acțiune (art. 2537 - art. 2544 Cod civil);
b) la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declarației de impunere după
expirarea termenului legal de depunere a acesteia;
c) la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declarația de impunere sau
efectuează un alt act voluntar de recunoaștere a creanței fiscale datorate.
Termenele de prescripție se suspendă:
a) în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripție a dreptului la acțiune (art. 2532 - art. 2536 Cod civil);
b) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale/verificării situației
fiscale personale și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției
fiscale/verificării situației fiscale personale, în condițiile respectării duratei legale de efectuare
a acestora;
c) pe timpul cât contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecției
fiscale/verificării situației fiscale personale;
d) pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor inactiv și data
reactivării acestuia.
Dacă termenul dreptului de a stabili creanțe fiscale s-a împlinit, organul fiscal nu mai poate
emite titlu de creanță fiscală.

ii)Prescripția dreptului de a cere executarea silită


Dacă a fost emis un titlu de creanță fiscală, dreptul de a cere executarea silită ia
naștere când creanța nu a fost achitată în termenul prevăzut de lege (scadență sau alt termen
prevăzut de lege).
Neexecutarea benevolă conferă titularului creanței dreptul de a cere executarea silită,
drept care se prescrie, însă, în termen de 5 ani, socotiți de la data de 1 ianuarie a anului
următor celui în care a luat naștere acest drept. Acest termen se aplică și creanțelor provenind
din amenzi contravenționale.
Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită se suspendă:
a)în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripție a dreptului la acțiune (art. 2532 și urm. Cod civil);
b)în cazurile și în condițiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a
fost dispusă de instanța judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
c)pe perioada valabilității înlesnirii acordate debitorului potrivit legii;
d)cât timp debitorul își sustrage veniturile și bunurile de la executarea silită;
e)în alte cazuri prevăzute de lege.
Termenul de prescripție pentru a obține executarea silită se întrerupe:
a) în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripție a dreptului la acțiune (art. 2537 și urm. Cod civil);
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în
cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a

169
recunoașterii în orice alt mod a datoriei;
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d) la data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate fără bunuri și venituri
urmăribile;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Împlinirea termenului este urmat de încetarea măsurilor de realizare a creanțelor
fiscale și scăderea acestora din evidența creanțelor fiscale.
Conform art. 161 din Codul de procedură fiscală, orice persoană poate face plata
pentru creanța pentru care s-a împlinit termenul de stabilire ori de executare a acesteia.

iii)Prescripția dreptului de a cere restituirea


Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie
în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul
la restituire.

13.2.4. Realizarea creanțelor fiscale prin executare silită

Executarea silită este „ansamblul de măsuri prevăzute de lege (Codul de procedură


civilă și Codul de procedură fiscală) prin care creditorul realizează, prin intermediul
executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitat, drepturile sale
recunoscute printr-un titlu executoriu, dacă debitorul nu-și îndeplinește benevol obligațiile”.
Organul fiscal procedează la executarea silită a creanțelor fiscale prin organele proprii
de executare silită – executorii fiscali. Aceștia sunt împuterniciți în fața debitorului și a
terților prin legitimație de executor fiscal și delegația emisă de organul de executare silită din
care fac parte, sunt îndreptățiți să intre în incintele de afaceri ale debitorului și în locurile de
depozitare a bunurilor, în încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului
persoană fizică, să solicite și să cerceteze documente sau elemente materiale care constituie
probe în determinarea bunurilor debitorului, să aplice sigilii asupra bunurilor, să constate
contravenții și să aplice sancțiuni.
Organele fiscale și executorii fiscali trebuie să colaboreze între ei, unul dintre
organele fiscale având rolul de coordonator al procedurii, când executarea se face pe bunuri
aflate în raza teritorială a mai multor organe fiscale sau când executarea privește și debitori
solidari având domiciliul fiscal pe raza unor organe fiscale diferite.
Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor și bunurilor proprietate a
debitorului. Excepție de la această regulă fac veniturile bugetului general consolidat, care nu
pot fi urmărite de nici un creditor, pentru nici o categorie de creanțe în cadrul procedurii de
executare silită.

i)Creanțele susceptibile de executare silită în procedura fiscală


În procedura reglementată de Codul de procedură fiscală sunt susceptibile de
executare silită:
-creanțele fiscale;
-creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autoritățile sau instituțiile
publice, inclusiv cele care reprezintă venituri proprii (drepturile vamale, redevențele
miniere, redevențele petroliere, redevențele din contractele de concesiune și arenda

170
terenurilor cu destinație agricolă încheiate de Agenția Domeniilor Statului, și
hotărârile judecătorești și ordonanțele procurorului prin care se stabilesc obligații de
plată a unor cheltuieli judiciare, obligații de plată a impozitelor și veniturilor de la
care persoana cercetată sau judecată s-a sustras, precum și cele prin care s-a dispus
măsura confiscării, obligații de plată stabilite prin procesele verbale de constatare și
sancționare a contravențiilor, toate acestea fiind venituri ale bugetului de stat).

ii)Competența de executare silită


Competența de executare silită este împărțită între organele fiscale centrale și
locale, în funcție de organul care administrează creanțele fiscale, raza teritorială pe care se
găsesc bunurile urmăribile, domiciliul fiscal al debitorului insolvent, etc..

iii)Titlul executoriu
Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu
emis de către organul de executare silită competent.
Titlul trebuie să cuprindă creanțele fiscale principale și accesorii, neachitate la
scadență, stabilite și individualizate în titluri de creanță fiscală, întocmite și comunicate
contribuabilului/plătitorului, precum și creanțe bugetare individualizate în alte înscrisuri care,
potrivit legii, constituie titluri executorii. Așadar pentru a se emite un titlu executoriu, trebuie
să preexiste un titlu de creanță fiscală comunicat contribuabilului, dar că se emite titlu
executoriu chiar și în cazul în care există un alt titlu executoriu, respectiv proces verbal de
constatare și sancționare a contravenției, ordonanța procurorului și hotărâri judecătorești.
Titlul executoriu reprezintă manifestarea de voință a organului fiscal de a iniția și
derula executarea silită a debitorului care nu și-a îndeplinit de bună-voie obligația. Lipsa unor
elemente precum numele și prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric personal,
codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul legal,
semnătura organului emitent și dovada comunicării constituie nereguli care obligă organul de
executare silită să restituie titlurile executorii organelor emitente.
Instituțiile publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat și bugetele
asigurărilor sociale care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile executorii
emise spre executare silită organelor fiscale, veniturile realizate făcându-se venit la venitul de
stat.

iv)Reguli speciale privind executarea silită fiscală


Codul de procedură fiscală formulează câteva reguli speciale privind executarea silită
fiscală. Acolo unde Codul de procedură fiscală nu dispune, se va aplica dreptul comun.
Regulile speciale formulate sunt următoarele:
-executarea silită se poate întinde asupra veniturilor și bunurilor proprietate a
debitorului, urmăribile potrivit legii, în limita a 150% din valoarea creanțelor
fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare, dar valorificarea acestora se efectuează
numai în măsura necesară pentru realizarea creanțelor fiscale și a cheltuielilor de
executare;
-art. 227 stabilește o ordine de sechestrare și valorificare a bunurilor urmăribile,
respectiv:
a) bunurile mobile și imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie
principala sursă de venit;

171
b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfășurarea activității care
constituie principala sursă de venit;
c) bunurile mobile și imobile ce se află temporar în deținerea altor persoane în baza
contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing și altele;
d) ansamblu de bunuri;
e) mașini-unelte, utilaje, materii prime și materiale și alte bunuri mobile, precum și
bunuri imobile ce servesc activității care constituie principala sursă de venit;
f) produse finite.
-bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege (exemplu: creațiile intelectuale). Sunt
exceptate de la urmărire bunurile mobile prevăzute de art. 238 Cod procedură
fiscală (cele care servesc la continuarea studiilor și formarea profesională, cele
necesare exercitării profesiei, a unei ocupații cu caracter permanent, cele necesare
desfășurării activității agricole), bunurile strict necesare uzului personal sau casnic și
obiectele de cult religios, alimentele necesare debitorului și familiei pe timp de două
luni, iar în cazul agricultorilor, alimentele necesare până la noua recoltă,
combustibilul necesar pentru debitori si familie, socotit pentru 3 luni de iarnă,
obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii bolnavilor, alte
bunuri declarate neurmăribile de lege.
-în cadrul procedurii de executare se pot folosi succesiv sau concomitent
modalitățile de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală (poprirea,
executarea silită imobiliară și executarea silită mobiliară);
-executarea silită a creanțelor fiscale nu se perimă;
-executarea silită se desfășoară până la stingerea creanțelor fiscale înscrise în titlul
executoriu, a creanțelor accesorii, precum și a cheltuielilor de executare;
-dacă titlul executoriu prevede că se datorează accesorii, fără ca acestea să fi fost
stabilite, cuantumul lor se stabilește de organul de executare silită prin proces verbal
care se comunică debitorului;
-garanțiile reale și celelalte sarcini reale asupra bunurilor urmăribile au un grad de
prioritate față de stat și terți care se stabilește de la momentul în care aceste au fost
făcute publice (înscrierea în cartea funciară, registrul garanțiilor);

v)Informarea debitorului
Pentru începerea executării silite, organul fiscal trebuie să informeze pe debitorul
urmărit. La rândul său, debitorul este obligat să furnizeze organului fiscal informațiile
solicitate, în vederea determinării averii și a veniturilor sale.
Orice executare silită începe prin comunicarea somației, debitorul având
posibilitatea de plată a datoriei în termen de 15 zile de la comunicarea somației. Dacă plata nu
este făcută, se continuă măsurile de executare silită.

vi)Măsuri pregătitoare ale executării silite


Executorul fiscal trebuie să determine averea și veniturile debitorului, poate dispune
măsuri asigurătorii, iar terții nu se pot opune sechestrării unui bun al debitorului invocând un
drept de gaj, drept de ipotecă sau un privilegiu și trebuie să evalueze bunurile supuse
executării silite, evaluarea făcându-se prin evaluatori proprii sau evaluatori independenți.

