An3 Moneda Si Credit

GHEORGHE MANOLESCU
BĂNCI ŞI CREDIT
Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MANOLESCU, GHEORGHE
Bănci şi credit / Gheorghe Manolescu – Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
488 p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN (10) 973-725-561-5
(13) 978-973-725-561-7
336.711
336.77
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

ISBN (10) 973-725-561-5
(13) 978-973-725-561-7
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Sonia MILITARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 8.05.2006. Coli de tipar: 30,5

Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83
Tel / Fax: 316.97.90; www.SpiruHaret.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE FINANŢE ŞI BĂNCI
GHEORGHE MANOLESCU
BĂNCI ŞI CREDIT
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006

CUPRINS
Introducere ………………………………………………………... 9
I. Sistemul bancar …………………………………………………. 11
1. Intermedierea financiară …………………………………….. 12
2. Apariţia şi evoluţia băncilor ………………………………… 15
3. Caracteristicile băncilor moderne …………………………… 19
4. Băncile comerciale …………………………………………. 21
5. Alte instituţii bancare de depozit ……………………………. 30
6. Economia instituţiilor de depozit ……………………………. 37
7. Lichiditatea bancară …………………………………………. 50
II. Firma bancară şi managementul acesteia ……………………. 57
1. Bilanţul băncii ……………………………………………….. 58
2. Operaţia de bază a băncii ……………………………………. 63
3. Principiile managementului bancar …………………………. 37
4. Managementul riscului de credit ……………………………. 78
5. Gestiunea riscului de rată a dobânzii ………………………... 84
6. Activităţi extrabilanţiere …………………………………….. 88
7. Inovaţii financiare …………………………………………… 92
III. Creditarea economiei …………………………………………. 106
1. Conţinutul şi caracteristicile creditului ……………………… 107
2. Consideraţii teoretice asupra creditului ……………………... 110
3. Funcţiile creditului …………………………………………... 115
4. Formele creditului …………………………………………… 117
5. Intermedierea şi instrumentele de credit bancar …………….. 122
6. Multiplicatorul creditului bancar ……………………………. 125
7. Principii în activitatea de creditare bancară …………………. 126
8. Analiza bancară a creditului ………………………………… 130
9. Riscul de credit bancar ………………………………………. 133
IV. Riscurile bancare ……………………………………………... 140
1. Definirea riscurilor bancare …………………………………. 141
5

2. Managementul riscului şi securizarea activelor ……………... 146
3. Derivativele şi managementul riscului ……………………… 148
4. Analiza şi evaluarea riscurilor bancare ……………………… 154
5. Riscuri macroeconomice ……………………………………. 172
6. Managementul riscului şi organizarea băncii ……………….. 176
V. Dobânda şi rata dobânzii ……………………………………… 185
1. Concept şi tipuri de dobândă ………………………………... 186
2. Echilibrul ratelor dobânzii …………………………………... 189
3. Valoarea în timp a banilor …………………………………... 191
4. Rata dobânzii şi determinarea acesteia ……………………… 196
5. Rata nominală şi rata reală a dobânzii ………………………. 200
6. Categorii ale ratei nominale a dobânzii ……………………... 202
7. Structura ratei dobânzii ……………………………………… 207
8. Riscul ratei dobânzii şi globalizarea financiară ……………... 211
VI. Creditarea firmelor …………………………………………… 222
1. Fundamentele creditării firmelor ……………………………. 223
2. Caracterizarea creditării firmelor ……………………………. 224
3. Creditarea exploatării ………………………………………... 230
4. Finanţarea pe termen lung şi mediu …………………………. 238
5. Natura riscului ratei dobânzii ………………………………... 250
VII. Administrarea creditelor ……………………………………. 258
1. Elementele administrării creditului ………………………….. 259
2. Alegerea portofoliului de credite ……………………………. 260
3. Politicile de credit …………………………………………… 264
4. Procesul de creditare ………………………………………… 266
5. Funcţiile de susţinere ………………………………………... 270
6. Managementul pierderilor potenţiale din credite ……………. 272
7. Evaluarea pierderilor din credite ……………………………. 279
VIII. Analiza portofoliului ………………………………………... 288
1. Necesitatea analizei portofoliului …………………………… 289
2. Abordarea statistică a riscului ……………………………….. 291
3. Determinanţii cererii de active ………………………………. 301
4. Teoria alegerii portofoliului …………………………………. 304
5. Relaţia dintre risc şi rata estimată a rentabilităţii. (Linia pieţei
de capital) ………………………………………………………. 317
6. Evaluarea riscului individual ………………………………... 322
7. Analiza portofoliului de credite ……………………………... 325
IX. Creditarea consumului ……………………………………….. 337
1. Evoluţie şi specific …………………………………………... 338
2. Forme ale creditului de consum ……………………………... 341
6

3. Instituţiile creditului de consum …………………………….. 347
4. Administrarea creditului de consum ………………………… 351
5. Costul creditului ……………………………………………... 360
X. Creditarea ipotecară …………………………………………... 371
1. Structura finanţării locative …………………………………. 372
2. Riscurile financiare ale sectorului populatiei ……………….. 374
3. Piaţă, preţuri, politică în domeniul locuinţelor ……………… 376
4. Instituţii ale finanţării ipotecare ……………………………... 380
5. Instrumente ale împrumutului ipotecar ……………………… 386
6. Dobânda, competiţie, suprafinanţare ………………………... 394
7. Administrarea creditului ipotecar …………………………… 396
8. Experienţe privind finanţarea ipotecară ……………………... 398
9. Creditul ipotecar în România ………………………………... 400
XI. Creditul public şi internaţional ……………………………… 409
1. Finanţarea publică …………………………………………… 410
2. Datoria publică şi finanţarea acesteia ……………………….. 415
3. Operaţiuni financiare şi de plăţi internaţionale ……………… 425
4. Piaţa valutară, riscuri şi arbitraje ……………………………. 428
5. Balanţa de plăţi ……………………………………………… 434
6. Datoria externă ………………………………………………. 439
7. Instituţii internaţionale de finanţare …………………………. 443
XII. Perspectivele activităţii bancare …………………………….. 455
1. Expansiunea bancară ………………………………………... 456
2. Internaţionalizarea bancară ………………………………….. 468
3. Viitorul activităţii bancare …………………………………... 475
Bibliografie generală ……………………………………………… 487

