Universitatea “Hyperion” din Bucureşti

Calea Călărașilor 169, sector 3, Bucureşti,

Tel./Fax:+004021 3216446

ECONOMIE MONETARĂ ȘI FINANCIARĂ

- suport de curs pentru ID -

Prof. univ. dr. Mariana Bălan

2017

1
 CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………….... 5

1. MONEDA ŞI MASA MONETARĂ……………………………….... 6

1.1 Moneda: concept, funcţii, rol…………………………………...... 7

1.1.1 Delimitări între conceptul de monedă şi bani………....... 7

1.1.2. Funcţiile monedei…………………………………………....... 8

1.2. Clasificarea monedei şi caracteristicile acesteia…………...... 12

1.2.1. Clasificarea monedei……………………………………......... 12

1.2.2. Caracteristicile monedei……………………………….......... 17

1.3. Masa monetară şi agregatele monetare………………….......... 19

1.3.1. Definirea masei monetare……………………………........... 19

1.3.2. Indicatori de structurare a masei monetare……............. 20

1.3.3. Masa monetară în România…………………………........... 22

1.4. Circulaţia monetară…………………………………...................... 22

Bibliografie…………………………………............................................... 23

2. SISTEME MONETARE NAŢIONALE............................................ 24

2.1. Sistemul monetar: definire; conţinut; rol.................................. 25

2.2. Clasificarea sistemelor monetare.................................................. 27

2.2.1. Sisteme monetare metaliste................................................ 27

2.2.2. Sisteme monetare nemetaliste........................................... 30

2.3. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb..................... 31

2.3.1. Forme ale convertibilităţii monetare.............................. 31

2.3.2. Cursul de schimb................................................................... 31

2
 Bibliografie................................................................................................... 33

3. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI

INTERNAŢIONAL................................................................................... 34

3.1. Sistemul Monetar European: etape premergătoare.............. 35

3.2. Crearea SME; principii şi funcţionare....................................... 35

3.3. Integrarea monetară europeană................................................... 36

3.3.1. Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene.... 36

3.3.2. Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului

European al Băncilor Centrale......................................... 39

3.4. Moneda EURO şi efectele acesteia............................................... 40

3.5. Sistemul monetar internaţional..................................................... 42

3.5.1. Etape premergătoare şi realizări..................................... 42

3.5.2. Principiile care au stat la baza Sistemului Monetar

Internaţional........................................................................... 44

3.5.3. Instituţiile Sistemului Monetar Internaţional............. 46

3.5.4. Rolul FMI în economia mondială.................................... 47

3.5.4. Relaţiile României cu FMI................................................. 48

Bibliografie................................................................................................... 49

4. POLITICA MONETARĂ ŞI INSTRUMENTELE

POLITICII MONETARE....................................................................... 51

4.1. Politica monetară................................................................................ 52

4.2. Instrumentele politicii monetare................................................... 53

4.3. Efectele politicii monetare asupra activităţii bancare........... 54

4.4. Canale de transmitere ale politicii monetare........................... 56

4.5. Efectele politicii monetare............................................................... 57

3
 4.6. Politica monetară a BNR şi instrumentele politicii
monetare în România...................................................................... 59

4.6.1. Evoluţia politicii monetare în România........................ 59

4.6.2. Instrumentele de politică monetară utilizată de

BNR........................................................................................... 62

Bibliografie................................................................................................... 64

5. INFLAȚIA, DEZINFLANŢIA, DEFLAŢIA ŞI POLITICILE

ANTIIINFLAŢIONISTE......................................................................... 65

5.1. Inflaţia..................................................................................................... 66

5.1.1. Inflaţia prin cerere................................................................... 68

5.1.2. Inflaţia prin costuri.................................................................. 70

5.1.3 Inflaţia importată...................................................................... 72

5.1.4. Inflaţia structurală................................................................... 73

5.2. Dezinflaţia, deflaţia şi politicile antiinflaţioniste....................... 75

Bibliografie................................................................................................... 79

6. PROCESE ŞI FLUXURI FINANCIARE.......................................... 81

6.1. Relaţii financiare................................................................................ 82

6.2. Finanţele publice............................................................................... 84

6.3. Finanţele private................................................................................. 85

Bibliografie................................................................................................... 86

7. BĂNCILE ȘI RELAȚIA ACESTORA CU CLIENȚII.

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA............................................ 87

7.1. Structura sistemului bancar........................................................... 88

7.1.1. Componentele sistemului bancar şi funcţiile sale... 90

7.2. Banca Centrală – autoritate monetară........................................ 98

Bibliografie................................................................................................... 102

4
 INTRODUCERE

Rolul important al monedei şi al fianaţelor în cadrul economiei de

piaţă, precum şi cunoaşterea mecanismelor şi instrumentelor specifice
acestui domeniu, justifică abordarea unei asemenea problematici, atât din
punct de vedere teoretic, cât şi practic în cadrul disciplinei "Economie
monetră şi financiară".
Cursul de “Economie monetară și financiară” se adresează
studenţilor înscrişi la programul de studiu ID, organizat de Facultatea de
Științe Economice şi face parte din planul de învăţământ aferent anului II si
III de studiu (în funcție de specializare), semestrul I.
Obiectivele principale ale acestui curs se vor concretiza în
competenţele pe care studenţii le vor dobândi după parcurgerea şi
asimilarea sa, şi anume:
 cunoaşterea rolului şi funcțiilor monedei, a istoriei, importanţei
şi mecanismul de funcționare al sistemului monetar
internațional, european şi naţional;
 cunoaşterea principiilor monetar-financiare după care se
ghidează economia Europei, a interdependenţelor dintre puterea
de cumpărare, inflație și dezvoltarea economică, dar și a
caracteristicilor importante ale sistemului financiar bancar din
România;
 cunoaşterea proceselor şi fluxurilor financiare, caracteristicile
relaţiilor financiare, modul în care masa monetară influențează
evoluția preţurilor şi funcționarea economiei în ansamblu.
 obţinerea de abilităţi specifice economiștilor din birourile de
studii şi analiză monetară sau macro-economică ale băncilor.
Cursul “Economie monetară și financiară” este structurat în 7
capitole, fiecare dintre acestea indicând următoarele elemente: cuprinsul,
obiectivele propuse în fiecare capitol; bibliografie specifică capitolului.
Evaluarea cunoștințelor (constă în evaluarea finală) este
concretizată prin examenul susţinut în perioada de sesiune.

5
 Capitolul 1

MONEDA ŞI MASA MONETARĂ

1.1 Moneda: concept, funcţii, rol

1.1.1 Delimitări între conceptul de monedă şi bani
1.1.2. Funcţiile monedei
1.2. Clasificarea monedei şi caracteristicile acesteia
1.2.1. Clasificarea monedei
1.2.2. Caracteristicile monedei
1.3. Masa monetară şi agregatele monetare
1.3.1. Definirea masei monetare
1.3.2. Indicatori de structurare a masei monetare
1.3.3. Masa monetară în România
1.4. Circulaţia monetară
Bibliografie

Obiectivele propuse:

 însuşirea de noţiuni cheie: monedă, bani, etalon monetar, masă monetară,

aggregate monetare, contrapartide ale masei monetare, circulaţie monetară,
viteză de circulaţie;
 înţelegerea modului de manifestare a funcţiilor monedei;
 cunoaşterea modului de structurare a masei monetare şi a semnificaţiei
agregatelor
 monetare;
 înţelegerea mecanismului de „acoperire” a masei monetare;
 cunoaşterea structurii masei monetare în România;
 înţelegerea şi determinarea vitezei de circulaţie.

6
1.1. Moneda: concept, funcţii, rol

Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea

evoluţiei şi a funcţiilor îndeplinite de aceasta încă din perioada circulaţiei
pieselor din metale preţioase.
Trecerea economiilor de la forma preponderent naturală (bazată pe
troc) la economia de schimb, concurenţială, antrenează importante
modificări în rolul îndeplinit de bani în cadrul tuturor laturilor activităţii
umane şi economice. Posibilitatea utilizării, sau nu, a banilor ca
instrumente pentru reglarea mecanismelor economiei este evidenţiată în
cadrul teoriilor care s-au dezvoltat prin studierea acestui domeniu.
În primul rând, se remarcă teza neutralităţii potrivit căreia, fenomene
precum crizele economice, recesiunea, şomajul nu pot fi reglate prin
instrumentarea masei monetare. Rolul activ al monedei ca instrument de
influenţare a economiei a fost evidenţiat, pentru prima dată, de economistul
John Maynard Keynes, care în lucrarea „Teoria generală a folosirii mânii
de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936) demonstrează modul în care statul
poate regla circulaţia monetară şi creditul în scopul echilibrării economiei.
O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică este
realizată în cadrul teoriei cunoscute sub numele de „monetarism”.
Potrivit acestei concepţii, se susţine ideea unei creşteri anuale a
masei monetare în circulaţie cu 3-5 % anual, ceea ce asigură cantitatea de
monedă necesară plăţilor, fără antrenarea de fenomene inflaţioniste.
Reprezentanţii monetarismului sunt cunoscuţi în literatura de specialitate ca
reprezentanţi ai „Şcolii de la Chicago” în frunte cu Milton Friedman, şi
sunt apreciaţi ca principalii oponenţi ai modului de gândire Keynesian.
Indiferent de teoriile care au fost formulate cu privire la utilizarea
monedei ca instrument al reglării vieţii economice, esenţial este că în
contextul economiilor contemporane, deşi s-au produs modificări
importante din punct de vedere al formei de existenţă moneda continuă să
îndeplinească rolul de etalon al valorii, instrument de plată şi mijloc de
tezaurizare.

1.1.1. Delimitări între conceptul de monedă şi bani

În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât

termenul de „bani”, cât şi cel de „monedă”.
Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului
francez, englez, italian desemnează, potrivit definiţiei dată de dicţionarul
Larousse, „o piesă de metal, emisă de autoritatea suverană, pentru a
servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleeaşi definiţii, termenul de
monedă este de origine latină şi provine de la numele zeiţei Junon Moneta,
în templul căreia romanii băteau monede.
7
 În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu
aproximativ acelaşi sens, termenul „bani”. Potrivit dicţionarului explicativ
al limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al valorii
mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de
schimb şi de plată”. Etimologic, termenul de bani are provenienţă
necunoscută.
Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe
cantitative şi calitative, astfel:
• noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de
monedă, întrucât cuprinde toate mijloacele de schimb;
• noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor
metalice.
Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică
cu banii, aceasta reprezentând doar o parte a masei băneşti.
La conturarea diferenţei dintre monedă şi bani contribuie şi alte
argumente:
• banii sunt o marfă, prin urmare sunt un bun economic, rezultat al
unor legi obiective;
• moneda, în schimb, este un acord de voinţă dintre oameni, pe de-o
parte, şi presupune existenţa autorităţii emitente, care decide cu privire la
forma monedei şi a metalului din care este confecţionată.
În limba română, s-a utilizat o perioadă de timp termenul de monetă
(în 1932, Victor Slăvescu a publicat un curs denumit Monetă, Credit,
Schimb), de la care au derivat termenii „monetar”, „monetărie”.
Termenul de monedă, recomandat de Academia Română provine din limba
greacă veche (monedha).
În prezent, termenul de monedă se foloseşte în sens larg, ceea ce
înseamnă luarea în considerare atât a pieselor metalice, cât şi a bancnotelor
şi a banilor de cont. Din acest punct de vedere, se poate considera că cei doi
termeni sunt similari, ceea ce conduce şi la similitudinea dintre circulaţie
monetară şi circulaţie bănească1.

1.1.2. Funcţiile monedei

Definirea monedei şi măsurarea acesteia reprezintă o operaţiune

dificilă, fără a ajunge să fie perfect riguroasă, după cum o demonstrează
dezbaterile dintre teoreticieni, pe de o parte, şi cele dintre statisticieni, pe
de altă parte.
Există două definiţii care pot fi atribuite monedei, astfel:
• definirea funcţională (prin analizarea funcţiilor monedei);.

1
Vasile Turliuc, Vasile Cocriş – Moneda şi Credit, Ed.Ankarom – Iaşi, pag.9

8
 • definirea statistică (prin analizarea indicatorilor şi agregatelor
monetare).
Formele pe care le îmbracă moneda sunt numeroase şi în continuă
schimbare, ceea ce conduce la definirea acesteia prin funcţiile pe care le
îndeplineşte.
Deşi există unele divergenţe de opinii cu privire la numărul funcţiilor
îndeplinite de monedă, în esenţă acestea sunt următoarele, cu posibilitatea
regrupării şi a divizării într-un număr mai mare sau mai mic:
A. funcţia de standard sau etalon al valorii
B. funcţia de unitate de cont
C. funcţia de mijloc de plată (şi de schimb)
D. funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare)
E. funcţia de standard al plăţilor amânate
Îndeplinirea acestor funcţii ale monedei trebuie analizată în contextul
economiilor monetare, în cadrul cărora moneda reprezintă principala
modalitate prin care sunt realizate tranzacţiile.
Deşi există aprecieri conform cărora barterul sau trocul (schimbul
bunurilor în natură) este o caracteristică a economiilor nemonetare, totuşi,
în economia contemporană există manifestări ale acestuia. Astfel, barterul
apare ca un răspuns la excesul de produse şi materiale, situaţie în care
anumite firme încearcă să realizeze tranzacţii directe – marfă contra marfă.
Uneori cu ajutorul computerelor şi a reţelei Internet, se dezvoltă
relaţii internaţionale de barter. În acest context, rolul de bani este îndeplinit
de bunurile care fac obiectul tranzacţiilor, iar dintre funcţiile îndeplinite de
bani, la modul general, sunt activate doar cea de mijloc de plată (de
schimb) şi cea de standard al valorii.

A. Funcţia de standard sau etalon al valorii:

• reprezintă cea mai importantă funcţie, întrucât permite exprimarea

valorii bunurilor economice, în termeni monetari şi efectuarea de
comparaţii între preţurile diferitelor bunuri şi servicii.
• spre deosebire de alte forme de etalon, precum minutul, Kg, metrul,
etalonul valorii prezintă o anume caracteristică şi anume inconstanta.
Moneda sau banii, cu care se măsoară valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor şi a raporturilor de echivalenţă dintre acestea, poate varia de-a
lungul unei perioade de timp. În acest scop se utilizează puterea de
cumpărare, aflată în raport invers proporţional cu modificarea preţurilor.
• alături de caracteristica variabilităţii în timp, moneda ca standard
al valorii, prezintă şi trăsătura indispensabilităţii, în sensul că deţinerea
banilor este absolut necesară fiecărui individ, pentru obţinerea bunurilor de
care are nevoie şi pe care le preferă.

9
B. Funcţia de unitate de cont

Din funcţia de bază a monedei, cea de etalon al valorii, rezultă că

toate bunurile din economie sunt evaluate din punct de vedere monetar,
prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări contabile şi
efectuarea de analize financiare.
Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de
comparaţii în timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii
economice.
Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără
existenţa fizică a acesteia.
Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi
servicii este exprimat într-o altă monedă ce aparţine fie unei alte perioade
de timp, fie altei ţări.
De exemplu, unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de
Tragere) a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor
centrale, antrenate în procesul finanţării internaţionale.
Iniţial, moneda DST s-a bazat pe 16 monede pentru ca din anul 1981
să fie redefinită în funcţie de 5 monede: $, DM, FF, ₤, Y. Această definire a
condus la utilizarea cu uşurinţă a DST ca unitate de cont în sectorul privat
şi în numeroase tranzacţii comerciale internaţionale. Deşi evaluarea
tranzacţiilor se realizează în DST, plata acestora trebuie realizată într-una
din monedele aflate efectiv în circulaţie. Astfel, moneda DST, deşi există
ca unitate de cont, nu poate exista şi ca mijloc de plată.

C. Funcţia de mijloc de plată (de schimb)

Moneda înlătură inconvenientul stabilirii echivalentului reciproc

între toate bunurile din economie. De asemenea, moneda duce la disocierea
schimbului marfă contra marfă în două operaţiuni distincte: o operaţiune de
vânzare (flux real contra flux monetar) care permite obţinerea de monedă şi
o operaţiune de cumpărare (care permite utilizarea fluxurilor monetare
pentru obţinerea bunurilor reale)2.
În evoluţia economiei monetare, anumite bunuri au servit ca monedă,
precum ceaiul, mirodeniile, bijuteriile.
După cel de-al doilea război mondial, în Italia, au fost acceptate la
modul general, ca mijloc de plată, ţigările. Comercianţii le-au acceptat ca
mijloc de plată pentru vânzarea de produse, precum pâinea, laptele, hainele
şi alte bunuri de strictă necesitate, întrucât puteau să îşi procure tot ceea ce
doreau cu ţigările respective.

2
Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996

10
 În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi
participanţii la derularea tranzacţiilor din economie, este atribuită
bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de cont sau scriptuali.

D. Funcţia de rezervă a valorii / mijloc de tezaurizare

Înclinaţia spre economisire atât a populaţiei cât şi a agenţilor

economici, conduce la constituirea unor depozite sau rezerve de valoare.
Alături de imobile, terenuri, lucrări de artă, bijuterii, moneda constituie o
formă a acestor rezerve de avere.
Avantajul utilizării monedei cu acest rol decurge din gradul sporit de
lichiditate, comparativ cu celelalte forme.
La modul general, prin lichiditate se înţelege uşurinţa cu care
anumite active sunt convertite în monedă, într-un interval scurt de timp şi
cu costuri minime de conversiune.
Întrucât menţinerea unei rezerve de valoare sub formă de imobile sau
alte active reale, presupune un inconvenient major, atunci când se doreşte
realizarea unei tranzacţii şi transformarea în lichidităţi imediate, rezultă că
populaţia şi agenţii economici păstrează sumele mari de bani fie în
numerar, fie în monedă scripturală.
În anumite circumstanţe, moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a
valorii. Este cazul perioadelor de creştere rapidă a preţurilor, şi de
manifestare a inflaţiei. În asemenea situaţii, valoarea nominală a
plasamentelor efectuate nu reprezintă valoarea reală a acestora, iar rata
dobânzii nu compensează, decât parţial, pierderea de valoare datorată
inflaţiei. Ca alternativă, se caută alte forme de prezervare a valorii, dintre
care aurul este o modalitate preferată după anii ’70, când inflaţia şi preţul
petrolului au sporit, iar cea mai populară investiţie o reprezentau
plasamentele în metale preţioase.
Acest tip de plasament s-a practicat până după anii '80, când preţul
aurului a sporit considerabil, depăşind 850 $/uncia (o uncie = 31,1035 gr),
comparativ cu preţul aurului de 200 $/uncia cât se înregistra cu câţiva ani
înainte. Declinul aurului ca instrument de rezervă a valorii intervine la
jumătatea anilor ’90, când preţul unciei scade sub 370 $ şi în contextul unei
ameliorări a inflaţiei (5% în cazul economiei americane), în funcţie de
evoluţia în timp a inflaţiei, rezultă că cele mai preferate forme de rezervă a
valorii sunt depozitele la termen, activele financiare de natura
obligaţiunilor şi conturile curente personale, care permit o actualizare a
valorii acestora în raport cu inflaţia.

11
E. Funcţia de standard a plăţilor amânate

Prin această funcţie îndeplinită de monedă se evidenţiază rolul în

exprimarea valorii contractelor pe termen lung, respectiv, stabilirea în
momentul actual a unei sume ce urmează a fi încasată sau plătită la o dată
viitoare.
De exemplu, un colecţionar de artă acceptă să plătească unui pictor,
care va termina un tablou peste 3 luni, o anumită sumă de bani, cu condiţia
livrării acestuia la momentul stabilit.
Într-un asemenea caz, se consideră că moneda în care s-a exprimat
contractul îndeplineşte funcţia de standard al plăţilor viitoare.
Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi
internaţionale, reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea
banilor în această funcţie.

1.2. Clasificarea monedei şi caracteristicile acesteia

De-a lungul evoluţiei sale, moneda a cunoscut diferite forme de

existenţă, de la forma marfă a acesteia la forma abstractă sau moneda semn.
Pentru a înţelege modificările de ordin cantitativ şi calitativ care au marcat
evoluţia monedei, este necesară o clasificare în funcţie de anumite criterii
reprezentative.

1.2.1. Clasificarea monedei

 Forma de existenţă a monedei este un prim criteriu de

clasificare, în funcţie de care se distinge: moneda materială (A) şi moneda
scripturală (B).
A. Moneda materială cunoaşte două forme, în funcţie de calitatea
materialului din care este confecţionată: moneda din metal şi moneda din
hârtie.
A.1. Moneda metalică, cunoscută încă din antichitate, este alcătuită
din metale comune, obişnuite sau din metale preţioase. În Egiptul Antic, în
mileniul al III-lea î.e.n., ca instrument de schimb se folosea arama, iar în
mileniul al II-lea î.e.n., aurul. La început se utilizau lingourile, dar, datorită
inconvenientului pe care îl prezentau prin operaţiunile de divizare şi
cântărire în momentul schimbului, s-a trecut la forma propriu-zisă a
monedelor, ca piese metalice. Literatura de specialitate plasează baterea
primelor monede în Grecia Antică, apreciind că „descoperirea monedei a

12
fost una din cele mai preţioase contribuţii, pe care cultura greacă a adus-o
civilizaţiei umane”3.
Generalizarea metalelor preţioase ca metal monetar a fost posibilă
datorită calităţilor fizice şi chimice ale acestora, astfel:
♦ sunt puţin alterabile, iar prin aliaje cu alte metale capătă un grad de
rezistenţă ridicat;
♦ se caracterizează printr-o mare divizibilitate (tehnica actuală
permite tragerea a 1400 foiţe, dintr-o tablă de 1 mm aur);
♦ metalele preţioase concentrează o valoare mare într-un volum mic,
ceea ce face posibilă îndeplinirea funcţiei de etalon al valorii;
♦ îşi menţin constantă valoarea în timp, iar falsificarea pieselor din
metale preţioase este uşor recunoscută;
♦ prezintă avantajul transformării cu uşurinţă;
♦ în anumite perioade, autorităţile monetare pot adopta măsuri de
protejare a stocurilor de metale preţioase.
Deşi utilizarea metalelor preţioase ca metal monetar a prezentat
avantaje certe, iar procesul schimbului a fost fluidizat, dezvoltarea
dimensiunilor vieţii economico-sociale reclama, la un moment dat, o
cantitate mai mare de metal preţios. Cantitatea limitată de metal preţios şi
chiar utilizarea acestuia în alte scopuri decât cele monetare (peste 2/3 din
cantitatea totală de aur se utilizează în scopuri industriale şi sub formă de
tezaure personale), a condus la manifestarea unui dezechilibru între cererea
şi oferta de monedă din metalul preţios, şi a impus căutarea altor forme de
monedă.
A.2. Apare, astfel, moneda de hârtie, care îmbracă la rândul său
două forme:
A.2.1. – moneda de hârtie reprezentativă (biletul de bancă sau
bancnota)
A.2.2. – moneda convenţională (emisă de stat)

A.2.1. Moneda de hârtie reprezentativă are la bază o anumită

garanţie, iar mărimea, cantitatea şi circulaţia acesteia este precis
reglementată. Cele mai reprezentative forme sunt: biletele de bancă sau
bancnotele.
Valoarea nominală a unui bilet de bancă ar trebui să fie garantată cu
valori reale, respectiv să existe un stoc de metale preţioase, la emitent, ceea
ce dă posibilitatea transformării în aur prin convertibilitate.
Apariţia biletului de bancă (bancnota) s-a realizat prin 2 modalităţi:
- certificatul de depozit
- circulaţia cambiilor.

3
Ştefan Dumitrescu – Tratat de Monedă (1948) op.cit. în Vasile Turluc, Vasile Cocris – Monedă şi
Credit, Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 26
13
 Existenţa certificatelor de depozit este plasată în timp, în China, în
secolul al X-lea, când se prezentau în cadrul schimbului, anumite înscrisuri
care echivalau cu o cantitate de metal preţios.
În Europa, activitatea negustorilor care se deplasau dintr-o localitate
în alta, era însoţită de depunerea cantităţilor de monedă (aur) la banca din
localitatea de domiciliu şi obţinerea, în schimb, a unui înscris, sub formă de
certificat de depozit nominal. Un asemenea înscris putea fi transformat în
metal preţios, de către o altă bancă, din altă zonă, cu care banca emitentă
avea relaţii.
Principalele avantaje pe care le prezenta bancnota, sub forma
certificatului de depozit constau în următoarele:
♦ se înlăturau riscul şi cheltuielile antrenate de efectuarea
transportului;
♦ se adapta mai uşor cantitatea de monedă la dimensiunile
tranzacţiilor din economie;
♦ conferea deţinătorului siguranţa că emitentul va plăti suma înscrisă
pe biletul de bancă.
Prin apariţia cambiilor, biletul de bancă sau bancnota intră în
circulaţie, în sensul că orice deţinător al unei cambii (care reprezintă o
anumită obligaţie a emitentului), dacă o depune la bancă, primeşte, în
schimb, bancnota proprie a acesteia.
Varianta modernă a bancnotei aparţine întemeietorului băncii
Suediei, Palmstrunk. Din acest moment, bancnota se confecţionează dintr-
un anumit material, o hârtie specială semnată de către emitent.
În funcţie de utilizările bancnotei se pot distinge următoarele
perioade în evoluţia acesteia, astfel:
♦ de la apariţie, până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, perioadă în care
bancnota a fost folosită ca mijloc de plată între bănci;
♦ de la începutul sec. al XIX-lea până la jumătatea sec. XIX,
perioadă în care bancnota a fost utilizată ca monedă în relaţiile comerciale;
♦ de la jumătatea sec. al XIX-lea până la sfârşitul secolului, când
bancnota este folosită ca monedă auxiliară (moneda principală era
confecţionată din aur);
♦ de la sfârşitul sec. al XIX-lea până la începutul primului război
mondial, când bancnota este folosită ca monedă principală;
♦ de la sfârşitul primului război mondial, bancnota este tipul unic de
monedă.