172
vii)Suspendarea executării silite
Executarea silită se suspendă:
a) când suspendarea a fost dispusă de instanță sau de creditor, în condițiile legii;
b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condițiile legii;
c) în cazul în care debitorul a solicitat organului de executare silită să îi aprobe ca
plata integrală a creanțelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte
venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni (art. 22 Cod procedură fiscală);
d) pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepționale, și doar o singură dată
pentru același debitor, prin hotărâre a Guvernului;
e) în alte cazuri prevăzute de lege (depunerea unei scrisori de garanție/poliță de
asigurare de garanție).
În cazul în care după începerea executării silite se depune o cerere de
restituire/rambursare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât
creanța fiscală pentru care s-a început executarea silită, executarea silită se suspendă la data
depunerii cererii.
Dacă executarea silită a fost suspendată, actele de executare efectuate anterior,
inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor din conturile bancare,
rămân în ființă. În cazul executării silite prin poprire, suspendarea are ca efect încetarea
indisponibilizării sumelor ce se încasează după ce executarea s-a suspendat, sumele încasate
anterior rămânând indisponibilizate. Totuși, debitorul poate, din sumele indisponibilizate, să
achite obligațiile fiscale datorate și să achite drepturile salariale.
În cazul în care popririle înființate pun pe debitor în imposibilitate de a-și continua
activitatea economică, cu consecințe sociale deosebite, organul fiscal poate dispune, la
cererea debitorului, suspendarea totală sau parțială a executării silite prin poprire, pe o
perioadă de cel mult 6 luni consecutive, o singură dată la doi ani.

viii)Încetarea executării silite


Executarea silită încetează dacă:
a) s-au stins integral obligațiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv
obligațiile de plată accesorii, cheltuielile de executare și orice alte sume stabilite în sarcina
debitorului, potrivit legii;
b) a fost desființat titlul executoriu;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
Măsurile de executare silită aplicate în condițiile prezentului cod se ridică prin
decizie întocmită în cel mult două zile de la data la care a încetat executarea silită, de
către organul de executare silită. Nerespectarea termenului atrage răspunderea potrivit art.
341 alin. (2).
Dacă s-a stins creanța fiscală, sechestrele aplicate sau poprirea bancară se ridică. pe
acele titluri asupra bunurilor, cu valoare mai mică ori egală cu suma creanțelor fiscale astfel
stinse, se ridică, prin decizie întocmită de organul de executare silită, în cel mult două zile de
la data stingerii.

Executarea silită prin poprire


Sunt supuse executării silite prin poprire sumele reprezentând venituri și
disponibilități bănești în lei și în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale,
deținute și/sau datorate cu price titlu, debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le

173
vor datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Nu pot fi executate silit prin poprire sumele reprezentând credite nerambursabile
ori finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea de către
debitor a unor programe ori proiecte.
Veniturile bănești realizate de debitor ca angajat, pensiile de orice fel, ajutoarele sau
indemnizațiile cu destinație specială sunt urmăribile în limitele a 1/3 din acest venit.
Poprirea se înființează de către organul de executare silită printr-o adresă comunicată
terțului poprit și cu înștiințarea debitorului. Poprirea nu este supusă validării. Dacă terțul
poprit nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit și nici nu va datora în viitor, el
trebuie să înștiințeze organul de executare silită în termen de 5 zile de la primirea adresei de
înființare a popririi.
Dacă terțul poprit nu se conformează, iar din informațiile organului fiscal rezultă că
acesta datorează sume de bani debitorului, ori dacă terțul poprit invocă neregularități privind
înființarea popririi, instanța judecătorească, la cererea organului de executare silită,
administrând probe va dispune menținerea sau desființarea popririi. Dacă instanța menține
poprirea, împotriva terțului poprit recalcitranst hotărârea instanței reprezintă titlu executoriu
pe baza căreia terțul poprit poate fi executat în mod direct.
Poprirea asigurătorie, dacă a fost înființată, devine executorie prin comunicarea
titlului exeutoriu către terțul poprit și debitor.
În cazul popririi înființate, executarea presupune ca terțul poprit să plătească
organului fiscal suma reținută, în contul indicat de organul de executare silită, să
indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înștiințând despre aceasta organul de
executare silită, în cazul înființării popririi asigurătorii, să vireze, de îndată sau după data la
care creanța devine exigibilă, organului fiscal suma indicată, în contul de garanții menționat
de organul de executare silită.

Executarea silită a bunurilor mobile


Executarea silită a bunurilor mobile constă în sechestrarea și valorificarea
bunurilor mobile ale debitorului urmărit, procedura de executare putându-se face chiar
dacă bunurile se află la un terț.
Pot fi executate silit orice bunuri ale debitorului, afară de cele exceptate de lege (cele
necesare continuării studiilor, formării profesionale, exercitării profesiei, desfășurării de
activități agricole, cele necesare uzului personal sau casnic, obiectele de cult, alimentele
necesare pe timp de două luni, combustibilul pentru încălzit și preparat hrană socotit pentru 3
luni de iarnă, obiecele necesare persoanelor cu handicap, cele declarate neurmăribile prin alte
dispoziții).
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
indisponibilizate, iar creditorul fiscal dobândește un drept de gaj care conferă acestuia, în
raport cu alți creditori, aceleași drepturi ca și dreptul de gaj din dreptul comun. Actele de
dispoziție ale debitorului, ulterioare indisponibilizării, făcute fără aprobarea organului
competent sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a
altei persoane desemnate de organul de executare ori vor putea fi ridicate și depozitate,
putându-se dispune, la nevoie, sigiliu asupra bunurilor. La solicitarea debitorului, organul
fiscal poate înlocui, însă, sechestrul asupra unui bun cu sechestrul asupra altui bun, dar numai
dacă bunul oferit este liber de orice sarcini. Dacă bunurile sechestrate constau în sume de

174
bani, titluri de valoare, obiecte din metale prețioase, pietre prețioase, obiecte de artă, colecții
de valoare, acestea se ridică și se depun la unitățile specializate. Sumele de bani, titlurile de
valoare, obiectele de metale prețioase și pietrele prețioase pot fi depozitate și de organul fiscal
sau la unitățile trezoreriei statului.

Executarea silită a bunurilor imobile


Sunt supuse executării silite bunurile imobile, împreună cu accesoriile, proprietate a
debitorului, în cazul bunurilor deținute în coproprietate, executarea silită putându-se face
numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului. Spațiul minim de locuit
pentru debitor și familia sa este exceptat de la executare, afară de cazul în care se face
pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni,.
Imobilul urmărit este sechestrat, procesul verbal de sechestru, care constituie ipotecă
legală, înscriindu-se în cartea funciară. Ipoteca astfel constituită conferă creditorului fiscal
aceleași drepturi ca în dreptul comun.
Dacă este necesar, se numește administrator sechestru pentru administrarea
imobilului, încasarea chiriilor, arendei, altor venituri și apărarea imobilului în eventuale
litigii. Administrator-sechestru, care poate fi creditorul, debitorul ori un terț, are dreptul la o
remunerație.
Suspendarea executării silite a bunurilor imobile poate fi cerută de către debitor odată
cu cererea de aprobare a plății integrale a creanței din veniturile bunului urmărit pe timp de
cel mult 6 luni.

Executarea silită a altor bunuri (fructele culese, recolte, ansamblu de bunuri)

i)Executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini.


Executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini se efectuează
conform regulilor de executare pentru bunurile imobile.
Pentru fructele culese, sunt aplicabile regulile referitoare la executarea bunurile
mobile.
ii)Executarea silită a unui ansamblu de bunuri
Bunurile mobile și/sau imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în
ansamblu (ut singuli) dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute mai
rapid, ori în condiții mai avantajoase.
Pentru executarea silită a ansamblului de bunuri organul de executare va proceda la
sechestrarea acestora, valorificarea acestora făcându-se potrivit regulilor privind executarea
silită a bunurilor mobile și cele privind executarea silită a bunurilor imobile, precum și ale
dispozițiilor privind plata în rate care se aplică în mod corespunzător.

iii)Valorificarea bunurilor sechestrate


În cazul în care creanța fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data
încheierii procesului-verbal de sechestru, se va proceda la valorificarea bunurilor
sechestrate, afară de cazul în care s-a dispus desființarea sechestrului, suspendarea sau
amânarea executării silite.
Organul de executare competent va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate
prin:

175
a)înțelegerea părților (art. 248 Cod proc. fiscală);
b)vânzare în regim de consignație a bunurilor mobile;
c)vânzare directă (art. 249 Cod proc. fiscală);
d)vânzare la licitație (art. 250-254 Cod proc. fiscală);
e)alte modalități admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de
licitații, agenții imobiliare sau societăți de brokeraj, după caz.

13.2.5.Alte modalități de realizare/stingere a creanțelor fiscale


Legea reglementează ca modalități de realizare/stingere a creanțelor fiscal și darea în
plată, conversia în acțiuni a obligațiilor fiscale și anularea creanțelor fiscale.

i)Darea în plată
Creanțele fiscale pot fi stinse, la cererea debitorului, cu acordul creditorului fiscal,
prin trecerea în proprietatea publică a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale
a bunurilor imobile supuse executării silite.
ii) Măsura poate fi decisă numai în condițiile existenței unor solicitări de preluare în
administrare a acestor bunuri. Stingerea creanțelor fiscale prin trecerea în proprietatea publică
a unor bunuri imobile supuse executării silite poate fi decisă numai în condițiile existenței
unor solicitări de preluare în administrare a acestor bunuri. Operațiunea de transfer al
dreptului de proprietate, ca efect al dării în plată, este scutită de taxa pe valoarea adăugată.

ii)Conversia în acțiuni a obligațiilor fiscale


La contribuabilii/plătitorii la care statul este acționar integral sau majoritar se poate
aproba conversia în acțiuni a obligațiilor fiscale principale administrate de organul fiscal
central, reprezentând impozite, taxe, contribuții sociale obligatorii și alte sume datorate
bugetului general consolidat, inclusiv amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul de stat,
precum și obligațiile fiscale accesorii, datorate și neachitate, cu excepția obligațiilor fiscale
principale cu reținere la sursă și a accesoriilor aferente acestora și obligațiile fiscale către
fondul de risc ca urmare a împrumuturilor externe garantate de stat.

ii) Cheltuieli de executare silită


Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina
debitorului. Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabilește de organul de executare, prin
proces-verbal, care constituie titlu executoriu. Cheltuielile de executare silită a creanțelor
fiscale se avansează de organele de executare, din bugetul acestora.

iii)Eliberarea și distribuirea sumelor realizate prin executare silită


Creanțele fiscale înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate în procedura
de executare silită, în ordinea vechimii, mai întâi creanța principală și apoi accesoriile
acesteia. Dacă suma ce reprezintă atât creanța fiscală, cât și cheltuielile de executare este mai
mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferența se va proceda la compensare sau
se restituie, la cerere, debitorului, după caz.
În cazul în care există mai mulți creditori fiscali, organele de executare vor proceda la
distribuirea sumei în ordinea de preferință stabilită de lege, respectiv:
1) creanțele reprezentând cheltuieli făcute cu urmărirea și conservarea bunurilor al
căror preț se distribuie;

176
2) creanțele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele
cuvenite șomerilor, ajutoarele pentru întreținerea și îngrijirea copiilor, pentru
maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătății, ajutoarele de deces, acordate în cadrul
asigurărilor sociale de stat, precum și creanțele reprezentând obligația de reparare a
pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății;
3) creanțele rezultând din obligații de întreținere, alocații pentru copii sau de plată
a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență;
4) creanțele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuții și din alte sume stabilite
potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale;
5) creanțele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
6) creanțele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietății publice prin fapte ilicite;
7) creanțele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de
servicii sau executări de lucrări, precum și din chirii sau arenzi;
8) creanțele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
9) alte creanțe.
Pentru plata creanțelor care au aceeași ordine de preferință, dacă legea nu prevede
altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporțional cu creanța
fiecăruia.
Eliberarea și distribuirea sumelor obținute din executare. Creditorii fiscali care au
un privilegiu prin efectul legii și care îndeplinesc condiția de publicitate sau posesie a bunului
mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzarea față de alți creditori care au
garanții reale asupra bunului respectiv. Accesoriile creanței principale prevăzute în titlul
executoriu vor urma ordinea de preferință a creanței principale.
Cel nemulțumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate
din executarea silită poate cere executorului fiscal să consemneze în procesul-verbal obiecțiile
sale. După întocmirea procesului-verbal de distribuire nici un creditor nu mai este în drept să
ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

Să ne reamintim…
Titlul trebuie să cuprindă creanțele fiscale principale și accesorii, neachitate la
scadență, stabilite și individualizate în titluri de creanță fiscală, întocmite și comunicate
contribuabilului/plătitorului, precum și creanțe bugetare individualizate în alte înscrisuri
care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Așadar pentru a se emite un titlu executoriu,
trebuie să preexiste un titlu de creanță fiscală comunicat contribuabilului, dar că se emite
titlu executoriu chiar și în cazul în care există un alt titlu executoriu, respectiv proces verbal
de constatare și sancționare a contravenției, ordonanța procurorului și hotărâri
judecătorești.
Titlul executoriu reprezintă manifestarea de voință a organului fiscal de a iniția și
derula executarea silită a debitorului care nu și-a îndeplinit de bună-voie obligația. Lipsa
unor elemente precum numele și prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric
personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul
legal, semnătura organului emitent și dovada comunicării constituie nereguli care obligă
organul de executare silită să restituie titlurile executorii organelor emitente.

