CURS ID FINANŢE Stoica Panait 2022 PDF

Conf.univ.dr.
Emilia Stoica
Lect.univ.dr. Nicoleta Panait
FINANȚE
Curs ID
Universitatea „Nicolae Titulescu” din București

2022
1
INTRODUCERE
Cursul “FINANȚE” realizează o prezentare succintă a sectorului financiar, organizarea,
instituțiile componente, funcționarea și relațiile dintre acestea și celelalte sectoare ale economiei
naționale, precum și cu sectorul instituțional “Restul Lumii”.
Obiectivele cursului (modulului)

Studenții urmează să conștientizeze corelațiile financiare ce se stabilesc ca
urmare a fluxurilor financiare dintre sectoarele economiei naționale, generate atât de
fluxurile economico-sociale, cât și de relațiile pur financiare ce se stabilesc între agenții
economici rezidenți și nerezidenți.
Competențe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să: analizeze și să explice
comportamentul agenților economici și/sau sociali fată de partenerii privați sau publici;
să înțeleagă mecanismele financiare din cadrul unei întreprinderi și relațiile acesteia cu
furnizorii, clienții, autoritățile publice ș.a., mecanismele pieței financiare, precum și
rolul finanțelor publice în contextul general economic.
Discipline deservite
Discipline din planul de învățământ care se dezvoltă pe baza cunoștințelor dobândite în
cadrul disciplinei curente.
Durata medie de studiu individual

Cursul ID poate fi parcurs în medie în 42 ore.
Evaluarea
Nota finală se va determina astfel
- 70% testul grilă la examenul final;
- 30% evaluările pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs);
2
Cuprins
INTRODUCERE......................................................................................................................................... 2
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. LOCUL FINANȚELOR ÎN ECONOMIA NAȚIONALĂ ............... 8
INTRODUCERE ........................................................................................................................................... 8
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ....................................................................................................... 8
DURATA MEDIE DE PARCURGERE .............................................................................................................. 8
CONȚINUTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE .........................................................................................................
1.1. Reprezentarea economiei naționale la nivel macroeconomic. Conturile Naționale...................... 8
1.2. Noțiunea FINANȚE în sens larg .................................................................................................. 12
EXEMPLE ................................................................................................................................................. 14
SĂ NE REAMINTIM... ................................................................................................................................ 14
REZUMAT ................................................................................................................................................ 14
TEST DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR .................................................................................................. 14
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 15
BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 15
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. FINANȚAREA SECTORULUI ECONOMIEI REALE [1] ......... 16
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 16
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ..................................................................................................... 16
DURATA MEDIE DE PARCURGERE ............................................................................................................ 16
CONȚINUTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ............................. EROARE! MARCAJ ÎN DOCUMENT NEDEFINIT.
2.1. Relațiile întreprinderii cu mediul economico-social.................................................................... 16
2.2. Fluxuri economice la nivelul întreprinderii. ................................................................................ 20
EXEMPLE ................................................................................................................................................. 24
SĂ NE REAMINTIM.. ................................................................................................................................. 24
REZUMAT ................................................................................................................................................ 24
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 25
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................... 25
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. FINANȚAREA SECTORULUI ECONOMIEI REALE [2] ......... 26
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 26
3.1. CICLURILE DE OPERAȚIUNI............................................................................................................... 26
3.2. Decizii de politică financiară strategică în activitatea întreprinderilor...................................... 29
A. Decizia de investiție. ................................................................................................................... 29
B. Decizia de finanțare și gestiunea structurii finanțării. ................................................................... 30
EXEMPLE ................................................................................................................................................. 31
3
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 32
BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 33
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. ARHITECTURA SISTEMULUI BANCAR. ROLUL BĂNCII
CENTRALE .............................................................................................................................................. 34
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 34
CONȚINUTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ..................................................................................................... 34
4.1. Structura actuală și perspectivele sistemului financiar internățional ......................................... 34
4.2. Intermedierea financiară ............................................................................................................. 35
4.3. Rolul băncii centrale în sistemul financiar modern ..................................................................... 37
EXEMPLE ................................................................................................................................................. 43
SĂ NE REAMINTIM... ................................................................................................................................ 43
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 44
BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 44
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5. TIPOLOGIA SOCIETĂȚILOR BANCARE. ORGANIZARE,
FUNCȚIONARE, PRODUSE ȘI SERVICII BANCARE ..................................................................... 45
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 45
CONȚINUTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ..................................................................................................... 45
5.1. Organizarea sistemului bancar .................................................................................................... 45
5.2. Operațiunile instituțiilor financiare bancare ............................................................................... 48
EXEMPLE ................................................................................................................................................. 52
SĂ NE REAMINTIM... ................................................................................................................................ 52
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 53
BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 53
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA INSTITUȚIILOR
FINANCIARE NEBANCARE ȘI A SOCIETĂTILOR DE ASIGURĂRI .......................................... 55
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 55
6.1. Instituții financiare nebancare ..................................................................................................... 55
6.2. Activități executate de instituțiile financiare nebancare IFN ...................................................... 57
6.3. Societățile de asigurări și reasigurare......................................................................................... 62
EXEMPLE ................................................................................................................................................. 65
SĂ NE REAMINTIM... ................................................................................................................................ 65
REZUMAT ................................................................................................................................................ 65
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 66
4
BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 66
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. TIPOLOGIA TITLURILOR FINANCIARE ................................. 67
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 67
7.1. Finanțarea directă și indirectă .................................................................................................... 67
7.2. Tipologia titlurilor financiare ...................................................................................................... 68
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 79
BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 79
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8. INSTITUȚIILE PIEȚEI DE CAPITAL. ORGANIZARE ȘI
FUNCȚIONARE ....................................................................................................................................... 80
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 80
8.1. Piața de capital. Componente ...................................................................................................... 80
8.2. Structura pieței de capital ............................................................................................................ 83
8.3. Instituțiile pieței de capital .......................................................................................................... 86
EXEMPLE ................................................................................................................................................. 88
SĂ NE REAMINTIM... ................................................................................................................................ 89
REZUMAT ................................................................................................................................................ 89
TEME DE CONTROL .................................................................................................................................. 89
BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 90
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE. ROLUL ȘI
FUNCȚIILE FINANȚELOR PUBLICE ................................................................................................ 91
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 91
9.1. Serviciile publice .......................................................................................................................... 91
9.2 Conceptul de finanțe publice......................................................................................................... 97
9.3. Rolul finanțelor publice în economiile moderne .......................................................................... 98
9.4. Organizarea finanțelor publice la nivelul administrațiilor publice centrală și locale în România
.......................................................................................................................................................... 103
EXEMPLE ............................................................................................................................................... 106
SĂ NE REAMINTIM. ................................................................................................................................ 106
REZUMAT .............................................................................................................................................. 106
TEST DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR ................................................................................................ 107
TEME DE CONTROL ................................................................................................................................ 107
BIBLIOGRAFIE. ...................................................................................................................................... 108
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10. SISTEMUL DE IMPOZITE ȘI TAXE FISCALE ..................... 109
INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 109
5
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ................................................................................................... 109
DURATA MEDIE DE PARCURGERE .......................................................................................................... 109
10.1. Resursele financiare ale economiei naționale ......................................................................... 109
10.2. Structura resurselor finanțelor publice.................................................................................... 112
10.3. Resursele fiscale....................................................................................................................... 113
EXEMPLE ............................................................................................................................................... 126
SĂ NE REAMINTIM. ................................................................................................................................ 126
REZUMAT .............................................................................................................................................. 126
TEME DE CONTROL ................................................................................................................................ 127
BIBLIOGRAFIE. ...................................................................................................................................... 127
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11. CHELTUIELILE PUBLICE. SISTEMUL BUGETAR ............. 128
INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 128
CONȚINUTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ................................................................................................... 128
11.1. Cheltuielile publice și cheltuielile bugetare ............................................................................. 128
11.2. Clasificarea cheltuielilor bugetare și factorii care influențează evoluția acestora ................. 129
11.3. Structura sistemului de bugete publice .................................................................................... 135
11.4. Principii bugetare .................................................................................................................... 139
11.5. Etapele procesului bugetar la nivel central și local ................................................................ 143
11.6. Metode și tehnici de elaborare a bugetelor publice................................................................. 144
11.7. Operațiuni în etapele de elaborare – execuție – control – încheiere....................................... 146
11.8. Executia de casa a bugetului prin sistemul bancar și prin sistemul de trezorerie................... 149
EXEMPLE ............................................................................................................................................... 150
SĂ NE REAMINTIM.. ............................................................................................................................... 150
TEME DE CONTROL ................................................................................................................................ 151
BIBLIOGRAFIE. ...................................................................................................................................... 151
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12. DATORIA PUBLICĂ ................................................................... 152
INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 152
CONȚINUTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ................................................................................................... 151
12.1. Caracteristici comune datoriei interne și datoriei externe ...................................................... 152
12.2. Datoria publică ........................................................................................................................ 158
EXEMPLE ............................................................................................................................................... 167
SĂ NE REAMINTIM.. ............................................................................................................................... 168
REZUMAT .............................................................................................................................................. 168
TEME DE CONTROL ................................................................................................................................ 169
BIBLIOGRAFIE. ...................................................................................................................................... 169
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13. RELAȚIILE FINANCIARE INTERNAȚIONALE ALE
SECTORULUI PRIVAT ȘI ALE CELUI PUBLIC ............................................................................ 170
6
INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 170
13.1. Documente statistice care descriu relațiile financiare internăționale ..................................... 170
13.2. Datoria externă ........................................................................................................................ 172
EXEMPLE ............................................................................................................................................... 181
SĂ NE REAMINTIM... .............................................................................................................................. 181
TEME DE CONTROL ................................................................................................................................ 182
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................................... 182
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14. POLITICI FINANCIARE PUBLICE. MULTIPLICATORI
FISCALI ȘI BUGETARI ....................................................................................................................... 183
INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 183
CONȚINUTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚAR ..................................................................................................... 183
14.1. Politici economice de creștere utilizate de autoritățile publice în etapa actuală .................... 183
14.2. Fiscalitate și politica fiscală .................................................................................................... 186
14.3. Corelarea politicii privind cheltuielile publice cu fiscalitatea ................................................ 190
14.4. Teoria intervenționistă pentru relansarea economica. Efectul multiplicator .......................... 196
EXEMPLE ............................................................................................................................................... 199
Exemple de aplicare a teoriei intervenționiste.................................................................................. 199
SĂ NE REAMINTIM... .............................................................................................................................. 201
REZUMAT .............................................................................................................................................. 201
TEME DE CONTROL ................................................................................................................................ 201
BIBLIOGRAFIE. ...................................................................................................................................... 202
7
Unitatea de învă țare 1. LOCUL FINANȚELOR ÎN
ECONOMIA NAȚIONALĂ
Introducere
Definiția conceptului de FINANȚE
Rolul finanțelor în viața economico-socială națională, inclusiv relațiile financiare cu
mediul exterior.
Obiectivele unității de învățare
Înțelegerea relațiilor financiare, precum și corelația cu relațiile economice și sociale ale
agenților economici din toate sectoarele economiei naționale, inclusiv cu „restul lumii”.
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 3 ore.
1.1. Reprezentarea economiei naționale la nivel macroeconomic. Conturile

Naționale
Sistemul conturilor sau contabilității naționale (SCN) este un algoritm ce combină

elemente de contabilitate, statistică și analiză macroeconomică, folosite în analizele
economice ale țărilor cu economie de piață, în statisticile O.N.U. și ale altor organisme
internaționale.
Sistemul Conturilor Naționale realizează prezentarea simplificată, dar coerentă, a
realității economice, în toată complexitatea acesteia. Este simplificată deoarece
constituie un model redus al ansamblului activității economice, și coerentă pentru că
realizează o imagine fidelă a globalizării fluxurilor, fără să-l descrie pe fiecare dintre
acestea.
Agenții economici sunt grupați în următoarele sectoare instituționale, potrivit
funcțiunii lor principale:
- societățile și cvasi-societățile nefinanciare
- menajere (sau gospodăriile populației, incluzând aici și pe întreprinzătorii
individuali)
- administrațiile publice și administrațiile private
- instituțiile financiare
- restul lumii.
Activitatea economică a oricărei națiuni este compusă dîntr-un număr foarte
mare de operațiuni diverse. Pentru a reuși o reprezentare simplă și reală a acestei
activități, conturile naționale realizează gruparea operațiunilor după natura lor,
respectiv operațiuni de producție, distribuție, consum, acumulare și finanțare.
8
În reprezentarea statistică pe care o prezintă Conturile Naționale există o
corespondență strânsă între sectoarele instituționale și funcțiunile economice care
exprimă activitatea economică realizată. Contabilitatea natională cuprinde conturi
macroeconomice și tabele/tablouri având la bază o serie de concepțtii, definiții,
clasificări și reguli contabile, acceptate la nivel internațional.
Țările membre ale Uniunii Europene au adoptat directivele Sistemul European de
Conturi (SEC). Analizând statisticile elementare – statistici industriale, ale pieței
muncii, comerțului exterior, etc. – tehnicienii contabilității nationale ale fiecărei țări
estimează, calculează, analizează fluxurile economice care formează întreg sistemul
național. Principalele categorii macroeconomice măsurate în toate sistemele de
contabilitate națională sunt:
- produsul intern brut (PIB),
- consumul privat,
- consumul public (cheltuielile statului),
- formarea capitalului fix (investițiile),
- exporturile și importurile de bunuri și servicii, etc.
Prin gruparea în categorii de operațiuni omogene a tuturor tranzacțiilor efectuate
de sectoarele instituționale se obține o imagine succintă, dar și clară în același timp, sub
forma conturilor, ceea ce permite realizarea unei analize comparative a fluxurilor de
venituri și cheltuieli (sau a fluxului de creanțe și datorii) ale fiecărui sector în cursul
perioadei analizate. Prin aceasta, Sistemul Conturilor Naționale arată care sunt
circuitele economice ce se stabilesc în procesele de producție, de repartiția veniturilor
sau de circulație a mijloacelor de finanțare.
Sector Funcția principală Resursele principale

instituțional
Societăți și cvasi- Producția de bunuri și servicii Veniturile din vânzări
societăți comerciale nefinanciare
nefinanciare
Instituții de Finanțarea - respectiv colectarea, Fondurile provenite din
credit transformarea și repartiția - angajamentele financiare
disponibilităților financiare contractate.
Societăți de Asigurarea, respectiv garantarea Primele contractuale sau
asigurări unei plăți în cazul realizării unui cotizațiile sociale
risc. voluntare.
Administrațiile Producerea de servicii Vărsăminte obligatorii
publice necomerciale destinate efectuate de sectoarele
colectivității și efectuarea de instituționale și primite
operațiuni de redistribuire a direct sau indirect.
venitului național.
Administrațiile Producerea de servicii Contribuții benevole
private necomerciale, în general fără efectuate de Gospodăriile
scop lucrativ, a serviciilor populației sau cumpărările
comerciale destinate efectuate de acestea.
Gospodăriilor populației.
9
Gospodăriile Consumul și, în calitate de Remunerația factorilor de
populației întreprinzători particulari, producție; transferuri
producerea de bunuri și servicii efectuate de alte sectoare;
comerciale nefinanciare. venituri din vânzări.
Sectorul administrațiilor publice desemnează, atât în sistemul conturilor

naționale referitoare la venit și produs intern, cât și în statisticile administrațiilor
publice, totalitatea unităților care exercită funcțiuni ale puterii publice, respectiv acele
entități instituționale care execută acțiunile inițiate de puterile publice, vizând
prestațiile de servicii – în cea mai mare parte necomerciale – și transferul venitului,
ambele finanțate, în principal, prin prelevări obligatorii din alte sectoare economice.
În cadrul Contabilității Naționale, administrația este definită ca organismul ce
produce bunuri și servicii necomerciale, respectiv furnizate gratuit sau la un preț mai
mic decât costul lor de producere. Pentru a delimita câmpul de acțiune al intervenției
autorităților publice, se pot defini două criterii de clasificare:
- mai întâi, urmând logica economică, se pot distinge activitățile comerciale de
cele necomerciale. Producerea acestora din urmă generează un cost monetar, dar cel
care beneficiază de ele nu le suportă - în sensul de plată - direct sau integral. Astfel de
bunuri și servicii sunt puse la dispoziția populației de către o administrație - publică sau
privată - care dispune de finanțare, în general de tip fiscal;
- în al doilea rând, se face distincția instituțională între sectorul public și cel
privat. Este considerat public orice organism1 ce depinde de oricare dintre eșaloanele
reprezentării naționale.
În sistemul Conturilor Naționale întocmit în România de Comisia Națională
pentru Statistică, construit pe structura sistemelor instituționale, administrația publică,
definită în categoria conturilor naționale nefinanciare, cuprinde unitățile instituționale
a căror funcție principală este de a produce servicii nedestinate pieței pentru
colectivitate și de a efectua operații de redistribuire a veniturilor publice. Resursele lor
provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unități aparținând altor
sectoare economice2.
Sectorul administrațiilor publice cuprinde administrația centrală, subdiviziunile
politice ale federației în statele de tip federal, administrațiile locale la toate nivelurile.
în cadrul acestui sector nu sunt cuprinse întreprinderile publice nefinanciare, al căror
capital este deținut sau controlat de Stat, fie că sunt organizate ca societăți de capital
sau că oferă unui public larg bunuri și servicii cu caracter public. În categoria acestor
instituții publice se regăsesc, de exemplu, companiile aeriene și cele ale căilor ferate
aparținând Statului, serviciile de utilități publice etc.
Trebuie precizat că, în statistica finanțelor publice nu sunt cuprinse operațiunile
bancare și monetare ale Statului, ca parte a operațiunilor administrației publice, dar ele
1
În prezent, poporul este depozitarul suveranităţii, pe care o transmite, pe calea votului electoral, diverselor instanţe.
Acestea, de la Parlament până la consiliul local comunal, sunt purtătoarele legimităţii care le permite controlul
executiv asupra activităţilor economico-sociale în domeniul sau zona teritorială care intră în sfera de exercitare a
atribuţiilor lor. tot ce nu intră în această sferă ţine de sectorul privat, dar problema trebuie analizată foarte nuanţat,
deoarece există - şi nu puţine, în special în ceea ce priveşte asistenţa și protecţia socială în ţările capitaliste dezvoltate
- asociaţii particulare a căror finanţare este asigurată parţial sau aproape total prin subvenţii publice.
2
Comisia Naţională pentru Statistică și Banca Naţională a României: “Conturile Naţionale 1992 - 1993” - Lexic -
Principalele definiţii ale Sistemului Conturilor Naţionale.
10
figurează în conturile naționale ale venitului și produsului intern. Disocierea acestor
operațiuni este necesară pentru a face distincția dintre politica bugetară și cea monetară
și realizarea concordanței dintre statisticile monetare și financiare, pe de o parte și
statisticile finanțelor publice, pe de altă parte.
Operațiunile administrației publice cu restul lumii sunt reprezentate atât în
statisticile finanțelor publice, cât și în balanța de plăți, ambele sisteme măsurând, în
general, fluxurile (variația dintre intrările și ieșirile de fonduri), mai curând decât
variația stocurilor, respectiv valoarea rămasă la sfârșitul perioadei considerate.
Societăți și cvasi-societăți nefinanciare

Acest sector regrupează unitățile instituționale rezidente după funcția principală
producerea de bunuri, lucrări și servicii de piață nefinanciare și după resursele utilizate
obținerea de venituri în scopul reluării producției și obținerea de profituri destinate
acumulării și remunerării factorilor umani participanți.
Formele juridice în care se regăsesc unitățile instituționale componente sunt: regii
autonome, societăți comerciale pe acțiuni, societăți cu răspundere limitată, societăți în
comandită simplă și pe acțiuni. Acestea, conform Legii Contabilității au obligația să
organizeze contabilitate în partidă dublă.
Instituții financiare (I.F.)

Acest sector grupează unitățile instituționale ce au ca funcție principală finanțarea.
Acestea colectează resursele financiare disponibile în societate și le redistribuie altor
unități instituționale sub forma creditelor. Resursele principale ale acestui sector
constau din dobânzile și comisioanele primite pentru serviciile efectuate. La noi în țară
în sectorul Instituții financiare sunt incluse: Banca Națională a României, băncile
comerciale și alte instituții de credit.
Activitățile principale ale instituțiilor financiare din care se obțin resursele acestui
sector se referă la gestionarea depozitelor la vedere și la termen, a bonurilor negociabile
și a titlurilor monetare pe termen lung.
Întreprinderi de asigurare (I.A.)

Întreprinderile de asigurare au ca funcție principală rolul de a transforma riscurile
individuale în riscuri colective și a garanta acordărea unei indemnizații în caz de
realizare a riscului. Resursa principală a acestora sunt primele contractuale sau
cotizațiile sociale voluntare (organizații mutuale). Întreprinderile de asigurare se
deosebesc de celelalte societăți de prestări servicii prin aceea căînplus au funcția de
finanțare, funcție ce o realizează ca urmare a faptului că ele constituie rezerve de
asigurare obligatorii.
Administrația publică (A.P.)

Acest sector grupează toate unitățile ce au ca funcție principală realizarea de
servicii necomerciale destinate celorlalte sectoare instituționale, în vederea
redistribuirii veniturilor în economie. Resursele principale ale acestui sector sunt
constituite din impozitele și taxele obligatorii preluate de la celelalte sectoare
instituționale. Acest sector este compus din:
11
- administrația publică centrală. Administrația publică centrală grupează statul
cu toate organismele administrației centrale de stat cu competențele specifice, precum
și instituții ce depind direct de stat (universitățile, teatrele naționale, muzeele, diversele
comitete și comisii naționale, etc.)
- administrația publică locală. Administrațiile publice locale grupează
colectivitățile locale ce au competențe generale pe o parte din teritoriu. Din această
subgrupă fac parte administrațiile locale (primării, comisii județene) precum și
instituțiile ce sunt în subordinea acestora.
- administrația asigurărilor sociale. Administrația asigurărilor sociale cuprinde
regimul asigurărilor sociale ce distribuie prestațiile sociale care provin din cotizații
sociale obligatorii (C.A.S.-ul, fond de șomaj, asigurări de sănătate, asigurări sociale,
cotizații sociale benevole, etc.), precum și organismele de asigurări sociale (spitale și
alte instituții de asigurări sociale).
Administrația privată (A.Pri.)

Sectorul instituțional Administrația privată cuprinde organismele private fără scop
lucrativ ce desfășoară servicii necomerciale destinate în special sectorului Gospodăriile
populației. În acest sector sunt cuprinse asociațiile, sindicatele, partidele politice,
fundațiile. Organismele cuprinse în acest sector au personalitate juridică și organizează
contabilitatea după un plan de conturi propriu.
Gospodăriile populației (G.P.)

În acest sector sunt cuprinse unitățile instituționale a căror funcțiune principală
este consumul. Tot aici sunt incluse și asociațiile familiale, întreprinzătorii individuali
care desfășoară servicii comerciale nefinanciare. Resursele principale ale sectorului le
constituie remunerațiile factorilor de producție salarii, investiții de capital, veniturile
din pămnt etc., precum și transferurile vărsate de la alte sectoare instituționale.
întreprinzătorii individuali și asociațiile familiale au ca resurse și veniturile obținute din
vnzarea bunurilor și serviciilor produse.
Restul lumii (R.L.)

Sectorul Restul lumii este impropriu numit sector, deoarece el nu grupează unități
instituționale ce au o anumită funcție sau resurse, ci reflectă operațiile de import și
export efectuate de unitățile instituționale rezidente cu unități instituționale nerezidente.
1.2. Noțiunea FINANȚE în sens larg
Relațiile financiare au apărut odată cu dezvoltarea schimbului de mărfuri

mijlocit de bani, sub forma monedelor metalice, aceasta realizându-se în țări sau zone
geografice în care se organizaseră formațiuni statale cu un anumit grad de dezvoltare
politică și economică.
Dacă apariția finanțelor este strâns legată de apariția banilor, dezvoltarea
acestora este un proces istoric îndelungat și complex, al cărui obiectiv principal constă
în finanțarea acțiunilor de satisfacere a nevoilor de consum și protecție a oamenilor –
fie aceste nevoi individuale sau ale comunităților – precum și nevoile de organizare și
12
apărare, comune unor colectivități mai mari, ajungând până la nivelul statelor moderne
actuale.
În viața economico-socială a oricărei colectivități se constituie și se utilizează
resurse de natură diversă: umane, materiale, informaționale și bănești, în procesul
repartiției primare și secundare a valorii nou create de întreaga societate. De altfel,
indicatorul economic cel mai sintetic, care exprimă această valoare nou creată -
Produsul Intern Brut3 sau Produsul Național Brut4 - stă la baza analizei și
estimărilor privind dezvoltarea de ansamblu a țării, atât din punct de vedere economic,
cât și social și cultural.
Finanțele reprezintă relații de natură economică, exprimate valoric, sub formă
bănească, ce se stabilesc între indivizii unei societăți, relatii care apar în procesul de
repartizare a valorii nou create în cursul perioadei luată în considerare.
Cuvântul “finanțe” exprimă mai multe noțiuni, cu sensuri mai restrânse sau mai
largi, după caz; finanțe private, finanțele întreprinderii, finanțe publice etc. În prezent,
el a căpătat un sens foarte larg, care include bugetul statului, creditul din economie,
operațiunile bancare și bursiere, relațiile cambiale s.a., adica resursele, relațiile și
operațiunile banesti.
In sens larg, relațiile financiare sunt de mai multe tipuri:
− transfer de resurse financiare fără echivalent și cu titlu nerambursabil; astfel de
relație financiară este realizată prin intermediul bugetului de stat, bugetelor
locale, bugetului asigurărilor sociale și fondurilor extrabugetare. Acest tip de
relații financiare reprezintă finanțele în sens restrans;
− relații de credit, cu percepere de dobândă;
− transferuri obligatorii sau facultative de resurse băneşti, în schimbul unei
contraprestaţii de care pot beneficia toţi participanţii la fonduri sau numai unii
dintre aceștia (de exemplu fondurile de asigurări, fondul de somaj etc.).
Se disting două mari categorii de finanțe, respectiv finanțele publice și cele

private.
Finanțele publice. Finanțele publice exprimă resursele, cheltuielile,
împrumuturile și datoria administrației centrale, a celei locale și ale altor instituții
publice.
Finanțele private. Finanțele private se referă la resursele, cheltuielile,
împrumuturile primite și acordate, creanțele de încasat și obligaţiile de plată, asigurările
și reasigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă.
Relațiile financiare (sau finanțele) reprezintă relațiile economice, exprimate
valoric, care apar în procesul repartiției Produsului Intern Brut, în vederea satisfacerii
nevoilor colective ale societății.
Scopul finanțelor publice este satisfacerea nevoilor generale ale societății, în
timp ce finanțele private sunt dirijate către desfășurarea activității în întreprinderile și
instituțiile cu capital privat în condiții de rentabilitate.
3
Produsul Intern Brut (PIB sau Gross Domestic Product GDP în engleză) este definit în Contabilitatea Naţională ca
valoarea adăugată în cursul unei perioade date, de exemplu un an, de către ansamblul sectoarelor instituţionale, la care
se adună taxa pe valoarea adăugată şi taxele vamale şi se scad serviciile bancare imputate nete.
4
Produs Naţional Brut sau Venit Naţional Brut reprezintă valoarea curentă de piaţă a tuturor bunurilor şi serviciilor
finale produse de agenţii economici persoane fizice sau juridice aparţinând ţării respective într-o perioadă dată.
13
Relațiile financiare se referă la trei domenii distincte și interdependente:
− piețele monetare și de capital, abordate la nivelul managementului financiar al
firmei atât din punct de vedere macroeconomic, în vederea planificării activității
pe termen scur, dar și mediu și lung, cât și ca parteneri de afaceri, de al căror
comportament specific trebuie să se țină seama în elaborarea planurilor de
afaceri;
− activitățile investiționale, care presupun operațiuni financiare multiple,
referitoare atât la planificarea și executarea fluxurilor de numerar, cât și la
instrumente și mecanisme de acoperire de risc;
− finanțele manageriale, numite și corporatiste. Obiectivul primordial al
finanțelor corporatiste este maximizarea bunăstării acționarilor, care se
manifestă în primul rând prin maximizarea prețurilor acțiunilor comune5.
Exemple
Sectorul economiei reale cuprinde întreprinderile și instituțiile nefinanciare,
producătoare de bunuri și servicii pentru agenții economici.
Să se reprezinte ansamblul sectoarelor economice și relațiile economice și

financiare dintre acestea.
Să ne reamintim...
Există două categorii importante în sistemul financiar al oricărei națiuni: finanțele
publice și finanțele private.
Să se precizeze caracteristicile acestora.
Rezumat
Schema SCN cuprinde patru sectoare instituționale plus unul cu o structură diferită.
Conceptul de finanțe se referă la relațiile bănești ce se stabilesc între agenții economici.
Test de evaluare a cunoștințelor
Ce funcțiuni îndeplinesc sectoarele economiei naționale?
Care sunt veniturile și cheltuieli sectoarelor economiei naționale?
Care sunt fluxurile financiare dintre sectoarele economiei naționale?
Teste de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Ce reprezintă noțiunea de finanțe:
a) finanțele exprimă relațiile bănești dintre agenți economici, populație și exterior;
b) finanțele exprimă relațiile de formare a veniturilor în societate;
5
Tipologia acţiunilor va fi prezentată într-un capitol separat.
14
c) finanțele exprimă relațiile de repartiție a PIB și fac parte din baza economica a
societății;
d) finanțele exprimă legătura dintre populație și sectorul privat.
2. Scopul finanțelor publice este :

a) prelevarea de la contribuabili a impozitelor și taxelor;
b) favorizarea capitalului privat;
c) menținerea relațiilor economice între diferite grupuri sociale;
d) asigurarea unor condiții demne de viața pentru toți cetățenii ţării.
3. Intervenţia statului în economie, cu ajutorul finanţelor, are un caracter:

a) neutru;
b) pasiv;
c) activ;
d) benefic.
Răspunsuri: 1 - c; 2 - d; 3- c ;
Teme de control
1. Descrieți schema SCN.
2. Prezentați fluxurile financiare dintre sectoarele economiei naționale.
Bibliografie
Stoica E.C. – Finanțe publice, Curs ID, Cartea Universitară București 2004, pp.82-96,
cota 336.1/.6/S88
Anghelache Ctin; Isaic-Maniu Alexandru – Sistemul Conturilor Naționale, Ediția a II-
a, Economica București 2007, pp.187-204, cota 336.7/B47
15
Unitatea de învă țare 2. FINANȚAREA SECTORULUI
ECONOMIEI REALE [1]
Introducere
În această unitate sunt analizate surse și metode de finanțare a sectorului
întreprinderilor producătoare de bunuri și servicii nefinanciare pentru agenții economici
persoane fizice și juridice

Descrierea fluxurilor financiare dintre întreprinderi și celelalte instituții publice și private
din economia națională și internățională.
Durata medie de parcurgere a unității a doua de învățare este de 3 ore.
2.1. Relațiile întreprinderii cu mediul economico-social

Mediul economico-social al societății nefinanciare poate fi definit ca ansamblul
forțelor externe care și cu care acționează activitatea internă a întreprinderii, în vederea
realizării scopului pentru care ființează aceasta.
Factorii ce caracterizează aceste forțe externe pot fi grupați în funcție de natura
intervenției, respectiv în factori sociologici, economici, juridici, tehnici etc., clasificarea
acestora putând evidenția două mari categorii, care se referă la:
- mediul general al întreprinderii;
- mediul specific al întreprinderii.
a. Mediul general al întreprinderii

Mediul general al întreprinderii este constituit dintr-un ansamblu de factori
economici, tehnici, culturali, juridici ș.a. care caracterizează cadrul de acțiune în care
trebuie să evolueze întreprinderea.
16
Factori referitori la intervenția
Factori macroeconomici
economică a Statului:
conjuncturali:
- obiectivele politicii economice
(stabilitatea prețurilor, ocuparea forței
- evoluția prețurilor;
de muncă);
- evoluția ocupării forței de muncă;
- instrumentele de politică economică
- output-ul economic.
(politică monetară, politică socială etc.)
Factori sociali, culturali, psihologici:

Factori tehnologici:
- relațiile întreprinderii cu partenerii
de afaceri;
- generalizarea informaticii;
- dezvoltarea ocupării forței de muncă
- protecția dreptului de proprietate
a femeilor;
asupra invențiilor;
- condițiile de muncă;
- multiplicarea noilor tehnologii.
- atitudini fața de muncă, riscuri,
venituri.
Factorii ce definesc cadrul legal și reglementar, cu referire la:

- existența și funcționarea întreprinderii;
- legislația muncii;
- relațiile de credit și piața financiară ș.a.
Mediul financiar extern este confruntat cu o serie de situații de care conducătorii

firmei trebuie să țină seama când gestionează activitatea prezentă sau planifică viitorul
întreprinderii pe termen scurt și, cu o atenție specială, pe termen mediu sau lung.
Principalii factori ce caracterizează mediul financiar în prezente se referă la:
- evoluția prețurilor pe piața internă, dar și pe cele externe, mai ales în condițiile
extinderii procesului de globalizare. Aceasta implică să se ia în considerare
posibila evoluție a ratelor dobânzilor – în fapt, costurile capitalurilor
împrumutate de firmă în activitatea să curentă, dar și în cea investițională – mai
cu seamă pentru că în prezent, cea mai mare parte dintre contractele financiare
utilizează o rată flexibilă a dobânzii (floating rate debt);
17
- tendința continuă de reglementare a activității instituțiilor financiare, ceea ce
mărește riscurile cu care se confruntă întreprinderile nefinanciare atât în relațiile
cu aceste instituții, cât și în relațiile comerciale dintre ele;
- sporirea permanentă a mijloacelor și performanțelor de comunicații și prelucrare
informatică;
- existența a din ce în ce mai multe inovații financiare (financial engineering) care
permit utilizarea de titluri cu grad mai mare de risc, de exemplu a obligațiunilor
riscante (junk bonds), care împreună cu instrumentele de acoperire de risc
permit, prîntr-o gestionară specializată foarte avizată, să se obțină rentabilități
mari.
Cadrul de acțiune în care întreprinderea își desfășoară activitatea prezintă o
instabilitatea conjuncturală accentuată, ceea ce impune cu necesitate ca managerii
întreprinderii să cunoască permanent evoluția acestuia și să stabilească acele instrumente
de previzionare care îi vor permite să inițieze mutațiile pe care le va considera esențiale
pentru funcționarea firmei.
b. Mediul specific al întreprinderii

Mediul specific al întreprinderii grupează elementele care influențează direct
întreprinderea, dar asupra cărora și întreprinderea poate acționa, la rândul ei. Influența
pe care o poate exercita asupra acestor variabile depinde de importanța întreprinderii
(dimensiune, importanță financiară, apartenența la un consorțiu sau grup de întreprinderi
etc.).
Dintre factorii care au un impact important asupra activității firmei în prezent,
cei mai importanți pot fi grupați potrivit naturii lor:
- factori economici: organizarea sectorului de activitate, barierele de intrare în
domeniu;
- factori de natură industrială: numărul, dimensiunea și forța activităților de
natură industrială implicate în viața firmei; intensitatea capitalistică. Intensitatea
capitalistică crește când stocul de capital fizic crește mai repede decât factorul
muncă și, la nivelul întregii economii, capitalul pe cap de locuitor crește, deci și
venitul pe cap de locuitor este mai mare;
18
- factori de natură comercială și referitori la piețe: segmentarea piețelor; rolul
circuitelor de distribuție; modul de organizare a piețelor; structura concurenței:
numărul și importanța concurenților; comportamentul și performanțele firmelor
concurente; calitatea produselor concurente;
- factorii tehnologici: difuzarea progresului tehnologic; multitudinea de invenții;
economiile de scară.
Economii de scară - proces microeconomic caracterizat prin creșterea
volumului producției și scăderea costului mediu pe termen lung. Economiile de
scară pot fi cu caracter tehnic sau financiar. Economiile de scară sunt determinate
de factori tehnici și factori economici. Economiile de scară pot fi interne (firmei)
sau externe (din afara acesteia). Cele interne apar în special odată cu creșterea
dimensiunii întreprinderii, când costurile fixe per unitate de produs și costurile
marginale se reduc considerabil.
Economiile de scară externe se referă la posibilitatea întreprinderii de a avea
acces la o piață ai căror factori de producție sunt bine organizați și accesibili, la o
infrastructură de drumuri, telecomunicații, energetică ș.a. bine dezvoltată și cu
costuri convenabile,
- factorii tehnici se referă, în principal, la:
- mai bună specializare în cadrul întreprinderii, care devine posibilă printr-o creștere
a dimensiunii acesteia;
- la accentuarea diviziunii muncii, în condițiile sporirii capacității de producție;
- imposibilitatea de a diviza utilaje și alte dotări importante, când volumul producției
este mai mare.
- factorii economici cuprind, printre altele
- facilități oferite de o dimensiune mai mare a firmei, în ceea ce privește
aprovizionarea, depozitarea ș.a.
- bonificații la comenzi importante, garanții privind calitatea produselor
achiziționate, ritm de livrare potrivit cerințelor;
- condiții de finanțare - prin credit comercial sau credit bancar - mai avantajoase.
- structura socială: competențele angajaților pentru îndeplinirea meseriilor
respective; gradul de sindicalizare a angajaților.
19
CIRCUITUL ECONOMIC
- relaţiile întreprinderii cu partenerii financiari şi nefinanciari -
cerere de oferta de
credit capitaluri
INTREPRINDERI POPULATIA
INTERMEDIARI
FINANCIARI
oferta de - banci cerere de
credit - institutii financiare capitaluri
cerere de
capitaluri si cerere de
oferta de titluri capitaluri
si oferta
de titluri
STATUL
PIETE
FINANCIARE
(piete de actiuni si
oferta de capitaluri obligatiuni) oferta de capitaluri si
si cerere de titluri cerere de titluri
2.2. Fluxuri economice la nivelul întreprinderii

2.2.1. Fluxurile financiare
Schema de mai jos pune în evidență fluxurile de lichidități (sau fluxuri monetare) care
rezultă din diferite decizii financiare. Fazele parcurse sunt numerotate 1-4 și au semnificația:
- în faza 1 agenții economici și populația care dispun de lichidități oferă societății fondurile
care-i sunt necesare ca aceasta să-și realizeze proiectele de investiții. Apare o confruntare între
cererea de lichidități a societății, pe de o parte și oferta de lichidități a celor ce investesc capital,
pe de altă parte. Piața financiară în sens larg (sau piața de capitaluri) constituie locul de întâlnire a
ofertei și cererii. în contrapartida acestei lichidități, întreprinderea emite titluri (active financiare)
care sunt fie titluri de proprietate (acțiuni pentru societatea respectivă), fie titluri de creanță (sau
de împrumut). În consecință, piața financiară este în egală măsură piața unde se confruntă cererea
și oferta de titluri. În sens strict, piața financiară este compusă din piața acțiunilor și obligațiunilor
care constituie titluri pe termen lung operațiunile de colectare a capitalurilor reprezintă operațiuni
de finanțare;
- în faza a doua (2a), managerii societății decid alocarea fondurilor colectate, acționând în
vederea achiziționării de active. Aceste operațiuni constituie fluxul financiar legat de activitatea
(ciclul) investițiilor. Activele achiziționate pot fi active industriale sau comerciale și active
financiare, emise de alte întreprinderi sau instituții financiare. În continuare, societatea poate să
cedeze (vândă) aceste active și să primească în contrapartidă un flux de lichidități - acest flux se
numește de dezinvestire (2b);
20
Achiziționarea de active industriale și comerciale este realizată în vederea obținerii
ulterioare de fluxuri de lichidități care provin din operațiunile de exploatare (3). Realizarea acestor
operațiuni presupune achiziționarea sau crearea de active deținute temporar (stocuri, creanțe clienți
etc.). Fluxurile de lichidități ce provin din exploatare sunt completate de fluxurile ce provin din
activele financiare;
- fluxurile de lichidități din exploatare, plus fluxurile provenind din activele financiare și
din dezinvestire, din care se scad prelevările fiscale, sunt fie utilizate pentru a remunera (sub formă
de dobândă) și rambursa pe creanțieri (4a), respectiv pe cei care au contribuit cu fonduri prin
cumpărarea de titluri de creanță, fie vărsate acționarilor sub formă de dividende (4a), fie reinvestite
în societate (4b). Operațiunile de remunerare și rambursare sunt considerate ca operațiuni de
finanțare; ele sunt rezultatul deciziilor de finanțare prin colectarea fondurilor de pe piața financiară
prin titluri de creanța. Operațiunea de reinvestire constituie, în același timp, o operațiune de
investiții și una de finanțare.
FLUXURI ECONOMICE SI FINANCIARE
Decizia de
investitii
Decizia de
1 finantare
2a
4b
Operatiuni de ACTIVE IMOBILIZATE 2b

investitii (ciclul (active industriale, comerciale
investitiilor) si financiare) PIETE FINANCIARE
Ofertantii de capital: Operatiuni de

- actionari finantare (ciclul de
- creantieri financiari finantare)
MANAGERI
ACTIV NET DE
Operatiuni de
EXPLOATARE
exploatare (ciclul 3 4a
(active circulante minus
de exploatare)
datoriile de exploatare) Structura finantarii
Portofoliul de
active STATUL
1 Finanțare
2a Investiții
2b Dezinvestire
3 Fluxul lichidităților de exploatare
4a Remunerarea și rambursarea creanțierilor; vărsarea dividendelor
4b Reinvestirea
Deciziile care sunt luate de managerii societății pot fi grupate în două mari categorii:
21
- decizii privind investițiile (sau dezinvestițiile), relative la constituirea și gestionarea
portofoliului de active;
- deciziile privind finanțarea, care se referă la structura finanțării (pool de fonduri sau pool
de resurse).
Aceste decizii implică intervenția a patru categorii de participanți la viața economică:
acționarii, managerii, creanțierii și statul.
Acționarii sunt persoane fizice sau juridice care dețin titlurile de proprietate ale
întreprinderii, când aceste titluri sunt sub formă de acțiuni. Obiectivul acționarilor este de a obține
remunerație maximă pentru aportul lor de capital, aceasta depinzând de doi factori: dividendele ce
se distribuie și evoluția valorii titlurilor. Plasamentul în acțiuni presupune un risc, deoarece
valoarea acestor titluri depinde de mediul economic în care se desfășoară activitatea și politica
întreprinderii în domeniul investițiilor și finanțării. Riscul plasamentului în acțiuni se poate aprecia
în funcție de evoluția cursului acestora, dacă acțiunile sunt cotate - la bursă sau pe o piață
extrabursieră.
Managerii întreprinderilor sunt mandatați de acționarii acesteia să dirijeze activitatea
firmei în interesul lor.
Managerii au o dublă responsabilitate, față de propriețării întreprinderii, acționarii, precum
și față de angajați. În această dublă ipostază, adeseori, apar conflicte între acționari și conducătorii
economici și financiari, ce se pot prezenta sub două aspecte, împotriva cărora managerii acționează
cu instrumentele de care dispun în firma respectivă:
• preluare ostilă (hostile takeover), când o altă companie achiziționează cele mai multe sau
toate acțiunile sau părțile sociale ale firmei în cauză;
• schimbarea echipei manageriale de către acționari (proxi fight).
Responsabilitățile managerului financiar sunt multiple și se referă, în principal, la elaborarea
de lucrări, supravegherea și controlul executării acestora, referitoare la:
• previziunea evoluției indicatorilor privind cererea pe segmentul de piață de care dispune
întreprinderea, precum și a indicatorilor macroeconomici și a celor care caracterizează
evoluția previzibilă a sectorului de activitate a firmei. Pe baza acestei previziuni și pe baza
politicii de dezvoltare a întreprinderii asupra căreia s-a convenit la nivelul conducerii
generale, managerul financiar va elabora planul financiar pentru exercițiul contabil
următor;
22
• deciziile de finanțare, atât în ciclul de exploatare (activitate curentă), cât și pentru aplicarea
planului de afaceri urmărit în activitatea întreprinderi, care cuprind, în cele mai multe
cazuri, și investițiile majore sunt luat, de asemenea, la nivelul managerului financiar, în
concordanță strictă cu deciziile acționarilor;
• coordonarea activităților curente și de dezvoltare, precum și controlul costurilor și
rentabilități obținută din toate domeniile de activitate;
• interacțiunile cu instituțiile pieței financiare interne – sistemul bancar și organismele pieței
de capital – precum și cu cele externe, cu deosebire datorită globalizării ce se accentuează
continuu.
Creanțierii (cei care acordă, sub diferite forme, împrumuturi firmei) primesc, ca
remunerație pentru creditul acordăt, dobândă, în conformitate cu contractul de pe care îl încheie
cu firma. Ei nu obțin un spor de remunerație dacă rezultatele financiare ale întreprinderii se
îmbunătățesc. Creanțele (sau datoriile) pot fi de exploatare sau pentru investiții, în funcție de
scopul pentru care au fost realizate.
Creanțele se prezintă sub mai multe forme:
• titluri emise de societatea respectivă, ce pot fi negociate pe piață, sub forma obligațiunilor;
• împrumuturi bancare sau de la alte instituții financiare specializate. La acestea apelează
cele mai multe întreprinderi;
• împrumuturi sub formă de locație sau leasing (credit-bail), care este un tip mai special de
împrumut (închiriere și apoi facilități de cumpărare).
Cei care acordă credite societăților comerciale se confruntă cu trei feluri de riscuri:
• riscul ratei dobânzii. Când fluctuația ratei dobânzii pe piață este “a la hausse” (are tendință
de creștere) apare o pierdere de oportunitate, respectiv creanțierii ar fi putut să-și plaseze
banii într-un mod mai profitabil. Dacă împrumutul a fost sub formă de obligațiuni, valoarea
de piață a acestora va scădea;
• riscul variației prețurilor. O creștere a acestora conduce la o pierdere a puterii de cumpărare
a capitalului împrumutat.Pentru a se proteja de aceste riscuri au fost introduse recent
diverse caracteristici pe împrumuturile de tipul obligațiunilor, cum ar fi rata variabilă a
dobânzii, în funcție de fluctuația unor indicatori economici prestabiliți.
23
• riscul de nerambursare a împrumutului sau riscul de faliment, care este cu atât mai mare
cu cât există o clauză juridică privind responsabilitatea limitată a acționarilor societății.
Creanțierii se pot proteja față de acest tip de risc numai analizând cu atenție situația
economico-financiară a celui pe care îl împrumută și cerând garanții solide. Rata dobânzii
la împrumut va fi direct proporțională cu riscul de nerambursare.
Statul intervine în circuitul financiar în diverse feluri, cele mai importante fiind fiscalitatea și
oferta de capital de pe piață. Fiecare întreprindere trebuie să-și achite datoriile către stat - impozit
pe profit, TVA etc., dar, în plus față de acestea, operațiunile care remunerează capitalul investit
(dobânzile ș.a.) influențează, pe de o parte, fiscalitatea la nivelul societății beneficiare de credit
(cheltuielile financiare se deduc din baza impozabilă) și, pe de altă parte, veniturile investitorilor
(impozit pe dividende, pe câștiguri din dobânzi etc.).
Statul intervine, de asemenea, asupra ofertei de capitaluri către întreprinderi atât prin
reglementările legislative pe care le introduce referitoare de colectarea economiilor, cât și prin
acțiunile de utilizare a ofertei de capital de pe piață pentru propriile sale necesități (împrumuturi
publice) sau pentru finanțarea societăților comerciale cu capital majoritar de stat.
Exemple
Sectorul „Gospodăriile populației” are venituri din: ....., iar obligațiile de plată sunt
către sectoarele .....
Considerați o întreprindere și urmăriți sursele de finanțare ale acesteia, precum și
obligațiile de plată pe care le are față de parteneri și autoritățile publice.
Să ne reamintim...
Care sunt veniturile și cheltuielile principale ale sectorului economiei reale,
precum și sursele și destinațiile acestora.
Rezumat
Relațiile financiare ale întreprinderilor producătoare de bunuri și servicii
comerciale sunt cu partenerii acestora, cu societățile financiare bancare și nebancare
naționale și străine, cu autoritățile publice centrale și teritoriale.
24
1. Care sunt partenerii economici și financiari ai întreprinderii
2. Care sunt fluxurile financiare dintre întreprindere și autoritățile publice
Teste de autoevaluare a cunoştinţelor
1. În categoria factori macroeconomici conjuncturali includem:
a) evoluția ocupării forței de muncă; generalizarea informaticii; protecția
dreptului de proprietate asupra invențiilor;
b) evoluția prețurilor; output-ul economic; evoluția ocupării forței de muncă;
c) condiţiile de muncă; ocuparea forţei de muncă; evoluţia preturilor
2. Factorii care au impact important asupra activității firmei pot fi:

a) factorii economici; factorii comerciali; factorii tehnologici;
b) doar factorii tehnici şi factorii economici;
c) factorii demografici; factorii sociali; factorii miilitari.
3. Care dintre variatele de mai jos reprezintă premisa apariției finanțelor?

a) realizarea de bunuri şi servicii;
b) apariția banilor;
c) apariția claselor sociale;
d) dezvoltarea relațiilor marfa-bani.
4. Parteneri ai întreprinderii (societăţii corporatiste) în cadrul circuitului

economico-financiar sunt:
a) statul; populația; restul lumii;
b) autorităţile publice centrale şi locale; băncile; acționarii; concurenții de pe
piață;
c) statul; băncile; acționarii; instituțiile financiare internaționale;
d) autorităţile publice centrale şi locale; societăţile cu rol de intermediari
financiari; întreprinderile furnizoare / clienţi; gospodăriile populaţiei.
Răspunsuri: 1-b; 2-a; 3-b, 4-d;

Teme de control
1. Descrieți fluxurile financiare dintre întreprinderii și partenerii săi financiari
2. Ce relații financiare se stabilesc în procesul de productie și distribuție între
întreprinderea nefinanciară și partenerii săi
Bibliografie
Stoica Emilia – Finanțe publice. Curs ID, Cartea Universitară București 2004, pp. 145-
162, cota 336.1/.6/S88
Văcărel Iulian, Bistriceanu Gheorghe – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică
București 2007, pp. 32-47, cota 336.1/.6/F56
25
Unitatea de învă țare 3. FINANȚAREA SECTORULUI
ECONOMIEI REALE [2]
Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate etapele de producție și distribuție, precum
și fluxurile financiare generate de acestea, este urmărită activitatea firmei.