8

INTRODUCERE
Băncile reprezintă o componentă determinantă a sistemului fi-

nanciar, acestea contribuind direct la configurarea dimensională,
structurală şi calitativă a finanţării economiei, instrumentele, tehnicile,
consistenţa şi finalităţile finanţării depinzând hotărâtor de caracte-
risticile sistemului bancar, de completitudinea reglementativă şi orga-
nizaţională a sistemului, de coerenţa şi compatibilitatea funcţională ale
entităţilor sistemului, precum şi de capacităţile şi abilităţile subiecţilor
din cadrul sistemului.
Diversitatea şi complexitatea activităţilor bancare, diferenţierea
şi specializarea instrumentelor financiare utilizate de către acestea,
delimitările şi complementările instituţionale, şi îndeosebi implicarea
masivă a băncilor pe toate segmentele pieţei financiare, în condiţiile
unei evoluţii internaţionale şi globale a sistemului bancar au plasat
banca, în calitate de instituţie financiară a intermedierii şi transfor-
mării, în poziţia de avangardă a proceselor înnoitoare şi restructurative
specifice sistemului financiar actual.
Putem spune că, în spaţiul financiar, banca face jocurile, face şi
desface pieţe financiare, orientează şi dimensionează fluxurile de
lichidităţi, ajustează oferta, dar şi cererea de lichidităţi, induce preţuri,
rate, cursuri, seduce clienţii prin sclipitoare produse şi servicii ban-
care (adesea cu conţinut şi caracteristici absconse, esoterice), generea-
ză, întreţine, acoperă şi transferă riscuri, dar şi menţine şi stimulează
stabilitatea economică dinamică; altfel spus, banca devine treptat, şi
sub impactul informatizării şi desubstanţializării monedei, o necesi-
tate a civilizaţiei, la expansiunea căreia contribuie şi ea.
Prin menirea sa, banca colectează depozite şi furnizează credite,
finanţează un segment de consumatori de lichidităţi din disponibilităţile
altui segment, activizând şi fluidizând moneda, pompând resurse
9

financiare destinate dezvoltării, investiţiilor, dar şi consumului, prin
aceasta contribuind la dereglarea inflaţionistă, şi nu numai, a economiei,
cantonând frecvent fluxurile de lichidităţi într-un spaţiu al jocurilor
financiare, speculative adesea, uneori reverberative, punctual rebarbative
şi perverse, şi din păcate adverse, oricum rupte de o realitate care nu mai
recunoaşte nominalul, moneda ca o haină etalonată după propria măsură,
ci ca o cămaşă de forţă sau ca un voal inconsistent şi neprotector.
În acest sens, creditul bancar constituie calea principală de transfer al
lichidităţilor disponibile, dominând atât prin dimensiuni, cât şi prin impact
finanţarea economiei, ratele dobânzii bancare, implicit cele directoare ale
băncilor centrale sau ale centrelor financiare, dirijând mişcarea pieţelor, a
cererii şi ofertei de lichidităţi, creditele bancare contribuind la alocarea
resurselor financiare în economie, la alegerea priorităţilor şi, în ultimă
instanţă, la stabilirea configuraţiei viitoare a economiilor, la inducerea
nivelului, structurii şi calităţii vieţii viitoare a populaţiei.
Cartea Bănci şi credit încearcă să prezinte, să explice şi să
interpreteze aspectele şi problemele esenţiale, definitorii ale sistemului
bancar, ale firmei bancare şi ale creditării bancare, evidenţiind institu-
ţii, instrumente, tehnici şi finalităţii ale finanţării bancare, precum şi
perspectivele evolutive ale acestora.
Destinată în principal studenţilor de la Facultatea de Finanţe şi
Bănci, cartea reprezintă partea a doua a cursului de Monedă, fiind
continuarea primei părţi a cursului, intitulată Moneda şi politicile mo-
netare şi, în acest sens, înţelegerea unor capitole din carte necesită cu-
noaşterea unor capitole din prima parte, concepte şi probleme anali-
zate în prima parte fiind considerate cunoscute în cea de-a doua parte.
Cartea abordează intercondiţionat banca, diversitatea acesteia şi
managementul băncii, componentă esenţială a sistemului financiar, pe
de o parte, şi creditarea bancară, ca flux determinant al finanţării eco-
nomiei, pe de altă parte.
Fiecare capitol cuprinde , similar primei părţi a cursului, în afara
conţinutului explicativ şi interpretativ, şase descriptori complementari:
scop şi obiective, introducere, sumarul capitolului, termeni-cheie,
teste şi întrebări de autoevaluare, bibliografie selectivă.
Aprilie 2006
Autorul
10

I. SISTEMUL BANCAR
SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea configuraţiei siste-

mului bancar, a caracteristicilor activităţilor instituţiilor de intermediere
financiară, pentru înţelegerea rolului şi impactului activităţii bancare asu-
pra evoluţiei economiei, a societăţii.
Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE
OBIECTIVE:
• Evidenţierea şi explicarea specificului şi conţinutului intermedie-
rii financiare, a procesului de apariţie şi expansiune a băncilor ca insti-
tuţii specializate în intermedierea transferului de resurse financiare în eco-
nomie.
• Prezentarea caracteristicilor şi funcţiilor băncilor moderne, a
configuraţiei instituţiilor bancare.
• Cunoaşterea conţinutului şi specificului activităţilor instituţiilor
de intermediere, ale băncilor comerciale şi ale altor instituţii de depozit, a
operaţiunilor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea şi distribuirea
fondurilor.
• Analiza şi interpretarea economică a activităţilor băncii, deli-
mitarea şi corelarea veniturilor şi cheltuielilor, evidenţierea indicatorilor
de performanţă, precum şi explicarea importanţei lichidităţii în funcţio-
narea băncilor.
INTRODUCERE
Banca reprezintă componenta esenţială a mişcării monedei în eco-
nomie, transferul, transformarea şi alocarea acesteia, realizarea echilibru-
lui dinamic dintre cererea şi oferta de monedă fiind direct determinate de
către activitatea bancară. Rolul băncii, definitoriu pentru aceasta, este
acela de a asigura finanţarea economiei prin intermediere, prin colectarea
monedei pasive în depozite, procesarea depozitelor şi activizarea monedei
11