177
13.3.Contestația la executare silită
Codul de procedură fiscală în vigoare reglementează contestația la executare silită
00.40
(art. 260-262) și contestațiile împotriva actelor administrativ-fiscale, în Titlul VIII art. 268-
281 Cod procedură fiscală.
Contestația la executarea silită este o plângere specifică acestei proceduri, prin
care se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare silită sau, uneori, chiar
anihilarea efectului executoriu al unui titlu de creanță fiscală. Contestația poate fi
formulată și în cazul în care un organ de executare refuză să îndeplinească un act de
executare, precum și împotriva modului în care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii.
Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost
pornită executarea, dar numai în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o
instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui, nu
există o altă procedură prevăzută de lege.
Poate formula contestații persoanele interesate, categorie în care intră toți aceia
care au un interes în executarea silită ori sunt vătămați în drepturile lor prin executarea silită
începută de organul de executare pentru realizarea creanțelor fiscale (debitorul urmărit, terții,
creditorul urmăritor).
Competența de judecată aparține instanței judecătorești și se judecă în procedură de
urgență.
Termenul de formulare a contestației la executare este de 15 zile sub sancțiunea
decăderii și curge de la data când:
a) contestatorul a luat cunoștință de executarea ori de actul de executare pe care
le contestă, din comunicarea somației sau din altă înștiințare primită ori, în lipsa acestora, cu
ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;
b) contestatorul a luat cunoștință, în una din modalitățile mai sus enumerate la pct.
a), de refuzul organului de executare silită de a îndeplini un act de executare;
c) cel interesat a luat cunoștință, în una din modalitățile mai sus enumerate la pct.
a), de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.
Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt
drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile
după efectuarea executării. Neformularea contestației în acest termen nu îl împiedică, însă,
pe terțul vătămat să își realizeze dreptul pe calea unei cereri separate potrivit dreptului comun
(de exemplu, acțiunea în revendicare).
Judecarea contestației se face cu citarea părților (contestatorul, organul de executare
silită, terțul poprit, a altor persoane interesate), instanța putând decide în cadrul contestației la
executare și asupra împărțirii bunurilor pe care debitorul le deține în coproprietate cu alte
persoane.
În cazul admiterii contestației, instanța poate dispune: anularea actului de
executare, îndreptarea actului, anularea ori încetarea executării, anularea sau lămurirea
titlului, împărțirea bunurilor urmărite, dacă ele aparțin în coproprietate debitorului și altor
persoane, efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cererea organului
de executare silită, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârziere și la plata unei
amenzi pentru exercitarea cu rea credință a contestației.

178
Să ne reamintim…
Contestația la executarea silită este o plângere specifică acestei proceduri, prin care
se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare silită sau, uneori, chiar
anihilarea efectului executoriu al unui titlu de creanță fiscală. Contestația poate fi formulată
și în cazul în care un organ de executare refuză să îndeplinească un act de executare, precum
și împotriva modului în care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii.
Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost
pornită executarea, dar numai în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o
instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui, nu
există o altă procedură prevăzută de lege.

13.4. Contestația împotriva actelor administrativ fiscale (contestația la


titlu)

Contestația împotriva actelor administrativ fiscale se formulează împotriva


00.40
titlului de creanță și împotriva altor acte administrativ fiscale. Ceea ce deosebește cele
două contestații este, așadar, faptul că prin contestația administrativ-fiscală se contestă
stabilirea creanțelor fiscale, iar prin contestația la executare se contestă realizarea
creanțelor fiscale și a altor creanțe bugetare.

13.4.1. Contestația administrativă și obligativitatea acesteia


Codul de procedură fiscală reglementează și procedura contestației administrative,
cale de atac împotriva actelor administrativ-fiscale, de competența structurilor specializate
din cadrul ANAF, structuri care examinând contestația, pronunță decizii care pot fi apoi
atacate în fața instanțelor judecătorești de contencios-administrativ. În fața acestor din urmă
organe, calea de atac se soluționează prin aplicarea regulilor din materia contenciosului-
administrativ, cu cele ale contenciosului-fiscal.
Asupra obligativității contestației administrative, Înalta Curte de Casație și Justiție,
prin Decizia nr. 4373/28.09.2011, a reținut și ea că „așa cum a statuat în mod repetat Curtea
Constituțională, această procedură (…) este o cale administrativă de atac, fără caracter
jurisdicțional și, în consecință, parcurgerea ei este obligatorie”.
Soluția este criticată în doctrină, dar instanțele s-au pronunțat constant în sensul
obligativității ei și au respins ca inadmisibile contestațiile formulate direct în fața instanțelor
de judecată.

13.4.2. Subiecții și obiectul contestației administrative de atac


Orice contribuabil/plătitor poate formula contestație atunci când prin acte
administrativ fiscale a fost vătămat în drepturile sale, dar legea conferă legitimare procesuală
în temeiul unui criteriu subiectiv, respectiv oricărei persoane care se consideră lezată. În
consecință, contestația formulată de către o persoană străină de raportul juridic pe care îl pune
în discuție nu va putea fi respinsă pentru lipsa calității procesuale active, contestația urmând a
fi respinsă ca nefondată.
În cazul deciziilor referitoare la baza de impozitare pentru ipoteza în care venitul
impozabil este realizat de mai multe persoane (art. 99 Cod procedură fiscală), contestația se

179
poate depune de orice persoană care participă la realizarea venitului.
Baza de impozitare și creanța fiscală stabilite prin decizii de impunere se pot contesta
numai împreună. Pot fi contestate și deciziile prin care nu sunt stabilite impozite, taxe,
contribuții așa cum sunt, de exemplu, cele prin care se dispune ori se refuză restituire sau
rambursarea de taxe și impozite către contribuabil.
Poate fi contestat și refuzul de emitere a unui act administrativ-fiscal, precum și
deciziile de nemodificare a bazei de impozitare prin care nu sunt stabilite creanțe fiscale.
Organul de soluționare a contestației, cu ocazia soluționării acesteia, poate introduce
în procedură, din oficiu sau la cerere, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală
sunt afectate prin decizia de soluționare a contestației. În cazul în care la realizarea venitului
cu privire la care s-a formulat contestație au participat mai multe persoane, acestea vor fi
introduse în procedură din oficiu.

13.4.3. Forma și conținutul contestației administrative


Contestația se formulează în scris și trebuie să cuprindă:
a) datele de identificare a contestatorului;
b) obiectul contestației;
c) motivele de fapt și de drept;
d) dovezile pe care se întemeiază;
e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia și dovada calității, dacă
este cazul.
Contestația se depune la organul fiscal emitent al actului administrativ atacat.
Dacă organul fiscal emitent nu este și cel competent să soluționeze contestația, aceasta se va
înainta organului de soluționare competent.
Termenul de formulare a contestației este de 45 de zile de la data comunicării actului
administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii, cu excepția cazului în care în actul
administrativ nu se face mențiune despre posibilitatea de a fi contestat actul, caz în care
termenul de depunere este de 3 luni de la data comunicării actului.
Contestația poate fi retrasă de către contestator până la soluționarea acesteia, organul
de soluționare comunicând contestatorului decizia prin care ia act de renunțare la contestație.
Contestatorul poate formula însă, o nouă contestație, în interiorul termenelor de 45 de zile,
respectiv 3 luni de la comunicare.

13.4.4. Competența de soluționare a contestațiilor administrative


Competența aparține structurilor specializate pentru soluționarea contestațiilor care
funcționează în cadrul ANAF, a Direcțiilor Generale Regionale ale Finanțelor Publice. Astfel,
în cadrul ANAF funcționează, ca structură specializată, Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor, precum și o structură specializată pentru soluționarea contestațiilor în cadrul
Direcțiilor Generale de Administrare a Marilor Contribuabili. În cele 8 Direcții Regionale din
țară (Iași, Galați, Ploiești, Craiova, Timișoara, Cluj Napoca, Brașov și București)
funcționează Servicii pentru Soluționarea Contestațiilor.
Competența de a soluționa contestații aparține și organelor fiscale locale, precum și
altor autorități publice care potrivit legii, administrează creanțe fiscale. Competențele de
soluționare a contestațiilor sunt stabilite pe baza mai multor criterii, respectiv pe baza
criteriului actului administrativ contestat, pe criteriul valoric, pe criteriul emitentului actului
administrativ fiscal, pe temeiul calității contribuabilului și pe temeiul domiciliului fiscal al

180
contestatorilor. Astfel:
a)Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF este competentă să
soluționeze contestațiile care au ca obiect:
-creanțe fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare;
-măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare;
-decizia de reverificare, în cazul contestațiilor formulate de marii contribuabili;
-creanțe fiscale și măsura de diminuare a pierderii fiscale indiferent de cuantum,
precum și decizia de reverificare, în cazul contestațiilor formulate de contribuabili
împotriva actelor emise de organele fiscale din aparatul central al A.N.A.F.;
-deciziile de regularizare emise în conformitate cu legislația în materie vamală, în
cazul contestațiilor formulate de marii contribuabili, indiferent de cuantum.
b)Structura Specializată de soluționare a Contestațiilor din cadrul Direcției
Generale de Administrare a Marilor Contribuabili este competentă să soluționeze
contestațiile formulate de marii contribuabili care au ca obiect:
-creanțe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei, cu excepția celor emise în
conformitate cu legislația în materie vamală pentru care competența de soluționare
aparține Direcției Generale pentru Soluționarea Contestațiilor din cadrul ANAF;
-măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei.
c)Serviciile pentru Soluționarea Contestațiilor din cadrul Direcțiilor Generale
Regionale ale Finanțelor Publice sunt competente teritorial să soluționeze
contestațiile contribuabililor din raza lor teritorială, iar material să soluționeze
contestațiile care au ca obiect:
-creanțe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei;
-măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei și
deciziile de reverificare, cu excepția celor pentru care competența de soluționare
aparține Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF.
d)Organele fiscale locale au competența de a soluționa contestațiile formulate
împotriva actelor administrative fiscale emise de organele fiscale locale (municipiu,
oraș, comună) .
e)Alte autorități publice care administrează creanțe fiscale soluționează
contestațiile formulate împotriva actelor administrativ-fiscale emise de aceste
autorități. De exemplu: instanțele judecătorești soluționează contestațiile referitoare
la taxele judiciare de timbru (O.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru).
Competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative
fiscale se poate delega altui organ de soluționare, decât cel în mod obișnuit competent. De la
această posibilitate de delegare a competenței sunt exceptate contestațiile împotriva actelor
administrativ fiscale emise de organele fiscale locale și de alte autorități publice care
administrează creanțe fiscale.