A.2.2. Cealaltă formă de existenţă a monedei de hârtie o reprezintă

moneda emisă şi pusă în circulaţie de către stat, numită şi moneda de
hârtie convenţională sau hârtie monedă. Această monedă este pur
convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea statului. Scopul pentru

14
care este emisă îl reprezintă acoperirea unor nevoi ale statului şi, în special,
această monedă îndeplineşte funcţia de mijloc de circulaţie.

B. Crearea monedei, fără garantarea cu un stoc de aur la nivelul

emitentului, practicată de către băncile comerciale, prin înscrierea într-un
cont a sumei deţinute de client, conduce la o altă formă de existenţă a
monedei, şi anume moneda scripturală (de cont). Aceasta reprezintă o
formă a bancnotei, bazată pe încredere (moneda fiduciară) şi care cunoaşte
importante modificări din punct de vedere al formei de prezentare. Cecurile
şi viramentele constituie forme actuale ale monedei fiduciare, emisiunea lor
având la bază deschiderea unui cont la bancă de către agenţii economici.
Circulaţia monedei scripturale se limitează la înregistrări în conturile
bancare prin care se diminuează, respectiv, se majorează sumele din conturi
corespondente. O altă formă de existenţă a monedei scripturale o reprezintă
cărţile de plată (cardurile bancare) şi moneda electronică.
 În funcţie de unitatea emitentă, distingem următoarele forme de
monedă4:
A – moneda creată de agenţii economici
B – moneda creată de tezaur sau trezoreria statului
C – moneda creată de bănci

A. Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul

sistemelor monetare bazate pe etalonul aur. În baza acestui mecanism,
agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau
în schimb echivalentul în aur monedă. Un lingou standard reprezenta 400
uncii, respectiv 12,44 kg aur. De exemplu, în anul 1928, pentru un lingou
de aur, suma minimă schimbată, în Franţa, era 215.000 FF.

B. Moneda creată de tezaur reprezintă moneda creată de trezoreria

statului în funcţie de necesităţile economiei reale, şi prin respectarea
restricţiilor impuse de politica monetară.

C. Moneda creată de către bănci cuprinde atât moneda creată de

către banca centrală cât şi moneda creată de către băncile comerciale.
Moneda scripturală creată de către băncilecomerciale apare sub forma
soldurilor creditoare înregistrate la nivelul întregului sistem bancar, şi se
regăseşte în economie sub forma creditelor acordate. Moneda creată de
banca centrală seregăseşte, în circulaţie sub forma numerarului (monedă
metalică şi bancnote) aflat la deţinătorii nebancari.
Moneda creată prin procesul creaţiei monetare se regăseşte în pasivul
bilanţului la nivelul băncii centrale şi al băncilor comerciale.

4
Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996, pag.20

15
  În funcţie de obligaţia pe care şi-o asumă banca emitentă se disting
următoarele forme de monedă:
A – moneda convertibilă
B – moneda neconvertibilă

Prin definiţia dată de FMI, convertibilitatea reprezintă, în sens larg,

desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi
transferurilor internaţionale, iar în sens restrâns, obligaţia băncilor din
fiecare ţară de a cumpăra propria monedă deţinută de alte bănci cu condiţia
ca aceasta să provină din operaţiuni curente.

A. Convertibilitatea monetară a cunoscut două forme principale:

convertibilitatea metalică şi convertibilitatea în valută, fiecare din acestea
putând îmbrăca forma convertibilităţii interne şi externe.
Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur-
monede, mecanismul acesteia dând posibilitatea schimbării în aur a întregii
cantităţi de bancnote deţinute de populaţie sau de agenţii economici.
Convertibilitatea în valută, ca formă a convertibilităţii care se
practică în prezent, a fost adoptată de ţările europene în anul 1958, şi dă
posibilitatea transformării unei monede în alta. În condiţiile convertibilităţii
interne, atât rezidenţii cât şi nerezidenţii pot, în mod liber, să vândă şi să
cumpere devize în schimbul monedei naţionale, şi pot face operaţiuni cu
devize. În România, în anul 1991, s-a adoptat forma convertibilităţii interne
a leului în valute.
Convertibilitatea externă în valută este rezervată numai persoanelor
nerezidente şi este limitată datorită nivelului limitat al rezervelor valutare
ale ţărilor.
Avantajele convertibilităţii în valute constau în următoarele:
• stimulează realizarea echilibrului valutar al ţării respective;
• face posibilă sporirea eficienţei comerţului exterior;
• este posibilă restructurarea permanentă a economiei prin
dezvoltarea celor mai eficiente sectoare;
• cursurile valutare se fixează pe baza raportului real între cerere şi
ofertă.

B. Moneda neconvertibilă cuprinde numai moneda care circulă în

cadrul graniţelor naţionale şi care este deţinută numai de către persoanele
rezidente.

 După valoarea intrinsecă, moneda cunoaşte următoarele două

forme:
- monedă cu valoare integrală
16
 - moneda-semn.

Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate

de metal preţios, egală cu valoarea nominală atribuită. Spre deosebire de
aceasta, moneda semn (numită şi fiduciară) are inscripţionată o valoare
nominală diferită de valoarea reală a materialului din care este
confecţionată.

 După capacitatea liberatorie (circulatorie) a monedei se poate

face distincţie între:
- moneda legală
- moneda facultativă
- moneda fracţionară

Moneda legală este stabilită prin lege, (în 1867, în România se

adoptă ca monedă leul, cu 100 subdiviziuni numite bani) şi are capacitate
circulatorie sau liberatorie nelimitată.
Moneda facultativă este moneda care există ca alternativă de
constuire a depozitelor, în perioadele de manifestare a inflaţiei şi de
depreciere a monedei naţionale. În general, este o monedă străină, care nu
fluctuează puternic la manifestarea anumitor factori din interiorul graniţelor
naţionale, asigurând o protecţie a economiilor populaţiei şi ale agenţilor
economici.
Nu este monedă legală, dar este acceptată de instituţiile bancare.
Moneda fracţionară este specifică perioadei bimetalismului şi
caracterizează moneda de argint, care circulă paralel cu moneda de aur.
Din diversitatea formelor de prezentare a monedei de-a lungul
evoluţiei, rezultă că anumite caracteristici s-au menţinut în permanenţă,
astfel încât să permită îndeplinirea tuturorfuncţiilor sale.

1.2.2. Caracteristicile monedei

În perioada monedei metalice şi a metalelor preţioase, principalele

caracteristici ale acestora le-au consacrat în rolul de metal monetar, astfel:
♦ deteriorarea era nesemnificativă;
♦ nu erau inflamabile;
♦ erau impermeabile şi rezistente la orice factori distructivi;
♦ puteau fi topite şi returnate într-un număr mai mare şi în altă
dimensiune;
♦ prezentau şi avantajul unei valori intrinseci sporite.

Astfel, portabilitatea, divizibilitatea şi recunoaşterea cu uşurinţă

reprezintă cele mai importante caracteristici ale monedei metalice.
17
Dezvoltarea creditului face ca aceste trăsături să fie mai puţin importante,
astăzi.
Acceptabilitatea reprezintă o caracteristică a monedei, indiferent de
forma acesteia şi de perioada de timp în care a circulat. Cu cât o monedă
este mai acceptată, cu atât este mai căutată, respectiv este universal dorită,
întrucât în schimbul ei pot fi primite bunuri şi prestate servicii.
Acceptabilitatea este baza lichidităţii. Lichiditatea este cea care
face ca deţinătorul de monedă să o utilizeze imediat, pentru procurarea de
bunuri, fără a suporta costuri de transformare. Moneda este fundamentul
lichidităţii; alte forme, de active financiare sau reale, sunt mai mult sau mai
puţin lichide unele faţă de altele, dar nici unul nu este în aceeaşi măsură ca
moneda.
Stabilitatea: pentru ca utilizarea monedei să fie satisfăcătoare, este
necesar ca aceasta să fie caracterizată prin stabilitate.
Atunci când moneda este utilizată ca rezervă a valorii sau ca standard
al plăţilor amânate, este important ca valoarea monedei să nu prezinte
fluctuaţii semnificative.
Instabilitatea monedei creează dificultăţi şi în procesul de utilizare a
acesteia ca mijloc deschimb. Când populaţia îşi pierde încrederea în
moneda naţională, atunci va încerca să se elibereze de aceasta, cât mai
repede posibil. În mod similar se încearcă să se păstreze moneda în
perioadele de scădere a preţurilor, încurajând astfel, viitorul declin al
preţurilor.
Stabilitatea nu trebuie considerată ca o invariabilitate a monedei. O
scădere moderată a valorii monedei poate fi acceptată şi argumentată într-o
economie, atunci când preţurile înregistrează o creştere graduală. De
asemenea, poate apărea normală şi menţinerea nemodificată a valorii
monedei de-a lungul unei perioade de timp.
Atributele legale ale monedei reprezintă caracteristici stabilite prin
lege şi se referă la:
A – legalitatea monedei
B – etalonul monetar

A. Legalitatea monedei

Scopul declarării legalităţii monedei este acela de a creşte

acceptabilitatea acesteia. De-a lungul timpului, legile cu privire la moneda
legală au avut diferite grade de complexitate, dar acestea s-au simplificat.
Leul, moneda legală a României, are caracteristica de monedă legală pentru
orice sumă şi pentru orice scop. Depozitele constituite în altă monedă,
decât cea naţională, pot genera avantaje pentru deţinătorii acestora, ca
urmare a cursului de schimb, dar nu sunt recunoscute ca moneda legală.

18
B. Etalonul monetar

În funcţie de materialul care a stat la baza definirii monedei se

disting etaloane monetare metaliste şi nemetaliste. În cadrul etaloanelor
metaliste se disting etalonul aur, etalonul argint şi bimetalismul. În prezent,
etalonul monetar îl reprezintă puterea de cumpărare. Primul sistem monetar
al României (1867) adoptă etalonul bimetalist, în care rolul de echivalent
general îl îndeplineşte atât aurul cât şi argintul. Unitatea monetară fixată
prin lege, este stabilită la 0,3226 gr aur şi 5 gr argint. Raportul de valoare
dintre cele două metale s-a stabilit la 1/14,38. În 1890, odată cu trecerea la
monometalism, leul a fost definit numai printr-o cantitate de aur: 1 leu
=0,3226 gr. Legea monetară adoptată în 1929, cu prilejul reformei
monetare de stabilizare redefineşte moneda naţională; 1 leu = 0,010 gr aur,
ceea ce înseamnă o devalorizare de 32,26 ori faţă de ultima definire.

1.3. Masa monetară şi agregatele monetare

1.3.1. Definirea masei monetare

Masa monetară:

• reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor

băneşti existente în economia unei ţări la un moment dat, sau ca medie pe o
anumită perioadă;
• este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanţului
centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea
operaţiilor duble dintre bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi celui
nebancar. Sectorul bancar al economiei este reprezentat de băncile
comerciale care deţin rezerve în moneda băncii centrale (bilete şi depozite
în cont curent), iar sectorul nebancar al economiei este constituit din agenţii
economici şi populaţie, care deţin bancnote, moneda metalică şi depozite în
conturile curente la băncile comerciale.
Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe
asupra băncilor, creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare
mijloacele băneşti existente în conturile clienţilor, plus numerarul în
circulaţie, respectiv, elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale
băncii centrale.

19
1.3.2. Indicatori de structurare a masei monetare

Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se

recurge la structurarea acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi
a agregatelor monetare.
Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se
realizează după următoarele criterii, utilizate în statistica monetară
internaţională.
A. sfera pe care o serveşte masa monetară
B. natura social economică a deţinătorilor de monedă
C. rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare
D. gradul de lichiditate al diferitelor componente

A. Din punct de vedere al sferei, masa monetară poate fi analizată ca

monedă scripturală (bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri
în conturile bancare sau asupra populaţiei, sau ca numerar în casieriile
agenţilor economici şi ale instituţiilor.

B. Din punct de vedere al deţinătorilor, se disting:

- mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public;
- mijloace băneşti ale sectorului privat.

C. Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei, se disting:

- mijloace băneşti cu circulaţie curentă;
- mijloace băneşti economisite;
- alte mijloace băneşti.
Acest criteriu este utilizat de statistica FMI, care utilizează
noţiunile:
- money cuprinde: numerarul din afara sistemului bancar şi banii din
conturile curente, (care îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată şi
mijloc de circulaţie);
- qvassi money cuprinde depozitele pe termen scurt ale agenţilor
economici şi ale populaţiei;
- other ithems cuprinde mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără
mişcare.

D. Din punct de vedere al lichidităţii se disting:

- lichidităţi primare
- lichidităţi secundare
- lichidităţi terţiare
Criteriul lichidităţii este facultativ, în sensul că nu îl folosesc toate
ţările.

20
 Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile
monetare, ţinând seama de trei criterii principale:
• eficacitatea agregatelor monetare
• caracterul controlabil
• disponibilitatea statistică.

Eficacitatea agregatelor monetare se interpretează în funcţie de

capacitatea acestora de a se constitui în obiective intermediare ale politicii
monetare. Acestea trebuie să ofere informaţii complexe şi să atragă atenţia
asupra evoluţiei comportamentului agenţilor economici.
Ca tendinţă generală, se constată că autorităţile monetare acceptă mai
multe aggregate monetare, fixând tot atâtea obiective câte agregate sunt
create.
Evoluţia agregatelor monetare nu este influenţată numai de
comportamentul agenţilor economici şi al populaţiei, dar şi de modificările
reglementărilor în vigoare.
Caracterul controlabil al agregatelor monetare evidenţiază
influenţa pe care o poateexercita autoritatea monetară atunci când se
constată că evoluţia unui agregat nu este corespunzătoare şi se încearcă
corijarea acestuia.
Disponibilitatea statistică desemnează calitatea agregatului monetar
de a fi rapid disponibil şi în măsură de a permite autorităţilor monetare o
reacţie rapidă. În general, se recomandă agregate mai restrânse, mai uşor de
calculat.
La modul general, se poate aprecia că:
agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective şi depunerile în
conturi curente, deci toate mijloacele băneşti cu circulaţie
curentă;
agregatul M2 este mai cuprinzător şi include în afară de M1 ansamblul
plasamentelor la termen în vederea economisirii, posibil a
fi transformate în lichidităţi, într-un anumit interval de
timp;
agregatul M3 include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în
structura cărora se află certificatele de depozite, bonurile
de casă.
Dacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poate construi agregatul L,
care înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă
titlurile pe termen mediu şi lung, care pot fi transformate mai lent în
lichidităţi.
Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M 1 a masei
monetare este cea mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr
de acte de vânzare-cumpărare dineconomie.

21
1.3.3. Masa monetară în România

În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin

utilizarea următoarelor agregate:
• masa monetară în sensul larg (M2)
• masa monetară în sensul restrâns (M1) care cuprinde:
- numerar în afara sistemului bancar
- disponibilităţi la vedere
• cvasi-bani; în structura cărora se includ:
- economiile populaţiei
- depozitele în lei
- depozitele în valută
Tot pentru analiza masei monetare se determină şi indicatorul baza
monetară, calculate ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura
căruia sunt incluse următoarele elemente:
• numerar în casieriile băncilor;
• numerar în afara sistemului bancar;
• disponibilităţi ale băncilor la BNR.

1.4. Circulaţia monetară

Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta

circulă şi finanţează tranzacţiile economice.
• Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei
permite măsurarea cererii de monedă din economie:
MV = PQ
în care: M = masa monetară
P = nivelul preţurilor
Q = volumul bunurilor şi serviciilor
V = viteza de circulaţie a monedei
Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V,
depinde de volumul tranzacţiilor şi nivelul masei monetare.

V = (P × Q)/M

Potrivit autorului, variaţiile masei monetare se rezolvă printr-o

variaţie temporară a vitezei de circulaţie, până în momentul în care se
realizează un echilibru. Deşi scopul acestei ecuaţii a fost acela de a
dimensiona volumul masei monetare, în condiţii de echilibru, pe baza eis-
au putut realiza analize ale fluctuaţiilor stocurilor de monedă, gradul de
activitate al acestuia şi variaţiile în timp.

22
 Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de
numărul de acte de vânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn
bănesc, de o anumită valoare, într-o anumită perioadă de timp.
Viteza de circulaţie micşorează sau amplifică volumul masei
monetare, după cum aceasta cunoaşte o accelerare sau încetinire. Spre
deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei un interval foarte scurt
de timp, (atât cât este necesar pentru a trece din sfera producţiei în sfera
consumului) cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă
mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în
decursul unui an.
În practică este dificil să se măsoare cu exactitate numărul circuitelor
efectuate de monedă, din acest motiv calculându-se un alt indicator, viteza
de rotaţie.
Aceasta arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă, şi poate să
fie determinat sub formă de coeficient sau în număr de zile.
Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe
care le realizează masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de
vânzare-cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare
se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile realizate în
decursul unei perioade.

Bibliografie

1. Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel, Monedă, Credit, Bănci,

EDP, 1996
2. Silviu Cerna, Sistemul monetar şi politica monetară,
Ed.Enciclopedică, 1996
3. Silviu Cerna, Banii şi creditul în economiile contemporane, 1994
4. Friedrich Mishkin, The Economics of Money, banking and Financial
Markets, Harper Collins, 1992
5. Michelle Murgues, La monnaie, Ed.Economică, Paris, 1998
6. Eugen Rădulescu, Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1999
7. Teodor Roşca, Monedă şi Credit, Ed.Samara, Cluj-Napoca, 1996
8. Vasile Turlic, Vasile Cocriş, Monedă şi Credit, Ed.Ankaron, Iaşi,
1997
9. Eugen Vasilescu, Managementul proceselor monetare şi inflaţia,
Ed.”Curtea
Veche”, 1993

23
 Capitolul 2

SISTEME MONETARE NAŢIONALE

2.1. Sistemul monetar: definire; conţinut; rol

2.2. Clasificarea sistemelor monetare
2.2.1. Sisteme monetare metaliste
2.2.2. Sisteme monetare nemetaliste
2.3. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb
2.3.1. Forme ale convertibilităţii monetare
2.3.2. Cursul de schimb
Bibliografie

Obiectivele propuse:

 cunoaşterea elementelor componente ale unui sistem monetar;

 înţelegerea rolului aurului monetar în evoluţia sistemelor
monetare;
 înţelegerea caracteristicilor sistemelor monetare actuale şi a
rolului etalonului putere de cumpărare în cadrul acestora;
 însuşirea aspectelor esenţiale referitoare la emisiunea diferitelor
tipuri de monedă;
 cunoaşterea formelor convertibilităţii monetare şi a
mecanismului cursului de schimb precum şi a perspectivelor
României în acest domeniu;
 dobândirea de informaţii cu privire la principalele momente în
evoluţia sistemului monetar naţional al României;
 realizarea de aplicaţii practice cu privire la cursul real, indicele
puterii de cumpărare, multiplicatorul creditului.

24
2.1. Sistemul monetar: definire, conţinut, rol

În literatura de specialitate, sistemul monetar este definit ca un

anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare
dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.
Cu aceeaşi semnificaţie este utilizată definiţia dată de academicianul
Costin Kiriţescu după care sistemul monetar naţional reprezintă
„ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care reglementează,
organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.
Apariţia sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor
istoricilor monetari, atât în perioada antichităţii cât şi a Evului mediu, însă
toate sistemele monetare respective s-au caracterizat prin:
• fărâmiţare
• simplitate
• deteriorarea monedei.
Fărâmiţarea, ca trăsătură esenţială, rezulta din descentralizarea
baterii monedei şi din lipsa de unitate a circulaţiei monetare (fiecare
monetărie situată în fiecare oraş al Greciei antice, de exemplu, bătea
proprie monedă).
Simplitatea sistemului monetar rezulta din numărul insuficient de
elemente ale acestuia (unitate monetară, paritatea respectivă, titlul
metalului pe care îl reprezintă).
Deteriorarea monedei constă în uzura acesteia şi posibilităţile de
falsificare (prin reducerea conţinutului de metal preţios din care erau
confecţionate monedele).
Odată cu formarea statelor, acestea şi-au asumat roluri monetare,
respectiv rolul de a crea moneda, de a defini unitatea monetară, de a stabili
paritatea metalică. Politica monetară a fiecărui stat, determinată de
condiţiile generale de dezvoltare ale acestuia, necesită existenţa unui
sistem monetar unic, cu scopul de a asigura stabilitatea şi elasticitatea
sistemelor monetare.
Astfel, sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar se
particularizează în funcţie de specificul naţional şi al perioadei.
Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările
monetare ale statului respectiv, din modul de organizare al circulaţiei
monetare, şi trebuie să răspundă următoarelor probleme:
• baza sistemului monetar;
• circulaţia monetară;
• creaţia monetară;
• dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei;
• organizarea relaţiilor monetare ale unei ţări cu străinătatea;
• asigurarea stabilităţii sistemului monetar.

25
 Astfel, la modul general, se consideră că un sistem monetar cuprinde
următoarele elemente:
a) metalul monetar;
b) unitatea monetară;
c) baterea şi circulaţia monedei;
d) emisiunea şi circulaţia bancnotelor;
e) emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.

a) Metalul monetar constituie bază a sistemului monetar, în sensul

că reprezintă metalul din care sunt confecţionate monedele care circulă în
interiorul graniţelor unui stat, putând fi reprezentat de aur, argint sau de
ambele metale.
Sistemele monetare bazate pe aceste metale monetare se numesc
sisteme metaliste, în cadrul cărora se disting:
• sisteme monometaliste (bazate pe un singur metal monetar) şi
• sisteme bimetaliste (bazate pe două metale monetare).

b) Unitatea monetară este strâns legată de metalul folosit pentru

baterea monedei şi se caracterizează în următoarele elemente definitorii:
- valoare paritară
- paritate monetară.

Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios care se

atribuie, prin lege, unei unităţi monetare.
Astfel, unitatea monetară, conferă banilor dintr-o ţară, caracter
naţional, respectiv „uniforma naţională” pe care o îmbracă aceştia.

c) Baterea şi circulaţia monedei ca element al sistemului monetar

cuprinde baterea:
• monedelor cu valoare intrinsecă (confecţionate din aur şi argint)
• cât şi a celor fără valoare deplină (confecţionate din aliaje de metale
nepreţioase, zinc, aluminiu).
În condiţiile în care monedele erau bătute din metale preţioase (aur,
în special) se asigura reglarea spontană a cantităţii de monedă în funcţie de
necesităţile economiei, fără supravegherea evoluţiei cantităţii de metal
preţios, ceea ce conducea la cheltuieli considerabile ale funcţionăriiunui
asemenea sistem. Treptat, în circulaţie, monedele cu valoare integrală au
fost înlocuite cu monede din metale comune, iar după primul război
mondial monedele din metale preţioase au fost eliminate complet din
circulaţie.

26
 d) Emisiunea bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei ţări
şi vizează aspecte referitoare la emisiune şi la relaţiile dintre banca centrală
şi băncile comerciale, cu scopul dimensionării corecte a masei monetare.
Preocupările pe această linie, în cadrul unui sistem monetar, decurg
din esenţabancnotelor, care sunt înscrisuri ale băncilor de emisiune şi
întrunesc anumite caracteristici:
• convertibilitatea în metalul monetar;
• valabilitate pe întreg teritoriul unei ţări;
• monedă reprezentativă (fiduciară).

e) Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie prezintă importanţă în

cadrul unui sistem monetar prin faptul că de-a lungul timpului, statele au
recurs la înlocuirea monedelor cu valoare integrală şi a bancnotelor
convertibile cu bani de hârtie, neconvertibili, reprezentativi. La baza acestei
înlocuiri a stat ideea egalităţii între cantitatea de metal preţios şi banii de
hârtie manifestare a inflaţiei.

2.2. Clasificarea sistemelor monetare

În funcţie de elementele componente ale sistemelor monetare, s-au

putut identifica, de-alungul evoluţiei lor următoarele tipuri:
2.2.1. – sisteme metaliste
2.2.2. – sisteme nemetaliste.

2.2.1. Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetar, în funcţie

de care se poate realiza distincţia între bimetalism şi monometalism.

A. Bimetalismul
Fundamental, pentru funcţionarea acestui sistem, era baterea
monedelor din două metale: aur şi argint, între care exista un raport legal,
fix.
În funcţie de existenţa efectivă în circulaţie a monedelor din cele
două metale, se poate face distincţia între: bimetalism integral şi
bimetalism parţial.
În prima variantă, moneda se putea bate liber, atât în aur cât şi în
argint., cu un raport legal de 1/15,5 (o cantitate de aur valora de 15,5 ori o
cantitate egală de argint).
În cadrul bimetalismului parţial, monedele erau confecţionate numai
din aur; moneda se bătea în mod nelimitat din acest metal, iar puterea
liberatorie a monedelor era deplină.
Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în 1716 şi a fost menţinut un
secol, în Franţa în 1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România în
1867 fiind menţinut până în 1890.
27
 Dificultatea esenţială a bimetalismului provenea din faptul că pe
piaţa liberă nu era obligatorie respectarea egalităţii 1 gram aur = 15,5
grame argint.