prin credite, rol realizat în contextul unei diversităţi de activităţi etero-
gene, multe dintre acestea de natură nonbancară.
Sistemele bancare moderne cuprind bănci specializate, care se
orientează pe nişe de piaţă, şi bănci universale, care oferă o serie largă de
activităţi bancare şi alte produse, băncile diferenţiindu-se şi adaptându-şi
instrumentele astfel încât să realizeze profitabil şi adecvat circulaţia mo-
nedei, finanţarea economiei.
1. Intermedierea financiară
Atunci când cel care economiseşte transferă fonduri unei firme prin
cumpărarea unor noi obligaţiuni, acesta împrumută direct firma, adică
participă prin finanţare directă la investiţia de capital pe care firma doreş-
te să o realizeze. Totodată, dacă cel care economiseşte dispune de un de-
pozit bancar pe care banca îl foloseşte, împreună cu alte depozite bancare
pentru a cumpăra de la aceeaşi firmă obligaţiuni, cel care economiseşte
participă prin finanţare indirectă la realizarea investiţiei de capital a fir-
mei, banca intermediind această finanţare. În cazul finanţării directe, pro-
cesul nu implică intermediere financiară, în timp ce în cazul finanţării
indirecte, o altă instituţie alocă fondurile celor care economisesc celor
care doresc să realizeze investiţii de capital.
Procesul finanţării indirecte, în care o instituţie se află între cel care
economiseşte, cel care acordă împrumut, şi cel care investeşte, cel împru-
mutat, reprezintă intermedierea financiară, iar instituţiile care servesc ca
mijlocitor al acestei intermedieri se numesc intermediari financiari.
Cele două modalităţi de finanţare sunt prezentate schematic în
figura nr.1:
Intermediari
financiari
Împrumutători Pieţe financiare Împrumutaţi
Figura nr.1. Finanţarea economiei

12

1.1. Asimetria informaţională
Opţiunea celor care economisesc de a-şi plasa fondurile la interme-
diarii financiari, în depozite, în loc de a împrumuta direct pe cei care
investesc în bunuri de capital, se explică în parte prin asimetria informa-
ţională a pieţelor financiare. În cazul în care cel care economiseşte cum-
pără obligaţiuni emise de către o firmă, acesta nu dispune de capacitatea
şi de informaţia necesare pentru a evalua corect profitabilitatea proiectului
investiţional al firmei finanţat prin achiziţionarea de obligaţiuni, pentru a
compara randamentul obligaţiunilor cu randamentul altor instrumente
financiare alternative. În schimb, firma care a emis obligaţiunile dispune
de informaţii pe baza cărora poate evalua randamentul şi riscul investiţiei
finanţate, informaţii pe care cel care cumpără acţiunile nu le posedă,
existând deci o asimetrie informaţională între cel care economiseşte şi cel
care investeşte.
Presupunem că managerii firmei ştiu că proiectul de investiţii este
riscant sau că investiţia va fi neprofitabilă, dar prezintă proiectul de
investiţii ca fiind favorabil; în acest caz, managerii cunosc că obligaţiunile
emise vor avea implicaţii adverse, nefavorabile asupra celor care le cum-
pără. Acest aspect al asimetriei informaţiei se numeşte selecţie adversă şi
constă în posibilitatea ca aceia ce doresc să emită instrumente financiare
să utilizeze fondurile pe care le primesc pentru a finanţa proiecte cu risc
înalt. Deoarece oamenii ştiu că problema selecţiei adverse există, ei vor fi
mai puţin interesaţi să finanţeze asemenea proiecte prin achiziţionarea
directă de instrumente financiare.
Pe de altă parte, după obţinerea fondurilor prin vânzarea obligaţiu-
nilor, în condiţii corecte de profitabilitate, managerii firmei se pot angaja
în activităţi riscante, care pot determina eşecul investiţiei, deci pot creşte
riscul instrumentelor financiare vândute, posibilitate numită hazard mo-
ral. Reducerea asimetriei informaţionale, a selecţiei adverse şi a hazar-
dului moral de către cumpărătorii de instrumente de pe pieţele financiare
este foarte costisitoare, aceştia suportând costurile directe ale colectării şi
analizei, dar şi costurile de oportunitate, deoarece în acest timp ar fi putut
colecta informaţii necesare altor scopuri. Totuşi, există alternativa ca
aceia care economisesc să apeleze la intermediarii financiari, care dispun
de capacitatea şi posibilitatea obţinerii, analizei şi evaluării informaţiilor
referitoare la proiectele de investiţii, la utilizarea fondurilor, reducând
astfel asimetria informaţională, în beneficiul celor ce economisesc, în
cazul acesta, al deponenţilor, posesorilor de depozite bancare.
13

1.2. Avantajele intermedierii financiare
Intermedierea financiară oferă următoarele avantaje:
Colectarea informaţiilor pentru deponenţi, pentru cei care econo-
misesc, în interesul acestora, constituie raţiunea fundamentală a existenţei
intermediarilor financiari, astfel că deponenţii nu mai suportă costurile
directe şi de oportunitate generate de procurarea informaţilor respective.
Intermediarii financiari nu pot elimina, însă pot reduce consecinţele asi-
metriei informaţionale prin specializare în colectarea informaţiilor despre
perspectivele instrumentelor financiare şi în monitorizarea performanţelor
celor care emit asemenea instrumente.
Economia de scară sau reducerea costurilor medii de operare,
care poate fi obţinută de către un comerciant financiar prin creşterea
dimensiunii operaţiilor realizate, aceasta ajutând oamenii să-şi unească
fondurile, crescând astfel volumul fondurilor economisite, diminuându-se
costurile de gestiune a acestora. Unii intermediari financiari, precum
fondurile mutuale şi cele de pensii, îşi datorează în parte existenţa tocmai
capacităţii de a reduce asemenea costuri în beneficiul clienţilor.
Internaţionalizarea intermedierii financiare, adică deţinerea de
către cel care economiseşte de instrumente financiare emise în alte ţări,
este dorită fie datorită anticipării unor câştiguri mai mari, fie pentru a
evita riscuri specifice ţării de rezidenţă, fie pentru a diminua riscurile prin
diversificarea internaţională a portofoliului de instrumente financiare.
Totodată, cel care economiseşte poate decide să-şi plaseze economiile în
fonduri mutuale de obligaţiuni globale, devenind astfel un participant la
procesul intermedierii financiare internaţionale, cu ajutorul unor interme-
diari precum bănci, companii de investiţii, fonduri de pensii. Raţionalita-
tea intermedierii internaţionale se justifică tot prin reducerea asimetriei
informaţionale, a consecinţelor acesteia, ca şi în intermedierea financiară
internă. În acest context, pieţele eurovalutelor au devenit centre ale
activităţii bancare internaţionale, finanţarea internaţională a proiectelor de
investiţii devenind o componentă principală a realizării acestora. Multe
bănci localizate în ţările dezvoltate colectează depozite şi acordă împru-
muturi în întreaga lume, fiind adevărate megabănci, ceea ce se explică în
parte prin fenomenul economiei de scară în procesarea informaţiei, nece-
sară pentru diminuarea problemelor generate de asimetria informaţională
în ţările în care operează firmele pe care aceste bănci le deservesc.
14