13.4.5.Suspendarea soluționării contestației administrative


Procedura de soluționare a contestației pe cale administrativă poate fi suspendată de
către organul de soluționare a acesteia atunci când:
-organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele de urmărire penală cu
privire la existența unor indicii de săvârșire a unei infracțiuni în legătură cu
mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea
o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura

181
administrativă;
-soluționarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept
care face obiectul unei judecăți.
Suspendarea se poate dispune o singură dată și la cererea contestatorului pe o
perioadă de cel mult 6 luni.
Procedura de soluționare a contestației este reluată la încetarea motivului care a reluat
suspendarea ori la expirarea termenului pentru care s-a dispus suspendarea la cerere.

13.4.6.Suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat pe cale


administrativă
Introducerea contestației administrative nu suspendă executarea actului administrativ
fiscal. Instanța de judecată poate, însă, la solicitarea contestatorului, să dispună suspendarea
executării actului administrativ fiscal în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004
privind contenciosul administrativ, cu depunerea unei cauțiuni (care este cuprinsă între
10% - dacă se contestă un act cu o valoare de până la 10.000 lei – și 14.500 lei + 0,1% -
pentru suma ce depășește 1.000.000 lei).
Dacă instanța de judecată a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal,
toate efectele acestuia sunt suspendate pe perioada cât dăinuie suspendarea dată de instanță,
iar obligațiile fiscale ce fac obiectul contestației nu se înscriu în certificatul de atestare fiscală.
Dacă instanța a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal, pe perioada
suspendării nu se datorează penalități de întârziere aferente debitului principal, exceptând
cazul în care actele și creanțele care fac obiectul contestației sunt emise de organe fiscale
locale, caz în care se datorează o majorare de întârziere de 0,5% pe lună.
Suspendarea actului administrativ încetează de drept și fără nicio formalitate dacă
acțiunea în anularea actului administrativ fiscal nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de
la data comunicării deciziei de soluționare a contestației.

13.4.7.Soluționarea contestației administrative


Organul fiscal se pronunță asupra contestației prin decizie care este definitivă în
sistemul căilor administrative de atac și obligatorie pentru organul fiscal emitent al
actelor administrativ fiscale contestate. Decizia trebuie să cuprindă preambul, considerente și
dispozitiv, datele de identificare ale contestatorului, obiectul cauzei, susținerile părților,
probele administrate, motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de
soluționare a contestației, soluția pronunțată, calea de atac și termenul în care calea de atac
poate fi exercitată, precum și indicare instanței competente pentru soluționarea căii de atac.
Decizia de soluționare a contestației se semnează de către conducătorul structurii de
soluționare a contestației ori de conducătorul organului fiscal emitent al actului atacat.
La soluționarea contestației se pot solicita puncte de vedere din partea direcțiilor
de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, ANAF sau altor instituții și
autorități, se depun și se administrează probe de către părți, se pot face constatări la fața
locului, pot fi invocate excepții de procedură și de fond.
Termenul de soluționare a contestației este de 45 de zile de la înregistrare, acest
termen prelungindu-se cu o perioadă egală cuprinsă între data solicitării probei și data
obținerii acesteia, dar nu mai mult de 2 luni, când probele suplimentare sunt solicitate de la
contestator, când probele sunt solicitate de la autorități publice ori terțe persoane din România
și 6 luni când probele sunt solicitate de la autorități fiscale din alte state.

182
În situația în care contestația nu este soluționată în termen de 6 luni de la data
depunerii contestației, contestatorul se poate adresa instanței de contencios administrativ
competentă pentru anularea actului. La calculul termenului de 6 luni nu se includ perioadele
în care procedura de soluționare a fost suspendată.
Contestația se respinge fără a se proceda la analiza de fond a acesteia, atunci când
organul de soluționare a contestației constată neîndeplinirea unei condiții procedurale, cum
este, de exemplu, formularea contestației peste termen (tardiv). Contestația nu poate fi
respinsă, însă, pentru motivul că ar purta o denumire greșită.
Soluțiile care pot fi pronunțate sunt: de admitere în totalitate sau în parte a
contestației ori de respingere a acesteia, în cazul în care contestația nu este întemeiată.
Organul de soluționare a contestației poate constata nulitatea actului contestat.
În cazul admiterii contestației se dispune anularea totală sau parțială a actului
administrativ-fiscal atacat. În cazul în care actul este desființat total sau parțial, organul
emitent va încheia un nou act administrativ fiscal care trebuie să aibă în vedere considerentele
deciziei prin care s-a soluționat contestația.
Prin soluționarea contestației nu se poate crea contestatorului o situație mai grea decât
cea care rezultă din actul contestat.
Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor
introduse în procedura de soluționare a contestației și organului fiscal emitent al actului
administrativ atacat.
Decizia de soluționare a contestației are natura unui act administrativ.

13.4.8.Calea de atac împotriva deciziilor de soluționare a contestațiilor


administrative
Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative
fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele
introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de
contencios administrativ competentă.
Contestația în fața instanței poate fi formulată numai de contestaor și persoanele
introduse în cauză în procedura de soluționare a contestației administrative, nu și organul
fiscal care a emis decizia.
Termenul de formulare a acțiunii („căii de atac”) împotriva deciziei dată de organul
de soluționare a contestației administrativeeste cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004
a contenciosului administrativ, respectiv de 6 luni care curge de la:
-data comunicării deciziei;
-data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;
-data expirării termenului de soluționare a contestației, respectiv data expirării
termenului legal de soluționare a cererii.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi
introdusă și peste termenul prevăzut mai sus, dar nu mai târziu de un an de la data
comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii, după caz.
Competența de soluționare a plângerii împotriva deciziei date de organele de
soluționare a contestațiilor administrative aparține instanțelor judecătorești, după cum
urmează:
-litigiile privind actele administrativ-fiscale emise de autoritățile publice locale și
județene care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

183
accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de
tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise de
autoritățile publice centrale, care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii
vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se
soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de
apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
-toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care
au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii
Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios
administrativ și fiscal ale curților de apel.
Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se
judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul
împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de
apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Instanța de judecată soluționează „calea de atac” împotriva deciziei în conformitate
cu dispozițiile Legii nr. 554/2004, a legilor speciale aplicabile actului administrativ fiscal și
ale Codului de procedură civilă. Dacă prin decizia organului de soluționare a contestației,
contestația a fost respinsă fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic
fiscal, iar instanța constată că soluția adoptată de către organul fiscal este nelegală și/sau
netemeinică, se va pronunța ea și asupra fondului raportului juridic fiscal.

Să ne reamintim…
Organul fiscal se pronunță asupra contestației administrative prin decizie care este
definitivă în sistemul căilor administrative de atac și obligatorie pentru organul fiscal emitent
al actelor administrativ fiscale contestate. Decizia trebuie să cuprindă preambul,
considerente și dispozitiv, datele de identificare ale contestatorului, obiectul cauzei,
susținerile părților, probele administrate, motivele de fapt și de drept care au format
convingerea organului de soluționare a contestației, soluția pronunțată, calea de atac și
termenul în care calea de atac poate fi exercitată, precum și indicare instanței competente
pentru soluționarea căii de atac.

Test de evaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 15 de minute
01.30
1. Când devine scadentă o obligație de natură fiscală?
2. Enumerați modalitățile de stingere a creanțelor fiscale.
3. Definiți darea în plată, ca modalitate de stingere a creanțelor fiscale.
4. Care este competența de soluționare a contestațiilor administrative?
5. Care este termenul de formulare a contestației la executarea silită?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 15 de minute
1.Dobânda este:
a) o obligație fiscală principală reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului
creanței fiscale;

184
b) o obligație accesorie reprezentând echivalentul prejudicilui creat titularului creanței fiscale
principale;
c) sancțiunea pentru neachitarea la scadență a obligației fiscale principale.

2. Termenul de prescripți a dreptului de a stabili creanțe fiscale:


a) este de 5 ani;
b) începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează creanța
fiscală;
c) este de 10 ani.

3.Executarea silită încetează când:


a) a fost desființat titlul executoriu;
b) s-a stins parțial obligația fiscală înscrisă în titlul executoriu;
c) s-a dispus suspendarea executării silite de către instanța de judecată.

4. Termenul de formulare a contestației la executare este de:


a) 15 zile de la data la care contestatorul a luat la cunoștință de executarea ori de actul de
executare pe care îl contestă;
b) de îndată ce persoana interesată a luat la cunoștință de eliberarea sau distribuirea sumelor
pe care le contestă;
c) de 45 de zile de la data la care contestatorul a luat cunoștință de refuzul organului de
executare de a îndeplini un act de executare silită.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8. Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).

185
CAPITOLUL XIV. ASPECTE DIVERSE REFERITOARE LA
DATORIA PUBLICĂ, RATA FISCALITĂȚII, EVITAREA
DUBLEI IMPUENRI ȘI EVAZIUNEA FISCALĂ

Cuprins

14.1 Datoria publică


14.2. Dubla impunere internațională și evitarea dublei impuneri
14.3. Rata fiscalității și impozitul optim
14.4. Evaziunea fiscală și optimizarea fiscală

Introducere
Această unitate de învățare este dedicată câtorva probleme care au legătură cu
bugetul, veniturile publice fiscale și nefiscale ale statului și cu procedura fiscală, fiind,
așadar, probleme comune celor trei mari instituții/secțiuni ale dreptului financiar și fiscal.
Problemele în discuție sunt: datoria publică, rata fiscalității, dubla impunere internațională
și evaziunea fiscală.