B. Monometalismul
Comparativ cu sistemul precedent, în cadrul monometalismului, rolul
de metal monetar este îndeplinit fie de aur, fie de argint.
Marea Britanie a adoptat monometalismul în 1816, SUA în 1853,
Portugalia în 1854, Germania în 1873, Rusia şi Japonia în 1897.
Atunci când metalul monetar (etalonul monetar) a fost reprezentat de
argint, sistemul a fost denumit „silver standard”, iar în cazul folosirii
aurului ca metal monetar denumirea sistemului a fost, „gold standard”
acesta fiind cel mai răspândit sistem monometalist. Au existat şi încercări
de a folosi, ca bază a sistemului monetar, platina, dar datorită rarităţii şi a
valorii ridicate s-a renunţat la acest metal .
Indiferent de formele pe care le-a cunoscut, monometalismul aur a
prezentat o serie de inconveniente evidenţiate încă la vremea respectivă
(Leon Walras, Etudes d’economie politique appliqueé) în literatura de
specialitate. Dintre acestea se remarcă următoarele aspecte:
• cantitatea de aur disponibil are caracter limitat, comparativ cu
necesităţile de monedă ale economiei. Utilizarea aurului în calitate
de marfă antrenează efecte asupra nivelului rezervelor, şi conduce
la scăderea continuă a preţului acestuia;
• creşterea valorii monedei, care se traduce prin scăderea preţurilor,
modifică echilibrul din economie; agenţii economici beneficiază de
scăderea preţurilor, întrucât puterea lor de cumpărare sporeşte;
• monometalismul bazat pe aur nu este apt de a garanta stabilitatea
monetară, datorită faptului că antrenează o scădere a preţurilor, care
perturbă activitatea economică. Datorită rarităţii aurului în cadrul
acestui sistem, se poate opta pentru argint, care existând în cantităţi
importante permite evitarea scăderii preţurilor.
Sistemele monetare bazate pe aur au cunoscut următoarele forme:
♦ sisteme monetare cu etalon aur – monedă (Gold specie
standard);
♦ sisteme monetare cu etalon aur – lingouri (Gold bullion
standard);
♦ sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize) denumite
gold exchange standard.

Caracteristicile acestor forme ale monometalismului aur sunt

evidenţiate în continuare:
a) Sisteme bazate pe etalonul aur – monedă se diferenţiază de
celelalte sisteme prin următoarele aspecte:
28
 ♦ reprezintă forma clasică a etalonului aur;
♦ aurul circulă, în interiorul ţării, sub formă de monede precum şi în
relaţiile cu alte state;
♦ baterea monedelor, de aur, în cadrul acestui sistem, este nelimitată;
♦ în circulaţie există bancnote liber convertibile în aur, la preţul
stabilit de către stat;
♦ masa monetară se adapta la necesităţile economiei prin baterea
monedelor de aur şi tezaurizarea lor.
Sistemul monetar bazat pe acest etalon era rigid şi presupunea
existenţa unor stocuri de aur, implicând şi cheltuieli de circulaţie
importante.
Insuficienţa cantităţii de aur comparativ cu dimensiunile producţiei
au condus la renunţarea la acest etalon, în anii premergători primului război
mondial, cu excepţia SUA unde s-a menţinut până în anul 1923.
b) Sisteme bazate pe etalonul aur – lingouri se caracterizează prin
următoarele:
♦ în circulaţie se află bancnote convertibile în lingouri (1 lingou =
400 uncii aur =12,44 kg aur);
 convertibilitatea era limitată (sunt convertibile numai sumele care
au valoarea cel puţin egală cu un lingou);
♦ aurul era folosit în relaţiile de plată internaţionale;
♦ băncile de emisiune încep să concentreze cantităţi importante de
aur monetar;
♦ rolul băncilor centrale consta în intervenţiile prin care se urmărea
echilibrarea masei monetare, în funcţie de variaţia stocului de
aur. În perioada crizelor economice, sistemul monetar s-a
caracterizat printr-o instabilitate accentuată;
♦ bancnotele convertibile aveau acoperire în aur monetar, numai în
proporţie de 30% -40%.

c) Sisteme bazate pe etalonul aur devize

Caracteristic acestor sisteme monetare este ca moneda aflată în
circulaţie să fie garantată atât cu metal preţios (aur) cât şi cu titluri de
creanţă exprimate în moneda străină, numite devize.
♦ unitatea monetară a fiecărei ţări este definită printr-o anumită
cantitate de aur, sau printr-o valută;
♦ în circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care
erau, ulterior, convertibile în aur, deci nu se mai manifesta o
legătură directă între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi
cantitatea de aur monetar deţinut de banca centrală;
♦ o astfel de organizare a generat o stare de dependenţă a sistemelor
din ţările mai puţin dezvoltate faţă de cele dezvoltate, prin faptul

29
 că acoperirea în aur a monedei unei ţări reprezenta şi acoperirea în
aur a valutei altei ţări;
♦ instituţionalizarea acestui etalon monetar s-a realizat în cadrul
Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton
Woods, din 1944, ocazie cu care s-au pus bazele Sistemului
Monetar Internaţional.

2.2.2. Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica

eliminării aurului din definirea unităţii monetare, respectiv definirea
monedelor se realizează faţă de valuta altei ţări sau faţă de o monedă coş
(DST), după cum FMI recomandă ţărilor membre, şi constituie
caracteristica sistemelor monetare actuale.
Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de
cumpărare.
Manifestarea puterii de cumpărare, în calitate de etalon monetar,
rezultă din contribuţia diferită a bunurilor şi serviciilor, din cadrul unei
economii naţionale sub formă de corespondent al monedelor aflate în
circulaţie.
Cuantificarea acestui etalon este posibil de realizat prin determinarea
puterii de cumpărare a monedelor, pe baza indicilor de preţ, şi ulterior a
cursurilor de schimb între monedele diferitelor ţări.
De asemenea, sistemele monetare actuale sunt mai complexe decât
cele bazate pe etalonul aur şi prezintă mai mare elasticitate comparativ cu
acestea iar folosirea unor cursuri fluctuante reflectă realitatea obiectivă în
care se află moneda naţională pe pieţele valutare.

 Indicele puterii de cumpărare (Ipp) se determină ca raport invers

al indicelui preţurilor de consum, şi permite cuantificarea cantităţii de
bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară. Indicele
preţurilor de consum reprezintă valoarea unui coş de bunuri şi servicii
specifice populaţiei (diferenţiată pe grupe, în funcţie de mediu) şi reflectă
preferinţele de cumpărare ale acesteia. Indicele reprezintă, potrivit relaţiei
de calcul, raportul dintre valoarea „coşului” de bunuri şi servicii exprimate
în preţurile anului curent şi valoarea aceloraşi bunuri şi servicii din „coş”
exprimate în preţurile anului de bază.

Ipp = 1/IPC

unde: IPC este indicele preţului de consum

 Cursul de schimb al unei monede faţa de alta poate fi interpretat

ca putere de cumpărare externă a monedei.

30
 Din punct de vedere al elementelor luate în calcul pentru
determinarea cursurilor de schimb, poate fi stabilită distincţia între cursul
nominal şi cursul real, semnificaţia acestora fiind următoarea:
• cursul nominal exprimă preţul unei monede faţă de o altă monedă şi
are importanţă din punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile
relative pentru două monedenaţionale;
• cursul real exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie dintre
preţurile mărfurilor comercializate în diferite ţări.

2.3. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb

2.3.1. Forme ale convertibilităţii monetare

În sens larg, prin convertibilitate se înţelege dreptul rezidenţilor şi

al nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină,
prin vânzare – cumpărare pe piaţă, fără nici o operaţiunea.
Statutul Fondului Monetar Internaţional grupează monedele statelor
membre în trei categorii: convertibile, neconvertibile şi liber utilizabile.
Includerea într-una din aceste trei grupe este corelată cu respectarea
de către ţara emitentă a anumitor obligaţii:
• evitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor internaţionale
curente;
• evitarea practicilor valutare discriminatorii;
• schimbarea soldurilor în monedă naţională deţinute în străinătate, în
valuta ţării care solicită preschimbarea, sau în DST;
• colaborarea în domeniul politicilor monetare referitoare la activele
de rezervă.
În anul 1996, un număr de 129 ţări acceptaseră să respecte obligaţiile
prevăzute în statutul FMI, având monedă convertibilă, chiar dacă, uneori,
din motive conjuncturale aceste ţări se abat de la formulările standard ale
statutului FMI.
Ţările cu monedă neconvertibilă sunt cele care nu îndeplinesc sau
nu doresc să accepte condiţiile trecerii la convertibilitate impuse de FMI.
Aceste ţări cu valute neconvertibile pot desfăşura doar schimburi
internaţionale pe bază de clearing; se confruntă cu dificultăţi generate de
poziţia deficitară a balanţei de plăţi, şi nu înregistrează creşteri ale
lichidităţii internaţionale.

2.3.2. Cursul de schimb

Indiferent de forma convertibilităţii, internă sau externă, elementul

esenţial al acesteia îl constituie cursul de schimb. Regimul cursului de

31
schimb conferă un grad mai mare sau mai redus de credibilitate unui sistem
monetar naţional.
Analiza cursurilor de schimb conduce la stabilirea distincţiei între 3
tipuri de regim de curs valutar, astfel:
 cursul de schimb fixat (pegged exchange rate) se caracterizează
prin aceea că se păstrează constant faţa de o valută de rezervă
(numită valută ancora). Nu trebuie confundat cu un curs de schimb
fix.
 cursul de schimb fix este menţinut o perioadă îndelungată de
timp: poate fi modificat doar în cazuri extreme;
 cursul de schimb flotant se caracterizează prin flexibilitate, în
funcţie de cererea şi oferta pentru valuta de rezervă.
Distincţia este operabilă în cazul valutelor cu convertibilitate deplină,
însă este mai puţin evidentă în situaţia valutelor neconvertibile şi a celor cu
convertibilitate limitată.
Un nou tip de curs este cel practicat de Ungaria şi Polonia denumit
„crowling peg” şi care reprezintă aprecierea sau deprecierea monedei cu
pas fix, conform unei planificări anume.
Fiecare din aceste tipuri de curs de schimb prezintă avantaje şi
dezavantaje:
• un curs de schimb fixat practicat de unele bănci centrale, conduce
la modificarea controlului exercitat asupra schimburilor valutare.
Pe piaţă se manifestă tendinţa de depreciere a cursului de schimb
fixat şi sporirea nivelului ratei dobânzii solicitate deinvestitori cu
scopul apărării cursului de schimb. Pentru a menţine cursul de
schimb fixat, banca centrală are tendinţa de a spori oferta de
monedă naţională, fapt careantrenează sporirea inflaţiei şi
creşterea masei monetare într-un ritm mai mare decât a volumului
de rezervă străină;
• cursul de schimb fix a funcţionat în mod real, în timpul etalonului
monetar aur (1880 – 1914).
După anul 1914, băncile centrale au practicat cursuri fixate şi au
procedat la devalorizări ale monedelor naţionale faţă de aur şi argint, în
timpul primului război mondial.
• cursurile flotante nu ridică problema credibilităţii pentru banca
centrală, care nu se angajează, prin promisiuni, în menţinerea
cursului de schimb între anumite limite. De asemenea, cursul
flotant permite adaptarea convertibilităţii depline.
Cursul flotant poate fi analizat, din punct de vedere al deţinerii sau
nu de rezervă străină de către banca centrală, ca un curs de schimb flotant
pur şi un curs de schimb impur.
Cursul de schimb flotant este pur, atunci când banca centrală nu
deţine valută străină, întrucât nu intervine pentru a influenţa cursul de
32
schimb, şi este impur atunci când băncile centrale intervin pe piaţă, pentru
dirijarea cursului, prin vânzarea – cumpărarea de valute străine. Este cazul
intervenţiilor speculative ale băncilor centrale pe piaţa valutară.
• cursurile „crowling peg” prezintă avantajul că nu impun costuri
mari asupra economiei. Dacă anticipările inflaţioniste domină
comportamentul agenţilor economici, atunci acest sistem
„crowling peg” reduce transferurile de avere şi limitează efectele
inflaţiei.
Dezavantajul sistemului se manifestă în cazul aprecierii monedei, iar
ţările care au utilizat acest sistem au înregistrat niveluri ale inflaţiei mai
mari decât în celelalte.
După opiniile specialiştilor dezavantajele cursurilor de schimb fixate
sau flotante pot fi eliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe
Consiliul valutar (sau monetar).

Bibliografie

1. Bran Paul, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed.

Economică, Bucureşti, 1995
2. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, Monedă,
credit, bănci, EDP, 1994
3. Cerna Silviu, Sistemul monetar şi politica monetară, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1996
4. Doltu Claudiu, Politici monetare şi convertibilitate, Teza de
doctorat, ASE, Bucureşti, 1996
5. Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed.
Academiei, 1964
6. Marchal Jean, Durand Huguette, Monnaie et Credit; Ed. Cujas,
Paris, 1973
7. Patapievici Dionisie, Circulaţia bănească în România, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972
8. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi Credit, Ed. Ankarom,
1997
9. Taşnadi Alexandru,Doltu Claudiu, Monetarismul, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996
10. Vasile Radu, Monedă şi politică fiscală, Ed. Uranus, 1994

33
 Capitolul 3

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI INTERNAŢIONAL

3.1. Sistemul Monetar European: etape premergătoare

3.2. Crearea SME; principii şi funcţionare
3.3. Integrarea monetară europeană
3.3.1. Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene
3.3.2. Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului European
al Băncilor Centrale
3.4. Moneda EURO şi efectele acesteia
3.5. Sistemul monetar internaţional
3.5.1. Sistemul Monetar Internaţional: etape premergătoare şi
realizări
3.5.2. Principiile care au stat la baza Sistemului Monetar
Internaţional
3.5.3. Instituţiile Sistemului Monetar Internaţional
3.5.4. Rolul FMI în economia mondială
3.5.4. Relaţiile României cu FMI
Bibliografie

Obiectivele propuse:

 cunoaşterea semnificaţiei conceptelor cheie: integrare monetară,

uniune europeană, monedă unică, criterii de convergenţă, Banca
Centrală Europeană
 cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemului
monetar-european;
 formarea deprinderii de stabilire a cursului între două monede, a
căror definire este în EURO;
 cunoaşterea principalelor efecte ale utilizării monedei;
 înţelegerea cerinţelor impuse României pentru aderarea la Uniunea
Europeană.
 însuşirea de concepte cheie precum: sistem monetar internaţional:
cursuri fixe, moneda coş DST, lichiditate internaţională;
 cunoaşterea modului de aplicare a principiilor care au stat la baza
SMI;
 însuşirea informaţiilor referitoare la activitatea FMI şi a Băncii
Mondiale în cadrul economiei mondiale;
 cunoaşterea direcţiilor de acţiune în cooperarea României cu FMI.
34
3.1.Sistemul Monetar European: etape premergătoare

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în

deceniul al 6lea, când sunt semnate două tratate esenţiale în crearea unei
comunităţi economice:
 anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (la care
participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg);
 anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi
Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de
cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii
monetare.
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică
comunitară au vizat:
• realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune
tarifare faţă de terţi;
• realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi
a serviciilor;
• realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul
„şarpelui monetar”, (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi
urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul
1993.

3.2. Crearea Sistemului Monetar European; principii şi funcţionare

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare

europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul
European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6
– 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost
adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar
punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat
Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi
Anglia.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o
monedă ECU şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de
ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
• Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză
European Currency Unit şi evocă o monedă franceză veche confecţionată
din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată
35
numai marilor demnitari. Moneda ECU era construită pornind de la un coş
de monede al ţărilor participante la sistem iar ponderea fiecăreia în
definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul
schimburilor comerciale.
• Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin
stabilirea unui curs central denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU.
Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era de
+/- 2,25%.
• Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de +/- 6% până în
ianuarie 1990. Lira sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb
în octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992.

 Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare

Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media

puterilor de cumpărare ale monedelor utilizate.
Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare
a monedei sale, uncurs faţă de ECU, denumit curs central.
Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot
bilaterale, fiind în acelaşitimp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective,
de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu +/- 2,25%. Valoarea
exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie special desemnată în
acest sens.
Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la
5 ani.
În cadrul Sistemului Monetar European, ECU a îndeplinit 4 funcţii,
astfel:
♦ monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
♦ bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
♦ bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
♦ instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între
autorităţile monetare.

3.3. Integrarea monetară europeană

3.3.1. Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene

♦ Istoricul monedei unice

Primele eforturi pentru crearea unei monede internaţionale în Europa

au apărut în 1800. Moneda germană Zollverein a fost introdusă în 1834, iar
celelalte monede germane s-au unit înactuala marcă, în 1873.

36
  Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în
1914, incluzând Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Fiecare ţară a consimţit
baterea unei monede unice standard care să fie acceptată ca monedă legală
în fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare având
o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era
nevoie de raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea
fluctuaţiilor cursurilor dintre cele mai importante valute, între 1870 şi 1914
când primul Război Mondial a dus la suspendarea convertibilităţii.
Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu
s-au obţinut succese decât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au
înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.
Au fost şi alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după al doilea
Război Mondial, dintre acestea remarcându-se două încercări cu rezultate
semnificative:
 atunci când o ţară mică a preluat moneda unei ţări mai mari, şi
 atunci când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii
lor monetare în favoarea unei bănci centrale supranaţionale. Ca
exemplificare, Belgia şi Luxemburg au avut aceeaşi monedă cu începere
din 1944.
 Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o
Uniune Monetară în Europa. Aceasta a fost punctul de pornire al Tratatului
de la Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul de orientare spre
o monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale
SME s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în
aprilie 1988, Consiliul European solicită unui Comitet pentru studiu,
prezidat de Jacque Delors, să „studieze şi să propună etapele concrete
necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şi monetare”.
 Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:
a) o primă soluţie consta în menţinerea în sistem a unor diferite
monede naţionale, între care să se stabilească raporturi de schimb, definitiv
fixe.
b) altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie
utilizată o monedă comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost
poziţia Marii Britanii care considera cămonedei ECU i-ar putea reveni un
astfel de rol.
c) într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.
Astfel, din Raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia
înfăptuirea monedei unice trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:
 prima etapă îşi propune ca obiectiv „sporirea performanţelor
economice şi monetare în cadrul instituţional existent”. În ceea ce
priveşte domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea

37
 unificării pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor
monetare;
 a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi
înfiinţarea unor noi instituţii europene, dintre care, Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC);
 pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe,
transferarea competenţelor băncilor centrale către SEBC şi
înfiinţarea monedei unice.

♦ Acordul de la Maastricht

În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o

întâlnire europeană la care se formulează termenii noului tratat. Prin acest
tratat, care a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou
concept, cel de „Uniune Europeană” (UE), care reuneşte:
a) Comunitatea Europeană
b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate
c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie
Tratatul cuprinde 2 părţi:
 o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare;
 o parte consacrată realizării uniunii politice.
Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii
monetare sunt:
a) sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în
competiţie, iar cea mai stabilă dintre ele va fi preferată în
tranzacţiile internaţionale;
b) diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb
implică o alocare mai eficientă a resurselor în cadrul uniunii;
c) reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate
costuri legate de conversiune sau acoperirea riscului de
schimb);
d) îmbunătăţirea competitivităţii;
e) sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o
singură rată a inflaţiei) comparativ cu 15, cât reprezintă
numărul ţărilor membre ale SME;
f) scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.

Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii

Economice şi Monetare în 3 etape:
1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru
liberalizarea mişcării capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de
convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiune sănătoasă a
finanţelor publice.
38
 2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor
instituţii premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat
Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a
întări cooperarea între băncile centrale şi de a asigura coordonarea
politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un Comitet Monetar,
care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a ţărilor membre.
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar
European a fost desfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a
înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.
Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de
îndeplinirea unor criterii de convergenţă, astfel:
1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale media ratei inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale U.E. cu
cele mai stabile preţuri;
2) deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din P.I.B.-ul fiecărei ţări;
3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60 % din P.I.B.-
ul acesteia;
4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte
procentuale faţă de media pe termen lung a primelor trei state performante
în acest domeniu;
5) rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale +/- 2,25
% faţă de ECU), prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să
fie integrată în SME de cel puţin doi ani.

3.3.2. Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului European al

Băncilor Centrale

Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1

ianuarie 1999 are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunităţii
Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii:
• implementează politica monetară a Comunităţii;
• deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
• promovează un sistem de plăţi eficient;
• contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din
ţările membre;
• autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel
încât numai bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă
caracter oficial.
Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie, internaţională, cu un
statut unic, este considerată un moment semnificativ în evoluţia organizării
monetare internaţionale, fiind integrată în grupele instituţiilor financiare
internaţionale puternice, precum FMI, BRI, Sistemul Federal de Rezerve al
SUA.
39
 În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de
autoritate care emite regulamente privind funcţionarea băncilor şi a altor
instituţii financiare.
BCE nu acţionează ca împrumutator de ultim rang pentru băncile din
Uniunea Europeană, acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale
ţărilor membre.
De asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale
monedei EURO, poziţia acesteia fiind mai mult consultativă în domeniul
respectiv. Pentru sprijinirea EURO şi menţinerea cursurilor monedelor în
limitele stabilite de Consiliul de Miniştri ai U.E., Banca Centrală
Europeană utilizează instrumentele monetare şi valutare adecvate.
Misiunea de bază a B.C.E. o constituie stabilitatea preţurilor, pentru
îndeplinirea acestui obiectiv putând fi utilizate instrumente diferite de la o
ţară la alta.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor
membre.
Principalele sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale
constau în următoarele:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;
- conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor
membre;
- realizarea operaţiunilor din sistemele de plăţi.

3.4. Moneda EURO şi efectele acesteia

Lansarea monedei EURO

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea
monedei unice „EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii
paşi:
 faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări
membre UE, acelea care au îndeplinit criteriile de convergenţă,
pentru anul '97;
 faza a II -a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii
Băncii Centrale Europene, s-au stabilit ratele de schimb între
EURO şi devizele ţărilor care au aderat. Moneda EURO este
introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial, EURO este
admisă doar ca monedă scripturală; plăţile cash continuă să se
realizeze în monedele naţionale. EURO se utilizează şi în cadrul
împrumuturilor publice;

40
  faza a III-a: va debuta la 1 ianuarie 2002 şi se prevede punerea în
circulaţie a biletelor şi a monedelor EURO, care vor circula paralel
cu monedele naţionale timp de 6 luni;
 faza a IV-a: se va derula după 1 iulie 2002, când EURO va deveni
singurul mijloc de plată.
Introducerea monedei EURO de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată
de adoptarea Regulamentului 1103/97, prin care s-au prevăzut dispoziţiile
referitoare la înlocuirea ECU cu EURO, astfel:
 de la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în
contracte şi alte instrumente juridice au fost înlocuite cu EURO,
utilizându-se pentru conversie, raportul 1/1 (1 ECU = 1 EURO);
 au fost stabilite rapoartele fixe de schimb, valabile de la 1
ianuarie 1999;
 au fost definite regulile de rotunjire.

 Efectele introducerii monedei EURO

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la

1 ianuarie 1999.
Tot de la această dată tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile
centrale se fac în EURO. Toate pieţele de capital ale statelor participante îşi
operează operaţiile în noua monedă. Guverneleutilizează EURO pentru
stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizareaEURO
încă de la începutul procesului datorită beneficiilor care sunt multiple:
• eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;
• transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu
privire la vânzări şi servicii;
• standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.
Companiile mici şi mijlocii, care sunt de obicei furnizorii
companiilor mari, sunt nevoite să treacă la sistemul EURO pentru a nu-şi
periclita existenţa.
Începând de la 11 ianuarie 1999 (deoarece a fost nevoie de o
săptămână pentru sfârşitul de an şi terminarea stocului existent), aproape
toate preţurile în majoritatea magazinelor şisupermarketurilor au fost
afişate atât în EURO cât şi în vechea monedă naţională. Aceasta serveşte la
„convertirea publicului” la folosirea monedei unice EURO.
Asupra sistemului bancar, efectele pot fi evidenţiate astfel:
De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor oferă posibilitatea
clienţilor săi de a-şi converti economiile în EURO, dar obligativitatea va
surveni numai după 2002. Posesorul unuicont în EURO poate plăti sau
poate da ordine de plată în moneda naţională, fără a i se percepe vreun
comision. Pentru plăţile în EURO au fost tipărite noi carnete de cecuri, iar

41
pe lângă logo-ul EURO sunt prevăzute şi cu o bandă magnetică care
asigură că plata se va realiza.
Prin moneda unică, politica monetară e transferată la nivel comunitar
devenind de competenţa Băncii Centrale Europene, absolut independentă.
Politica bugetară va continua să rămână un instrument conjunctural de
politică economică la nivel naţional. Datorită relaţiilor strânse între politica
monetară şi cea bugetară, absenţa disciplinei bugetare într-unul sau mai
multe state membre ar putea afecta orientările politicii monetare comune.
Se vor putea exercita presiuni asupra Băncii Centrale Europene pentru ca
politica monetară să devină mai flexibilă. De aceea, mai întâi Tratatul de la
Maastricht şi apoi pactul dintre state definesc un cod de bună conduită în
materie de politică monetară şi datorie publică.
Efectele pe plan internaţional ale introducerii monedei unice sunt şi
mai puternice:
• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor
comerciale, permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursului
de schimb;
• posibilitatea emitenţilor de monedă de a beneficia de venituri de pe
urma sumelor deţinute în străinătate (în afara U.E.). Va continua procesul
de realocare mai puternică a portofoliilor de active financiare în favoarea
titlurilor emise în EURO;
• dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale
naţionale pe plan intracomunitar.

3.5. Sistemul Monetar Internaţional

Definiţie: Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un

ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe referitoare la
crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.
Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie
a interdependenţei economice dintre statele suverane, şi nu ca o modalitate
de a subordona sistemele monetare naţionale. Odată creat, un sistem
monetar internaţional, inclusiv organismul menit să asigure cooperarea şi
să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerinţelor de orice fel care
intervin în relaţiile economice, sociale şi politice dintre statele membre ale
sistemului.