2. Apariţia şi evoluţia băncilor
Comerţul cu bani a apărut cu mult înainte de apariţia băncilor.
Iniţial, oamenii foloseau lingouri de aur sau argint pentru a reglementa
tranzacţiile, însă adesea puritatea acestora era greu de cunoscut. Speciali-
zându-se în stabilirea purităţii şi greutăţii lingourilor, giuvaergii vor emite
certificate care atestă greutatea lingoului de aur sau de argint, mai târziu
producând greutăţi standardizate de aur şi argint, cu sigiliul (pecetea)
autenticităţii, aceste unităţi standardizate fiind primele monede. În cele
din urmă, unii giuvaergii au emis înscrisuri, care indicau că purtătorul
acestora deţine aur sau argint, de puritate şi greutate date, în depozitul
giuvaergiului, purtătorii putând transfera aceste înscrisuri altora, în schim-
bul mărfurilor şi serviciilor, apărând astfel primele monede de hârtie.
Aurul şi argintul din depozitele giuvaergiilor au constituit primele depo-
zite bancare, giuvaergii devenind, prin oferirea serviciilor de depozitare,
primii bancheri.
Noii bancheri observă că raportul dintre retragerile şi depunerile de
aur şi argint poate fi prevăzut; ca urmare, aceştia îşi constituie o rezervă
de aur şi argint pentru a putea acoperi retragerile prevăzute, putând astfel
împrumuta (emite) înscrisuri în exces faţă de lingourile pe care le deţin
efectiv, percepând un preţ, o dobândă pentru împrumuturi, ca răsplată a
excesului valorii înscrisurilor emise. Prin împrumutarea fondurilor în
exces faţă de rezervele de lingouri pe care efectiv le posedau, aurarii-ban-
cheri dezvoltă prima formă de rezervă bancară fracţionată. În vremuri
bune, noii bancheri sunt satisfăcuţi de aceste aranjamente, dar în vremuri
rele, tulburi, mulţi purtători ai înscrisurilor se prezintă la bancheri pentru a
cere lingourile de aur sau de argint. Apare prima oară fuga de înscrisuri
bancare, în cazul extinderii fenomenului bancherii-giuvaergii falimen-
tând, purtătorii înscrisurilor descoperind că acestea nu erau decât nişte
bucăţi de hârtie.
Primii giuvaergii-bancheri nu pot fi plasaţi cu precizie în timp.
Există dovezi că asemenea activităţi au existat în Mesopotamia la înce-
putul mileniului I, î.Hr. ; în Grecia, la începutul secolului I, î.Hr., aceştia
operau la Delphi, Didyma, Olimpya, iar prin secolul I, î.Hr. activitatea
bancară era bine dezvoltată în Atena.
În jurul Mediteranei până departe în Persia, se dezvoltă activităţi
bancare, comercianţii, care transportau mărfuri la mari distanţe, fiind fi-
15

nanţaţi, până la primirea plăţii, de către bancherii comerciali, aceştia
devenind un element esenţial al comerţului care lega principatele de
Imperiul Roman.
Operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat însă cu mii de ani
înainte de Hristos. În decursul timpului, „băncile” asigurau păstrarea unor
obiecte de valoare, cum ar fi cele de metale preţioase. Chiar şi templele,
care primeau în depozit asemenea obiecte, erau considerate că desfăşoară
activitate bancară. Astfel, babilonienii, cu douăzeci de secole înainte de
Hristos, cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozitele de valori.
La romani, încă din secolul al IV-lea î.Hr., în Forum, se efectuau
operaţiuni de acelaşi fel. În Antichitate, egiptenii, asirienii, grecii, ca po-
poare civilizate care făceau comerţ, se ocupau şi cu schimbul de monede
şi metale preţioase. Trapeziţii greci şi argintarii romani înlesneau schim-
bul de monede, primeau depuneri de valori spre păstrare, acordau credite.
Încă din Evul Mediu, din rândul negustorilor, zarafii s-au separat ca
o categorie socială care se ocupa cu comerţul de monede locale şi monede
străine.
Termenul modern de bancă derivă din băncile de piaţă, sau banco,
pe care moneda îşi „schimba mâinile” în pieţele Italiei medievale. Terme-
nul de faliment (bankruptcy) se referă la „ruperea băncii”, care avea loc
atunci când bancherul comercial se supraîntindea, când înscrisurile sale
erau aruncate şi acesta cădea. În Italia medievală a secolelor XIII şi XIV,
aceşti bancheri au înflorit, astfel că în secolele XV şi XVI unii bancheri,
precum familia Medici din Florenţa, au acumulat multă bogăţie şi putere
politică, finanţând realizarea de opere de artă de către maeştri, precum
Leonardo da Vinci şi Michelangelo, dar şi risipind averi în susţinerea
războaielor, pentru cucerirea de teritorii şi bogăţii. Banca, în sensul mo-
dern al conceptului, nu este emanaţia Antichităţii şi nici a Evului Mediu.
Creaţia ei este legată de punerea în circulaţie a unui tip de bani diferit de
cel al monedei din metal preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă, prin
crearea monedei fiduciare. Deşi în decursul Evului Mediu au apărut, în
legătură cu intensele schimburi comerciale în bazinul mediteranean, o
suită întreagă de bănci care să mijlocească plăţile, despre bănci, în ple-
nitudinea termenului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor
care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă.
Primele bănci au apărut în Veneţia, Genoa, Milano, extinzându-se,
diferenţiindu-se şi dezvoltându-se treptat, contribuind la eliberarea
16