Definirea competențelor specifice unității de învățare curente, utilizând verbe
cuantificabile similare cu cele aplicate pentru descrierea competențelor generale ale
cursului
Durata medie de parcurgere a unității a treia de învățare este de 3 ore.
3.1. Ciclurile de operațiuni

In general, activitatea oricărei întreprinderi se desfășoară în trei cicluri
principale:
- ciclul de exploatare;
- ciclul investițiilor;
- ciclul financiar.
In schema prezentată mai sus intervin trei tipuri de operațiuni diferite: de
investiții, de exploatare și de finanțare, la care sunt asociate trei cicluri, care nu sunt
independente, ci se derulează simultan.
a) Ciclul investițiilor
Ciclul investițiilor reprezintă realizarea activelor imobilizate necesare

desfășurării activității productive. Totalitatea acestor active cuprinde, pe lângă activele
26
corporale (terenuri, clădiri, mașini și utilaje ș.a., și activele necorporale (brevete,
invenții, Know-how, respectiv tehnologie și metode de utilizare etc.).
Să considerăm o operațiune oarecare de investiție. Activul achiziționat contribuie
pe toată durata sa de funcționare la producerea unor fluxuri de lichidități în vederea
satisfacerii cerințelor celor care au contribuit cu capital.
Fluxul iniţial al
investiţiilor (flux de
ieşire)
Flux de lichiditãţi intermediare
I I I I I I I I I I I I I I I I
timpul
vânzare de active
Durata de funcţionare (flux de intrare)
Ciclul unei investiții, care se identifică cu durata sa de viață, se termină atunci când activul
nu mai contribuie la realizarea unui flux de lichidități, fie pentru că a fost vândut, fie pentru că a
fost declasat (scos din uz). Trebuie subliniat că durata de viață a unei investiții, respectiv decizia
de vânzare sau de clasare a fondului fix se ia în funcție de un calcul economic, care are în vedere
în primul rând rentabilitatea acestuia.
b) Ciclul de exploatare
Ciclul de exploatare cuprinde activitatea productivă curentă a întreprinderii, în

care se realizează transformarea materiilor prime, materialelor etc. achiziționate de la
furnizori în produse finite destinate vânzării către clienți. Când profilul întreprinderii este
de comercializare a unor bunuri cumpărate de la producători, activitatea de exploatare se
concretizează în vânzarea acestora pe piață. Desfășurarea ciclului de exploatare presupune
utilizarea mijloacelor de producție de care dispune întreprinderea (active imobilizate) și a
resurselor umane, precum și consumul de materii prime, materiale, combustibili, dar și de
capital (deprecierea investițiilor din cauza uzurii fizice și morale în timpul ciclului
productiv).
27
Într-o societate cu profil de producție, investiția are, în general, scopul de a produce bunuri,
respectiv realizarea de operațiuni de exploatare asociate cu diverse fluxuri de lichidități.
Simplificând, se poate spune că ciclul de exploatare: cumpărare - producție - vânzare
începe primirea livrărilor de la furnizori și se încheie cu încasările de la clienți.
Plata Fabricaţa
furnizorului
Plata altor Livrarea ñi
Livrarea ñi Inceputul Sfârñitul Incasarea de
cheltuieli facturarea
facturarea la fabricaði fabricaðiei la clienði
clienðilor
I I
furnizor I ei I I I I I I
timp
Credit furnizor Credit
Durata de stocare a Stocarea produselor clienði
materiilor prime finite
Durata ciclului de
producðie
In cazul unei întreprinderi care prestează servicii sau desfășoară activitate de comerț, ciclul
de exploatare este foarte diferit de cel al unei societăți productive.
Ciclul de exploatare într-o activitate de prestãri servicii
Plata prestatei
Efectuarea
serviciului
Plata personalului
I I
timp
Credit client
Datorie cãtre personal
In unele activități, durata ciclului poate fi aproape nulă, de exemplu în cazul serviciilor ce
se plătesc cash, cum ar fi prestările șoferilor de taximetre.
28
Ciclul de exploatare într-o activitate de comerţ
Plata furnizorilor Livrare+facturare Incasãri clienţi
Plata altor obligaţii

Livrare şi Cheltuieli de
facturare comercializare
furnizori
I I I I I I
timp
Credit Credit la alţi
furnizor creanţieri de
exploatare
Durata de stocare a mãrfurilor Credit - client
In activitățile de comerț, durata ciclului de exploatare, respectiv de aprovizionare,

depozitare, vânzare și apoi încasare a acestor vânzări este, în general scurtă, dacă se compară cu
durata ciclului de exploatare într-o întreprindere cu specific de producție.
c) Ciclul de finanțare
Ciclul de finanțare acoperă ansamblul operațiunilor care intervin între întreprindere și cei
care aduc capital, fie ei acționari sau creanțieri, cu excepția creanțierilor pentru ciclul de
exploatare, ale căror operațiuni sunt analizate în ciclul de exploatare.
3.2. Decizii de politică financiară strategică în activitatea întreprinderilor

Această separare în analiză constituie baza raționamentului financiar, ceea ce nu înseamnă
că cele două decizii sunt total independente.
A. Decizia de investiție.
Investiție = orice decizie de cheltuială care conduce la achiziționarea unui activ în vederea
obținerii ulterioare a unui flux de lichidități. Investiția este opusul consumului, care implică
distrugerea unui bun de care se dispune și pierderea de valoare.
Această definiție este foarte largă. Ea permite să se considere ca investiție achiziționarea
oricărui activ material sau imaterial, industrial, comercial sau financiar. Obiectul achiziției are o
importanță destul de mică; el poate fi un activ destinat producției de bunuri și servicii, dar poate
fi, de asemenea, un activ financiar deținut în scopuri speculative. Potrivit acestei concepții, unele
cheltuieli analizate din punct de vedere contabil drept consumuri, trebuiesc considerate investiții.
de exemplu, cheltuielile de publicitate sau cele cu formarea personalului, care din punct de vedere
contabil sunt considerate consumuri.
29
De altfel, criteriul achiziționării nu îl acoperă pe acela al proprietății juridice. O imobilizare
achiziționată și finanțată prin credi-bail (leasing) și, în general, toate activele închiriate vor fi
considerate ca investiții. Din punct de vedere financiar, locația este un mod particular de investiție.
Finalitatea investiției
Investiția se realizează în vederea creșterii proprietății, deci a valorii întreprinderii, ceea ce
semnifică o rentabilitate pozitivă a investiției, în functie de capitalul investit. Această finalitate nu
exclude scopurile specifice atribuite unor investiții, cum ar fi: creșterea productivității,
diversificarea producției, ameliorarea condițiilor de lucru etc.
Structura portofoliului de active
In structura portofoliului de active se disting, în general, două componente care rezultă,
ambele, din decizia de investiție: o componentă principală constituită din active imobilizate și una
secundară, constituită din active circulante.
(1) Activele imobilizate sau activele fixe grupează imobilizările necorporale, corporale și
financiare. Aceste active sunt asociate operațiunilor de investiții. Ele sunt deținute, cel mai adesea,
pe o perioadă relativ lungă, de unde denumirea lor de active imobilizate sau fixe.
(2) Activele circulante sunt activele necesare realizării operațiunilor de exploatare și se
rotesc relativ rapid. Deținerea acestui tip de active este subordonată deținerii de active imobilizate,
trebuind să se țină seama de ele când se ia o decizie de investiție. Este cazul, în special, al stocurilor
și al creanțelor clienți. Ele sunt reprezentate adesea, scăzând datoriile ocazionate de operațiunile
de exploatare și constituie activul net de exploatare.
Dezinvestirea
Este o operațiune identică și de sens contrar investiției, realizată pentru a crește bogăția
propriețărilor societății. Dezinvestirea se realizează când lichiditățile ce ar fi obținute prin cesiunea
elementelor de activ pot să primească o utilizare mai rentabilă, fie prin reinvestire în cadrul
întreprinderii, fie prin aport de capital. Se observă că în primul caz se realizează o modificăre a
structurii portofoliului de active prin substituire activelor, în timp ce în al doilea caz se produce
dispariția unor active din patrimoniul întreprinderii.
B. Decizia de finanțare și gestiunea structurii finanțării.
Structura de finanțare
Bilanțul financiar este structurat pe trei tipuri de operațiuni: investiții, exploatare și
finanțare.
30
ACTIVE IMOBILIZATE
(imobilizãri nete necorporale, corporale CAPITALURI PROPRII
şi financiare
ACTIVUL NET DE DATORII FINANCIARE

EXPLOATARE (împrumuturi pe termen mediu
(active circulante şi lung şi credite bancare
- datorii de exploatare) curente)
Diferitele decizii
Decizia de finanțare cuprinde diferite decizii:
− alegerea repartiției între capitalurile aduse de acționari și cele ale creanțierilor
(împrumutătorilor). Întreprinderea trebuie să folosească în mai mare măsură fondurile
proprii sau pe cele împrumutate? Aceasta este cea mai importantă decizie care influențează
major riscul suportat de acționari.
− alegerea între reinvestire a surplusului de lichidități și distribuirea de dividende.
− alegerea între finanțarea internă (autofinanțarea) și cea externă societății.
Exemple
O întreprindere analizează necesitatea investiției în active corporale, finanțată prin
împrumut din punct de vedere economic și financiar, urmărind posibilitatea de accesare
a creditului, precum și condițiile impuse de aceasta în ceea ce privește procentul de
autofinanțare.
Se analizează etapele de producție și distribuție, precum și fluxurile financiare

generate de acestea și se urmărește echilibrul financiar pe respectivele etape și pe
ansamblul activității firmei.
Să ne reamintim...
Se va urmări corelația dintre activitățile de producție și comerciale cu cele de finanțare,
pentru a identifica momentele critice și a găsi adecvate de acoperire a riscurilor.
31
1. Care sunt principalele cicluri de activitate pe care le parcurge întreprinderea
nefinanciară în activitatea să – de producție, comercializare, prestare de servicii.
2. Ce fluxuri financiare se generează în activitățile respective și cum influențează acestea
echilibrul financiar al firmei.
Test de autoevaluare a cunoștințelor
1. Ciclul de exploatare poate fi definit ca reprezentând:
a) activitatea productivă curentă a întreprinderii, în care se realizează
transformarea materiilor prime, materialelor etc. achiziționate de la furnizori în
produse finite destinate vânzării către clienți;
b) alegerea între finanțarea internă și finanţare externă a societăți;
c) o activitate realizată pentru a crește activele societății.
2. Indicaţi explicaţia corectă privind investiția:

a) orice decizie de cheltuială care conduce la achiziționarea unui activ în vederea
obținerii ulterioare a unui flux de lichidități;
b) decizia de a reinvesti surplusului de lichiditate în acţiuni;
c) decizia de a economisi.
3. Prin eficacitate se înţelege:

a) realizarea de bunuri şi servicii având calitatea și cantitatea cerute sau proiectate;
b) realizarea de bunuri şi servicii de calitate medie în cantități cat mai mari;
c) realizarea de bunuri şi servicii de calitate ridicata în cantitatea mici;
4. În activitatea economico-financiară a unei întreprinderi intervin următoarele categorii

de participanţi:
a) acţionarii, managerii, creanţierii şi statul;
b) furnizorii, clienții și instituțiile de credit;
c) acţionarii, managerii, furnizorii, clienții, creditorii, debitorii şi statul;
Răspunsuri: 1-a; 2-a; 3-a; 4-c;
Teme de control
1. Descrieți etapele pe care le parcurge activitatea unei societăți nefinanciare, în funcție
de specificul respectivei activități
2. Identificați fluxurile financiare și riscurile potențiale cu care se confruntă o firmă în
activitatea proprie și în relațiile cu partenerii economici și financiari.
32
Bibliografie.
Anghelache Constantin, Isaic-Maniu Alexandru – Sistemul Conturilor Naționale, Ediția a II-a,
Economica București 2007, pp.11-35, cota 336.7/A58
Stoica Emilia – Finanțe publice. Curs ID, Cartea Universitară București 2004, pp.74-89, cota
336.1/.6/S88
Stroe Radu – Finanțe, ASE București 2002, pp.124-137, cota 336.1/.6/S91
Vintilă Nicoleta, Filipescu Maria-Oana, Lazăr Paula – Fiscalitate aplicată și elemente de
management fiscal, C.H.Beck București 2013, pp. 47-66, cota 336.1/.6/V64
33
Unitatea de învă țare 4. ARHITECTURA SISTEMULUI
BANCAR. ROLUL BĂNCII CENTRALE
Introducere
Capitolul prezintă structura sistemului bancar din România și tipurile de intermediere
financiară.

Insușirea notiunii de instituție bancară, banca centrală, tipuri de operațiuni bancare.
Durata medie de parcurgere a unității a patra de învățare este de 3 ore.
Conținutul unității de învățare
4.1. Structura actuală și perspectivele sistemului financiar internățional
Sistemul financiar reprezintă locul în care se confruntă oferta și cererea de

capitaluri, fiind un intermediar între agenții economici care prezintă un necesar de
finanțare și cei care dispun de capacitate de finanțare.
Schematic, sistemul financiar poate fi reprezentat astfel:
Agenți economici cu necesitate de Agenți economici cu capacitate

finanțare (societăți, administrații) de finanțare (gospodării,
administrații)
Utilizări Resurse Utilizări Resurse
Remunerarea forței Producția Remunerarea
de muncă forței de muncă Remunerații
Impozite și
Contribuții sociale Impozite Impozite și
cotizații sociale
Investiții Utilizări Resurse Consum contribuții
ș.a.
Impozite Investiții, etc. sociale
Dobânzi și pe termen pe termen Capacitate de Dobânzi și
Necesar de
dividende vărsate scurt, mediu și scurt, mediu și finanțare comisioane
finanțare
Stocuri, etc. lung lung
34
Sistemul financiar, ca intermediar între ofertă și cererea de capitaluri ale
agenților economici
Sistemul financiar reprezintă piața unde se confruntă direct oferta și cererea de
capitaluri și unde sunt emise și subscrise, fie direct, fie prin intermediul organismelor de
plasament colectiv, titluri de o mare diversitate.
Aceste titluri pot fi diferențiate în două mari grupe, la care se adaugă în prezent o
a treia grupă :
- titlurile de creanță pe termen mediu sau lung, purtătoare de dobândă
(obligațiunile) și titlurile de creanță negociabile, pe termen scurt ;
- titlurile de proprietate (acțiunile), care oferă dreptul de participare la
distribuirea profitului după încheierea exercițiului financiar, la dividend sau sunt
destinate constituirii/creșterii fondurilor proprii ale întreprinderii.
- a treia grupă este formată din instrumentele derivate, de o mare diversitate din
punct de vedere al caracteristicilor și inovațiilor financiare pe care le oferă, scopul
esențial al acestora fiind acoperirea riscurilor variate cu care se confruntă agenții
economici financiari și nefinanciari, în condițiile menținerii unei rate de
profitabilitate convenabile.
4.2. Intermedierea financiară

Rolul intermediarilor financiari – care se constituie în sistemul bancar și cadrul
instituțional al pieței de capital – este de a face legătura între intențiile de economisire și
nevoile de finanțare de natură și de scadențe adeseori diferențiate considerabil, ceea ce
presupune preluarea riscurilor specifice operațiunilor cu capitaluri, fie că acestea sunt de
depozit, fie de creditare. Dacă pe piața monetară, recuperarea unei sume investite într-o
creanță înainte de scadență, de exemplu prin scontarea unei cambii, presupune că
societatea care achiziționează titlul își imobilizează, la rândul său, fonduri în vederea
acestei operațiuni, intermediarii financiari trebuie să dispună întotdeauna de așa numita
lichiditate, adică de fonduri disponibile pentru desfășurarea continuă de operațiuni
financiare.
Această caracteristică a intermedierii financiare se datorează, pe de o parte,
multitudinii și diversității acțiunilor angajate, care conduce la mutualizarea riscurilor și,
pe de altă parte, corelării perfect reglate dintre ansamblul societăților financiare de credit
și banca centrală. Astfel, un intermediar financiar va putea să-și asigure lichiditatea
împrumutând monedă centrală, fie de la o altă societate financiară, fie chiar de la banca
centrală, care este desemnată legal, în acest sens, ca împrumutător în ultimă instanță.
Intermedierea financiară prezintă două aspecte :
• prima formă de intermediere permite agenților economici care doresc să se
împrumute, dar care nu pot sau nu vor să se angajeze direct pe piața obligațiunilor
– din cauza dimensiunii lor relativ mici, eventual a renumelui lor sau în cazul
35
gospodăriilor populației – să beneficieze de finanțare pe termen lung. Este o
intermediere de reprezentare sau, mai bine spus, de brokeraj și aceasta este
realizată de instituțiile de credit, ale căror resurse sunt, încă în prezent, constituite
în cea mai mare parte de capitalurile proprii și/sau din împrumuturi realizate pe
piață. În această categorie intră societățile bancare și financiare pentru stimularea
comerțului exterior, a dezvoltării regionale și locale, a întreprinderilor mici și
mijlocii etc.;
• altă formă de intermediere pune de acord diversele scadențe cerute de utilizatorii
de credit, cu dorința celor care economisesc și care își plasează o parte din activele
financiare temporar libere la vedere sau pe termen scurt.
Ambele tipuri de intermediere comportă riscuri, deoarece reprezintă activități zise
de „intermediere”, finanțând cu resurse ce au diverse scadențe de exigibilitate, respectiv
unele cu termen scurt sau chiar la vedere, deci instabile, în timp ce creditele prezintă toate
scadențele, inclusiv pe termen mediu și lung, intermediarii financiari se confruntă cu riscul
de imobilizare a propriilor resurse.
De asemenea, plătindu-și resursele cu costuri care pot să varieze foarte mult în
timp, în funcție de volatilitatea pieței financiare și încasând dobânzi care, pentru creditele
pe termen lung sunt adesea fixate pe o perioadă relativ îndelungată, intermediarii
financiari întâmpină un risc de rentabilitate.
Se recunoaște, îndeobște, rolul de „impulsionare” pe care îl joacă intermediarii
financiari, crearea de mijloace de finanțare, în timp ce piața are un rol preponderent de
redistribuire.
Intermediarii financiari care practică transformarea sunt instituții financiare
monetare și, în principal, bănci. Acestea au un rol inițial de creare de mijloace de finanțare:
resursele acestor instituții sunt, în marea lor majoritate, constituite din mijloace de plată –
depozite la vedere – sau din plasamente foarte ușor transformabile în mijloace de plată.
Băncile pot, deci, să materializeze creditul pe care îl acordă clienților prin alimentarea
conturilor acestora, ceea ce înseamnă că respectivele credite se transformă în depozite.
Având în vedere astfel de operațiuni, se consideră că intermediarii dispun de putere de
creație monetară, chiar prin modul de funcționare pe care l-au adoptat. Gestionarea
depozitelor utilizabile prin instrumente de plată, cum sunt cecurile, este o activitate
greoaie, dificilă și oneroasă, care cere o infrastructură specifică, dar dacă societatea a optat
pentru acest tip de activitate dispune de un avantaj incontestabil pentru a-și finanța
creditele pe care le acordă clienților, deoarece nu trebuie decât să semneze cecuri către ea
însăși. Când cecurile sunt menținute în conturile sale, banca creează simultan resursele
necesare finanțării creditelor pe care le distribuie.
Intermediarii financiari ale căror resurse nu sunt constituie din mijloace de plată
funcționează diferit, trebuind să crediteze conturile beneficiarilor de credite prin utilizarea
resurselor altor societăți financiare, ceea ce presupune transformarea. Aceasta nu
36
înseamnă că respectivele societăți financiare joacă un rol pasiv, mai ales dacă se are în
vedere dezvoltarea considerabilă din ultima perioadă a piețelor de capital și strânsa – în
prezent chiar intrinseca – lor legătură cu intermediarii financiari. Astfel, societățile „ne-
transformatoare” înregistrează cererile de credite, le analizează din punct de vedere al
rentabilității și riscului și decid asupra acordării creditului. De asemenea, stabilesc
programul de împrumut pe care îl prezintă pe piața financiară, mai ales dacă soliditatea
lor financiară pe piață nu este pusă la îndoială. De altfel, intermediarii financiari „ne-
transformatori” formează un ansamblu relațional unic împreună cu intermediarii
„transformatori” pe piața interbancară și în relațiile cu banca centrală. Faptul că nu
gestionează depozite la vedere nu le creează dificultăți în distribuirea creditelor, deoarece
își finanțează aceste credite prin împrumutarea fondurilor necesare pe piață.
De altfel, în ultima perioadă, intermediarii financiari transformatori tind să-și
diminueze activitatea de transformare, respectiv de creație monetară, finanțând o parte
importantă a creditelor pe termen lung pe care le acordă cu resurse atrase pe termen lung,
cauzele principale pentru un astfel de comportament rezidând în creșterea riscurilor legate
de fragilitatea marilor împrumutători, precum și în deschiderea internățională accentuată
și în reglementările prudențiale adoptate pe plan mondial.
Creația monetară, așa cum este definită prin agregatele monetare tradiționale:
masa monetară cu toate componentele sale este din ce în ce mai puțin importantă ca
dimensiune, dar de un potențial din ce în ce mai mare, comparativ cu dezvoltarea celorlalte
forme, foarte diversificate, de plasamente financiare, deoarece sistemul financiar este din
ce în ce mai sofisticat și, prin aceasta, mai eficient.
4.3. Rolul băncii centrale în sistemul financiar modern

Creditând contul clienților săi cu suma împrumuturilor pe care i le-a acordat,
fiecare instituție de credit își creează propria să monedă, existând, astfel, un circuit
monetar la nivelul fiecărei societăți care își reglementează operațiunile financiare prin
intermediul cecurilor, viramentelor, cărților de credit, conturilor deschise pentru clienții
proprii la fiecare dintre unitățile sale.
Pentru ca aceste operațiuni să joace efectiv rolul de monedă, adică pentru a fi
acceptate ca mijloc de plată fără rezerve, este obligatoriu să fie îndeplinite două condiții :
− această monedă, a cărei existență se sprijină, în fapt, pe o convenție acceptată de
toate persoanele interesate, trebuie să fie imediat și integral transformată într-o
monedă a cărei circulație face obiectul cadrului legal. În trecut, acest tip de
monedă era aurul, iar în prezent o reprezintă emisiunea fiduciară realizată de banca
centrală, fiind singura monedă legală în circulație, ce nu poate fi refuzată la plată
pe teritoriul unde ființează;
− monedele rezultate din operațiunile societăților financiare trebuie să fie
convertibile integral între ele, astfel încât un client al băncii X să poată efectua
37
fără nici o opreliște o plată către un agent economic care este clientul băncii Y,
ambele bănci funcționând în cadrul aceluiași sistem bancar sau în sisteme bancare
care se recunosc reciproc. În prezent, orice instituție de credit trebuie să garanteze
în orice moment conversia instantanee a unei părți din depozitele sale în moneda
emisă de banca centrală și în depozite la alte instituții de credit, aceasta putându-
se realiza numai dacă respectiva instituție dispune de suficientă monedă centrală6.
Existența acestor conturi, în fapt provizioane constituite de instituțiile de credit la
banca centrală a statului, reprezintă, în prezent, o condiție esențială de funcționare
a sistemului bancar.
Rolul băncii centrale și relațiile funcționale ale acesteia cu băncile comerciale este
prezentat în schema de mai jos :
Banca A
Activ Pasiv
Cont la Banca Depozite
Centrală Refinanţări
Credite
Banca Centrală Banca B

Activ Pasiv Activ Pasiv
Conturi ale băncilor Cont la Banca Depozite
Refinanţări
la banca centrală Centrală Refinanţări
Monedă fiduciară Credite
Banca C
Activ Pasiv
Cont la Banca Depozite
Centrală Refinanţări
Credite
Această schemă trebuie completată cu celelalte componente ale sistemului financiar,

deoarece băncile nu sunt singurele instituții financiare creatoare de monedă. Dacă se are în vedere
numai economia internă, se deosebesc patru circuite financiare implicate în creația monetară:
− circuitul instituțiilor financiar-monetare, a cărei structură instituțională cuprinde societățile
bancare, precum și casele de economii și consemnațiuni. Aceste instituții au un rol
important în stimularea agenților economici nefinanciari prin creditarea acestora, iar
creditele pe care le acordă concură la formarea resurselor, prin depozitele constituite pentru
aceeași agenți;
− circuitul Trezoreriei statului;
6
Moneda centrală reprezintă deţinerile în cont ale fiecărei instituţii financiar-bancare la banca centrală, într-o anumită
proporţie faţă de depozitele acceptate de la clienţii săi, astfel încât să se poată alimenta cu monedă emisă de banca
centrală şi să poată permite realizarea de viramente către alte bănci beneficiare ale plăţilor efectuate de clienţii săi.
38
− circuitul piețelor de capital, care cuprinde atât operațiunile desfășurate pe piața titlurilor
pe termen scurt, respectiv monetară, cât și operațiunile efectuate pe piața financiară,
respectiv a titlurilor pe termen mediu și lung ;
− circuitul organismelor de plasament colectiv al valorilor mobiliare.
Aceasta schemă arată, mai întâi, circuitul reglementar din interiorul sistemului bancar, dar
fondurile care pleacă din depozitele gestionate de instituțiile de credit pentru a alimenta circuitul
Trezoreriei statului7 sau pentru investiții pe piața de capital, prin subscriere de acțiuni,
obligațiuni, titluri pe piața monetară, toate aceste fonduri revin în circuitul instituțiilor de credit,
deoarece :
− Trezoreria utilizează fondurile primite pentru a-și finanța cheltuielile ;
− subscrierile de titluri pe piața financiară alimentează conturile bancare ale emitenților.
Fără existența unei bănci centrale, diversele circuite, ca și instituțiile financiare, de altfel,
nu ar putea să funcționeze singure, fără a relaționa între ele.
Există, totodată, operațiuni care efectuează ieșiri fără să fie urmate de intrări corespondente
în circuitul instituțiilor de credit. Aceste operațiuni se derulează în beneficiul exclusiv al băncii
centrale, care se consideră fluxuri de fonduri în afara circuitului bancar, fluxuri exprimate în așa
numita « monedă centrală »:
− când clienții unei societăți de credit îsi convertesc o parte din depozite în monedă
fiduciară, singura abilitată să emită este banca centrală ;
− dacă aceeași clienți doresc să cumpere devize străine, pe care băncile nu le pot crea
pentru ca nu sunt agenți economici rezidenți în țara respectivei devize, banca centrală este
aceea care gestionează deținerile valutare în sistemul bancar ;
− când plățile sunt efectuate în beneficiul Trezoreriei, care nu-și cheltuiește fondurile, ci le
conservă la banca centrală .
Circuitul reglementar din interiorul sistemului bancar, presupune că fondurile care pleacă
din depozitele gestionate de instituțiile de credit pentru a alimenta circuitul Trezoreriei statului8
sau pentru investiții pe piața de capital, prin subscriere de acțiuni, obligațiuni, titluri pe piața
monetară, toate aceste fonduri revin în circuitul instituțiilor de credit, deoarece :
− Trezoreria utilizează fondurile primite pentru a-și finanța cheltuielile ;
− subscrierile de titluri pe piața financiară alimentează conturile bancare ale emitenților.
Fără existența unei bănci centrale, diversele circuite, ca și instituțiile financiare, de altfel,
nu ar putea să funcționeze singure, fără a relaționa între ele.
7
Creditul guvernamental
8
Aşa numitul credit guvernamental este creditul acordat de sistemul bancar sectorului societăţilor și cvasi-societăţilor
nefinanciare, respectiv sectorului real din economia naţională.
39
Există, totodată, operațiuni care efectuează ieșiri fără să fie urmate de intrări corespondente
în circuitul instituțiilor de credit. Aceste operațiuni se derulează în beneficiul exclusiv al băncii
centrale, care se consideră fluxuri de fonduri în afara circuitului bancar, fluxuri exprimate în așa
numita « monedă centrală » :
− când clienții unei societăți de credit își convertesc o parte din depozite în monedă fiduciară,
singura abilitată să emită este banca centrală ;
− dacă aceeași clienți doresc să cumpere devize străine, pe care băncile nu le pot crea pentru
ca nu sunt agenți economici rezidenți în țara respectivei devize, banca centrală este aceea
care gestionează deținerile valutare în sistemul bancar ;
− când plățile sunt efectuate în beneficiul Trezoreriei, care nu-și cheltuiește fondurile, ci le
conservă la banca centrală .
Banca centrală
Banca centrală reprezintă autoritatea monetară care reglementează activitatea instituțiilor
de depozit și de credit, precum și implicarea instituțiilor monetare pe piața financiară a titlurilor.
În prezent, în țările cu economie de tip concurențial, principalele responsabilități ale băncii
centrale constau în:
▪ Emisiunea de monedă fiduciară. Acest privilegiu, numit în trecut privilegiu regalian, aparține
numai autorității monetare din țara respectivă și care, în consecință, poartă denumirea de
instituție de emisiune a statului. Banca centrală beneficiază în democrațiile contemporane de
o autonomie mai largă sau mai restrânsă față de autoritățile publice, funcție de caracteristicile
țării, supravegherea să extinzându-se asupra majorității actorilor din piața financiară și
bancară, unde acționează singură sau împreună cu alte instituții ale statului, abilitate cu
supravegherea unui segment al pieței financiare interne;
▪ Gestiunea rezervelor de active internăționale ale statului. Banca centrală este responsabilă cu
stabilirea relațiilor monetare între statul respectiv și partenerii comerciali externi, intervențiile
sale pe piața valutară internă se manifestă prin cumpărarea de devize străine dacă moneda
națională manifestă o tendință de apreciere și, invers, când se constată deprecierea acesteia,
prin vânzarea de devize externe, cu scopul de a echilibra piața valutară. Pe lângă acțiunea pe
care o întreprinde asupra volumului de devize pe care îl deține, orice bancă centrală urmărește
menținerea valorii externe a monedei naționale, pentru aceasta acționând în vederea
regularizării raporturilor dintre moneda internă și devizele străine, prin controlul pe care îl
exercită asupra cursului de schimb al monedei naționale în raport cu principalele valute ce se
găsesc pe piața monetară respectivă;
40
▪ Prin aceste acțiuni, banca centrală definește și conduce politica monetară a Statului, în
corelație cu politica economică generală pe care o desfășoară autoritățile publice din țara
respectivă. Politica monetară acționează asupra volumului și/sau prețurilor activelor
financiare, obiectivul său final fiind de a crea condițiile favorabile menținerii nivelului general
al prețurilor în limite strânse, neinflaționist. Acțiunea asupra volumului activelor financiare
constă în controlul creșterii masei monetare, adică a ansamblului mijloacelor de plată puse la
dispoziția agenților economici, persoane fizice sau juridice, cu scopul de a garanta lichiditatea
în economie. Acțiunea asupra prețurilor constă în monitorizarea variației nivelului ratei
dobânzii pe piața monetară și, ca urmare, și pe piața de capital;
▪ În această optică, banca centrală este autoritatea monetară care reglementează activitatea
instituțiilor de credit, elaborând cadrul reglementar de funcționare prudențială a băncilor
secundare și controlând aplicarea acestuia, în acest fel fiind garantul unei funcționări
corespunzătoare a întregului sistem bancar și financiar. Acest cadru reglementar se referă la
prevenirea și acoperirea riscurilor de insolvabilitate a băncilor secundare, care trebuie să
respecte anumite limite privind ratele de solvabilitate și lichiditate, față de retragerile
neașteptate ale depozitelor.
În acest scop, banca centrală recurge la o serie de instrumente, cu acțiune directă sau
indirectă asupra agregatelor monetare9, care vor influența conjunctura macroeconomică în
sensul prevăzut de politica economică generală a Statului. În prezent, sunt utilizate
preponderent instrumentele indirecte, pentru a nu impieta asupra autonomiei băncilor
secundare și a nu afecta negativ competitivitatea dintre societățile bancare. Cele mai frecvent
folosite instrumente de politică monetară sunt:
▪ mecanismul rezervelor obligatorii, prin care banca centrală impune băncilor secundare să-
și constituie depozite neremunerate sau remunerate cu o rată a dobânzii foarte mică în
conturile sale, într-o anumită proporție din tipurile de depozite pe care le deține de la
clienții săi. Prin această intervenție, banca centrală determină o diminuare a riscului de
lichiditate la nivelul băncilor secundare, deoarece se reduce masa monetară ce provine de
la un anumit grup de deponenți și care constituie sursă de plasament, adică de credit, cu
9
Agregatele monetare (M1, M2, M3, M4) sunt indicatori statistici care cuprind, în grupuri omogene, mijloacele de plată
deţinute de agenţii economici nefinanciari, ca și componentele plasamentele financiare ale acestora pe teritoriul
naţional, care devin substitute ale mijloacelor de plată. Agregatele monetare se referă de la componentele cele mai
lichide – numerarul și conturile curente – către cele mai puţin lichide. În acest sens, se disting agregatele de plasament,
care măsoară volumul activelor financiare a căror deţinere reflectă voinţa de economisire durabilă (acţiuni, obligaţiuni
şi alte titluri de capitalizare pe termen mediu şi lung).
41
diferite scadențe - acțiune ce determină o creștere a riscului de insolvabilitate a instituției
bancare;
▪ un alt tip de intervenție, mult folosit în trecut, dar acum practic abandonat, îl constituie așa
numita “încadrare a creditului”, de fapt o limitare a masei monetare destinate
plasamentului în credite pe piața bancară de către băncile secundare. Cauzele abandonării
acestui instrument de intervenție al băncii centrale în vederea supravegherii activității de
creditare, pentru a o corela cu nivelul de dezvoltare macroeconomică constau, pe de o
parte, în efectul negativ pe care îl produce asupra concurenței dintre instituțiile bancare și,
pe de altă parte, deoarece vine în contradicție cu dezvoltarea și modernizarea piețelor
financiare, care caracterizează piața financiară actuală.
Băncile centrale realizează o gamă largă de produse și servicii pentru autoritățile publice,
deoarece au în responsabilitate o parte importantă din gestionarea fluxurilor monetare din sistemul
finanțelor publice, în general prin intermediul Trezoreriei publice – în țările care au optat pentru
acest sistem, cum sunt majoritatea statelor europene – sau prin supravegherea pe care o exercită
asupra fluxurilor fiscale și bugetare prin implicarea unora dintre băncile secundare, cum este cazul
în Statele Unite și alte țări anglo-saxone.
De notat, însă, că după ratificarea de către statele Uniunii Europene a tratatului de la
Maastricht, au fost stabilite o serie de reguli care protejează piața monetară față de eventualele
cereri de credit din partea autorității publice din țara respectivă, cu scopul de a evita influența
negativă pe care un astfel de demers o produce asupra evoluției prețurilor în economie. Totodată,
banca centrală, ca instituție financiară publică cu responsabilități de monitorizare a pieței
financiare interne și a relațiilor financiare internăționale, participă direct, alături de ministerul de
resort - în general, Ministerul Finanțelor – la managementul datoriei publice, interne sau externe,
angajată de autoritățile publice centrale și locale.
Pentru a-și îndeplini aceste responsabilități, banca centrală organizează în cadrul sistemului
propriu instituții/agenții subordonate, de genul Centralei Incidentelor de Plăți, Centralei Riscurilor
Bancare, Centralei Bilanțurilor, Registre diverse de realizare a statisticilor necesare depistării unor
circuite sau agenți economici nefinanciari aflați în dificultate, precum și pentru analiza stării de
echilibru și de profitabilitate, inclusiv a capacității de îndatorare la nivel micro, sectorial și
macroeconomic.
42
Exemple
Rolul Băncii Naționale în sistemul bancar național, precum și în relația cu băncile
comerciale.
Să se descrie relațiile financiare dintre societățile financiare bancare și reglementările
legale cărora acestea trebuie să se supună în ce privește compensările în sistem și stabilitatea
acestuia.
Să ne reamintim...
Rolul băncii centrale în contextul actual, într-un stat membru, precum și într-unul
nemembru al zonei euro.

1. Care este arhitectura modernă a sistemului bancar în contextul evoluțiilor economico-
financiare ale secolului XXI.
2. Care este rolul băncii centrale în Uniunea Economică și Monetară, într-un stat
membru sau nemembru al Zonei Euro.

1. Pârghiile economico-financiare fac parte din:
a) mecanismul financiar;
b) sistemul financiar;
c) sistemul bancar.
2. Prin eficienţă se înţelege:

a) realizarea unui bun sau serviciu în condiţii bune, de calitate, cu costurile cele mai
mari;
b) realizarea de bunuri şi servicii având calitatea și cantitatea cerute sau proiectate;
c) realizarea unui bun sau serviciu în condiţii bune, de calitate, cu costurile cele mai
mici;
Răspunsuri: 1-a; 2-c;
43
Teme de control
1. Rolul Băncii Centrale în contextul economic actual
2. Relațiile financiare dintre băncile ce compun sistemul bancar național. Compensarea
Bibliografie.
Berea Aurel, Stoica Emilia – Creditul bancar. Coordonate actuale și perspective, Expert
București 2003, pp. 117-125, cota 336.7/B47
Căpraru Bogdan – Activitatea bancartă: sisteme, operțiuni și practici, C.H.Beck București 2014,
Ediția a II-a, pp.164-178, cota 336.7/C21
Dardac Nicolae, Barbu Teodora – Instituții de credit, ASE București 2012, pp. 138-149, cota
336.7/D18
Huerta de Soto Jesus – Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Ediția II-a, Editura
Universității Al.I.Cuza Iași 2013, pp. 47-56, cota 336.7/H91
44
Unitatea de învă țare 5. TIPOLOGIA SOCIET ĂȚILOR
BANCARE. ORGANIZARE, FUNCȚIONARE, PRODUSE ȘI
SERVICII BANCARE
Introducere
În această unitate este abordată structura de organizarea și funcționare a băncilor
comerciale din cadrul sistemului financiar bancar.

Cunoașterea modului de funcționare și implementarea a produselor și serviciilor
financiare specifice societăților de tip bancar.
Durata medie de parcurgere a unității a cincea de învățare este de 3 ore.

5.1. Organizarea sistemului bancar
Sistemul bancar este organizat în formă piramidală, conținând în vârful piramidei
instituția de emisiune – banca centrală, cu rol de autoritate de reglementare și
monitorizare – și mai multe instituții financiare, care sunt considerate organizații de tip
bancar secundare.
5.1.1. Tipologia instituțiilor financiare bancare

Urmărind modificările structurale generate de implementarea noilor tehnologii
la nivelul instituțiilor monetare și al sistemele bancare în ansamblu, în Uniunea
Europeană pot fi diferențiate trei tipuri de bănci:
▪ băncile de afaceri (merchant) sau Eurobăncile;
▪ băncile “la ghișeu (counter)” sau universale;
▪ băncile la distanță (telebank), adică acele bănci care funcționează exclusiv prin
consultare informatică sau prin telefon.
45
Aceste societăți bancare prezintă caracteristici de organizare și aplicare a
tehnicilor informaționale și informatice diverse, ceea ce se reflectă în structura de
personal, în activitatea de formare profesională și, implicit, în politica generală a băncii,
privind clientela, relațiile interbancare interne și internăționale.
Banca cu rețea națională de retail foarte automatizată
Banca de detail (retail bank) gestionează produsele de economisire și mijloacele
de plată, precum și creditele către particulari. Pentru a finanța nevoile de credit ale
întreprinderilor – în special de dimensiuni mici sau medii – și ale persoanelor fizice,
băncile de retail trebuie să mobilizeze o cantitate importantă de economii, pe care le
realizează prîntr-o gamă largă de produse bancare: conturi la termen, produse de
asigurări, conturi pentru dezvoltare industrială etc.
Banca cu rețea națională de retail este foarte automatizată și-a pornit inițial
activitatea ca filială a unei mari bănci de gros (wholesale bank). Banca de gros realizează
toate operațiunile financiare de mare anvergură, fie efectuate în cont propriu, fie pentru
terți, respectiv clienți persoane fizice sau juridice. Dezvoltarea și diversificarea activității
băncii de gros sunt relativ recente și se datorează cererii exprimate de clientelă și
concurenței dintre societățile bancare, precum și rolului din ce în ce mai important pe
care piețele bursiere îl joacă atât pentru finanțarea agenților economici, cât și pentru
finanțarea datoriei publice și pentru atragerea capitalurilor flotante de pe piața de capital.
Banca de gros se adresează atât clientelei importante, ca asistență financiară și
consiliere, cât și ca intermediar pe piața de capital, acționând în cont propriu sau pentru
terți proprietate a membrilor săi, principalele produse și servicii pe care le oferă clienților
referindu-se la operațiuni destinate întreprinderilor și persoanelor fizice particulare,
leasing, operațiuni de trezorerie, tranzactai internăționale, precum și operațiuni bancare
prin telefon, e-banking, agenții deschise pentru operațiuni front-office cu publicul sau
automatizate.
Banca internațională de investiții
Banca internațională de investiții realizează o gamă largă de operațiuni, printre
care cele mai importante se referă la mobilizarea de capitaluri temporar libere pe piața
de capital pentru întreprinderile care apelează la credit pentru a se dezvolta și chiar a-și
desfășura activitatea curentă, investiții de capitaluri bancare în așa numitele titluri de
46
capital-risc, tranzacții cu valori mobiliare – acțiuni, obligațiuni, derivate, devize ș.a.,
swap-uri și opțiuni. În consecință, structura organizatorică a acestui tip de instituție
financiară va cuprinde cel puțin unități specializate pentru activitatea comercială
bancară, pentru capitaluri private, acțiuni de investiții la nivelul întreprinderilor clientelă,
tranzacții cu produse derivate.
Băncile multinaționale
Dezvoltarea schimburilor internăționale este însoțită de creșterea sectorului
băncilor multinaționale. Dintotdeauna, băncile au finanțat comerțul internațional, dar cea
mai remarcabilă dezvoltare recentă este cea a sucursalelor și filialelor, care au fost
implantate în alte țări decât cea de origine a băncii, urmarea fiind o amplificare a
împrumuturilor acordate la scară mondială.
5.1.2. Funcționarea instituțiilor financiare bancare

În țările cu economie bazată pe relații concurențiale, băncile sunt definite ca
instituții de credit care efectuează oricare dintre operațiunile bancare, ce sunt de o mare
diversitate: acceptarea de depozite ale populației, gestiunea mijloacelor de plată,
acordărea de credite cu toată gama de scadențe – noțiunea de credit include atât
împrumuturile propriu-zise, cât și locații cu opțiuni de cumpărare, avalizări și cauționări,
leasing etc.
O definiție mai largă identifică băncile ca organisme care gestionează în pasivul
lor conturile clientelei, conturi ce pot să fie utilizate prin cecuri sau virament, în limitele
sumelor disponibile. În măsura în care aceste conturi constituie cea mai utilizată formă
a monedei în circulație (moneda scripturală), băncile, în ansamblul lor, pot să acorde
credite în condiții de menținere a solvabilității, creând, astfel, simultan, cea mai mare a
resurselor necesare finanțării acestor operațiuni.
Această a doua prezentare arată băncile sub două aspecte :
− ca prestatoare de servicii financiare, care asigură plata sau transferul de fonduri;
− agenți economici inserați în viața economica, distribuitoare de credite și
creatoare de monedă.
Aceasta arată că băncile joacă un rol strategic în creșterea economică și, în același
timp, asigură protecția persoanelor care economisesc, astfel că, una dintre principalele
47
lor responsabilități constă în circulația mijloacelor de plata, acest demers putând fi
realizat în bune condițiuni numai prin implicare și monitorizarea băncii centrale.
Sistemul de plăți
Mijloacele de plată sunt instrumente care permit utilizarea efectivă a monedei
deținută de bănci, indiferent de forma sub care se prezintă.
Sistemele de plată sunt infrastructuri tehnice și juridice prin intermediul cărora
mijloacele de plată joacă rolul de monedă efectivă, adică pot circula, fiind acceptate
oriunde în condiții de siguranță, cu respectarea condițiilor de eficiență.
Caracteristicile unui sistem de plăți eficient pot fi sintetizate astfel:
- sistemul trebuie să fie fiabil, adică operațiunile trebuie să vizeze, în primul rând,
pe acei agenți economici care inițiază și/sau sunt beneficiarii plăților;
- sistemul trebuie să fie rapid, deoarece întârzierile excesive în efectuarea
operațiunilor pe circuitul plăților sunt la originea privilegiilor abuzive pentru
debitori, îi penalizează pe deținătorii de creanțe și pot dezorganiza viața
economică;
- circuitul plăților trebuie să se deruleze la prețuri rezonabile, ținând cont de cele
două cerințe de mai sus, care, evident, implică costuri legate de infrastructura
tehnică, în principal informatica și de funcționarea acestei infrastructuri;
- sistemul trebuie să prezinte un înalt grad de siguranță, ceea ce înseamnă nu
numai ca erorile ce I se pot imputa să fie rare, ci și ca aceste erori să poată fi
depistate ușor, rapid, cu claritate și, mai ales, să nu declanșeze reacții în lanț,
punând în pericol situația financiară a mai multor participanți la sistem.
5.2. Operațiunile instituțiilor financiare bancare

La nivelul băncilor comerciale se desfășoară trei mari tipuri de operațiuni:
- operațiuni pasive;
- operațiuni active;
- operațiuni desfășurate în afara bilanțului.
Operațiunile pasive reprezintă pentru banca comercială operațiunile de atragere
și constituire a resurselor.
48
Principalele operațiuni pasive ale băncilor comerciale sunt:
- atragerea de depozite pe diferite maturități de la persoane fizice și juridice;
- împrumuturi primite de la clientela bancară și nebancară;
- constituirea capitalului social și a fondurilor proprii.
Banca atrage resursele disponibile pe piața financiară și le utilizează în principal
la acordarea de credite, plasarea în titluri (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie etc.)
sau constituirea de depozite la alte bănci. Constituirea resurselor presupune costuri
pentru băncile comerciale, materializate în dobânzile plătite la depozitele și
împrumuturile atrase.
Ratele dobânzii de pe piața interbancară românească ROBID10 și ROBOR11 sunt
rate de referință ce sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile bancare.
Decontările cu banca centrală cuprind și împrumuturile de refinanțare garantate
cu titluri de stat sau alte titluri acceptate.
Atragerea de depozite interbancare reflectă depozitele constituite de alte bănci la
banca respectivă. Acestea pot fi depozite la vedere ale băncilor: cel mult egală o zi
lucrătoare, la termen (pe un termen fix, pentru care durata inițială este mai mare decât o
zi lucrătoare) și colaterale. Depozitele colaterale sunt constituite de alte bănci sub formă
de garanție.
Împrumuturile interbancare cuprind împrumuturile primite de la bănci, grupate
în funcție de termene, astfel: ¾ împrumuturi de pe o zi pe alta de la bănci, când
operațiunea se încheie pe baza unei convenții sau a unui contract pentru o perioadă de
maximum o zi lucrătoare; ¾ împrumuturi la termen primite de la alte bănci, când
operațiunea se încheie pe baza unei convenții pentru un termen fix și o durată mai mare
de o zi lucrătoare; ¾ împrumuturi financiare primite de la bănci sunt primite de la băncile
nerezidente, având ca beneficiari finali agenți economici nefinanciari, rezidenți.
Depozitele bancare apar sub forma conturilor curente, a depozitelor la vedere și
a celor la termen.
10
ROBID (Bucharest Interbank Bid Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci, respectiv preţul
mediu la care se cumpără fondurile de pe piaţa interbancară.
11
ROBOR (Bucharest Interbank Offered Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele plasate la bănci, respectiv
preţul mediu la care se vând fondurile pe piaţa interbancară.
ROBID este o rată pasivă de dobândă, iar ROBOR o rată activă. Ambele rate se determină ca medii ale cotaţiilor
băncilor la ora 11 a.m. (ora la Bucureşti) în fiecare zi lucrătoare și pentru maturităţi diferite.
49
- conturile curente deschise clienților sunt destinate operațiunilor curente de
încasări și plăți. În ceea ce privește remunerarea acestora, practicile în țările Uniunii
Europene sunt diferite. Astfel, în Franța se aplică principiul „ni-ni”1, în timp ce în alte
state membre UE este bonificată o dobândă la vedere.
- depozitele la vedere sunt slab remunerate, destinate să primească sume de la
titular în vederea unei utilizări pe termen scurt. Soldul contului creditor poate fi retras în
orice moment, fără preaviz. În practică se întâlnește și cazul în care banca solicită, mai
ales pentru sume importante, un preaviz pe termen foarte scurt, de obicei o zi bancară.
O observare pe termen lung permite constatarea unei anumite stabilități a depozitelor la
vedere, ceea ce permite băncii alocarea lor pe o perioadă mai îndelungată. Practica
bancară a demonstrat că o parte din depozitele la vedere rămân în conturi pe perioade
mai îndelungate. Rezultă un sold permanent, care rămâne la dispoziția băncilor sub
formă de pasive stabile.
- depozitele la termen reprezintă o sumă depusă de titular și aflată la dispoziția
băncii până la o scadență stabilită prin contract, în momentul constituirii depozitului.
Depozitul la termen este remunerat la un nivel mai ridicat, care să compenseze
imobilizarea fondurilor depuse. Nivelul ratei dobânzii este apropiat de cel al ratei
dobânzii pe piața monetară, pentru o perioadă asemănătoare. Retragerea sumei înainte
de scadență se sancționează de către băncile comerciale prîntr-o pierdere de dobândă.
Operațiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operațiunile de utilizare
a resurselor mobilizate de către instituțiile bancare sub forma atragerii de depozite, a
contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcțiilor specifice.
Așa cum se cunoaște, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor
sale, așa încât plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt, mediu
și lung atrase.
Operațiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte, din punct de
vedere al maturităților, iar pe de altă parte, din punct de vedere al dobânzilor. Astfel,
datorită preferinței către lichiditate, deponenții vor urmări să efectueze depuneri pe
termene de 12 sau 18 luni, care să le permită și încasarea unei dobânzi superioare
depozitelor la vedere.
50
Dobânzile pasive reprezintă pentru băncile comerciale angajarea unor cheltuieli
către titularii de depozite și creditori. Pentru a înregistra profit băncile trebuie să
utilizeze cât mai eficient resursele atrase, astfel încât plasarea lor să se efectueze la rate
active de dobândă mai înalte decât cele plătite. La nivel agregat, eficiența este dată de o
diferență pozitivă între plasamente și resurse, respectiv între dobânzile încasate (active)
și cele plasate (pasive).
Putem concluziona că unul dintre obiectivele managementului bancar este
menținerea pe ansamblu a unui raport supraunitar între dobânzile la utilizări și cele la
resursele constituite.
DA
Putem scrie: 1
DP
unde:
numărătorul reprezintă dobânda activă, iar numitorul pe cea pasivă.
Principalele operațiuni active ale băncilor sunt:

- disponibilul aflat în casierie;
- conturile curente și depozitele plasate la alte bănci comerciale;
- conturile curente deschise la banca centrală;
- titlurile de trezorerie și alte titluri deținute de bancă;
- creditele de diverse categorii;
- creanțele din leasing;
- titlurile de participație;
- imobilizările corporale;
- fondul de comerț;
- imobilizările necorporale;
- alte categorii de active.
Din analiza principalelor active bancare, remarcăm așezarea lor în ordinea
descrescătoare a gradului de lichiditate.
Astfel, numerarul din casierie și depozitele deschise la alte bănci sunt cele mai
lichide. Spunem că au un grad înalt de lichiditate.
51
Titlurile deținute au un grad mediu de lichiditate, întrucât valorificarea lor pe
piață poate să presupună un anumit timp.
Creditele, atâta vreme cât sunt restituite la timp (partea de principal + dobânda
aferentă), având un serviciu al datoriei corespunzător nu pot fi rambursate înainte de
scadență la cererea instituției bancare, ci numai la inițiativa beneficiarilor lor.
Există situația în care băncile pot „vinde” o parte din credite unor instituții
specializate.
Exemple
Produsele și serviciile de tip bancar pe care le oferă una dintre societățile bancare
rezidente în România
De urmărit ce servicii de tip bancar oferă o bancă comercială clienților săi instituțional,
precum și persoanelor fizice.
Să ne reamintim...
Cum funcționează o societate financiară de tip bancar în țara noastră: caror reglementări
li se supune, ce produse și servicii financiare oferă, cum își gestionează lichiditatea etc.
Rezumat
Funcțiuni le societăților financiare bancare în prezent în țara noastră, funcționarea acestora
în conformitate cu reglementările naționale, ale comunității europene și internăționale.