Obiectivele unităţii de învăţare:


✓Înțelegerea noțiunii de datorie publică și cunoașterea surselor de plată pentru serviciul
datoriei publice guvernamentale;
✓Cunoașterea importanței dublei impuneri internaționale și analiza principalelor metode
de evitare a sa;
✓Definirea noțiunii de „rată a fiscalității”;
✓Diferențierea evaziunii fiscal legale (optimizarea fiscal) de evaziunea fiscal nelegală și
enunțarea principalelor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conținutul unității de învățare

14.1. Datoria publică


Cu un prim înțeles, datoria publică a statului desemnează totalitatea obligațiilor pe
care le are statul de a plăti sume de bani către orice persoane îndreptățite, incluzându-se
aici și contravaloarea serviciilor prestate, a bunurilor furnizate statului sau
00:00 dezmembrămintelor sale, despăgubirilor pe care le are de plătit statul, etc. Cu un înțeles mai
restrâns, datoria publică desemnează doar totalitatea obligațiilor pecuniare izvorâte din

186
contractatele încheiate de stat, comunitățile locale și alte alte entități publice, prin
împrumuturi.
Datoria publică este generată, de regulă, de depășirea, prin cheltuielile făcute de stat,
a veniturilor sale, pentru finanțarea deficitului astfel creat apelându-se la împrumuturi.
Împrumuturile pot fi contractate și pentru alte nevoi decât acoperirea deficitului bugetar.
Datoria publică a statului este internă sau externă. Ea reprezintă obligație
necondiționată și irevocabilă de rambursare a împrumuturilor contractate împreună cu plata
dobânzilor și a celorlalte costuri aferente.
Statul contractează împrumuturi pe termene scurte, medii sau lungi, acestea genrând
datoria publică flotantă, respectiv datoria publică consolidată, aceasta din urmă reprezentând
rezultanta împrumuturilor de stat contractate pentru termene mai mari care se mențin mai
mulți ani ori au chiar o perspectivă nelimitată în timp. În acest fel, datoria publică consolidată
este, la rândul ei, rambursabilă sau, după caz, perpetuă. Rambursabilă este datoria care se
poate restitui fără a se contracta alte împrumuturi, în vreme ce datoria perpetuă presupune
apelarea la noi împrumuturi.
Serviciul datoriei publice este dat de totalitatea sumelor reprezentând rate de capital,
dobânzi, comisioane și alte costuri aferente datoriei publice provenind din finanțările
rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către Guvern, prin
Ministerul Finanțelor Publice, ori de către unitățile administrativ-teritoriale, prin
autoritățile administrației publice locale, pentru o perioadă determinată.
Gradul de îndatorare a unei țări este dat de raportul dintre soldul datoriei publice și
produsul intern brut, acest indicator arătând măsura în care valoarea adăugată într-un an la
produsul intern brut este grevată de datoria publică sau cât din produsul intern brut trebuie
utilizat într-un an pentru plata datoriei publice. Nici o țară nu poate aloca, însă, întregul
produs intern brut pentru plata datoriei publice, acestui scop putând servi doar partea din
PIB rămasă după efectuarea prelevărilor necesare la fondul de consum și la formarea brută de
capital.
Datoria publică și deficitul bugetar au pentru multe țări, inclusiv pentru România,
efecte în plan economic, al nivelului de trai, al creșterii acestui nivel de trai și al obligațiilor
pe care organisme internaționale le impun României. Datoria publică are efecte asupra
dobânzilor la care se obțin împrumuturile contractate de către stat, a comisioanelor, a
atractivității pentru investitori, etc. Dar datoria publică are efecte, întâi de toate, asupra
contribuabililor pentru că indiferent de proveniența acestei datorii, în final, ea nu poate fi
achitată altfel decât pe seama prelevărilor fiscale din veniturile și averea populației. De aceea,
datoria publică trebuie gestionată cu grijă.
În țara noastră, regimul datoriei publice este reglementat prin OUG nr. 64/2007
privind datoria publică, administrarea acesteia fiind atribuția Ministerului Finanțelor Publice,
care are autoritatea de a stabili balanța zilnică a contului general al trezoreriei statului,
viitoarele niveluri ale cerinței de lichiditate, scadența datoriei publice, conturile cu dobânda
corespunzătoare și refinanțarea sau diminuarea datoriei publice.
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt
următoarele:
a) disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului;
b) finanțările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanțarea datorie
publice guvernamentale;
c) cheltuielile prevăzute cu această destinație în bugetul de stat;

187
d) sumele încasate de Ministerul Finanțelor de la subîmprumutați, în baza acordurilor
încheiate cu aceștia, cu respectarea condițiilor acordurilor prin care au fost angajate
finanțările rambursabile;
e) sumele prevăzute în bugetele persoanelor juridice care au contractat finanțări
rambursabile cu garanția statului;
f) fondul de risc constituit la Ministerul Finanțelor pentru situațiile în care
garantații/subîmprumutații nu își onorează obligațiile prevăzute în acordurile încheiate cu
Ministerul Finanțelor;
g) sumele intrate în Trezoreria Statului în contul împrumuturilor contractate de
ordonatorii de credite cu garanția statului sau contractate de Ministerul Finanțelor și
subîmprumutate acestora și preluate spre administrare de Ministerul Finanțelor;
h) alte surse, în condițiile legii.
Banca Națională a României, în baza convențiilor încheiate cu Ministerul Finanțelor,
poate acționa ca agent al statului în rambursarea datoriei publice guvernamentale contractate
în altă monedă decât moneda națională, precum și în organizarea licitațiilor de titluri de stat
pe piața internă. Pentru activitățile derulate de către Banca Națională a României pentru
rambursarea datoriei publice guvernamentale și pentru plasarea către terți a emisiunilor de
titluri de stat, Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să plătească comisioane din bugetul
de stat, al căror cuantum este stabilit prin convenție între cele două părți.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garanțiile de stat (angajamentul
asumat în numele și în contul statului de către Guvern prin Ministerul Finanțelor Publice sau
de către unitățile administrativ teritoriale prin autoritățile administrației publice locale, în
calitate de garant, de a plăti la scadență obligațiile neonorate ale garantatului) se constituie
fondul de risc, sumele aflate în acest fond fiind destinate achitării obligațiilor aferente
garanțiilor de stat și subîmprumuturilor în cazul în care debitorii garantați nu dispun, la
scadență, de resurse financiare propii pentru achitarea obligațiilor de plată. Fondul de risc se
gestionează de către Ministerul Finanțelor prin contul curent general al Trezoreriei Statului.
Disponibilitățile aflate în fondul de risc, rămase la sfârșitul anului, după regularizarea cu
bugetul de stat, se reportează în anul următor cu aceeași destinație.
Sumele plătite la scadență de Ministerul Finanțelor în contul subîmprumutaților și/sau
a garantaților de stat urmează regimul juridic al crențelor fiscale și se recuperează potrivit
regulilor aplicabile creanțelor fiscale, sumele astfel recuperate reîntregind disponibilul
fondului de risc.
La nivelul Uniunii Europene, există un mecanism instituit prin Regulamentul nr.
332/2002 de înființare a unui mecanism de asistență financiară pe termen mediu pentru
balanțele de plăți ale statelor membre, pe baza căruia statele membre ale UE care nu au
adoptat moneda euro pot beneficia de asistența Consiliului (la recomandarea Comisiei și a
Comitetului Economic și Financiar) în cazul în care se află în dificultate ori se confruntă cu
un risc major privind balanța de plăți. Pe baza acestuia, statul aflat în dificultate poate obține
împrumuturi care să prevină o criză acută a balanței de plăți și să sprijine eforturile statului
respectiv către convergență, definită de: 1) stabilitatea prețului; 2) finanțe publice solide și
sustenabile; 3) stabilitatea cursului de schimb; 4) ratele dobânzii pe termen lung. Îndeplinirea
criteriilor de convergență asigură faptul că un stat membru este pregătit să adopte moneda
euro și că aderarea sa la zona euro nu va provoca riscuri economice pentru statul aderent și
pentru zona euro în ansamblu. Criteriile de convergență sunt stabilite în art. 140 alin. (1) din
Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene.

188
Să ne reamintim…
Gradul de îndatorare a unei țări este dat de raportul dintre soldul datoriei publice și
produsul intern brut, acest indicator arătând măsura în care valoarea adăugată într-un an la
produsul intern brut este grevată de datoria publică sau cât din produsul intern brut trebuie
utilizat într-un an pentru plata datoriei publice. Nici o țară nu poate aloca, însă, întregul
produs intern brut pentru plata datoriei publice, acestui scop putând servi doar partea din
PIB rămasă după efectuarea prelevărilor necesare la fondul de consum și la formarea brută
de capital.

14.2.Dubla impunere și evitarea dublei impuneri internaționale


Obiectului impunerii ar trebui să i se aplice principiul unicității, în sensul impozitării
o singură dată, de la această regulă existând excepțiile care generează fenomene de dublă
impunere. Acest fenomen se manifestă atât în cazurile de impunere internațională, când
00.20 același obiect impozabil este supus impozitării concomitent, în două sau mai multe state, cât
și în impunerea internă când aceeași materie impozabilă este supusă unor impozite multiple,
respectiv unui impozit direct și apoi unui impozit indirect, unui impozit care afectează venitul
sau profitul ori averea și apoi unui impozit care afectează consumul aceluiași subiect
impozabil și care se face pe seama venitului ce a fost anterior impozitat în mod direct.
Pe plan intern, întâlnim frecvent fenomene de dublă sau chiar multiplă impunere, dar
acestea sunt acte de voință deliberate, conștiente ale autorităților legislative, efectele lor
producându-se în limitele teritoriale ale statelor. Este cazul impunerii salariilor, a veniturilor
din activități independente, al dividendelor, etc., care sunt impuse prin impozitul pe venit,
respectiv profit și apoi supuse din nou unui șir de impozite indirecte, între care taxa pe
valoare adăugată este cel mai adesea întâlnit, dar la acest impozit se adaugă accizele (pentru
produsele accizabile), taxele vamale (pentru bunurile provenite din import), etc. Acestea sunt
manifestări de multiplă impunere internă și reprezintă forme de impunere general
acceptate.

Ce este dubla impunere internațională și care sunt cauzele ei?


Dubla impunere internațională este definită ca fiind impunerea la două (sau mai
multe) impozite, care sunt similare, pentru același obiect impozabil și cu privire la aceeași
perioadă de timp de către două autorități fiscale din țări diferite. Fenomenul dublei impuneri
internaționale mai este definit și ca o impunere la impozite comparabile în două sau mai
multe state a veniturilor sau elementelor de avere ale aceluiași contribuabil, pentru o perioadă
de timp limitată.
În fața unor fenomene de multiplă impunere internațională, a unei duble impuneri
juridice, ne aflăm, cu adevărat, în cazul în care o persoană este supusă impunerii de două
ori pentru același obiect al impunerii: exemplul care ilustrează situația concludent este
acela în care un nerezident este obligat la plata unor impozite asupra unui venit din dividende
plătit de către o societate rezidentă atât în țara de resursă a dividendelor cât și în statul al cărui
rezident este contribuabilul.
Criteriile de impunere a veniturilor sau averii, întâlnite în practica fiscală
internațională și care generează fenomene de dublă impunere sunt:
a) criteriul rezidenței sau concepția globală (mondială) potrivit cu care impunerea

189
veniturilor se face de către autoritatea fiscală din țara căreia îi aparține rezidentul, indiferent
de locul în care se află averea ori în care se obțin veniturile;
b) criteriul naționalității, în conformitate cu care un stat impune rezidenții săi, care
realizează venituri sau posedă avere în respectivul stat, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în
țara lor.
c) criteriul teritorialității, potrivit căruia sunt supuse impunerii toate veniturile,
indiferent de natura lor, dacă au sursa pe teritoriul pe care statul respectiv își exercită
suveranitatea fiscală, fiind lipsit de relevanță locul de rezidență al contribuabilului.
Dubla impozitare își are originea în suveranitatea fiscală a statelor, fiecare stat
urmărind exercitarea dreptului de impozitare, unul pe considerentul că este statul de rezidență
sau al domiciliului fiscal al contribuabilului, celălalt pentru că sursa veniturilor se găsește pe
teritoriul său.
Dubla impunere internațională presupune perceperea unor impozite comparabile de
către două sau mai multe state de la același contribuabil, în același interval de timp și având
același obiect impozabil și presupune un „conflict de competență” între cel puțin două
jurisdicții fiscale în ceea ce privește impunerea, ambele jurisdicții devenind aplicabile pe
criterii de impunere, precum rezidența, cetățenia sau teritorialitatea).