3.5.1. Etape premergătoare şi realizări

Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naţionale a

fost convenţia prin care s-a creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie
1865 de Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia.

42
 Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist
(aur şi argint), care reprezenta elementul comun al ţărilor semnatare ale
convenţiei. Cu acest prilej se recunoaşte o unitate monetară comună:
francul, care era împărţit în 100 centime.
Un număr de ţări au emis monede similare celor din Uniune, fără a
adera însă la ea.
Aceste ţări au adoptat numai o parte din prevederile convenţiei,
păstrând raportul valoric de 1/15,5 dintre aur şi argint. Printre ţările
menţionate se numără: Austro-Ungaria, România, Serbia,Bulgaria, Spania,
Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetară Latină a contribuit la
consolidarea pentru o perioadă scurtă de timp a poziţiilor bimetalismului.
Din septembrie 1873 s-a limitat baterea monedelor din argint şi, practic, s-a
trecut la etalonul monometalist aur.
♦ O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naţionale a
reprezentat-o Conferinţa de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19
mai 1922, şi la care au participat 33 de state.
Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă este
de a se limita utilizarea aurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în
conturile de la băncile din străinătate. În acest scop, se propunea adoptarea
etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare naţionale şi folosirea
unui sistem de cliring internaţional.
♦ O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul
aurului. Acesta a fost creat prin convenţia din luna iulie 1933, la
Conferinţa monetară şi economică de la Londra, unde Franţa, Belgia,
Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care aveau la baza sistemelor lor
monetare etalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile existente.
♦ Un important pas în direcţia cooperării monetare a fost făcut prin
Acordul monetar tripartit, încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest
acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite şi Angliei
apreciau reajustarea francului francez, promiţând evitarea greutăţilor în
calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri competitive. Rezultă, astfel, că
nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate în perioada anilor
′30 până la începutul celui de-al doilea Război Mondial nu au dus la
formarea unui sistem monetar internaţional.
 Crearea Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton Woods.
Între 1 şi 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi
Financiară Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate. S-a considerat că
”pentru prima oară a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord
internaţional”5.
Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi
financiar, prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate

5
B. K. Madan, „Ecouri de la Bretton Woods”, în „Finance and Development” nr. 2, iunie 1969

43
două instituţii interguvernamentale: Fondul Monetar Internaţional şi
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Cele două
instituţii au avut şi au statut de organisme specializate ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite. FMI activează în domeniul valutar şi al echilibrului
balanţei de plăţi, iar BIRD în domeniul dezvoltării economice prin
investiţii.

3.5.2. Principiile care au stat la baza SMI

Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional, al cărui

organism era Fondul Monetar Internaţional, au fost următoarele:
♦ cooperarea monetară internaţională
♦ creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
♦ dezvoltarea economică a tuturor membrilor;
♦ stabilitatea cursului de schimb;
♦ multilateralizarea plăţilor internaţionale;
♦ convertibilitatea monetară;
♦ lichiditatea;
♦ echilibrarea balanţei de plăţi.
Analiza fiecărui principiu şi a felului în care a fost aplicat de ţările
membre şi de FMI dă posibilitatea unei aprecieri de ansamblu asupra
Sistemului Monetar Internaţional creat la Bretton Woods.
Principiul cooperării monetare internaţionale a fost considerat
esenţa SMI şi factorul determinant al creării FMI, organismul care să
asigure consultanţă şi colaborare în problemele monetare internaţionale.
Acest principiu al cooperării era considerat realizat prin însăşi adeziunea la
Fond.
Creşterea echilibrată a comerţului international: acest principiu a
fost formulat în linii generale, ca orientare pentru FMI de a contribui la
realizarea unui astfel de obiectiv. Ca urmare, s-a interpretat că exprimă un
obiectiv şi nu un principiu al sistemului monetar internaţional pe care
Fondul ar fi trebuit să-l propage ca bază sigură a stabilităţii şi echilibrului
balanţei de plăţi. Acţiunea FMI s-a limitat la înlăturarea restricţiilor
valutare.
Modul în care FMI, prin activitatea sa, a urmărit realizarea
principiului dezvoltarea economică a tuturor membrilor, comportă
controverse şi puncte de vedere diferite din partea ţărilor dezvoltate şi a
celor sărace.
Astfel, se susţine că tendinţa ţărilor industrializate a fost de a înlătura
din preocupările FMI acest obiectiv, considerându-se că el intră în
atribuţiile BIRD şi că formularea din Acord ar reprezenta doar exprimarea
unei consecinţe a creşterii comerţului internaţional.

44
 Adoptarea principiului stabilitatea cursului de schimb ca element de
bază al sistemului monetar internaţional a fixat opţiunea pentru practicarea
cursurilor fixe şi a etalonului aur – devize. În acest scop, fiecare ţară trebuia
să stabilească pentru moneda sa, cu acordul FMI, valoarea paritară
exprimată în aur sau în dolari SUA.
Pentru menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb pe piaţă, ţările
membre urmau să intervină prin vânzarea sau cumpărarea de monedă
pentru asigurarea respectării limitelor de fluctuare. Dacă nu se produceau
efectele aşteptate în urma acestor intervenţii, se recurgea la modificarea
valorii paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental
în economia unei ţări.
Principiul multilateralizării plăţilor internaţionale a fost exprimat în
Acord numai sub forma uni sarcini a FMI, nefiind precizate modalităţile de
aplicare a acesteia. De aceea, s-a considerat că nu trebuie făcut nimic
special în acest scop, multilateralizarea fiind un rezultat automat al
înlăturării restricţiilor.
Realitatea a impus diverse soluţii pentru lărgirea formelor de plăţi,
menţinându-se restricţii monetare de protecţie la care statele nu puteau
renunţa (astfel s-a ajuns la formarea, în afara FMI, a unor grupe de ţări între
care se practicau plăţi multilaterale, păstrând restricţii faţă de terţi). Fondul
a insistat permanent pentru înlăturarea acestor restricţii, ajungându-se astfel
la generalizarea multilateralizării plăţilor.
În accepţiunea Acordului, convertibilitatea monetară reprezintă
„înlăturarea tuturor restricţiilor la plăţile privind tranzacţiile curente”.
Moneda unei ţări membre devine convertibilă atunci când ţara respectivă
înlătură restricţiile la plăţile curente, adică pune la dispoziţie moneda sa sau
a altei ţări membre pentru efectuarea plăţilor pentru tranzacţii internaţionale
curente şi permite transferul sumelor obţinute din astfel de tranzacţii.
Principiul lichidităţii a fost presupus ca element intrinsec al
funcţionării Sistemului Monetar Internaţional. Crearea Fondului Monetar
Internaţional, ca instituţie financiară avea şi scopul asigurării unui
„rezervor” din care; „la nevoie, ţările membre să poată obţine un sprijin
temporar, pentru a face faţă deficitului balanţei de plăţi curente”.
Echilibrarea balanţei de plăţi constituie un principiu de politică
economică a fiecărei ţări, fiind inclus şi în Acordul de la Bretton Woods ca
obiectiv al FMI, care, prin creditele pe care le acordă, contribuie la
scurtarea duratei şi la reducerea gradului de dezechilibru al balanţelor de
plăţi ale ţărilor membre.
Concepţia de bază în aplicarea acestui principiu era că disciplina
balanţei de plăti impunea adoptarea de măsuri de redresare de către ţările
membre în cauză. Un accent deosebit s-a pus pe realizarea unor planuri de
stabilizare, pe care ţările cu balanţă deficitară care solicitau ajutor financiar
de la Fond, prin trageri peste tranşa de rezervă, trebuiau să le îndeplinească.
45
 Echilibrarea balanţei de plăţi se realiza printr-o stabilizare economică
internă cu dezvoltarea producţiei, menită să ducă la creşterea exporturilor,
la o mai mare satisfacere a cererii interne şi deci la o reducere a
importurilor, frânându-se tendinţele inflaţioniste.

3.5.3. Instituţiile Sistemului Monetar Internaţional

Sistemul de la Bretton Woods a prevăzut pe lângă dispoziţiile

monetare propriu-zise înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD). Delegaţii de la Conferinţa de la Bretton Woods au
afirmat că se găsesc în faţa unui paradox, constând în faptul că Fondul
Monetar Internaţional funcţiona ca o bancă, punând la dispoziţia membrilor
săi credite pe termen scurt, iar banca, ce acorda membrilor săi împrumuturi
pe termen lung, funcţionează ca un fond.
Cele două organisme sunt instituţii interesate de sprijin reciproc, cu
statut de organism specializate ale ONU.
Ca organ de finanţare FMI are un rol central în creditarea temporară
a deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor membre şi în sprijinirea lor pentru
adoptarea unei politici adecvate de realizare a echilibrului de balanţă.
Pentru aceasta, ţările în cauză trebuie să se oblige să aplicepolitici de
redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de
restrângere a cereriiinterne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor
economici, cheltuielile statului). Acestea suntcunoscute sub denumirea de
politică de austeritate.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată
ca un nou tip de instituţie interstatală, de finanţare a investiţiilor. BIRD s-a
evidenţiat printr-o activitate concretă în planul reconstrucţiei şi dezvoltării
economice a tuturor ţărilor membre.

Grupul Băncii Mondiale include:

• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
• Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare;
• Corporaţia Financiară Internaţională;
• Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor.
Fiecare dintre aceste patru instituţii are un rol bine determinat în ceea
ce priveşte acordarea de sprijin ţărilor în curs de dezvoltare, în vederea
finanţării unor proiecte de creare şimodernizare a infrastructurilor
economice şi sociale.

Calitatea de membru al BIRD este condiţionată de cea de membru

al FMI Banca are aceeaşi structură a participării statelor membre, precum şi
organisme similare de conducere.
46
 Strategiile Băncii sunt stabilite anual în cadrul Comitetului de
Dezvoltare, la care participă guvernatorii din partea statelor membre la
BIRD.
Principalii acţionari ai Băncii Mondiale sunt:
 SUA, care în 1989 creditau Banca cu 162773 părţi, respectiv 17%
din fondurilesubscrise, şi 16,33% din totalul voturilor;
 Japonia, cu un pachet de 94020 părţi (9,89%) şi 9,43% din voturi;
 Germania, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Italia cu câte 7,29%,
6,99%, 4,76%, 2,78%, respectiv 2,55% din voturi.
România a aderat la Banca Mondială în 1973, cu o subscripţie de
162,1 mil.$ (1621 părţi), aceasta reprezentând în 1982: 0,41% din totalul
fondurilor băncii respectiv 0,43% din voturi. După mărimea fondurilor
subscrise, ţara noastră se plasează în primele 50 de state membre ale
B.I.R.D.
Potrivit statului Băncii, vărsămintele iniţiale de capital se fac în cotă
de 1% în aur sau dolari, sumele putând fi utilizate liber de Bancă pentru
oricare dintre operaţiile sale, şi 9% înmoneda statului subscriptor. Cota de
9% se poate utiliza numai cu acordul ţării membre a căreimonedă este în
joc. Diferenţa de 90% din părţile subscrise nevărsate serveşte la
protecţiaobligaţiilor.

3.5.4. Rolul FMI în economia mondială

FMI se plasează efectiv în centrul Sistemului Monetar Internaţional

fiind interesat nu numai de problemele fiecărei ţări, ci şi de funcţionarea
sistemului.
Statutul FMI (Articles of Agremeent) a fost adoptat la 22 iulie 1944
de către cele 45 de state participante la Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională de la Bretton Woods, şi a intrat în vigoare la 27 decembrie
1945. FMI şi-a început activitatea la 1 martie 1947.
Acordul semnat la Bretton Woods a fost concretizat în 20 de articole,
constituind statutul FMI. Acesta prevede că Fondul dispune de deplină
personalitate juridică, fiind un sistem deorgane de conducere, cu buget
propriu şi cu un mecanism procedural de decizie şi de interpretarea
propriului statut.
Ţările care aderă la Fond îşi asumă o serie de obligaţii cu titlu
general:
• furnizarea de date economice şi financiare necesare derulării
operaţiunilor FMI;
• eliminarea restricţiilor asupra efectuării de plăţi şi transferuri pentru
tranzacţii internaţionale curente;
• eliminarea practicilor monetare discriminatorii şi a celor multiple;

47
 • convertibilitatea, la cerere, a sumelor în monedă proprie deţinute de
alte state.

Resursele Fondului provin din cotele – părţi ale statelor membre şi

din împrumuturile contractate de FMI. Locul cel mai important îl ocupă
cotele – părţi, care sunt susceptibile de modificări periodice.

3.5.5. Relaţiile României cu FMI

România a devenit membră cu drepturi depline a acestui organism

internaţional prin semnarea Acordului de la Bretton Woods şi prin vărsarea
cotei de participare, la 15 decembrie 1972.
Aderarea României a lărgit sfera cooperării monetare şi financiare cu
celelalte state membre ale FMI, România fiind al 125-lea stat membru al
FMI.
Prin aderarea la fond, ţara noastră a dobândit următoarele drepturi:
• obţinerea de credite în monedele altor ţări membre sau în DST, din
resursele generaleale Fondului, în schimbul unei sume în monedă naţională,
în condiţii mult mai avantajoase decâtcele ale pieţei. Pentru obţinerea
acestor credite a fost necesar să se respecte o serie de condiţiiimpuse de
către FMI ţărilor membre.
România a făcut uz atât de credite curente în tranşe, cât şi de credite
stand-by şi definanţarea compensatorie.
• obţinerea de alocări de DST în cazul unor noi emisiuni de
asemenea instrumente.
Deoarece FMI a întrerupt emisiunile de DST începând din 1972,
România nu a beneficiat până în 1978 de asemenea alocări. Conform
deciziei FMI ţara noastră a primit alocări începând din 1979 şi 1980.
Referitor la obţinerea dreptului de participare la luarea deciziilor în
cadrul FMI, România deţine un număr de voturi corespunzător cotei de
participare.

Obţinerea dreptului de aderare a României la BIRD, a fost

condiţionat de aderarea la FMI.
România a fost printre puţinele ţări socialiste care nu a renunţat la
statutul de membru al FMI: deşi nu mai apela la împrumuturi de la FMI şi
BM a beneficiat, totuşi, de credite bancare de tip comercial în condiţii de
dobândă avantajoase.
După epuizarea rezervelor valutare, a doua jumătate a anului 1990,
acordurile cu FMI au permis evitarea încetării plăţilor externe, care ar fi
avut un impact negativ asupra credibilităţiiinternaţionale a României, ca
urmare a deficitului de 1,5 miliarde $, reprezentând aproximativ 1/3 din
exporturile anuale ale ţării.
48
 Începutul celei de-a doua etape a relaţiilor cu Fondul poate fi situat la
jumătatea anului 1991, când s-a finalizat primul aranjament stand-by de
după 1990 cu FMI. De la reluarea raporturilor cu Fondul şi până în prezent,
România a încheiat mai multe aranjamente stand-by.
Deşi fiecare dintre aceste aranjamente au trăsături care le
individualizează, analiza lor evidenţiază faptul că s-au înscris pe o
traiectorie comună, vizând adaptarea la fiecare etapă a reformei pe care o
parcurge România.

Bibliografie

1. A.F.P. Bakker, Instituţiile financiare internaţionale, Ed. Antet,

1997
2. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă,
Credit, Bănci, E.D.P., 1995
3. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Ctin. Floricel, Monedă, Credit,
Bănci, EDP, 1996
4. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Integrarea monetar bancară
europeană, EDP, 1999
5. Claudiu Doltu, Sisteme monetare comparate, Ed. Ec., 1997
6. Coloman Maioreanu, Aurul şi criza relaţiilor valutare
internaţionale, Edit.Academiei, 1976
7. Costin Kiriţescu, Idei contemporane în acţiune, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1996
8. Emilian Dobrescu, Integrarea economică, Ed.Academiei Române,
1996
9. Euro 1998 Rapor” European Comission, 25.03.1998
10. EURO info05.10.1997 „SME’S will benefit from the changeower
to the Euro
11. Gill Jachand, La monnaie et son role dans l’ economie, Ed.Dunod,
1995
12. Giordano Francesco, The Political Economy of Monetary Union;
towards the euro, London Routtedge, 1998
13. Iulian Văcărel, Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei
Bucureşti, 1995
14. Michelle Mourgues, La monnaie. Systeme Financiere et theorie
monetaire, Ed.Economică, Paris, 1988
15. Nicolae Dănilă, Bipolarizarea monetară, Ed.Ec., 1999
16. Paul Bran, Relaţii financiar-monetare internaţionale, Ed. Ec.,
Bucureşti, 1996
17. Peter Kenen, Economic of Monetary Union in Europa, Cambridge
Universitey Press, 1995
49
18. Silviu Cerna, Unificarea monetară în Europa, Ed.Enciclopedică,
1999
19. Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, ED. Ec., 1996
20. Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Ed.Ec., 1997
21. When will the Euro be in our pokets, European Comission, 1995

50
 Capitolul 4

POLITICA MONETARĂ ŞI INSTRUMENTELE POLITICII

MONETARE

4.1. Politica monetară

4.2. Instrumentele politicii monetare
4.3. Efectele politicii monetare asupra activităţii bancare
4.4. Canale de transmitere ale politicii monetare
4.5. Efectele politicii monetare
4.6. Politica monetară a BNR si instrumentele politicii monetare în
România
4.6.1. Evoluţia politicii monetare în România
4.6.2. Instrumentele de politică monetară utilizată de BNR
Bibliografie

Obiectivele propuse:

 însuşirea de noţiuni cheie: politica monetară, instrumente ale politicii

monetare;
 cunoaşterea mecanismelor de utilizare a instrumentelor de politica
monetară in ţările dezvoltate şi înţelegerea evoluţiei acestora în
conformitate cu contextul economic;
 cunoaşterea mecanismului de aplicare a politicii monetare în
România, în perioada de tranziţie şi a perspectivelor acesteia în
vederea integrării monetare europene;
 cuantificarea efectelor antrenate de utilizarea instrumentelor de
politică monetară asupra activităţii bancare;
 cunoaşterea principalelor corelaţii între politica monetară şi
indicatorii macroeconomici

51
4.1. Politica monetară

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii

economice, prin intermediul căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de
monedă din economie. Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul
fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaugă
limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei.
Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care
deţine monopolul în formularea şitranspunerea în practică a obiectivelor
politicii monetare.
Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii
monetare dar, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii
economice, alături de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a
forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor
obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să
conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt:
politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară şi
politica comercială.
Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin
obiectivele specifice care constau în următoarele:
a) creşterea masei monetare până la un nivel optim;
b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;
c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;
d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare)
în cadrul economiei.
a) Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către
autoritatea monetară a unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai
apropiat de rata de creştere reală a economiei. Astfel, în anii ’70, în ţările
dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare,
însă regulile au demonstrat că este dificil şi limitat un control al masei
monetare, atunci când economiile ţarilor respective participă puternic la
relaţiile comerciale şi financiare internaţionale.
b) Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a fost considerată ca
obiectiv fundamental al politicii monetare până în anii ’70, situându-se în
centrul analizelor lui Keynes (vezi cap. 5, vol. 1, Moneda si Credit), care
evidenţiază că banca centrală poate echilibra piaţa monetară prin utilizarea
unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de dobândă
prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite
menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb şi influenţează
investiţiile agenţilor economici.
c) Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un
obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau
dezechilibre ale balanţei de plăţi în funcţie de aprecierea sau deprecierea
52
monedei naţionale. Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda
naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs
depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea
disponibilităţilor în valută.
d) Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei ţări, constă
în selectarea creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de
obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative, precum şi
diminuarea concurenţei între agenţii economici şi diminuarea reacţiei
acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în
prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare.

4.2. Instrumentele politicii monetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate

instrumente directe şi indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei
distincţii :
 instrumentele indirecte sunt utilizate de către banca centrală în
relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul
tradiţional, această categorie de instrumente include instrumente
care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă
central;
 instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care
afectează, în mod direct, utilizatorii şi deţinătorii de monedă,
inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă:
încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale
dobânzii şi controlul asupra ratei de schimb.

Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte

corespund acţiunilor asupra pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale
autorităţilor monetare.
Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel
încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea
structură:
a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda
centrală;
b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;
c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.

a) În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele

tipuri de operaţiuni şi măsuri adoptate de banca centrală:
 operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată
variabilă a dobânzii pe piaţamonetară sau financiară ;

53
  operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru
rescontare şi stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau
taxa specială a scontului) ;
 avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte
bănci: determinarea plafonului şi a costului (ratei de dobândă)
pentru aceste avansuri;
 constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite
asupra depozitelor şi creditelor ;

b) În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale

şi obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:
 încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor;
 încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de
către bănci;
 raporturile bilanţului (raportul dintre credite şi fonduri proprii);
 coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul
minim de obligaţiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizări;
 controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară;
 stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare.

c) Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu

străinătatea includ următoarele:
 controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa
devizelor, reglementarea poziţiei exterioare a băncilor, depozitele
constituite la banca centrală din devizele achiziţionate de către
agenţii nefinanciari);
 reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele
nerezidenţilor şi nivelul ratelor de dobândă;
 rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor;
 intervenţiile băncii centrale pe piaţa schimburilor valutare;
În cadrul analizei noastre sunt abordate următoarele instrumente:
1) limitarea creditului
2) acţiunile autorităţii monetare asupra cererii de monedă (rezervele
obligatorii)
3) acţiunile autorităţii montare asupra ofertei de monedă
4) acţiunile băncii centrale asupra costului monedei centrale (rata
dobânzii)

4.3. Efectele politicii monetare asupra activităţii bancare

Deşi obiectivele politicii monetare sunt macroeconomice, este totuşi

necesară analiza repercusiunii acesteia asupra activităţii bancare, în scopul
înţelegerii mecanismului de transmitere în economie. Trebuie considerat
54
faptul că autorităţile monetare sunt însărcinate cu punerea în aplicare a
politicii monetare, dar, de asemenea, şi cu controlul prudenţial al băncilor,
astfel încât se poată considera că au rol de supraveghere şi prezervare a
sectorului bancar.
Acţiunile macroeconomice de luptă împotriva inflaţiei pot, de
exemplu, să pună sistemul bancar în dificultate, de unde rezultă că există
contradicţii între misiunea autorităţii monetare şi efectele asupra băncilor.
Astfel, politica monetară poate fi considerată ca un factor ce influenţează
poziţia concurenţială şi competitivitatea între băncile unei ţări.
În funcţie de aspectele enunţate, trebuie să se găsească răspuns la
întrebarea în ce măsură şi cum politica monetară poate influenţa situaţia
băncilor.
În general, relaţia dintre politica monetară şi situaţia băncilor nu se
abordează decât prin modul de transmitere a politicii monetare şi
eficacitatea acesteia. Dacă se iau în considerare cele două roluri îndeplinite
de banca centrală şi anume: aplicarea politicii monetare şi controlul
sistemului bancar, rezultă că cel de-al doilea obiectiv este subordonat
primului şi, în mod special, trebuie să se evite ca intervenţiile băncii
centrale, ca împrumutător de ultim rang, să compromită obiectivele politicii
monetare. În sens invers, trebuie analizat în ce mod politica monetară poate
influenţa situaţia stării de sănătate a sistemului bancar.
Aceasta întrucât sectorul bancar are un rol special concretizat în
finanţarea şi funcţionarea sistemului de plăţi.
Politica monetară a îndeplinit şi îndeplineşte un rol important în
declanşarea şi gestionarea crizelor bancare. Cu excepţia Franţei, după anul
1987, generalizarea politicelor monetare conjuncturale pentru limitarea
riscului sistemic, au favorizat creşterea speculativă a preţurilor activelor
bursiere şi imobiliare şi a stimulat îndatorarea agenţilor economici, ceea ce
a creat sursa unor dificultăţi bancare ulterioare. Mai târziu, aceste politici
monetare au devenit restrictive şi au contribuit la declanşarea crizelor. În
final, ele s-au generalizat fiind pe larg utilizate pentru a acompania
măsurile bugetare de restructurare şi însănătoşire a băncilor.
Politica monetară intervine la două niveluri pentru ieşirea din criză.
a) la nivelul intervenţiilor pe care banca centrală la efectuează ca
împrumutător de ultim rang;
b) la nivelul măsurilor macroeconomice.

a) Referitor la primul nivel se remarcă următoarele aspecte:

 apariţia unei crize bancare necesită o intervenţie de urgenţă a
autorităţilor şi constă în aporturi de lichiditate pe termen
scurt, pentru a evita falimentul băncii, declanşarea unei panici
sau contagiunea altor bănci;

55
  Banca centrală îndeplineşte rolul său de ultim împrumutator, fie
prin deschiderea unei linii de credit, fie prin scontare sau
organizarea refinanţării băncilor aflate în dificultate. Făcând
acestea, banca centrală evita ca băncile să înregistreze pierderi,
ca urmare a cererilor de retragere a depozitelor clienţilor şi
permite reînnoirea creditelor ajunse la scadenţă şi ai căror
debitori au ajuns în imposibilitatea de rambursare.
b) La nivelul măsurilor macroeconomice trebuie evidenţiat
caracterul lor mai discret decât al măsurilor bugetare, fiind imposibil de
evaluat transferul asupra sistemului bancar.
Scăderea ratei de dobândă permite relansarea economică şi a
activităţii de creditare, ameliorează situaţia debitorilor şi evită falimentul
acestora, limitează scăderea activelor mobiliare şi imobiliare în bilanţul
băncilor. De asemenea, permite băncilor să “digere” criza chiar dacă
întârzie restructurările care par inevitabile.
În SUA, în ţările Europei de Nord şi în Japonia, politicile
macroeconomice au jucat un rol determinant în ieşirea din criză. În mare
parte, ca urmare a unei politici monetare conjuncturale, băncile solvabile au
regăsit prosperitatea şi au reuşit să gestioneze crizele.
În celelalte ţări europene, autorităţile monetare au fost “paralizate”
de necesitatea realizării criteriilor de la Maastricht şi n-au acceptat
modificări în politicile macroeconomice.