1. Tipologia instituțiilor financiare bancare
2. Produse și servicii bancare oferite de societățile de profil agenților economici
3. Organizarea societăților financiare bancare
52
1. Mecanismul financiar poate cuprinde:
1. sistemul financiar;
2. norme juridice;
3. funcția de control;
4. pârghiile economico-financiare;
5. organe cu atribuții în domeniul financiar.
Alegeți varianta corectă:
a) 1, 2, 4, 5;
b) 1, 2, 3;
c) 3, 4, 5;
2. Principalele operațiuni active ale băncilor cuprind:

a) creditele acordate populaţiei;
b) conturile curente și depozitele plasate la alte bănci comerciale, conturile curente
deschise la banca centrală, titlurile de trezorerie și alte titluri deținute de bancă,
etc.
c) creanțele din leasing, titlurile de participație, creditele acordate persoanelor
juridice;
3. Principalele funcții ale Băncii Centrale sunt:

a) emisiunea monetară, emisiunea valutară, supravegherea instituţiilor de credit,
finanțarea băncilor comerciale;
b) emisiunea monetară, supravegherea instituţiilor de credit, finanțarea economiei
naționale, gestionarea rezervelor de active financiare internaţionale ale statului;
c) emisiunea de monedă naţională, gestionarea rezervelor de active financiare
internaţionale ale statului, conducerea politicii monetare a statului, supravegherea
instituţiilor de credit.
Răspunsuri: 1-a; 2-b; 3-c;
Teme de control
1. Caracteristicile societăților financiare bancare ce funcționează în prezent
2. Produse și servicii financiare oferite de societățile de profil agenților economici
3. Condiționalități în managementul financiar al societăților financiare bancare
Bibliografie.
Berea Aurel, Stoica Emilia – Creditul bancar. Coordonate actuale și perspective, Expert
București 2003, pp.49-62, cota 336.7/B47
53
Căpraru Bogdan – Activitatea bancară: sisteme, operațiuni și practici, C.H.Beck București 2014,
Ediția a II-a, pp. 53-71, cota 336.7/C21
Dardac Nicolae, Barbu Teodora – Instituții de credit, ASE București 2012, pp.186-202, cota
336.7/D18
Huerta de Soto Jesus – Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Ediția II-a, Editura
Universității Al.I.Cuza Iași 2013, pp.73-94, cota 336.7/H91
54
Unitatea de învă țare 6. ORGANIZAREA ȘI
FUNCȚIONAREA INSTITUȚIILOR FINANCIARE
NEBANCARE ȘI A SOCIETĂTILOR DE ASIGURĂRI
Introducere
În aceest caitol sunt abodate: tipologia societăților financiare nebancar, produsele
și serviciiel financiare oferite de societățile financiare nebancare, precum şi mecanismele
specifice de finanțare.

Cunoașterea necesității existenței și funcționării societăților financiare nebancare,
tipologia acestora
Durata medie de parcurgere a unității a șasea de învățare este de 3 ore.
6.1. Instituții financiare nebancare

Instituție financiară nebancară (IFN) este o entitate, alta decât instituțiile de credit
(bănci), ce desfășoară o activitate de creditare cu titlu profesional, în condițiile stabilite
de lege. În cazul României, înființarea și funcționarea IFN-urilor sunt reglementate de
Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare.
Instituțiile financiare nebancare, pot desfășura, în condițiile legii, următoarele
activități de creditare:
a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la:
− credite de consum,
− credite ipotecare,
− credite imobiliare,
− microcredite,
− finanțarea tranzacțiilor comerciale,
− operațiuni de factoring,
55
− scontare,
− forfetare;
b) leasing financiar;
c) emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de
angajamente de finanțare;
d) acordare de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de
amanet;
e) acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial organizate pe
baza liberului consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin
împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub formă
juridică a caselor de ajutor reciproc;
f) alte forme de finanțare de natura creditului.
În funcție de natura activității, instituțiile financiare nebancare au obligația de
a se înscrie într-unul dintre registrele BNR: Registrul Special, Registrul General sau
Registrul de Evidență. Instituțiile înscrise în registrele Special și General au obligația
de a se constitui ca societăți comerciale pe acțiuni și sunt supravegheate de
către Banca Națională a României.
Registrul general - registrul deschis și ținut de Banca Națională a României,
în care sunt înscrise instituțiile financiare nebancare ce îndeplinesc cerințele
generale: capitalul social minim al instituțiilor financiare nebancare nu poate fi mai
mic decât echivalentul în lei al sumei de 200.000 euro, respectiv 3.000.000 euro în
cazul instituțiilor financiare nebancare care acordă credite ;
Registrul special - registrul deschis și ținut de Banca Națională a României,
în care sunt înscrise instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul general, ce
se încadrează în criteriile prevăzute de reglementările Băncii Naționale a României,
care se referă, fără a se limita, la:
a) cifra de afaceri;
b) volumul creditelor;
c) gradul de îndatorare;
d) totalul activelor;
e) capitalurile proprii;
56
Registrul de evidență - registrul deschis și ținut de Banca Națională a României, în
care sunt înscrise instituțiile financiare nebancare care desfășoară activități de creditare
de genul:
- acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare,
credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de
factoring, scontare, forfetare;
- leasing financiar;
- emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de
finanțare;
- acordăre de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de
amanet;
- acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial organizate pe baza
liberului consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin
împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub forma
juridică a caselor de ajutor reciproc;
- alte forme de finanțare de natura creditului,
- exclusiv din fonduri publice ori puse la dispoziție în baza unor acorduri
interguvernamentale, precum și instituțiile financiare nebancare organizate sub forma
caselor de amanet sau a caselor de ajutor reciproc.
6.2. Activități executate de instituțiile financiare nebancare IFN

6.2.1. Leasing-ul
Potrivit legislației din România [OG nr. 51/28 august 1997, privind operațiunile
de leasing și societățile de leasing], operațiunile de leasing sunt acelea prin care o parte
denumită locator (finanțator), transmite pentru o perioadă de timp determinată dreptul
de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți numită utilizator, la
solicitarea acestuia, contra unei plăți periodice, denumită rata de leasing, iar la sfârșitul
perioadei locatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra
bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.
57
Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei
de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită toate obligațiile
asumateprin contract.
Operațiunile de leasing pot fi de diverse feluri, în funcție de opțiunile părților

contractante, respectând prevederile legale în vigoare:
- leasing financiar –este operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai
multe din următoarele condiții:
- transferă, în mare măsură, toate riscurile și beneficiile aferente dreptului
de proprietate asupra bunului. În cele din urmă, titlul de proprietate al bunului poate fi
transferat sau nu utilizatorului final. Părțile au prevăzut expres că la expirarea
contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului.
Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta
cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care opțiunea poate
fi exprimată. Perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75%
din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu
este transferat. Valoarea totala a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este
mai mare sau egala cu valoarea de intrare a bunului.
- leasing operațional –dreptul românesc reglementează leasingul operațional
stipulând că este operațiunea de leasing care nu îndeplinește condițiile leasingului
financiar. Diferențierea dintre cele două forme este destul de ambiguă, putând genera
numeroase confuzii. În fond cea mai importantă diferență între cele două forme este
înregistrarea în contabilitate, astfel că în cazul leasingului financiar, deductibilitatea
ratelor apare la nivelul amortizării bunului care se face de către client și a dobânzii. În
58
cazul leasingului operațional, avem deductibilitate integrală pentru rata de care apare în
contabilitate sub forma chiriei. Cu alte cuvinte, pentru o firmă căreia în leasing
operațional un bun, întreaga sumă pe care o plătește lunar este deductibilă și considerată
ca fiind o cheltuială. În cazul leasingului financiar, suma plătită lunar are aceeași
structură ca și la leasingul operațional, dar nu mai este deductibilă în totalitate. Se deduc
numai dobânda, asigurarea și beneficiul firmei de leasing. Existând opțiunea de
cumpărare a bunului la terminarea contractului, clientul nu își deduce și rata stabilită
pentru cumpărarea bunului.
Există și forme speciale de leasing, caracterizate prin particularități ale tehnicii
de realizare. În această categorie următoarele operațiuni :
- lease-back-ul - acest contract se caracterizează prin faptul că furnizorul se
identifică cu utilizatorul. În acest caz, beneficiarul (utilizatorul) vinde bunurile aflate în
proprietatea să finanțatorului, acesta din urma închirindu-le în baza unui contract de
leasing. Aceasta forma prezintă interes pentru ambele părți contractante. Reprezintă o
formă mascată de finanțare a unei societăți aflate în lipsă de disponibilități și este
avantajoasă din punct de vedere fiscal pentru firma de leasing deoarece de regulă
instituția creditoare este exonerată de orice taxă asupra vânzării dacă cedează bunul
imediat cu chirie fostului proprietar.
- master leasingul - denumit și leasingul de containere acest contract este folosit
de societățile de transport, apariția lui fiind determinată de avantajele pe care le are un
cărăuș prin închirierea containerelor, față de achiziționarea acestora, care ar presupune
cheltuieli suplimentare legate de organizare a unei exploatări eficiente, întreținerea și
repararea containerelor, precum și pregătirea unui personal calificat. Companiile
specializate în ținerea parcului de containere le pun la dispoziția transportatorilor fie
pentru o perioadă determinată de timp (term leasing), fie pentru o anumită călătorie (trip
leasing). Marile companii de leasing au pătruns și în acest domeniu, impunându-se prin
folosirea unor contracte complexe de închiriere numite master lease system.
- leasingul acționar – reprezintă o tehnică financiară folosită pentru prima dată
în Franța, de Groupement Francais D`Entreprises, în scopul satisfacerii cerințelor tot mai
marile întreprinderilor mici și mijlocii pentru atragerea de fonduri. Operațiunea este
oarecum asemănătoare contractului de lease– back folosit pentru bunuri mobile sau
59
imobile, presupunând în concret următoarele etape: o societate pe acțiuni mică sau
mijlocie își majorează sau își constituie capitalul propriu prin emiterea de (noi) acțiuni
care sunt subscrise de un fond de investiții; fondul de investiții cedează, în locație acțiuni
societății emitente, care în schimb, va vărsa periodic o sumă de bani cu titlu de chirie, la
expirarea contractului societatea emitentă având posibilitatea de a-și răscumpăra
propriile acțiuni la un preț convenit cu fondul de investiții, ținându-se cont și de
vărsămintele efectuate prin plata chiriei.
- leasingul experimental - se folosește ca o formă de promovare a vânzărilor.
Bunul care face obiectul unui astfel de contract este închiriat pe perioade scurte de timp,
de câteva luni, în mod experimental, cu condiția ca după expirarea perioadei prevăzute
în contract acestea să fie cumpărate dacă corespund cerințelor sau să fie restituite dacă
prezintă neajunsuri.
- leasingul creativ - definește un mod de lucru puțin diferit. După analiza datelor
economico-financiare ale potențialului client se determină o expunere maximă a
societății de leasing asupra acestuia. În acest moment intervine caracteristica creativă a
leasingului. Împreună cu societatea de leasing se alege cea mai bună ofertă de finanțare.
Se determină avansul optim, durata optimă a contractului de leasing și implicit procentul
de dobândă. Dacă toate aceste informații conduc la o profitabilitate acceptată de
societatea de leasing atunci se încheie contractul de finanțare.
60
Tranzacția de leasing presupune mai multe faze: precontractarea,contractarea,
cumpărarea, închirierea și lichidarea.
Derularea operațiunii de leasing:

1. Cererea de ofertă adresată de beneficiar furnizorului.
2. Furnizorul emite beneficiarului factura proformă.
3. Beneficiarul se adresează societății cu o cerere de închiriere împreună cu dosarul
de finanțare.
4. Societatea de leasing studiază dosarul și transmite acceptul de principiu.
5. Alegerea echipamentului ce va fi cumpărat.
6. Furnizorul trimite beneficiarului oferta fermă.
7. Societatea de leasing face comanda pentru echipamentul ales de beneficiar sau
încheie un contract cu furnizorul.
8. Achiziționarea echipamentului.
9. Furnizorul remite factura, garanția și contractul de service societății de leasing.
10. Furnizorul livrează, instalează și întreține echipamentul.
11. Beneficiarul confirmă recepția echipamentului.
12. Societatea de leasing asigură echipamentul cumpărat.
13. Societatea de asigurare emite polița de asigurare societății de leasing.
14. Beneficiarul confirmă recepția echipamentului societății de leasing.
15. Plata ratelor către societatea de leasing.
16. La încheierea contractului beneficiarul vinde sau returnează echipamentul sau
prelungește contractul de închiriere.
6.2.2. Factoring. Forfetare

Prin factoring se înțelege cumpărarea de către un institut de factoring (factor) de
la clientul său (întreprindere furnizoare) a creanțelor acestuia față de alte întreprinderi
(beneficiar) cărora le-a livrat mărfuri sau servicii. Firma care recurge la factoring obține
în acest fel, contra unui comision perceput de factor, în timp scurt, sumele de bani pentru
produsele livrate cu termen de plată îndepărtat, elimină riscul de neplată (care trece
61
asupra factorului) și costurile gestionării creanțelor (sumele ce trebuie încasate de la
clienți). Finanțarea se realizează prin accelerarea circulației capitalului.
Forfetarea constituie o formă de finanțare a exporturilor în cadrul căreia
institutul de forfetare (Forfaiteur) preia creanțele din export pe termen mediu și lung ale
exportatorului. Serviciul este de aceeași natură ca și în cazul factoringului dar aria
riscului transferat și perioada sunt mai extinse. În timp ce factorul se bazează pe
contractul dintre clientul său și beneficiar și pe factura emisă, forfaiteur-ul cumpără
cambii și bilete la ordin deținute de exportator. Servicii de factoring și forfetare sunt
oferite, în România, mai ales prin bănci.
6.3. Societățile de asigurări și reasigurare

Deși funcția de asigurare nu este în mod explicit de natură financiară, ea poartă
acest caracter în măsura în care există numai prin constituirea de rezerve importante.
Aceste rezerve, prelevate de la persoanele - juridice sau fizice - ce se asigură, în scopul
acoperirii riscurilor prevăzute în contractele de asigurare, reprezintă o sumă economisită
importantă, respectiv o creanță asupra economiei care este proprietatea colectivă a
sectoarelor care au contractat asigurarea. Instituțiile de specialitate nu pot să ignore acest
aspect, cu atât mai mult, cu cât trebuie să plătească prime sau să remunereze anumite
servicii specifice. Investirea rezervelor de care dispun prin utilizarea instrumentelor
monetare și financiare oferă posibilitatea societăților de asigurări să valorifice sumele
colectate.
62
Piața de asigurări, piața de capital și investițiile străine sunt strâns legate între ele
și de nivelul de dezvoltare a infrastructurii pieței de capital în ansamblu, a cadrului ei
legislativ depinde atractivitatea țării pentru investitorul potențial și, în particular, a acelor
instituții financiar-bancare, calificate drept investitori particulari.
Contabilitatea Națională, care realizează înregistrarea statistică a fluxurilor
financiare la nivel macroeconomic în așa numitele “operațiuni financiare”, a adoptat
pentru clasificarea acestora criterii ce derivă din natura instrumentelor financiare ce au
constituit suportul pentru fiecare flux. De aceea, nomenclatorul operațiunilor financiare
ce se regăsește în Contabilitatea Națională reprezintă, în fapt, nomenclatorul
instrumentelor financiare utilizate în țara respectivă, în perioada pentru care s-au
întocmit conturile macroeconomice. Astfel, se disting patru grupe principale de
instrumente financiare: instrumentele de plată, instrumentele de plasament,
instrumentele de finanțare și rezervele tehnice de asigurări.
Societățile de asigurare sunt și ele un participant activ pe piața financiară, jucând
un rol important în concentrarea ofertei de capital. Întrucât în orice moment pot surveni
dezastre care fac necesară onorarea obligațiilor asumate față de asigurați, societățile de
asigurări își constituie rezerve. Fructificarea acestor rezerve, aflate la dispoziția
societăților de asigurare, se face prin plasamente de portofoliu în acțiuni sau obligațiuni
ale diferitelor societăți comerciale, în bonuri de tezaur, obligațiuni sau alte înscrisuri ale
împrumuturilor de stat, depuneri la termen la bănci etc. Politica de plasamente financiare
a societăților de asigurare este dictată de posibilitățile concrete de fructificare oferite pe
piața financiară. Piața de asigurări, prin mecanismele sale specifice, concentrează și
centralizează capitalurile, dar, mai ales, trebuie să ofere instrumente și produse noi de
asigurări care să acopere riscurile.
Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil.
Fondurile pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurator din
primele plătite de persoanele sau organizațiile care au cumpărat asigurări.
Rezervele tehnice de asigurări înregistrează obligația - sub formă de datorie
monetară - pe care societățile de asigurări au contractat-o față de unitățile asigurate. în
contabilitatea acestora, asigurările se regăsesc sub forma rezervelor, ce pot fi constituite
în conformitate cu reglementările legislative emise în acest domeniu de Ministerul
63
Finanțelor. Creanțele sunt repartizate între diversele posturi ale documentelor contabile
potrivit cu riscurile pe care acestea le acoperă, precum și în funcție pe primele de
asigurare vărsate pe care le generează.
Asigurarea este o metodă de transfer al riscului de la persoanele fizice și juridice
către societățile de asigurări care își asumă riscul. Daunele materiale și financiare sunt
despăgubite de către societatea de asigurări persoanei asigurate, titularului asigurării din
fondurile special create prin primele de asigurare plătite de asigurați. Despăgubirile se
plătesc asiguratului în urma producerii unor pagube din riscuri asigurate ce au fost
stipulate prin contractul de asigurare.
Asigurările au următoarele funcții: funcția de acoperire a pagubelor, funcția de
prevenire a pagubelor și funcția financiară.
Funcția de acoperire a pagubelor produse asiguraților de evenimentele cuprinse
în asigurare este considerată a fi funcția de bază care prezintă interes atât pentru asigurați
cât și pentru economia țării respective.
Funcția de prevenire se realizează prin prudență în stabilirea, condițiilor de
asigurare, coparticiparea asiguratului la suportarea pagubei alături de societatea de
asigurare, excluderea de dezdăunare a pagubelor produse din culpa asiguraților, luarea
tuturor măsurilor pentru realizarea principiului conform căruia asigurarea nu trebuie să
fie sursă de îmbogățire pentru asigurați.
Funcția financiară a asigurării este una din pârghiile sistemului financiar.
Încasarea primelor de asigurare se face pe parcursul întregului an financiar cu scadențe
în anul de referință. Plățile de despăgubiri și sume asigurate se fac treptat pe măsura
apariției și argumentării lor la fel pe întregul an financiar. Diferența între încasări și plăți
pe parcursul anului de referință poate fi utilizată ca resursă generală de creditare în
economie, fiind constituită în depozite sau disponibilități curente la bănci. Societatea de
asigurare poate efectua diverse operațiuni pe seama resurselor mobilizate.
Funcția financiară se manifestă și în contextul raporturilor financiare dintre
societățile de asigurare și stat prin intermediul unor pârghii fiscale-plata impozitului pe
profit și a altor obligații cu caracter fiscal.
O parte a fondului de asigurare construit de societatea de asigurare reprezentând
mai ales rezerva matematică la asigurările de viață are caracter de permanență, ea fiind
64
consolidată. Ea poate fi utilizată ca sursă de creditare pentru cumpărarea de acțiuni ale
unor firme având profil variat de activitate.
Clasificarea asigurărilor
Asigurările prezintă un mecanism complex de înfăptuire și forme de realizare. De aceea
este absolut necesară o clasificare a lor. Criterii de clasificare se stabilesc în funcție de:
- regimul juridic,
- asigurări prin efectul legii
- asigurări facultative sau contractuale
- obiectul și ramura de asigurare,
- varietatea riscurilor asigurate,
- sfera de manifestare.
Exemple
Funcționarea leasing-ului financiar, comparativ cu cel operațional
Comparație costuri leasing financiar vs. credit pe termen mediu
Să ne reamintim...
Tipuri de societăți financiare nebancare ce funcționează în România
Rezumat
Tipuri de societăți financiare nebancare, specificitatea activității acestora, caracteristicile
produselor și serviciilor pe care le oferă agenților economici: leasing, forfetare/factoriung,
asigurări.

1. Analiza costurilor pe care le implică produsele financiare pe care le oferă aceste
societăți
2. Avantaje și dezavantaje ale produselor oferite de societățile financiare nebancare
comparați cu cele oferite de bănci
65
1. Instituția financiară nebancară (IFN) este:
a) organ cu atribuții în domeniul financiar;
b) o entitate, alta decât instituțiile de credit (bănci), ce desfășoară o activitate de
creditare cu titlu profesional, în condițiile stabilite de lege;
c) o instituţie bancară.
2. Factoring se înțelege:
a) cumpărarea de către un institut de factoring (factor) de la clientul său
(întreprindere furnizoare) a creanțelor acestuia față de alte întreprinderi
(beneficiar) cărora le-a livrat mărfuri sau servicii;
b) cumpărarea de către un factor a pachetului de acţiuni majoritar;
c) o persoană juridică, privată sau publică prin care se realizează o activitate de
interes general;
3. Instituţiile financiare nebancare pot desfășura următoarele operațiuni

financiare:
a) acordarea de credite, operaţiuni de factoring, forfetare, leasing, scontare,
asigurări şi reasigurări;
b) acordarea de credite și constituirea de depozite;
c) acordarea de credite și finanțarea operațiunilor comerciale ale populației.
Răspunsuri: 1-b; 2-a; 3-c.
Teme de control
1. Ce tipuri de societăți financiare nebancare cunoașteți
2. Ce produse și/servicii oferă acestea
3. Cum influențează aceste produse financiare comportamentul agenților
economici
Bibliografie.
Diaconu Radu-Cristian – Instituții financiare nebancare, C.H.Beck București 2011, pp.85-145,
cota 336.7/D36;
Dragotă Mihaela, Dragotă Victor, Handoreanu Catălina – Piețe financiare: structură, instituții,
instrumente, reglementări, ASE București 2009, pp.156-191, cota 336.7/P64;
66
Unitatea de învă țare 7. TIPOLOGIA TITLURILOR
FINANCIARE
Introducere
În această unitate sunt prezentate caracteristicile titlurilor financiare emise și
negociate pe piața de capital

Cunoașterea diversității titlurilor financiare, a caracteristicilor și posibilității de
utilizarea a acestora.
Durata medie de parcurgere a unității a șaptea de învățare este de 3 ore.
7.1. Finanțarea directă și indirectă

Finanțarea directă
Prin operațiunile de finanțare directă, emitentul titlului va realiza un flux de
intrare de numerar, pe care îl va utiliza pentru achiziționarea de active fizice, iar
creditorul își va transforma economiile în active financiare purtătoare de remunerați.
Se spune că o finanțare este directă atunci când un titlu primar emis de agentul
economic debitor este cumpărat de un creditor ultim. Astfel, o întreprindere poate să
emită acțiuni noi. Statul poate să vândă obligațiuni sau alte titluri de credit pe termen
scurt etc. pe care le vor cumpăra direct menajele, în orice situație, titlul primar oferă
investitorului o remunerare, fie prin dobândă, fie prin dividend.
Finanțarea indirectă
Această modalitate de ajustare a necesității cu capacitatea de finanțare este
caracterizată prin intervenția unei societăți cu funcție de intermediere financiară.
Respectiva societate colectează economiile creditorilor ultimi, vânzându-le titlurile pe
care le emite și care sunt desemnate sub apelativul de titluri indirecte sau secundare.
Apoi, societatea de intermediere transmite fondurile colectate debitorilor ultimi, prin
67
cumpărarea de titluri primare. Bilanțul unui intermediar este constituit în mod esențial
din active monetare și financiare, în pasiv aflându-se titlurile indirecte emise, iar în activ
titlurile primare achiziționate.
7.2. Tipologia titlurilor financiare

7.2.1. Valorile mobiliare
Valorile mobiliare – sunt instrumente negociabile emise în formă materializată,
sau evidențiate prin înscrieri în cont, care conferă deținătorilor lor drepturi patrimoniale
asupra emitentului, conform legii și în condiții specifice privind emisiunea acestora.
Valorile mobiliare sunt de trei categorii:
▪ primare – emise pentru mobilizarea capitalurilor proprii sau pentru atragerea
capitalului de împrumut. Acestea asigură mobilizarea capitalurilor pe termen
lung și permit valorificarea investiției prin încasarea în viitor a unei părți din
veniturile bănești nete ale emitentului
▪ derivate – rezultă din combinarea caracteristicilor obligațiunilor cu cele ale
acțiunilor, pot fi contracte încheiate între emitent și investitor sau pot fi contracte
standardizate
▪ sintetice – rezultă din combinarea de către societățile financiare a unor active
diferite și crearea pe această bază a unui instrument de plasament nou.
Valorile mobiliare primare includ:
a) acțiuni;
b) titluri de stat, obligațiuni emise de administrația publică centrală sau locală și
societăți comerciale, precum și alte titluri de împrumut cu scadență mai mare de un an;
c) drepturi de preferință la subscrierea de acțiuni și drepturi de conversie a unor
creanțe în acțiuni;
d) alte instrumente financiare, cu excluderea instrumentelor de plată, care dau dreptul
de a dobândi valori mobiliare echivalente celor menționate mai sus prin subscriere,
schimb sau la o compensație bănească;
e) orice alte instrumente financiare calificate de C.N.V.M. ca valori mobiliare.
68
Valorile primare sunt emise de utilizatorii de fonduri, fiind destinate creșterii
capitalului propriu și sunt reprezentate de acțiuni, obligațiuni și produse speciale
generate de emisiunea de acțiuni (drepturi de subscriere, de atribuire și warante).
Acțiunile – reprezintă revendicările deținătorilor asupra capitalului real al firmei.

Aceste valori mobiliare sunt caracterizate de venit variabil, nivelul remunerării este dat
de rezultatul financiar al exercițiului și de politica promovată de emitent cu privire la
repartizarea profitului. Spre deosebire de alte instrumente, acțiunile nu au maturitate,
durata lor de viață fiind dată de perioada în decursul căreia firma emitentă desfășoară
activitate.
Obligațiunile – sunt titluri de creanță negociabile. Acestea sunt instrumente de

credit, pe termen mediu și lung, emise de societăți comerciale sau de organisme ale
administrației de stat centrale sau locale. Obligațiunile certifică deținătorului dreptul de
a încasa o dobândă și de a recupera suma investită dîntr-o dată la scadență sau în tranșe
pe durata de viață. Investitori pe piața obligațiunilor sunt persoanele fizice și juridice din
țară și din străinătate, care dețin capitaluri bănești temporar libere. Plasamentul în
obligațiuni se bazează pe un proces de economisire preexistent.
Titlurile de stat – reprezintă instrumente emise de guvern, în vederea acoperirii

deficitelor bugetare, fiind antrenate banca centrală și băncile comerciale. Banca centrală
își aplică politica monetară prin cumpărarea sau vânzarea de titluri guvernamentale, în
funcție de aceste operațiuni reglându-se masa monetară. Pe piața obligațiunilor de stat,
în calitate de participanți întâlnim societățile comerciale, instituțiile financiare și
nefinanciare, persoanele fizice și investitorii străini. Pe piețele țărilor care se confruntă
cu deficite bugetare sistematice, volumul tranzacțiilor cu titluri de stat este considerabil.
Obligațiunile emise de autoritățile locale – sunt obligațiuni municipale emise

pentru finanțarea investițiilor de capital sub formă de școli, poduri, canalizări,
aeroporturi, transport subteran.
69
Achiziționarea acestor titluri este realizată, în general, de către băncile de investiții, care
le revând băncilor comerciale, societăților de asigurări și investitorilor individuali cu
venituri foarte mari. Piața acestor titluri este nesemnificativă, datorită numărului limitat
al participanților.
Valorile mobiliare derivate sunt instrumente negociabile sau standardizate care

conferă operatorului anumite drepturi viitoare privind tranzacționarea activului suport.
Acestea se prezintă sub forma contractelor la termen și a opțiunilor.
Contractele la termen sunt de două tipuri:
▪ contracte FORWARD (anticipate)
▪ contracte FUTURES (viitoare)
Contractul FORWARD – este un acord între doi operatori, prin care vânzătorul
se angajează să livreze la odată viitoare un anumit activ suport, iar cumpărătorul să
efectueze plata pe baza unui preț stabilit inițial, la data încheierii contractului. Câștigul
sau pierderea operatorului va fi stabilită la scadență, fiind generată de diferența dintre
cursul activului suport la scadență și prețul aceluiași activ, predeterminat prin contract.
Contractul FORWARD este finalizat prin livrarea/primirea efectivă a activului suport și
achitarea prețului prestabilit al acestuia.
Contractul FUTURES – este un contract standardizat cu privire la: natura

activului suport, cantitatea tranzacționată și scadența. Prețul contractului nu mai este fix,
ca în cazul contractului FORWARD, ci variabil, contractul futures fiind actualizat zilnic
sau marcat la piață. Pierderea unui operator reprezintă câștig pentru partenerul lui în
contract.
Contractul futures cotează la bursă, prețul său curent reflectând prețul activului de
bază. Prețurile futures și cele cash pentru o marfă sau un activ financiar evoluează în
același sens și tind să se egalizeze spre scadența contractului futures. Acest tip de piață
poate fi un indiciu foarte important pentru investitorii de pe piața reală.
70
Opțiunile – sau contractele de opțiuni reprezintă titluri financiare care conferă
deținătorului lor dreptul, dar nu și obligația, să cumpere sau să vândă, la un preț de
exercițiu fixat dinainte, o anumită cantitate de active suport.
Valorile mobiliare sintetice – sunt reprezentate de contractele pe indici bursieri.

Scopul acestora vizează acoperirea riscului de pierdere din evoluția cursului valorilor
mobiliare ce compun un portofoliu. Astfel, indicii bursieri, fiind alcătuiți pe baza unui
coș de titluri, permit dispersia riscului. Indicii constituie suport atât în contractele
futures, cât și în contracte de tip options.
În funcție de gradul de lichiditate se poate face o clasificare a instrumentelor financiare
ale pieței de capital:
1. acțiuni ale fondurilor mutuale
2. bonuri de tezaur
3. obligațiuni emise de stat
4. obligațiuni emise de municipalități
5. obligațiuni emise de firme
6. acțiuni obișnuite emise de firme
7.2.2. Acțiunile
Acțiunile se pot clasifica după mai multe criterii:
▪ după drepturile conferite acționarilor:
o acțiuni comune sau obișnuite
o acțiuni preferențiale
▪ după modul de identificare a proprietarului:
o acțiuni nominative (numele proprietarului este scris pe certificat)
o acțiuni la purtător (acțiunea aparține celui care o deține)
Caracteristicile principale ale acțiunilor preferențiale:
1. Clase multiple de acțiuni preferențiale
2. Revendicările asupra veniturilor și activelor firmei
3. Dividende cumulative
4. Clauza de protejare
71
5. Clauza convertibilității
În evaluarea acțiunilor se pot lua în considerare datele existente, indicatorii, până
în prezent sau previziunile elaborate și prezentate pe baza unor calule specifice, planuri
de afaceri, prognoze economice privind o anumită zonă, riscul de țară, dezvoltarea unei
regiuni, etc.
Rezultatele și/sau anticipările permit utilizarea următoarelor metode de evaluare a
cursului acțiunilor:
▪ Evaluarea financiară:
o evaluarea pe baza dividendelor
o evaluarea prin profituri
▪ Evaluarea tehnică
Acțiunea reprezintă o cotă parte din capitalul social al unei societăți și încorporează
drepturi patrimoniale și nepatrimoniale. Astfel, valoarea unei acțiuni poate fi calculată
și poate fi privită în mai multe moduri:
a) Valoare nominală (VN) - este egală cu suma capitalului social (CS) divizată la
numărul de acțiuni (N).
CS
VN =
N
b) Valoare patrimonială – exprimată prin valoarea contabilă și prin valoarea intrinsecă
Valoarea contabilă reflectă partea din activul net (An) ce revine pe o acțiune.
An
Vct =
N
Vct = valoarea contabilă,
An = Activul net
N = numărul total de acțiuni emise și aflate în circulație
Activul net este reprezentat de partea din activele societății neafectat de datoriile
contractate de aceasta.
An = At – Dt
An = activul net
72
At = activul total (real)
Dt = datorii totale
Valoarea intrinsecă, exprimă activul net corectat cu plusurile sau minusurile de active
latente ce revin pe o acțiune.
c) Valoarea de rentabilitate – interpretată ca valoare financiară și ca valoare de
randament.
d) Valoarea negociată sau prețul de emisiune (PE) care este determinat prin adăugarea
la valoarea nominală a primei de emisiune (pe).
e) Valoarea de piață, respectiv prețul la care se efectuează tranzacțiile cu acțiuni.
Această valoare se prezintă sub forma cursului bursier.
7.2.3. Obligațiunile
Obligațiunile sunt înscrisuri care certifică deținătorului său calitatea de creditor.
Acestea reprezintă titluri de creanță negociabile.
Elemente tehnice
În momentul emisiunii, orice obligațiune se caracterizează prin următoarele elemente
tehnice:
▪ Valoarea nominală – servește ca bază de calcul a dobânzilor și reprezintă
valoarea înscrisă pe obligațiune.
▪ Prețul de emisiune – este prețul plătit de cel care a subscris la emisiunea
respectivă. În general, prețul de emisiune este egal cu valoarea nominală, dar
dacă prețul de emisiune este mai mic decât valoarea nominală, atunci se
calculează prima de emisiune.
▪ Prima de emisiune – reprezintă diferența dintre valoarea nominală și prețul de
emisiune
▪ Durata de viață a împrumutului – este timpul cuprins între data subscrierii și
data rambursării.
▪ Cuponul – arată suma vărsată anual pentru obligațiune (dobânda)
73
Clasificarea obligațiunilor
Pentru a spori atractivitatea titlurilor și pentru a elimina riscurile antrenate de
modificărea ratei dobânzii pe piață, în materie de obligațiuni s-a procedat la o
diversificare a tipurilor acestora:
▪ obligațiuni clasice
▪ obligațiuni indexate
▪ obligațiuni cu rată variabilă a dobânzii
▪ obligațiuni convertibile
▪ obligațiunile cu bon de subscriere în acțiuni.
Obligațiunile clasice – au ca principală caracteristică stabilirea cu precizie a cuponului

și a valorilor de rambursat încă din ziua emisiunii.
Obligațiunile indexate – sunt obligațiuni al căror cupon și/sau valoare de rambursare

sunt legate de evoluția unui anumit indice, clauzele de indexare fiind fixate în momentul
emisiunii.
Obligațiunile cu rată variabilă a dobânzii sunt emise în perioadele de puternică

volatilitate a ratei dobânzii și a inflației, cu scopul de a reduce riscul de rată pentru
deținătorii și pentru emitenții de împrumuturi pe termen lung.
Obligațiunile convertibile reprezintă obligațiuni clasice, în general cu rată fixă a

dobânzii, care dau deținătorului posibilitatea ca, în decursul unei perioade de conversie,
să schimbe aceste titluri cu una sau mai multe acțiuni ale societății emitente.
Obligațiunile cu bon de subscriere în acțiuni sunt obligațiuni clasice însoțite de mai

multe bonuri (înscrisuri) care permit subscrierea, de-a lungul unei perioade date, la
emisiunile de acțiuni ale societății, într-o anumită proporție şi la un preț fixat în avans.
74
Valoarea reală a obligațiunilor este influențată de modalitățile de rambursare a
împrumutului întrucât fluxurile generate de rambursare intră în relația d calcul a valorii
reale.
T
At
Vr = 
t =1 (1 + k )
t
At = anuitatea în anul t (dobânda anului „t” + rata de rambursare în anul t)

k = rata dobânzii la termen
T = durata de viață a împrumutului
În cazul rambursării sub forma cuponului unic, formula devine.
Vr = VN(1 + Rn)t / (1 + rn)t
Valoarea oricărui activ financiar, determinată ca valoare a fluxurilor viitoare
așteptate, este influențată de 3 elemente:
▪ mărimea fluxurilor viitoare
▪ riscul asociat acestor fluxuri
▪ rata de rentabilitate cerută de investitori pentru acoperirea acestor riscuri
7.2.4. Active derivate - contracte la termen și opțiuni

Contractele la termen și opțiunile sunt active financiare derivate din activele
tradiționale, respectiv din acțiuni și obligațiuni. deși caracteristicile acestor titluri se
regăsesc cu mult timp în urmă, inovația constă în faptul că aceste tipuri de tranzacții
s-au dezvoltat foarte mult pe unele piețe financiare, unde negocierile cu contracte la
termen (futures) și cu opțiuni sunt organizate în cadrul burselor
Contractele la termen pot fi prezentate luând ca exemplu contractul “model” la
nivel mondial, respectiv pe cel ce se referă la ratele dobânzilor pe termen lung de tip
american.
Un contract la termen este un titlu negociabil, ce exprimă proprietatea asupra
unei cantități fixe dîntr-un activ ce trebuie să facă obiectul unei tranzacții la o dată
precisă în viitor. El exprimă un contract perfect în sensul juridic al cuvântului, adică un
vânzător și un cumpărător sunt de acord asupra materiei negociate, asupra prețului și
datei.
75
O primă particularitate constă în fixarea unei date a livrării și plata decalată în
viitor. Acest tip de contract este materializarea unei creanțe reale asupra unui activ ce va
trebui cesionat mai târziu. Prețul stipulat în contract este stabilit prin liberă negociere:
cumpărătorul este numit “lung”, adică este virtualul proprietar al obiectului; vânzătorul
este numit “scurt”, adică va trebui să livreze marfa contra sumei de plată asupra căreia
s-a convenit. Această primă particularitate nu diferențiază un contract futures de unul de
cumpărare obișnuit, a cărui execuție este decalată în timp.
A doua particularitate a futures-urilor este mult mai importantă, ele reprezentând
contracte perfect standardizate. Toate contractele al căror obiect îl constituie un activ
determinat se referă la aceeași cantitate și prezintă aceeași scară de scadențe.
Standardizarea asigură contractelor la termen nou create o compatibilitate totală cu cu
cele care există deja pe piață, ceea ce face posibilă negocierea lor pe piața financiară.
Activele care fac obiectul unui contract la termen sunt foarte diverse: produse
agricole, materii prime, metale prețioase etc. De asemenea, contractele futures pot avea
ca obiect active financiare sau monetare. Astfel, se cunosc commodity futures și
financial futures, dar cele din urmă acoperă peste două treimi din piețele specifice.
Activele care definesc aceste contracte pot fi obligațiuni, bonuri de Tezaur sau devize.
în terminologia piețelor la termen, respectivele active se numesc “active suport”, “active
subiacente” (underlying) sau “fizice” (în engleză se utilizează adesea, prin extensia
sensului, termenul de cash).
Contractele la termen de obligațiuni pe termen lung sunt definite în raport cu un
titlu ale cărui caracteristici - referitoare la cupon și maturitate - sunt definite cu precizie.
Acest titlu, numit “obligațiune de referință” sau “obligațiune noțională” este un titlu
abstract, fără corespondent cu activele existente pe piața obligatară, din care cauză este
obligatoriu un mecanism de livrare a “cash-ului” sau suportului la scadență.
Arbitrajul cash - future este un mecanism fundamental în funcționarea piețelor
contractelor la termen. Astfel, cu ocazia livrării unui contract la termen, un investitor are
posibilitatea să aleagă (arbitraj) între mai multe variante:
- fie să-și plaseze banii disponibili pe piața monetară până la data livrării titlurilor
76
- fie să cumpere cash obligațiunile livrabile, să vândă un contract la termen și să
livreze titlurile la scadență. Aceste două operațiuni simultane constituie o poziție globală
fără risc față de evoluția ratei dobânzii.
Arbitrajul future - future urmărește calcularea ratei de plasament implicită între
două contracte cu scadențe diferite.
Contractele cash cu termene decalate, numite contracte forward, reprezintă
angajamente stabilite între cumpărător și vânzător, efectele acestora fiind decalate în
timp. Ele sunt asemănătoare contractelor la termen (futures), pozițiile lor financiare fiind
similare, dar prezintă o serie de diferențe de ordin tehnic:
- contractele forward sunt garantate numai prin respectarea clauzelor
contractuale, în timp ce contractele futures pe piețele financiare organizate
asigură o perfectă securitate în ceea ce privește finalizarea tranzacției;
- execuția contractelor forward este obligatorie, comparativ cu existența unei
piețe continue pentru contractele la termen, care oferă acestora flexibilitate,
permițând investitorilor să-și închidă poziția înainte de scadență și să-și obțină
anticipat profitul sau pierderea;
- investitorul într-un contract la termen este expus riscului de apel în marjă, adică
există posibilitatea să fie obligat să finanțeze pierderile aferente poziției sale.
Acesta reprezintă un risc monetar deloc de neglijat. Spre deosebire de
contractele futures, în cele forward se specifică de la bun început cash-flow-
urile pe care le vor genera;
- utilizarea contractelor la termen ca metodă de acoperire îl expune pe investitor
la riscul de variație a bazei, care derivă din faptul că aceasta nu este cunoscută
cu certitudine pentru perioadele viitoare.
Opțiunea este un activ financiar care se materializează într-un drept de a cumpăra

sau de a vinde un activ dat, la un preț fixat în avans. deși mecanismul opțiunilor se
deosebește radical de cel al contractelor la termen, în practica investițională de pe piețele
de capital aceste două tipuri de active financiare sunt, în general, asociate, deoarece:
 se negociază, cel mai adesea, în cadrul acelorași burse;
77
 sunt utilizate în același scop de acoperire sau luare de poziție de către
investitori, deoarece prezintă un efect de levier ridicat;
 în numeroase cazuri, opțiunile prezintă ca suport contracte la termen.
Contractele standardizate permit multiple tranzacții pe bursele organizate, ele
fiind perfect negociabile și beneficiind de o cotație continuă. Cumpărătorul unei
opțiuni poate să-și anuleze poziția, vânzând-o chiar a doua zi pe piața de capital.
Opțiunile ce cumpărare se numesc call, iar cele de vânzare put. Ca și în cazul
piețelor contractelor la termen, cumpărătorii și vânzătorii de opțiuni nu se cunosc,
tranzacțiile fiind realizate prin intermediul unui organism de compensare care
gestionează conturile tuturor participanților și calculează câștigurile și pierderile
zilnice.
Exemple
Componentele tehnice ale unei valori mobiliare
Care sunt elementele ce intră în calculul randamentului unui titlu financiar de tip acțiune,
obligațiune, derivat sau sintetic.
Să ne reamintim...
Cum se calculează randamentul unei valori mobiliare de plasament pe piața de capital.
Rezumat
Există o mare varietate de valori mobiliare, ce pot fi grupate potrivit anumitor
caracteristici.
Emisiunea și negocierea VMP trebuie să se încadreze în prevederile legale.