creditului de condiţiile înrobitoare ale cămătăriei. Apar asociaţii de credit
(Olanda, Anglia, Italia, Germania), generalizarea organizaţiilor de credit,
a băncilor realizându-se în secolul XIX. În secolele XII – XVI au apărut
mai multe organizaţii bancare, ca Banca de Veneţia (1171), Banca de
Barcelona (1341), Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593).
În timp ce mulţi dintre bancherii comercianţi italieni se certau între
ei, cei din Lombardia îşi plasau afacerile în teritorii străine, precum
Londra sau Berlin, care devin, după căderea oraşelor-state italiene în
dezordine politică, (bancherii din Genoa au finanţat extinderea Imperiu-
lui Habsburgic), centre financiare cu afaceri în toată lumea. În acest sens,
bănci autentice, moderne, pot fi considerate cele începând cu Banca de
Amsterdam (1608), Banca Hamburg (1619), Banca de Stockholm (1650)
şi, cu deosebire, Banca Angliei, a cărei înfiinţare în 1694 marchează o
adevărată piatră de hotar în procesul de apariţie a băncilor moderne.
Unele asemănări, mai mult sau mai puţin exterioare, ale activităţii tem-
plelor, zarafilor şi cămătarilor cu activitatea bancară nu pot constitui temei
pentru a le considera, cu toată rigoarea, activităţi bancare propriu-zise.
Bancherii din Europa copiază practicile bancare ale celor din Italia,
evidenţiindu-se trei trăsături esenţiale ale afacerilor bancare: băncile con-
stituie depozite clienţilor şi deschid conturi acestora; băncile realizează
plăţile în numele clienţilor prin colectarea şi plata cecurilor, biletelor şi
altor note bancare; băncile furnizează avansuri clienţilor, sub forma
împrumuturilor.
Dobânzile percepute la împrumuturi şi taxele aplicate pentru con-
turi şi depozite erau sursele de venituri şi în final, de profituri ale ban-
cherilor.
În secolul V î.Hr., Xenofon propune formarea unei instituţii a
giuvaergiilor (aurarilor), în proprietate publică, pentru cetatea-stat
Atena, vizând distribuirea mutuală a veniturilor din dobânzi tuturor
cetăţenilor. Visul său nu s-a realizat, dar a prevestit dezvoltarea
proprietăţii mutuale a instituţiilor de economii. Ca ecou al ideii lui
Xenofon, în 1697, Daniel Defoe a propus formarea instituţiilor cu
proprietate mutuală, care să promoveze economisirea în cadrul clasei
muncitoare şi populaţiei sărace din Anglia, însă prima instituţie de acest
tip a fost constituită în Anglia în 1765, până în 1800 asemenea instituţii
răspândindu-se în Scoţia şi în SUA. Înrudite cu instituţiile de
economisire, au apărut în Anglia societăţile de construcţii, în care
17

indivizii îşi reuneau economiile pentru a împrumuta membrii societăţii,
în scopul finanţării construcţiei de locuinţe.
Cooperativele de credit au apărut la mijlocul secolului XIX în
Germania şi Italia, acestea fiind instituţii cooperatiste care serveau
membrii lor în interes comun, adesea fiind asociate cu biserici sau cu
diverse ordine secrete (frăţeşti) şi atrăgându-şi membrii dintre angajaţii
unor firme specifice.
În America, respectiv, în SUA, care a reprezentat şi reprezintă mo-
delul sistemului bancar modern, după revoluţia din perioada 1775-1783
apar primii dealeri continentali, pentru ca în 1781 să fie constituită, de
către financiarul Robert Moris din Philadelphia, Banca Americii de Nord,
treptat şi alte state americane acceptând statutul băncii. Unirea statelor
constituite în America, sub constituţia noului stat format, Statele Unite ale
Americii, a permis să fie autorizată, pentru o perioadă de 20 de ani, Prima
Bancă din SUA, după modelul băncii din Philadelphia, în cadrul
sistemului bancar dual, cuprinzând şi băncile statelor. În perioada 1837-
1863 în SUA au existat două tipuri de bănci: băncile statale, care operau
prin şi în numele guvernelor statelor, şi băncile private. Băncile private
funcţionau conform legilor libertăţii activităţii bancare, adesea axându-se
pe tipărirea de note bancare (bancnote), pe care nu intenţionau să le
răscumpere niciodată, sau pe bancnote false (la sfârşitul acestei perioade
circulau cca 5.000 de tipuri de asemenea bancnote), fiind numite adesea
bănci sălbatice. În 1831, un grup din Philadelphia formează prima
societate de construcţii din SUA, numită asociaţie de economii şi
împrumuturi, în câteva zeci de ani asemenea asociaţii răspândindu-se pe
întreg teritoriul Americii, acceptând depozite de la orice individ, astfel că,
la mijlocul deceniului IV al secolului XX, băncile de economii şi
asociaţiile respective au devenit liderii pieţei ipotecare, ambele
constituind în prezent instituţii de economisire.
Primele cooperative de credit apar în Canada la începutul secolului
XX, iar în SUA, în 1909. Până la sfârşitul anilor ´80 ai secolului XX,
instituţiile de economisire şi cooperativele de credit erau grupate în
categoria mai largă a instituţiilor financiare nonbancare; după aceea,
datorită falimentărilor care le-au afectat pe primele, dar şi diferenţelor
privind performanţele şi strategiile, cele două categorii de instituţii au fost
considerate distinct. Ca şi în perioada războiului civil, în perioada crizei
din anii ´30, guvernul federal s-a implicat direct în activităţile bancare.
18