4.4. Canale de transmitere ale politicii monetare

Din analizele efectuate asupra instrumentelor politicii monetare

rezultă că, la îndemâna băncii centrale se află următoarele modalităţi de
influenţare a cantităţii de monedă centrală deţinută de bănci:
a) operaţiunile de “open-market”;
b) modificări în nivelul rezervei;
c) modificări în rata scontului.

a) Operaţiunile de “open-market” constau în operaţiuni de vânzare

şi cumpărare a titlurilor publice de către banca centrală pe piaţa liberă,
respectiv de la sau câtre băncile comerciale şi populaţie.
Cumpărarea de titluri de către banca centrală de la băncile
comerciale antrenează următoarele efecte:
i. băncile comerciale cedează o parte din titlurile deţinute băncii
centrale;
ii. banca centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor
deţinute de băncile comerciale, cu suma care reprezintă
contravaloarea titlurilor cumpărate.

56
 Vânzarea titlurilor de către banca centrală poate fi analizată, de
asemenea, în funcţie de destinaţie: către băncile comerciale şi către agenţii
economici şi populaţie.

b) Utilizarea ratei rezervei obligatorii poate influenţa capacitatea

băncilor comerciale de a acorda credite şi capacitatea băncilor de a crea
monedă în două modalităţi:
i. prin afectarea nivelului excesului de rezervă obligatorie;
ii. prin modificarea nivelului multiplicatorului monetar.

c) Utilizarea ratei scontului

Una dintre funcţiile băncii centrale fiind aceea de împrumutător de
ultim rang, rezultă că băncile comerciale sunt finanţate de către banca
centrală atunci când apar necesităţi neprevăzute.
Obţinerea de împrumuturi de către băncile comerciale se realizează
în schimbul titlurilor prezentate de către acestea spre rescontare. Rata
practicată de banca centrală în relaţiile cu băncile comerciale constituie rata
oficială a scontului sau rata de rescontare. Modificările înnivelul acestei
rate încurajează sau descurajează băncile comerciale în a se împrumuta de
la banca centrală prin rescontarea portofoliului de titluri, ceea ce
influenţează nivelul rezervelor băncilor comerciale şi respectiv capacitatea
acestora de a acorda credite.
Banca centrală deţine monopolul în stabilirea şi manipularea ratei
oficiale a scontului la care băncile comerciale se pot împrumuta. Din
punctul de vedere al băncilor, această rată reprezintă costul împrumutului:
i. când rata se diminuează, băncile comerciale sunt încurajate să
obţină sume suplimentare de la banca centrală, pe baza cărora
sporeşte oferta de monedă prin operaţiunea de creditare;
ii. sporirea nivelului ratei scontului descurajează băncile comerciale
în obţinerea de reserve suplimentare, ceea ce impune o serie de
restricţii referitoare la oferta de monedă.

4.5. Efectele politicii monetare

În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea monetară

poate decide creşterea sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea
instrumentelor de politică monetară, utilizându-se două tipuri de măsuri
reunite în:
 politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară);
 politica monetară restrictivă sau strânsă.
Cererea de monedă este direct legată de nivelul tranzacţiilor din
economie, reflectate în valoarea nominală a PIB şi este invers influenţată
de rata dobânzii, considerată ca şi cost de oportunitate al deţinerii de
57
monedă şi de active monetare. Cel mai ridicat nivel al costului (al dobânzii)
corespunde cu deţinerea celei mai mari cantităţi de monedă.

 Eficacitatea politicii monetare

Majoritatea economiştilor analizează politica monetară din punct de

vedere al eficacităţii, prin evidenţierea următoarelor trăsături:
 viteză şi flexibilitate: comparativ cu politica fiscală a cărei
aplicare necesită deliberări parlamentare, cumpărarea şi vânzarea
titlurilor de către banca centrală se poate stabili zilnic. Pe această
bază sunt influenţate oferta de monedă şi rata dobânzii.
 independenţa faţă de factorul politic rezultă din durata
mandatului consiliului de administraţie al băncii centrale, pe o
perioadă mai mare de timp decât a mandatului politic;
 succesul politicii monetare care s-a manifestat, în ţările
dezvoltate, în perioada anilor 1980 – 1990 şi ulterior pentru a ajuta
ieşirea economiilor din starea de recesiune din anii ‘90 – ’92.

 Limitele politicii monetare

 reducerea controlului. Potrivit unor economişti, modificările în

practica băncilor poate conduce la reducerea controlului băncii
centrale asupra ofertei de monedă (ca urmare şi a inovaţiilor
financiare şi a modificărilor structurii investiţiilor populaţiei)
 manifestarea unei asimetrii ciclice. În condiţiile unei politici
monetare restrictive, nivelul rezervelor băncilor comerciale poate fi
diminuat până la contractarea volumului împrumuturilor şi respectiv
a ofertei de monedă.
Prin practicarea unei politici monetare uşoare, băncile comerciale
înregistrează un exces de rezerve necesar pentru a “face creditele”. Dacă
băncile comerciale prezintă probleme de lichiditate, atunci este necesară
intervenţia băncii centrale. Alimentarea sistemului bancar cu monedă
obţinută prin cumpărarea de titluri de la agenţi economici şi populaţie are
ca principal efect utilizarea sumelor respective pentru plata unor
împrumuturi deja existente.
 modificări în viteza de circulaţie a monedei. Observaţiile efectuate
demonstrează că viteza de circulaţie a monedei evoluează în sensul
invers al ofertei de monedă, astfel: în perioadele cu inflaţie, atunci
când oferta de monedă este restrânsă prin instrumentele politicii
monetare, viteza de circulaţie a monedei poate să crească şi invers.
Dacă se adoptă măsuri de creştere a ofertei de monedă, în timpul
recesiunii economice, viteza se diminuează;

58
  impact asupra investiţiilor. Anumiţi economişti şi-ai exprimat
rezerve cu privire la impactul pe care politica monetară îl exercită
asupra investiţiilor. Astfel, intersectarea curbei investiţiilor cu
cererea de monedă semnifică doar o modificare particulară în oferta
de monedă şi nu o modificare semnificativă în echilibrul PIB. Mai
mult, operaţiunile de politică monetară pot fi descrise la modul mai
complicat, ca o modificare nefavorabilă asupra dreptei care exprimă
cererea de investiţii.
 dilema scopului politicii monetare. Una dintre cele mai importante
probleme ale politicii monetare constă în a decide ce anume se
supune controlului: oferta de monedă sau rata dobânzii, în sensul că
nu pot fi stabilite ca ambele obiective în mod simultan. Dacă
obiectivul stabilit de banca centrală constă în stabilizarea ratei de
dobândă, motivaţia este dată de faptul că fluctuaţiile acesteia
destabilizează investiţiile, cererea agregată şi venitul naţional.
Pentru stabilizarea ratei de dobândă, respectiv revenirea acesteia la
nivelul iniţial, banca centrală trebuie să procedeze la majorarea ofertei de
monedă, ceea ce conduce la sporirea inflaţiei, aspect care tocmai se dorea
prevenit.
Dacă obiectivul politicii monetare îl constituie oferta de monedă şi
nu rata de dobândă, atunci banca centrală trebuie să tolereze fluctuaţiile
ratei de dobândă, ceea ce contribuie la instabilitatea economiei.
În aceste condiţii, nefiind posibilă realizarea simultană a ambelor
obiective, autorităţile monetare au stabilit în prima parte a anilor ’80 o rată
de creştere controlată a ofertei de monedă, respectiv a agregatelor M1 şi M2,
iar la începutul anilor ’90 s-a constatat o orientare către obiectivul rata de
dobândă, după cum demonstrează evoluţiile din SUA şi din alte ţări
dezvoltare.

4.6. Politică monetară a BNR şi instrumentele politicii monetare în

România

4.6.1. Evoluţia politicii monetare în România.

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost

condiţionată de gradul de independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi
de transformările instituţionale şi de comportament la nivel micro- şi
macroconomic.
Condiţiile specifice ale tranziţiei au impus BNR realizarea unui
echilibru între obiectivele pe termen ale politicii monetare şi restricţiile pe
termen scurt, date de evoluţia condiţiilor din economie.
Obiectivele politicii monetare şi anume: limitarea creşterii preţurilor,
eliminarea supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării
59
sustenabilităţii balanţei de plăţi, au fost compromise de fragilitatea
sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de
constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de
control asupra masei monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi
valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de
schimb a fost supraevaluat.
În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind
creşterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului
neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei
financiare şi fenomenul de neplată a datoriilor, respectiv blocajul financiar.
În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii;
masa monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a reinstalat.
Astfel, pentru perioada 1991 – 1993 rezultatele politicii monetare au
fost parţiale: în anul 1993, inflaţia măsurată prin indicii preţurilor de
consum a depăşit 250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat şi
apogeul dificultăţilor în economie.
Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare,
iar politica monetară s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a
două pârghii esenţiale: controlul expansiunii monetare şi creşterea ratelor
de dobândă, prin care au putut fi influenţate cantitatea de bani din
economie şi preţul acestora.
Anul 1994 prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat redobândirea
încrederii în moneda naţională. Dacă până în acel moment se manifestau
intens demonetizarea, dolarizarea şi dezintermedierea financiară, din 1994
procesele respectiv au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni
reali, economiile şi creditul, de asemenea, iar viteza de circulaţie a monedei
s-a stabilizat. O pondere însemnată au deţinut-o operaţiunile de
refinanţare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului
1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerenţă, ceea ce a condus la
reluarea procesului de economisire în monedă naţională.
Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al
politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În
ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a balanţei de plăţi şi au
reapărut presiunile inflaţioniste care au determinat BNR să înăsprească
politica rezervelor minime obligatorii şi să revină la o politică de dobânzi
mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern şi reducerea
lichidităţii disponibile pentru a limita procesul de multiplicare a bazei
monetare. Rezultatele politicii monetare în perioada anilor ’94 şi ’95 au
evidenţiat următoarele corelaţii:
 creşterea mai rapidă a economiilor populaţiei decât a masei şi a
creditului neguvernamental, a reprezentat ancora de bază pentru
menţinerea încrederii în moneda naţională;

60
  creşterea masei monetare în sens larg (M2) mai rapid decât a celei
în sens restrâns (M1) şi decât al bazei monetare (M0), indică rolul
important al intermedierii financiare;
 menţinerea ratelor dobânzii la nivele real pozitive de nivel mai
ridicat decât deprecierea monedei naţionale, au descurajat
păstrarea valutei şi au sporit încrederea în moneda naţională.
Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a
dezechilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre
cererea agregată, pe de o parte şi volumul şi structura ofertei interne, pe de
altă parte, s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a deficitului extern. Asupra
BNR s-au efectuat presiuni pentru finanţarea deficitelor pe calea creditelor
direcţionate, a dobânzilor subvenţionate şi a aprecierii cursului de schimb.
Politica monetară s-a deteriorat vizibil în anul 1996 şi s-a concretizat
în pierderea încrederii în moneda naţională, atestată de următoarele
evoluţii:
 economiile populaţiei nu au mai crescut în termeni reali;
 viteza de circulaţie a banilor a crescut indicând preferinţa
publicului pentru ale activităţi;
 dolarizarea economiei a tins să crească;
 remonetizarea a încetat (creşterea masei monetare a fost însoţită de
creşterea inflaţiei).
Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul
politicii monetare:
 s-a renunţat la refinanţarea prin credite structurale şi s-a trecut la
refinanţarea prin mecanisme şi instrumente specifice de piaţă
monetară;
 s-au introdus instrumente prin care să se realizeze “sterilizarea”
excesului de lichiditate, respectiv vânzarea titlurilor de stat din
portofoliu şi atragerea de depozite la banca centrală;
 liberalizarea pieţei valutare, prin acordarea licenţei de dealer
tuturor băncilor comerciale şi asigurarea unui nivel de echilibru al
cursului de schimb;
 influenţarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor
indirecte.
Politica monetară, susţinută în mare parte de politica fiscală, a reuşit
o performanţă pozitivă, în sensul că inflaţia a fost redusă la 40,6% faţă de
151,4% din anul precedent. Costurile antrenate de reducerea dobânzilor şi
canalizarea resurselor către sfera bugetară (fenomen cunoscut sub
denumirea de evicţiune).
În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la temperarea
semnificativă a inflaţiei. Politica băncii centrale bazată pe ancora
monetară a atenuat considerabil anticipaţiile inflaţioniste precum şi
impactul asupra preţurilor, generat de ajustările fiscale. În acelaşi an
61
politica monetară a temperat tendinţa de depreciere mai accelerată a
cursului de schimb şi efectul acesteia asupra inflaţiei. Pentru anul 1999,
obiectivul de atenuare a creşterii preţurilor a fost atins, inflaţia înregistrând
nivelul de 54,9%. Restrictivitatea politicii monetare a dus la creşterea M2
cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce creditul
intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental.
Acesta a înregistrat o creştere cu 105,3% şi s-a datorat, în totalitate,
titlurilor de stat emise pentru restructurarea bancară şi prin care s-a preluat,
la datoria publică, un volum însemnat de active neperformante bilanţiere şi
extrabilanţiere.

4.6.2. Instrumentele de politică monetară utilizate de BNR

Instrumentele folosite de autoritatea monetară şi au sporit, treptat,

gradul de complexitate, urmărindu-se alinierea la standardele şi practicile
din ţările Uniunii Europene şi cele internaţionale:
 în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoanele de credit,
după care, începând cu anul 1992 au fost înlocuite cu mecanismul
refinanţării băncilor comerciale;
 mecanismul refinanţării a fost îmbunătăţit trecându-se la
garantarea creditelor acordate cu titluri de stat;
 facilităţile de creditare (creditul structural, creditul de licitaţie,
lombard şi creditul special) au devenit practici cuvenite în
activitatea de refinanţare;
 mecanismul rezervelor obligatorii a fost introdus, în anul 1992, şi
a fost adaptat în permanenţă, în funcţie de structura pasivelor
băncilor comerciale;
 anul 1997 a marcat debutul operaţiunilor pe piaţa monetară
(operaţiuni de open-market).
Prin dezvoltarea instrumentelor de plasament financiar şi după
adoptarea noii legislaţii bancare, BNR a pregătit trecerea la utilizarea
operaţiunilor de “open-market” ca principal instrument de politică
monetară.
Potrivit ultimelor reglementări6, operaţiunile BNR pe piaţa
monetară constau în următoarele:
 tranzacţii repo şi reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat.
Acestea sunt tranzacţii reversibile care se referă la cesiuni de
creanţe pe o bază contractuală, prin care instituţia cedentă se
angajează să reprimească, iar instituţia cesionară să retrocedeze
aceleaşi titluri de stat, sau titluri de stat din aceeaşi serie la un preţ
6
Regulament privind operaţiunile pe piaţa monetară efectuate de BNR şi facilităţile de refinanţare şi de
depozit
acordate de acestea băncilor

62
 şi la o dată stabilite prin contract. Preţul la care se răscumpără
titlurile de stat se compune din preţul de vânzare şi dobânda
datorată la scadenţă, aferentă sumei luate cu împrumut. Valoarea
de piaţă a titlurilor de stat care fac obiectul tranzacţiilor repo şi
reverse repo trebuie să acopere în permanenţă valoare de
răscumpărare a acestora.
 credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Acestea
sunt tranzacţii reversibile în cadrul cărora debitorul păstrează
proprietatea asupra activelor eligibile respective aduse în garanţie.
Valoarea activelor eligibile aduse în garanţie trebuie să acopere
100% din creditul acordat şi dobânda aferentă.
 vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat (outrighit
transactions), reprezintă tranzacţii care implică transferul definitiv
al proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător şi se
realizează prin mecanismul “livrare contra plată”;
 emiterea de certificate de depozit de către BNR se poate face în
formă materializată sau dematerializată. Certificatele de depozit
sunt emise cu discount şi răscumpărate lascadenţă la valoarea
nominală. Diferenţa dintre valoarea mai mică la care sunt emise şi
valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de
deţinător, la o rată a dobânzii convenită între părţi la scadenţa
tranzacţiei.
 swap-ul valutar constă în două tranzacţii simultane prin care
BNR cumpără la vedere lei contra valută convertibilă şi vinde la
termen (forward) aceeaşi sumă în valuta convertibilă contra lei;
vinde la vedere lei contra valută convertibilă şi cumpără la termen
(forward) aceeaşi sumă în valută convertibilă în lei.
 atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacţie cu
scadenţa prestabilită; rata dobânzii aplicate asupra depozitului este
rata dobânzii simple, iar dobânda se plăteşte la scadenţa
depozitului.
Dintre măsurile adoptate de banca centrală privind perfecţionarea
instrumentelor de politică monetară se enumeră şi:
 facilităţile de refinanţare şi de depozit acordate băncilor de
către BNR;
 facilităţile de refinanţare, sunt puse la dispoziţia băncilor prin
intermediul creditului de lombard (acordat pentru o zi – overight).
Băncile pot avea acces în orice moment al zilei bancare până la ora
1400, la facilitatea de refinanţare oferită de BNR. Nivelul ratei
dobânzii pentru creditul de lombard este stabilit de către Consiliul
de administraţie al BNR, în conformitate cu obiectivele de politică
monetară;

63
  facilităţile de depozit sunt puse la dispoziţia băncilor de către
BNR, în scopul absorbţiei de lichiditate. Perioada de atragere a
depozitelor de către BNR în cadrul acestei facilităţi este de o zi, iar
remunerarea depozitelor se face la o rată fixă a dobânzii.
În strategia politicii monetare a BNR, regimul cursului de schimb
prezintă o mare importanţă, iar rolul acestuia a oscilat de la o etapă la alta,
în conformitate cu evoluţia reformei.
Pe termen scurt, banca centrală poate stabili obiective intermediare,
precum: agregatele monetare, ratele dobânzii şi cursul de schimb, astfel
încât acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflaţiei.
Pe termen lung, obiectivele intermediare ale politicii monetare se
pot caracteriza astfel: menţinerea controlului asupra agregatelor monetare;
menţinerea ratei dobânzii real pozitive; predictibilitatea cursului de schimb.
Deşi, pe termen mediu stabilitatea relativă a preţurilor poate fi
înfăptuită prin mijloacele enunţate, totuşi, pe termen lung limitarea inflaţiei
depinde nu numai de politicamonetară, ci şi de menţinerea deficitului
public în limite reduse, şi finanţarea neinflaţionistă a acestuia.

Bibliografie

1. Marc Bassoni, Alain Beltone, Monnaie, Theories et politiques, Ed.

Synthes, 1993.
2. Didier Bruneeel, La monnaie. La Revue Banque Editeur, 1992.
3. Campbell Mc. Connell, Stanley L. Brue, Economics; Principles,
Problems and Policies, Mc.Graw-Hill.Inc., 1996.
4. Meir Kohn Money, Banking and Financial Markets, The Dryden
Press, 1987.
5. Ludwig van Mises Money, Method and the Mreket Process,
Kluwer Academic Publischer, International Edition, 1990.
6. Eugen Rădulescu Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică,
1999.
7. Paul A. Samuelson, William Nordhaus, Economics, Fourteenth
Editions Mc.Graw-Hill, Inc., 1992.

64
 Capitolul 5

INFLAȚIA, DEZINFLANŢIA, DEFLAŢIA

ŞI POLITICILE ANTIIINFLAŢIONISTE

5.1. Inflaţia
5.1.1. Inflaţia prin cerere
5.1.2. Inflaţia prin costuri
5.1.3 Inflaţia importată
5.1.4. Inflaţia structural
5.2. Dezinflaţia, deflaţia şi politicile antiinflaţioniste
Bibliografie

Obiectivele propuse:

 însuşirea noţiunilor de inflaţie, deflaţie, dezinflaţie

 cunoaşterea cauzelor şi formelor de manifestare ale inflației
 analiza inflaţiei, ca formă a dezechilibrului monetar, cunoaşterea
principalelor modalităţi de cuantificare ale acesteia
 cunoaşterea mecanismului inflaţiei şi a politicilor antiinflaţioniste
în România.

65
5.1. Inflaţia

Politica monetară are ca obiectiv prioritar menţinerea stabilităţii

preţurilor, stăpânirea inflaţiei, abordarea inflaţiei din perspectiva monetară
constituind componenta esenţială a concepţiilor actuale asupra inflaţiei ca
fenomen generativ.
Se poate defini inflaţia ca o creştere cumulativă şi autoîntreţinută a
nivelului general al preţurilor în interiorul unei economii.
Măsurarea creşterii nivelului general al preţurilor se face cu ajutorul
indicilor, având în vedere că orice indice este convenţional şi nu reflectă
decât imperfect mişcarea preţurilor.
Uneori se defineşte inflaţia prin efectele sale: creşterea preţurilor.
Creşterea preţurilor este de fapt chiar una din formele de manifestare ale
inflaţiei. Alteori se apreciază că inflaţia constă în faptul de a emite monedă
fără contrapartidă, ceea ce reprezintă de fapt o cauză a inflaţiei.
Conceptul modern asupra inflaţiei o defineşte ca un proces complex
prin care se afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general
şi în continuă evoluţie. Fenomenele inflaţioniste, atunci când sunt minore şi
parţiale, se denumesc tensiuni. Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot
fi compensate de tensiuni deflaţioniste din alte sectoare şi se pot astfel
reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează şi iau alura unui
proces.
Un concept cuprinzător asupra inflaţiei trebuie să cuprindă şi cauzele
şi efectele enunţate mai sus. Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai
precis o sumă de dezechilibre, creşterea preţurilor rămâne o caracteristică
esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acestui proces.
Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de
cumpărare. Sunt, de fapt, două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce
preţurile cresc puterea de cumpărare scade, în relaţie directă.
Inflaţia a devenit o problemă centrală a economiei în anii '70 atât prin
nivelul pe care l-a atins în ţările industrializate, cât şi prin dificultăţile pe
care le-a ridicat pentru combaterea ei, prin politici tradiţionale. Însoţită de
un şomaj consistent, inflaţia a creat în perioada menţionată cele mai grave
probleme de la marea criză din anii 1930.
Inflaţia poate fi caracterizată ca un proces care determină creşterea
preţurilor sau deprecierea cursului valutar. Deci, inflaţia este un proces
monetar.
Definiţii mai recente pun accentul pe fenomenul creşterii preţurilor,
una dintre cauzele lui fiind considerată excesul monetar. Nu orice creştere
de preţuri denotă prezenţa inflaţiei; inflaţia, pentru a se manifesta, trebuie
să se traducă printr-o creştere continuă şi autoîntreţinută a nivelului
preţurilor.

66
 Pentru a măsura inflaţia trebuie rezolvată problema unui etalon de
valoare absolută a unui bun economic, precum şi construit un indice al
nivelului preţurilor.
În primul caz se compară preţurile po şi p1 ale unui bun la două
momente trecute diferite de timp to şi t1. Fie:
po = preţul la momentul to = 2500 de lei;
p1 = preţul la momentul t1 = 2800 de lei.

Indicele preţurilor va fi:

p1 2800
ip  p0
 100 
2500
 100  112%

Se spune atunci că preţul bunului a crescut cu 12% (112 - 100) sau

de 1,12 ori.
În cel de-al doilea caz construirea unui indice al nivelului preţurilor
urmăreşte eliminarea multitudinii de variaţii individuale ale preţurilor prin
utilizarea a diverşi indici, astfel:
- fie corespunzând unor stadii diverse ale producţiei şi distribuţiei:
• preţuri cu ridicata;
• preţuri industriale;
• preţuri cu amănuntul;
- fie corespunzând unor agregate macroeconomice diferite:
• preţuri de export;
• preţul P.I.B.-ului;
• preţuri de investiţii;
- fie corespunzând unor sectoare particulare:
• costul construcţiei;
• costul bunurilor de consum;
• costul bunurilor intermediare.
Desigur că utilizarea pentru măsurarea inflaţiei a oricăror acestor
preţuri prezintă imperfecţiuni specifice, acele cunoscute slăbiciuni inerente
calculării indicilor.
În 1972, S. C. Kolm a încercat să aplice metoda lui Sherlock Holmes
(sau Watson?) în economie efectuând următorul raţionament compus din
trei propoziţii:
- inflaţia este o crimă;
- pentru a-l găsi pe vinovat este suficient să ştii cine profită de crimă;
- băncile sunt beneficiarii inflaţiei. Ele sunt deci vinovate.
Indiferent dacă este o perioadă de inflaţie sau de deflaţie (reducerea
masei monetare), preţurile nu evoluează în aceeaşi proporţie. De aceea,
variaţiile preţurilor relative determină, atât în perioadele de inflaţie, cât şi în
cele de deflaţie, modificări în repartiţia venitului între clasele sociale,
debitorii şi cei care au de încasat profit fiind favorizaţi de inflaţie, în

67
defavoarea celor care deţin creanţe sau a celor cu venituri fixe, deflaţia
producând efecte inverse.
Conceptul general despre inflaţie trebuie să fie concretizat şi prin
amplitudinea fenomenelor:
- când creşterile de preţuri sunt de circa 2 – 4% anual inflaţia este
apreciată ca târâtoare (rampante sau creeping inflation) şi
exprimată şi prin termenul eroziune monetară;
- când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre se consideră că
inflaţia este declarată, iar
- în condiţiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată
galopantă sau hiperinflaţie.

Studiul inflaţiei începe cu cauzele.