Metode de evitare a dublei impuneri internaționale


Dubla impunere tinde să absoarbă aproape integral venitul sau profitul nerezidenților
realizat în țări diferite și constituie un fenomen cu efecte negative asupra comerțului, a
schimbului de bunuri și servicii, a mișcărilor de capital, de tehnologie și de persoane, un
fenomen care pune obstaculează dezvoltarea relațiilor economice dintre țări, descurajează
investițiile, creează inechități. Sunt motive pentru care înlăturarea dublei impuneri reprezintă
o latură importantă a politicilor economice și fiscale pentru toate statele.
Mijloacele de evitare a dublei impuneri sunt măsurile legislative unilaterale și
acordurile bi sau multi laterale. În dreptul român, măsurile legislative unilaterale sunt
cuprinse în Codul fiscal, iar prin acorduri internaționale încheiate, România a adoptat măsuri
de evitare a dublei impuneri cu peste 100 de state.
Rolul convențiilor internaționale pentru evitarea dublei impuneri este tocmai acela de
a stabili, prin acordul părților, dreptul unuia sau a altuia dintre statele contractante de a
impune venitul sau averea unui rezident al unuia dintre aceste state, tipurile de venit pentru
care fiecare dintre statele contractante are dreptul să le impună, exclusivitatea sau
neexclusivitatea acestui drept, condițiile în care statele vor împărți între ele aceste drept,
metoda prin care urmează a se asigura evitarea dublei impuneri, respectiv metoda scutirii
(exonerării), cu cele două variante ale sale: a scutirii totale și a scutirii progresive și metoda
creditării, de asemenea în două variante: a creditării totale și a creditării ordinare. Diferența
dintre aceste metode este aceea că metoda scutirii (exonerării sau exceptării) se referă la
venit, în timp ce metoda creditării se referă la impozit. În sistemul scutirii, statul de rezidență
al beneficiarului de venit sa avere nu impozitează veniturile sau averea impusă în celălalt stat,
respectiv în statul de sursă a venitului sau a averii.
Scutirea totală presupune că întregul venit realizat de rezidentul unei țări în cealaltă
țară contractantă și în care venitul a fost impus se deduce din venitul total impozabil al
acestuia în statul de rezidență.
În acest caz, venitul realizat de rezidentul unui stat, care a fost realizat și impus în alt
stat, nu se mai include în venitul realizat în statul de rezidență.

190
Scutirea progresivă presupune că venitul obținut de rezidentul unui stat contractant
în celălalt stat (care este statul de origine a venitului sau statul sursă) nu se impune în statul de
rezidență, dar, în acest din urmă stat, venitul se adaugă la cele realizate, iar la venitul total
realizat se calculează cota progresivă aferentă. Această cotă se va aplica însă numai asupra
venitului obținut în statul de rezidență, însumarea venitului obținut în străinătate cu venitul
obținut în statul de rezidență având drept scop doar stabilirea cotei progresive cu care va fi
impus venitul.
În cazul metodei creditării, statul de rezidență a contribuabilului tratează impozitele
străine raportându-le la nivelul impozitelor pe care le aplică pentru aceeași materie
impozabilă. Aplicând această metodă, statul de rezidență își reduce pretențiile fiscale asupra
profiturilor străine cu suma impozitului pe care contribuabilul a plătit-o deja în țara de origine
a venitului, iar aceasta din urmă poate să-și ridice cota de impozit pe care o percepe, la
nivelul impozitului țării de rezidență, fără ca aceasta să constituie o povară suplimentară
pentru contribuabil.
În cazul creditării totale, statul de rezidență deduce din impozitul aferent totalului
veniturilor sau averii impozabile, suma totală a impozitului plătit de contribuabil în statul
străin.
În cazul metodei creditării ordinare statul de rezidență poate deduce din impozitul
datorat o sumă egală sau mai mică decât cea plătită cu titlu de impozit în celălalt stat
contractant, respectiv în statul de origine al veniturilor. În cazul în care cotele de impunere
practicate în cele două state contractante sunt identice, precum și în cazul în care impozitul
datorat în statul de rezidență este mai mare decât impozitul plătit în statul sursă a venitului,
creditul acordat de statul de rezidență este egal cu suma impozitului plătit în statul de origine
a venitului. Dar dacă impozitul datorat în statul de rezidență este mai mic decât cel plătit în
statul de origine a venitului, deducerea este mai mică decât valoarea impozitului efectiv plătit,
ceea ce înseamnă că, prin metoda creditării ordinare, în situația amintită, are loc o evitare
limitată a dublei impuneri.
Codul nostru fiscal reglementează problema dublei impuneri și evitarea acesteia în
art. 39 și art. 131 din Codul fiscal, referindu-se atât la metoda creditării, cât și la metoda
scutirii. Codul conține, însă, numeroase alte dispoziții referitoare la măsuri pentru evitarea
dublei impuneri, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, precum
și al microîntreprinderilor. Art. 230 din Codul fiscal conține dispoziții pentru coroborarea
prevederilor Codului fiscal cu cele ale convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de
România și cu legislația Uniunii Europene.
Codul de procedură fiscală reglementează în art. 282-283 procedura amiabilă pentru
evitarea/eliminarea dublei impuneri, procedură care se realizează de către ANAF. Procedura
amiabilă poate fi declanșată de către ANAF, la cererea contribuabilul/plătitorul rezident în
România care consideră că impozitarea în celălalt stat (cu care România are Convenție de
evitare a dublei impuneri) nu este conformă cu prevederile Convenției.

Colaborarea internațională în materie fiscală


Codul de procedură fiscală conține dispoziții și cu privire la colaborarea interstatală
dintre autoritățile publice în materie fiscală și cu privire la schimbul de informații și
executarea creanțelor fiscale străine.
Organele fiscale colaborează cu autoritățile fiscale similare din alte state, această
colaborare întemeindu-se fie pe convențiile încheiate cu alte state și autorități fiscale, ori pe

191
bază de reciprocitate. Autoritatea competentă pentru efectuarea schimbului de informații în
scopuri fiscale cu statele cu care România are încheiate acorduri de cooperare, altele decât
statele membre ale Uniunii Europene este ANAF. În îndeplinirea acestor obligații, ANAF
este ținut să respecte dispozițiile Legii nr. 607/2001 privind protecția datelor cu caracter
personal.

Să ne reamintim…
Mijloacele de evitare a dublei impuneri sunt măsurile legislative unilaterale și
acordurile bi sau multi laterale. În dreptul român, măsurile legislative unilaterale sunt
cuprinse în Codul fiscal, iar prin acorduri internaționale încheiate, România a adoptat
măsuri de evitare a dublei impuneri cu peste 100 de state.

14.3.Rata fiscalității și impozitul optim

Rata fiscalității, efectele acesteia și impozitul optim


00.40 Prin impozite și taxe o parte importantă din produsul intern brut (PIB) se
concentrează la dispoziția statului pentru acoperirea cheltuielilor publice, mărimea sumei
prelevate din PIB la bugetul statului prezentând interes din punct de vedere politic, economic,
financiar și social, nu doar pentru clasa politică și finanțiști, ci și pentru contribuabili. De aici
și atenția acordată problemei nivelului fiscalității, ratei fiscalității sau gradului de fiscalitate.
Rata fiscalității se calculează ca un raport între totalul veniturilor fiscale și produsul
intern brut. Formula de calcul este: Rf = Vf/PIB x 100, în care: Rf = rata fiscalității care ne
arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la dispoziția statului cu ajutorul
impozitelor, taxelor și contribuțiilor; Vf = totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul
încasărilor realizate într-un an din impozite, taxe și contribuții; PIB = produsul intern brut
realizat la nivelul unui an.
În unele țări rata fiscalității se calculează fără luarea în calcul a contribuțiilor sociale
deoarece sumele plătite cu acest titlu au destinații precise, spre deosebire de impozite și taxe
care odată încasate la buget, se depersonalizează.
Datele statistice relevă că, în țările dezvoltate, rata fiscalității este mai mare decât în
țările în curs de dezvoltare, admițându-se că există o legătură directă între gradul de
dezvoltare al unei țări și nivelul fiscalității. Este însă de remarcat faptul că țările cu un grad
redus de fiscalitate reușesc să atragă o parte din capitalurile din țările cu o fiscalitate ridicată.
De aceea, țările în curs de dezvoltare încearcă, printr-o fiscalitate moderată, să stimuleze
creșterea economică, cererea de bunuri și servicii a agenților economici și a populației și
activitatea investițională.
Un nivel ridicat de fiscalitate, reduce materia impozabilă și are ca efect reducerea
veniturilor statului, iar nu creșterea lor, fiind demonstrat științific că există un raport optim
între încasările fiscale totale ale statului, materia impozabilă și rata impozitării și că depășirea
așa numitului prag optim are efecte nocive atât în privința nivelului veniturilor colectate, cât
și a conduitei contribuabililor și a economiei țării considerate.
Problema ratei fiscalității trebuie privită și prin prisma structurii impozitelor și
taxelor, a ponderii pe care o au în totalul veniturilor fiscale încasările provenite din impozitele
directe și, respectiv, din cele indirecte și a raportului dintre impozitul pe veniturile
persoanelor fizice și impozitul pe veniturile persoanelor juridice (societăților de capital). În