1. De câte feluri sunt VMP primare?
2. Care sunt caracteristicile de negociere ale titlurilor de proprietat?
3. Cum se negociază titlurile pe termen mediu/lung de tip bond?
78
1. Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă se emit:
a) bonuri de tezaur;
b) acţiuni;
c) cecuri.
2. Valoarea nominală a unei acțiunie reprezintă:

a) evaluarea profitului înainte de impozitare;
b) partea din activul net ce revine managementului;
c) suma capitalului social dividată la numărul de acțiuni;
Răspunsuri: 1 – a ; 2 – c;
Teme de control
1. Titluri primare
2. Valori mobiliare ce se negociază pe piețele secundare
3. Randamentul titlurilor de valoare
Bibliografie.
Corduneanu Carmen, Miloș Laura Raisa, Boțoc Claudiu – Piețe de capital, Editura Universității
Al.I.Cuza Iași 2013, pp. 53-97, cota 336.7/C71
instrumente, reglementări, ASE București 2009, pp. 25-44, cota 336.7/P64
79
Unitatea de învă țare 8. INSTITUȚIILE PIEȚEI DE
CAPITAL. ORGANIZARE ŞI FUNCȚIONARE
Introducere
În cadrul aceste unităţi sunt abordate compartimentele pieței de capital şi rolul acestora în
negocierea titlurilor.

Cunoașterea funcționării compartimentelor pieței de capital și responsabilităților ce revin
instituțiilor specifice.
Durata medie de parcurgere a unității a opta de învățare este de 3 ore.
8.1. Piața de capital. Componente
8.1.1. Compartimentele pieței monetare [pe termen scurt]

Crearea unei vaste piețe monetare, accesibile tuturor categoriilor de agenți
economici, atât pentru a se împrumuta, cât și pentru a investi, indiferent de scadență,
este relativ recentă și s-a realizat în țările capitaliste dezvoltate ca urmare a
reglementărilor referitoare la divizarea pieței monetare și la renunțarea la încadrarea
creditului în limite prestabilite.
Ca urmare, în prezent coexistă două compartimente ale pieței monetare. Cel
dintâi este constituit din piața interbancară, rezervată profesioniștilor bancari și care se
caracterizează printr-o libertate aproape completă în ce privește încheierea operațiunilor
ce vizează duratele la care se referă. Al doilea compartiment, cel al titlurilor de creanță
negociabile, deschis atât băncilor, cât și agenților economici nebancari, permite acestora
să emită, să subscrie și să negocieze active standardizate cu scadență mai mare de câteva
zile - variind între șapte și zece zile, în funcție de reglementările naționale.
80
Ca expresie a abandonării încadrării creditului pe termen scurt în anumite limite
- prin reglementări ale autorității monetare a statului - în practica financiară a țărilor cu
economie concurențială se juxtapun, în prezent, două compartimente :
− piața interbancară, rezervată profesioniștilor bancari, care se caracterizează
prîntr-o mare libertate în ceea ce privește termenii referitori le durată, formă
și rata dobânzii cuprinși în contractul dintre parteneri;
− titlurile de creanță negociabile, emise și utilizate atât de bănci, cât și de
societățile nebancare, care permit acestora să subscrie și să negocieze active
“standardizate” cu scadență pe termen scurt.
Dacă, în ce privește piața interbancară, pe care se întâlnesc cererea și oferta de
lichidități ale societăților de profil, analiza activității sistemului bancar național,
conjugat cu cel exterior pune în evidență logica micro și macroeconomică, organizarea
practică, dinamica taxei scontului, în țările cu economie capitalistă dezvoltată piața
titlurilor de creanță pe termen scurt oferă atât deținătorilor de lichidități temporar libere,
cât și întreprinzătorilor - fie aceștia societăți comerciale sau Stat - posibilitatea de a-și
acoperi necesitățile de finanțare pe termen scurt prin negociere pe o piață liberă,
reglementată, de titluri de creanță.
8.1.2. Structura pieței de capital

Piața de capital are două componente, denumite și funcții, diferențiate după emiterea
(producerea) și tranzacționarea (comercializarea) titlurilor financiare:
▪ Piața primară – este piața pe care se vând și se cumpără titlurile nou emise
(vânzare inițială de titluri);
▪ Piața secundară – este piața pe care titlurile deja emise în cadrul pieței primare
sunt tranzacționate (revânzare de titluri).
Piața primară
Piața primară este componenta esențială și cea mai importantă din punct de
vedere al solicitatorilor de fonduri, deoarece este singura care le oferă posibilitatea ca în
schimbul titlurilor emise să obțină finanțare. Deci, piața de capital, prin funcția primară,
asigură legătura permanentă dintre emitenți și investitori, fiind cea care ajută dezvoltarea
economiei reale prin asigurarea unei părți din finanțare. Prin intermediul pieței primare
81
se pun în evidență mișcările de capitaluri dîntr-o economie, generate de către emitenți,
în calitatea lor de solicitatori de capitaluri.
Așadar, piața primară reprezintă acel segment de piață pe care se emit și se vând sau
se distribuie titlurile către primii deținători.
O societate poate emite acțiuni pe piața primară la constituirea sau la majorarea
capitalului social. În acest caz, se pot atrage și acționari noi. Dacă nu se dorește atragerea
de noi acționari, acționarii vechi se pot împrumuta prin intermediul pieței de capital,
societatea putând emite obligațiuni, în schimbul cărora vor primi necesarul de finanțare.
Pentru lansarea pe piață a titlurilor, emitenții pot opta între a derula ei înșiși
operațiunea sau a apela la intermediari. Indiferent de modalitatea aleasă, emitenții atrag
resurse financiare de pe piața primară, în scopuri anunțate în mod public, înainte de
derularea ofertei.
Participanții pe piața primară de capital sunt:

▪ solicitatorii de capital: statul și colectivitățile locale, întreprinderile publice și
cele private;
▪ ofertanții de capital: persoane particulare, agenți economici, bănci, case de
economii, societăți de asigurare;
▪ intermediarii: societăți de servicii de investiții financiare, bănci comerciale,
societăți de investiții financiare.
Piața secundară
Odată emise pe piața primară, titlurile financiare reprezintă doar resurse financiare
blocate până la scadență sau până la încasarea profitului. Aceste economii ale
investitorilor au nevoie de lichiditate și mobilitate, două caracteristici foarte importante,
luate în considerare în cadrul deciziei de investiție și care sunt asigurate de piața
secundară.
Pe piața secundară titlurile sunt tranzacționate de către cei care beneficiază de
drepturile pe care le consacră aceste titluri, investitorii. În același timp, piața are rol de
concentrare a cererii și ofertei de titluri, dar a unei cereri și oferte derivate, care se
82
manifestă după ce piața titlurilor s-a constituit. Lichiditatea pieței permite realizarea
rapidă a arbitrajelor de portofoliu, fără a aștepta scadența titlurilor deținute.
Piața secundară este o piață organizată care asigură operatorilor următoarele
avantaje:
▪ oferă informațiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacționat
▪ informațiile despre produs și despre emitent sunt difuzate în marea masă a
investitorilor
▪ oferă informații privind nivelul și mișcarea prețului de piață
Obiectivele pieței secundare sunt:
▪ protecția investitorilor, realizată prin transparența, reglementarea și
supravegherea pieței
▪ lichiditatea pieței și stabilitatea cursului
Astfel, piața de capital prin cele două componente permite transformarea directă a
economiilor populației, pe termen scurt, în resurse pe termen lung pentru colectivitățile
publice și private.
Piaţa primară Piaţa secundară
emitent titluri investitori

investitori
financiare TITLURI primari TITLURI
secundari
bani bani
8.2. Structura pieței de capital

Multitudinea tipurilor de titluri financiare tranzacționate pe piața de capital,
organizarea diferită a acestor piețe și diversitatea mecanismelor de emitere și
comercializare a produselor specifice, a dus la structurarea pieței după mai multe criterii.
A. După obiectul tranzacției (sau după natura titlului tranzacționat):
83
▪ Piața acțiunilor – este piața pe care se tranzacționează acțiunile comune și
preferențiale ale societăților pe acțiuni. Mai este cunoscută ca piața titlurilor de
proprietate, acțiunile dând deținătorului un drept proporțional cu valoarea
deținută raportat la valoarea capitalului social.
▪ Piața obligațiunilor – denumită și piața titlurilor de datorii, este locul de
tranzacționare a instrumentelor de datorie de orice fel (obligațiuni, bonuri de
tezaur, etc.). Titlurile de datorii presupun un contract prin care dobânditorul se
obligă să plătească o sumă de bani, la o dată viitoare specificată. În schimbul
aceste finanțări, emitentul va plăti o dobândă precizată în prospectul de emisiune.
▪ Piața contractelor la termen ferm (Futures) – pe această piața titlurile se
tranzacționează pentru livrarea și plata viitoare. Instrumentul utilizat este
„contractul la termen”. Titlurile ce fac obiectul contractului pot fi deja în
circulație sau pot fi emise înainte de scadența contractului. Dacă un contract la
termen este tranzacționat la ghișeu, prin negociere, se numește contract forward
(piața forward).
▪ Piața opțiunilor (Options) – piața în care se tranzacționează valori mobiliare
pentru livrare viitoare condiționată. Instrumentul negociat este “contractul de
opțiuni”. Contractul este executat la opțiunea deținătorului. Cele mai întâlnite:
opțiunile CALL (de cumpărare) și opțiunile PUT (de vânzare).
B. După modul de formare a prețurilor titlurilor financiare:

▪ Piața de licitație – tranzacționarea este condusă de o parte terță, în funcție de
suprapunerea prețurilor la ordinele primite de a cumpăra sau vinde o anumită
valoare mobiliară. Cererile și ofertele menționează atât prețul, cât și cantitatea.
Piața este impersonală, cumpărătorii și vânzătorii nu se cunosc.
▪ Piața de negocieri – piața în care cumpărătorii și vânzătorii negociază între ei
prețul și volumul valorilor mobiliare, fie direct, fie prin intermediul unui broker
sau dealer. Negocierea furnizează timp pentru identificarea cumpărătorilor și
vânzătorilor și pentru revizuirea prețului sau volumului.
C. După momentul finalizării tranzacțiilor:
84
▪ Piața la vedere (numită uneori piață în numerar sau piața cu plata cash) – valorile
mobiliare sunt tranzacționate pentru livrare și plata imediată. „Imediat” este
definit de fiecare piață în parte și variază de la o zi la o săptămână.
▪ Piața la termen – finalizarea tranzacției, adică livrarea titlurilor și efectuarea
plății se realizează la o dată viitoare, fixată inițial.
D. După modul de organizare al pieței:

▪ Piața organizată – piața cu reguli de tranzacționare fixate. Funcționează într-un
sediu cu o localizare fizică centrală unde tranzacționarea se realizează în general,
prin licitație.
▪ Piața “la ghișeu” (Over-the-Counter) – piața localizată la birourile brokerilor,
dealerilor și emitenților de valori mobiliare secundare. Deoarece tranzacțiile au
loc în mai multe locuri este o piață prin telefon, fax, telex sau computer. Aceste
piețe sunt în principal piețe de negociere. De obicei, pe aceste piețe se
tranzacționează obligațiunile.
Cererea de capital aparține unor operatori cum sunt: societăți industriale și
comerciale publice și private, alte categorii de agenți economici, instituții financiar-
bancare și de asigurări, instituții publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe
piața internățională.
Piețele secundare conferă lichiditate și sporesc comercializarea titlurilor nou
emise, reducând astfel costul real al finanțării firmelor. Volumul anual al titlurilor nou
emise variază considerabil, în funcție de condițiile economice și financiare. Atunci când
prețul titlurilor scade, firmele evită să emită noi titluri, preferând să achiziționeze titlurile
deja existente. În schimb, creșterea valorii reale a activelor, reflectată și în creșterea
prețurilor titlurilor, poate conduce la extinderea investițiilor firmei, sub forma emisiunii
de titluri. Astfel, existența unei piețe dezvoltate a acțiunilor reprezintă o condiție a
creșterii economice.
85
8.3. Instituțiile pieței de capital
Rolul economic al burselor de valori trebuie analizat în strânsă corelație cu gradul
de dezvoltare economică, în general, și cu nivelul economiilor disponibile pe piața de
capital, în special.
Din punct de vedere al modului de cotare, pot fi distinse 2 tipuri de piețe:
▪ piața deschisă (piață prin ordine);
▪ piața închisă (piața prin prețuri).
Piața deschisă permite realizarea unui volum mare de tranzacții pentru un număr
restrâns de titluri, întrucât există confruntarea imediată a ofertei și a cererii. Cursul se
fixează în funcție de cererile și ofertele clienților finali, de către operatori specializați.
Principalele piețe de acest fel sunt piețele cu tehnici de cotare prin strigare, pe care nu
există posibilitatea intervenirii specialiștilor pe cont propriu. Acesta este cazul pieței la
vedere din Paris, înainte de reforma din 1988 și a pieței informatizate de tipul CAC.
Piața închisă permite unuia sau mai multor specialiști să asigure în orice moment
o contrapartidă pentru ordinele de vânzare – cumpărare, dar la cursuri diferite. Pe astfel
de piețe există posibilitatea cotării unui număr foarte mare de tipuri de titluri, chiar dacă
există puține tranzacții pentru fiecare dintre ele. Operatorii specialiști primesc ordine de
vânzare (OV) și ordine de cumpărare (OC) și le transmit pe piață astfel încât să se
realizeze echilibrul. Diferența dintre prețul de vânzare și de cumpărare reprezintă
spreadul care revine acestor intermediari.
Există, de asemenea, și sisteme mixte, în care se asigură în permanență echilibrul
pieței, prin intervenția operatorilor pe cont propriu. Rolul acestora este de a lărgi accesul
pe piață pentru a o face mai lichidă.
Coordonarea și reglementarea pieței de capital revine unor instituții și organisme
care își propun asigurarea funcționării normale a pieței, lichiditatea acesteia și protecția
investitorilor:
A. Autoritatea de Supraveghere Financiară
Autoritatea de Supraveghere Financiară a fost înființată ca autoritate administrativă
autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanțata. Aceasta
își exercită atribuțiile prin preluarea tuturor funcțiilor și atribuțiilor Comisiei Naționale
a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) și
86
Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP), autorități care au fost
desființate.
Principalele atribuții ale ASF în domeniul pieței de capital, preluate de la CNVM -
CNVM a fost înființată prin Legea 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de
valori, în octombrie 1994, ca autoritate administrativă aflată în subordonarea
Parlamentului. Scopul creării CNVM a fost acela de a administra, de a pune în aplicare
și de a supraveghea respectarea prevederilor legii prin care a fost înființată comisia, sunt
următoarele:
▪ asigurarea funcționării normale și corecte a pieței de valori mobiliare;
▪ asigurarea protecției investitorilor prîntr-un comportament onest al specialiștilor
în valori mobiliare;
▪ asigură investitorii că societățile ale căror titluri sunt tranzacționale furnizează
toate informațiile necesare pentru adoptarea unor decizii în cunoștință de cauză.
▪ stabilește cadrul și limitele în care se poate desfășura activitatea de intermediare.
Pentru îndeplinirea obiectivelor pentru care a fost creată, CNVM, în prezent ASF,
desfășoară următoarele activități:
▪ adoptă reglementări și autorizează intermedierea produselor pieței;
▪ supraveghează operațiunile desfășurate pe piața de capital;
▪ adoptă reguli ce trebuie respectate de către cei implicați în cumpărarea și
vânzarea valorilor mobiliare;
▪ adoptă măsuri de sancționare în cazul în care au loc încălcări ale legii și ale
regulamentelor.
B. Asociația Bursei de Valori
Prin decizia CNVM, la 21 aprilie 1995 se înființează Bursa de Valori București;
Asociația Bursei a fost creată în scopul de a înființa Bursa de Valori, reprezentând
organul de decizie al BVB.
C. Asociația Națională a Societăților Valorilor Mobiliare (Asociația Brokerilor)
ANSVM (Asociația Brokerilor) a luat ființă în martie 1995, ca asociație
profesională, neguvernamentală, independentă, non-profit.
87
Instituția ANSVM a fost creată în scopul creării unei piețe de tranzacționare, prin
RASDAQ, care să permită tranzacționarea acțiunilor rezultate din Programul de
Privatizare în Masă.
Atribuțiile ANSVM constau în adoptarea unor regulamente și proceduri referitoare
la membrii și mecanismele de tranzacționare, ca și întreprinderea de acțiuni disciplinare
pentru membrii care încalcă regulamentele.
D. Societatea Națională de Compensare, Decontare și Depozitare
Scopul pentru care a fost creată SNCDD este acela de a asigura servicii de decontare
necesare definitivării procesului de vânzare – cumpărare a acțiunilor. SNCDD menține
o evidență a tuturor tranzacțiilor executate între utilizatorii direcți și realizează
compensarea tranzacțiilor pentru fiecare SVM în parte, coordonând fluxurile de numerar
ca și livrarea valorilor mobiliare de la vânzător la cumpărător.
E. Registrele independente
Sunt constituite ca societăți comerciale pe acțiuni, în baza Legii nr.31/1990, dar care
funcționează în baza Legii nr.52/1994 și a reglementărilor CNVM. Registrul Român al
Acționarilor este primul registru independent autorizat și care a asigurat serviciile pentru
societățile pe piața RASDAQ (Rasdaq a fost numele bursei electronice de valori
mobiliare București);
Registrele independente:
▪ monitorizează valorile mobiliare pentru a împiedica emisiunile peste sau sub un
anumit nivel;
▪ înregistrează transferul valorilor mobiliare în fișierul central al deținătorilor de
valori mobiliare.
Exemple
Organizarea și funcționarea BVB
Descrieți funcționarea Bursei de Valori București, prin utilizarea ste-ului: www.asf.ro
88
Să ne reamintim...
Modul de funcționare a componentelor pieței der capital. Reglementări naționale și
europene, internăționale.
Rezumat
Structura pieței de capital.
Operațiuni pe piața de capital.
Reglementări interne și comunitare.

1. Ce titluri se tranzacționează pe piața de capital?
2. Componentele pieței de capital naționale.
3. Instituțiile pieței de capital din România.

1. Piaţa de capital este formată din:
a) piaţa primară – prin care se realizează vânzarea iniţială a titlurilor de valoare, piaţa secundară –
prin care se negociază pentru revânzare aceste titluri, piața monetară, piața valutară și piața
financiară;
b) piaţa primară – prin care se realizează vânzarea iniţială a titlurilor de valoare, piaţa secundară –
prin care se negociază pentru revânzare aceste titluri și piața terțiară – a contractelor la termen;
c) piaţa primară – prin care se realizează vânzarea iniţială a titlurilor de valoare, piaţa secundară –
prin care se negociază pentru revânzare aceste titluri, piața monetară și piața valutară.
2. Valorile mobiliare primare sunt:

a) acţiunile, obligaţiunile emise de autorităţile publice centrale şi teritoriale sau de companii, titlurile
emise de trezoreria publică și contractele derivate din acestea;
b) acţiunile, obligaţiunile emise de societăţile private şi de autorităţile publice centrale şi teritoriale,
titlurile emise de trezoreria publică;
c) titlurile financiare pe termen mediu și lung emise de banca centrală;
d) contracte Forward, contractele Futures și opţiunile.
Răspunsuri: 1 – a ; 2 – c;
Teme de control
1. Descrieți caracteristicile pieței primare de valori mobiliare
2. Care sunt instituțiile ce formează piața de capital în România și ce responsabilitățile
acestora, în conformitate cu legea națională.
89
Bibliografie.
Corduneanu Carmen, Miloș Laura Raisa, Boțoc Claudiu – Piețe de capita, Editura Universității
Al.I.Cuza Iași 2013, pp. 102-127, cota 336.7/C71
instrumente, reglementări, ASE București 2009, 166-184, cota 336.7/P64
90
Unitatea de învă țare 9. ORGANIZAREA
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE. ROLUL ŞI FUNCȚIILE
FINANȚELOR PUBLICE
Introducere
Rolul finanțelor publice constă în finanțarea serviciilor publice. Organizarea sistemului
public are în vedere funcțiuni le pe care acesta le îndeplinește pe lângă agenții economici, iar
finanțarea este corelată, ca organizare, reglementări și funcționare cu necesitățile societății.

Cunoașterea mecanismelor de funcționare a finanțelor publice, drepturile și obligațiile
agenților economici în relația cu autoritățile publice.
Durata medie de parcurgere a unității a noua de învățare este de 3 ore.
9.1. Serviciile publice

Într-o accepțiune largă a sferei sale de activitate, Statul produce bunuri și servicii
foarte diverse, de la educație la electricitate și de la apărare națională la anumite servicii
bancare. În pofida marilor diversități, aceste produse pot fi grupate în două categorii
distincte:
✓ pe de o parte, prin intermediul administrațiilor publice, Statul produce
servicii colective cu titlu gratuit sau semi-gratuit, cum sunt cele referitoare
la educație, apărare, sănătate;
✓ pe de altă parte, prin întreprinderile publice, Statul produce bunuri și servicii
necesare populației, la prețuri mai mult sau mai puțin la nivelul “pieței” -
spre exemplu: energie electrică, servicii de transport etc. Utilizarea
echipamentelor colective municipale, apelarea la serviciile învățământului
public, protecția oferită de poliție sau de armata națională, accesul la
91
îngrijirea sănătății ș.a. decurg din ceea ce este denumit, cu termen generic,
economie publică necomercială, adică producția și consumul de servicii
colective.
Sub denumirea de servicii colective sunt desemnate serviciile prestate cu titlu
gratuit sau semi-gratuit și finanțate de o autoritate publică - centrală sau locală. Există
o mare diversitate, atât în ceea ce privește natura acestor servicii, cât și a organizațiilor
care le produc:
✓ serviciile oferite pot fi din domeniul învățământului, sănătății publice,
justiției, telecomunicațiilor, etc.;
✓ producătorii ofertanți pot fi Statul central, colectivitățile locale, organismele
de securitate socială ș.a.
În ceea ce privește natura serviciilor colective, bunurilor și serviciilor productive
- sau comerciale - li se opun serviciile colective - sau necomerciale. Dacă primele fac
obiectul unui consum individualizat, cele din urmă se numesc adesea “invizibile”, în
sensul că în cele mai multe cazuri, nu se poate preciza a priori care sunt beneficiarii
acestor prestații. De asemenea, bunurile comerciale sunt vândute pe piață la un preț
remuneratoriu pentru producători, în timp ce serviciile colective sunt furnizate cu titlu
gratuit sau parțial gratuit.
Definirea bunurilor publice, private și mixte.

− este destinat consumului public în general și dacă o persoană îl consumă, aceasta nu
împiedică consumul, din același bun, al altei persoane;
− persoanele care nu pot plăti pentru bunul sau serviciul respectiv nu pot fi excluse de
la consumarea acestuia;
− este accesibil tuturor sau majorității beneficiarilor țintă sau publicului larg și este
finanțat din fonduri publice;
− producerea sau executarea bunului / serviciului public nu se realizează în scopul
obținerii de profit, ci din considerații de strategie socială, politică, economică sau
legislativă.
Invers, un bun sau un serviciu privat este acela care nu îndeplinește aceste
caracteristici, ceea ce înseamnă că:
92
− serviciul este utilizat numai de cei care plătesc pentru el;
− persoanele care nu-l pot plăti sunt excluse de la folosirea acestuia;
− producerea să este realizată în scopul de a obține profit;
− nu este destinat consumului public;
− realizarea să este finanțată din surse private.
În concluzie, din punct de vedere operațional, sintagma "serviciu public"
desemnează o activitate de interes general pentru colectivitatea umană la care se referă,
iar din punct de vedere instituțional, serviciul public desemnează o persoană juridică,
privată sau publică prin care se realizează o activitate de interes general.
Având în vedere schema ce cuprinde caracteristicile care se află la baza
definițiilor de mai sus, marea varietate de servicii publice realizate de autoritatea publică
din stat - centrală sau locală - este clasificată în funcție de scopul realizării acestora,
respectiv din considerații sociale, politice, legale sau economice.
Această schemă este aplicată unei game mari de servicii, care sunt caracterizate
de unul sau mai mulți parametri dintre cei prezentați, dar la niveluri și/sau grade de
extindere diferite. În această situație, schema de clasificare va fi aplicată fiecărui serviciu
prin atașarea caracteristicilor sale, precum și procentul în care acestea definesc
respectivul serviciu.
Criterii de clasificare a serviciilor ca bunuri private, publice sau mixte

− - din punct de vedere economic:
Analizând ponderile caracteristicilor, acele bunuri ce se apreciază ca având o
trăsătură puternic "economică" pot fi introduse în procesul de privatizare, adică de
încredințare a gestionării către sectorul privat. Serviciile cu caracteristici preponderent
sociale, politice sau legale sunt considerate ca fiind de natură mai apropiată de serviciile
publice.
− - din punctul de vedere al ofertanților de servicii publice:
Față de aceste considerente, cea mai mare parte a serviciilor / bunurilor ce se
înscriu în schema de clasificare nu pot fi delimitate net ca fiind servicii publice sau
servicii private, ci mai curând sunt mixte, deoarece au caracteristici și dîntr-o categorie
și din cealaltă, în proporții diferite.
93
Mai mult, gama de servicii publice pe care o realizează o autoritate publică -
centrală sau locală - variază în funcție de organizarea administrativă a statului, inclusiv
de performanța administrației publice în ansamblul ei.
Pentru a stabili care serviciu poate fi privatizat și care trebuie să fie realizat de
sectorul public, în circumstanțele date, trebuie parcurse mai multe etape. Este important
de analizat, în funcție de conjunctura economico-socială dată, dacă un serviciu ce se
adresează întregii comunități este realizat cu mai multă eficiență și eficacitate de sectorul
privat sau de cel public.
Multe elemente care pledează în favoarea principiului potrivit căruia trebuie
lăsată piața să furnizeze bunurile și serviciile. Intr-adevăr, întreprinderile sunt
constrânse, pentru a supraviețui, să furnizeze produsele și prestațiile pe care le cer
consumatorii; de altfel, concurența între întreprinderi ar trebuie să asigure eficiența
producției lor de bunuri și servicii.
Există situații în care statul nu poate lăsa jocului liber al concurenței întreaga
responsabilitate a distribuirii resurselor. Este vorba de situațiile numite "eșecul pieței"12,
adică acelea în care piețele nu funcționează foarte bine. Aceste situații pot fi legate de
producția anumitor bunuri și servicii speciale și anume:
 bunurile și serviciile a căror producție face, în general, obiectul unui monopol, ca
de exemplu distribuția electricității, a gazelor, a apei și buna funcționare a acestor
sectoare, dacă monopolurile există, pentru a se asigura de faptul că întreprinderile
particulare nu abuzează de poziția lor practicând tarife ridicate în timp ce
furnizează servicii mediocre, statul poate impune o reglementare, poate prelua el
însuși producția;
 bunurile și serviciile al căror preț este imposibil de evaluat, ca de exemplu
apărarea sau poliția: partea întreprinderilor particulare va fi foarte redusă, dacă
nu chiar inexistentă în aceste sectoare. Statul se poate angaja el însuși și
constrânge ansamblul populației de a le finanța prin impozit;
12
Eşecul pieţei (defaillace du marché în franceză sau weakening or sagging of the market în engleză) înseamnă
nereflectarea la nivelul preţului stabilit pe piaţă a unor costuri sau beneficii asociate producției sau consumului. Când
costul marginal al producţiei nu este egal cu preţul pieţei apare ineficienţa economică a pieţei.
94
 serviciile, ca de exemplu ridicarea deșeurilor (gunoaielor) menajere, care sunt
destinate să rezolve problemele de externalitate13; într-adevăr, dacă aceste
servicii ar fi încredințate sectorului privat, mulți oameni și-ar arunca gunoaiele în
stradă sau pe câmp pentru a nu fi nevoiți să plătească un tarif pentru serviciul pe
care îl prestează o întreprindere specializată. Statul poate să-și asume acest tip de
servicii sau să ceară ca ele să fie furnizate de sectorul privat; în orice caz, se
obișnuiește ca aceste servicii să fie finanțate prin tarife și, numai în completarea
cheltuielilor, dacă este cazul, prin impozite sau alte prelevări obligatorii;
 serviciile pe care populația le consumă, uneori, mai puțin decât ar dori statul, în
special educația și sănătatea, căci anumite persoane nu pot să-și permită să
cheltuiască mult în acest domeniu. Se întâmplă chiar ca părinții să ignore interesul
pe care îl prezintă educația și securitatea socială pentru copiii lor. și aici, statul
poate acționa asigurând el însuși aceste servicii, finanțându-le din fonduri
publice.
O problemă importantă este aceea de a stabili dacă un bun sau un serviciu să fie
gestionat de sectorul public sau să fie privatizat. Există anumite servicii care sunt
considerate în totalitate de domeniu public. Aceste servicii trebuie să fie gestionate de
sectorul public, care, în această situație, poate fi considerat ca una dintre părțile ce se
constituie în contractul social, cu populația de cealaltă parte.
Rolul sectorului public în producerea și gestionarea serviciilor publice

Serviciul este în responsabilitatea autorității centrale sau locale și este gestionat
în conformitate cu legea14.
Pentru buna execuție a serviciului public se stabilesc standarde de calitate - unii
parametri, cum sunt calitatea apei, gradul de poluare etc. - ce trebuie să fie conforme
cu normele internăționale sau cu alte prevederi cuprinse în documente oficiale.
 Serviciul public promovează obiective strategice ale autorității responsabile și
urmărește interesul colectivității - la nivel național sau local.
13
Externalitate - efectul acţiunii unui agent economic asupra altor agenţi economici fără contrapartidă monetară. Acest
efect nu este prevăzut și nu se ţine seamă de el în ansamblul activităţii economice.
14
Cadrul legislativ pentru fiecare serviciu public este format dintr-una sau mai multe legi organice, precum și din
legile privind respectivul serviciu..
95
 Sectorul public poate avea ca sarcină să participe și să sprijine realizarea de către
sectorul privat a unor servicii publice (sau mixte) ce le-au fost încredințate spre
execuție, în cadrul contractului social dintre autoritate și colectivitatea respectivă.
De exemplu, aici pot fi citate responsabilități referitoare la pregătirea profesională,
cercetare-dezvoltare, menținerea unui anumit nivel al calității controlului,
performanța managerială etc.
 Pentru țările în tranziție, un rol foarte important al sectorului public constă în a
urmări, cu scopul de a diminua gradual, volumul de subvenții și, implicit, necesitatea
controlului utilizării acestora. Această acțiune este cu atât mai necesară cu cât
direcționarea respectivelor subvenții creează discriminări pozitive și/sau negative pe
piață, cu efecte evident nefavorabile asupra liberei concurențe. Considerentele de
acest fel sunt cu atât mai valabile în cazul unor bunuri mixte, adică pot fi produse și
oferite unei anumite categorii ale populației de o autoritate publică, concomitent cu
realizarea acestora de către sectorul privat. Soluția este de diminuare, într-un ritm
mai alert sau mai lent, a ponderii implicării sectorului public în oferta acestui
serviciu15.
 Când serviciul reprezintă un beneficiu esențial pentru comunitate, dar furnizarea lui
necesită fonduri considerabile și, mai mult, recuperarea acestora se realizează într-
un timp îndelungat, respectivul serviciu nu poate fi decât public, cel puțin pentru o
bună bucată de vreme. De exemplu, furnizarea energiei electrice, incluzând aici
investițiile noi și de modernizare a centralelor, rețelelor de distribuție etc.
 De asemenea, servicii publice prin excelență sunt intervențiile în caz de calamitate, în
urma unor dezastre naturale, combaterea dăunătorilor, a secetei etc.
15
De exemplu, în domeniul imobiliar, unde pentru persoanele defavorizate autorităţile centrale şi locale asigură dreptul
la o locuinţă, cu chirie sau cu posibilitatea de a o cumpăra în condiţii foarte avantajoase. (Legea nr.116/2002 privind
combaterea excluziunii sociale).
96
9.2 Conceptul de finanțe publice
Finanțele publice sunt definite în mai multe feluri:
Definiții ale finanțelor publice
− Fonduri bănești la dispoziția statului - venituri ale statului, resurse bănești
prelevate la dispoziția statului în vederea îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale,
mijloace de acoperire a cheltuielilor administrației centrale de stat și ale
colectivităților locale etc.
− Mijloace de intervenție a statului în economie. respectiv impozite, împrumuturi,
alocații bugetare, subvenții și alte pârghii sau instrumente cu ajutorul cărora
statul influențează activitatea economica;
− Metode de gestionare a banului public, care includ forme și metode de
administrare și utilizare a resurselor financiare ale statului;
− Act juridic - actul de dispoziție autoritara sau contractuala prin care se preia la
dispoziția statului o parte din PIB, în scopul realizarii functiilor și sarcinilor
statului;
− Relații sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor
publice de resurse bănești și repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor
generale ale societății.
Procurarea și distribuirea resurselor financiare ale statului se realizeaza în

procesul repartizarii PIB, cu ajutorul unor metode și instrumente specifice, într-un cadru
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale și al influențării activității
economice. aceste prelevari și redistribuiri de resurse banesti au loc intre persoane fizice
și juridice, prin intermediul autorităților publice și afecteaza, direct sau indirect, întreaga
economie naționala și pe toti membrii societății.
Conceptul finanțelor publice cuprinde doua elemente esentiale:
− Conceptul economic favorizează analiza mijloacelor de intervenție a statului prin
intermediul cheltuielilor și veniturilor publice;
− Conceptul sociologic, datorită căruia se realizează protecția socială a populației.
97
In procesul de creare și repartizare a produsului social se produc fluxuri materiale
și băneşti între persoanele fizice și juridice participante la viaţa economico-socială a
societății. Finanțele publice reprezintă fluxuri băneşti care se stabilesc între persoanele
fizice și juridice - pe de o parte și stat - pe de altă parte.
Categorii de relații sociale pe care le exprimă finanțele publice
− de colectare, respectiv agentii economici și membrii colectivitatii care participă
ca persoane fizice transfera fonduri bănești, fără contraprestație directa,
către stat, ca reprezentant al colectivității;
− de repartiție, respectiv statul dirijează fondurile publice către beneficiarii
acestora, care pot fi agenți economici sau persoane fizice.
Sfera finanțelor publice este mai restânsă decât a relațiilor băneşti, deoarece ele
presupun numai transferuri de valoare, în timp ce relaţia bănească poate să facă, pe lângă
transferul de valoare, și schimbarea formei valorii, prin relație reciprocă marfă-bani.
Scopul finanțelor publice este satisfacerea nevoilor generale ale societății, în
timp ce finanțele private sunt dirijate către desfășurarea activității în întreprinderile și
instituțiile cu capital privat în conditii de rentabilitate.
Gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public (administrativ și
constitutional), iar gestiunea financiară a întreprinderilor private trebuie să respecte
regulile dreptului comercial.
9.3. Rolul finanțelor publice în economiile moderne

Sistemul economic este unul dintre cele mai importante, de rezultatele
economice depinzând în cea mai mare măsură atât calitatea vietii populației, cât și pozitia
țării în plan internațional.
In vederea stabilirii echilibrului general economic într-o economie de piață, se
folosesc numeroase mijloace, instrumente, instituții caracteristice pieţei concurenţiale
care joacă un rol hotărâtor în reglarea, respectiv autoreglarea, proceselor economice. În
țările cu economie de piață, și cu atât mai mult în țările aflate în tranzitie către o
economie de piață, rolul statului acţionează pe de o parte ca autoritate publică şi, pe de
altă parte, ca producător și consumator de bunuri și servicii, organizator și finanțator al
98
asigurărilor și protecției sociale, bancher și contractant de împrumuturi, asigurător sau
asigurat.
In domeniul financiar, mecanismul adoptat într-o economie de piață cuprinde
numeroase elemente, prin intermediul cărora se produc efecte semnificative în domeniul
financiar, dar și în domenii ce ţin de economia reală, sectoarele monetar, valutar etc.
Cele mai importante elemente ale mecanismului financiar sunt:
Elementele mecanismului financiar
− sistemul fondurilor de resurse financiare
− pârghiile financiare utilizate de stat pentru a influenţa activitatea economică
− metodele utilizate în managementul financiar
− cadrul instituţional, respectiv instituțiile și organizatiile financiare
− cadrul juridic, alcătuit din legi, decrete, hotărâri și alte reglementări cu
caracter normativ în domeniul financiar
Statul are un rol hotărâtor în repartizarea venitului național (a valorii nou create)
prin prelevarea unei cote din acesta la fondurile de resurse financiare publice. De
asemenea, statul influenţează major activitatea economică prin instrumente economico-
financiare, cum sunt: impozitele și taxele, granturile direcționate sau nu, finanțarea din
fonduri publice a serviciilor publice realizate de administrațiile centrale și locale,
managementul prudențial al creditului și al dobânzii, cursul de schimb și regimul valutar
etc.
La nivel macroeconomic, bugetul de stat reprezintă, într-o economie de piața, un
plan financiar pe termen scurt. Pentru termene medii sau lungi se elaborează bugete-
program, prin care se planifică cheltuielile publice mai îndelungate, cum ar investițiile,
concomitent cu prognozarea veniturilor corespunzatoare.
Finanțele publice au un rol deosebit de important și, în același timp, activ, atât în
satisfacerea nevoilor populației, cât și pentru realizarea obiectivelor economice propuse
prin programele guvernamentale. Acestea reprezintă obiective de interes național, care
pot fi înfăptuite pe termen mediu sau lung și cu eforturi financiare considerabile.
In acest sens, din fondurile publice autoritățile competente alocă fonduri pentru:
− desfășurarea actiunilor cu caracter social, respectiv pentru educaţie și
învățământ, în domeniul sanitar, pentru odihnă și tratament, cultură s.a.;
99
− realizarea acţiunilor economice în diverse sectoare, cum ar fi:
infrastructura feroviară și rutieră, șenalul navigabil și aeroporturile,
posta, telefon, telegraf, energia, irigațiile, exploatarea forestieră etc.;
− ordinea internă, apărarea țării și susţinerea relaţiilor externe, în scopul
acoperirii necesităţilor de finanțare a forţelor armate, a funcționării
Presedinţiei, Guvernului, administrației publice centrale și locale, a
instituțiilor care menţin ordinea publică și care îndeplinesc relațiile
diplomatice ale țării;
− pregătirea profesională a forței de muncă, astfel încât să corespundă
exigențelor impuse de condițiile tehnologice noi;
− asigurarea și consolidarea democraţiei, urmărindu-se respectarea
drepturilor minorităţilor, stabilirea și îndeplinirea acordurilor bi și
multilaterale, integrarea europeană;
− protejarea mediului înconjurător și desfășurarea de acţiuni susţinute în
vederea îmbunătățirilor condiţiilor de mediu.
Funcţia de repartiţie a finanțelor publice

Funcţia de repartitie a finanțelor publice se manifestă prin două faze distincte, dar
strict corelate între ele: constituirea fondurilor publice și distribuirea acestora.
Constituirea fondurilor publice.

Fondurile publice se formează prin transferul către autoritățile publice de
resurse financiare de la agenții economici (regii autonome, societăți comerciale cu
capital majoritar de stat, mixt sau privat, întreprinzatori particulari, instituții publice
și unități subordonate acestora) și populație (persoane fizice rezidente în țară sau
străinătate)
Formele pe care le imbracă aceste transferuri sunt: impozite, taxe, contributii
pentru asigurări sociale, vărsăminte din profitul regiilor autonome, a instituțiilor
publice, venituri din valorificarea unor bunuri ale statului etc.; împrumuturi de stat
primite de la persoane juridice și fizice, rambursari de credite acordate, donaţii s.a.
în cea mai mare parte, resursele finanțelor publice provin din distribuirea valorii
adăugate brute (exprimată, în general, prin macroindicatorul Produs Intern Brut)
care a rezultat în desfășurarea procesului economic. Ele sunt constituite din
100
participarea tuturor sectoarelor economiei naționale, indiferent de forma de
proprietate (de stat, privată, mixtă, cooperatistă), precum și de la populație.
A doua faza a funcției de repartiţie a finanțelor publice este distribuirea
fondurilor constituite. Aceasta se realizează ținând seama de nevoile sociale și
economice, exprimate prin cereri de resurse financiare din partea organismelor
abilitate și de disponibilitatile de astfel de resurse, atât la proiectarea bugetului de
stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale, cât și în timpul derularii
acestora, autoritățile competente actioneaza pentru echilibrarea cerere-ofertă de
resurse bugetare, având în vedere priorităţile sociale și economice naționale.
Formarea și distribuirea fondurilor publice presupune fluxuri multiple,
provenienţa și dimensiunea fondurilor fiind în continuă transformare, în funcţie atât
de performanțele economiei, cât și de politică adoptată de autoritățile competente în
domeniul protecției sociale, dezvoltării unor sectoare economice, ținând, totodată,
seama de influența factorilor externi.
Funcția de control a finanțelor publice

Funcția de control a finanțelor publice decurge din faptul ca fondurile care se
constituie la bugetul de stat, la bugetele locale și la bugetul asigurărilor sociale aparţin
întregii societăți. Finanțele publice trebuie să asigure resursele bugetare necesare
satisfacerii nevoilor societăţii; să dirijeze aceste resurse în functie de priorităţile
societății, priorităţi care sunt stabilite de autoritățile competente; să determine utilizarea
resurselor financiare publice în condiţii de maximă eficiență economică, socială etc.; să
urmărească armonizarea intereselor imediate ale societății cu cele de perspectivă.
Datorită faptului că finanțele publice provin în cea mai mare parte din distribuirea
valorii nou create la nivel național, a apărut necesitatea controlului riguros asupra
formării, distribuirii și utilizării Produsului Intern Brut, concomitent cu păstrarea
integrității și buna gospodărire a patrimoniului public, precum și încasarea la timp și
integral a creanțelor statului.
Prin exercitarea funcției de control a finanțelor publice se împiedică irosirea
avutului obştesc, efectuarea de cheltuieli care nu sunt în concordanţă cu prevederile
legale în vigoare, prejudiciul avutului public, în același timp cu acţiunile îndreptate către
înlaturarea dezordinii și indisciplinei în gestionarea valorilor publice.
101
Organele abilitate să exercite funcţia de control a finanțelor publice au sarcina de a
verifica integritatea avutului public, eficienţa utilizării finanțelor publice, legalitatea și
oportunitatea cheltuielilor instituțiilor publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a
celor față de buget, față de creditori etc.
Organele care sunt abilitate să efectueze control financiar sunt:
− Parlamentul
− Guvernul
− Curtea de Conturi
− organe ale Ministerului Finanțelor Publice (Garda Financiară și Direcţia
Generală a Controlului Financiar de Stat, Direcția Generală a Vămilor)
− Directiile Generale ale Finanțelor Publice din teritoriu
− băncile și alte instituții bugetare care participă la execuția de casă a bugetului
− controlul financiar intern din entităţi cu capital majoritar de stat și instituții
publice
Sfera de control a finanțelor publice la nivel național cuprinde activitatea
economică, activitatea de educaţie și cea cultural-stiintifică, ocrotirea medicală, protecţia
și asistenţa socială, ordinea publică și apărarea națională, promovarea relaţiilor cu alte
țări.
Controlul financiar urmăreste condițiile în care se formează fondurile publice,
modul de repartizare a acestora pe beneficiari, precum și eficienţa utilizării lor de către
instituțiile publice și agenţii economici cu capital de stat. El se realizează în faza de
repartiție și analizează provenienţa resurselor și destinaţia acestora, nivelul finanțelor
publice, titlul cu care se mobilizează și cel cu care se repartizează fondurile, gradul de
fiscalitate (totalul prelevărilor prin impozite și taxe raportat la Produsul Intern Brut ),
gradul de redistribuire între diferitele sectoare economico-sociale, zone geografice etc.,
modul de echilibrare între resurse și destinaţii, căile de acoperire a necesarului de resurse
neacoperit.
Funcția de control a finanțelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie,
dar are o sferă de aplicabilitate mai largă. Cele două funcţii se intercondiţionează,
respectiv funcţia de repartiţie creează condițiile pentru exercitarea funcţiei de control,
iar aceasta din urmă generează alte domenii pentru funcţia de repartiţie, statul foloseste
102
mai multe căi de prelevare a veniturilor, putându-se înlocui prelevarea nerambursabilă
la buget cu avansarea rambursabilă, în functie de condițiile concrete în care se găseşte
economia naționala în momentul respectiv. Rolul bugetului de stat se manifestă în
activitatea economică, financiară, dar și în cea socială.
Aplicarea de politici fiscale și bugetare implică utilizarea de instrumente
adecvate în vederea realizării obiectivelor politicii economice promovate de autorități.
Formularea și implementarea politicilor economice reprezintă un proces
complex, în care unul dintre cele mai importante roluri îl joacă structura institutională a
societății, inclusiv reglementările și procedurile de determinare și implementare a
obiectivelor economice. Într-o economie de piața, obiectivele la nivel național sunt
stabilite în urma dezbaterilor pe scară larga, care implică participarea instituțiilor cheie
ale vieţii societății democratice, cum sunt Parlamentul și executivul, potrivit unor
mecanisme statuate prin legile fundamentale ale țării, ceea ce presupune aplicarea
regulilor impuse de votul majoritar.
Guvernul sau organismele executive sunt organizate în diferite departamente sau
ministere, în vederea aplicării eficiente a programelor economico-sociale realizate în
scopul atingerii obictivelor propuse, cum ar fi îmbunătățirea învățământului, educaţiei,
sănătăţii, apărării naționale.Toate aceste programe au o trăsătură comună - necesitatea
de finanțare a cheltuielilor proprii.
9.4. Organizarea finanțelor publice la nivelul administrațiilor publice

centrală și locale în România
Finanțele publice au un rol deosebit de important si, în același timp, activ, atât în
satisfacerea nevoilor populației, cât și pentru realizarea obiectivelor economice propuse
prin programele guvernamentale. Acestea reprezintă obiective de interes național, care
pot fi infaptuite pe termen mediu sau lung și cu eforturi financiare considerabile.
Destinația fondurilor publice
− desfășurarea actiunilor cu caracter social, respectiv pentru educatie și
învățământ, în domeniul sanitar, pentru odihna și tratament, cultura s.a.;
103
− realizarea acţiunilor economice în diverse sectoare, cum ar fi: infrastructura
feroviară și rutiera, senalul navigabil și aeroporturile, poşta, telefon, telegraf,
energia, irigatiile, exploatarea forestieră etc.;
− ordinea internă, apararea țării și sustinerea relatiilor externe, în scopul acoperirii
necesitatilor de finanțare a fortelor armate, a funcționării Preşedinţiei,
Guvernului, administrației publice centrale și locale, a instituțiilor care menţin
ordinea publică și care îndeplinesc relațiile diplomatice ale țării;
− pregătirea profesională a forţei de muncă, astfel încât să corespundă exigentelor
impuse de condițiile tehnologice noi;
− asigurarea și consolidarea democraţiei, urmărindu-se respectarea drepturilor
minorităţilor, stabilirea și îndeplinirea acordurilor bi și multilaterale, integrarea
europeană;
− protejarea mediului înconjurător și desfășurarea de acţiuni susţinute în vederea
îmbunătățirilor condiţiilor de mediu.
In domeniul financiar, mecanismul adoptat într-o economie de piață cuprinde
numeroase elemente, prin intermediul cărora se produc efecte semnificative în domeniul
financiar, dar și în domenii ce ţin de economia reală, sectoarele monetar, valutar etc.
Cele mai importante elemente ale mecanismului financiar sunt:
Principalele elemente ale mecanismului financiar

− sistemul fondurilor de resurse financiare;
− pârghiile financiare utilizate de stat pentru a influenţa activitatea
economică;
− metodele utilizate în managementul financiar;
− cadrul institutional, respectiv instituțiile și organizatiile financiare;
− cadrul juridic, alcătuit din legi, decrete, hotărâri și alte reglementări cu
caracter normativ în domeniul financiar.
Statul are un rol hotarator în repartizarea venitului național (a valorii nou create)
prin prelevarea unei cote din acesta la fondurile de resurse financiare publice. De
asemenea, statul influenţeaza major activitatea economică prin instrumente economico-
104
financiare, cum sunt: impozitele și taxele, transferurile și subvenţiile, creditul, dobândă,
prețurile, cursul de schimb etc.
Activitatea financiară dintr-o ţară democratică este gestionată de instituții publice
între care sunt diverse grade de subordonare, astfel:
Organele puterii reprezentative
Organele puterii reprezentative, în frunte cu Parlamentul, ca autoritate legislativă
supremă; el dezbate și aprobă programul de dezvoltare economică a țării şi, coroborat
cu acesta, bugetul public național (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat și contul general anual de execuţie a bugetului). De asemenea, el aprobă
sistemul de impozitare, legea de funcționare a sistemului bancar, a Ministerului
Finanțelor Publice și a celorlalte ministere, legea asigurărilor sociale, legea asigurărilor
de bunuri, persoane și raspundere civilă, legea de funcționare a Curtii de Conturi etc.
✓ consiliile judetene și al municipiului Bucureşti ;
✓ consiliile comunale, orasenesti, municipale și ale setoarelor municipiului
Bucureşti.
Parlamentul și consiliile judetene, municipale, orăşeneşti și comunale au în
subordine organele administrației de stat, centrale și locale: Guvernul, ministerele,
prefecturile și primăriile etc.
Organele specializate ale puterii executive
✓ Guvernul, ca organ executiv suprem, analizează, avizează și înaintează spre aprobare
Parlamentului, proiectul bugetului public național, contul general anual de execuţie;
exercită funcţia de conducere și control a activității economico - financiare;
✓ Ministerul Finanțelor Publice:
− elaborează proiectul bugetului public național;
− initiază proiecte de acte normative în domeniul financiar: contabilitate,
fiscalitate, acoperirea deficitului etc.
− fundamentează și urmăreşte în execuţie echilibrul financiar, monetar, valutar;
− asigură încasarea veniturilor bugetului public național, efectuând operațiunile
de trezorerie (împrumuturile guvernamentale și rambursarea acestora);
− actionează în vederea creării și menţinerii pieței concurenţiale și
supraveghează evoluţia prețurilor și tarifelor în economie;
105
− exercită controlul și supravegherea financiară a organelor și instituțiilor de
stat, regiilor autonome și societăților comerciale cu capital de stat;
− coordonează Garda Financiară;
− gestionează participaţiile statului în societățile comerciale etc.
✓ Banca Națională a Romaniei, ca bancă centrală a țării, elaborează și conduce politica
monetară, de credit, valutară și de plăţi;
✓ băncile comerciale, CEC-ul, Eximbank, societățile de asigurări, efectuează
operațiuni specifice financiare;
✓ ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale îndeplinesc
funcțiuni financiare, precum elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli pentru ele
și organismele subordonate, repartizarea creditelor publice, controlul financiar etc.;
✓ regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat.
Exemple
Serviciile publice în domeniile cheie ale societății: protecție socială, servicii sociale:
educație, cultrură și culte etc.servicii economice, apărare și ordine publică, prețocția mediului
ș.a.
Descrierea gamei de servicii publice, necesitatea păstrării intervenției publice în

managementul acestora.
Să ne reamintim...
Care sunt situațiile în care nu se face simțit jocul liber al concurenței și care este rolul
autorităților publice în aceste situații.
Rezumat
Cum se organizează finanțele publice, cu scopul primordial de a gestiona și finanța
serviciile publice. Funcțiile finanțelor publice, sfera lor de cuprindere.
106
1. Tipologia serviciilor publiice.
2. Rolul finanțelor publice.
3. Funcțiile finanțelor publice în concepția clasică.