Inflaţia prin cerere, prin costuri, structurală şi importată sunt forme
de manifestare, cauzale distincte ale unor tensiuni sau dezvoltări
inflaţioniste. Dezvoltarea proceselor inflaţioniste conduce de cele mai
multe ori la corelarea şi acţiunea reunită a acestor cauze, fiind ajutată în
mod direct de comportamente aferente unor mentalităţi şi psihologii
specifice.

5.1.1. Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru ce se produce

pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Creşterea preţurilor se datorează creşterii
cererii globale de bunuri şi servicii, în raport de o ofertă globală lipsită de
elasticitate.
Să rememorăm elementele ofertă-cerere în termenii contabilităţii
naţionale previzionale. În acest cadru creşterea cererii (de bunuri de
consum, de bunuri de investiţii sau pentru export) poate avea urmări
diferite:
- dacă oferta este perfect elastică, adică dacă oferta poate fi
majorată în preţuri constante, are loc un fenomen de expansiune,
excesul de cerere se repercutează integral asupra volumului
cantităţilor schimbate;
- dacă oferta este perfect rigidă, adică nu pot fi majorate cantităţile
susceptibile de a fi puse pe piaţă, excesul de cerere se
repercutează integral asupra preţurilor.
Creşterea cererii are de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă
sau a creaţiei de monedă datorată comportamentului băncilor,
întreprinderilor, sau familiilor ceea ce conduce la sporirea creditelor din
economie. Cauze pot fi de asemeni: un excedent al balanţei de plăţi sau
efect al unei măsuri de politică bugetară, o creştere a alocaţiilor într-un
domeniu dat sau poate preveni dintr-un deficit conjunctural. De asemenea,
68
modificările utilizării venitului naţional sau ale orientărilor patrimoniale ale
populaţiei pot duce la modificări în raportul între economie şi consum.
Creşterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru
achiziţia unor bunuri de folosinţă îndelungată, de exemplu, pot majora
cererea de consum.
La rândul său inelasticitatea ofertei poate fi accidentală, pe termen
scurt sau mai îndelungat.
Absenţa sau insuficienţa stocurilor poate crea o lipsă trecătoare
pentru unele produse. Discrepanţa apare atunci când reînnoirea stocurilor
nu se poate face în ritmul necesar, fie lipsa de capacitate sau resurse în
producţie internă şi mai ales prin insuficienţa mijloacelor de plată externe.
De regulă inflaţia prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul
general, se produce într-un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de
extindere specifice. Cadrul de intervenţie a ofertei inelastice poate fi
accidental, ca efect al unei producţii agricole insuficiente din cauza
condiţiilor atmosferice. Alteori tensiunile inflaţioniste sunt determinate şi
de modificări sau reorientări ale structurii cererii. De pildă, orientarea
cererii către produse electronice moderne nu găseşte acoperire prin oferta
limitată, fie prin posibilitatea internă de producţie, fie din insuficienţa
importului.
Dezechilibrele apărute în unele ramuri şi sectoare se extind prin
canalele de transmisie specifice.
Relaţiile interindustriale sunt o cale firească de transmitere a
majorărilor de preţuri. Livrările unor firme reprezentând aprovizionarea
altora creează astfel premiza de a se cuprinde în costurile altor ramuri
aceste elemente majorante şi a conduce astfel la proprii creşterii de preţ.
Bineînţeles că majorarea preţurilor la energie electrică va influenţa diferit
preţul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de
agricultură sau construcţii-montaj.
Un alt mecanism de transmitere reprezintă creşterea cheltuielilor
populaţiei rezultată din creşterea veniturilor. Astfel sporeşte cererea şi faţă
de producţia unor ramuri anterior echilibrate.
În sfârşit, efectul de contagiune privind creşterea veniturilor
acţionează deosebit de eficient. Solicitările agenţilor şi titularilor de venit
privind creşterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte în
sensul “alinierii” la creşterile de venit din alte ramuri, iar pe de altă parte,
prin scăderile puterii lor de cumpărare resimţită prin creşterile de preţuri
deja intervenite.
Mecanismul generalizării creşterilor de preţ se manifestă prin însuşi
comportamentul agenţilor şi familiilor. Extinderea şi cumularea acestor
modalităţi de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului
inflaţionist. Fenomenele comportamentale speculative se desfăşoară în
legătură cu:
69
 - stocările de mărfuri în reţeaua de desfacere în scopul de a profita
de creşterile succesive de preţuri;
- constituirea de depozite de către cumpărători, urmărindu-se astfel
prevenirea unor creşteri de preţuri dezavantajoase;
- accelerarea vitezei de circulaţie a banilor ca urmare a deprecierii
lor.
Experienţa istorică arată că în evoluţia procesului inflaţionist
acţionează, pe termen lung, factorii ce pot încetini creşterea preţurilor cum
ar fi:
- transferul de cerere şi ofertă în alte domenii sau alte ramuri;
- majorări de producţie rezultate din investiţiile în capacităţile noi
înfăptuite avantajos în perioada inflaţiei;
- afirmarea unor rigidităţi structurale sau instituţionale care să
limiteze tensiunile inflaţioniste în unele compartimente.
Adesea, asemenea factori sunt declanşaţi de măsurile de prevenire
sau de combatere a inflaţiei care se iau în economia naţională.
Caracteristicile inflaţiei prin cerere subliniate aici exprimă specificul
experienţelor ultimelor decenii în ţările dezvoltate. Alte realităţi istorice,
europene, mai vechi şi mai recente din ţările subdezvoltate din Africa sau
America de Sud, confirmă existenţa unor forme mai severe ale inflaţiei prin
cerere, caracterizate în principal prin insuficienţe mari ale ofertei de
mărfuri. Desfăşurate în vremuri de război, de secete majore şi alte situaţii
catastrofale economice şi sociale, aceste procese inflaţioniste s-au derulat
în condiţii în care potenţialul economiei pentru asigurarea consumului
populaţiei îndeosebi, era grav afectat.

5.1.2. Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri este un fenomen social-economic relevat şi

analizat de teoreticieni în ultima jumătate de secol şi este legată de
capacitatea de presiune a unor grupuri sociale. Ea are la origine voinţa unui
grup social de a modifica în profitul său repartiţia venitului naţional.
Inflaţia prin costuri este cauza unor evidente procese inflaţioniste iar
creşterile costului vieţii provoacă la rândul lor noi revendicări privind
creşterile de salarii. Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere
economică. Ea este cauza specifică a inflaţiei.
Creşterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii
deoarece are ca efect creşteri importante de productivitate în unele sectoare
şi ramuri (până la 10 – 15%) în timp ce în sectoarele terţiare se apropie de
zero. Transferul în cadrul fiecărei societăţi a avantajelor progresului se
poate face prin două modalităţi:

70
 - prin scăderea preţurilor, salariile rămânând constante. În acest caz
scăderea preţurilor poate avea un efect deprimant, căci ea nu poate
stimula producţia şi poate provoca şomaj;
- prin creşterile salariilor şi veniturilor în funcţie de creşterile de
productivitate, preţurile rămânând, pe cât posibil, stabile.
De fapt, societatea preferă primordial soluţia creşterii salariale şi aici
apar unele distorsiuni. În realitate, pretind majorări şi cei care nu obţin
creşteri de productivitate în activitatea lor. În consecinţă în multe sectoare
creşterile remunerării vor avea ca efect creşterea costurilor bunurilor şi
serviciilor pe care le produc.
Revendicările justificate ale salariaţilor din sectoarele cu o puternică
creştere a productivităţii muncii sunt îmbrăţişate şi de cei care nu realizează
asemenea modificări calitative, şi astfel creşterea “aliniată” a salariilor
conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăşi de
fapt creşterea reală a productivităţii muncii. Astfel se explică în general
inflaţia prin costuri.
Inflaţia prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piaţa
factorilor de producţie. Salariul, ca principal factor al preţului de cost,
creează, prin creşterea sa, premiza declanşării creşterii preţurilor. În esenţă
se apreciază că mecanismul este impulsionat de poziţia sindicatelor care
sprijină pe salariaţi în revendicările lor şi se ajunge astfel la o creştere a
costurilor unitare transferate de firme asupra preţurilor lor.
Aşa cum se va vedea, mecanismul efectiv de considerare a aportului
în muncă şi a remunerării salariaţilor se repercutează defectuos asupra
dinamicii preţurilor. Posibilităţile normale de creştere a salariilor sunt axate
pe creşterea productivităţii muncii. Câştigul obţinut din creşterea
productivităţii muncii este justificat să fie distribuit factorilor de producţie
salariaţi şi patroni. Dar … în timp ce creşterile reale de productivitate sunt
diferite şi variate în întreprinderi şi ramuri, cererile de majorare a salariilor
tind spre o “aliniere”. Astfel majorările prin aliniere duc, în final, la o
realitate negativă prin efectul său; creşterea de ansamblu a salariilor
depăşeşte creşterea medie a productivităţii.
Potrivit aprecierilor teoreticienilor inflaţiei, la rândul său creşterea de
preţuri va fi proporţională cu diferenţa între procesul de creştere a
productivităţii şi procentul de creştere a salariilor. De exemplu, dacă
productivitatea creşte cu 3% şi salariile cu 8%, creşterea de preţuri va fi de
5%.
Inflaţia prin venituri este determinată nu numai de salarii, dar şi de
profit. În desfăşurarea ciclului inflaţionist trebuie să se ţină seama de faptul
că, în timp ce preţurile tuturor mărfurilor cresc în mod liber, salariile se
modifică numai după ce factorii interesaţi (patroni sau guvernul) consideră
că sunt motivaţii bine justificate iar noile niveluri de salarii sunt
negociabile. Astfel că atâta timp cât în cursul inflaţiei declanşate salariul
71
rămâne în urma preţurilor celorlalte mărfuri patronul rămâne cu un câştig
suplimentar decurgând din această situaţie. Ţinând seamă de profitul ca şi
salariile sunt componente ale structurii de preţ, participarea în preţ devine
într-o ipostază demonstrativă 10% salarii şi 10% profit, faţă de 12% + 8%,
anterior.
Cele două tipuri de inflaţie examinate până acum au în desfăşurarea
lor deosebiri. Astfel, în timp ce inflaţia prin cerere vine din afară (out put)
datorită unui aflux monetar, inflaţia prin costuri apare pe piaţa factorilor de
producţie înşişi şi influenţează creşterea masei monetare prin efectul său.
Diferite ca origine, cele două tipuri de inflaţie sunt de fapt
independente şi se sprijină în evoluţia însoţindu-se una pe alta şi deci
acţionând împreună. Astfel o inflaţie prin costuri poate antrena o inflaţie
prin cerere, întrucât aduce o creştere a veniturilor monetare superioară
produsului real şi determină tensiuni inflaţioniste pe piaţa de bunuri şi
servicii. De asemenea, o inflaţie prin cerere se corelează rapid cu o inflaţie
prin costuri, deoarece implică cu necesitate o creştere a preţurilor şi în
consecinţă angrenează revendicări sociale pentru majorarea veniturilor
nominale şi implicit duce la accelerarea şi generalizarea inflaţiei.

5.1.3. Inflaţia importată

În epoca contemporană relaţiile economice între ţări sunt ample şi

multilaterale astfel că fiecare economie este influenţată mai mult sau mai
puţin de fluxurile internaţionale de valori şi de toate caracteristicile pe care
acestea le au şi le aduc pe pieţele naţionale.
Astfel o primă cale de pătrundere a influenţelor externe sunt
importurile de produse, în general, şi de materii prime, în special. Fiecare
ţară poate primi stimulii inflaţionişti din exterior în funcţie de măsura în
care economia lor se bazează pe importul de materii prime şi produse de
completare din exterior. Sub presiunea preţurilor de import, costurile de
producţie cresc exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative
diferenţiat, în funcţie de utilizare. Este cunoscut că produsele petroliere au
avut un impact deosebit în economiile ţărilor dezvoltate reacţionând şi
intensificând procese inflaţioniste majore. De subliniat, că ultimele două
decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în încercarea lor de a
asigura o evoluţie pozitivă, în favoare, a preţurilor materiilor prime şi de a
obţine astfel o parte tot mai ridicată, pe această cale, din rezultatele creşterii
economice mondiale.
Variaţia cursurilor de schimb şi, pe acest fundal, degradarea
cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o altă cale de
influenţare a procesului inflaţionist.
Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară
în ritmuri mai înalte a marii majorităţi a valutelor. Deprecierea monetară
72
reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua “scumpire” a
importurilor şi “ieftinirea” pentru străini a mărfurilor naţionale exportate.
Valoarea relativă a diferitelor valute şi mai ales evoluţia
neconcordantă cu celelalte a constituit una din căile de transfer a creşterilor
de productivitate pe plan internaţional. Astfel, inflaţia prin import a devenit
un mecanism prin care se desfăşoară în cadrul internaţional lupta pentru
împărţirea rezultatelor creşterii economice diferenţiate şi deci inegale de la
o ţară la alta. O altă componentă a stimulilor inflaţionişti din circulaţia
liberă a capitalurilor între ţări. Fluxurile de capital cu propriile lor
determinante, care vin adesea în neconcordanţă cu factorii funcţiei de care
decurge circulaţia monetară. Apărute în momente specifice, adesea lipsite
de cauzalitate monetară, aceste pusee accelerează deprecierea, se
cumulează şi intensifică astfel procesul inflaţionist.

5.1.4. Inflaţia structurală

Inflaţia structurală este determinată primordial de dispoziţia

mecanismelor obiective şi exterioare omului, cum ar fi în domeniul
monetar etalonul-aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sancţiuni
cu efecte negative nu mai acţionează.
Subiectivismul în politica economică acţionează pe deplin. Şi astfel
inflaţia structurală are drept resorturi principale o voinţă socială,
materializată printr-o anumită politică economică sau socială. Evident,
aceste politici au drept scop îmbunătăţiri ale structurii sau sunt un efect al
unei structuri moştenite.
Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în numeroase ţări ca
expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei
creşteri economice rapide implicând o mobilizare intensivă a factorilor de
producţie. Creşterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie,
conduce la crearea de noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, apariţia
unor ramuri cu rol conducător în economie şi declinul unor sectoare şi
ramuri depăşite. În majoritatea lor, aceste creşteri impuse nu au pregătirea
necesară, nu au fost realizate economii prealabile şi deci nu există fonduri
de finanţare. Recurgerea la credit intern sau, mai grav, la finanţarea
bugetară implică distribuirea de venituri fără contrapartidă şi duce la
multiplicarea cererii. Deci inflaţia este implicită. Creşterea preţurilor şi
uneori economiile forţate sunt singurele modalităţi de reconstituire a unui
echilibru (nominal) în economie.
Primordial, promovarea creşterii economice prin aceste metode de
finanţare conduce la un aflux monetar în economie şi creează premizele
unui proces inflaţionist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate. Pe
de altă parte, creşterea este, totodată, o sursă de riscuri crescânde şi de
mutaţii accelerate care sunt impuse societăţii.
73
 Sarcinile fiscale şi sociale, fie că se reflectă direct în costuri, fie că
suscită noi revendicări de la categoriile supuse presiunilor inflaţioniste,
cărora le afectează veniturile, duce la accentuarea procesului inflaţionist
prin procese de tipul inflaţiei prin venituri.
Sub un alt aspect inflaţia structurală este expresie a faptului că în
epoca actuală toate corelaţiile, inclusiv ajustările necesare în plan
macroeconomic se realizează la nivelul lor superior.
Într-o economie liberă jocul relativ al preţurilor ar trebui să permită
transmiterea informaţiilor cu privire la cerere şi să orienteze pe producători
în dimensionarea ofertei lor. Dar teama de scădere a preţurilor, într-o
economie cu producţie agricolă îndeosebi, conduce la o puternică rezistenţă
a celor afectaţi, în cazul acesta o masă importantă. de Aici politica de
susţinere a preţurilor pentru produsele excedentare (şi implicit creşterea
mult mai accentuată a preţurilor bunurilor mai deficitare). Considerăm că
acest fapt se produce într-o economie în care piaţa ar cere reducerea
preţurilor produselor agricole cu 5% şi creşterea preţurilor la produsele
industriale cu 5%. Dacă se adoptă o politică de susţinere, evoluţia preţurilor
pe cele două categorii în loc să se compenseze, respectiv să se anuleze (-
5%, + 5%) asigurând astfel menţinerea nivelului general al preţurilor, va
conduce la o creştere medie a preţurilor de 5% (în cadrul aceleiaşi diferenţe
de 10% între categorii în cadrul căreia însă, prima categorie se păstrează cu
un preţ neschimbat, deci cu creştere 0%, iar cea de-a doua rămâne la
distanţa necesară de 10%).
Astfel, politica de susţinere a unor sectoare este în fapt generatoarea
unei inflaţii continue. Ajustarea la nivel major este tipică şi la transferurile
specifice ale creşterilor de productivitate a muncii, problemă analizată mai
sus.
O altă cauză a inflaţiei structurale rezidă din rigiditatea economiei
care apare în momentele de creştere economică atunci când se tinde spre o
deplină utilizare de forţei de muncă. Situaţiile pot fi diferite de la o
economie la alta, esenţa constă în faptul că în condiţiile perioadei în care se
tinde spre angajarea totală a forţelor de producţie, a forţei de muncă
primordială, apare o zonă de costuri crescânde – efect al unor astfel de
rigidităţi.
Pentru a lămuri concret înţelesul acţiunii acestui factor trebuie să
precizăm că se consideră rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilităţii
aparatului productiv la modificările cererii. Asemenea rigidităţi se pot ivi în
legătură cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacităţi sau resurse
materiale. Dar cele mai importante rigidităţi provin din inadaptabilitatea
forţei de muncă din asemenea motive cum sunt:
- ataşamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;
- insuficienţa instituţiilor de formare şi reciclare;

74
 - absenţa unor rezerve de locuinţe libere care limitează migraţia forţei
de muncă;
- excesivă specializare a forţei de muncă;
- obstacolele existente în formarea şi autoprotecţia unor profesionişti
care determină un efectiv numerus clausus.
Depăşirea acestor rigidităţi cere eforturi financiare deosebite, costuri
mult mai mari. Astfel, acţiunile îndreptate spre evitarea şi limitarea
şomajului împing economia spre tensiuni inflaţioniste.

5.2. Dezinflaţia, deflaţia şi politicile antiinflaţioniste

 Efectele inflaţiei

Pentru a răspunde la întrebarea dacă este necesară lupta conta

inflaţiei trebuie examinat impactul general al inflaţiei asupra creşterii
economice, asupra populaţiei şi întreprinderilor.
Creşterea economică poate fi considerată drept rezultat al inflaţiei, în
sensul că aceasta favorizează producţia şi investiţiile, în mai multe moduri:
 creşterea veniturilor nominale, mai mult sau mai puţin indexate
poate antrena o creştere a cererii globale;
 cheltuielile financiare ale îndatorării sunt puţin împovărătoare,
întrucât se rambursează în monedă devalorizată, iar efectul
multiplicator al creditului se amplifică;
 ratele reale de dobândă, foarte scăzute, uneori negative, conferă
rentabilitate proiectelor de investiţii.
Inflaţia se manifestă ca factor împotriva creşterii economice, datorită
următoarelor aspecte:
 menţine în activitate întreprinderi marginale, ineficiente;
 favorizează existenţa unor preţuri anormal de ridicate, iar
întreprinderile în cauză sunt mai puţin competitive decât altele,
inflaţia fiind, astfel, un mijloc de supravieţuire pentru
întreprinderile mai puţin competitive;
 constituie o frână în calea progresului economic, în sensul că
sporirea profitului este obţinută prin creşterea preţurilor de
vânzare, mai degrabă decât prin scăderea costurilor de producţie.
Astfel, inflaţia antrenează distorsiuni artificiale între întreprinderi
şi denaturează concurenţa;
 inflaţia contribuie la deteriorarea progresivă a echilibrului exterior:
dificultăţi la export, cauzate de preţurile ridicate şi cele de import,
datorate preţurilor prea scăzute. Cu cât nivelul inflaţiei, respectiv,
diferenţa dintre ritmurile de creştere ale preţurilor în cele două ţări
sunt mai mari, cu atât se explică pierderile la export;

75
  inflaţia denaturează influenţa ratei de dobândă prin scăderea
artificială a ratelor reale, ceea ce poate conduce la o risipă a
capitalului, întrucât poate fi împrumutat cu rate de dobândă
anormal de scăzute. Un asemenea efect poate fi diminuat prin
includerea unei prime de inflaţie anticipată, după cum propune
modelul Fisher. Astfel, rata reală rămâne stabilă chiar dacă inflaţia
este în continuă creştere şi este, sistematic, subestimată de către
debitori.

Prin urmare, inflaţia ridicată frânează creşterea economică,

hiperinflaţia induce recesiune, dar o doză moderată de inflaţie, în general,
antrenează efecte pozitive.

Efectele inflaţiei asupra populaţiei:

La întrebarea, cine pierde, cine câştigă, răspunsul trebuie nuanţat,

deoarece se poate spune că populaţia pierde atunci când economiseşte şi
câştigă în calitate de debitor.
Întrucât inflaţia nu creează bogăţie, rezultă că cei care câştigă o fac
în detrimentul celor care pierd, iar suma pierderilor şi câştigurilor este nulă.
Cei care pierd sunt, în principal, titularii unor venituri fixe sau
modeste şi cei care economisesc. Aceştia din urmă constituie principala
victimă a inflaţiei, ca urmare a dobânzilor reale scăzute, chiar negative, şi
ca urmare a devalorizării capitalului lor financiar. În schimb, proprietarii de
bunuri imobiliare şi funciare, precum şi de alte active reale, beneficiază de
inflaţie întrucât, la modul general, preţul acestor bunuri se majorează mai
repede decât al altora. Beneficiază, de asemenea, de inflaţie, cei care se
îndatorează întrucât rambursarea datoriilor se realizează într-o monedă
depreciată.

Efectele asupra întreprinderilor:

Întreprinderile sunt, în egală măsură, beneficiare şi victime ale

inflaţiei. Astfel, sunt favorizate investiţiile, pe de o parte, şi se degajă o
marjă de autofinanţare suplimentară, pe de altă parte, prin diminuarea
sarcinii cu rambursarea datoriilor.
Inflaţia provoacă, deseori, creşterea salariilor şi a ponderii acestora în
valoarea adăugată, în detrimentul profiturilor, de unde rezultă o scădere a
rentabilităţii economice.
Un alt fenomen îl constituie influenţa inflaţiei asupra contabilităţii
întreprinderilor, în sensul că dă iluzia realizării de profituri, majorează baza
impozabilă şi distribuirea de dividende.

76
 Lupta contra inflaţiei a devenit obiectivul unic al politicii monetare,
iar mijloacele tradiţionale antiinflaţioniste constau în:
 îngheţarea preţurilor;
 politica bugetară şi fiscală;
 limitarea creditului;
 politica veniturilor.
Blocajul preţurilor este o modalitate directă de luptă contra inflaţiei
şi constă în măsuri de interzicere a majorării preţurilor pentru diverse
bunuri şi servicii, de-a lungul unei perioade determinate. Această măsură
constă într-o acţiune directă şi rapidă comparativ cu alte măsuri, dar
eficacitatea pe termen lung este scăzută. Cea mai importantă problemă este
cea a ieşirii din starea de blocare a preţurilor, întrucât intervin, imediat,
majorări semnificative ale acestora.
Riscul este cu atât mai mare cu cât perioada este mai îndelungată.
Blocarea preţurilor n-a permis niciodată diminuarea inflaţiei ci a împiedicat
extinderea acesteia într-un mod necontrolat.
Politica bugetară şi fiscală: prin aceste măsuri se urmăreşte
reducerea cererii globale, intervenind direct asupra componentelor sale.
Sunt disponibile două instrumente, astfel:
 fie statul reduce cheltuielile publice,
 fie se majorează fiscalitatea, sau veniturile se diminuează şi astfel,
se diminuează cheltuielile sectorului privat.
Acest tip de politică nu este utilizat, datorită caracterului său
inadaptat la situaţiile în care inflaţia este însoţită de o rată ridicată a
şomajului, iar pe de altă parte, datorită ineficacităţii pe termen scurt şi a
impactului necontrolabil pe termen lung.
Limitarea creditului constă într-o acţiune restrictivă asupra
distribuirii anumitor credite. Acest instrument prezintă anumite limite, şi
anume:
 dificultatea de a fixa norme de creştere a volumului creditelor;
 alterarea concurenţei între bănci şi penalizarea celor mai dinamice;
 multiplicarea procedurilor de încălcare a reglementărilor.
Politica veniturilor se aplică în măsura în care o majorare excesivă a
veniturilor constituie un factor determinant al creşterii cererii şi, în acelaşi
timp, al creşterii costurilor salariale. Logica acestui instrument este
următoarea: reducerea veniturilor poate reduce tensiunile inflaţioniste.
Aplicarea în practică se face cu dificultate, datorită presiunii
sindicatelor. Acesta este motivul pentru care măsura a fost puţin aplicată.
Toate aceste măsuri utilizează o singură metodă: reducerea activităţii
economice, motiv pentru care s-au căutat alte instrumente prin care să se
acţioneze direct asupra nivelului general al preţurilor, fără a perturba însă
activitatea economică.