192
ceea ce privește încasările din impozitele indirecte, pentru determinarea corectă a ratei
fiscalității, trebuie urmărit care sunt produsele care fac obiectul taxelor de consumație, în ce
măsură sunt supuse acestor taxe bunuri ce reprezintă consumul necesar traiului de zi cu zi, și
care este nivelul cotelor de impozit pentru acest consum, având în vedere că aceste taxe sunt
suportate, în fapt, de către consumatori și nu de cei care, ridicându-le de la populație, ca parte
din prețul produsului, le varsă la bugetul de stat.
Această analiză completă și complexă privind structura impozitelor și taxelor este
necesară, deoarece numai o privire globală privind rata fiscalității nu este suficientă pentru a
putea desprinde, în profunzimea lor, implicațiile de ordin economic, financiar, social și politic
ale unui sistem fiscal. Dar dacă este un adevăr cu valoare de axiomă faptul că un stat nu poate
exista fără impozite și taxe, nu este mai puțin adevărat că fiscalitatea excesivă nu poate avea
ca rezultat final decât descurajarea procesului investițional, decapitalizarea agenților
economici, sărăcirea populației, creșterea evazionismului, încetinirea creșterii economice a
țării.
De aceea, politica fiscală în România trebuie să fie îndreptată, în primul rând, spre
mărirea bazei de impozitare, prin creșterea veniturilor și averilor impozabile pentru că numai
în acest fel se poate obține o creștere a volumului veniturilor publice. Or aceasta presupune,
întâi de toate, diminuarea impozitelor și stabilitatea sistemului fiscal, însoțite de facilități
fiscale simple, clare, bine definite și acordate, în regim de transparență, acelor agenți
economici care pot contribui, în mod real, la relansarea activității economice.
Practica demonstrează că contribuabilii reacționează identic în fața impozitelor în
creștere, preferând, atunci când nu se sustrag pur și simplu de la plata impozitelor, să-și
reducă activitatea, să muncească mai puțin spre a plăti impozite mai mici, ori spre a nu plăti
deloc. O fiscalitate excesivă, având ca unic scop umplerea visteriei statului, o fiscalitate
orientată exclusiv către buget cu ignorarea intereselor contribuabililor nu poate avea ca efect
pe termen mediu și lung decât limitarea dinamismului economic sau orientarea activităților
economice în zona gri sau chiar subterană. O rată ridicată a fiscalității, sporește presiunea
fiscală asupra contribuabililor și influențează și comportamentul acestora în sensul creșterii
rezistenței în fața impozitelor. O rată a fiscalității insuportabilă pentru contribuabili este
contraproductivă și pentru stat.
Aparent, România nu are o rată a fiscalității foarte mare, nivelul (oficial declarat) de
33-34% fiind apropiat de cel al Statelor Unite și a Marii Britanii și mult sub nivelul fiscalității
din Germania (40%), Franța și Austria (42%), Suedia și Danemarca (peste 50%). Dar
aparența este înșelătoare pentru cel puțin două motive. Primul, este acela că la impozitele,
taxele și contribuțiile cu caracter fiscal, românii adaugă un impresionant număr de taxe
parafiscale. Al doilea, este acela că în țările cu o rată a fiscalității comparabilă, produsul
intern brut pe cap de locuitor este de peste 10 ori mai mare. Or, acest indicator (produsul
intern brut) reprezintă tocmai „perna de amortizare” a presiunii fiscale, iar sporirea acestuia
este calea sigură (și singura) de creștere a suportabilității nivelului mai ridicat al fiscalității.
Astfel, la un nivel al PIB/cap de locuitor de 10.000 Euro, prelevarea a 3.300 de Euro pentru
buget lasă contribuabilului 6.700 de Euro. La un nivel al PIB/cap de locuitor de 1.000 de
Euro, prelevarea de 330 de Euro la bugetul statului lasă contribuabilului 670 de Euro. Iar
prețurile la principalele produse de consum de pe piețele țărilor noastre este, dacă nu identic,
atunci nesemnificativ diferit (uneori diferențele ne sunt chiar defavorabile).
Studii de dată recentă relevă că pentru corecta evaluare a nivelului fiscalității, trebuie
luate în calcul și alte elemente cum sunt: totalul taxelor și impozitelor, precum și a taxelor

193
parafiscale ce trebuie plătite de contribuabili, numărul de plăți care trebuie efectuate în fiecare
an volumul de muncă depus pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale etc. Și privite numai din
punctul de vedere al „ușurinței” cu care societățile comerciale își pot îndeplini obligațiile
fiscale, România ocupă ultimul loc în Europa și un loc la coada clasamentului în lume. Astfel,
în România, societățile comerciale trebuie să facă anual 96 de plăți distincte în contul
obligațiilor periodice: 4 în contul impozitului pe profit, 60 pentru plata contribuțiilor sociale
și 32 pentru alte impozite și taxe, la care se pot adăuga taxe fără caracter de periodicitate, în
timp ce în Suedia societățile comerciale efectuează două plăți, în Cehia -12, în Ungaria – 24,
în Polonia – 41. În România, timpul necesar pentru efectuarea acestor plăți depășește 200 de
ore.

Să ne reamintim…
Un nivel ridicat de fiscalitate, reduce materia impozabilă și are ca efect
reducerea veniturilor statului, iar nu creșterea lor, fiind demonstrat științific că există
un raport optim între încasările fiscale totale ale statului, materia impozabilă și rata
impozitării și că depășirea așa numitului prag optim are efecte nocive atât în privința
nivelului veniturilor colectate, cât și a conduitei contribuabililor și a economiei țării
considerate.

14.4.Evaziunea fiscală și optimizarea fiscală


În mod uzual cuvântul „evaziune” este folosit împreună cu cuvântul „fiscal”, în
sintagma „evaziunea fiscală” pentru a desemna „sustragerea de la obligațiile fiscale”, adică
01.10 sustragerea de la plata dărilor către stat ori unitățile sale administrativ teritoriale. Doctrina
vorbește despre evaziunea fiscală frauduloasă, care reprezintă cu adevărat evaziune fiscală
sancționabilă și evaziunea fiscală legală ce conține, însă, o contradicție în termeni, motiv
pentru care în lucrările recente expresia este înlocuită cu aceea de optimizare fiscală.
Evaziunea fiscală are consecințe dăunătoare pentru stat și pentru economie, în
general, motiv pentru care ea preocupă autoritățile, politicienii, doctrina, măsurile pentru
prevenirea acesteia, în cazul României, fiind de o severitate neîntâlnită în nici un alt stat al
lumii.

Evaziunea fiscală legală sau optimizarea fiscală


Evaziunea legală este posibilă deoarece legislația țării în care fapta se săvârșește
permite scoaterea de sub incidența impozitelor a unor venituri, părți de venituri, componente
ale averii ori a anumitor acte și fapte. Cu alte cuvinte, evaziunea fiscală legală este posibilă
pentru că, deși intenția legiuitorului nu a fost de a permite sustragerea de la impunere a
materiei impozabile, legea, prin conținutul ei (permisiv ori susceptibil de interpretare),
permite acest lucru.
Acest tip de evaziune (legală, n. a.) este întâlnit, în special, atunci când apar noi
forme de întreprinderi și noi categorii de impozite și taxe și este, în cel mai rău caz,
consecința imperfecțiunii legii, ori a modului în care aceasta trebuie și este interpretată: în
favoarea contribuabilului. Dar atunci când contribuabilii, respectând legea, plătesc mai puține
impozite, ei nu fac decât să-și exercite un drept, acela de a reduce, în acord cu legea, baza
(materia) impozabilă și de a-și îndeplini obligația fiscală în limitele determinate potrivit legii.
Este motivul pentru care credem că este mai corect să se vorbească despre optimizare fiscală,
optimizare care trebuie admisă și în acele cazuri în care contribuabilul, având a alege între

194
mai multe căi legale, o alege pe aceea care îi reduce sarcina fiscală.

Evaziunea fiscală frauduloasă


Spre deosebire de evaziunea fiscală legală care constă într-o menținere prudentă, în
limitele legale, pentru reducerea sarcinii fiscale, frauda fiscală se săvârșește prin încălcarea
flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. Evaziunea fiscală
frauduloasă pentru care se mai utilizează uneori expresiile pleonastice „frauda ilegală” sau
„evaziune fiscală ilicită”, desemnează „violarea directă și deschisă a legii fiscale”.
Prin „evaziune fiscală ilicită” se înțelege acțiunea contribuabilului ce încalcă
(violează) prescripția legală, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor și
contribuțiilor cuvenite statului. Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat
să furnizeze date în sprijinul declarației în baza căreia urmează a i se stabili cota impozitului,
recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile
sau la folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului. Deci, evaziunea fiscală
frauduloasă sau frauda fiscală constă în disimularea obiectului impozabil, în subevaluarea
cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului
datorat .

Cauzele fenomenului evazionist


Evaziunea fiscală este un fenomen național și internațional, cauzele acestui fenomen
fiind multiple. Amintim, între acestea:
-o anume psihologie a contribuabilului, de a nu plăti niciodată decât ceea ce nu
poate să nu plătească.
-excesul de taxe și impozite. Când sarcinile fiscale apasă prea greu asupra materiei
impozabile, aceasta are tendința de a evada spre a fi salvate.
-facilitățile fiscale pe care puterea politică le-a acordat și le acordă unor agenți
economici din rațiuni străine de politica și interesele fiscale ale țării. De exemplu,
acordarea unor facilități investitorilor străini (cazul Sidex și Renault fiind cele mai
cunoscute), ori lipsa de reacție a autorităților față de modul în care întreprinderile cu capital
străin își reduc veniturile în România pentru a nu plăti impozite.
-imperfecțiunile sistemului legislativ.
-faptul că fenomenul evaziunii fiscale poate fi doar limitat, nu și stârpit.
-comportamentul cetățenilor care, prin conduită face posibilă nefiscalizarea
veniturilor.
-transformarea unor fraude care au provocat prejudicii statului în obligații
fiscale în sarcina unor contribuabili care sunt străini de aceste fraude.

Modalități de prevenire a fenomenului evazionist


Pentru a stăvili fenomenul evaziunii fiscale nu există decât patru mijloace:
a)educația fiscală;
b)modificarea modalităților de impunere viciate de fraudă, de evaziune fiscală;
c)un sistem fiscal ponderat;
d)urmărirea fraudelor în scopul îndeplinirii obligațiilor fiscale și a asigurării
respectării legii.

195
Procedeele evazioniste întâlnite
Procedeele de evaziune fiscală ilegală mai frecvent întâlnite sunt următoarele:
–întocmirea de declarații de venituri false;
–vânzări nedeclarate, fără întocmirea documentelor sau înregistrări în contabilitate;
–întocmirea de documente de plăți fictive;
–întocmirea și ținerea de registre contabile nereale;
–ținerea de registre de evidențe duble, un exemplar real și altul fictiv;
–folosirea repetată a acelorași facturi pentru deducerea unor cheltuieli;
–trecerea în conturi personale a unor părți din beneficiu;
–nedeclararea materiei impozabile sau declararea de venituri impozabile inferioare
celor reale;
–falsificarea bilanțurilor;
–vânzările făcute fără factură, precum și emiterea de facturi fără vânzare efectivă
pentru ascunderea operațiunilor reale supuse impozitării;
–diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin
înregistrarea în cheltuielile unității a unor cheltuieli cu caracter personal ale patronilor, ori
înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate;
–practicarea unor prețuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu un nivel mai
ridicat decât al celor afișate, declarate sau înregistrate în contabilitate;
–întocmirea unor declarații vamale false la importul sau exportul de mărfuri etc.