1. Prin serviciu public se înțelege:
a) o activitate care are ca grup țintă un segment restrâns de populație;
b) un serviciu realizat în scopuri de profit;
c) o activitate destinată consumului general;
2. Fondurile publice se formează prin:

a) transferul către autorităţile publice de resurse financiare de la agenţii economici
persoane fizice şi juridice;
b) transferul de resurse financiare de la autorităţile publice către agenţii economici
şi populaţie;
c) transferul către sectorul privat de resurse financiare de la agenţii economici şi
populaţie;
3. Din punct de vedere operațional, serviciul public reprezintă:

a) o persoană juridică cu capital de stat care realizează o activitate în interesul
propriu;
b) o activitate de interes general pentru colectivitatea umană;
c) o activitate destinată consumului privat;
d) o persoană juridică cu capital de stat care realizează o activitate în scopul
obținerii de profit.
4. Ce reprezintă noțiunea de finanțe?

a) Finanțele exprimă relațiile bănești dintre agenți economici, populație și restul
lumii;
b) Finanțele exprimă relațiile de repartiție a PIB și fac parte din baza economică a
societății;
c) Finanțele exprimă legătura dintre populație și sectorul public;
d) Finanțele exprima relațiile de formare a veniturilor în societate.
Răspunsuri: 1- c; 2-a; 3-b; 4-b.
Teme de control
1. Funcțiile finanțelor publice în economiile moderne concurențiale
2. Conceptul de finanțe publice și rolul acestora în economiile moderne
3. Servicii publice și servicii private – prezentare comparativă
107
4. Evoluția privind concepțiile referitoare la rolul Statului în economie
5. Funcțiile îndeplinite de Stat în economiile moderne
6. Politica liberală de neintervenție în funcționarea pieței și situații în care Statul
trebuie să intervină pentru a regle mecanismele pieței
7. Organizarea instituțională și relațiile dintre sectoarele economiei naționale descrise
prin sistemul statistic al Conturilor Naționale
8. Cadrul instituțional al finanțelor publice din țara noastră
Bibliografie.
Stoica Emilia – Finanțe publice. Curs ID, Cartea Universitară București 2004, pp.174-193, cota
336.1/.6/S88
Moșteanu Tatiana, Câmpeanu Emilia – Finanțe publice. Note de curs și aplicații pentru seminar,
Editura Universitară București 2008, pp. 18-29, cota 336.1..6/F56
Oprea Florin, Cigu Elena – Finanțe publice locale, C.H.Beck București 2013, pp. 63-79,cota
336.1/.6/O-64
Stoica Emila, Grigore Maria, Brăgaru Constantin – Buget și Trezorerie Publică, Editura
Universitară București 2009, pp. 192-241, cota 336.1/.6/S88
București 2007 pp. 208-229, cota 336.1/.6/F5
108
Unitatea de învă țare 10. SISTEMUL DE IMPOZITE ŞI
TAXE FISCALE
Introducere
În aceest fragment sunt prezentate categoriile de resurse financiare publice, între care cele
mai importante sunt veniturile fiscale.

Cunoșterea resurselor financiare publice ce provin din impozitele și taxele fiscale la nivel
central și teritorial.
Durata medie de parcurgere a unității a zecea de învățare este de 3 ore.
10.1. Resursele financiare ale economiei naționale

Resursele economiei naționale provin din valoarea adăugată brută realizată de
societate, exprimată prin indicatorul sintetic Produsul Intern Brut și din importuri.
Utilizarea acestor resurse cuprinde consumul societății (al populației și cel
guvernamental), formarea brută de capital (cea mai mare parte din aceasta regăsindu-se
în investiții), exportul și variația stocurilor.
Resursele financiare ale economiei naționale reprezintă totalitatea mijloacelor
băneşti necesare realizării obiectivelor economice, sociale sau de altă natură.
Resursele financiare ale societății
- resursele financiare ale autorităților publice;
- resursele financiare ale întreprinderilor și instituțiilor private;
- resursele financiare ale populației.
Dimensiunea resurselor financiare se corelează direct cu nivelul PIB și
posibilitatea de a avea acces la împrumuturi externe.
Factorii care determina nivelul resurselor financiare
− volumul și structura producției;
109
− nivelul prețurilor;
− raportul dintre formarea brută de capital și consum.
Resursele financiare publice
− resursele financiare ale administrației centrale de stat, care cuprind impozitele,
taxele, veniturile nefiscale, împrumuturile etc.;
− resursele financiare ale administrației de stat locale: impozite, taxe, venituri
nefiscale prelevate la nivel local, transferuri de la bugetul de stat, împrumuturi
etc.;
− resursele financiare ale întreprinderilor publice cu caracter industrial, de
comert, presțări servicii etc.;
− resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat.
Există o interdependență stransă între resursele financiare publice și nivelul
cheltuielilor publice.
Factorii care determină creșterea resurselor financiare publice
− factori economici, care determina creșterea PIB;
− factori monetari (dobândă, credit, masa monetară) care-si transferă influenta în preț.
Creșterea prețurilor (fenomenul creșterii ratei inflaţiei) poate să conducă la sporirea
salariilor, a profiturilor şi, de aici, la creșterea impozitelor directe (aceasta fiind
numai o creştere nominală);
− factori sociali, datorită redistribuirii resurselor financiare în scopuri de educaţie,
cultură, sănătate etc.;
− factori demografici;
− factori politici și militari (apărare, aderarea la diferite organisme internaționale s.a.);
− factori de natură financiară (existența unui deficit bugetar etc.).
Resursele financiare se constituie din:
− venituri cu caracter fiscal. Gradul de fiscalitate (totalitatea impozitelor și taxelor
raportată la PIB) nu poate fi mărit peste un anumit nivel, pentru că se ajunge la un
prag de descurajare a activității productive;
− resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe termen scurt contractate de stat
prin emisiunea de bonuri de tezaur. CEC-ul, serviciile de cecuri postale etc. fac
depozite în tezaurul public; pe baza acestor disponobilitati, statul emite bonuri de
110
tezaur pentru acoperirea golurilor temporare de casa ale bugetului de stat sau
pentru sprijinirea financiară a unor instituții publice sau administratii locale;
− resurse provenind din împrumuturi, ceea ce reprezintă datorie publică pe termen
mediu sau termen lung;
− finanțarea prin emisiune monetara fără acoperire are efecte negative, fiind cu un
caracter puternic inflationist.
Resursele financiare publice pot fi grupate după mai multe criterii:
- după regularitatea cu care se incaseaza la bugetul public național:
− resurse ordinare (venituri fiscale, cotizații de asigurări sociale și venituri
nefiscale); Veniturile nefiscale sunt prelevari la buget cu titlu de dividend,
redevente, chirii, arenzi etc. de la întreprinderi și instituții de stat, veniturile de la
instituțiile publice s.a.
− resurse extraordinare, la care recurge statul când resursele curente nu acopera
cheltuielile: emisiuni de moneda fiduciara (bancnote și monezi), împrumuturi de
stat interne și externe, ajutoare etc.;
- după provenienta resurselor:
− resurse interne: impozite, taxe etc.;
− resurse externe, în general împrumuturi externe de la organisme internaționale,
banci și sindicate bancare internăționale, ajutoare nerambursabile etc.
Sistemul de impozite și taxe este specific fiecărei țări, fiind materializat prin
politica fiscală promovată de stat.
Impozitele, taxele, contribuţiile pentru asigurări sociale, veniturile nefiscale,
transferurile interne și externe reprezintă venituri curente sau ordinare. Când acestea sunt
depăşite de nivelul cheltuielilor se apelează la venituri extraordinare, împrumuturile de
stat fiind contractate atât pe piața internă, cât și pe piața externă de capital.
Pe piața internă împrumuturile de stat provin, în general, de la detinătorii de
capitaluri băneşti temporar libere. Când statul apelează la împrumuturi externe,
rambursarea acestora și achitarea dobânzilor provoacă dezechilibre ale balanţei de plăţi
externe dacă împrumuturile nu sunt utilizate în scopuri productive.
Emisiunea de hârtie - moneda realizată de Banca Națională reprezintă
împrumutul solicitat de stat la banca centrală. Dacă împrumutul s-a efectuat pentru
111
acoperirea unor cheltuieli curente de consum, acest consum realizează o absorbţie de
bunuri de pe piață (cu plusul de numerar emis), deci o creștere a cantității de bani pe
piața, ceea ce va conduce la mărirea prețurilor şi, implicit, a inflaţiei și la scăderea puterii
de cumpărare dacă veniturile nominale ale populației nu se modifică.
10.2.2. Structura sistemului resurselor financiare publice

In România, structura veniturilor bugetului de stat:
- impozit pe profit
- impozitul pe dividende
impozite - impozit pe venitul persoanelor fizice, din care:
directe ▪ sume defalcate din impozitul pe venitul
persoanelor fizice pentru bugetele locale
venituri - alte impozite directe
fiscale - taxa pe valoarea adăugată, din care:
venituri ▪ sume defalcate din TVA pentru bugete
curente impozite locale
Venituri
indirecte - accize
- total,
- taxe vamale
din care:
- alte impozite indirecte
- venituri din dividende la capitalul social al statului la
societățile comerciale
venituri
- vărsăminte din profitul net al regiilor autonome
nefiscale
- vărsăminte de la instituțiile publice
- diverse alte venituri nefiscale
- venituri din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice
venituri
- venituri din valorificarea stocurilor de la rezervă de stat și de
din capital
mobilizare.
Structura veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat:

- contribuții pentru asigurări sociale
de la persoanele fizice și juridice
Venituri ale bugetului - contribuții pentru care utilizează munca salariata;
asigurărilor sociale de asigurări sociale - contribuții pentru bilete de
stat tratament și odihna
- diverse
- subvenții din bugetul de stat
112
Structura veniturilor bugetelor locale
- impozite și taxe locale:
▪ impozitul pe clădiri;
▪ impozitul pe teren;
▪ taxa asupra mijloacelor de transport;
▪ taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și
autorizațiilor;
▪ taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și
venituri publicitate;
proprii ▪ impozitul pe spectacole;
▪ taxa hotelieră;
Veniturile totale ▪ taxe speciale;
ale bugetelor ▪ alte taxe locale
locale - contribuții
- alte vărsăminte
- alte venituri
- cote defalcate din impozitul pe venit
- sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat:

▪ impozitul pe venit al persoanelor fizice
▪ taxa pe valoarea adăugată
- subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete
- donații și sponsorizări
10.3. Resursele fiscale

Impozitele reprezintă formele de prelevare a unei parti din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau juridice la fondurile administrației centrale sau locale de stat.
Aceasta prelevare este obligatorie, nerambursabila și fără contraprestatie din partea
statului.
Inpozitele constituie unul dintre principalelel instrumente financiare desfasurate
de autoritățile economice și sociale ale țării. în plan social, impozitele dau posibilitatea
redistribuirii unei parti insemnate a PIB intre persoanele fizice și juridice.
Statul are dreptul de a introduce impozite și își exercita acest drept prin intermediul:
Statul introduce impozite prin :
- organul puterii legislative (Parlamentul) care instituie impozitele la nivel național;
- organelor locale ale administrației de stat, care instituie impozite și taxe în favoarea
unităților administrativ teritoriale.
Sursele de venit asupra cărora se aplica impozitele directe sunt:
- veniturile din salarii și alte venituri ale persoanelor fizice, în bani sau în natură;
113
- profitul impozabil, în cazul agentilor economici;
- cifra de afaceri, în cazul microîntreprinderilor;
- renta, în cazul propriețărilor funciari;
- venitul produs de hârtiile de valoare, pentru detinatorii de astfel de valori.
Impozitele au un rol important și se manifesta diferit în plan financiar, economic
și social:
✓ în plan financiar ele constituie principala sursa de venituri publice, intre 80% și
90%. Creșterea volumului impozitelor, în valoare absoluta, dar mai ales
relativa, se datoreaza maririi numarului de contribuabili, extinderii bazei de
impozitare, majorarii cotelor de impunere, atât la persoanele juridice, cat, mai
ales, la cele fizice;
✓ în plan economic, sistemul de impozitare reprezintă principala parghie de
influentare a intregii activitati economice la indemana autorităților, actionand
în același timp asupra producției și asupra consumului;
✓ în plan social, impozitele și taxele realizeaza redistribuirea unei parti din PIB
(valoarea nou creata) intre diversele paturi ale societății, intre persoane fizice
sau juridice.
Factorii care influenteaza nivelul impozitelor sunt atât interni, proprii sistemului
de impozitare adoptat, cât și externi acestui sistem; dintre factorii externi, cei mai
importanti sunt:
Factorii care influenţeayă nivelul impozitelor

- nivelul PIB pe locuitor, care reprezintă un indicator de performanta pentru economia
națională;
- natura instituțiilor publice, respectiv structura politica a țării;
- strategia de dezvoltare economica adoptata de autorități, prin care se stabilesc
prioritatile privind destinatia resurselor;
- nivelul mediu al impozitelor și taxelor, progresivitatea impunerii, gradul de apasare
fiscală. Se ştie că o fiscalitate redusă prezinta și un aspect pozitiv, deoarece atrage
capitalul strain.
114
Elementele impozitului sunt:
- subiectul impozitului, respectiv persoana fizica sau juridica care este obligata sa-l
plateasca;
- suportatorul impozitului, respectiv persoana care -l suporta efectiv (de exemplu, în
cazul TVA, subiectul este ultimul vanzator al produsului, dar suportatorul este
cumparatorul);
- obiectul impunerii, care reprezintă materia supusa impozițării (profitul impozabil,
veniturile din salarii, rentele etc.)
- sursa impozitului arata din ce se plateste impozitul, respectiv din venit sau din avere;
- dimensionarea materiei impozabile se realizează pe unități de impunere, care pot fi
unități monetare (mii lei, milioane lei etc.), unități fizice (metru pătrat, litru etc.);
- cota impozitului, care se poate stabili în suma fixa (capitatie) sau în cote procentuale
(proporţionale, progresive sau regresive)
- modul de asezare a impozitului (asieta) reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse
de autorități în vederea prelevării impozitelor;
- termenul de plată, inclusiv penalizările în cazul nerespectării lor.
Impunerea constituie un complex de măsuri și operațiuni întreprinse în
conformitate cu reglementările legislative în vigoare, în vederea stabilirii mărimii
obietului impozabil și a cuantumului impozitului.
Principiile potrivit cărora se realizează impunerea persoanelor fizice și juridice
au fost formulate încă din secolul al XVIII-lea.
Principii ale fiscalității

- principiul echităţii fiscale, potrivit căruia toti cetatenii unui stat se supun aceleiasi
legi fiscale, contribuind la formarea veniturilor publice în functie de veniturile și
averea fiecaruia.
- principiul certitudinii impunerii, determinarea și marimea impozitului, asieta fiind
certa, nu arbitrara;
- principiul comoditatii perceperii impozitului, care să fie cât mai convenabila
pentru contribuabil;
115
- principiul randamentului impozitelor,sistemul fiscal asigurand incasarea
veniturilor statului cu cele mai mici cheltuieli.
Pe lângă principiile generale ale determinarii sistemului fiscal, acesta
trebuie să mai respecte o seamă de principii de politica financiară, economica și
social-politica, caracteristice unui stat modern. Astfel, dintre principiile de politica
financiară se disting:
Alte principii ale fiscalității

- caracterul universal al impozitului, respectiv în conditii similare, toate persoanele,
fizice sau juridice, sunt supuse aceleiasi impozițări;
- cheltuielile generate de aplicarea sistemului de impozitare (calculul impozitului,
condițiile de plata etc.) să fie cât mai reduse;
- un impozit trebuie să fie stabil o perioada indelungata, respectiv trebuie sa-si
pastreze randamentul neschimbat indiferent de cuantumul veniturilor;
- elasticitatea impozitului presupune ca acesta poate fi adaptat în permanenţă la
necesităţile de venituri ale statului.
Principiile social-politice presupun ca politica fiscală adoptata de autorități să fie
în concordanţă cu interesele celor pe care aceste autorități îi reprezintă.
Asezarea și perceperea impozitelor presupune stabilirea obiectului impozabil,
determinarea mărimii impozitului și perceperea acestora.
Stabilirea obiectului impozabil se realizeaza prin mai multe metode:

Metoda evaluarii indirecte, bazata pe prezumtie, în trei variante
- evaluare pe baza indiciilor exterioare (de exemplu impozitul pe clădiri, impozitul
funciar);
- evaluarea forfetară, prin care organele fiscale atribuie, cu acordul subiectului,
valoare obietului de impozitat;
- evaluare administrativă, în care organele administrative stabilesc dimensiunea
impozitului, în functie de informaţiile pe care le deţin. Evaluarea indirectă este, în
general, simplă și puţin costisitoare, dar are dezavantajul impreciziei, răsfrângându-
se negativ asupra echităţii fiscale.
116
Metoda evaluarii directe bazata pe probe, sub forma:
- evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane, de exemplu impozitul pe salariile
angajatilor, declarat de agentul economic care i-a angajat;
- evaluarea pe baza declaratiei platitorului.
Perceperea impozitului se realizeaza prîntr-un aparat fiscal specializat:
Perceperea impozitului
- direct de către organele fiscale de la platitori:
▪ impozitul este platit la sediul organului fiscal (impozit portabil);
▪ impozitul se plateste la domiciliul contribuabilului (impozit cherabil);
- prin stopaj la sursa (de exemplu, impozitul pe salarii datorat de salariati este varsat la
buget de cel care a angajat, bancile platesc impozitul datorat la dobânzi de deponenti
etc.);
- prin aplicarea de timbre fiscale mobile, în cazul actiunilor de noțăriat, în justitie etc.
Clasificarea impozitelor
In vederea analizarii impactului sistemului fiscal asupra vietii economico -
sociale, impozitele sunt clasificate potrivit unor criterii diverse, care dau dimensiunea
rolului lor în evolutia societății (în anexă este prezentată schematic această structură):
(1) după trasaturile de forma și fond, impozitele se impart în directe și indirecte:
- impozite directe
- impozite reale
- impozitul funciar
- impozitul pe cladiri
- impozitul pe activitati industriale, comerciale și profesii libere;
- impozitul pe capital mobiliar
- impozite personale:
- impozitul pe venit:
- impozitul pe venitul persoanelor fizice
- impozitul pe venitul societăților de capital
- impozite pe avere
- impozite pe averea propriu-zisa
- impozite pe circulatia averii
117
- impozite pe sporul de avere
- impozite indirecte
- taxe de consumatie
- venituri provenind de la monopolurile fiscale
- taxe vamale
- taxe de timbru și de inregistrare
(2) după obiect
- impozite pe venit
- impozite pe avere
- impozite pe cheltuieli
(3) după scopul urmarit
- impozite financiare
- impozite de ordine
(4) după frecventa cu care se realizeaza
- impozite permanente (ordinare)
- impozite incidentale (extraordinare)
(5) după institutia care le administreaza
- în statele federale
- impozite federale
- impozite ale statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federatiei
- impozite locale
- în statele de tip unitar
- impozite ale administrației centrale de stat
- impozite locale
Impozitele directe
Impozitele directe sunt nominative și au un termen de plata precis determinat.
Ele se stabilesc pe obiecte materiale și genuri de activitati și sunt individualizate, ceea
ce constituie cea mai veche forma de impunere.
Impozitele directe se pot grupa în două mari categorii: impozite reale și
impozite personale.
118
Impozitele reale
Pentru determinarea impozitelor reale se ia calcul produsul brut sau cel prezumat
(de exemplu prețul pamantului, fertilitatea etc.) și nu venitul net, ceea ce poate
dezavantaja pe micii producatori.
Cel mai important impozit direct real utilizat în prezent este impozitul funciar. în
vederea stabilirii corecte a acestuia se reglementeaza statutul bunurilor funciare prin
intermediul Legii cadastrului16.
Impozitele personale - sunt impozite pe venit și impozite pe avere.

Impozitele pe venit - pe veniturile persoanelor fizice se pot realiza :
- în sistemul impunerii separate, diferentiat pe tipuri de venit ;
- în sistemul impunerii globale, în care se face suma tuturor veniturilor și se aplica
cota de progresivitate.
Impozitele pe avere, care sunt de mai multe feluri: impozite asupra averii propriu-
zise, cum sunt impozitele pe proprietati imobiliare -terenuri, cladiri- și impozitul
asupra activului net, care are ca obiect întreaga avere mobila și imobila a
subiectului impunerii.
- impozite pe circulatia averii, respectiv impozitul pe succesiuni, impozitul pe donatii,
impozitul pe acte de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii
de valoare - actiuni, obligatiuni, impozitul pe circulatia capitalurilor și a efectelor
comerciale etc.;
- impozite pe sporul de avere: impozitul pe plusul de valoare imobiliara ce s-a produs
fără ca proprietarul să cheltuiasca ceva, impozitul pe sporul de avere dobandit în
timp de razboi s.a.
16
Cadastrul funciar este forma de evidenta a tuturor proprietatilor funciare și a reprezentarii lor topografice pe hartii.
In registrul cadastral sunt trecute datele obtinute prin lucrari de identificare, masurare și ridicare în plan a parcelelor
situate pe un anumit teritoriu, continand pentru fiecare parcela urmatoarele date: numarul topografic; suprafata ;
categoria de folosinta (arabil, pasune, cladiri etc.) ; situatia periodica; numele posesorului parcelei.
119
Dubla impunere internațională
Dubla impunere desemneaza afectarea prin impozit de două sau mai multe ori a
aceluiași obiect impozabil și pentru aceeași perioadă de timp.
Dubla impunere internațională poate să apară în cazul realizării de către
rezidentii unui stat a unor venituri pe teritoriul altor state. Deci, în cadrul unui stat,
supunerea aceluiasi venit sau aceleiasi averi la mai multor impozitări reprezintă o dubla
impunere economica. în relațiile dintre state intereseaza nu dubla impunere economica,
ci dubla impunere juridica, care se referă la veniturile realizate de aceeași persoană,
fizică sau juridică, pe teritoriul a două sau mai multe state.
Dubla impunere poate să apară numai în cazul impozitelor directe, respectiv al
impozitelor pe venit și al celor pe avere.
Aparitia dublei impuneri trebuie privita în stransa legatura cu particularitatile
politicii fiscale și ale sistemelor de impozite intalnite într-o tara sau alta. De asemenea,
pot conduce la aparitia dublei impuneri și interesele unor state de a utiliza impozitele
pentru stimularea activității producatoare de venituri impozabile sau, dîmpotriva, pentru
franarea acestora.
Conventia pentru evitarea dublei impuneri este un acord incheiat intre doua state
în vederea eliminarii sau reducerii efectelor dublei impuneri a venitului din titluri
(dividend, dobândă), referindu-se atât la persoane fizice, cât și la persoane juridice
(societăți de persoane și de capital, fundatii etc.). în general, asemenea conventii prevad
ca venitul din titluri este exonerat de impozit în statul de resedinta, în măsură în care este
impus la sursa (in statul de unde provine initial obiectul impozabil). Există, de altfel,
modele cadru de conventii pentru evitarea dublei impuneri realizate de Organizatia de
Cooperare și Dezvoltare Economica, de ONU etc.
Impozitele indirecte
Impozitele indirecte reprezintă prelevarea de sume banesti de la populatie prin
adaugarea unor cote de impozit la prețurile mărfurilor, în special la cele de prima
necesitate. Impozitul indirect se incaseaza de la populatia cumparatoare a produselor
grevate de acest impozit fără să se tina seama de venitul, averea sau situația personala a
120
contribuabilului, ele fiind suportate în egala măsură de toate clasele și paturile sociale.
Legiuitorul atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice
decat suportatorului acestuia. Acest impozit imbraca următoarele forme: taxe de
consumatie, taxe vamale, taxe de timbru și de inregistrare, venituri din monopoluri
fiscale. Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vanzarilor de mărfuri și servicii.
Taxa de consumatie reprezintă un impozit indirect care se include în prețul de
vanzare al mărfurilor fabricate și realizate în interiorul țării care percepe impozitul.
Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumatie sunt, în general, cele de larg
consum, iar acestea pot diferi de la o tara la alta. De regula, printre aceste mărfuri
intalnim: tutunul,bauturile alcoolice, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele
incaltamintea etc.,
Taxele de consumatie se grupează în doua mari categorii:
- taxe de consumatie pe produs, cunoscute sub numele de accize.
Accizele sunt impozite indirecte care se include în prețul de vanzare. Reprezintă
o taxa speciala de consumatie care se percepe produselor din import și din tara, al caror
consum este ridicat., prezinta caracteristici merceologice care le fac greu de substituit și
au un randament fiscal ridicat. Acizele se calculeaza sub forma unor cote procentuale și
care este datorata de către agentii economici bugetului de stat, constituindu-se ca venit
pentru acesta. în cazul produselor din productia internă, acciza se determina ca diferenta
intre prețurile negociate intre vanzator și cumparator, din care se deduc accizele conform
reglemențărilor legale. în cazul importului, valoarea produselor importate se stabileste
în vama, conform legii, la ea adaugandu-se taxele vamale și alte taxe stabilite diferentiat,
pe categorii de produse; aceasta valoare constituie baza de impozitare pentru
determinarea accizelor.
- taxele generale de vanzari, care sunt intalnite sub forma impozitului pe cifra
de afaceri
Taxele generale de vanzari, care sunt intalnite sub forma impozitului pe cifra de
afaceri; acest impozit poate fi:
- impozit cumulativ, mărfurile fiind impuse în toate fazele intre producator și
consumator, ceea ce implica perceperea de impozit la impozit;
121
- impozit unic, care se incaseaza o singura data, fie în momentul vanzarii marfii de
către producator (taxa de productie), fie în stadiul comercializarii (impozit pe
circulatie sau impozit de vanzare). Astfel de impozite pot fi:
▪ impozit pe cifra de afaceri brută, care se calculeaza prin aplicarea cotei de
impozit asupra intregii valori a mărfurilor vandute, incluzand și impozitul platit
la verigile anterioare. Acest tip de impozit conduce la perceperea de impozit la
impozit, nu este transparent, respectiv nu se cunoaste cuantumul de participare
al fiecarui contribuabil la acest impozit;
- impozitul pe cifra de afaceri netă se aplica numai asupra diferentei dintre prețul de
vanzare și cel de cumparare.In acest fel impozitul este transparent, iar compensatia care
se acordă pentru produsele destinate exportului se poate calcula cu usurinta. Acest
impozit este cunoscut sub denumirea de taxa pe valoarea adăugată (TVA) și este utilizat
în majoritatea țărilor dezvoltate, prin aplicarea unei cote procentuale de impozitare fie
asupra valorii adaugate dîntr-un stadiu pe care îl parcurge marfa, fie asupra prețului de
vanzare din stadiul anterior. în vederea atingerii unor obiective economice sau de
protectie sociala, în fiecare tara există produse la care TVA se percepe în cote diminuate
sau care sunt exonerate de la plata acestui impozit.
Monopol fiscal
Există situații când statul instituie monopoluri fiscale asupra anumitor mărfuri,
cum ar fi: tutunul, sarea, alcoolul etc. în functie de sfera lor de cuprindere, monopolurile
fiscale pot fi depline sau partiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de stat asupra
producției, cât și asupra comertului cu ridicata și cu amanuntul al unor mărfuri. în
schimb, monopolurile partiale se instituie fie numai asupra producției și comertului cu
ridicata, fie numai asupra comertului cu amanuntul.
Printre țările în care monopolurile fiscale aduc incasari relativ importante, se pot
mentiona: Italia (asupra tutunului, chibriturilor și pietrelor de brichete), Germania
(asupra alcoolului sau bauturilor alcoolizate), Spania (asupra tutunului și petrolului).
Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de
o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri, iar pe de alta parte
din impozitul indirect cuprins în preț, care se incaseaza de la consumatorii mărfurilor
122
respective. Deoarece, numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preț în care
să fie inclus și un asemenea impozit.
Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect ce se stabilește asupra
operațiunilor care privesc transferul proprietății bunurilor, ca și asupra prestării
serviciilor. Valoarea adăugată reprezintă valoarea nou creată de întreprindere în urma
ciclului de producție. în analiza financiară, ea este definită ca diferența dintre producția
exercițiului și marja comercială, pe de o parte, și consumul intermediar, pe de altă parte.
Această definiție este destul de riguroasă, chiar dacă în cadrul producției exercițiului (ca
sold intermediar de gestiune) se agregă elemente eterogene din punctul de vedere al
evaluării: producția vândută, evaluată la preț de vânzare; producția stocată și producția
imobilizată, evaluate la cost de producție.
Această eterogenitate a evaluărilor este evitată în reglementările specifice TVA,
unde se precizează că, în vederea calculului taxei, valoarea adăugată este echivalentă cu
diferența dintre vânzările și cumpărările din același stadiu al circuitului economic
(conceptul fiscal de valoare adăugată este astfel mai restrictiv decât cel reținut de
contabilitatea națională, excluzându-se, deci, producția stocată.
In România, s-a optat pentru acest mod indirect de a calcula, în primul rând,
pentru că s-a urmărit introducerea unui mecanism asemănător cu cel din majoritatea
țărilor U.E. și apoi pentru că este mai comod și informațiile necesare vin direct din
documentele care justifică vânzările și, respectiv, cumpărările. Astfel, mai întâi se
determină taxa colectată (sau faza aferentă vânzărilor) și taxa deductibilă (sau taxa
aferentă cumpărărilor), pe baza documentelor justificative și apoi, prin diferență, se
stabilește TVA de plată sau, dacă taxa deductibilă este mai mare decât taxa colectată,
TVA de recuperat. Se precizează acest fapt deoarece există și țări (Japonia, Turcia) în
care TVA se calculează aplicând direct cota asupra valorii adăugate.
Având în vedere faptul că taxa pe valoarea adăugată este un impozit pe care îl
plătesc fracționat întreprinderile, ca verigi în drumul parcurs de bunuri și servicii până
la consumatorul final, și este suportat de acesta din urmă, se consideră că oferă unele
avantaje din punct de vedere fiscal: garantează neutralitatea între filierele de producție
și cele de distribuție în interiorul unei țări :
123
Avantaje ale TVA
- asigură neutralitatea externă în sensul că bunurile din import sunt supuse taxei în
aceleași condiții ca bunurile provenite din țară ;
- exportul este taxat cu cota zero (se evită astfel impunerea dublă în țara exportatorului
și în țara importatorului) ;
- reduce riscul de fraudă prin posibilitatea de a proceda la un control încrucișat.
- este un impozit cu randament fiscal ridicat, că este stabil și elastic
In sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiunile cu plată
precum și cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către persoane
fizice sau juridice și care se referă la:
- livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activității
profesionale;
- transferul proprietății bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între
aceștia și instituții publice sau persoane fizice (construcții, terenuri, bunuri mobile
care nu pot fi detașate fără a deteriora imobilele);
- importul de bunuri și servicii introduse în țară, direct sau prin intermediar autorizat,
de orice persoană fizică sau juridică, în condițiile prevăzute de Regulamentul vamal
al României;
- operațiuni asimilate.
Taxe vamale
Tipuri de taxe vamale
- de export, care sunt utilizate rar, deoarece statele sunt interesate, în general, să
stimuleze exportul, nu să-l împovăreze cu un cost în plus;
- de tranzit se practica numai în cazuri foarte rare, cu ocazia trecerii unor mărfuri pe
teritorii straine, în tranzit;
- de import se percep în punctele vamale, asupra valorii mărfurilor care trec frontiera
țării importatoare.
Taxele vamale sunt de trei feluri:
▪ taxele vamale ad-valorem, care se calculeaza ca procent din valoarea mărfurilor
importate;
124
▪ taxele vamale specifice se stabilesc în sumă fixa în unitatea fizică de marfa
importată (tonă, bucată etc.);
▪ taxele vamale compuse, care reprezintă o combinație între taxele vamale ad-
valorem și taxele vamale specifice.
Pe plan mondial s-au constituit uniuni vamale prin acordul stabilit intre state,
cum sunt Uniunea Europeană și Asociatia Europeana a Liberului Schimb (A.E.L.S.)17.
Zona de liber schimb este un teritoriu sau spatiu geografic în care actioneaza o
intelegere intre doua sau mai multe state, care au convenit asupra: desființării taxelor
vamale și eliminarii restrictiilor cantitative la produsele industriale, dezvolțării
economice a țărilor membre, folosirii rationale a resurselor, stabilitatii financiare etc.
Taxele
Taxele reprezintă impozite indirecte prelevate sub forma platii din partea
persoanelor fizice sau juridice pentru serviciile pe care instituțiile publice le efectueaza
în favoarea lor. Principalele taxe practicate sunt clasificate după natura lor și după
obiectul operațiunii.
Clasificarea taxelor după natura lor:

- taxele judecatorești (ocazionate de acțiunile introduse în judecată);
- taxele de notariat (acte eliberate, autentificate s.a. de către notariate);
- taxele consulare (acordărea de vize, certificate de origine etc.);
- taxele de administratie (autorizatii, permise etc.)
După obiectul operațiunii:

- taxele de timbru care sunt plăți efectuate de persoanele fizice sau juridice cu ocazia
presțării unor servicii de către organele judecatoresti, notariatele de stat,
administratiile locale (primarii). Se percep fie prin sume fixe, fie procentual față de
valoarea actiunii sau a obiectului în cauza.
17
Asociatia Europeana a Liberului Schimb (A.E.L.S.) s-a constituit în 1960 prin semnarea Conventiei de la Stockholm,
avand sediul la Geneva. Are ca principale obiective:expansiunea activității economice în statele membre, ocuparea
deplina a fortei de munca, utilizarea rationala a rezervelor, eliminarea obstacolelor comerciale și a concurentei
“neloiale”. Este o zona de liber schimb
125
- taxele de inregistrare se percep la vanzarea de imobile, constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăților de capital.
Exemple
Impozitele directe și indirecte, contribuțiile sociale obligatorii, impozitele și taxele locale.
Să se prezinte succint factorii ce influențează volumul veniturilor fiscaleprelevate într-o

anumită perioadă.
Să ne reamintim...
Satructura impozitelor și taxelor fiscal
Rezumat
Factorii ce influențează volumul resurselor financiare publice, structura acestora,
veniturile fiscale, dubla impozitare internățională.

1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
2. Impozitul corporatist
3. Taxele speciale de consum
4. TVA
5. Contribuțiile sociale obligatorii

1. Impozite indirecte sunt:
a) TVA, accizele, impozitul pe venit;
b) TVA, accizele, impozitul pe avere;
c) TVA, accizele, taxele vamale;
d) TVA, accizele, taxele vamale, taxele de timbru.
2. Obiectul impunerii, ca element al impozitului, reprezintă:

a) modul de așezare a impozitului;
b) persoana care îl suportă efectiv;
c) cota impozitului;
d) materia supusă impozitării.
126
3. Asieta (modul de așezare a impozitului) reprezintă:
a) cota impozitului;
b) dimensionarea materiei impozabile pe unități de impunere;
c) ansamblul masurilor întreprinse de autorități în vederea prelevării impozitelor;
d) sursa impozitului.
Răspunsuri: 1- c; 2-d; 3-c.
Teme de control
1. Resursele financiare publice și structurarea acestora
2. Factorii care influențează nivelul și evoluția resurselor financiare publice
3. Structura veniturilor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor
locale
4. Elementele tehnice ale impozitului
5. Principiile de bază ale fiscalității
6. Clasificarea și caracterizarea impozitelor
7. Impozitele directe
8. Dubla impunere internățională
9. Impozitele indirecte
Bibliografie.
Lazăr Sebastian – Sisteme fiscale comparate: metode și practici internaționale, Wolters Kluwer
București 2010, pp.210-225, cota 336.1/.6/L32
management fiscal, C.H.Beck București 2013, pp.86-105, cota 336.1/.6/V64
127
Unitatea de învă țare 11. CHELTUIELILE PUBLICE.
SISTEMUL BUGETAR
Introducere
Structura cheltuielilor publice, factori de influență. Principiile și etapele procesului bugetar

Cunoașterea naturii și tipologiei cheltuielilor publice, ce înseamnă proces bugetar la nivelul
autorităților publice centrale și teritoriale.
Durata medie de parcurgere a unității a unsprezecea de învățare este de 3 ore.

11.1. Cheltuielile publice și cheltuielile bugetare
Rolul cel mai important al autorităților publice într-un stat democratic modern este de
a acționa în vederea asigurării unui trai decent populației.
Cheltuielile publice, efectuate din fondurile bugetului public național, fondurilor
extrabugetare sau fondurile instituțiilor și întreprinderilor publice, prin intermediul unor
programe economice și sociale adecvate, reprezintă un important sistem de parghii în vederea
]ndeplinirii acestui rol. Ele constituie o parte însemnată a valorii nou create în ţară (ceea ce se
exprimă prin PIB), cu titlul de consum definitiv când se adresează populației în scopul de a o
proteja sau cu titlu de avans când se efectuează pentru finanțarea investițiilor.
Caracteristicile cheltuielilor publice sunt în stransă corelaţie cu stadiul de dezvoltare a
economiei naționale și cu nivelul de democratizare a țării. Ele cuprind trei mari categorii:
Categorii de cheltuieli publice

✓ cheltuielile publice realizate din fondurile bugetare și extrabugetare;
✓ cheltuielile publice efectuate din bugetele proprii ale instituțiilor sau întreprinderilor
publice;
128
✓ cheltuielile organismelor internaționale din resurse publice prelevate de la membrii
acestora.
Cheltuielile bugetare au o sferă mai mică decat a celor publice, ele reprezentând numai
cheltuielile efectuate de stat din bugetul de stat, bugetele locale și bugetul asigurărilor sociale
de stat.
Cheltuielile bugetare trebuie să respecte anumite reguli, potrivit legislaţiei în vigoare:
- realizarea lor se face numai dacă sunt prevăzute în proiectul de buget aprobat de
Parlament pentru anul în curs;
- sumele alocate prin proiectul de buget și cheltuite nu sunt rambursabile;
- prin organismele abilitate (Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Conturi) se
realizează un control preventiv și ulterior asupra alocării și utilizării fondurilor
bugetare.
11.2. Clasificarea cheltuielilor bugetare și factorii care influențează evoluția acestora

11.2.1. Clasificarea cheltuielilor publice
Pentru a analiza dacă pârghia financiară pe care o reprezintă cheltuielile publice îşi
îndeplineşte rolul în societate, ele sunt privite din mai multe puncte de vedere, care corespund
unor criterii de clasificare:
Criterii de clasificare
 clasificarea administrativă ţine seama de instituțiile (ministere, unități teritoriale etc.) prin
intermediul cărora se efectuează cheltuielile publice. Există incovenientul ca la orice
modificare a structurii instituţionale, informaţiile devin incompatibile ca serii de date.
 clasificarea economică împarte cheltuielile publice în două categorii:
- cheltuielile curente (de funcționare), care reprezintă un consum definitiv de PIB
și se reinnoiesc anual. Ele cuprind:
✓ cheltuielile privind serviciile publice sau administrative (remunerarea
acestora);
✓ cheltuielile de transfer, care pot avea caracter economic (subvenţii acordate
agenţilor economici pentru stimularea producției, pentru export, restructurare
etc.) sau caracter social (burse, pensii, ajutoare, alocații sociale etc).
- cheltuielile de capital, realizate în scopul investițiilor publice.
129
O altă variantă a clasificării economice cuprinde:
− cheltuielile pentru salarii și alte drepturi băneşti de personal;
− cheltuielile materiale;
− cheltuielile de transfer;
− cheltuielile de investiții.
 clasificarea financiară, în functie de modul în care cheltuielile publice afectează resursele
financiare ale statului:
− cheltuielile definitive (de investiții și de funcționare), care constituie majoritatea;
− cheltuielile temporare sau operațiuni de trezorerie (finanțarea rambursarii
împrumuturilor, avansuri în contul unor furnituri, servicii etc.);
− cheltuielile virtuale sau posibile, cum sunt garanţiile acordate de stat pentru
împrumuturi.
 dupa forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
− cu sau fără contraprestatie;
− definitive sau provizorii;
− speciale sau globale etc.
 clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale:
− cheltuielile reale (negative) sunt cheltuielile cu intretinerea aparatului de stat, plata
anuitatilor, dobânzilor și comisioanelor la împrumuturile de stat, intretinerea și dotarea
armatei etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de PIB;
− cheltuielile economice (pozitive) cuprind investițiile pentru dezvoltarea infrastructurii,
crearea de noi întreprinderi etc. Acestea reprezintă o avansare a PIB.
 clasificarea pe care o utilizează instituțiile specializate, cum sunt ONU, CEE, se
realizeaza pe baza criteriilor functional și economic.
Clasificarea ONU a cheltuielilor publice pe baza criteriului functional

Total cheltuieli publice
- servicii publice generale
- aparatul administrativ economic și financiar
- instituții de ordine publică și securitate
- justitie, procuratura, noțăriat
130
- alte instituții
- apărare
- armata
- cercetare stiintifica și experiente cu arme
- baze militare pe teritorii straine
- participarea la blocuri militare și razboaie
- educaţie
- scoli primare, generale, liceale
- universitati și colegii
- institute de cercețări
- sănătate
- spitale și clinici
- unități profilactice, antiepidemice etc.
- institute de cercețări
- acţiuni economice
- unități economice ale statului
- unități private subventionate
- subvenţii export
- participarea la organisme economice internaționale
- participarea la monopoluri economice internaționale
- cheltuieli de cercetare în domeniul economic
- servicii comunale
- locuinţe și întreţinerea lor
- alte servicii comunale
- alte cheltuieli.
Clasificarea ONU a cheltuielilor publice pe baza criteriului economic
Total cheltuieli publice
- cheltuieli care reprezintă consum definitiv de venit național
- dobânzi aferente datoriei publice
- subventii de exploatare și alte transferuri curente
- formarea brută a capitalului
131
- investiții brute
- stocuri materiale
- achiziţii de terenuri și active necorporale
- transferuri de capital
11.2.2. Factori care influențează evoluția cheltuielilor publice și metode de analiză
Factorii care influenţează creșterea cheltuielilor publice se pot împărţi în mai multe
grupe, în funcţie de impactul pe care îl au asupra evoluţiei cheltuielilor publice:
Factori demografici
Factorii demografici se referă la variaţia populației și a structurii acesteia din punct de
vedere al vârstei, ocupării forţei de muncă, nivelului de pregătire profesională. în funcţie de
aceşti factori, din fondurile publice se vor aloca sume mai mari sau mai mici pentru protecţia
socială, învăţământ etc.;
Factori economici
Factorii economici exprimă stadiul de dezvoltare a ansamblului economiei și a unor
anumite ramuri economice, reflectând, totodată, priorităţile din programul economic al
autorităților. De exemplu, în ţara noastra, de prima necesitate pentru dezvoltarea economică și
integrarea în ansamblul țărilor europene dezvoltate se află crearea infrastructurii căilor de
comunicaţii, energetice etc.
Factori sociali
Factorii sociali ţin seama de nivelul de trai al tuturor categoriilor populației din punct
de vedere al vârstei, profesiunii, gradului de instruire etc.
Urbanizarea
Urbanizarea se referă la cheltuielile publice ce se efectuează în vederea creerii unor
condiţii civilizate de locuit în centrele urbane, luând în considerare condițiile concrete ale
zonei geografice respective;
Factorii militari
Factorii militari vizează dotarea tehnica modernă și instruirea corespunzatoare a
fortelor armate pentru a asigura apărarea țării și încadrarea ei din punct de vedere militar în
unele structuri internaționale (NATO);
Factori de ordin istoric
132
Factori de ordin istoric se referă la necesitatea rezolvării şi, chiar, a eliminării unor
probleme moştenite de la regimul politic anterior; aceşti factori vizează atât condițiile de
viaţă ale populației, cât și dezvoltarea economică, inclusiv dotarea cu tehnologie a
sectoarelor productive, structura economico-financiară a țării etc.;
Factori politici
Factori politici implică modificări majore, în întreaga viaţă socială și economică a
țării. De asemenea, căile alese de administrația centrală pentru a accede la o economie de
piață diferă în funcţie de opţiunea politică, ceea ce se reflectă considerabil în modul de
distribuire a PIB.
Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice determină ponderea acestora în
PIB, ținând seama de nivelul de dezvoltare a economiei și de priorităţile pe care autoritățile și
le-au stabilit prin programul de guvernare.
In țările dezvoltate, ponderea cheltuielilor publice în PIB variază între 35% și 60%, în
functie de o multitudine de factori.
Analiza cheltuielilor publice arată orientarea resurselor financiare ale statului către
obiectivele cheie; această analiză se realizează atât urmărind ponderea fiecărei componente de
cheltuială în PIB, cât și evolutia nivelului nominal, dar mai ales a celui real pentru fiecare tip
de cheltuiala, respectiv indicatorii dinamicii acesteia.
Variatia nominală reprezintă modificărea nivelului absolut într-o perioada față de o
perioada anterioara, considerata de referinta, exprimata în prețuri curente.
Variatia reală reprezintă modificărea nivelului cheltuielilor față de perioada anterioara,
exprimata în prețuri constante; se face precizarea de fiecare data în prețurile carei perioade s-
a exprimat nivelul real: toate cheltuielile sunt exprimate fie în prețurile perioadei anterioare,
fie în prețurile curente.
Cnl = Cn(1) − Cn(0)
unde:
Cn = cheltuiala nominală
Cr = Cr (1) − Cr (0)
unde:
Cr = cheltuiala reală, exprimată fie în prețurile momentului 0, fie ale momentului 1
133
Cn(1)
Cr (1) =
Ipret(1− 0)
unde:
Ipreț(1-0) = indicele de variatie a prețurilor curente ale momentului 1 față de cele ale
momentului 0.
In vederea realizarii unei analize mai aprofundate a cheltuielilor publice - structura,
nivel absolut, dinamica - se mai utilizează și alti indicatori, cum ar fi raportul dintre indicele
de crestere a cheltuielilor publice și indicele de variatie a PIB.
Icp
Kdv =
Ipib
unde:
Kdv = coeficientul de devansare a creșterii PIB de către cheltuielile publice, calculat pentru o
perioada determinată;
Icp = indicele de crestere a cheltuielilor publice;
Ipib = indicele de crestere a PIB, în aceeasi perioada.
Acest raport reflecta politica economica de sustinere a anumitor domenii sau sectoare
ale economiei într-o perioada data. El se mai poate exprima și prin elasticitatea cheltuielilor
publice față de PIB în perioada analizata.
CP
ecp = PIB
CP
PIB
în care:
CP și CP reprezintă cheltuielilepublice și modificărea acestora;
PIB și PIB reprezintă valoarea PIB și modificărea lui în perioada considerata.
* dacă ecp > 1, există tendinta ca valoarea nou creata (PIB) să fie utilizata în mai mare
măsură pentru finanțarea cheltuielilor publice decat în perioada precedenta;
* dacă ecp < 1, fenomenul este invers, prioritatile în utilizarea PIB adresandu-se altor
domenii ale vietii economico-sociale.
134
11.3. Structura sistemului de bugete publice
Prin bugetul public se proiectează și se desfașoară activitatea privind finanțele publice.