77
 Deflaţia: conţinut şi riscuri

Definirea termenului „deflaţie” se poate realiza în următorul mod:

frânare sau resorbţie totală a inflaţiei, prin măsuri care vizează diminuarea
masei monetare şi reducerea cererii în raport cu oferta. Pot fi distinse
următoarele trei forme de deflaţie:
 deflaţia monetară;
 deflaţia financairă;
 deflaţia reală
Deflaţia montară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de
plată în circulaţie, deci prin reducerea cantităţii de monedă aflată la
dispoziţia agenţilor economici.
Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil
acordat prin sistemul bancar. Principala manifestare a acestor două forme
de deflaţie este scăderea preţurilor bunurilor şi serviciilor precum şi a
preţului activelor reale.
Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice,
acesta fiind un alt termen utilizat pentru a desemna recesiunea care
însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau financiară.
Prin termenul deflaţie sunt desemnate toate scăderile considerabile
ale preţurilor indiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi
definită şi ca rata anuală de scădere a nivelului general al preţurilor, fiind,
în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative.
Efectele deflaţiei pot fi enumerate astfel:
 deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii;
 majorează povara datoriei publice;
 antrenează o scădere a valorii patrimoniilor;
 majorează ratele reale ale dobânzii.
Cauzele deflaţiei pot fi monetare sau financiare:
 diminuarea masei monetare, respectiv diminuarea volumului
acesteia sau a vitezei de circulaţie poate sta la baza deflaţiei. De
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
termenul deflaţie a corespuns acestei abordări în sensul că s-a
contractat cantitatea de monedă emisă de banca centrală (biletele
de bancă, avansuri către stat);
 restricţiile în distribuirea creditelor. Deflaţia reprezintă
rezultatul unei politici de limitare a creditului, dusă la extreme.
Orice restricţie puternică şi durabilă în distribuirea creditelor,
indiferent că se datorează unei restricţii monetare sau unei
atitudini deliberate a băncilor este de natură să conducă la o
situaţie deflaţionistă.
 creşterea ratelor reale de dobândă. În decursul anilor ’80, acest
fenomen a dobândit o nouă amploare şi a fost considerat că a stat
78
 la baza stagflaţiei economice. Creşterea ratelor de dobândă
conduce la situaţii deflaţioniste, întrucât descurajează investiţiile
şi cumpărările de titluri, deci se reduce activitatea economică. De
asemenea, rata dobânzii sporite reprezintă semnul unei politici
monetare restrictive care conduce la efecte deflaţioniste.
 politica valutară. Statele practică, deseori politica, unei monede
puternice sub presiunea băncilor centrale, cu scopul de a reduce
dezechilibrele externe de natură inflaţionistă. Această politică a
monedei puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a
monedei şi este obţinută, fie printr-o contractare a cantităţii de
monedă, fie prin creşterea ratelor de dobândă.
 îndatorarea excesivă. Creditul este necesar pentru dezvoltarea
activităţii economice dar suscită rambursarea capitalului şi a
cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce
îndatorarea devine excesivă. Recurgerea la credite susţine
creşterea economică într-o primă etapă, dar exercită o influenţă
deflaţionistă.
 preferinţa pentru lichiditate. Atunci când la nivelul agenţilor
economici şi populaţiei se manifestă o puternică preferinţă pentru
lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în
măsura în care lipseşte încrederea în viitor, iar perspectivele
blochează orice investiţie. Economia stagnează, iar deflaţia se
manifestă.

Bibliografie

1. Campbell McConnell, Stanley Brue, Economics, Mc.Grow-Hill,

1996
2. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996.
3. Eugen Rădulescu, Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică,
1999
4. Flamant M., L’Inflation, PUF, Paris, 1992.
5. Frederic Mishkin, The Economics of Money, Banking and financial
Markets, Ed. Harper Collins, 1989
6. Jean Francois Goux, Inflation, desinflation, deflation, Ed. Dunod,
Paris, 1998.
7. Loisel F., Le delit d’inflation, Hatier, Paris, 1993.
8. Milton Friedman, Inflations et systemes monetaires, Ed. Calmann-
Levy, Paris, 1996
9. Taşnadi Alexandru, Doltu Claudiu, Monetarismul, Ed. Economică,
1996
79
10. Ţugui Alexandru, Inflaţia şi contabilitatea, Ed. Junimea, Iaşi, 1998
11. Ţugui Alexandru, Inflaţia. Concepte, teorii şi politici economice,
Editura Economică, 2000.
12. Yves Crozet, Inflation ou déflation ?, Ed. Nathan, Paris, 1997.

80
 Capitolul 6

PROCESE ŞI FLUXURI FINANCIARE

6.1. Relaţii financiare

6.4. Finanţele publice
6.5. Finanţele private
Bibliografie

Obiectivele propuse:

 însuşire noţiunilor de relaţii financiare;

 cunoaşterea caracteristicilor financiare;
 înţelegerea funcţiilor finanţelor publice;
 cunoaşterea obiectivelor finanţelor private

81
 Activitatea societăţii omeneşti se înfăţişează ca un complex de
acţiuni şi relaţii pe care le promovează participanţii, adică subiecţii acestei
activităţi, respectiv indivizii, grupurile de indivizi sau instituţiile ce-i
reprezintă în ansamblul lor sau pe comunităţi definite după diferite criterii.
Această activitate se concretizează în procese formative (fabricarea unui
bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu, crearea unei opere
de artă sau ştiinţifice etc.) şi în fluxuri de transfer exprimând, în general,
dorinţa fiecărui participant de a-şi satisface nevoile de consum, de a-şi
asigura şi îmbunătăţi existenţa.
Derularea unui proces formativ presupune existenţa unor mijloace pe
care iniţiatorul acestui proces le foloseşte în scopul elaborării, construirii
obiectului (bun, serviciu, informaţie) pe care el şi-a propus să-l obţină.
Mijloacele se pot afla în patrimoniul subiectului sau, de cele mai multe ori,
trebuie constituite pe seama unui flux de transfer. Obiectul fluxului de
transfer îl formează chiar bunurile, serviciile, informaţiile etc. pe care le-au
construit subiecţii activităţii sociale. Atât aceste obiecte, cât şi mijloacele
utilizate pentru producerea lor pot fi exprimate atât fizic, material, cât şi
valoric, băneşte.
Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a „emancipat”, s-a
individualizat pe măsura evoluţiei activităţii sociale şi a generat relaţii de
un anumit tip, numite relaţii băneşti, în sfera cărora se includ şi relaţiile
financiare. Procesul de „emancipare” a acţionat şi în legătură cu relaţiile
financiare, care au devenit obiect de studiu distinct, concretizat în ştiinţa
finanţelor, componentă a grupului de ştiinţe cunoscute sub numele de
ştiinţe economice.
Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor
băneşti la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului
său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.

6.1. Relaţii financiare

Iniţiatorul unui proces formativ dispune, numai ca excepţie, în forma

lor fizică, materială, de toate mijloacele necesare derulării respectivului
proces. Cel mai adesea dispune doar parţial sau deloc de mijloacele
necesare în chiar forma fizică, materială cerută în mod expres de procesul
respectiv.
Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului
global sau a componentelor sale, relaţii reprezentând transferuri
monetare, în dublu sens, între buget şi firme sau între firme.
Sfera relaţiilor băneşti o include pe cea a relaţiilor financiare,
deoarece relaţiile băneşti presupun contraprestaţia, nu necesită neapărat un
instrument legal de reflectare sau o bază legală generatoare şi nu au
neapărat sau de regulă un caracter de continuitate. De exemplu,
82
achiziţionarea de către o antrepriză de construcţii a unei cantităţi de ciment
contra cost plătibil pe loc arată existenţa contraprestaţiei (care în acest caz
este directă şi imediată), considerată de ambii parteneri echivalentă,
deoarece „afacerea” nu s-ar mai fi făcut dacă unul din ei avea rezerve.
Vânzarea se poate face sau nu pe baza unui contract („instrumentul legal”),
dar este prea puţin probabil ca ea să fi fost generată de legislaţia curentă:
constituţie, cod civil, o lege ordinară, o hotărâre de guvern etc. De
asemenea, nimic nu îndreptăţeşte vreuna din părţi (cumpărător, vânzător) să
pretindă sau să spere ca un astfel de aranjament să devină perpetuu sau
măcar să se repete.
Caracteristicile relaţiilor financiare sunt:
 relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice.
Apartenenţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este
determinată de faptul că sunt suportul bănesc al unor raporturi
între proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel
puţin structura acestuia. De exemplu, firma A achită la finele
lunii consumul de energie electrică. O astfel de relaţie are de
regulă caracter de continuitate. Consumul s-a făcut treptat, dar
permanent, iar achitarea contravalorii sale se face ulterior, ceea
ce presupune generarea unei obligaţii a firmei A către
furnizorul de energie, adică o obligaţie care nu se stinge
imediat.
 relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de
regulă cu caracter de continuitate. Când bugetul de stat este
parte, atunci legea stabileşte: obligativitatea, cuantumul şi
termenul ce caracterizează respectiva relaţie. Când bugetul de
stat nu este parte, atunci legea precizează doar cadrul şi
condiţiile creerii obligaţiei, urmând ca partenerii să stabilească
cuantumul şi termenul, în acest context definit de lege.
 relaţiile financiare au efecte cu caracter definitive: această
caracteristică exprimă faptul că, odată transferul financiar
efectuat, modificarea de structură a patrimoniului este, în
principiu, ireversibilă şi, de asemenea, suma transferată nu se
mai poate reîntoarce la partea care a efectuat transferul.
 relaţiile financiare presupun, în principiu, transferuri băneşti
fără contraprestaţie directă şi imediată şi fără titlu rambursabil.
Această caracteristică presupune că cel ce transferă nu poate
pretinde contraprestaţii directe şi imediate şi nici restituirea
sumelor. În exemplul despre creditul comercial este evident că
firma A nu poate pretinde restituirea contravalorii energiei
electrice consumate, dar nici furnizorul de energie nu poate
pretinde contraprestaţie (plată) imediată.

83
 Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare
în cadrul lor ca autoritate publică sau nu. De pildă, o societate comercială
cu capital de stat este parte într-un credit comercial şi într-un contract de
asigurare. Relaţiile financiare născute în acest caz fac obiectul finanţelor
private, întrucât statul apare aici ca un agent economic oarecare. În acelaşi
mod sunt tratate şi relaţiile financiare ce apar în legătură cu proprietatea
publică a statului şi cu proprietatea sa privată.

6.2. Finanţele publice

Componenta publică a finanţelor are în vedere:

a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform
nevoilor acestuia, în calitatea sa de autoritate publică;
b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un
mijloc (pârghie) de influenţare a desfăşurării ansamblului
activităţii economico-sociale.
Finanţele publice sunt definite în legătură cu existenţa statului şi a
instituţiilor sale centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi
funcţionarea instituţiilor de drept public. Angajamentele financiare apar sub
forma resurselor care generează creanţe (drepturi de încasare) sau sub
forma cheltuielilor care pot genera obligaţii (datorii care trebuie plătite).
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti publice sunt obiect
al dreptului constituţional şi al dreptului administrativ.
Finanţele publice îndeplinesc trei funcţii principale, şi anume:
funcţia de alocare (fiscală), funcţia de stabilizare (extrafiscală) şi funcţia
de redistribuire (socială).
A. Funcţia de alocare, numită şi funcţie fiscală sau funcţie de
repartiţie, are ca obiect formarea şi mişcarea fluxurilor financiare,
adică formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor,
respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute în acesta.
B. Funcţia de stabilizare, numită şi funcţie extrafiscală, are ca
obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru
favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor
economice. Ea presupune intervenţia statului în activitatea socială
în general, în cea economică în particular. Prin această funcţie se
urmăreşte încasarea ritmică şi în cuantum a veniturilor statului,
cheltuirea acestora potrivit legii, eradicarea (mai realist
diminuarea şi limitarea) evaziunii fiscale, evitarea deturnării. În
realizarea acestei funcţii sunt avute în vedere mijloace, operaţiuni
şi procedee precum disciplina financiară, legalitatea, oportunitatea
şi caracterul economicos al fluxurilor.
C. Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect
transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale
84
 activităţii economico-sociale sau între diferite categorii socio-
profesionale. Această funcţie are un pronunţat caracter de
redistribuire întrucât, cel puţin într-o primă fază, resursele statului
se formează pe baza veniturilor primare, adică a veniturilor
obţinute de factorii de producţie pe seama contribuţiei lor la
rezultatele activităţii economice: producerea de bunuri materiale,
servicii şi informaţii, inclusiv cele de natură social-culturală, cum
sunt educaţia, sănătatea, asigurările sociale etc. Pe seama acestor
venituri, statul întreprinde activităţi de susţinere fie cu caracter
general (pregătirea şcolară obligatorie, asistenţa categoriilor sau
persoanelor defavorizate, apărarea etc.), fie cu caracter punctual
(încurajarea unui anumit gen de activitate, susţinerea unor zone
defavorizate etc.).

6.3. Finanţele private

Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi

gestiunea resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea
obiectului lor de activitate în condiţii normale de profitabilitate.
Caracteristica de normalitate este efectul acceptării de către agentul
economic a unui câştig pe care el îl consideră satisfăcător pentru a-şi
continua activitatea. În teoria modernă a finanţelor, acest câştig este
interpretat şi ca o recompensă destinată agentului economic pentru
asumarea riscului de a-şi fi angajat resursele în activitatea pe care o
desfăşoară. În acest sens, apare problema arbitrajului, adică a opţiunii între
variante. Problema este definită, în contextul menţionat, ca o alegere între
variante câştig - risc, referitoare la modalitatea de utilizare (investire,
plasare) a resurselor financiare disponibile la un moment dat.
Obiectul finanţelor private include:
 constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;
 repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea
acţionarilor);
 plasarea eventualelor disponibilităţi;
 obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru
derularea curentă a activităţii lucrative;
 mobilizarea creanţelor;
 lichidarea obligaţiilor.

85
Bibliografie

1. Anison Guy, Houben Thierry, Mathématiques financières, Paris,

2. Armand Colin, 1990
3. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, Monedă, credit,
bănci, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994
4. Bran Paul Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Bucureşti,
Editura Economică, 1995
5. Breit William, Hochman Harold M., Saueracker Edward, Readings
in Microeconomics, St.Louis, Times Mirror/Mosby, 1986
6. Brezeanu Petre, Marinescu Iulian, Finanţe publice şi fiscalitate,
Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1996
7. Cabannes Micheles, Introduction à la macroéconomie, Paris,
Armand Colin, 1995
8. Cobbaut Robert, Théorie financière, Paris, Economica, 1996
9. Dardac Nicolae, Anghelache Gabriela, Stancu Ion, Pieţe de capital
şi burse de valori, Bucureşti, Editura Adevărul, 1991
10. Juravle Vasile, Metode şi tehnici fiscale, Bucureşti, Editura Rokris,
2000
11. Procese şi politici macroeconomice ale tranziţiei, Academia
Română – Institutul de finanţe, preţuri şi probleme valutare „Victor
Slăvescu”, Bucureşti, Editura Economică, 1995
12. Rizzo Bruno, Introduction à la macroéconomie financière, Paris,
Armand Colin, 1996
13. Stancu Ion, Finanţe, Bucureşti, Editura Economică, 1996
14. Stroe Radu, Modele şi soluţii pentru unele problem financiare,
Bucureşti, Editura A.S.C.C.R., 1998
15. Vasile Radu, Monedă şi politică fiscală, Bucureşti, Editura Uranus,
1994
16. Văcărel Iulian, Anghelache Gabriela, Bercea Florian, Bistriceanu
Gheorghe, Bodnar Maria, Moşteanu Tatiana, Georgescu Florin,
Finanţe publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999

86
 Capitolul 7

BĂNCILE ȘI RELAȚIA ACESTORA CU CLIENȚII.

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

7.1. Structura sistemului bancar

7.1.2. Componentele sistemului bancar şi funcţiile sale
7.2. Banca Centrală – autoritate monetară
Bibliografie

Obiectivele propuse:

 cunoaşterea structurii sistemului bancar

 cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de sistemul bancar în cadrul
economiei;
 însuşirea de cunoştinţe cu privire la caracteristicile sistemelor
bancare
 cunoaşterea şi înţelegerea principalelor etape în evoluţia sistemului
bancar românesc;
 cunoaşterea evoluţiei BNR, a principalelor activităţi desfăşurate în
prezent şi a obiectivelor în vederea integrării monetare europene;
 cunoaşterea rolului Băncii Naționale în cadrul sistemului bancar

87
7.1. Structura sistemului bancar

Într-o economie de piaţă, sistemul financiar-bancar în ansamblul său,

îndeplineşte rolul de intermediere financiară, în sensul că fondurile băneşti
se pot transfera de la agenţii economici şi populaţie care le deţin în surplus,
la agenţii şi populaţia care sunt în deficit. Instituţiile bancare deţin un rol
esenţial în cadrul sectorului financiar, în buna desfăşurare a activităţii
unităţilor economice şi a economiei în ansamblu. Drept urmare, de-a lungul
timpului s-a manifestat o preocupare permanentă pentru crearea unui sistem
bancar funcţional, capabil să ofere o gamă largă de produse şi servicii, care
să satisfacă exigenţele tuturor potenţialilor clienţi, de la apariţia primelor
manifestări bancare până în prezent.
Dacă banii sunt utilizaţi ca marfă (capital de împrumut), atunci
banca poate fi privită ca o instituţie a sistemului financiar, care
acumulează mijloacele temporar libere (economiile) ale unor agenţi
economici (deponenţi, creditori) şi le acordă cu împrumut din numele său
altor agenţi economici (debitori), respectând principiile de rambursare
ulterioară, de plată a dobânzii, de scadenţă etc.
Dacă folosim moneda în calitate de mijloc de circulaţie şi mijloc de
plată, atunci banca are rolul instituţiei care facilitează efectuarea
decontărilor (în numerar şi prin virament) între agenţii economici.

În ambele cazuri, banca îşi asumă rolul de intermediar în circulaţia

resurselor financiare (în primul caz – de la creditor la debitor, în al doilea
– de la plătitor la beneficiar) şi din această cauză, în literatura economică
(mai cu seamă occidentală), la nivel macroeconomic, banca este
examinată ca un intermediar financiar.

Aşadar, băncile sunt principalii intermediari financiari din economie,

a căror activitate de bază se concentrează în jurul următoarelor elemente
caracteristice7:
- pun în circulaţie creanţe asupra lor însele, sporind volumul
mijloacelor de plată şi, implicit, al masei monetare;
- facilitează formarea capitalului disponibil în economie;
- permit coordonarea procesului economisire – investire în scopul
sporirii volumului total de resurse alocate economiei.
O bancă reprezintă o instituţie de credit autorizată să efectueze, în
principal, activitatea de colectare a fondurilor atât de la persoane juridice,
cât şi de la persoane fizice sub forma depozitelor sau instrumentelor
negociabile plătibile la cerere sau la scadenţă, precum şi de acordare a

7
Basno Cezar, Dardac Nicolae – Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, E.D.P., Bucureşti,
1999, pag. 12.

88
creditelor8.
Sistemul bancar al unei ţări este definit prin reţeaua instituţiilor de
credit rezidente în ţara respectivă şi a relaţiilor economice în care
componentele acesteia sunt parte. Reţeaua instituţiilor de credit este
exprimată de tipurile de bănci care funcţionează într-o ţară, iar relaţiile
economice în care acestea sunt parte – prin funcţiile pe care le îndeplinesc
în economie.
Constituirea sistemului bancar este rezultatul unui lung proces istoric
de dezvoltare a economiei şi a relaţiilor în care intră agenţii economici.
Apariţia băncilor în lumea modernă este considerată a fi rezultatul
dezvoltării comerţului în Evul Mediu, în special prin contribuţia oraşelor
autonome. Prima bancă este datată 1171 în Veneţia; azi, în cele peste 190
de state, funcţionează circa 50.000 de societăţi bancare.
În Uniunea Europeană se utilizează conceptul de „instituţie de
credit” pentru a defini activitatea de mai sus. Instituţia de credit reprezintă
o entitate a cărei activitate constă în „atragerea de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi acordarea de credite în contul propriu”9.
Enciclopedia britanică defineşte o instituţie bancară ca fiind o
„instituţie financiară care realizează tranzacţii cu bani şi substitute ale
banilor şi furnizează diferite tipuri de servicii financiare. Băncile acceptă
depozite şi acordă credite, profitul provenind din diferenţa între dobânda
încasată pentru creditele acordate şi dobânda plătită pentru depozitele
constituite”10.
Astfel, băncile sunt considerate a fi atât instituţii financiare, cât şi
instituţii de credit, întrucât ele oferă atât servicii bancare cât şi alte servicii
financiare.
Băncile, în calitatea lor de intermediari financiari, au un dublu rol11:
1. emit propriile lor titluri, negociabile, în scopul mobilizării
activelor monetare disponibile în economie;
2. achiziţionează pe cele emise de agenţii nebancari, plasând astfel o
parte din resursele mobilizate.
De asemenea, se poate spune că poziţia privilegiată a băncilor faţă de
celelalte instituţii financiare este asigurată prin intermediul celor două
funcţii pe care băncile le îndeplinesc:
 constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor
băneşti temporare ale clienţilor şi plasarea acestora spre

8
Legea nr. 58/1998, Legea bancară publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 121/1998, cu
amendamentele ulterioare.
9
Directiva Parlamentului European şi Consiliul Uniunii Europene nr. 2000/12/EC din 20 martie 2000
privind accesul la activitate şi exercitarea profesiunii de către instituţiile de credit, publicată în Official
Journal L 126, 26/05/2000 şi modificată prin Directiva Parlamentului European şi Consiliul Uniunii
Europene nr. 2000/28/CE.
10
www.brittanica.com
11
Basno Cezar, Dardac Nicolae – Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, E.D.P., Bucureşti,
1999, pag. 12.
89
 fructificare, în principal prin acordarea de credite pe diferite
termene;
 asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor, care să
susţină creşterea economică, prin efectuarea de viramente şi
plăţi în numerar

Pentru a putea funcţiona, orice bancă are nevoie de o autorizaţie

emisă de Banca Centrală Naţională sau de autoritatea naţională de
supraveghere financiară. În baza autorizaţiei, băncile au dreptul să ofere
produse şi servicii bancare, cu respectarea prevederilor legale în materie,
dar şi a regulilor de prudenţă bancară.
Băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor
străine pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele
operaţiuni12:
- deschiderea de conturi în lei şi valută;
- atragerea de depozite la cerere, la termen;
- încheierea unor acorduri de împrumut (acordarea de împrumuturi
şi linii de credit în lei şi valută pe termen scurt, mediu şi lung),
operaţiuni de factoring şi scontarea bonurilor de tezaur, inclusiv
forfetare;
- efectuarea operaţiunilor bancare în România şi în străinătate;
- emiterea şi gestionarea instrumentelor de credit şi plată;
- plăţi şi decontări;
- leasing financiar;
- transferuri de fonduri;
- emiterea de garanţii bancare şi asumarea angajamentelor;
- emiterea cărţilor de credit şi operarea cu acestea;
- cumpărarea şi vinderea titlurilor de valoare guvernamentale;
- efectuarea de tranzacţii în numele băncii şi în contul clientului cu:
instrumente băneşti negociabile (cecuri, cambii, certificate de
depozit), valute, instrumente financiare derivate, metale preţioase,
titluri de valoare;
- gestionarea portofoliului clienţilor;
- păstrarea în custodie a titlurilor de valoare şi gestionarea acestora;
- acordarea de consultanţă bancară şi financiară;
- prestarea unor servicii bancare electronice.

7.1.1. Componentele sistemului bancar şi funcţiile sale

Componentele sistemului bancar pot fi individualizate după mai

multe criterii, dar cel al funcţiilor băncilor este poate cel mai reprezentativ.

12
Legea nr. 58/1998, Legea bancară, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 121/1998,
cu amendamentele ulterioare.
90
Din acest punct de vedere sunt identificate următoarele trei tipuri de bănci:
 bănci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizării lor
de către stat, de regulă una în fiecare ţară; ca excepţie, în SUA
sunt autorizate 12 astfel de bănci;
 bănci comerciale sau de depozit, care efectuează multiple
operaţiuni bancare, dar cu predilecţie constituirea de depozite,
operaţii în conturi curente ale agenţilor economici şi creditarea
acestora;
 bănci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite
operaţiuni, limitându-şi astfel funcţionalitatea; în cadrul lor se
includ: instituţii de depozit, instituţii de creditare specializate,
societăţi financiare, companii de investiţii, bănci cooperatiste, case
de economii, fonduri de pensii, fonduri de plasamente, case de
titluri, bănci de afaceri ş.a.

Sistemul bancar în sine şi fiecare din componentele lui îndeplinesc

funcţii specifice în mecanismul economic:
a) colectarea depunerilor;
b) gestiunea mijloacelor de plată;
c) acordarea de credite;
d) consultanţă şi diferite alte servicii.
Particularităţile economiilor naţionale au condus în epoca modernă la
specificitatea sistemelor bancare din diferite ţări.
În cadrul acestui sistem se disting:
Bănci centrale. Au rolul de a emite bancnote şi monede, de a
implementa politica monetară a statului, de a autoriza şi supraveghea
activitatea tuturor băncilor din sistemul bancar naţional (ex. Banca
Naţională a României, www.bnro.ro).
Bănci de investiţii. Au atât rolul de a garanta vânzarea acţiunilor şi
obligaţiunilor, cât şi pe cel de a acorda consultanţă în privinţa fuziunilor
(ex. Goldman Sachs în SUA, www.gs.com).
Bănci specializate în finanţarea comerţului. Sunt bănci al căror
obiect de activitate constă, în mod tradiţional, doar în furnizarea de fonduri
de finanţare a comerţului. Aceste bănci asigură asemenea fonduri şi sub
alte forme decât creditele clasice (ex. EXIMBANK - Romania,
www.eximbank.ro).
Bănci de economii. În mod tradiţional, aceste bănci aveau ca obiect
de activitate atragerea de depozite şi acordarea de credite ipotecare (ex.
CEC Bank, www.cec.ro). În prezent, băncile de economii oferă o gamă
variată de produse şi servicii bancare şi nu se mai deosebesc fundamental
de celelalte bănci.