Sancționarea evaziunii fiscale în dreptul român


Prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt
incriminate mai multe fapte de sustragere de la plata obligațiilor fiscale, iar sancțiunile penale
prevăzute sunt extrem de severe (cele mai mari din Europa, dar și prin comparație cu
sancțiunile penale aplicabile în SUA pentru evaziunea fiscală), în mod special după
modificarea acesteia prin Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru
prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Astfel, constituie infracțiuni:
A. fapta contribuabilului care nu reface, cu intenție sau din culpă, documentele de
evidență contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control; pedeapsa prevăzută
de lege este închisoarea de la 6 luni la 5 ani (art. 3). Refacerea evidențelor contabile este
obligatorie în cazurile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 84/1991 a contabilității, care prevede
că în caz de pierdere, sustragere sau distrugere a documentelor financiar-contabile se vor lua
măsuri de reconstituire a acestora, în termen de maximum 30 de zile de la constatare, iar în
caz de forță majoră, în termen de 90 de zile de la constatarea încetării acesteia. Organul de
control poate dispune refacerea acestei evidențe cu ocazia controalelor pe care le efectuează.
B.refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente
documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor
financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somație; pedeapsa este de
închisoare de la 1 an la 6 ani (art. 4). În fapt, textul sancționează refuzul contribuabilului de a
coopera cu organul fiscal, obligație stabilită cu valoare de principiu prina rt. 10 din Codul de
procedură fiscală.
C.împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile
prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor
financiare, fiscale sau vamale; pedeapsa este închisoare de la 1 an la 6 ani (art. 5). Și această
faptă sancționează extrem de grav încălcarea obligației de cooperare a contribuabilului cu

196
organul fiscal.
D.reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a
sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă se pedepsește cu
închisoare de la 1 an la 6 ani (art. 6). Facem precizarea că art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost
declarat neconstituțional prin Decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale. Argumentul
decisiv al Curții Constituționale, în sensul că art. 6 din Lege este neconstituțional este
următorul: „Curtea constată că acestea nu respectă cerința de accesibilitate a legii, întrucât
dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, pe lângă faptul că nu definesc ele însele noțiunea
de "impozite sau contribuții cu reținere la sursă", nu fac trimitere la un act normativ de
rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea, respectiv să fie indicate, în mod concret,
norme legale care stabilesc categoria impozitelor sau contribuțiilor cu reținere la sursă, în
care s-ar afla și impozitul pentru transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul
personal. Singura mențiune cu privire la acesta este cuprinsă într-un act administrativ dat în
aplicarea unor acte normative de reglementare primară, fără a exista o legătură cu obiectul
de reglementare al Legii nr. 241/2005, lege penală în sensul art. 173 din Codul penal.” În
noul Cod Fiscal intrat în vigoare la 1.01.2016, în art. 7 pct. 46, reținerea la sursă este definită
ca fiind „metodă de colectare a impozitelor și contribuțiilor sociale obligatorii prin care
plătitorii de venituri au obligația, potrivit legii, de a le calcula, reține, declara și plăti”, iar în
art. 7 pct. 47 arată că „impozite și contribuții sociale obligatorii cu reținere la sursă sunt acele
impozite și contribuții sociale reglementate în Codul Fiscal pentru care plătitorii de venituri
au obligația să aplice metoda privind reținerea la sursă (numită și reținere prin stopaj la
sursă)”.
Până la această dată, legiuitorul nu a avut nicio intervenție care să pună în acord
dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu Constituția, astfel cum prevăd art. 147 alin. 1 din
Constituția României. Clarificarea noțiunii de reținere la sursă prina art. 7 pct. 46 și a
impozitului și contribuțiilor sociale cu reținere la sursă, prin Codul fiscal adoptat ulterior
Deciziei nr. 363/2015 a CCR nu credem că a fost de natură a înlătura viciul de
neconstituționalitate și nici că menționatele definiții adoptate prin Codul fiscal al reprezenta
intervenții legislative ale legiuitorului pentru punerea în acord a art. 6 din legea nr. 241/2005
cu Constituția. Așa fiind, credem că art. 6 din Legea nr. 241/2005 și-a încetat efectele juridice
la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 363/2005 în Monitorul
Oficial nr. 495 din 6 iulie 2015 și că numai intervenția legislativă asupra acestui text ar fi de
natură să ducă la reincriminarea infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea în care s-a
făcut prin textul declarat neconstituțional.
E.deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor ori
formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special; fapta se pedepsește
închisoare de la 1 an la 5 ani (art. 7 alin. 1). Pentru timbre, banderole, formulare tipizate, a se
vedea definițiile din art. 335 Cod Fiscal privitor la accize.
F.tipărirea, folosirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre,
banderole ori formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate
se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani (art. 7 alin. 2).
În ce privește infracțiunile prevăzute în art. 7 din Legea nr. 241/2005, acestea au
corespondent în Codul Penal în art. 312, art. 313, dar credem că se vor aplica întotdeauna
dispozițiile legii speciale, respectiv cele din Legea nr. 241/2005, dispozițiile similare din
Codul penal (care prevăd, de altfel, pedepse mai mici pentru faptele incrimiante decât cele din
legea specială) care reprezintă lege generală, neputând fi aplicate, conform principiului că

197
legea specială se aplică cu prioritate în raport de legea generală.
G.stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de
rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate
bugetului general consolidat se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani (art. 8 alin. 1).
H.Asocierea în scopul săvârșirii infracțiunii de mai sus se pedepsește cu
închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi (art. 8 alin. 2).
Pentru ambele infracțiuni prevăzute de art. 8, tentativa se pedepsește.
Fapta de asociere prevăzută de art. 8 alin. 2 are corespondent în noul Cod Penal în art.
367, dar limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială sunt mai mari decât cele din Codul
Penal.
I.art. 9 din Legea nr. 241/2005 sancționează ca infracțiuni de evaziune fiscală
următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte
documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care
nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor
de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de
stocare a datelor;
f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau
secundare ale persoanelor verificate;
g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe
persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de
procedură fiscală și ale Codului de procedură penală.
Aceste fapte, cele mai frecvent întâlnite în practică, sunt pedepsite cu închisoare,
după cum urmează:
-de la 2 la 8 ani, dacă prejudiciul este de până în 100.000 euro;
-cu pedepse ale căror limite minimă și maxim se majorează cu 5 ani, respectiv cu
pedepse cumprinse între 7 și 13 ani, dacă prejudiciul este cuprins între 100.000
euro-500.000 euro;
-cu pedepse majorate cu 7 ani, respectiv cu pedespe cuprinse între 9 ani și 15 ani,
dacă prejudiciul este mai mare de 500.000 euro.
Acestea sunt limite de pedepse de o severitate care nu este întâlnită în legislația
niciunuia dintre statele europene, și nici în legislația SUA. Sunt limite de pedepse lipsite de
logică juridică, limite care îl pun pe judecător in imposibilitate de a individualiza rațional, în
acord cu pericolul social concret al faptei și al făptuitorului, atunci când are a judeca o
infracțiune de evaziune fiscală. O astfel de abordare a regimului sancționator, astfel de limite
de pedepse majorate (fără discernământ), nu se regăsește în noul Cod Penal pentru nici o
formă agravantă a vreunei infracțiuni, pentru care agrabanta constă în cuantumul prejudicului
(respectiv a producerii unor consecințe deosebit de grave – prin acestea înțelegându-se,
conform art. 183 din Codul Penal, un prejudiciu de peste 2.000.000 lei).
Constituie cauze de nepedepsire și cauze de reducere a pedepselor, potrivit art. 10 din

198
lege:
Acoperirea integrală a prejudiciului, de către învinuit sau inculpat, în cursul urmăririi
penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, constituie motiv de reducere a
limitelor pedepsei pentru fapta săvârșită la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro,
în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă.
Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro,
în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează
în cazierul judiciar.
Aceste cauze de reducere sa nepedepsire nu sunt aplicabile făptuitorilor care au mai
săvârșit o infracțiune prevăzută de evaziune prevăzută de Legea nr. 241/2005 într-un interval
de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de reducere sau nepedepsire.
Persoanele care au fost condamnate pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr.
241/2005 nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanți legali ai societății
comerciale, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art. 12).
La data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare pentru vreuna
dintre infracțiunile de evaziune fiscală, instanța va comunica Oficiului Național al Registrului
Comerțului o copie a dispozitivului hotărârii judecătorești definitive. Oficiul va face
mențiunile corespunzătoare în registrul comerțului.
În cazul în care, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu se pot stabili, pe baza
evidențelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi
determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condițiile Codului de
procedură fiscală.
Luarea măsurilor asiguratorii, în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de Legea
nr. 241/2005 este obligatorie.

Să ne reamintim…
Evaziunea legală este posibilă deoarece legislația țării în care fapta se săvârșește
permite scoaterea de sub incidența impozitelor a unor venituri, părți de venituri, componente
ale averii ori a anumitor acte și fapte. Cu alte cuvinte, evaziunea fiscală legală este posibilă
pentru că, deși intenția legiuitorului nu a fost de a permite sustragerea de la impunere a
materiei impozabile, legea, prin conținutul ei (permisiv ori susceptibil de interpretare),
permite acest lucru.
Spre deosebire de evaziunea fiscală legală care constă într-o menținere prudentă, în
limitele legale, pentru reducerea sarcinii fiscale, frauda fiscală se săvârșește prin încălcarea
flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. Evaziunea
fiscală frauduloasă pentru care se mai utilizează uneori expresiile pleonastice „frauda
ilegală” sau „evaziune fiscală ilicită”, desemnează „violarea directă și deschisă a legii
fiscale”.

Test de evaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 15 de minute
1.Definiți datoria publică și enumerați sursele de plată pentru serviciul datoriei publice
01.30 guvernamentale.
2.Ce este dubla impunere și care sunt cauzele ei?

199
3.Care sunt metodele de evitare a dublei impuneri internaționale?
4.Explicați ce este rata fiscalității, care sunt efectele ei și care este impozitul optim.
Argumentați.
5.Enumerați și prezentați elementele constitutive pentru 3 dintre infracțiunile prevăzute de
Legea nr. 241/2005.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Timp necesar: 15 de minute
1.Gradul de îndatorare a unei țări este dat de:
a) raportul dintre veniturile încasate și cheltuielile publice efectuate;
b) raportul dintre soldul datoriei publice și produsul intern brut;
c) cheltuielile publice efectuate.

2. Evaziunea fiscală:
a) presupune, întotdeauna, săvârșirea de acte frauduloase;
b) poate fi, uneori, legală atunci când este sinonimă cu optimizarea fiscală;
c) poate avea, drept cauze, excesul de taxe și impozite.

3.Constituie infracțiune:
a) fapta de a nu reface, cu intenție sau din culpă, documentele de evidență contabilă distruse,
în termenul înscris în documentele de control;
b) stabilirea, de către contribuabil, a taxelor, impozitelor și contribuțiilor la un nivel superior
celui datorat în mod real;
c) refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele
legale și bunurile din patrimoniu.

Bibliografie
1.Radu Bufan, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, București,
Editura Hamangiu, 2016.
2. Flavius Cosmin Costaș, Drept financiar (vol. I). Drept fiscal (vol. II), Universul Juridic,
București, 2016.
3. Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, București, 2014.
4. Viorel Roș, Drept financiar și fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2016.
5.Mihaela Tofan, Drept fiscal, Editura CH Beck, București, 2016.
6.Jean Lamarque, Olivier Négrin, Ludovic Ayrault, Droit fiscal général, Editura Lexis Nexis,
Paris, 2011.
7.Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances publiques,
Editura LGDJ, Paris, 2006.
8.Legile finanțelor publice și legile fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
Legea nr. 241/2004 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).

200
TEMA DE CONTROL NR. 3
Condițiile de valabilitate ale actului administrativ-fiscal

201