Falimentările bancare, fuga de bănci prin retragerea depozitelor au
determinat guvernul SUA să promoveze o legislaţie prin care restricţiona
puternic capacitatea băncilor de a desfăşura activităţi riscante, în 1933
băncile comerciale fiind separate de cele de investiţii; această legislaţie a
durat până în anul 1999.
3. Caracteristicile băncilor moderne

Băncile reprezintă întreprinderi particulare, societăţi în nume
colectiv, societăţi anonime sau ale statului ce concentrează capitalurile
disponibile din economie pe care le pun la dispoziţia subiecţilor
economici, inclusiv a statului, sub formă de credite.
Fiind instituţii cu un grad înalt de specializare în operaţiuni
monetare dintre cele mai diverse, băncile dispun de tehnici şi instrumente
adecvate inducerii încrederii în operaţiunile monetare şi a unui grad
ridicat de certitudine a eficacităţii produselor monetare şi financiare, astfel
încât creează un comportament de cooperare în relaţiile dintre posesorii
de capitaluri (creditori) şi beneficiarii acestora (debitori). Ca instituţii
specializate, băncile se ocupă de organizarea şi realizarea împrumuturilor,
obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea acestora, iar
scopul final obţinerea profitului bancar.
Activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani.
Banca este aceea care, pe de o parte, „cumpără” bani, suportând un cost
sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte, „vinde” banii
acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca
atare, banca se identifică, în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu
activitatea de creditare. Se poate spune că acumularea resurselor de
creditare şi plasarea lor sunt „cheia de boltă” a activităţii unei bănci. De
aici, derivă şi funcţiile economice ale băncii.
În ansamblul lor, băncile îndeplinesc următoarele funcţii:
• atragerea disponibilităţilor monetare, temporar libere, ale
subiecţilor economici sub formă, în principal, de depozite şi
transformarea acestora în capital de împrumut; fără existenţa caselor de
economii, a băncilor şi sistemului financiar, aceste resurse nu ar putea fi
transformate în capital şi ar rămâne nefolosite, ca monedă pasivă;
• acordarea, distribuirea de mijloace băneşti suplimentare, sub
formă de credite, diferiţilor subiecţi economici, în vederea completării
19

capitalurilor proprii ale acestora, băncile, prin mobilizarea disponi-
bilităţilor, devenind intermediari între deţinătorii capitalurilor de
împrumut şi cei care au nevoie de aceste capitaluri;
• emisiunea şi, deci, punerea în circulaţie de monedă de hârtie,
monedă divizionară, cât şi de monedă de cont, băncile acordând credite
nu numai din sumele atrase din afară sub forma depunerilor, ci şi prin
emiterea de angajamente proprii, ameliorând astfel calitatea creanţelor şi
angajamentelor din economie, amplificând volumul mijloacelor de plată
şi al creditelor;
• crearea instrumentelor de credit ale circulaţiei mărfurilor,
limitându-se astfel cantitatea de numerar din economie;
• asigurarea, păstrarea sumelor deponenţilor, efectuarea rapidă a
plăţilor şi viramentelor, furnizarea informaţiilor cerute, prestarea de
servicii financiare pentru întreprinzători şi în beneficiul statului.
În condiţiile actuale, în studierea structurii şi activităţii băncilor este
necesar, cu deosebire, să se aibă în vedere trei procese de profundă
semnificaţie: băncile apar, tot mai mult, ca intermediari financiari cu
caracter specific; se accentuează procesul de concurenţă în sistemele
bancare occidentale şi, totodată, evoluţiile în direcţia integrării economice
şi monetare; tranziţia la economia de piaţă implică restructurarea de
ansamblu a activităţii bancare în ţările în care ea se realizează.
Deşi intermedierea financiară este de importanţă reală pentru
constituirea, creşterea volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de
finanţare, ea scumpeşte aceste resurse, multiplică intermedierea şi poate
întârzia finanţarea, şi ca urmare, finanţarea directă a agenţilor economici,
prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit, ocupă
ponderi destul de ridicate în ţările dezvoltate. Cu toate acestea, aportul
băncilor şi al altor intermediari financiari la finanţarea agenţilor
economici, în pofida unor tendinţe de dezintermediere, se menţine destul
de ridicat, reprezentând 60 – 70 % din total.
Procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale se
accentuează prin tendinţa universalizării operaţiunilor bancare, a
dispariţiei multora dintre compartimentările legate de mai vechea
specializare a băncilor.
Se apreciază că sectorul bancar în condiţiile actuale este deosebit de
mobil. Realizarea „Europei Monetare”, care implică liberalizarea
completă a mişcării capitalului şi a prestărilor de servicii între ţările UE,
20

reprezintă o provocare şi o şansă pentru băncile europene, aceasta
reprezentând un factor de accentuare a concurenţei şi totodată a nevoii de
coordonare în activitatea bancară internaţională.
Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-au dezvoltat paralel, iar
formele pe care le-au îmbrăcat prezintă sensibile particularităţi de la o ţară
la alta, trăsăturile lor comune sunt predominante.
În cadrul sistemelor bancare, în funcţie de natura activităţii, băncile
pot fi grupate în următoarele tipuri de instituţii bancare: bănci de
emisiune; bănci comerciale (de depozit); instituţii de economisire;
cooperative de credit; bănci de afaceri; bănci specializate şi organisme de
credit nebancare.
4. Băncile comerciale
4.1. Caracterizarea băncii comerciale
Băncile comerciale, în accepţiune modernă, au apărut în legătură cu
dezvoltarea comerţului şi a acumulărilor de capitaluri băneşti, expresie a
dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea
operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, în mod
firesc, aceste bănci au primit apelativul de „bănci comerciale”.
În procesul apariţiei băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut
zarafii şi cămătarii, cei care făceau comerţ cu bani şi erau principalii
intermediari ai circulaţiei monetare. Pe de altă parte, deplasarea banilor cu
valoare intrinsecă la locurile de utilizare, asociată cu riscul de a fi sustraşi,
implica importante cheltuieli de transport şi de asigurare a securităţii
acestora, deţinerea în sine a banilor neaducând niciun profit.
În epoca contemporană, rolul şi locul băncilor comerciale sunt
strâns legate de calitatea lor de intermediari, în contextul relaţiei
economii – investiţii, relaţie fundamentală în ceea ce priveşte asigurarea
creşterii economice. Mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor
economici şi populaţiei într-un cadru organizat, la dispoziţia băncilor,
constituie o premisă principală a dezvoltării economice. Aceste economii
reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi totodată o cerere
potenţială pentru producţia viitoare, în realizarea investiţiilor, agenţii
economici recurgând atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele acordate
de către bănci, în aşa-zisul proces de reciclare şi valorificare a
21