91
 Bănci „off-shore”. Sunt bănci situate în state cu jurisdicţii
considerate a fi „paradisuri fiscale”, de regulă şi „bănci private” (ex.
băncile situate în Elveţia, Andorra, Insulele Virgine, Insulele Cayman etc.).
Bănci comerciale. Sunt bănci care, spre deosebire de băncile de
investiţii, îşi axează oferta, în cea mai mare parte, pe servicii pentru marile
organizaţii (ex. ING Bank - Olanda, www.ingbank.nl).
Bănci de retail. Sunt bănci ai căror clienţi sunt exclusiv persoanele
fizice (ex. Volksbank - Austria, www.volksbank.co.at).
Bănci universale. Acestea au mai multe obiecte de activitate dintre
cele menţionate mai sus (ex. BCR, www.bcr.ro; BRD, www.brd.ro;
Raiffeisen Bank, www.raiffeisen.ro etc.).
Bănci private. Gestionează activele unor persoane, fizice sau
juridice, foarte bogate (ex. Union Bank of Switzerland, www.ubs.com).
De menţionat că fiecare sistem bancar naţional are particularităţile
lui, în ceea ce priveşte denumirea băncilor şi tipurile activităţilor cuprinse
sub această denumire.
În România sistemul bancar actual s-a constituit pornind de la patru
bănci, având reţele proprii: Banca Naţională, Banca de Investiţii, Banca
Română de Comerţ Exterior şi Banca pentru Agricultură şi Industrie
Alimentară. Aceste bănci aveau specializare strictă şi deţineau monopolul
operaţiunilor bancare cu personae juridice. Persoanele fizice puteau efectua
operaţiuni bancare numai prin CEC, instituţie care era o quasibancă,
deoarece: avea atribuţii de mobilizare a disponibilităţilor băneşti de la
populaţie, nu credita activitatea economică, putea oferi credite de consum
(construcţii de locuinţe, unele cumpărări în rate ş.a.).
După 1989 sistemul bancar românesc s-a diversificat ca număr de
participanţi. A început un profund proces de restructurare şi privatizare care
este încă în derulare. Restructurarea a debutat în 1990 cu legea privind
societăţile comerciale, pr in care erau astfel definite inclusiv instituţiile
bancare. Apoi, în 1991, s-au adoptat legi privind activitatea bancară (Legea
33/1991) şi Legea privind statutul Băncii Naţionale (Legea 34/1991), prin
care se face redefinirea atribuţiilor Băncii Naţionale a României ca bancă
centrală. Se creează apoi BCR, ca bancă pentru deservirea agenţilor
economici persoane juridice pentru operaţiunile lor băneşti. Privatizarea a
însemnat crearea unor societăţi bancare private şi începerea procedurilor
pentru vânzarea cotei de capital pe care statul o deţine la băncile existente
în sistem dinainte de 1989.
În sistemul bancar românesc se regăsesc acum Banca Naţională a
României, băncile comerciale şi alte instituţii cu atribuţii în domeniul
bancar.
Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă a implicat şi
reorganizarea băncilor în societăţi pe acţiuni şi autonomia activităţii

92
acestora, privatizarea şi apariţia de noi instituţii bancare cu capital autohton
sau străin.
Potrivit BNR, la sfârşitul anului 1990 funcţionau 12 bănci dintre care
7 erau bănci persoane juridice române iar 5, sucursale ale băncilor străine;
în 1995 existau 31 bănci dintre care 24 erau societăţi bancare persoane
juridice române, iar 7 erau sucursale sau reprezentanţe ale băncilor străine;
în 1998 existau 45 bănci dintre care 36 erau societăţi bancare persoane
juridice române, iar 9 erau sucursale sau reprezentanţe ale băncilor străine.
Prin aderarea României la Uniunea Europeană, Sistemul Bancar
Românesc se implică activ în derularea unor proiecte destinate
modernizării sistemului bancar, printre aceste proiecte numărându-se şi
proiectul zonei unice de plăţi în Euro (SEPA-Single Euro Payments Area),
al cărui obiectiv este crearea unei economii europene mai transparente şi
mai competitive.
Prin legea nr. 200/2002 (organizarea şi funcţionarea cooperativelor
de credit), amendamentele aduse legilor 101/1998; 83/1998; 58/1998, noua
lege bancară emisă în 2003 şi alte reglementări BNR s-a realizat o evoluţie
remarcabilă a sistemului bancar românesc astfel13:
- alinierea sistemului bancar românesc la directivele Uniunii
Europene (asigurarea unui sistem de raportare transparent intern şi
internaţional;
- adoptarea reglementărilor Basel II;
- creşterea autorităţii BNR ca organ de supraveghere al activităţii
bancare;
- stabilirea clară a modului în care o bancă poate fi declarată în
faliment;
- emiterea noii legii bancare în 2003 (asigurarea unui regim unitar
pentru toate instituţiile de credit;
- reglementarea banilor electronici şi a activităţii legate de creditul
electronic;
- reglementarea transferurilor de fonduri în afara ţării şi invers;
- consfinţirea independenţei BNR ca instituţie de reglementare în
domeniul bancar;
- stabilirea obiectivului principal al BNR: stabilitatea preţurilor;
- stabilirea sistemului de credit overdraft pentru băncile comerciale;
- realizarea raportărilor contabile şi în sistemul IAS;
- creşterea cerinţelor privind indicatorul de adecvare a capitalului de
la 8 la 12 procente din activele ponderate cu riscul;
- revizuirea sistemului de provizionare şi clasificare a creditului în
funcţie de performanţa financiară, serviciul datoriei şi iniţierea de
proceduri judiciare;
- stabilirea unui capital social minim de 32 milioane RON;
13
Popescu Mihai – Produse şi servicii bancare, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, 2007, pag. 12-13.
93
 - înființarea Biroului de Credit pentru monitorizarea riscului şi
rambursării creditelor persoanelor fizice.
Prin realizarea acestui sistem de organizare bancară s-a creat un
potenţial considerabil de creştere şi dezvoltare a activităţii bancare, atât în
domeniul clienţilor persoane juridice, cât şi pe termen mediu şi lung, în
domeniul clienţilor persoane fizice.
Obiectivul principal al acordului Basel II (Directiva nr. 12 din 2000
a CE, revizuită şi actualizată) este acela de asigurare a unui cadru mai
flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al
instituţiilor de credit, dar şi crearea premiselor pentru stabilitatea
sistemului financiar.
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, înfiinţat în anul
1975 pe lângă Banca Internaţională de Reglementări de către grupul celor
10 mari state industrializate, are ca scop formularea standardelor de
supraveghere generale, ghidurilor şi recomandărilor privind cele mai bune
practici în domeniul bancar. În anul 1988, Comitetul Basel a elaborat un
Acord privind capitalul concentrat asupra riscului de creditare, având drept
scop să asigure un nivel adecvat al capitalului în sistemul bancar
internaţional şi să creeze un sistem competitiv corect. În anul 1996 Acordul
a fost completat în ce priveşte riscul de piaţă. Acordul a fost implementat în
ţările G10 anul 1992.
Activitatea instituţiilor bancare în conformitate cu acest acord a
dezvăluit un şir de imperfecţiuni. Astfel, în anul 1999 a fost elaborat
proiectul unui Nou Acord asupra Capitalului – supranumit Basel II,
menit să înlocuiască Acordul din 1988 ţinând cont de neajunsurile lui.
Proiectul a trecut trei runde de consultări, de fiecare dată suferind
modificări considerabile.
Elementele de bază ale Noului Acord asupra Capitalului au în
vedere trei piloni:
1) cerinţele faţă de capitalul minim;
2) supravegherea asupra suficienţei capitalului;
3) disciplina de piaţă.
Internaţionalizarea bancară a fost marcată în ultimele decenii de
patru factori majori care au influenţat activităţile de internaţionalizare a
băncilor14:
- schimbarea rolului internaţional al băncilor: eliminarea
intermediarilor financiari,
- creşterea rolului pieţelor de capital;
- transformarea industriei bancare mondiale: ridicarea restricţiilor,
crizele financiare şi schimbarea noilor paradigme monetare;
- apariţia structurilor economice în Uniunea Europeană;
- evoluţia produselor şi a serviciilor financiare.
14
Smith R., Walter I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997, p. 67.
94
 În acest context şi în România a devenit necesară restructurarea
sistemului bancar în vederea susţinerii financiare a tuturor activităţilor
economice necesare procesului de reformă a economiei. Băncile din
România şi-au remodelat opţiunile de afaceri şi structurile manageriale
interne începând cu redefinirea organizării activităţii din perspectiva
relaţiei cu clienţii şi recompartimentarea acesteia în funcţie de cerinţele
clienţilor. Modificarea strategiilor bancare în România şi orientarea
acestora tot mai mult către client, în special de băncile mari ce dispun de
capacităţi financiare importante arată că se merge în direcţia practicată de
băncile din economiile dezvoltate. Activităţile financiare sunt separate în
funcţie de clienţi, nu de natura lor intrinsecă. La dorinţa clienţilor pentru
pachete de servicii financiare complete există o tendinţă de integrare a
serviciilor. Punându-se accent pe relaţia client-bancă, băncile sunt
interesate în prezent de relaţiile de afaceri avantajoase pentru ambele părţi.
La sfârşitul anului 2009, în România funcţionau 42 de instituţii de
credit (41 de bănci şi reţeaua cooperatistă CREDITCOOP), în scădere de la
43 în anul precedent. Din punct de vedere al originii capitalului, sistemul
bancar prezenta următoarea structură15:
- 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat,
- 4 bănci cu capital majoritar privat autohton,
- 25 de bănci cu capital majoritar străin şi
- 10 sucursale ale unor bănci străine.

Băncile cu capital integral sau majoritar privat deţineau 92,7% din

active (85,3% revenind instituţiilor cu capital integral sau majoritar străin
inclusiv sucursalele băncilor străine), segmentul controlat de stat
reprezentând doar 7,3%.
Un fenomen de dată relativ recentă este creşterea numărului de bănci
de talie mijlocie (cu o pondere de 5-7% în activele totale), nu mai puţin de
6 bănci făcând parte din această categorie.
Capitalizarea sistemului bancar românesc a continuat să se majoreze
şi în 2009, cu 8,1%. Din perspectiva ţării de origine a capitalului investit,
Grecia (cu 26,6% din total capital) continuă să devanseze Austria (cu
16,9%) şi Olanda (cu 9,0%). Până în prezent, băncile cu capital majoritar
grecesc au făcut faţă cu succes crizei internaţionale, în parte şi datorită
reglementărilor prudenţiale mai conservatoare iniţiate de BNR în mod
contraciclic în anii anteriori.
Ca urmare a liberalizării pieţei serviciilor, un număr de 207 instituţii
străine au notificat intenţia de a oferi şi de a desfăşura activitate bancară în
mod direct pe teritoriul României. Între acestea figurează 192 instituţii

15
Raport BNR 2009, pag. 31-32.
95
bancare, 3 instituţii financiare nebancare şi 12 instituţii emitente de monedă
electronică.

În contextul modificărilor de structură menţionate anterior, ponderea

activelor deţinute de băncile cu capital privat sau majoritar privat în totalul
activelor sistemului bancar românesc era, la finele anului 2009, de 92,7%,
(iar ponderea activelor băncilor cu capital străin sau majoritar străin,
inclusiv sucursalele băncilor străine, a fost de 85,3%), în timp ce băncile cu
capital integral sau majoritar de stat deţineau o pondere de numai 7,3%.

Alte instituţii care colaborează cu sistemul bancar românesc sunt16:

 Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar

Obiectivul principal al Fondului este garantarea rambursării

depozitelor constituite la instituţiile de credit de către persoane fizice,
persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică, potrivit condiţiilor
şi limitelor stabilite prin legea de funcţionare a Fondului, precum
şi desfăşurarea activităţii ca administrator special, administrator interimar
ori ca lichidator al instituţiilor de credit, în cazul desemnării sale în una din
aceste calităţi.

 Biroul de Credit

Înfiinţat la iniţiativa sectorului bancar românesc, Biroul de Credit îşi

propune să sprijine participanţii la sistem prin furnizarea de informaţii
reale, actualizate şi consistente referitoare la persoane fizice care au
contractat credite de la bănci sau societăţi financiare, au achiziţionat un
produs în sistem leasing sau au fost asigurate împotriva riscului de neplată
de o societate de asigurări. Biroul de Credit este o societate pe acţiuni care
are ca acţionari 25 de bănci.
Biroul de Credit este operaţional din august 2004 şi, în prezent,
gestionează date negative şi pozitive, date referitoare la fraudulenţi si
inadvertenţe, provenite din surse bancare şi non-bancare.
Obiectul de activitate al Biroului de Credit include: Colectarea /
prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi – persoane fizice ai
participanţilor; Informaţii şi analize oferite participanţilor în scopul
identificării şi cuantificării riscului de credit, creşterii calităţii creditelor,
diminuării riscului de fraudă şi protejării creditorilor; Stabilirea criteriilor
uniforme de apreciere a clientelei (scoring); Consultanţă financiar-bancară.

16
www.arb.ro
96
 TransFonD

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse atât de banca centrală, cât şi

de comunitatea bancară pentru o reformă structurală a sistemelor de plăţi şi
decontări din România, în prezent România dispune de un sistem de plăţi
modern, la nivelul celor existente în Uniunea Europeană.
Operatorul Sistemului Electronic de Plăţi din România este
TransFonD - Societatea de Transfer de Fonduri şi Decontări, o companie
privată fondată de comunitatea bancară din România, având ca acţionari
Banca Naţională a României (33,33%) şi 25 bănci comerciale (66,67%).
Domeniul principal de activitate al TransFonD este furnizarea de servicii
de compensare şi decontare a plăţilor fără numerar în monedă naţională,
pentru instituţiile de credit, Banca Naţională a României, Trezoreria
Statului şi alte instituţii financiare.
Principalele atribuţii ale TransFond sunt:
 administrarea şi operarea sistemului SENT(casa automată de
compensare);
 administrarea tehnică şi operarea sistemului ReGIS (sistemul de
decontare pe bază brută în timp real), conform mandatului acordat
de către Banca Naţională a României;
 operarea tehnică a sistemului SaFIR (sistemul de depozitare şi
decontare a operaţiunilor cu titluri de stat);
 asigurarea de servicii de suport pentru participanţii la cele trei
sisteme.

 Centrala Incidentelor de Plăţi

Înfiinţată în anul 1997 în cadrul Băncii Naţionale a României,

Centrala Incidentelor de Plăţi este un centru de intermediere care
gestionează informaţia specifică incidentelor cu instrumente de plată
(cecuri, cambii, bilete la ordin), atât din punct de vedere bancar (tragerea în
descoperit de cont), cât şi din punct de vedere social
(pierdere/furt/distrugere). Transmiterea informaţiei la Centrala Incidentelor
de Plăţi se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comunicaţii
Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

 Centrala Riscurilor Bancare

Înfiinţată în 2000 în cadrul Băncii Naţionale a României, Centrala

Riscurilor Bancare reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea
şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei instituţii de credit
din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de
credite si/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de
97
raportare sau care înregistrează întârzieri în efectuarea plăţilor, precum si a
informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.
Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a Centralei
Riscurilor Bancare sunt persoanele declarante - instituţiile de credit si
societăţile de credit ipotecar - şi Banca Naţională a României. Schimbul de
informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de
Comunicaţii Interbancară.

 ROMCARD

ROMCARD este o societate comercială pe acţiuni, înfiinţată în anul

1994 de cele mai importante cinci bănci din România, având ca obiect de
activitate procesarea tranzacţiilor cu carduri bancare.
ROMCARD furnizează servicii privind tranzacţiile cu carduri
bancare, domeniul sau de activitate incluzând autorizarea tranzacţiilor cu
carduri, administrarea bazelor de date, switching naţional şi internaţional,
decontarea şi procesarea tranzacţiilor cu carduri, soluţie de securitate
pentru băncile acceptatore şi emitente pentru servicii de e-commerce.
Sistemul de procesare al ROMCARD este realizat si certificat conform
standardelor internaţionale.

7.2. Banca Centrală – autoritate monetară

Banca Centrală reprezintă autoritatea monetară într-un stat.

Privilegiile şi poziţia dominantă a băncii centrale în cadrul sistemului
bancar naţional implică şi asumarea unor responsabilităţi. Banca centrală
trebuie să exercite dreptul de control asupra politicii monetare într-o
societate democratică.
De asemenea, trebuie să fie capabilă să influenţeze comportamentul
sistemului bancar în sensul necesar pentru îndeplinirea scopurilor
economice, influenţare care se realizează prin folosirea a două tipuri de
instrumente: instrumente de piaţă şi instrumente administrative.
Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai
ales cele comerciale creează o cantitate mult mai mare de monedă decât
banca de emisiune, deoarece chiar volumul monedei scripturale este mult
mai mare decât moneda efectivă pusă în circulaţie de aceasta din urmă.
Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda
legală sau, altfel spus, moneda centrală care are putere liberatorie
nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte forme de monedă (moneda
scripturală) reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune de
capacitate liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate

98
acestui tip, clauze care implică posibilitatea transformării monedei private
în monedă centrală17.
În literatura de specialitate există mai multe aprecieri şi clasificări în
privinţa funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o bancă centrală. Vom
aborda sintetic doar câteva dintre acestea18:
1. funcţia de centru al politicii monetare – reprezintă activitatea
definitorie pentru profilul unei bănci centrale şi vizează necesitatea
finanţării trezoreriei statului fără a afecta financiar şi monetar,
menţinând puterea de cumpărare a banilor, o creştere economică
neinflaţionistă şi echilibrul financiar caracteristic pieţelor
financiare ordonate.
2. funcţia de emisiune monetară – băncile centrale sunt singurele
emitente de bancnote cu putere liberatorie de plată.
3. funcţia de creditare a economiei naţionale – banca centrală este
creditor de ultimă instanţă al economiei naţionale, acţionând în
scopul supravegherii lichidităţii economiei.
4. funcţia de bancă a băncilor – evidenţiază implicarea directă a
băncii centrale în activitatea băncilor comerciale, pe mai multe
planuri: reglementare administrativă; reglementarea şi gestionarea
disponibilităţilor lichide deţinute de bănci în cont la banca
centrală; asigurarea derulării normale a plăţilor între băncile
comerciale şi în cadrul economiei.
5. funcţia de centru valutar – banca centrală participă activ la
tranzacţiile de pe piaţa valutară determinând influenţarea
cererii/ofertei de monedă pe această piaţă în scopul asigurării
stabilităţii relative a cursului valutar şi a echilibrării dinamice a
balanţei de încasări şi plăţi.
6. funcţia de bancă a statului – asigură finanţarea acţiunilor statului
astfel încât să nu fie afectată puterea de cumpărare viitoare a
monedei naţionale.
7. funcţia de reprezentant al statului în relaţiile financiare
internaţionale – banca centrală este abilitată prin statut să
reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale ţi în
organismele financiare internaţionale.
Istoric, prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză
(1668), Banca Angliei creându-se 30 de ani mai târziu (1694).
Banca Naţională a României (BNR), înfiinţată în anul 1880, este -
din perspectivă cronologică - cea de-a 16-a bancă centrală din lume. Banca
Naţională a României, instituţie publică independentă, are dreptul exclusiv
de emisiune, fiind singura instituţie autorizată să emită însemne monetare,
ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

17
http://www.ase.ro/upcpr/profesori/165/banca%20centrala.doc, pag. 1.
18
Dedu Vasile – Gestiune bancară, Ediţia a II-a, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 20 – 25.
99
 BNR sprijină politica economică generală a statului, fără
prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor.
Creare BNR are la bază legea 17 din 29 aprilie 1880 care prevedea
„înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie”. Potrivit acestei legi, Banca
Naţională a României se înfiinţa, pentru o perioadă de 20 de ani (începând
din 1 iulie 1880), cu dreptul exclusiv de a emite „bilete de bancă la
purtător”. Din punct de vedere al constituirii capitalului, acesta era de 30
milioane lei, din care zece milioane erau depuse de către stat, restul fiind
constituit prin subscripţie publică.
La acea dată, operaţiunile BNR erau reprezentate de:
- scontarea sau cumpărarea de poliţe, bilete la ordin sau alte efecte;
- scontarea bonurilor de tezaur până la nivelul de 20% din nivelul
capitalului vărsat;
- tranzacţii cu metalele preţioase (aur şi argint);
- primirea sumelor în cont curent şi în depozit, a titlurilor şi a
metalelor prețioase.

Conform prevederilor Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR,

principalele atribuţii ale BNR sunt:
1. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de
schimb;
2. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei
funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii
financiare;
3. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată
pe teritoriul României;
4. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
5. administrarea rezervelor internaţionale ale României.

În ceea ce priveşte instrumentele de politică monetară folosite de

Banca Centrală, acestea sunt în general reprezentate de:

 Mecanismul rezervelor minime obligatorii - constă în obligaţia pe

care banca centrală o impune băncilor comerciale de a-şi păstra o
parte din active în conturi deschise la aceasta. Banca centrală are
astfel posibilitatea de a influenţa creşterea sau reducerea ofertei de
monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea,
respectiv majorarea cotei procentuale a rezervelor.

 Mecanismul de refinanţare - reprezintă un instrument de politică

monetară prin care banca centrală îşi exercită funcţia de creditor de
100
 ultimă instanţă. Refinanţarea societăţilor bancare de către Banca
Naţională a României este o operaţiune de creditare pe termen scurt,
de regulă de maximum 90 de zile calendaristice, cu excepţia
cazurilor în care Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a
României decide un alt termen. Creditele de refinanţare ce se pot
acorda de către Banca Naţională a României societăţilor bancare
sunt: creditul structural, creditul de licitaţie, creditul special şi
creditul lombard (overdraft)19.

 Taxa oficială a scontului - Nivelul ratei dobânzii pentru creditele

structurale20 se stabileşte de către Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a României şi reprezintă rata (taxa) oficială a scontului.
Taxa oficială a scontului poate fi modificată fără preaviz şi este
aplicabilă inclusiv creditelor structurale în derulare.
 Operaţiunile pe piaţa liberă – Intervenţia băncii centrale pe piaţa
liberă conduce la o distribuire dinamică de bani efectivi între
sistemul bancar şi Banca Centrală, acest instrument monetar având
un rol important în influenţarea plasamentelor de credit în
economie21. Operaţiunile pe piaţa liberă (open market) constau din
vânzări/cumpărări de titluri de credit guvernamentale, respectiv
certificate de trezorerie, bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat. Scopul
acestor operaţiuni este de creştere sau scădere, după caz, a rezervelor
băncilor, reprezentând cel mai important instrument al politicii
monetare de care dispune Banca Centrală.

 Mecanismul cursului valutar - Cursul valutar reprezintă raportul de

schimb între două valute care se compară în cadrul mecanismului
cursului de schimb. Pe plan internaţional, simbolizarea monedelor
naţionale se realizează printr-o denumire cu 3 litere (primele două
semnifică ţara emitentă, iar a treia - denumirea monedei respective).
Diferenţa între cursul la cumpărare şi cel la vânzare se numeşte
marjă (spread) şi reprezintă câştigul intermediarului deoarece el
cumpără la un curs mai scăzut şi vinde apoi la un curs mai ridicat.
Întotdeauna, cursul la cumpărare practicat de intermediar este mai
mic decât cursul la vânzare al acestuia. Pentru clienţii de pe piaţa
valutară care adresează intermediarilor ordine de vânzare/cumpărare,
cursurile de schimb trebuie privite invers decât din punctul de vedere
19
Regulamentul BNR nr. 3 din 10 iulie 1995, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.164 din 27
iulie1995, privind condiţiile şi modul de efectuare a refinanţării societăţilor bancare de către Banca
Naţională a României.
20
Creditul structural este o formă de refinanţare prin care societatea bancară este autorizată să preleveze
succesiv sume dintr-un cont deschis de Banca Naţională a României, până la un anumit nivel şi în cadrul
unui interval de timp (scadenţă) prestabilite. Garantarea se va face cu efecte de comerţ şi alte hârtii de
valoare, acceptate de Banca Naţională a României.
21
Dedu Vasile – Gestiune bancară, Ediţia a II-a, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 35.
101
 al intermediarilor. Ceea ce pentru intermediar reprezintă curs la
cumpărare, pentru client este curs la vânzare, iar cursul la vânzare al
intermediarului este curs la cumpărare pentru client.
Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea
Europeană, Banca Naţională a României a devenit membră a Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC), iar Guvernatorul BNR membru al
Consiliului General al Băncii Centrale Europene (BCE). BCE este banca
centrală responsabilă de euro, moneda unică europeană. Principala atribuţie
a BCE este menţinerea puterii de cumpărare a euro şi, implicit, asigurarea
stabilităţii preţurilor în zona euro. Aceasta din urmă este formată din cele
17 state ale Uniunii Europene care au adoptat euro începând cu anul 1999.

Bibliografie

1. Panaite Ileana – Alice, Finanţele întreprinderii-note de seminar,

Ed. ASE, Bucureşti, 2000.
2. Popescu Mihai, Produse şi servicii bancare, Universitatea Ştefan
cel Mare, Suceava, 2007.
3. Smith R., Walter I., Global Banking. New York: Oxford
University Press, 1997.
4. Trotabas Louis, Finances publiques, Paris, 1964, citat de Gliga I. –
Dreptul finanţelor publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1992.
5. Văcărel I. (coord.), Finanţe publice, Ed. A VI-a, E.D.P., 2007.
6. Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl.
Bercea, M. Toma, Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994.
7. Văcărel Iulian (coord.), Finanţele publice, Ed. Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999.
8. Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P.
Bucureşti, 2003.
9. *** BNR – Planul de conturi al societăţilor bancare şi normele
metodologice de utilizare a acestuia, www.bnr.ro

102
103