Pregătit de către Guvern și adoptat de către Parlament, bugetul reprezintă actul cel mai
important din viața publică, deoarece el este expresia financiară a programului de acțiune a
statului pe perioada de un an. El poate fi abordat sub patru aspecte esențiale, respectiv din
punct de vedere juridic, tehnic, economic și politic.
Din punct de vedere juridic
Din punct de vedere juridic, el reclamă studierea diverselor reguli (norme) referitoare
la conținutul său, la prezentarea sa, la adoptarea să de către Parlament, la execuția și la
controlul execuției sale. Aceste norme sunt destinate organizării unei gestiuni contabile clare
a finanțelor publice și precizării autorității Guvernului și Parlamentului în domeniul bugetar.
Din punct de vedere tehnic
Din punct de vedere tehnic, interesează îndeosebi procesele de pregătire și elaborare
a bugetului, precum și metodele de previziune și evaluare a diverselor categorii de venituri și
cheltuieli cuprinse în buget.
Din punct de vedere economic
Din punct de vedere economic, se remarcă faptul că fondurile care trec prin contul
bugetar reprezintă o pondere semnificativă din produsul intern brut și că prin impozitele
prelevate și cheltuielile efectuate statul dispune de instrumente privilegiate de intervenție în
viața economică și socială. Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelațiile
macroeconomice și, în special, legătura cu nivelul și evoluția produsului intern brut. În teoria
economică modernă bugetul este adesea considerat ca o variabilă esențială în determinarea
nivelului produsului intern brut și nivelului ocupării. Interpretările referitoare la capacitățile
de reglare ale politicilor bugetare sunt foarte diferențiate, adesea contradictorii.
Din punct de vedere politic
Din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opțiunilor
Guvernului în ansamblul domeniilor care relevă competențele sale (politica economică,
socială, educativă, culturală, militară etc). Aceste opțiuni sunt revelate prin evoluția și
repartiția veniturilor și cheltuielilor și sunt determinate de factori multipli, legați de doctrinele
135
partidelor politice, de atitudinea opoziției, de forța revendicativă a diverselor grupuri de
presiune, de ponderea constrângerilor economice și politice internaţionale, de influența
trecutului, de fenomenele inerțiale.
În economia modernă, bugetul este un plan financiar la nivel macroeconomic. Bugetul
este un instrument de previziune atât pe termen scurt, ca urmare a dimensionării veniturilor și
cheltuielilor publice la nivelul unui an, cât și pe termen mediu prin elaborarea bugetelor -
program, mai ales pentru cheltuielile publice de investiții.
11.4. Sistemul unitar de bugete în România
La nivelul unui stat se elaborează mai multe categorii de bugete corelate care alcătuiesc
un sistem, denumit sistemul bugetar.
Sistemul bugetar diferă de la un stat la altul în funcție de structura organizatorică a
acestuia. Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele pot fi de tip unitar (Franța,
Belgia, Marea Britanie, Italia etc.) și de tip federal (SUA, Canada, Elveția, Australia, Germania
etc.).
Statele de tip unitar sunt organizate în unități administrativ-teritoriale, la nivelul cărora
funcționează organe ale administrației publice centrale și locale. Structura sistemului bugetar
în statele de tip unitar cuprinde un buget al administrației publice centrale și bugetele locale,
care corespund unităților administrativ-teritoriale (comuna, orașul, județul – în România).
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federația, statele
(provincii, landuri, cantoane) membre ale federației și unitățile administrativ-teritoriale proprii
fiecărui stat membru al federației, administrate autonom. În cazul statelor federale, structura
sistemului bugetar cuprinde: bugetul federației, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor
membre ale federației și bugetele locale.
Ȋn România, Legea privind finanțele publice18, precizează faptul că gestionarea
resurselor financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete care cuprinde:
„bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele fondurilor speciale; bugetul
trezoreriei statului; bugetele altor instituții publice cu caracter autonom; bugetele instituțiilor
publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și
18
Legea privind finanţele publice, nr. 500/2002, publicată în M.O. nr. 597 din 13 august 2002, art. 2
136
bugetele fondurilor speciale, după caz; bugetele instituțiilor publice finanțate integral din
venituri proprii; bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de
stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetele
fondurilor externe nerambursabile și bugetele locale”. Acest sistem unitar corelat de fonduri
formează bugetul general consolidat, prin care se dimensionează și se compară, la nivelul unui
an veniturile și cheltuielile statului și ale celorlalte instituții publice.
 Bugetul de stat
Bugetul de stat este documentul elaborat și administrat de Guvern și aprobat de
Parlament, prin lege, cuprinzând veniturile și cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală.
În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziția statului,
repartizate în principal pentru realizarea acțiunilor social-culturale, apărarea țării, asigurarea
ordinii publice, autoritatea publică, pentru finanțarea unor investiții și activități de interes
strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de
protecție socială a populației și realizarea programelor de cercetare.
 Bugetul asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmește distinct de bugetul
de stat și se aprobă de Parlament prin lege separată, fiind administrat și gestionat de Ministerul
Muncii și Solidarității Sociale. Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual
care reflectă constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești necesare ocrotirii
pensionarilor, salariaților și membrilor de familie. Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget
nu pot fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decât cele pentru care sunt repartizate prin
prevederile bugetului respectiv.
 Bugetele locale
Bugetele locale sunt bugetele unităților administrativ-teritoriale cu personalitate ju-
ridică și sunt elaborate autonom, fapt ce stimulează inițiativa locală în realizarea veniturilor și
satisfacerea cerințelor sociale locale.
În România, teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și
județe, în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități
ale administrației publice locale. Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept
public, au patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină. Delimitarea teritorială a
137
comunelor, orașelor și județelor se stabilește prin lege. În România, nu funcționează regiunea,
ca nivel organizatoric separat al administrației publice.
Fiecare comună, oraș, județ, respectiv municipiul București și sector al municipiului
București întocmește bugetul local care cuprinde veniturile și cheltuielile publice locale
reglementate prin lege. Unitățile administrativ-teritoriale își dimensionează cheltuielile în
raport cu nevoile proprii, în corelare cu resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe și
celelalte venituri stabilite de legea bugetară, efectuând controlul asupra modului de utilizare a
fondurilor alocate. Rezultatele execuției bugetelor locale, reprezentând excedente, rămân la
dispoziția acestor unități sub forma fondurilor de tezaur și a fondurilor de rezervă. Autonomia
stimulează inițiativa locală în realizarea veniturilor și satisfacerea cerințelor sociale locale.
 Bugetele fondurilor speciale
Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanțării anumitor obiective și
acțiuni necesare în perioada considerată, pentru care se instituie prelevări obligațorii pe baza
unor legi speciale. Fondurile speciale, aprobate prin legi speciale, se constituie în afara
bugetului de stat, iar bugetele acestora se aprobă ca anexe la Legea bugetului de stat. Veniturile
și cheltuielile fondurilor speciale au destinații clar precizate prin legi speciale.
 Bugetul trezoreriei generale a statului
Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt înscrise veniturile
și cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfășurată de aceasta în scopul îndeplinirii
funcțiilor sale.
 Bugetele instituțiilor publice autonome
Bugetele instituțiilor publice autonome includ veniturile și cheltuielile instituțiilor
publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituții de drept public.
 Bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial
Bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale includ veniturile și cheltuielile
instituțiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituții de drept public și
care primesc subvenții de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele
fondurilor speciale în completarea fondurilor proprii.
 Bugetul instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii
138
Bugetul instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii reprezintă
docutmentul în care sunt prevăzute și aprobate anual veniturile și cheltuielile instituțiilor
publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituții de drept public. Veniturile
proprii provin din chirii, organizarea de manifestări culturale și sportive, concursuri artistice,
publicății, prestații editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activități proprii sau
anexe, prestări de servicii și altele asemenea.
 Bugetele fondurilor provenite din credite externe
Bugetele fondurilor provenite din credite externe reprezintă documentul în care sunt
prevăzute și aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat și a căror
rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice.
 Bugetele fondurilor externe nerambursabile
Bugetele fondurilor externe nerambursabile reprezintă documentul în care sunt prevăzute
și aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat care nu trebuie
rambursate.
11.5. Principii bugetare

Principiile bugetare în statele cu economie de piața definesc: modul de reflectare a
veniturilor și cheltuielilor publice în bugetul de stat, adică sfera de cuprindere a acestuia; durata
de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să realizeze exercițiul bugetar; relația
care trebuie să existe între veniturile și cheltuielile bugetare; informarea opiniei publice despre
sursele veniturilor și destinatia acestora.
In terminologia de specialitate a teoriei financiare, ca și în practica financiară a statelor,
sunt întâlnite următoarele principii ale procedurii bugetare19:
- principiul universalității;
- principiul publicității
- principiul unității
- principiul anualității
- principiul specializării bugetare
- principiul unității monetare
19
În conformitate cu principiile enunţate în Legea finanţelor publice, nr.2002/2002 şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.45/2003 privind finanţele publice locale, aprobată prin Legea nr.108/2004.
139
- principiul echilibrului bugetar
Principiul universalității, care cuprinde doua coordonate:
− Veniturile și cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute, totale, fără
omisiuni și fără compensări reciproce.
− Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepția
donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinații distincte.
Principiul unității
Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se
asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice.
Un buget unitar, sub aspect politic, facilitează controlul Parlamentar, dând posibilitatea
organului legislativ să examineze politica financiară a guvernului aflat la putere și să propună
amendamente cu privire la cuantumul veniturilor și cheltuielilor bugetare sau la oportunitatea,
prioritatea ori necesitatea aprobării unor cheltuieli. Sub aspect financiar, unitatea bugetară
constituie o regulă de ordine și claritate, reflectând starea reală a situației financiare a țării,
eliminând posibilitatea unor artificii de disimulare.
În practica, principiul se respecta partial, caci concomitent cu bugetul de stat sunt
intocmite și alte bugete: bugetele autonome, bugetele extraordinare, bugetele anexe și conturile
speciale ale trezoreriei :
- bugetele autonome
Bugetele autonome sunt bugete elaborate de colectivitatile locale și întreprinderile
publice cu personalitate juridica (din sfera administrației și serviciilor publice cu caracter
industrial și comercial). acestea dispun de autonomie bugetara (in sensul ca-si dirijeaza
neingradit cheltuielile) dar, în general, nu și de autonomie financiară, pentru ca resursele lor
proprii nu acopera , de regula, cheltuielile și este necesara subventionarea de la bugetul de stat.
- bugetele extraordinare
Bugetele extraordinare se întocmesc cu ocazia unor cheltuieli publice excepţionale, în
cazuri speciale de criza economică, calamităţi naturale, război etc.
- bugetele anexe
Bugetele anexe, care se elaboreaza distinct de bugetul de stat, se anexeaza la acesta, se
discuta și se voteaza separat de către Parlament. Acestea se coreleaza cu bugetul de stat, soldul
lor pozitiv fiind înscris la venitul bugetului de stat, iar cel negativ la cheltuieli.
140
- conturile speciale de trezorerie
Conturile speciale de trezorerie cuprind incasarile și platile care nu au un caracter definitiv
pentru bugetul de stat. De exemplu, sumele depuse ca garantie de funcționării publici care
gestioneaza valori publice, avansurile rambursabile acordăte de stat unor întreprinderi
particulare și decontarea acestora etc.
Principiul anualității
- Veniturile și cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care
corespunde exercițiului bugetar.
- Toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui
buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului respectiv.
Anualitatea bugetara este principiul bugetar potrivit căruia perioada de timp pentru
care se întocmeste și în care se executa bugetul de stat este de un an.
In practica statelor, anul bugetar poate coincide sau nu cu anul calendaristic. Inceputul
anului bugetar în țările în care acesta nu coincide cu anul calendaristic este determinat de
factori de natură economică, de tradiție, de regimul de lucru al Parlamentului. În țări ca
Austria, Belgia, Brazilia, Franța, Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic; în alte
țări ca Anglia, Danemarca, Japonia, anul bugetar se desfașoara în intervalul 1 aprilie a.c. - 31
martie, anul următor; în Italia și Suedia, anul bugetar este cuprins între 1 iulie - 30 iunie; în
S.U.A., anul bugetar se desfașoara de la 1 octombrie - 30 septembrie.
Executia prevederilor înscrise în buget, atât la cheltuieli, cât și al venituri, nu se incheie
intotdeauna la data expirarii anului bugetar. în aceasta situație, țările au adoptat doua feluri de
sisteme:
- sistem de gestiune, care presupune inchiderea automata a bugetului la data expirarii,
veniturile și cheltuielile angajate, dar neefectuate înscriindu-se în contul anului bugetar
urmator. Sistemul prezinta dezavantajul ca nu permite cunoasterea exacta a realizarilor din
anul bugetar ce s-a incheiat;
- sistemul de exercitiu, care permite desfășurarea veniturilor și cheltuielilor aferente unui
an bugetar pe o anumita perioada după ce acesta s-a incheiat (3-6 luni). Intervalul din
momentul inceperii desfasurarii anului bugetar și momentul pina în care sunt luate în
considerare operațiunile bugetare poarta denumirea de exercitiu bugetar (poate fi de 15-18
141
luni). Sistemul de exercitiu presupune ca toate veniturile și cheltuielile corespunzatoare
anului respectiv să fie reflectate în intregime în bugetul corespunzător acestui an.
Dezavantajul acestui sistem consta în funcționarea în paralel a operațiunilor aparținând de
doua bugete, cel care s-a incheiat și cel care a inceput, nou, timp de 3-6 luni, dar acest
procedeu are avantajul ca permite cunoasterea tuturor realizarilor aferente anului bugetar
si, implicit, posibilitatea analizarii judicioase a acestora.
Principiul specializării bugetare

Principiul specializării bugetare, potrivit căruia veniturile și cheltuielile bugetare se
înscriu și se aprobă în buget pe surse de proveniență și, respectiv, pe categorii de cheltuieli,
grupate după natura lor economică și destinația acestora, potrivit clasificației bugetare.
Clasificația bugetară este un document tehnic, conceput și realizat de Ministerul
Finanțelor pe baze științifice, grupând veniturile și cheltuielile într-o anumita ordine și după
anumite criterii, și care arată: sursele veniturilor bugetare, repartiția cheltuielilor bugetare,
instituțiile publice prin care se realizează veniturile și se efectuează cheltuielile prevăzute în
buget. Clasificația bugetară trebuie să fie cât mai simplă și cât mai clară, pentru a putea fi
înțeleasă și de cei care nu au pregătire de specialitate.
Potrivit acestui principiu, veniturile și cheltuielile bugetare au surse și destinatii precise
atunci când sunt aprobate de Parlament:
- veniturile sunt înscrise pe surse de provenienta;
- cheltuielile sunt înscrise pe categorii de cheltuieli.
Clasificatia se realizeaza pe diferite criterii cum sunt criteriul administrativ, cel economic și
cel functional:
- criteriul administrativ, sau departamental, presupune gruparea veniturilor și
cheltuielilor guvernamentale după instituțiile care le produc sau le consuma. în cadrul
acestora, sunt evidentiate veniturile si/sau cheltuielile după alte criterii.
- criteriul economic, care pune în evidenta veniturile și cheltuielile ocazionate de
operațiunile curente (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale, subventii, transferuri
etc.) și cele de capital, defalcate pe ordonatorii de credite, respectiv pe ministere
coordonatoare de activitati;
142
- criteriul functional presupune precizarea sectoarelor vietii economico-sociale care
beneficiaza de alocari bugetare, fiind considerate de către autorități ca fiind de
importanta naționala.
Clasificatia economica și cea functionala prezinta avantajul ca permit analiza
impactului pe care prelevarea și alocarea unor fonduri publice o are sau se previzioneaza ca o
va avea asupra dezvolțării activității unor sectoare ale vietii economico-sociale. Astfel,
resursele și destinatiile fondurilor publice devin instrumente ale politicii bugetare si, implicit,
economico-sociale, promovate de stat.
Principiul unității monetare, principiul unității monetare, potrivit căruia toate operațiunile
bugetare se exprimă în monedă națională
Principiul echilibrului bugetar

Echilibrul bugetar presupune nu numai întocmirea unui buget ale cărui cheltuieli să fie
acoperite integral din veniturile bugetare, ci și respectarea acestui echilibru pe parcursul
întregului exercitiu bugetar.
Echilibrul bugetar, respectiv egalitatea dintre veniturile și cheltuielile publice, constituie
o cerinta de baza la proiectarea bugetului public național. Dacă în trecut acest echilibru
constituia o cerinta majora, în prezent majoritatea statelor proiecteaza bugete dezechilibrate,
incluzand în proiect și sursele de acoperire a deficitului bugetar. Aceste surse sunt, cel mai
adesea: veniturile extraordinare ale bugetului public național, care provin din împrumuturi de
stat, interne sau externe și emisiunea de moneda fiduciara (moneda hârtie), care în majoritatea
țărilor este interzisă prin lege.
Un alt procedeu de mentinere a echilibrului bugetar este scoaterea unor cheltuieli în
afara acestuia și dirijarea lor către instituții specializate. Procedeul se numeste debugetizare
și reprezintă un alt mod de finanțare a cheltuielilor publice. Un exemplu în acest sens îl
reprezintă Franta, unde se practica transferarea unor cheltuieli pentru investiții către Casele de
Economii.
11.6. Etapele procesului bugetar la nivel central și local

Procesul bugetar parcurge următoarele faze:
143
- elaborarea proiectului de buget;
- aprobarea bugetului;
- executia bugetului;
- incheierea și aprobarea contului de executie bugetara;
- controlul bugetar.
Caracteristicile și desfășurarea procesului bugetar depind de stadiul de dezvoltare
economica, politica, sociala a țării respective, dar prezinta și trasaturi. Astfel, orice proces
bugetar este un proces:
- de decizie, deoarece organele competente hotarasc cum să imparta resursele de care
dispun autoritățile în stat;
- politic, deciziile de alocare a resurselor fiind determinate de formatiunile politice care
conduc statul;
- complex, în care sunt angrenati mii de participanti, cu probleme foarte diverse;
- ciclic, desfasurandu-se într-o perioada calendaristica bine determinata (in general anul
bugetar), după care procesul se reia.
11.7. Metode și tehnici de elaborare a bugetelor publice

Pentru dimensionarea veniturilor și cheltuielilor ce se programeaza în bugetul public
național (inclusiv în fondurile extrabugetare din bugetul general consolidat) se utilizează mai
multe feluri de metode:
Metode clasice, cum sunt
− metoda automata sau a penultimei, care presupune realizarea proiectului de buget
luand ca baza executia bugetara din penultimul an bugetar (ultimul an bugetar, nefiind
incheiat, ofera numai informatii preliminare, care ar putea distorsiona analiza). Metoda
este simpla, dar într-un mediu economic ce se află în plin proces de transformare
extrapolarea rezultatelor obtinute cu doi ani în urma introduce multe erori.
− metoda majorarii (diminuării) presupune determinarea ritmului mediu de variatie a
indicatorilor bugețări avand ca baza de referinta ultimii cinci (sau mai multi) ani de
executie bugetara, proiectul urmarind trendul observat. Metoda prezinta dezavantajul
ca nu tine seama de impulsurile nou aparute.
144
− metoda evaluării directe se realizează pe baza analizei evolutiei veniturilor și
cheltuielilor din diversele sectoare economico-sociale, precum și din estimarea
impactului probabil al modificării legislatiei (de exemplu introducerea unui nou tip de
impozit, cum a fost TVA; alocarea unor fonduri publice pentru realizarea unor obictive
de investiții de importanta naționala, cum este Centrala Atomo-Electrica de la
Cernavoda etc.).
Metode moderne
− metode moderne de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare, bazate pe
analiza cost-avantaje și pe studii de eficienta. Aceste metode se utilizează când există
mai multe variante și se urmareste optimizarea rezultatelor potrivit cu anumite criterii
(costuri minime, realizari maxime s.a.), astfel:
− metoda de planificare, programare și bugetizare, utilizata în anii trecuti în SUA,
presupunea identificarea și cuantificarea obiectivelor ce urmau să fie finanțate de la
buget pe termen lung, analiza costurilor pe care le implicau; se realizau programe
alternative pe termen mediu și se alegea solutia ce raspundea cel mai bine obiectivului
propus. Pentru aplicarea metodei se intocmesc: nomenclatorul programelor avute în
vedere (cate un program pentru fiecare obiectiv), analiza economica a obiectivelor,
analiza financiară. Metoda este precisa, dar este laborioasa și presupune existenta unei
baze de date referitoare la fiecare obiectiv în parte, care sunt greu de determinat sau
prognozat cu un grad ridicat de precizie pe termen lung;
− metoda numita “baza bugetară zero”, care a fost practicata de asemenea în SUA, după
anii 1980. Metoda consta în examinarea critica a fiecarui tip de cheltuiala bugetara,
inclusiv a celor din anii anteriori, apreciindu-se utilitatea și eficienta lor. Aplicarea
metodei presupune existenta unei multitudini de programe alternative, intre care se face
optiunea pentru unul sau altul dintre programe;
• metoda rationalizarii optiunilor bugetare este practicata în Franta și cuprinde patru
faze interdependente: studiul obiectivelor propuse a se realiza pe termen mediu,
compararea solutiilor alternative, determinarea costului total și posibilitati de
procurare a resurselor; luarea deciziei pe baza analizei cost-avantaje, cost-eficienta
sau multicriteriala; executia programelor aprobate; în care scop se intocmesc bugete
145
de program și se prevad în bugetul statului creditele bugetare necesare finanțării
programului; controlul bugetar, care compara rezultatele cu prevederile programului.
11.7. Operațiuni în etapele de elaborare – execuție – control – încheiere

11.7.1. Elaborarea proiectului de buget.
Autoritățile executive ale statului intocmesc proiectul de buget. Aceasta atributie revine,
de regula, guvernului (exceptie face SUA, în care proiectul de buget este alcatuit de o institutie
de specialitate subordonata Presedintelui). Responsabilitatea pentru elaborarea proiectului ii
revine ministrului finanțelor sau ministrului bugetului.
Proiectul de buget contine, în general, următoarele documente: expunerea de motive și
proiectul de lege pentru aprobarea bugetului. Aceste documente contin, pe lângă prevederile
referitoare la veniturile și cheltuielile bugetare, și propuneri de modificăre a legislatiei aferenta
acestora (modificărea unor cote de impozite etc.). în unele țări, ca și în tara noastra, seful
executivului prezinta Parlamentului proiectul de lege:
- o lucrare privind starea economico-financiară a țării și perspectivele acesteia pentru anul
bugetar urmator;
- anexele la proiectul de lege a bugetului, cuprinzand prevederile de venituri și cheltuieli;
- materiale necesare Parlamentului pentru analiza proiectului de buget.
11.7.2. Executia bugetului

Executia bugetului se desfasoara pe durata unui an și urmareste realizarea veniturilor
prevazute în proiectul de buget și executarea cheltuielilor aprobate, prin actiunea agentilor
fiscali, aparatului bugetar, instituțiilor financiare s.a. Guvernului ii revine responsabilitatea
pentru executia bugetului în conformitate cu proiectul de buget aprobat de Parlament.
Prevederile privind veniturile sunt considerate sarcini minime, iar cele privind
cheltuielile sarcini maxime.
Fiecare cheltuiala publică trebuie să parcurga mai multe faze:
- angajarea cheltuielii publice reprezintă actul care genereaza obligatia unei instituții
publice de a plati o suma de bani unui tert (contract, decizie ministeriala, hotarare
judecatoreasca sau alt act legal). Angajarea se produce în urma unei decizii a unui organ
al administrației de stat; există cazuri în care actul rezulta în urma unei decizii a
146
Parlamentului sau din cauze fortuite. De etapa angajarii depinde incadrarea în limitele
aprobate prin buget și este, în general, de competenta conducatorilor instituțiilor publice;
- lichidarea este operatiunea prin care se constata serviciul facut în favoarea institutiei
publice și se determina suma de plata. Lichidarea se bazeaza pe acte justificative și
reprezintă efectuarea reală a livrarilor de mărfuri și a serviciilor pentru instituțiile publice.
- ordonantarea este operatiunea prin care se emite dispozitia de plata a unei sume de bani
de la buget în favoarea unui tert. Cele trei operațiuni sunt executate de conducatorii
instituțiilor publice sau de către imputernicitii acestora, care se numesc ordonatori de
credite bugetare;
- plata reprezintă actiunea de achitare propriu-zisa a sumei datorata de institutia publică.
Această operațiune se efectuează de către gestionarii de bani publici (casieri sau contabili
plătitori).
Executia veniturilor presupune parcurgerea mai multor etape:

- asezarea impozitului reprezintă identi-ficarea materiei impozabile și determinarea
marimii acesteia;
- lichidarea este operatiunea de stabilire a cuantumului impozitului aferent materiei
impozabile, pe baza prevederilor legale. Cu acest prilej, se deschide rolul pentru persoana
fizica sau juridica și se înscrie impozitul ca debit;
- emiterea titlului de percepere reprezintă intocmirea unui act care autorizeaza perceperea
impozitului în contul statului. Actul poate fi:
- un titlu de incasare, când contribuabilul isi achita pe loc datoria;
- un ordin de incasare, pentru executarea silita a debitorilor care nu si-au achitat obligatiile
în ce priveste impozitele.
Cele trei operațiuni sunt indeplinite de către organe fiscale specializate, în caz de litigiu
statul fiind reprezentat de aparatul de specialitate al Ministerului Finanțelor.
- - perceperea impozitului reprezintă incasarea efectiva a impozitului. în aceasta etapa se
face și urmarirea contribuabililor care nu si-au achitat datoriile. Operatiunea este executata
de contabili-incasatori, care apartin, de regula, serviciilor de trezorerie.
147
Incheierea și aprobarea contului de executie bugetara
In contul de executie bugetara sunt înscrise toate operațiunile de incasare a veniturilor
și efectuare a cheltuielilor bugetare, ceea ce permite determinarea soldului de incheiere a anului
bugetar, fie acesta excadent sau deficit.
În sistemul de exercitiu există două conturi de execuție bugetară, unul pentru anul
bugetar precedent, altul pentru anul în curs.
În sistemul de gestiune, operațiunile prevăzute în bugetul anului precedent și
neefectuate la încheierea acestuia se reflectă în contul de încheiere a execuției bugetare pentru
anul în curs.
Contul de execuție bugetară este prezentat Parlamentului de către Guvern spre
dezbatere și aprobare, odată cu proiectul de buget pentru anul viitor.
Controlul bugetar
In domeniul indeplinirii prevederilor proiectului de buget aprobat se realizeaza mai
multe forme de control:
Forme de control
− politic, exercitat de Parlament, care examineaza și aproba proiectul de buget și
urmareste executarea acestuia, Guvernul fiind obligat sa-i prezinte periodic rapoarte
asupra stadiului de executie a bugetului;
− jurisdictional, realizat de Curtea de Conturi, care controleaza toate actele justificative
de executie a prevederilor bugetare și da anual descarcarea de gestiune pentru conturile
contabile și raporteaza neajunsurile constatate Parlamentului;
− administrativ, exercitat de organele de control interne ale instituțiilor statului, prin
care se desfasoara realizarea prevederilor bugetare (minister sau agentie
guvernamentala, organe ale Ministerului Finanțelor).
Controlul bugetar se fectueaza:
− preventiv, respectiv cel care se exercita inainte de efectuarea operațiunilor de incasare
a veniturilor și de plata a sumelor de la buget, fiind cea mai eficienta forma a
controlului;
− concomitent, când se limitează la controlul legalității plății;
− ulterior (postoperativ), când se constata incalcarea legalitatii și se trece la recuperarea
prejudiciilor aduse statului.
148
11.8. Executia de casa a bugetului prin sistemul bancar și prin sistemul de trezorerie
Executia de casa a bugetului reprezintă totalitatea operațiunilor banesti (incasarea
veniturilor, plati, mobilizarea surselor de finanțare a deficitului bugetar) efectuate prin casierii
și prin viramente intre conturi.
Executia de casa prin sistemul bancar, practicata în SUA și Marea Britanie, presupune
ca instituțiile publice sa-si deschida conturi la diferite banci, fluxurile banesti cu bugetul
desfasurandu-se prin intermediul bancii centrale.
Avantajul derularii executiei de casa prin sistemul bancilor comerciale consta în
posibilitatea de a utiliza reteaua de casierii și conturi ale bancilor, dar metoda are și
dezavantaje, printre care cele mai importante constau in:
− necesitatea ca Ministerul Finanțelor să-și organizeze un sistem separat de control al
încasărilor și plăților;
− disponibilitățile instituțiilor publice la bănci reprezintă imobilizări, bugetul trebuind să
apeleze la împrumuturi mai mari pe piața de capital pentru finanțarea deficitului;
− analiza execuției bugetare este dependentă de execuția de casă a sistemului bancar.
− în alte țări (Franta, Belgia s.a), inclusiv în Romania, execuția de casa a bugetului de
stat se realizează prin sistemul de trezorerie.
Trezoreria are două funcțiuni de bază:
Functia de casier public, prin care se efectuează:
− operațiunile de încasare a veniturilor și plată a cheltuielilor bugetare în numerar și prin
deconțări fără numerar;
− controlul cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget și asigurarea informatiilor
pentru intocmirea conturilor de execuție și a rapoartelor asupra execuției bugetare;
− realizează gestiunea zilnică de casa a bugetului de stat, elaborează prognoze privind
cerințele de plăți, sincronizarea încasărilor cu plățile, inclusiv finanțarea deficitului și
plata serviciului datoriei publice.
Functia de bancher, prin trezorerie desfășurându-se următoarele operațiuni:
− deschide conturi pentru încasările și plătile instituțiilor publice, realizând gestionarea
disponibilităților bănești ale sectorului public;
149
− gestionează datoria publică, în sensul ca asigură finanțarea deficitului bugetar și plata
serviciului datoriei publice, refinanțarea datoriei publice, urmarind să se incadreze în
prevederile incluse în proiectul de buget privind nivelul împrumuturilor față de ceilalti
indicatori macroeconomici și minimizarea costului datoriei publice;
− garanteaza sau participa la garantarea împrumuturilor efectuate de agentii
guvernamentale care acordă credite pentru efectuarea diferitelor activitati economice
(in special investiții productive, în domeniul energetic și infrastructura, constructii de
locuinte etc.)
Exemple
Clasificarea cheltuielilor publice în funcție de cele trei criterii importante: administrativ,
economic și funcțional.
Explicați semnificația și importanța principiilor bugetare în sistemul bugetar public național,

precum și în cel al Uniunii Europene.
Să ne reamintim...
Clasificarea cheltuielilor publice, factorii ce influențează volumul și variația acestora, indicatorii
de analiză a evoluției cheltuielilor publice.

1. Criterii de clasificare a chelor pu
2. Indicatorii de analiză a stării și evoluției chelor pu
3. Etapele procesului bugetar
4. Metode de bugetare
Test de autoevaluare a cunoştiintelor

1. Principiul comodității perceperii impozitului se referă la faptul că:
a) asieta este incertă;
b) perceperea impozitului trebuie sa fie cât mai convenabilă pentru contribuabil;
c) determinarea impozitului trebuie sa fie certă, nu arbitrară;
d) contribuabilul poate plăti la orice dată impozitul.
2. Potrivit carui principiu bugetar, veniturile se înscriu în buget dupa provenienta, iar cheltuielile dupa
destinatie?
a) principiul unitatatii bugetare;
150
b) principiul specializarii bugetare;
c) principiul universalitatii bugetare;
d) principiul publicitatii.
Răspunsuri: 1-b; 2-b;
Teme de control
1. Structurarea chelor publice în cadrul bugetului public național
2. Principii și reguli bugetare
3. Etape de execuție a cheltuielilor bugetare
4. Etape de execuție a veniturilor bugetare
5. Funcțiile Trezoreriei Publice
Bibliografie.
Stoica Emila, Grigore Maria, Brăgaru Constantin – Buget și Trezorerie Publică, Editura Universitară
București 2009, pp.162-186, cota 336.1/.6/S88
Văcărel Iulian, Bistriceanu Gheorghe – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică București
2007, pp.99-122, cota 336.1/.6/F56
151
Unitatea de învă țare 12. DATORIA PUBLIC Ă
Introducere
Datoria publică internă. Caracteristicile împrumutului de stat. Metode de echilibrare
financiară a bugetului public național.

Cunoșterea elementelor componentelor datoriei publice. Managementul datoriei publice
interne. Importanța acesteia pentru echilibrul financiar al sectorului public.
Durata medie de parcurgere a unității a douăsprezecea de învățare este de 3 ore.
12.1. Caracteristici comune datoriei interne și datoriei externe
Datoria publică a unui stat reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de administrația

publică centrala, de unitățile administrativ-teritoriale și de alte unități publice, de la persoane fizice
sau juridice pe piața internă sau externă și ramase de rambursat, la un moment dat.
Datoria publică reprezintă gradul de indatorare a țării, indicator ce se determina prin
raportarea volumului datoriei publice la PIB. Acest indicator arata în ce măsură valoarea nou creata
într-un an este grevata de datoria publică. Povara datoriei publice este mai mare sau mai mica, în
functie de gradul de dezvoltare economica a țării, țările mai slab dezvoltate suportand mai greu
apasarea impusa de plata datoriei.
In functie de sursa împrumutului public, datoria publică are caracter intern sau extern. Cu
cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai ridicata, cu atât mai mult se
transfera generatiei viitoare sarcina de a acoperi cheltuielile prezente. Datoria publică externă se
exprima, de regula, într-o moneda care constituie elementul de referinta pentru cursul valutar de
schimb al monedei naționale (care se numeste în termeni monețări ancora a monedei naționale),
în prezent, prin poziția să de țară membră a Uniunii Europene, Romania a adoptat euro ca monedă
152
de referință. Dimensiunea datoriei publice externe exprimată în monedă națională fluctuează în
funcție de modificărea cursului de schimb, dar și în funcție de puterea de cumparare reală a
populației în perioada considerată.
Apasarea pe care achitarea datoriei publice o exercită asupra întregii societăți este
suportată mai greu sau mai ușor, după cum economia țării este mai mult sau mai putin dezvoltată.
Pentru a putea calcula efortul societății de a plăti datoria publică, se calculează unii indicatori
reprezentativi:
Efortul financiar se dimensioneaza prin serviciul datoriei publice20, care cuprinde
cheltuielile cu rambursarea ratei împrumutului și plata dobânzilor aferente. Analiza apasarii pe
care aceste cheltuieli le exercită în economie se determină prin indicatori ca:
✓ mărimea absolută, exprimată în lei pentru datoria internă și în dolari pentru datoria
externă;
✓ mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice;
✓ raportul dintre serviciul datoriei publice (interne sau externe) și PIB;
✓ raportul dintre serviciul datoriei publice (interne sau externe) și totalul cheltuielilor
bugetului de stat sau totalul cheltuielilor publice.;
✓ raportul dintre dobânzile cuprinse în serviciul datoriei publice și PIB sau cheltuielile
bugetare etc.
Cea mai mare parte a datoriei publice este acoperită de creditori de tip societăți bancare,
societăți de asigurare, societăți comerciale și unele persoane fizice sau juridice din țara și
străinatate care dispun de fonduri temporar libere.
Acoperirea necesarului de finanțare a cheltuielilor publice se realizează prin împrumuturi
pe piața internă sau externă. Țările dezvoltate dispun de piețe de capital suficient de bine dezvoltate
pentru a putea acoperi necesarul de resurse financiare și în consecinta ponderea cea mai mare în
totalul datoriei o are datoria internă. În țările slab dezvoltate sau cele în tranzitie de la o economie
centralizata spre o economie de piața, precumpanitoare este datoria contractată de stat de la
organisme internăționale și din țări straine, capitalul disponibil pe piața internă fiind insuficient.
20
În conformitate cu Legea datoriei publice, OuG nr.64/2007, prin denumirea “serviciul datoriei publice” se înţelege
totalitatea sumelor reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice, conform
acordurilor sau contractelor de împrumut, la o anumită dată sau pentru o perioadă determinată.
153
În cazul acestor țări, gradul de dependență economică și financiară a țării față de strainatate este
mai ridicat.
Datoria publică a unei țări este, de asemenea, caracterizata și în functie de gradul de
exigibilitate, respectiv de intervalul de timp în care trebuie achitata în intregime:
✓ datoria publică flotanta este datoria contractată sau garantată de stat cu termen scurt de
rambursare;
✓ datoria publică consolidată este datoria contractată sau garantată de stat cu termen
mijlociu și lung de rambursare.
Structura datoriei publice din punct de vedere al perioadei de rambursare diferă de la țară
la țară și în funcție de mediul inflaționist. Astfel, dacă perioada în care se contractează datoria
publică este caracterizată de o rată înaltă a inflației, împrumutul public pe piața internă pe termen
lung nu poate fi de mari dimensiuni - plasamentele în efecte publice își erodează valoarea pe
termen lung, chiar dacă remunerația acestora este mai mare decât a celor pe termen scurt.
Într-o economie de piață, la credit apelează:
✓ sectorul public, pentru acoperirea golurilor temporare de trezorerie (pe termen scurt) și
pentru acoperirea deficitelor bugetare;
✓ sectorul privat, pentru finanțarea activității curente (în special a activelor circulante), mai
ales prin credite bancare pe termen scurt și pentru finanțarea investițiilor prin credite pe
termen mediu și lung (credite bancare sau prin hârtii de valoare).
Pe piața liberă, capitalul aflat temporar disponibil la persoanele fizice și juridice -
economiile populației, capitalul liber posibil de plasat al societăților comerciale, capitalurile
disponibile din sistemul bancar, ale instituțiilor financiare și de asigurări etc. - sunt oferite
solicitanților din sectorul public și privat, care accepta condițiile împrumutatorului privind
garanția, termenul de rambursare, rata dobânzii, condițiile de plata și de penalizare în cazul
nerespecțării acestora.
Agenții economici privați, persoane fizice sau juridice, apelează la credit comercial în
vederea realizarii unor obiective pentru:
- achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată ;
- realizarea de locuințe ;
- sustinerea activității curente, în general prin credite pe termen scurt;
154
- efectuarea de investiții, prin credite pe termen mediu și lung, în vederea retehnologizarii,
modernizarii, achizitionarii de titluri financiare aducătoare de dobândă sau alte avantaje
etc.
Spre deosebire de sectorul privat, sectorul public contractează împrumuturi de stat intern
sau extern în următoarele scopuri:
Destinația împrumuturilor de stat și locale interne și externe
- finanțarea deficitului bugetului de stat, finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți
ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinație,
finanțarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și
bugetului Trezoreriei Statului din exercițiul curent și refinanțarea datoriei publice
guvernamentale, în condiții acceptate de Ministerul Finanțelor Publice;
- menținerea în permanență a unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei
Statului, stabilit de Ministerul Finanțelor Publice;
- finanțarea unor proiecte sau a altor necesități aprobate prin hotărâre a Guvernului sau a
autorităților publice locale;
- garantarea de credite contractate de agenți economici publici și privați, în vederea realizării
unor obiective de interes general sau local;
- susținerea balanței de plăți și a rezervei valutare;
- refinanțarea datoriei publice guvernamentale sau locale;
- alte situații prevăzute de lege.
Deficitul bugetar, respectiv soldul negativ al bugetului de stat este acoperit prin resurse
împrumutate pe piața internă sau externă de capital, adică prin împrumut public.
Împrumutul public se realizează