capitalurilor băneşti din economie. Ca atare, se creează condiţiile favo-
rabile unei ample redistribuiri a capitalurilor băneşti, realizată printr-o
reţea de intermediari, care, în exclusivitate la început şi apoi cu prepon-
derenţă în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a constituit în reţeaua
băncilor comerciale sau de depozit.
Fiind instituţii de depozit specializate în evaluarea riscurilor
caracteristice solicitanţilor de împrumuturi, băncile comerciale adună
informaţii asupra indivizilor sau firmelor care solicită împrumuturi,
încercând să limiteze expunerea la riscurile selecţiei adverse; în plus,
menţinând legătura cu clienţii împrumutaţi, ele limitează riscul generat de
hazardul moral.
O bancă comercială este totodată o instituţie de depozit autorizată
să împrumute firmele şi să constituie depozite operabile prin cecuri(la
vedere), asupra cărora deţinătorii pot trage un număr nelimitat de cecuri.
Depozitele, împreună cu alte surse de constituire a fondurilor
băncii, inclusiv capitalul băncii, formează pasivul acesteia, în timp ce
împrumuturile acordate, şi alte utilizări ale fondurilor, formează activul
băncii, al cărui proprietar este banca.
4.2. Operaţiuni şi instrumente

Băncile comerciale efectuează următoarele operaţiuni: operaţiuni
pasive; operaţiuni active; operaţiuni comerciale şi de comision.
Operaţiunile pasive constau în: formarea capitalului propriu,
atragerea depunerilor, rescontul sau refinanţarea.
Băncile comerciale, ca societăţi pe acţiuni, îşi constituie capitalul
propriu pe seama capitalului social, a fondului de rezervă şi a
provizioanelor. Principala caracteristică a băncilor comerciale este aceea
că, în cadrul resurselor de creditare, capitalurile proprii deţin o pondere
redusă, astfel că sunt puţin semnificative reciclarea şi valorificarea
capitalurilor sub forma capitalizării profitului bancar obţinut.
Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea de
acţiuni.
Băncile comerciale îşi constituie un fond de rezervă în vederea
acoperirii unor pierderi care se înregistrează în activitatea lor, pierderi
generate, în principal, de insolvabilitatea unor debitori. Prin capitalizare, de
regulă, resursele proprii constituite sub forma fondului de rezervă ating o
22

mărime egală cu cea a capitalului social. Această dimensiune a rezervelor
se justifică prin varietatea riscurilor ce apar în operaţiunile bancare.
Atragerea depunerilor reprezintă principala componentă a
depozitelor bancare formate la dispoziţia băncilor comerciale, în general,
băncile comerciale constituind trei categorii de depozite: la vedere; la
termen; prin cont curent.
Depozitele la vedere se caracterizează prin flexibilitate, în sensul că
depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau
retragerilor din cont.
Depozitele la termen se constituie potrivit unor convenţii încheiate
între deponent şi bancă, privind durata şi condiţiile de depunere, în special
privind nivelul dobânzilor bonificate, acestea constituind o modalitate
sigură de justificare în procesul de creditare.
Băncile comerciale din ţările dezvoltate folosesc ca principal
instrument, pentru constituirea acestor depozite, conturile de depozit
pentru investiţii, termenele variind de la o lună până la 1 an; aceste
depozite absorb sume mari, care sunt atrase de către bănci în condiţii de
negociere pentru fiecare caz în parte. De asemenea, băncile comerciale
pot deschide clienţilor lor conturi de economii simple sau după un anumit
program de depunere, care să asigure o stare de regularitate în procesul de
economisire.
Constituirea depozitelor prin cont curent reprezintă, de asemenea, o
parte însemnată a depunerilor bancare. Conturile curente se deschid
persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin aceea că prin
intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de încasări şi
plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile,
ordinele de plată, vărsămintele etc., toate operaţiunile prin cont curent
având loc la solicitarea clienţilor băncilor.
Micşorarea dobânzilor de remunerare a depozitelor a generat
reorientarea economiilor băneşti spre creditul obligatar, în acest sens,
luând amploare sistemul certificatelor de depozit emise de către bănci, cu
o gamă largă de scadenţe şi cu rate ale dobânzii aliniate după dobânzile
pieţei. S-a extins, de asemenea, sistemul fondurilor comune de plasament,
o formă de autonomizare a administrării unor drepturi de creanţă, prin
care băncile pot înstrăina anumite creanţe, percepând dobânda pieţei,
utilizând resursele dobândite în alte operaţiuni de credit.
23

Rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de
creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci
comerciale, băncilor de scont sau băncii de emisiune.
Banca comercială recurge la rescontare în funcţie de interesele sale
de a obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei mai bune valorificări).
Esenţial este faptul că, prin rescontare, banca de depozit înregistrează un
profit chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă dintre
dobânda la care se scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa oficială
a scontului practicată de banca de emisiune.
Alături de rescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni de
lombardare, acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice
(obligaţiuni, bonuri de tezaur), operaţiuni prin care banca comercială
obţine de la Banca centrală, de emisiune resurse pe termen scurt.
Rescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau
refinanţării, activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste
operaţiuni sunt utilizate din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu
angajamentele, pentru asigurarea operativă a acoperirii nevoilor de credite
prin atragerea disponibilităţilor dispersate în economie.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiunile de
creditare şi de plasament, pe baza depozitelor bancare constituite. Acest
gen de operaţiuni se grupează, în principal, în două categorii distincte:
creditarea agenţilor economici; creditarea persoanelor fizice.
În condiţiile economiilor actuale, băncile comerciale, pentru a
răspunde exigenţelor clienţilor lor, şi-au diversificat posibilităţile de
creditare, tot mai multe bănci comerciale renunţând la o serie de
operaţiuni tradiţionale, pe care le-au preluat unele instituţii de credit
specializate. Ca atare, băncile comerciale creditează agenţii economici,
operând cu două categorii de credite, cum ar fi: credite pentru constituirea
unor active fixe; credite pentru activitatea de exploatare.
În condiţiile extinderii sau consolidării activităţii, tot mai multe
întreprinderi îşi constituie activele fixe participând la piaţa financiară prin
emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni. Chiar dacă această modalitate de
finanţare a investiţiilor este preferată de majoritatea firmelor, sunt şi
situaţii când acestea apelează la credite pentru procurarea activelor fixe
(în special, pentru procurarea de echipament), adresându-se băncilor
comerciale; aceste credite se acordă, de regulă, pe termen scurt.
24