▪ direct de către stat, de la persoane fizice sau juridice care dețin capitaluri disponibile
temporar;
▪ prin instituții specializate: bănci comerciale, case de economii, instituții de asigurări
sociale și reasigurare etc., care fac intermedierea colecțării capitalurilor pe care
societatea civila le împrumută statului.
Împrumutul public poate fi utilizat:
155
- în scopuri productive, pentru sustinerea unor investiții productive în sectorul public sau pentru
sprijinirea unei activitati din domeniul producerii sau desfacerii, de interes național;
- în scopuri neproductive, cum sunt apărarea națională, ordinea publică, gospodaria comunală
etc., respectiv pentru cheltuieli necesare întregii societăți sau comunități.
Indiferent de scopul caruia ii este destinat, creditul public este purtator de dobândă pentru
împrumutator. în cazul împrumutului public pentru domeniul productiv, acesta (plus dobândă
corespunzatoare) poate fi platit partial sau integral din profitul întreprinderii publice care l-a
utilizat; acoperirea partii ce nu se poate achita de către beneficiarul creditului sau a activitatilor
neproductive sustinute prin credit public se realizeaza de la buget, în special din impozite și taxe.
Creditul, atât public, cât și privat, se poate realiza fie apeland la sistemul bancar, fie prin
emisiuni de hârtii de valoare, cumpăratorii acestor hârtii - subscriitori - fiind cei care împrumută
statul sau societățile comerciale.
Instrumentele datoriei publice guvernamentale sau locale sunt:
- titluri de stat sau locale emise pe piața internă sau externă. Aceste titluri sunt instrumente
financiare care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie, inclusiv
certificatele de trezorerie pentru populație nerăscumpărate la scadență și transformate în
certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale statului ale
autorităților publice locale în monedă națională sau în valută, pe termen scurt, mediu și lung,
care pot fi emise în formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, și pot
fi negociabile sau nenegociabile.
- împrumuturi de stat sau ale autorităților publice locale de la bănci, de la alte instituții de credit,
persoane juridice române sau străine, în condiții rezultate în urma negocierilor;
- împrumuturi de stat sau ale autorităților publice locale de la guverne și agenții guvernamentale
străine, instituții financiare internăționale sau de la alte organizații internăționale;
- împrumuturi temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului, în
condițiile legii;
- garanții de stat sau ale autorităților publice locale reprezintă angajamentele asumate în contul și
în numele statului de către Guvern prin Ministerul Finanțelor Publice sau asumate de autoritățile
publice locale, în calitate de garant, de a plăti la scadență obligațiile neonorate ale garantatului,
în condițiile legii.
156
12.2. Datoria publică
Potrivit Legii datoriei publice, OUG nr.64/2007, prin datorie publică se înțelege datoria
publică guvernamentală, contractată de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, la care se
adaugă datoria publică locală, contractată de autoritățile administrației publice locale.
Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală
care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi
contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în
lei sau în valută, în conformitate cu prevederile prezentei legi sau ale altor legi speciale, inclusiv
sumele utilizate temporar din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru
finanțarea temporară a deficitelor bugetare.
Datoria publică locală internă reprezintă partea din datoria publică locală care reprezintă
totalitatea obligațiilor financiare ale autorităților administrației publice locale, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice rezidente
în România.
Datorie publică guvernamentală externă este partea din datoria publică guvernamentală
reprezentând totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate
direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.
Datorie publică locală externă este partea din datoria publică locală reprezentând totalitatea
obligațiilor financiare ale autorităților administrației publice locale, provenind din împrumuturi
contractate direct sau garantate de acestea de la persoane fizice sau juridice nerezidente în
România.
Trebuie menționat că împrumuturile contractate sau garantate de autoritățile administrației
publice locale fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă obligații ale Guvernului,
iar plata serviciului datoriei publice aferentă acestor împrumuturi se va efectua exclusiv din
bugetele locale și prin împrumuturi pentru refinanțarea datoriei publice locale.
Autoritățile administrației publice locale pot contracta sau garanta împrumuturi interne
și/sau externe pe termen scurt, mediu și lung, pentru realizarea de investiții publice de interes local,
precum și pentru refinanțarea datoriei publice locale, potrivit legii, numai cu avizul Comisiei de
Autorizare a Împrumuturilor Locale.
157
Împrumutul de stat este o intelegere intervenita intre stat, pe de o parte și o persoana fizica
sau juridica, pe de alta parte, care consimte să puna la dispozitia statului o suma de bani, sub forma
de împrumut, pe o perioada determinata. Statul se angajeaza să restituie aceasta suma la termenul
stabilit și să achite “prețul” (dobândă) cuvenit. Împrumutul de stat prezinta următoarele trasaturi
caracteristice:
Caracteristicile împrumutului de stat
- are un caracter contractual, spre deosebire de prelevarile fiscale, care sunt obligatorii.
Condițiile de emisiune, rambursare, forma și marimea venitului pe care îl asigura, inclusiv
eventualele avantaje pe care statul le acordă împrumutatorului se stabilesc de către organele
de decizie ale statului, fără consultarea prealăbila a subscriitorilor potentiali. De asemenea,
hârtiile de valoare emise de autoritățile publice sunt considerate ca fiind foarte sigure, pentru
împrumutator gradul de risc este practic nul.
- are caracter rambursabil, statul restituind suma cu care a fost împrumutat la termenul pe care
l-a fixat, în functie de evolutia previzibila a necesitatilor de finanțat din fondurile publice.
- împrumutul public asigura detinatorilor de obligatiuni publice o contraprestatie, pe lângă
rambursarea sumei cu care a fost creditat. Contraprestatia consta în plata către detinatorul
titlului de stat a unei dobânzi si/sau a unui castig, precum și unele avantaje materiale.
Există situații, de obicei generate de evolutia mediului economic, în care avantajele
oferite de hârtiile de valoare ce exprima un împrumut de stat să se modifice.In aceste cazuri,
statul are posibilitatea de a face conversiunea hârtiilor emise,respectiv preschimbarea în alte
hârtii de valoare, cu caracteristici modificăte (dobândă, termenul de rambursare etc.).
In general, dobândă purtata de hârtiile de valoare emise de o autoritate publică este mai
mica decat dobândă practicata pe piața de capital, deoarece statul reprezintă cel mai solvabil
debitor, deci riscul împrumutului este cel mai mic, practic nul (pe piața de capital, rata dobânzii
este direct proportionala cu riscul pe care îl comporta împrumutul).
Obligațiunile creditului public – de stat sau care reprezintă credit municipal - sunt hârtii de
valoare emise de stat, cu titlu de creanta. Ele confera posesorului calitatea de creditor al statului și
dreptul de a primi dobândă la suma împrumutata, indiferent de rezultatele obtinute în activitatea
pentru care s-a facut emisiunea.
Obligațiunile de stat sau municipale pot fi emise:
158
- în formă materializată (titlu financiar în formă fizică), ca înscrisuri imprimate, cuprinzând
mențiuni obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii sau a discontului,
scadența, modul de transmisiune și alte elemente specifice fiecărei categorii de titluri; aceste
instrumente pot fi utilizate de către deținători drept garanții pentru împrumuturi;
- în formă dematerializată (titlul financiar care se evidențiază prin înregistrare în cont), ca titluri
pentru care emisiunea, probațiunea și transmisiunea drepturilor încorporate se evidențiază prin
înscriere în sistemul de înregistrare în cont; aceste instrumente pot fi utilizate de către deținători
drept garanții pentru împrumuturi.
Obligatiunea de stat sau municipală nu are valoare proprie; ea reprezintă o forma a
capitalului fictiv, deși se cumpara, se vinde și se depune ca gaj.
Împrumuturile pe baza de obligatiuni reclama existenta:
- unei emisiuni de obligatiuni
- unei banci sau instituții specializate cu sarcina de a plasa obligațiunile în randul persoanelor
fizice sau juridice care au capitaluri disponibile
- unei piețe pe care să se coteze obligațiunile
- unei instituții de credit care să se ocupe cu rambursarea împrumutului.
Metode de echilibrare bugetară la care pot apela autoritățile statului
- să mărească veniturile bugetului de stat prin suplimentarea prelevarilor fiscale - marirea
impozitelor existente sau introducerea unora noi. Această măsură, în afară că este nepopulara,
mărește apăsarea fiscală;
- să contracteze noi împrumuturi, care pentru viitorul imadiat prezinta multe avantaje:
persoanele fizice și juridica care dispun de fonduri disponibile la pot plasa în hârtii de valoare
sigure și purtatoare de dobândă (statul este debitorul absolut solvabil). De asemenea, sumele
procurate prin intermediul împrumutului de stat sunt colectate mai rapid decat impozitele.
Dacă împrumutul de stat este solicitat la banca centrala, sumele se obtin imediat.
Consecintele utilizării împrumutului de stat sunt multiple și se analizează din mai multe puncte
de vedere:
- împrumuturile de stat sunt folosite ca instrumente de politică economică prin intermediul
cărora statul impulsonează economia, restabileste echilibrul macroeconomic.
Dacă împrumuturile sunt folosite pentru a finanța investițiile, restructurarea
activității productive s.a., efectul multiplicator al cheltuielilor bugetare va determina
159
creșterea outputului economic la nivel național. în acest caz, împrumutul de stat
îndeplinește un rol pozitiv, contribuind la sporirea valorii nou create în societate, din care
se pot rambursa dobândă și celelalte cheltuieli generate de împrumut;
- prin intermediul împrumutului de stat are loc o redistribuire a produsului intern brut, pe plan
intern, dar și extern. Pe plan intern, are loc o redistribuire intre fondul de acumulare și fondul
de consum, deoarece sumele temporar libere, inclusiv din sectorul productiv, sunt colectate și
plasate în hârtii de valoare emise de stat și folosite, în general, în scopuri neproductive, în loc
să serveasca la creșterea producției și desfacerii.
În plan extern, prin împrumutul de stat are loc redistribuirea produsului intern brut pe plan
internățional, țările dezvoltate fiind principalele detinatoare și exportatoare împrumutul de
stat constituie un mijloc de procurare de resurse financiare pentru stat mai costisitor decat
veniturile din impozite; deoarece antreneaza cheltuieli bugetare suplimentare sub forma de
dobânzi, comisione etc., ceea ce reclama (dupa parerea economistilor capitalismului clasic)
sporirea veniturilor curente, prin creșterea impozitelor în perioadele următoare. Aceasta
presupune ca generatia care contracteaza împrumutul beneficiaza de fondurile
împrumutate, iar generațiile următoare suporta plata lor. după parerea economistilor
moderni, împrumutul contractat favorizează amplificarea valorii injectate în activitatea
productivă, ceea ce va face ca plata costului împrumutului să fie realizată din plusul de
valoare pe care chiar acesta îl va genera.
Componentele tehnice ale împrumuturilor de stat.
Din punct de vedere juridic, un împrumut de stat este definit prin cateva elemente tehnice:
- denumirea împrumutului, prin care se precizează scopul acestuia (înzestrarea armatei,
construirea de drumuri etc.) și când se lansează cu relativa regularitate pentru acoperirea
deficitelor bugetare se precizează fie anul (de exemplu “împrumutul de stat 1997”), fie
dobândă (de exemplu “împrumutul de stat 5 1/4 %), fie forma pe care o imbraca venitul (de
exemplu “împrumutul de stat cu castiguri”) etc.
- valoarea nominală este valoarea înscrisă pe cupiurile ce formează înscrisurile emise de stat
(de exemplu 1 milion lei, 5000 franci elvețieni, 1000 dolari SUA s.a.), care sunt numite efecte
publice, titluri, hârtii de valoare, obligațiuni etc.
160
Valoarea nominală înscrisa pe hârtia de valoare arata suma pe care statul o va rambursa
detinatorului la termenul specificat în contractul de împrumut. Detinatorul poate să vanda la
bursa hârtia de valoare, suma cu care aceasta se negociaza reprezentand valoarea ei reală.
- valoarea reală a înscrisului se stabileste în funcție de cererea și oferta de capital de pe piața,
la un “curs” cu care se coteaza înscrisul la bursa. Valoarea reală poate fi mai mica, egala sau
mai mare decat valoarea nominală, cursul fiind sub pari, al-pari sau supra pari21.
In general, lansarea unui împrumut de stat se face sub valoarea nominală.
- termenul de rambursare. Împrumuturile de stat se pot lansa cu termen de rambursare
specificat (scurt, mediu sau lung) sau fără termen de rambursare.
- împrumuturile de stat pe termen scurt sunt lansate pentru golurile temporare de trezorerie (din
cauza decalajului dintre incasari și plati de Trezorerie sau din necesitatea efectuarii unor
cheltuieli bugetare neprevazute);
- împrumuturile de stat pe termen mediu și lung sunt lansate în vederea acoperirii deficitelor
bugetare devenite cronice sau pentru finanțarea unor cheltuieli de investiții de mare valoare.
- forma sub care se contracteaza împrumutul de stat:
▪ prin creanțe în cont, respectiv prin inregistrarea în evidentele datoriei publice fără să se
elibereze înscrisuri; metoda se practica când împrumutul este obtinut de la un numar
limitat de creditori.
Creanțele în cont nu necesita cheltuieli pentru confectionarea sau depozitarea înscrisurilor,
dar nu pot fi negociate la bursa (inafara bursei se îndeplinesc anumite formalitati pentru negocierea
creanțelor în cont).
▪ prin emisiune de înscrisuri, când statul se împrumuta de la un numar mare de creditori.
Înscrisurile poarta denumiri diferite, în functie de caracteristicile pe care le prezinta:
 pentru împrumuturile de stat pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, polite de tezaur,
certificate de datorie, certificate (bonuri)de impozite etc.
 pentru împrumuturile pe termen mediu și lung statul emite înscrisuri sub denumirea
de obligatiuni sau titluri de renta.
 pentru împrumuturile fără termen de rambursare, statul emite titluri de renta
perpetua.
21
Definiţiile termenilor se găsesc în Glosarul de la finele lucrării.
161
- costul pe care statul îl plateste pentru împrumut creditorilor sai este sub formă de dobândă si/sau
castiguri sau alte avantaje.
La împrumutul de stat cu dobândă, înscrisurile au un numar de cupoane, care se detaseaza
periodic și potrivit cărora se primeste dobândă.
Rata dobânzii la împrumutul de stat (rata de emisiune) este determinata de cererea și oferta
de capital de pe piața, de rata dobânzii practicata la credit de către bancile comerciale si, implicit,
de situația economica și procesele inflationiste caracteristice perioadei considerate. Limita minima
a ratei dobânzii este zero și cea maxima este egala cu rata medie a profitului.
Pentru a proteja pe creditor pe termen lung, statul acordă dobândă mai mare la
împrumuturile cu termen de rambursare mai indepartat.
Rata de emisiune a dobânzii se refera la valoarea nominală a înscrisurilor emise (rata
nominală).
In general, plasarea pe piața a înscrisurilor emise se face sub pari, valoarea reală incasata
fiind sub valoarea nominală. De aici rezulta ca rata reală a dobânzii este mai mare decat rata
nominală (se mai numeste și venit net ce revine creditorului, care este invers proportional cu
indicele de crestere a prețurilor).
dr = {(100+dn)/D}*100 - 100
unde:
dr = rata reală a dobânzii
dn = rata nominală a dobânzii
D = indicatorul prețurilor de consum (sau rata inflatiei + 100) sau deflatorul PIB (indicele de preț
aferent PIB) în tara creditorului.
Pentru a face mai atractive înscrisurile ce reprezintă împrumuturi de stat se practica, în
afara dobânzii, alte metode și tehnici specifice, cum ar fi:
Metode și tehnici pentru a face împrumutul public mai atractiv

- posibilitatea pe care o acordă împrumutatorul (Statul) ca debitorii să participe la trageri la sorti,
prin care castigatorii obtin sume mult mai mari decat dobânzile pe care efectul de stat le-ar
aduce.
162
- lansarea emisiunii efectului public sub-pari. Pentru a face împrumutul mai atractiv decat
depunerile în sistemul bancar, statul ofera un avantaj suplimentar, prin intermediul primei de
rambursare.
- scutirea de impozite și taxe a veniturilor care provin din împrumuturi si/sau tranzactii la bursa
a efectelor publice;
- acceptarea de către stat de efecte publice, inainte de termenul de rambursare a cestora, în contul
impozitelor datorate;
- dacă detinatorul efectelor publice este declarat falit, efectele publice nu pot fi supuse execuțării
silite (privilegiu juridic adoptat numai de unele țări);
- în vederea protejarii creditorilor sai de riscul inflatiei, statul poate utiliza doua metode:
a) rata dobânzii purtata de efectele publice să fie suficient de ridicata, incat să acopere
anticipatiile inflationiste pe perioada de rambursare.
Dezavantajul consta în faptul ca o apreciere nerealista fie defavorizeza pe creditori,
când inflatia reală o depaseste pe cea previzionata, fie pe Stat, dacă inflatia reală este mai mica
decat cea anticipata și costul împrumutului devine nejustificat de mare.
b) să acorde garantie juridica împotriva acestei deprecieri:
 prin exprimarea împrumutului într-o valuta mai stabila. Metoda se practica în special
în cazul împrumuturilor externe și se exprima fie în dolari SUA, fie în EURO, pentru
ca și valutele forte suferă fluctuații insemnate în funcție de conjunctura economică.
 legarea monedei în care s-a facut împrumutul de continutul sau în aur. Metoda nu se
mai aplica de când s-a renuntat la convertibilitatea în aur a monedelor naționale.
 indexarea împrumutului în functie de variatia indicelui prețurilor bunurilor de consum
sau a unor produse considerate de importanta maxima pentru acea tara.
Operațiuni prin care se realizeaza un împrumut de stat

A. Plasarea împrumutului de stat se realizeaza prin mai multe modalități:
Modalități de plasare a împrumutului de stat
- prin subscriptie publică, realizata prin Ministerul Finanțelor sau alte instituții specializate,
imputernicite de Stat în acest sens. Se efectueaza prîntr-o larga publicitate în mass-media;.
Varsarea sumelor subcrise se realizeaza la administratiile publice, casele de economii, banci
163
sau direct prin functionari publici, retribuiti pe cale de remiza; costul funcționării ghiseelor se
acopera pe seama unui comision.
Există doua tipuri de subscriptie publică:
a) subscriptie publică cu un cuantum nelimitat al împrumutului. Subscriitorul poate vărsa în
contul împrumutului orice suma, fără nici o restrictie;
b) subscripţie publică cu un cuantum limitat al împrumutului, în care caz subscriitorilor li se
limitează sumele pe care le pot subscrie, în functie de plafonul împrumutului sau se
stabilesc de la bun inceput limite de subscriere la fiecare ghiseu sau plasator.
- prin consortii (sindicate) bancare, respectiv grupuri de banci, reunite în scopul de a realiza
emisiuni de titluri, de a garanta unele credite etc. care utilizează doua metode:
a) preiau în comision obligațiunile statului, care primeste sumele ce-i sunt împrumutate pe
măsură plasarii efectelor publice. Pentru aceasta operatiune, consortiul primeste din
partea statului un comision, proportional cu numarul plasamentelor. Consortiul nu
răspunde de înscrisurile neplasate;
b) cumpără efectiv înscrisurile împrumutului de stat și apoi efectuează plasarea acestora.
Efectele publice neplasate intra în portofoliul consortiului bancar.
Din punct de vedere financiar, aceasta metoda este mai costisitoare pentru stat decat
subscriptia publică, dar este mai comoda din punct de vedere tehnic și mai rapida;
- prin vânzare la bursa, când statul doreste ca împrumutatorii sai să nu stie dacă înscrisurile
reprezintă un credit nou (printr-o nouă emisiune) sau aparţin unui vechi împrumut.
Aceasta metoda nu se poate aplica pe scară largă pentru că ar diminua randamentul
financiar al împrumutului.
B. Modificărea ratei dobânzii și a termenelor de rambursare.
Conversiunea. Arozarea
Obligațiunile de stat sunt, în general, “la purtator”, atunci când numarul subscriitorilor este
mai mare. Dacă există un numar redus de creditori, efectele publice pot fi “nominative”, iar suma
împrumutată, dobânzile și comisioanale aferente se înscriu în datoria publică.
Modificărea ratei dobânzii pe care o poarta înscrisurile apare necesară dacă nivelul ratei
dobânzii în sistemul bancar (rata de scont) înregistrează scăderi considerabile față de rata dobânzii
164
obligatiunilor de stat deja emise. În acest caz, statul procedează la conversiunea obligatiunilor,
respectiv la preschimbarea înscrisurilor vechi în unele noi, cu o dobândă mai scăzută. În acest fel,
statul obtine un avantaj material, dar suferă un prejudiciu moral, prin pierderea credibilităţii.
Conversiunea poate fi de trei feluri:
- forțata, atunci când titlurile vechi sunt obligatoriu schimbate cu cele noi. La expirarea
termenului de rambursare îşi pierd valabilitatea;
- facultativă, atunci când titlurile noi, cu dobândă mai redusă, sunt însoţite de alte avantaje
oferite subscriitorilor;
- conversiunea în obligatiuni cu dobândă mai mica sau rambursarea anticipata. în aceasta
situație, efortul financiar al statului este mai mare si, de aceea, avantajul conversiunii poate fi
anihilat.
Dacă pe piața de capital se produc scaderi insemnate ale cursului obligatiunilor de stat,
chiar sub cursul de emisiune, detinatorii acestor obligatiuni înregistrează pierderi importante, ceea
ce determina scăderea increderii în creditul public. Pentru a evita aceasta situație, statul procedeaza
la creșterea dobânzilor aferente obligatiunilor publice, prin metoda inversa conversiunii, numită
arozare. Dacă dispune de fonduri suficiente, statul va prefera arozarii rascumpararea
împrumutului inainte de termenul de rambursare.
Consolidarea datoriei
Când se recurge frecvent la împrumuturi de stat pe termen scurt pentru acoperirea golurilor
temporare de trezorerie, statul poate să acumuleze datorii importante, a căror rambursare simultană
i-ar afecta situația financiară. Pentru a evita aceasta situație, statul procedează la consolidarea
datoriei ajunsă la scadența, respectiv la preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile
imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu
sau lung (obligatiuni și titluri de renta) sau fără termen (titluri de rentă perpetuă).
In general, pentru ca pe termen lung riscul de depreciere a plasamentelor este mai mare,
statul trebuie să accepte să acorde dobânzi mai ridicate sau alt gen de avantaje pentru noile
înscrisuri.
Consolidarea datoriei externe se poate efectua numai cu acordul creditorilor și în condițiile
dictate de aceștia.
165
Consolidarea reprezintă o operațiune avantajoasa pentru instituțiile financiare prin
intermediul cărora se deruleaza, pentru ca acestea percep comision.
Pentru a evita o scădere a credibilităţii din cauza consolidării, statul poate să realizeze
rambursarea unui împrumut ajuns la scadența printr-un împrumut nou, de valoare egală sau
apropriată, când această operațiune nu afectează (marește) în prea mare măsură datoria publică și
are credibilitate în rândul creditorilor.
Rambursarea împrumuturilor de stat reprezintă rascumpararea titlurilor de stat, respectiv
restituirea sumelor împrumutate.
Rambursarea împrumuturilor de stat are caracter:
- obligatoriu, pentru împrumutul de stat cu termen;
- facultativ, în cazul împrumutului se stat perpetuu.
Din punct de vedere al momentului rambursarii, există mai multe tipuri de împrumuturi
de stat:
a) împrumuturi de stat cu restituire integrala la o scadență unică.
b) împrumuturi de stat cu restituire esalonata pe o perioda mai indelungată.
Împrumutul de stat cu restituire integrala la o scadența unica prezinta mai multe
dezavantaje, deoarece statul este obligat să faca plati importante la termenul stabilit, ceea ce ridica
probleme de natura:
- financiară, privind asigurarea resurselor financiare;
- monetară, legate de punerea în circulatie a mari sume de bani;
- organizatorică, pentru a se efectua de plăţi într-o singură zi, la un număr mare de persoane
fizice sau juridice).
Pentru a evita aceste dezavantaje, statul poate să:
- răscumpere anticipat la bursa înscrisurile care se apropie de scadența;
- stabileasca perioade de timp, suficient de lungi, în care să facă rambursarea.
În ceea ce privește împrumuturile de stat cu restituire esalonata pe o perioda mai
îndelungată, în practica există mai multe modalități de rambursare a împrumuturilor publice:
- prin anuități (plăţi anuale), respectiv începând din al doilea an (sau în primul an după
perioada de graţie, adică de scutire de plată) de la contractarea împrumutului, statul începe să achite
partea anuală ce revine din suma datorată, plus dobândă aferenta anului respectiv, în funcție de
cum s-a stabilit în condițiile de emisiune a titlurilor. Anuitățile pot fi în sume egale pe toata durata
166
rambursării împrumuturilor, sau în sume inegale, respectiv rata de capital aceeasi și dobândă în
cote progresive sau regresive;
- calea tragerilor la sorți este utilizată de stat când împrumutul de stat a fost contractat la
un numar mare de creditori. în momentul emisiunii, Statul stabileste valoarea obligatiunilor
amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi.
In cazul împrumuturilor de stat pe termen lung, statul este obligat sa-l ramburseze la
scadența; el poate să o faca și anticipat, dacă legea nu-i interzice acest lucru. Dacă prin lege nu
este permisa rambursarea inainte de scadența, statul poate răscumpăra la bursa înscrisurile
respective. De asemenea, prin rambursarea la bursa, statul poate să retraga din circulaţie, dacă
dispune de fonduri suficiente, titlurile împrumuturilor fără termen, prin grija Ministerului
Finanțelor, când cota acestora se află la un curs scazut (sub-pari).
Rambursarea împrumutului de stat se efectuează pe seama :
- fondului special de amortizare, la dispozitia unei instituții specializate, ale carei venituri provin
în special din monopoluri fiscale;
- resurselor prevazute special în acest scop în buget. Împrumutul se acopera din veniturile
bugetare ordinare, fără să se creeze un fond special de amortizare;
- excedentelor bugetare, când acestea există și operațiunea financiară este profitabilă pentru stat.
Alte căi de amortizare a datoriei publice, în afara amortizarii (stingerii) împrumutului de
stat sunt:
- incapacitatea de plata a statului, devenit insolvabil din motive politice, economice sau de
razboi;
- deprecierea monetară, când împrumutul nu a fost protejat prin clauze contractuale speciale
împotriva inflatiei. în acest caz, statul este obligat să ramburseze împrumutul la valoarea să
nominală, deși valoarea reală a acestuia poate să fie de sute, de mii de ori mai mare.
In practică internațională, guvernele URSS (in 1918), Republicii Cuba, R.D. Coreeana etc.
au repudiat datoria publică externă și internă în urma răsturnării regimului politic, deși statul era
solvabil, dar au riscat să fie izolate economic și financiar pe plan internațional, căci sistemul bancar
extern a refuzat să le mai acorde credite, disponibilitățile acestor state în țări străine au fost blocate,
s-a instituit embargou asupra tranzacțiilor de comerț exterior etc.
Exemple
Ȋmprumut public prin emisiune de obligațiuni guvernamentale.
167
Determinarea costurilor generate de datoria publică pentru bugetul public național.
Să ne reamintim...
Factorii ce influențează dimensiunea datoriei publice.
Gestiunea datoriei publice
Rezumat
Definiția datoriei publice. Instrumentele datoriei publice. Managementul datoriei publice.

1. Elementele tehnice ale împrumutului public
2. Indicatori de analiză a gradului de îndatorare și de suportabilitate
3. Altenative de finanțare publică

1. Datoria publică externă efectivă este egală cu:
a) valoarea datoriei către instituțiile financiare din alte state;
b) suma tragerilor din datoriile contractate şi nerambursate minus suma
rambursărilor;
c) suma datoriilor contractate şi nerambursate minus suma rambursărilor ;
d) valoarea datoriei către agenții economici din alte state.
2. Datoria publică a unui stat reprezintă:

a) totalitatea sumelor împrumutate de unitățile administrativ-teritoriale și de alte
unități publice, de la persoane fizice sau juridice pe piața internă sau externă și
ramase de rambursat, la un moment dat;
b) totalitatea sumelor împrumutate de administrația publică centrală de la persoane
fizice sau juridice pe piața internă sau externă și ramase de rambursat, la un
moment dat ;
c) totalitatea sumelor împrumutate de administrația publică centrală, de unitățile
administrativ-teritoriale și de alte unități publice, de la persoane fizice sau juridice
pe piața internă sau externă și ramase de rambursat, la un moment dat;
d) suma tragerilor din datoriile contractate şi nerambursate minus suma
rambursărilor.
3. Care dintre următorii indicatorii sunt utilizaţi în analiza datoriei publice:
168
1. mărimea absolută, exprimată în lei pentru datoria internă și în monedă străină
pentru datoria externă;
2. mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice;
3. raportul dintre serviciul datoriei publice (interne sau externe) și PIB;
4. mărimea relativă a factorilor demografici;
5. indicele de urbanizare.
a) 1, 2, 3;
b) 1, 2, 3, 5;
c) 4, 5;
4. În ce scopuri se apelează la credit public:

a) în scopuri neproductive, cum sunt apărarea națională, ordinea publică;
b) în scopuri productive şi neproductive;
c) în scopuri productive, pentru susținerea unor investiții în sectorul public sau
pentru sprijinirea unei activități din domeniul producerii sau desfacerii, de interes
național;
d) niciunul din răspunsurile de mai sus.
5. Cine este primul plătitor al creditului public în cazul împrumutului public

efectuat pentru domeniul productiv ?
a) banca centrală;
b) întreprinderea publică care l-a utilizat;
c) agenții economici;
d) populația.
Răspunsuri: 1-b; 2-c; 3-a; 4- b; 5-b.
Teme de control
1. Instrumetele datoriei publice
2. Operațiuni în procesul de îndatorare
3. Caracteristicile datoriei publice, comparativ cu alte forme de finanțare
Bibliografie.
Dascălu Elena D – Datoria publică: reglementare și administrare în România, Editura Didactică
și Pedagogică București 2006, pp.54-69, cota 336.1/.6/D20
Stoica Emila, Grigore Maria, Brăgaru Constantin – Buget și Trezorerie Publică, Editura
Universitară București 2009, pp. 43-75, cota 336.1/.6/S88
169
Unitatea de învă țare 13. RELAȚIILE FINANCIARE
INTERNAȚIONALE ALE SECTORULUI PRIVAT ŞI ALE
CELUI PUBLIC
Introducere
Relațiile financiare externe descrise prin poziția investițională externă și balanța de plăți
externe, precum și datoria externă.

Cunoașterea rcaracteristicilor relațiilor financiare externe și a impactului pe care acestea
le au asupra echilibrului financiar național.
Durata medie de parcurgere a unității a treisprezecea de învățare este de 3 ore.
13.1. Documente statistice care descriu relațiile financiare internăționale
13.1.1. Poziția investițională internățională

Poziția externă a unei țări este o situație statistică elaborată de autoritatea
monetar-valutară a statului respectiv, care prezintă stocul total al angajamentelor
rezidenților față de nerezidenți, la un moment dat.
Această situație statistică este întocmită în conformitate cu metodologia
acceptată pe plan internățional, respectiv cu Manualul balanței de plăți al FMI și
cuprinde,ca și celălalt document statistic –balanța de plăți – creanțele și angajamentele
externe ale țării:
- Investițiile directe;
- Investițiile de portofoliu;
- Produsele financiare derivate;
- Alte investiții;
170
- Activele de rezervă.
Semnificația acestor rubrici este aceeași în ambele documente statistice, dar conținutul
informațiilor se referă, în cazul balanței de plăți, la fluxuri de capital – debit, credit, sold
– în timp ce poziția investițională internățională prezintă stocul (netul) financiar
activ/pasiv cu exteriorul.
De asemenea, prin “Poziția investiții internăționale” se prezintă și expunerea țării față
de exterior, respectiv acasta arată relațiile cu instituțiile financiare internăționale,
autoritățile publice sau instituții private străine, pe tipuri de produse și servicii
financiare:credite, depozite, titluri ș.a.
13.1.2. Cadrul general al balanței de plăți

Balanța de plăți este un document statistic, întocmit în concordanță cu regulile
contabilității în partidă dublă, care colectează și ordonează, într-un cadru definit,
totalitatea operațiunilor economice și financiare ce generează transferuri de proprietăți
între rezidenții unei țări sau unei zone economice și nerezidenți, în cursul unei perioade
date.1
Dacă în acest document se includ toate tranzacțiile, suma algebrică a plăților și
încasărilor din fiecare țară trebuie să fie nulă, deși pot să apară dezechilibre – plusuri sau
minusuri, respectiv excedente sau deficite-aferente anumitor categorii de tranzacții, cum
sunt:
- Comerțul exterior de mărfuri;
- Comerțul exterior de servicii;
- Intrările de capital din investiții străine;
- Transferuri unilaterale (granturi nerambursabile din străinătate);
- Investițiile străine private;
- Fluxurile de aur și valută (națională sau străină) între băncile centrale și trezorerii
- Orice altă combinație dintre aceste tipuri de tranzacții sau altele.
Afirmația că balanța de plăți este dezechilibrată se referă la una dintre aceste tipuri de
tranzacții.
1
Banque de France, Eurosysteme, Directiorn Generale des Etudes et des Relations Internationales, Direction de la
Balance des Paiements:La balance des Paiements.Etablissment et presentation.Metbodologie.
171
De exemplu, balanța de plăți a statului X prezintă următoarele date agregate (unde cu
“+” se notează excedentul și cu “-“ deficitul):
13.2. Datoria externă

Conceptul de datorie externă
Potrivit metodologiei FMI, datoria externă este datoria avand o scadența
initiala sau prelungita mai mare de un an, datorata nerezidentilor și rambursabila în
devize straine, în bunuri sau în servicii.
Conceptul de datorie externă este mai larg decat cel de datorie publică externă și
comporta mai multe definiții:
Datoria externă brută în sens larg este datoria rezidenților publici și privați ai
unei țări - persoane fizice și juridice - către strainatate la un moment dat.
Datoria externă brută în sens restrâns prezintă o serie de excepții față de cea
în sens larg, deoarece nu cuprinde:
▪ creditele pe termen scurt (sub un an), pentru ca acestea sunt operațiuni
financiare curente pentru desfășurarea activității;
▪ investițiile straine directe, care nu au termene de rambursare și nici de lichidare;
▪ ajutoarele cu caracter nerambursabil;
▪ împrumuturile externe cu perioada de gratie mai mare de 10 - 15 ani;
▪ împrumuturile acordăte de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau
reprezentantelor lor rezidente în tara, în conditii mai avantajoase decat piața;
▪ creditele contractate de persoanele fizice sau juridice rezidente, negarantate de
autoritățile competente.
Datoria externă în interprețarea Bancii Mondiale și a celorlalte organizatii
internăționale cuprinde:
▪ sumele datorate unor creditori publici sau privati de rezidentii publici, în valuta
straina, bunuri și servicii datorate, cu un termen de rambursare mai mare de un
an;
▪ sumele datorate de persoane private și garantate de o autoritate publică.
Indicatorul nu cuprinde:
 datoria persoanelor private negarantata de autoritățile statului;
172
 datoria din tranzactiile cu FMI;
 datoria ce poate fi achitata în moneda țării;
 împrumuturile cărora nu li s-a stabilit termenul de rambursare.
Datoria externă netă reprezintă diferența dintre:
▪ activele publice și private ale rezidentilor unei țări în strainatate (disponibilitati
valutare, împrumuturi acordăte, investiții directe, titluri, alte creanțe și valori);
▪ activele detinute de rezidentii straini în tara considerata (împrumuturi de la guvrne,
agentii guvernamentale și alte entitati publice, credite primite de la banci private,
organisme financiare și alti creditori, investiții de capital, titluri, disponibilitati
valutare și alte valori aparținând unor persoane publice și private sțărine).
Pentru a analiza datoria externă a unei țări se utilizează diversi indicatori, care
exprima gradul de indatorare a țării față de sțărini: marimea absolută a datoriei
externe. Se determină prin transformarea valutelor în care au fost exprimate
împrumuturile în moneda națională sau într-o monedă de largă circulație internățională
(dolarul SUA);
- datoria externă medie per locuitor;
- raportul dintre datoria externă și PIB;
- raportul dintre serviciul datoriei externe și PIB, care arată cât din valoarea nou creată
în economie este afectată acoperirii datoriei publice externe;
- raportul dintre serviciul datoriei publice externe și încasarile din exportul de mărfuri
și servicii, care exprimă exportul valutar pe care îl implică datoria publică externă.
Cu cât acest efort valutar va fi mai mic, cu atât vor fi mai mari resursele valutare ce
vor putea fi afectate pentru importurile necesare procesului productiv.
Trasaturile caracteristice ale împrumuturilor externe

Împrumuturile sau creditele externe se grupeaza după mai multe criterii:
(1) după destinatie - credite pentru mărfuri, ce se acordă pentru cumpararea de mărfuri;
- credite financiare, se acordă de către organisme financiare
internăționale, autorități publice și persoane juridice și fizice straine,
în valuta convertibila.
(2) în functie de durata - credite pe termen scurt (1 - 2 ani);
pentru care se acordă - credite pe termen mediu (3 - 5 ani);
173
- credite pe termen lung (peste 5 ani).
(3) din punct de vedere - întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firma);
al creditorului, creditele - banci și alte instituții financiare (credite bancare);
externe pot fi acordate In aceste două cazuri se acordă credite pe baze bilaterale.
de: - guverne (credite guvernamentale). Se acordă asistenta publică
bilaterala, sub formăajutoarelor în bani și natura, asistenta tehnica și
militara, împrumuturi în conditii privilegiate.
- rentieri și alte persoane fizice.
- organisme financiare internăționale (credite financiare), care acordă
asistenăț publică pe baze multilaterale.
(4) din punct de vedere - guvernul;
al beneficiarului de - unități administrativ-teritoriale;
credite externe, debitorii - întreprideri sau instituții publice;
pot fi: - bănci;
- întreprinderi private.
- Grupul Băncii Mondiale :

Principalele organisme ▪ BIRD (Banca Internațională pentru Reconstructie și Dezvoltare)
internăționale care ▪ ADI (Asociatia pentru Dezvoltare Internațională), înființată în
acordă asistenață publică anul 1960 pentru acordărea de credite pe termen lung țărilor slab
multilaterală sunt: dezvoltate, în conditii preferentiale;
- organisme financiare regionale : Banca Europeana de Reconstrucție și
Dezvoltare (BERD), Banca Europeana de Investiții (BEI), Banca
Interamericana de dezvoltare, Banca de dezvoltare a Caraibelor etc.
Factorii de influenta și gestiunea datoriei externe

Factorii care actionează în procesul crearii și extinderii datoriei externe sunt atât
de natură internă, cât și externă. Dintre factorii interni, cel mai important este
dezechilibrul dintre resursele interne și consumul intern - productiv și neproductiv -
amplificat, în numeroase țări, de o politică economică greșită, care a realizat
împrumuturi mai ales pentru satisfacerea consumului neproductiv sau pentru investiții
neprofitabile. Acest dezechilibru se reflectă în neacoperirea de către veniturile globale a
cheltuielilor globale, publice și private.
174
Pentru rezolvarea situațiilor de criză a datoriei externe s-au aplicat diverse
metode și tehnici de către organismele internăționale, în primul rând FMI și Banca
Mondială, împreună cu băncile creditoare, vizând:
Conținutul datoriei publice externe
Conform metodologiei FMI, datoria publică externă cuprinde împrumuturile
externe cu scadența initială sau prelungită mai mare de un an, contractate atât direct de
stat ca debitor public - guvern, instituții și organisme publice - cât și de agenti economici
și alte persoane juridice private, când rambursarea este garantata de un organism public.
Datoria publică externă nu cuprinde tranzactiile cu Fondul Monetar Internățional (altele
decat creditele contractate prin acorduri stand-by) și datoria rambursabila în moneda
naționala, investițiile directe, datoria pe termen scurt, respectiv datoria a carei scadența
initiala este mai mica sau egala cu un an.
Datoria publică externă are o sferă de cuprindere mai redusă decât datoria
externă, excluzând creditele către sectorul privat negarantate de către stat.
Datoria publică externă cuprinde numai obligațiile externe ale statului
(contractate direct de acesta) și ale agenților economici cărora statul le-a oferit garanție
în momentul contractării unei datorii externe (exclusiv datoriile sectorului privat
negarantate de stat).
- Directă (contractată direct de Stat)

- Datoria publică externă
- Garantată (contractată de agenți privați și
Datoria externă totală
garantată de Stat)
- Datoria externă privată, negarantată de Stat
Datoria publică externă directă, care reprezintă bligațiile externe contracte prin
debitori publici, inclusiv guvernul național, serviciile sale și organismele publice
autonome;
Datoria cu garanție publică, care reprezintă obligațiile externe contractate prin
debitori privați, a căror rambursare este garantată prîntr-un organism public.
175
Modalități de definire a datoriei publice externe (DPE):
Forme ale datoriei - contractată direct de stat
publice externe: - garantată în numele și contul statului.
Datoria publică externă cuprinde:

▪ datoria publică externă brută în sens larg: toate obligațiile unui stat față de
străinătate;
▪ datoria publică externă brută în sens restrâns, exclude:
Datoria publică - împrumuturile pe termen scurt (sub un an);

externă brută în sens - investițiile directe (nu au termene de rambursare sau de
restrâns, exclude: lichidare);
- aporturile nerambursabile (asistența financiară
multilaterală);
- împrumuturi externe cu o perioadă de grație de 10-15 ani;
- împrumuturi acordăte de unii creditori externi sucursalelor,
filialelor sau reprezentanților lor în condiții mai
avantajoase.
Datoria externă publică în interprețarea Băncii Mondiale și a instituțiilor din sistemul acesteia
Nu cuprinde: - sume datorate de stat unor creditori publici și privați în

valută străină, bunuri și servicii, cu o perioada de
rambursare de peste un an;
- sume datorate de persoane private garantate de autorități
publice.
- datoriile persoanelor private către străinatate negarantate
de autoritatea publică;
- datoria din tranzacțiile cu F.M.I.;
- datoria care poate fi achitată în monedă debitorului;
- sume datorate unor creditori rezidenți în străinatate, pentru
care au fost stabilite termene de achitare.
Datoria publică externă netă (sau “consolidată”) este diferența dintre activele
publice ale rezidenților unei țări în străinătate (obligații) și activele deținute de rezidenții
străini în țara considerată (creanțe). În această accepțiune, datoria externă netă (datoria
consolidată), include numai creanțele lichide sau ușor realizabile față de străinătate. Nu
include celelalte creanțe care nu pot fi ușor mobilizate, excluzând din calcul activele
rezidenților țării în străinătate și activele rezidenților străini în țara considerată.
176
Nu intră în - Tranzacțiile cu F.M.I., cu excepția împrumuturilor acordăte
datoria publică de Fondurile financiare (pentru echilibrarea balanței de plăți
externă (inclusiv externe);
cea garantată) - Datoria rambursabilă în monedă națională;
următoarele: - Investițiile directe de capital străin;
- Datoria pe termen scurt (cu scadență inițială mai mică de un
an).
Informatiile privind datoria publică sunt grupate pe categorii de creditori față de

care s-au contractat împrumuturi:
Categorii de creditori - creditori oficiali:
▪ împrumuturi multilaterale;
▪ împrumuturi bilaterale;
- creditori privati;
▪ banci comerciale;
▪ împrumuturi rezultate din tranzactiile cu hârtii de
valoare;
▪ alti creditori.
13.2.2.Măsurarea gradului de îndatorare
Indicatorii - Nivelul datoriei, inclusiv sumele exigibile la momentul dat,

privind reprezintă sumele exigibile și neexigibile în titlul datoriei.
exprimarea Aceasta corespunde cu volumul total al angajamentelor externe
nivelului ale debitorului la sfarsitul anului considerat.
absolut al - Sumele exigibile și nerambursabile (angajamentele trase de
datoriei debitor pana la sfarsitul anului).
publice - Angajamente anuale, respectiv, nivelul total al împrumuturilor
externe pentru care s-au semnat acordurile în cursul anului considerat.
cuprind, în - Platile în titlul serviciului datoriei: sumele efective varsate în
principal: titlul rambursarilor în principal și platile dobânzilor și efectuate
în moneda straina, bunuri sau servicii în cursul anului considerat.
Proiecțiile plăților în titlul servivciului datoriei sunt estimari ale
plăților datorate în titlul sumei datoriei, inclusiv nivelurile
neexigibile.
- Fluxurile nete (sau împrumuturi nete) reprezintă datoriile, mai
putin rambursarile;
- Transferurile nete: fluxurile nete, mai putin platile dobânzilor
sau comisioanelor.
- Condițiile împrumuturilor
177
Condițiile medii ale împrumuturilor sunt indicate pentru toate noile împrumuturi
contractate în timpul anului. Cifrele citate pentru ratele dobânzilor, scadențele și
amortismentul fiecarei categorii de împrumuturi sunt medii ponderate prin nivelul
împrumuturilor.
Indicatorii și ratele ce exprimă nivelul și caracteristicile datoriei externe arată la
ce nivel se ridică stocul datoriei externe efective, de obicei prin comparație cu Produsul
Intern Brut (PIB) – care măsoară starea generală a economiei naționale – cu scopul de
a-l plasa în contextul general, pentru a analiza în ce măsură datoria este sustenabilă. De
asemenea, relațiile ce se stabilesc între serviciul datoriei publice externe și dimensiunea
exporturilor – privite ca intrări de fonduri în devize – care cel mai adesea dau măsura
posibilității țării de a-și onora obligațiile de plată către partenerii externi. Explicația
constă în aceea că plățile în contul serviciului datoriei externe, ce trebuiesc realizate în
devize străine, pot fi acoperite, în primul rând, prin câștigurile de valută generate de
exporturile de bunuri și servicii.
În analiza datoriei externe a fiecărei țări este necesar să se aibă în vedere anumiți
indicatori și rate, prin care să se stabilească valoarea relativă a datoriei și a obligațiilor
de plată generate de aceasta, comparativ cu alte agregate macroeconomice, astfel fiind
posibilă judecarea potențialului de rambursare și determinarea nivelului relativ al
gradului de îndatorare al țării.
Ratele datoriei externe pot pune în lumină eventualele probleme ce pot să apară
ca urmare a includerii în cheltuielile bugetare a serviciului datoriei și, implicit, în
gestiunea trezoreriei fondurilor publice, atât ca nivel, cât și ca distribuire temporală.
Principalele rate ce sunt analizate în vederea determinării capacității de
îndatorare a unei țări sunt:
- datoria externă efectivă / Produsul Intern Brut, care are în vedere, în general, nivelul
datoriei publice și în mai mică măsură al celei private (se notează, de obicei, cu
inițialele folosite în engleză, respectiv DOD / GDP);
- datoria externă efectivă / volumul total de bunuri și servicii (DOD / XGS), care
exprimă numărul de ani în care veniturile în devize obținute de rezidenți din exportul
de bunuri și servicii vor putea acoperi nivelul total al datoriei externe naționale. în
țările unde serviciile reprezintă o dimensiune nesemnificativă în volumul intrărilor
178
de valută, această rată se analizează ținând cont numai de devizele intrate din
exportul de materii prime, materiale puțin prelucrate etc.;
- serviciul total al datoriei / volumul de exporturi de bunuri și servicii. Această rată
arată nivelul veniturilor din exporturi ce sunt absorbite prin plata serviciului datoriei
externe și este calculată ținând seama atât de plațile istorice, cât și de cele proiectate.
Pentru țările care se confruntă cu greutăți în plata serviciului, se poate face o
diferențiere ce ar indica în ce măsură țara are dificultăți de plată:
▪ pentru programarea și eșalonarea serviciului datoriei externe, se va calcula
volumul necesar de încasări valutare din exporturi pentru acoperirea obligațiilor
de plată scadențe;
▪ pentru plățile în contul serviciului datoriei externe, ce se realizează efectiv prin
utilizarea sumelor obținute din intrările de la export;
- volumul total al serviciului datoriei / Produsul Intern Brut (TDS / GDP), care arată
impactul pe care costul datoriei externe îl exercită asupra întregii activități
economice la nivel național;
- volumul total al dobânzilor în contul datoriei externe / exportul de bunuri și servicii
(INT / XGS), rată care se ma inumește și rata serviciului dobânzii și arată în ce
măsură dobânzile sunt acoperite prin intrările din exporturi. Plata dobânzilor
reprezintă o componentă de primă importanță în balanța contului curent. Totodată,
această rată pune în lumină gradul de concesionalitate al unui împrumut, deoarece
cu cât este mai coborâtă, cu atât respectivul credit beneficiază de o concesionalitate
mai ridicată;
- volumul total al dobânzilor în contul datoriei externe / Produsul Intern Brut (INT /
GDP), arată cât din valoarea nou creată în economie este consumată pe plata
dobânzilor generate de împrumuturi;
- rezervele internăționale / datoria totală efectivă (RES / DOD). Această rată pune în
evidență relația dintre stocul datoriei externe și deținerile de valute străine și de aur,
ce pot fi utilizate pentru a onora sarcinile de plată;
- rezervele internăționale / importurile de bunuri și servicii (RES / MGS), care arată
numarul de luni în care plata importurilor poate fi acoperită prin deținerile valutare
ale țării;
179
- trageri / Produsul Intern Brut (TDI / GDP), ce exprimă legătura dintre intrările în
devize prin trageri din împrumuturile contractate și nivelul total al output-ului
economiei;
- trageri / exporturile de bunuri și servicii (TDI / XGS). Această rată compară intrările
de valută străină în contul datoriei externe cu cele aferente veniturilor din exporturile
de bunuri și servicii;
- trageri / amortizarea capitalului împrumutat, care compară volumul intrărilor de
devize sub formătragerilor cu ieșirile sub formăamortizării împrumuturilor
contractate. Totodată, este util să se evalueze măsura în care plata principalului este
rostogolită și să se indice dacă nivelul unor noi împrumuturi conduce sau nu la plata
unei sume mai mari - sub formă de serviciu – în contul stocului datoriei efective;
- volumul datoriei consionale / total datorie efectivă, ceea ce pune în lumină gradul
de concesionalitate acordăt de creditori, uneori după numeroase negocieri.
180
Exemple
Documentele statistice ce se întocmesc de către instituții specializate pentru a prezenta
poziția economiei naționale față de exterior.
Prezentați principalii indicatori ce definesc gradul de îndatorare externă și analizați modul

lor de determinare.
Să ne reamintim...
Structura datoriei externe și rolul datoriei publice externe în cadrul acesteia.

1. Componența datoriei externe în concepția Băncii Mondiale
2. Indicatori de analiză a îndatorării externe a unei țări
3. Criterii de structurare a datoriei externe
Test de autoevaluare a cunoştiinţelor

1. Prin ce indicator este exprimat efortul financiar pe care îl face statul pentru a îşi achita datoria
publică:
a) prin indicele global al prețurilor;
b) prin variația procentuală a datoriei publice;
c) prin serviciul datoriei publice;
d) prin rata dobânzii de politică monetară.
2. Care dintre următoarele enunțuri nu reprezintă o componentă a bugetului general consolidat?

a) bugetul asigurărilor sociale de stat;
b) bugetul de stat;
c) bugetul societăților de asigurări și reasigurări;
d) bugetele locale.
3. Principalele caracteristici ale împrumutului public sunt :

1. caracter contractual
2. caracter rambursabil
3. asigură contraprestaţia
4. caracter obligatoriu
a) 1, 2, 3
b) 1, 2
c) 2, 3, 4
d) 1, 2, 4
Răspunsuri: 1-c; 2-c; 3-a.
181
Teme de control
1. Conceptele de datorie externă și datorie publică externă
2. Clasificarea împrumuturilor externe
3. Factorii care influențează nivelul și managementul datoriei externe
4. Indicatori de analiză a datoriei externe
Bibliografie
Stoica Emilia – Finanțe publice. Curs ID, Cartea Universitară București 2004, cota 336.1/.6/S88
Anton Sorin Gabriel – Instituții financiar-bancare internăționale, C.H.Beck București 2013,
pp.35-49, cota 339.7/A63
Dascălu Elena D – Datoria publică: reglementare și administrare în România, Editura Didactică
și Pedagogică București 2006, pp. 190-214, cota 336.1/.6/D20
182
Unitatea de învă țare 14. POLITICI FINANCIARE
PUBLICE. MULTIPLICATORI FISCALI ȘI BUGETARI
Introducere
În cadrul acestei unităţi sunt abrodate politici economice de creștere utilizate de
autoritățile publice.

Definirea competențelor specifice unității de învățare curente, utilizând verbe
cuantificabile similare cu cele aplicate pentru descrierea competențelor generale ale
cursului
Durata medie de parcurgere a unității a patrusprezecea de învățare este de 3 ore.
14.1. Politici economice de creștere utilizate de autoritățile publice în etapa actuală

În economia de piață sunt utilizate cu precădere politici ce utilizează mecanisme
care se aplică mai ales indirect asupra entitatilor economice al caror comportament este
urmărit.
Un astfel de exemplu îl reprezintă o politică monetară strânsă și creșterea ratelor
dobânzilor. Astfel, finanțarea cheltuielilor prin împrumuturi devine mai costisitoare, de
unde va rezulta un consum final mai scazut.
Majoritatea economistilor sunt de acord ca, într-o economie de piața, inflatia este
cel mai bine stapanita prin controlul exercitat asupra creșterii masei monetare. Dar,
pentru că această politică să fie aplicată cu succes, cererea sectorului public de finanțare
din sistemul bancar va trebui să fie restransă, ceea ce implică diminuarea
corespunzatoare a cheltuielilor guvernamentale, precum și apelarea la alte mijloace de
finanțare neinflationiste. Compresia monetara va produce și o îmbunătățire a balantei
183
de plati, datorita restrangerii importurilor, dar aceasta actiune se poate dovedi
insuficienta pentru a face față plăților serviciului datoriei externe. De aceea, vor trebui
promovate exporturile prin intermediul unor instrumente economice care să faca
bunurile și serviciile autohtone mai ieftine pentru cumparatorii externi; cea mai buna
metoda în acest sens este deprecierea monedei naționale, mai curand decat acordărea de
subventii de export. Utilizarea acestor tipuri de politica economica se bazeaza pe o serie
de principii:
Principii de politică economică
- potrivit primului principiu, politicile economice trebuiesc directionate către acele
obiective pe care le pot servi cel mai bine. Astfel:
 instrumentele de politica monetara sunt cel mai bine folosite pentru a controla
inflatia;
 deprecierea cursului de schimb serveste cel mai bine promovarii exporturilor;
 reducerea deficitului bugetar este utila pentru controlul cererii globale.
Pentru fiecare obiectiv corespunde cel putin un instrument și dintre ele va
trebui ales cel care actioneaza cel mai eficient în mediul economic considerat.
- al doilea principiu afirma ca unele efecte nedorite sunt inevitabile. De exemplu,
restrangerea ofertei monetare pentru a creste rata dobânzii și a reduce inflatia poate
avea ca rezultat scăderea tuturor cheltuielilor, inclusiv a celor de investiții, ceea ce
poate conduce la creșterea pierderilor inregistrate de unele societăți comerciale si,
implicit, la mărirea presiunilor exercitate asupra bugetului. De asemenea, această
actiune poate să îndepărteze economia națională de realizarea obiectivului sau de
bază - creșterea outputului.
În mod similar, deprecierea sau devalorizarea cursului de schimb al monedei
naționale contribuie la creșterea ratei inflaţiei.
În aceste situații, sunt necesare alte politici pentru a contracara efectele
negative ale evoluţiei în economie. De exemplu, un credit fiscal (exonerarea partială
sau totală) pentru investiții poate să neutralizeze efectul negativ al unei rate înalte a
dobânzii pentru creditele pentru investiții.
- al treilea principiu spune ca, date fiind resursele limitate ale economiei, precum
și modul sau specific de organizare, nu este posibil să se realizeze toate obiectivele
184
dorite, într-un interval de timp limitat. Astfel, vor trebui alese obiectivele prioritare,
ceea ce este foarte dificil, data fiind complexitate vietii economico-sociale.
Potrivit celui de al treilea principiu, utilizarea instrumentelor de politica
economica (din economia reală, monetara, financiară, valutara etc.) nu produce efecte
imediate. Efectele acestora sunt percepute, în cele mai multe situații, după intervale de
timp considerabile. Adesea se constata ca efectele negative ale politicilor economice
aplicate produc obstructionari ale activității economice și sunt necesare alte instrumente
economice pentru a rezolva aceste probleme.
Politicile fiscale și bugetare22) acționează asupra economiei prin variațiile pe care
le induc asupra diverselor tipuri de cheltuieli și venituri publice. în cadrul politicilor
anticiclice, economiștii keynesiști consideră că politica bugetară exercită o influență
directă mult mai eficientă decât politicile monetare, pe care preferă să le considere
necesare numai pentru completarea politicii bugetare.
Dimpotrivă, pentru monețăriști, politica bugetară sau fiscală trebuie să
urmărească mai întâi realizarea obiectivelor de politică monetară și să asigure
neutralitatea acestora asupra deciziilor agenților economici.
Politica bugetară include politicile fiscale, ale cheltuielilor bugetare și ale
finanțării datoriei publice - fiecare foarte importanta luata individual - dar aria să de
actiune este mai larga decat toate aceste considerate impreuna. Scopul politicii bugetare
este de a include și instituții precum fondurile de protectie sociala guvernamentale și așa
numitele operațiuni cvasi-fiscale. Un exemplu de astfel de operațiuni sunt împrumuturile
preferentiale realizate prin banca centrala, utilizarea fortei de munca în întreprinderile
publice în scopul realizarii unor obiective sociale s.a.
Aplicarea de politici fiscale și bugetare implica utilizarea de instrumente
adecvate în vederea realizarii obiectivelor politicii economice promovate de autorități.
Mijlocul cel mai direct de mărire a economiilor la nivel național constă în
creșterea economisirii publice. Această creștere se poate realiza prin reducerea consumul
public și a transferurilor și / sau prin majorarea impozitelor. Măsurile fiscale sau bugetare
care vor fi adoptate de autoritatea publică pentru realizarea acestei acțiuni vor produce
efecte imediate sau mai îndepărtate:
22)
J. M. Albertini: “Les rouages de l’économie nationale”, Les éditions ouvrières, Paris, 1988.
185
- un efect imediat se va resimți asupra economisirii private și, în consecință,
asupra economiilor constituite la nivel național, în sensul de diminuare a
acestora;
- creșterea impozitelor va compensa, cel puțin în parte, scăderea economiilor
private. Acest efect compensatoriu poate fi intensificat dacă majorarea
impozitării se adresează cu precădere veniturilor și nu consumului. în acest
sens, o reducere a consumului public are un efect mai important asupra
economisirii naționale decât o creștere echivalentă a impozitelor.
Alegerea între cele două alternative – reducerea consumului public sau creșterea
impozitelor – depinde în egală măsură de valoarea socială a cheltuielilor publice și
private la care se preconizează a se renunța.
14.2. Fiscalitate și politica fiscală
Scopul principal al fiscalității, înțelegând prin aceasta totalitatea prelevărilor,

este de a finanța cheltuielile publice. Totodată, structura acestor prelevări poate exercita
un rol economic stimulator, în special prin intermediul exonerărilor și diminuărilor de
impozit pentru anumite activități și/sau tipuri de cheltuieli sau, dimpotrivă, poate
descuraja activitatea – mult utilizate, în acest sens, sunt așa numitele eco-taxe, adică
acele taxe cu caracter fiscal aplicate asupra consumului, producției și emisiunii de
substanțe periculoase pentru mediul înconjurător.
Impozitul este definit ca vărsământul obligatoriu și fără contrapartidă către
administrațiile publice externe sau către instituțiile Uniunii Europene.
Impozitul servește, în principal, să finanțeze cheltuielile publice și constituie, în
același timp, un mijloc de reglementare a activității economice.
Impozitele se deosebesc de :
- împrumuturi, precum și de cotizațiile sociale, deoarece toate acestea dau dreptul
la o contraprestație ;
- vărsămintele obligatorii către agenți economici, alții decât administrațiile publice
(de exemplu asigurarea civilă obligatorie pentru automobile etc.) ;
186
- vărsămintele, obligatorii sau nu, efectuate către unele administrații publice în
contrapartida unor servicii al caror preț nu are legătură cu costul acestora (de
exemplu timbrul fiscal achitat pentru pașaport ș.a.).
În principiu, rata prelevărilor obligatorii este un indicator statistic ce pune în
evidență gradul de fiscalitate, inclusiv apăsarea pe care fiscalitatea o exercita asupra
agenților economici, persoane fizice sau juridice. Cu toate acestea, din cauza compoziției
sale diferite de la o țară la alta – fiecare având sistemul propriu de protecție socială și de
intervenție a autorităților administrației publice în viața economico-socială – acest
indicator nu este foarte relevant.
Mai mult, semnificația comparatiilor internăționale referitoare la rata
prelevărilor obligatorii este limitată, deoarece aceasta apare diferită, în funcție de o
multitudine de factori, astfel :
- în țări ca Statele Unite ale Americii, unde asigurările de sănătate și regimurile de
asitență socială (pensiile) sunt, în cea mai mare parte, private, rata prelevărilor
obligatorii este scăzută. Cotizațiile sociale sunt vărsate fondurilor mutuale sau
celor de pensii private, fără să constituie prelevări obligatorii ;
- interprețarea evoluției ratei prelevărilor obligatorii de la un an la altul trebuie, de
asemenea, făcută cu prudență. Astfel, rata scade dacă în sistemul Securității
Sociale se decide diminuarea cotizațiilor sociale obligatorii, dar, în același timp,
încetează să mai subvenționeze anumite medicamente, plata acestora revenind
populației sau se va face din unele fonduri mutuale, constituite benevol, unde
contribuția persoanelor fizice va trebui să crească în consecință ;
- nivelul prelevărilor obligatorii este strict corelat cu evoluția conjuncturii
economice.Pe de o parte, veniturile fiscale au tendința de a crește în perioadele
de dezvoltare economică puternică și, invers, de diminuare când activitatea
macroeconomică se încetinește. Pe de altă parte, rata prelevărilor obligatorii este
influențată semnificativ de variația prețurilor interne și externe, respectiv de
inflație.
Impozitul constituie o necesitate legată de organizarea vieții sociale, pe care trebuie
să o accepte toți cetățenii, dar el trebuie să fie justificat și să se mențină la un nivel
suportabil. Acest argument este susținut de teoreticienii americani ai ofertei, cum este
187
Arthur Laffer, potrivit căruia « un impozit prea mare omoară impozitul », adică
impozitarea nu poate depăși un anumit nivel, altminteri există riscul ca veniturile
fiscale ale autorităților administrațiilor publice centrale și locale să scadă
considerabil, în special din cauza comportamentului contribuabililor (fraudă și/sau
evaziune fiscală, muncă la negru sau chiar descurajarea muncii).
Așa numita “Curba lui Laffer” descrie evolutia veniturilor fiscale ale Statului în
functie de creșterea cotei de impozitare (sau a apasarii fiscale).
Venitul
fiscal al
Statului
cota cota
normala de descurajare
cota de impozitare (%)
Se constată că veniturile fiscale sunt egale în punctele A și B, la cote de impozitare diferite

și ca se pot mari încasările din prelevări fiscale scăzând cota de impozitare. Explicația este
simpla: peste o anumita cota, activitatea este descurajata și încasările fiscale scad de asemenea
maniera ca se pot mari cotele oricât, veniturile nu mai cresc. La limita, la cota de impozitare
100%, activitatea este complet distrusă și nu mai există niciun venit fiscal. Aceasta curba
ilustrează vechiul principiu al fiscalității “impozit prea mare, lipsa de impozit”. Un exemplu al
utilizării benefice a “curbei lui Laffer” este reformăfiscala americana realizata de administrația
Ronald Reagan, care a redus cota maxima de impozitare pentru particulari de la 50% la 30% și
pentru întreprinderi de la 46$ la 39%, fără ca aceasta să afecteze veniturile fiscale ale statului,
dar ceea ce a provocat o creștere substanțială a consumului intern, deci a cererii, și de aici a
ofertei de mărfuri pe piața americană.
Urmând aceeași logică, o scădere a ratei prelevărilor obligatorii poate să favorizeze
acceptarea impozitării și, implicit, limitarea fraudei fiscale și reducerea distorsiunilor economice
generate de prelevările fiscale.
De asemenea, scăderea impozitelor poate să exercite un efect favorabil asupra activității
economice în ansamblul acesteia, dacă este percepută ca semnal al voinței autorităților publice de
188
îmbunătățire a eficienței (raportul cost / beneficiu) cheltuielilor publice. Mai mult, teoria
intervenționistă promovată de Keynes și, în prezent, de neo-keynesiști, susține efectul stimulator
al diminuării impozitelor asupra creșterii economice, prin mecanismul cunoscut sub denumirea de
“multiplicator fiscal”.
De altfel, în lipsa armonizării internăționale a regulilor de impozitare, globalizarea și
integrarea europeană exercită o presiune pentru scăderea impozitelor, prin intermediul
fenomenului așa-numit “concurență fiscală”. Astfel, deoarece entitățile cele mai mobile –
capitalul, salariații bine remunerați, respectiv specialiștii, comercianții, sportivii – au tendința de
ase muta în zonele unde asieta (baza de impozitare) este mai puțin impozitată, Statele promovează
o politică continuă de reducere a impozitelor asupra acestor entități, chiar dacă aceasta înseamnă
să se recurgă la o apăsare mai mare exercitată asupra asietelor mai puțin mobile, cum sunt, de
exemplu, impozitarea consumului sau a veniturilor din munca puțin sau mediu calificată.
De asemenea, scăderea impozitelor poate să apară ca singurul mijloc de ale reforma,
deoarece, urmărind evoluția în timp a reglementărilor fiscale, se constată că, cel puțin în cazul
celor mai importante impozite, se multiplică facilitățile și exonerările de diverse feluri și cu scopuri
diferite, ceea ce, însă, complica foarte mult aplicarea legislației fiscale.
În pofida argumentelor care susțin diminuarea impozitelor, aceasta acțiune trebuie limitată,
din mai multe motive bine întemeiate.
În primul rând, scăderea taxării unor produse, cum sunt tutunul, produsele poluante etc.,
deși ar putea să stimuleze creșterea economica prin încurajarea consumului, ar putea să aibă,
tocmai prin aceasta, un efect negativ asupra sănătății populației.
Scăderea cheltuielilor publice este, cel mai adesea, dificilă, deoarece produce, relativ
repede, efecte negative, de descurajare a activității economice, contrar voinței care a dus la
scăderea impozitelor. Astfel, o diminuare a cheltuielilor publice conduce la reducerea cererii
adresată de sectorul public întreprinderilor și/sau la scăderea veniturilor gospodăriilor, ambele
efecte exercitând o frânare a creșterii economice.
Pe de altă parte, creșterea deficitelor publice, care conduce la mărirea datoriei publice,
este limitată de angajamentele Statului fața de organismele financiare internăționale, în cazul
României, în special față de Uniunea Europeană.
189
14.3. Corelarea politicii privind cheltuielile publice cu fiscalitatea
Politica fiscală influențează formarea capitalului în sectorul privat prin prin efectele pe care
le produce atât asupra capacității și înclinației de economisire, cât și asupra volumului de investiții.
Impozitarea are a influență mai directă, dar nu în mod necesar mai importantă decât cheltuielile
publice adresate celor două direcții ale formării și utilizării capitalului în sectorul privat.
O creștere a impozitării determină agenții economici să renunțe la un anumit volum de
consum sau de investiții, în timp ce reducerea consumului public obligă societatea să renunțe la
unele servicii publice. De altfel, restrângerea cheltuielilor publice nu produce automat o accelerare
a creșterii economice, așa încât ar fi de preferat să se asimileze unele cheltuieli publice – cum sunt
cele cu învățământul sau sănătatea – cu investiții publice în capital uman. Aceste tipuri particulare
de investiții pot să prezinte un randament social foarte ridicat și o scădere a lor poate să producă
un efect de frânare considerabil asupra creșterii economiei, mai ales dacă economisirea privată nu
a fost dirijată către investiții al căror randament să fie tot atât de ridicat ca și cel al investițiilor
publice.
Structura consumului public poate avea, de asemenea, un impact important asupra
economiilor naționale. Anumite transferuri publice – pensiile din sistemul asigurărilor sociale de
stat, alocațiile de șomaj, asistența sanitară publică, indemnizațiile pentru locuință, bursele pentru
elevi și studenți etc. – au un efect direct asupra economiilor private.
Deși nu se poate dimensiona exact nivelul la care se poate ridica finanțarea programelor
publice, în funcție de influența acestora asupra economisirii la nivel național, estimările calitative
justifică o mărire a nivelului economiilor publice, pentru a compensa efectul defavorabil pe care
finanțarea și implementarea programelor publice îl are asupra economisirii private. Spre exemplu,
în domeniul alocărilor bugetare afectate asistenței sociale prin pensii, este posibil de imaginat și
aplicat un sistem de pensii cu diverse forme de capitalizare, în care eventualele excedente pot fi
gestionate inclusiv prin utilizarea pieței de capital pe termen scurt, în vederea utilizării eficiente a
fondurilor disponibile în viitor.
De asemenea, dacă în țara analizată există numeroase firme de tip join-venture sau chiar
cu capital integral străin, creșterea ratei impozitării va avea un impact relativ mic asupra
economisirii interne, în condițiile în care reglementările legale ce privesc regimul proprietății și al
investițiilor străine stipulează posibilitatea expatrierii veniturilor din activitate.
Structura impozitării are, de asemenea, efecte diverse asupra capacității de economisire. în
țările în curs de dezvoltare, impozitele pe consum pot să afecteze în mai mică măsură economisirea
190
privată decât impozitarea exercitată asupra veniturilor. Practic toate aceste țări impozitează
consumul prin intermediul impozitelor indirecte. Numeroși economiști reformatori în domeniul
fiscalității pledează în prezent pentru impozitarea directă a consumului. Dacă ar fi supuși unei
fiscalități de acest tip, contribuabilii ar declara anual totalitatea consumului și veniturilor lor.
Nivelul de consum considerat minim necesar pentru subzistență va fi dedus din baza impozabilă,
urmând să fie impozitată numai suma ce excede acest nivel. Prelevarea unui impozit pe venit de
acest gen va stimula economisirea, deoarece orice familie va putea să-și diminueze obligațiile
fiscale prin scăderea cheltuielilor proprii de consum.
Fiscalitatea poate să reducă înclinația de economisire și prin alte mijloace. în măsura în
care rata de economisire la nivel național este corespunzătoare ratei de randament a economiilor
după impozit, supunerea veniturilor din capital (dividende și dobânzi) la o impozitare mare
conduce la reducerea volumului de economii private disponibile pentru investiții.
Urmărind aceeași logică, dacă se observă ca economiile populației vizează, în principal, să
le asigure fonduri după pensionare, prelevările eferente securității sociale pot, de asemenea, să
reducă economisirea privată și economisirea națională globală, dacă finanțarea sistemelor de
asigurări sociale este în sarcina asiguraților. Persoanele garantate prin acest sistem își vor diminua
sumele destinate economisirii, în așteptarea unor avantaje viitoare de securitate socială. Cu toate
acestea, economiile publice nu vor percepe o creștere corespunzătoare , deoarece taxele de
securitate socială plătite de asigurați astăzi nu reprezintă economii - ce pot fi investite – deoarece
servesc pentru achitarea prestațiilor de securitate socială către persoanele care sunt deja
pensionare.
De aici a apărut ideea de a realiza diverse sisteme de securitate socială, concepute pentru a
contribui la creșterea ratei de economisire naționale, ce pot să faciliteze mobilizarea capitalurilor,
cu condiția ca sumele respective să fie investite în operațiuni care să ofere o rată marginală de
rentabilitate socială adecvată. Cu această strategie, orice declin al economisirii private a celor care
plătesc contribuții de asigurări sociale este considerabil compensat prin creșterea economiilor
publice. Aceste mecanisme sunt, însă, destul de puțin răspândite în țările în curs de dezvoltare, ele
fiind utilizate larg în țările industrializate dezvoltate, care dispun de piețe financiare importante și
fiabile.
In țările cu o economie mai dezvoltată, utilizarea mai accentuată a impozitului pe venit
poate constitui o sursă de distorsionare a procesului de economisire privată. Impozitul pe venit
afectează economisirea, deoarece induce o distincție netă între randamentul economiilor și
randamentul investițiilor. în timp ce cel care economisește nu câștigă numai venitul pe care i-l
191
aduc respectivele economii după impozitare, avantajul social pe care îl prezintă economiile
concordă cu randamentul capitalului înainte de impozitare. Dubla impozitare exercitată asupra
veniturilor din capital, produsă de impozitarea beneficiilor societăților financiare și nefinanciare
intensifică, în plus, această discriminare fiscală. Astfel, impozitarea consumului poate fi
considerată mai propice economisirii decât impozitarea veniturilor, dar trebuie avut permanent în
vedere ca aceasta să nu producă efectul advers, de diminuare a consumului și, de aici, să conducă
la o descreștere economică globală.
Impozitarea consumului prezintă unele avantaje importante, dar modificărea de proporții a
structurii sistemului de impozitare poate să aibă consecințe diferite, favorabile sau nefavorabile,
în funcție de o multitudine de factori, plecând de la caracteristicile mediului economic și ajungând
la obișnuințle de comportament ale actorilor economico – sociali, ca de exemplu:
− reducere a impozitului pe venit presupune că nu va mai fi necesar să se economisească suma
corespunzătoare pentru a atinge nivelul de consum urmărit ulterior. în consecință, înlocuirea
impozitelor asupra veniturilor prin impozite asupra consumului poate să determine o accelerare
a economisirii private;
− această măsură atenuează distorsiunile generate de noile reglementări privind economisirea și
consumul, dar, totodată, poate crea alte distorsiuni prin impactul, uneori considerabil, asupra
alegerii între cele două alternative: creștere a efortului și timpului destinat muncii, comparativ
cu timpul de odihnă;
− de asemenea, prevederi legislative de acest fel pot avea, pe termen lung, ca efect inducerea de
dificultăți grave pentru anumite categorii de agenți, atenuarea acestora putând să dureze o
perioadă îndelungată de tranziție;
− presiunea fiscală suportată de anumite categorii de venituri ridică problema echității așezării
sistemului de impozitare în general.
In țările cu un sistem fiscal dezvoltat și flexibil, s-au implementat o serie de măsuri cu
scopul de a reduce distorsiunile induse de modificărea structurii sistemului de impozite. în
numeroase țări, o sursă importantă de distorsiuni a fost dubla impozitare a veniturilor din capital,
atât la nivelul persoanelor juridice, cât și al celor fizice, ceea ce a intensificat discriminarea
suportată de acest tip de venituri.
Aplicarea unei politici fiscale care reduce economisirea internă va provoca o diminuare a
nivelului general al investițiilor în țara respectivă. în afară de această consecință negativă,
creșterea presiunii fiscale poate să conducă la și la dirijarea investițiilor private în sectoare ale
economiei care contribuie într-o măsură mai mică la creșterea output-ului general.
192
De asemenea, în pofida unui regim valutar strâns – controlul regimul cursului de schimb și
a altor restricții asemănătoare – capitalul prezintă, în economiile de piață, o mobilitate
internățională destul de mare. Astfel, dacă există în străinătate perspectiva unei rentabilități
superioare, respectiv veniturile obținute după impozitare sunt considerabil mai importante,
capitalurile interne vor prezenta tendința manifestă de a emigra. Într-o situație de acest gen,
fiscalitatea – cote, bază impozabilă, asietă – vor reprezenta elementele esențiale în calculul
rentabilității capitalurilor după impozit.
Ocaziile de a beneficia de fiscalități scăzute în țări străine nu lipsesc pentru posesorii de
fonduri temporar libere din țările în curs de dezvoltate. Există, în acest sens, paradise fiscale, care
au absorbit o parte importantă a economiilor din țările Asiei de Sud-Est.
Pentru a limita ieșirile de capital și, totodată, a orienta investițiile private către domeniile
considerate prioritare pentru economia națională – industria de bază, exporturile, regiunile
defavorizate etc. – puterile publice din numeroase țări oferă o gamă largă de avantaje fiscale
investitorilor interni, în special în sectoare de activitate considerate prioritate. Aceste avantaje se
pot grupa în două mari categorii:
− îngustarea bazei de impozitare, prin exonerări diverse, pe perioade mai lungi sau mai
scurte;
− credite de impozit pentru investiții, prin care se permite agentului economic să deducă
din impozitul datorat o cotă, în funcție de suma reinvestită din rezultatul net obținut la
finele exercițiului financiar.
In orice caz, fiecare țară trebuie să analizeze eficiența pe care o poate obține prin
implementarea unor astfel de politici fiscale, având în vedere o alternativă ce s-a dovedit în multe
situații mai avantajoasă și anume aceea de a acordă o reducere generală a gradului de impozitare,
de care să beneficieze toate societățile comerciale – financiare și / sau nefinanciare.
In cadrul larg al politicilor economice, rolul politicii bugetare este de prima importanta.
Ele îmbracă o multitudine de forme: modificărea cheltuielilor guvernamentale G implica hotărâri
ce privesc nivelul componentelor cheltuielilor guvernamentale. De exemplu, să presupunem ca
trebuiesc reduse cheltuielile guvernamentale, ceea ce se va rezolva prin micșorarea subvențiilor
adresate producției. Pe lângă reducerea cererii agregate, se considera ca se va produce o
îmbunătățire a alocării resurselor în economie, în condițiile unei calmari a ratei inflației. Astfel,
se urmărește realizarea a două obiective pentru reducerea selectiva a unor componente a
cheltuielilor guvernamentale G. Ajustarea altor componente ale G va produce diverse efecte, cum
ar fi:
193
- reducerea cheltuielilor operaționale (productive) și menținerea nivelului cheltuielilor
poate să conducă la deteriorarea infrastructurii și să impună o grea sarcina de plătit generațiilor
viitoare;
- diminuarea apăsării pe care o induce serviciul datoriei publice prin scăderea ratelor
dobânzilor poate să determine îndepărtarea resurselor financiare de piețele de capital;
- scăderea salariilor aparatului administrativ poate să erodeze eficienta aparatului
administrativ;
- reorganizarea schemei de pensionare prin prelungirea vârstei de pensionare poate să
contribuie la creșterea șomajului în rândul tinerilor.
- scăderea cheltuielilor pentru infrastructura publică determina diminuarea ofertei interne.
Totodată, politicile economice care se adresează unui domeniu îngust, cu un scop bine
determinat, pot avea însemnate repercusiuni la nivel macroeconomic. De exemplu, o politica ce
urmărește mărirea scalei de salarizare în administrația publică poate afecta negativ rata inflației
prin influenta exercitata de anticiparea unei creșteri salariale, producând astfel expansiunea cererii
agregate.
Elementul cheie în politica economica privind cheltuielile publice este de a asigura nivelul
cheltuielilor publice corelat cu imperativele de stabilitate și protecție socială adecvata.
Restructurarea cheltuielilor publice, privite ca parte a ansamblului programului de
reformăeconomica, are ca principal scop susținerea unei rate de creștere importante a PIB, prin
favorizarea activității de economisire, de investiții în domeniul productiv și eficientizarea
alocațiilor bugetare. Astfel, încadrată într-un context amplu de programare economico-financiară,
politica cheltuielilor publice nu se poate limita numai la simpla diminuare nominală a unor
categorii de cheltuieli sau la reducerea ponderii acestora în totalul cheltuielilor publice sau în PIB.
De exemplu, dacă privim clasificarea economica utilizata în tara noastră și conformăcu
metodologia ONU, înghețarea nivelului nominal al salariilor plătite din fondurile publice pe o
perioada medie, de doi - trei ani, nu reprezintă o metoda ce poate fi aplicata cu rezultate favorabile,
deoarece, într-o tara în care sectorul public ocupa o parte importanta din forța de munca
disponibila, scăderea (relativa) a veniturilor celor care lucrează în acest sector va afecta negativ
cererea globala si, în final, întreaga activitate economica.
In același fel, reducerea investițiilor sectorului public poate să afecteze grav creșterea
viitoare a output-ului economic. De asemenea, eliminarea subvențiilor către întreprinderi ar
îmbunătăți modul de alocare a resurselor în economie și echilibrarea bugetara. Reducerea
194
cheltuielilor publice trebuie să fie însoțită de masuri care să mărească eficienta și productivitatea
în sectorul public.
Un nivel corespunzător al cheltuielilor publice este acela ce poate fi finanțat din veniturile
bugetare și din credit intern și extern neinflationist. De regula, în țările aflate în tranziție la
economia de piața, finanțarea deficitului bugetar prin credit intern tinde să se realizeze la un nivel
cât mai scăzut, pentru a diminua impactul pe care politica monetara internă îl are asupra
operațiunilor bugetare. Alt motiv pentru care finanțarea deficitului prin credit intern este de
dimensiuni reduse consta în faptul ca agentii economici interni nebancari dispun de fonduri reduse,
iar piețele de capital sunt slab dezvoltate.
Finanțarea externă a deficitului bugetar poate avea, de asemenea, o influenta asupra
caracterului inflationist al deficitului bugetar. în general, împrumuturile externe sunt utilizate fie
la acoperirea deficitului balantei comerciale, fie la sustinerea unor investiții - necesare din punct
de vedere al restructurarii economiei - ceea ce face ca influenta lor asupra activității monetare să
fie slaba.
Urmărind structura cheltuielilor publice, se observa ca dacă ponderea serviciului datoriei
publice în valoarea adăugată brută sau în PIB este mare (concomitent cu un nivel ridicat al ponderii
impozitelor și taxelor și inregistrarea de deficite bugetare de dimensiuni semnificative în mai multi
ani consecutivi), scăderea celorlalte cheltuieli publice nu va putea impiedica o explozie a datoriei
- interne sau externe - într-o perioada apropiața.
Reformăîn domeniul politicii cheltuielilor publice se bazeaza pe mai multe considerente:
- Scăderea relativa a cheltuielilor publice trebuie să se faca ținând seama permanent ca
aceasta să nu produca efecte negative asupra activității productive. Diminuarea
cheltuielilor materiale poate afecta considerabil productivitatea sectorului public. De
asemenea, trebuie avuta permanent în vedere sustinerea activității de îmbunătățire a
infrastructurii, asigurându-se fonduri pentru achizitionarea de bunuri și servicii.
- Totodată, de cea mai mare importanta sunt sectoarele învățământ, educatie, sanatate,
în care scaderile de fonduri alocate prin cheltuieli publice pot afecta grav creșterea
generala viitoare (pe termen lung), iar pe termen scurt, pot inrautati considerabil
nivelul de trai al unui segment important al populației (dacă se tine seama de salariile
din învățământ, burse, alocații pentru elevi și studenti etc.)
- Reducerea ponderii cheltuielilor de personal prin diminuarea numarului de persoane
angajate în administrația publică, în ordinea publică etc. (asa numitele servicii civile),
fără a afecta eficacitatea serviciilor publice.
195
Nivelul de salarizare a celor angajati în sectorul public - personal managerial
și public - trebuie să fie corelat cu nivelul productivitatii; în același timp, va trebui să
se tina seama de scala de salarizare din sectorul privat, mult mai sensibil la condițiile
impuse de piața concurentiala.
- Utilizarea celor mai eficiente metode, din punct de vedere al costurilor, pentru
îndeplinirea obiectivelor sociale, cum ar fi redistribuirea venitului național și
realizarea unui nivel de trai minim, standard în țările dezvoltate, pentru categoriile
sărace ale populației. De exemplu, subvențiile de preț pentru produsele alimentare
pot să nu-si dovedească utilitatea pentru îmbunătățirea condițiilor de viață a paturilor
sărace ale societății și pot fi înlocuite prin subvenții adresate către un obiectiv bine
stabilit, cum ar fi un anumit sector din industrie etc. Dacă se dorește ca subvențiile să
fie utilizate eficient, suportul bugetar va fi direcționat precis, asigurând, totodată, o
mai mare transparenta a alocațiilor bugetare și o posibilitate sporită de urmărire a
desfășurării lor.
- Reducerea cheltuielilor neproductive. Identificarea acestor cheltuieli, ținând seama
ca unele sunt absolut necesare, se realizează prin analize detaliate asupra mediului
economic, social, de educație etc. al țării.
- Restructurarea întreprinderilor publice. Una dintre cele mai importante și actuale
probleme o reprezintă privatizarea întreprinderilor cu capital majoritar de stat din
sectorul nebancar și bancar. în plus față de implicațiile benefice pe care o alocare
eficienta a fondurilor bugetare le poate avea, restructurarea sectorului întreprinderilor
publice poate sa-si aducă un aport substanțial la însănătoșirea sistemului financiar în
cazul în care societățile comerciale cu capital majoritar de stat și regiile autonome
prezintă în bilanț un nivel considerabil de împrumuturi neperformante.
- Desfășurarea unor programe performante de monitorizare și control a cheltuielilor
bugetare reprezintă, de asemenea, un element cheie pentru aplicarea corecta și
benefica a politicii în domeniul cheltuielilor publice.
14.4. Teoria intervenționistă pentru relansarea economica. Efectul multiplicator

John Maynard Keynes23 apreciază ca cererea și oferta la nivel național nu se succed una
alteia, ci progresează sau se diminuează în același timp. Analizand în ce fel veniturile rezultate în
23
J.M. Keynes (1883 – 1938) este întemeietorul teoriei intervenţioniste în economie. El consideră că cererea
agregată are un rol predominant asupra ofertei agregate, aceasta din urmă fiind rezultatul anticipărilor rationale a le
agenţilor economici producători şi că moneda joacă un rol activ în echilibrul cerere – ofertă. De asemenea, Keynes şi
196
urma desfășurării procesului productiv alimentează cererea globală, Keynes o împarte în două mari
categorii:
- cerere legată direct de puterea de cumpărare a populației, respectiv de veniturile
distribuite, în funcție de nivelul producției; aceasta cerere reprezintă consumul;
Producția și consumul se află în corelație directă; astfel, s-a constatat că în perioadele de
recesiune, acțiunea de diminuare a salariilor întreprinsă pentru a favoriza producția prin scăderea
costurilor cu munca vie a avut întotdeauna efectul invers, datorita trendului negativ al cererii, care
antrenează același trend pentru oferta, deci pentru producție.
- o cerere nelegata direct de veniturile distribuite și, deci, în mare măsură, independenta
de acestea. Aceasta cerere reprezintă cheltuiala întreprinderilor cu investițiile și
ansamblul cheltuielilor bugetare. Statul poate sa-si amplifice cheltuielile publice, să
lanseze lucrări de mari proporții în domenii de interes public, cum ar fi crearea și
extinderea de rețele energetice, inclusiv centralele nucleare, a rețelei de drumuri și
cai ferate, în telecomunicații etc. Aceasta cerere suplimentara a statului va determina
un spor de activitate a întreprinderilor - publice sau private - deci distribuirea de noi
venituri celor angrenați în aceste lucrări; de aici rezulta o cerere suplimentara din
partea acestora, care sunt în același timp și consumatori.
Acest fenomen se produce în condițiile în care autoritățile nu decid să mărească impozitele
(prin ridicarea cotelor sau introducerea de noi impozite). în concluzie, statul va trebui să accepte,
cel putin în faza initiala, un deficit bugetar (suplimentar) în conditii de recesiune, pentru a putea
provoca relansarea activității productive. Teoria economica dezvoltata de Keynes în acest sens
cuprinde așa numitul “efect multiplicator”.
Ca exemplificare, să presupunem ca statul lanseaza o lucrare pentru construirea de
autostrazi de 1000 u.m.(unități monetare). Într-o prima etapa, se constata o amplificare a activității
întreprinderilor de constructii care au preluat lucrarea de 1000 u.m. Aceste întreprinderi vor plati
salarii pentru lucrare, salarii pe care muncitorii le vor imparti intre economii, pe de o parte și
consum (bunuri și servicii) pe de alta parte, de exemplu în valoare de 700 u.m. Se va crea astfel o
cerere suplimentara de bunuri, pe care o vor acoperi întreprinderile care fabrica aceste bunuri
neo-keynesiştii contestă posibilitatea restabilirii automate a echilibrului pieţelor, ceea ce Înseamnă că, fără intervenţia
autorităţilor publice – singurele capabile şi îndreptăţite să intervină în economie – la nivel macroeconomic poate să
existe și să se menţină un dezechilibru durabil de sub-utilizare a forţei de muncă active. Keynes preconizează
intervenţia directă a Statului - de aici, teoria să şi a celor care au dezvoltat-o mai târziu, respectiv neo-keynesiştii, se
numeşte « teoria intervenţionistă » privind rolul Statului în economie – pentru a relansa cererea, prin mărirea
volumului de cheltuieli publice sau a ofertei de monedă, cu condiţia menţinerii unui anumit nivel al ratei dobânzii,
pentru a afecta investiţiile.
197
prîntr-un spor de producție; pentru acest spor se vor plăti în plus salarii muncitorilor, care vor
economisi o parte și vor consuma restul (de exemplu 500 u.m.). Procesul se repeta pana când
efectul impulsului initial se stinge. Se constata ca plusul de activitate obținut în final este mult
peste efortul inițial (respectiv 1000+700+500+etc), care , oricum, depășesșe suma inițială de 1000
u.m.
Teoretic, modelul de baza a lui Keynes se prezintă astfel:
Echilibrul economic global se exprimă, sub formăcea mai simplă, ca egalitatea dintre
resurse și utilizări:
Y + Im = C + I + G + Ex
unde s-a notat:
Y = producția națională (PIB)
Im = importurile
C = consumul populației
I = investițiile întreprinderilor și ale populației
G = cheltuielile bugetare ale statului
Ex = exporturile.
Pornind de la aceasta identitate de tip contabil, modelul elementar al lui Keynes se
fundamentează pe doua ipoteze esențiale:
1) potrivit primei ipoteze, consumul populației depinde de veniturile de care aceasta
dispune, respectiv de (Y-T), prin T fiind notate impozitele pe care populația trebuie să le plătească.
2) potrivit celei de-a doua ipoteze, investițiile și comerțul exterior (exporturile și
importurile), pot fi considerate constante, deoarece se realizează potrivit unor contracte de mai
lunga durata și sunt slab influențate de conjunctura economică pe termen scurt.
Dacă, la un anumit moment, activitatea Y este prea slaba și se dorește sporirea ei cu Y,
consideram investițiile și comerțul exterior constante [I = 0; (Ex-Im) = 0],
astfel:
Y = c(Y - T) + G
- “c” se numește înclinația pentru consum (suplimentul de consum în raport cu suplimentul
de venit).
G − cT
Y =
1− c
198
Dacă se acționează asupra cheltuielilor guvernamentale G, fără a modifică veniturile
bugetare (T = 0):
G
Y =
1− c
Deoarece valoarea lui “c” este, în general, de 0,7 (in țările dezvoltate), rezulta ca sporul de
producție Y provocat de o injecție financiară G din fondurile publice va fi:
Y = 3,3*G
In concluzie, un deficit bugetar (de 1000u.m.) poate provoca o relansare globala de 3000
pana la 4000 u.m.
De aici, teoria lui Keynes extrage trei aspecte esențiale:
1) recesiunea și șomajul pot să fie provocate de o cerere insuficienta pentru a alimenta un
circuit productiv;
2) statul poate să acționeze pentru îmbunătățirea situației prin injectarea de bani din
fondurile bugetare pentru diverse activități de interes național: prestații sociale, ameliorarea
infrastructurii etc., fiecare suma investita provocând un important efect multiplicator;
3) într-o astfel de situație, deficitul bugetar devine benefic pentru relansarea economiei
naționale.
Exemple
Exemple de aplicare a teoriei intervenționiste
A. Politica economica “tax - cut” adoptata de administrația americana sub
președintele Kennedy la începutul anilor ‘60.
Economia americană funcționa într-un ritm prea lent. PIB-ul real înregistra circa
5% sub PIB-ul potențial, calculat ca și cum forța de muncă disponibilă ar fi fost integral
utilizată, deci în condițiile existenței numai al unui șomaj fricționar (din forța de muncă
activă nu lucrează casnicele, acele persoane care se află intre doua locuri de munca etc.).
Soldul bugetar real înregistra deja un deficit, dar analiștii economici au calculat
un sold bugetar potențial care corespundea PIB-ului potențial cu utilizarea completa a
forței de munca și au constatat ca acesta prezenta un excedent potențial foarte important;
de aici, ei au tras concluzia ca veniturile potențiale, datorate în primul rând fiscalității,
sunt prea mari și au decis scăderea impozitelor pe venit și pe societăți.
199
Rezultatul a fost ca într-un an și jumătate s-a înregistrat relansarea economiei.
B. Aplicarea teoriei intervenționiste în Franța
În deceniul al șaptelea, economia franceza se află în recesiune și s-a încercat
rezolvarea acesteia prin relansare bugetara.
- s-a acordat un credit fiscal (deducerea din impozit) întreprinderilor ca o cotă
din comenzile pe care acestea le făceau pentru bunurile de investiții. Rezultatul a fost
foarte slab, deoarece întreprinderile private nu si-au intensificat investițiile, iar cele
publice si-au făcut comenzile de echipamente în afara Franței; în acest fel nu s-a obținut
efectul multiplicator în interiorul țării;
- la începutul deceniului al optulea, tot în Franța, s-a încercat relansarea
economiei prin ocuparea forței de muncă aflate în șomaj, prin creșterea salariilor, a
alocațiilor familiale, a pensiilor etc. Ca rezultat, populația și-a intensificat consumul de
bunuri de larg consum, dar achiziționând produse străine. Pentru economia internă
franceza, efectul multiplicator nu s-a produs, în schimb se poate afirma că mecanismul
descris de Keynes a funcționat în favoarea economiilor străine.
Acest mecanism a funcționat, dar, cum țările industriale dezvoltate dispun de o
economie deschisă, va trebui să se țina seama de multiplele interacțiuni ce se stabilesc
prin intermediul comerțului exterior.
Teoria lui Keynes a fost aplicata în politica financiară a mai multor țări, prin
acționarea asupra cheltuielilor publice (mecanismul “tax-cut” aplicat de americani a fost
o excepție). în perioadele de recesiune, când cheltuielile statului înregistrează deja o
creștere structurala din cauza ridicării șomajului și a indemnizațiilor sociale
corespunzătoare, un plus de alocații bugetare în vederea relansării este greu acceptat de
cetățeni.
Într-un asemenea context, țările dezvoltate au propus o diminuare a rolului
autorităților centrale și o amplificare a privatizării. Suportul conceptual al politicii
economice care corespunde acestui comportament a fost descris de teoreticianul
american Arthur Laffer, care a fost expus mai sus.
Comparați politicile fiscale și bugetare cu cele monetare și analizați impactul
fiecăreia asupra evoluției macroeconomice.
200
Să ne reamintim...
Caracteristicile politicilor privind impozitele și taxele fiscale cu politicile monetare.
Rezumat
Gama largă a politicilor economico-sociale și, în cadrul acestora, importanța politicilor
fiscal-bugetare și ale datoriei public

1. Cum afectează apăsarea fiscală comportamentul agenților economici
2. Care pot fi politicile intervenționiste în perioade de criză economică
3. Ȋn ce constau efectele multiplicatoare ale intervențiilor fiscal-bugetare

1. Măsurarea orientării cheltuielilor publice pe diferite activităţi este dată de:
a) ponderea cheltuielilor publice în PIB;
b) ponderea fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul veniturilor bugetare;
c) ponderea fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora;
d) ponderea cheltuielilor publice în totalul veniturilor bugetare.
2. În conformitate cu Legea 500/2002 privind Finanţele Publice, responsabilitatea elaborării

strategiei în domeniul investiţiilor publice revine:
a) Ministerului Finanţelor Publice;
b) ordonatorilor principali de credite;
c) Guvernului;
d) Ministerului Afacerilor Externe.
3. Principalele operaţiuni pe care le execută băncile universale sunt:

a) constituirea de depozite; operaţiuni de plăţi; creditarea; implicarea în afaceri în nume propriu
sau în numele clientului (achiziţii, fuziuni, operaţiuni pe piaţa de capital etc.);
b) orice operațiune financiară solicitată de clienții acestora;
c) operațiuni comerciale și operațiuni financiare pentru sectorul public sau privat;
d) constituirea de depozite; operaţiuni de plăţi; creditarea; operațiuni de garantare a împrumuturilor
publice sau private.
Teme de control
1. Principiile politicii economice moderne în țările democratice
2. politica fiscală – instrumente și constrângeri
3. Alegerea structurii prelevărilor obligatorii ținând seama de evoluțiile economice
conjuncturale
4. Politica fiscală coroborată cu alte politici economice de creștere
5. Teoria intervenționistă în domeniul fiscal - bugetar
201
Bibliografie:
Stoica Emilia – Finanțe publice. Curs ID, Cartea Universitară București 2004, pp. 64-98, cota
336.1/.6/S88
management fiscal, pp. 217-231, C.H.Beck București 2013, cota 336.1/.6/V64
202
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Anghelache Constantin, Isaic-Maniu Alexandru – Sistemul Conturilor Naționale, Ediția a II-a, Economica
București 2007, cota 336.7/A58
Anton Sorin Gabriel – Instituții financiar-bancare internăționale, C.H.Beck București 2013, cota 339.7/A63
Berea Aurel, Stoica Emilia – Creditul bancar. Coordonate actuale și perspective, Expert București 2003,
cota 336.7/B47
Căpraru Bogdan – Activitatea bancară: sisteme, operațiuni și practici, C.H.Beck București 2014, Ediția a
II-a, cota 336.7/C21
Chrică Lefter – Piețe financiare și decontări internăționale, Economica București 2010, cota 336.7/C44
Corduneanu Carmen, Miloș Laura Raisa, Boțoc Claudiu – Piețe de capital, Editura Universității Al.I.Cuza
Iași 2013, cota 336.7/C71
Dardac Nicolae, Barbu Teodora – Instituții de credit, ASE București 2012, cota 336.7/D18
Dardac Nicolae, Barbu Teodora – Moneda, ASE București 2009, cota 336.7/D18
Dascălu Elena D – Datoria publică: reglementare și administrare în România, Editura Didactică și
Pedagogică București 2006, cota 336.1/.6/D20
Dascălu Elena D – Sistemul bugetar în România, Editura Didactică și Pedagogică București 2008, cota
336.1/.6/D20
Diaconu Radu-Cristian – Instituții financiare nebancare, C.H.Beck București 2011, cota 336.7/D36
Dragotă Mihaela, Dragotă Victor, Handoreanu Catălina – Piețe financiare: structură, instituții, instrumente,
reglementări, ASE București 2009, cota 336.7/P64
Halpern Paul, Weston J.Fred, Brigham Eugene F. – Finanțe manageriale modelul canadian, Economica
București 1998, cota 336.0/H18
Huerta de Soto Jesus – Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Ediția II-a, Editura Universității
Al.I.Cuza Iași 2013, cota 336.7/H91
Ihnatov Iulian – Regimurile cursului de schimb în contemporaneitate: perspective neoliberale, Editura
Universității Al.I.Cuza Iași 2013, cota 336.9/I-40
Lazăr Sebastian – Sisteme fiscale comparate: metode și practici internăționale, Wolters Kluwer București
2010, cota 336.1/.6/L32
Moșteanu Tatiana – Buget și Trezorerie publică, Editura Universitară București 2008, cota 336.1..6/B89
Moșteanu Tatiana, Attila Gyorgy – Buget și Trezorerie publică. Studii de caz comentate, Editura
Universitară București 2005, cota 336.1..6/M91
Moșteanu Tatiana, Câmpeanu Emilia – Finanțe publice. Note de curs și aplicații pentru seminar, Editura
Universitară București 2008, cota 336.1..6/F56
203
Oprea Florin, Cigu Elena – Finanțe publice locale, C.H.Beck București 2013, cota 336.1/.6/O-64
Stoica Emila, Grigore Maria, Brăgaru Constantin – Buget și Trezorerie Publică, Editura Universitară
București 2009, cota 336.1/.6/S88
Stoica Emilia – Finanțe publice. Curs ID, Cartea Universitară București 2004, cota 336.1/.6/S88
Văcărel Iulian, Bistriceanu Gheorghe – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică București 2007,
cota 336.1/.6/F56
Vintilă Nicoleta, Filipescu Maria-Oana, Lazăr Paula – Fiscalitate aplicată și elemente de management
fiscal, C.H.Beck București 2013, cota 336.1/.6/V64
204

CURS ID FINANŢE Stoica Panait 2022 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS ID FINANŢE Stoica Panait 2022 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf.univ.dr.

Universitatea „Nicolae Titulescu” din București

Obiectivele cursului (modulului)

Durata medie de studiu individual

Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 3 ore.

1.1. Reprezentarea economiei naționale la nivel macroeconomic. Conturile

Sistemul conturilor sau contabilității naționale (SCN) este un algoritm ce combină

Sector Funcția principală Resursele principale

Sectorul administrațiilor publice desemnează, atât în sistemul conturilor

Societăți și cvasi-societăți nefinanciare

Instituții financiare (I.F.)

Întreprinderi de asigurare (I.A.)

Administrația publică (A.P.)

Administrația privată (A.Pri.)

Gospodăriile populației (G.P.)

Restul lumii (R.L.)

1.2. Noțiunea FINANȚE în sens larg

Relațiile financiare au apărut odată cu dezvoltarea schimbului de mărfuri

Se disting două mari categorii de finanțe, respectiv finanțele publice și cele

Să se reprezinte ansamblul sectoarelor economice și relațiile economice și

Teste de autoevaluare a cunoştinţelor

2. Scopul finanțelor publice este :

3. Intervenţia statului în economie, cu ajutorul finanţelor, are un caracter:

Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a unității a doua de învățare este de 3 ore.

2.1. Relațiile întreprinderii cu mediul economico-social

a. Mediul general al întreprinderii

Factori sociali, culturali, psihologici:

Factorii ce definesc cadrul legal și reglementar, cu referire la:

Mediul financiar extern este confruntat cu o serie de situații de care conducătorii

b. Mediul specific al întreprinderii

2.2. Fluxuri economice la nivelul întreprinderii

Operatiuni de ACTIVE IMOBILIZATE 2b

Ofertantii de capital: Operatiuni de

2. Factorii care au impact important asupra activității firmei pot fi:

3. Care dintre variatele de mai jos reprezintă premisa apariției finanțelor?

4. Parteneri ai întreprinderii (societăţii corporatiste) în cadrul circuitului

Răspunsuri: 1-b; 2-a; 3-b, 4-d;

Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a unității a treia de învățare este de 3 ore.

3.1. Ciclurile de operațiuni

Ciclul investițiilor reprezintă realizarea activelor imobilizate necesare

Flux de lichiditãţi intermediare

Ciclul de exploatare cuprinde activitatea productivă curentă a întreprinderii, în

Ciclul de exploatare într-o activitate de prestãri servicii

Datorie cãtre personal

Plata furnizorilor Livrare+facturare Incasãri clienţi

Plata altor obligaţii

Durata de stocare a mãrfurilor Credit - client

In activitățile de comerț, durata ciclului de exploatare, respectiv de aprovizionare,

3.2. Decizii de politică financiară strategică în activitatea întreprinderilor

ACTIVUL NET DE DATORII FINANCIARE

Se analizează etapele de producție și distribuție, precum și fluxurile financiare

2. Indicaţi explicaţia corectă privind investiția:

3. Prin eficacitate se înţelege:

4. În activitatea economico-financiară a unei întreprinderi intervin următoarele categorii

Răspunsuri: 1-a; 2-a; 3-a; 4-c;

Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a unității a patra de învățare este de 3 ore.

Conținutul unității de învățare

4.1. Structura actuală și perspectivele sistemului financiar internățional

Sistemul financiar reprezintă locul în care se confruntă oferta și cererea de

Agenți economici cu necesitate de Agenți economici cu capacitate