Pentru susţinerea activităţii curente, cele mai multe întreprinderi
apelează la credite pentru activitatea de exploatare, de regulă sub forma a
două produse bancare: creditarea creanţelor; creditele de trezorerie.
La rândul său, creditarea creanţelor include ca operaţiuni specifice:
operaţiuni cambiale; împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice;
operaţiuni de report.
Operaţiunile cambiale, ca formă de referinţă în creditarea
creanţelor comerciale, se realizează prin scontarea titlurilor de credit
comercial şi operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte
comerciale .
Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale are loc când
banca îşi creează o imagine pozitivă privind solvabilitatea beneficiarului
de cambii sau când mărfurile respective sunt garantate, documentul care
atestă prezenţa mărfurilor în depozite fiind recipisa warant.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (denumite şi
operaţiuni de lombard) au o pondere mare, de regulă, în anumite ţări
dezvoltate, cum ar fi cele anglo-saxone (Anglia, Germania, SUA etc.),
practicându-se acolo unde există o abundenţă a titlurilor de împrumut, a
bonurilor de tezaur şi unde acestea se constituie ca o parte însemnată a
patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Atunci când se manifestă
nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor titluri de împrumut ale
statului, preferând să le menţină în proprietate şi să obţină în continuare
dobânzi, recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la
venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.
Cu titluri ale pieţei financiare se efectuează şi operaţiuni de report,
în sensul că banca achiziţionează efectele publice de la posesorii acestora,
cu obligaţia răscumpărării lor de către vânzător la acelaşi curs, peste un
termen scurt. Reportul este pentru client o cale de procurare a fondurilor
lichide, iar pentru bancă o modalitate de plasament a resurselor în
schimbul unor dobânzi mai mari faţă de cele practicate la operaţiunile
cambiale curente.
O formă specifică a operaţiunii de report este pensiunea, obiectul
acestei operaţiuni fiind cambia, realizându-se, îndeosebi, între bănci,
titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii rămânând, de regulă, la
beneficiar, banca cumpărătoare primind doar angajamentul de
răscumpărare emis de beneficiar şi borderoul efectelor respective.
25

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, în general până
la un an, şi se acordă agenţilor economici în vederea acoperirii
necesităţilor curente legate de ciclul de exploatare şi comercializare, în
practica bancară, cel mai adesea, creditele de trezorerie concretizându-se
sub două forme: avansul în cont curent; creditul pe termen mijlociu
mobilizabil.
Avansul în cont curent reprezintă o formă simplificată de creditare a
activităţii curente, în sensul că băncile continuă să facă plăţi în numele
titularului de cont şi după ce acesta şi-a epuizat disponibilităţile, în cadrul
unei limite, numită linie de credit sau plafon de creditare.
O altă formă a creditului de exploatare, cu facilitatea de refinanţare
la termene scurte, dar care acoperă necesităţi de mijloace băneşti pe o
durată mai mare este creditul pe termen mijlociu mobilizabil, prin acest
credit acoperindu-se necesităţi legate de export, de constituirea unor
stocuri sezoniere în agricultură şi în industria de prelucrare a materiilor
prime agricole etc.
Creditarea gospodăriilor familiale şi a persoanelor particulare
reprezintă o altă importantă categorie de operaţiuni active efectuate de
către băncile comerciale. Aceste credite au ca destinaţie acoperirea
necesităţilor legate de construcţia de locuinţe, achiziţionarea de bunuri
durabile cu valoare mare sau chiar pentru susţinerea unor cheltuieli
curente, sub forma creditelor fără o destinaţie stabilită în prealabil. Este
vorba de aşa-zisele credite nonafectate.
Operaţiunile comerciale şi de comision reprezintă un grup special
de operaţii ale băncilor comerciale, mai mult sau mai puţin legate de
operaţiunile active şi pasive. Ele privesc tranzacţii de vânzare-cumpărare
de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale, cu această
ocazie, băncile urmărind realizarea unor profituri, ca diferenţă între cursul
de vânzare şi cel de cumpărare al devizelor. De menţionat că, în mod
curent, băncile nu fac tranzacţii cu mărfuri, însă pot apărea situaţii când
băncile tranzacţionează acele bunuri care au servit drept gaj pentru
creditele ce nu au fost onorate la scadenţă.
Pe lângă operaţiunile comerciale, băncile efectuează şi alte servicii
adresate clienţilor, cum ar fi: operaţiuni de comision; operaţiuni de mandat.
În cadrul operaţiunilor de comision, banca acţionează în numele şi
în contul clientului său, cele mai frecvente operaţiuni de acest gen fiind
26

cele care privesc efectuarea plăţilor, îndeosebi operaţiuni de remiteri,
acreditive, incasso etc.
Remiterile sunt operaţiunile de transfer, la solicitarea clienţilor
băncii, a unor documente, titluri, sume de bani etc. către terţi aflaţi în
aceeaşi localitate sau în alte localităţi.
Acreditivul este o operaţiune de plată condiţionată efectuată de
bancă în baza documentelor de încărcare şi expediere a mărfurilor,
acreditivul însemnând, totodată, un transfer de sumă, ca urmare a unei
investiri de încredere pe care clienţii o acordă unei bănci.
Incasso-ul presupune efectuarea serviciului de încasare de către o
bancă a diverselor creanţe aparţinând clienţilor săi, creanţe sub formă de
cambii, facturi şi alte hârtii de valoare.
O categorie distinctă a serviciilor bancare se concretizează în
operaţiunile de mandat, operaţiuni efectuate la administrarea hârtiilor de
valoare şi chiar la administrarea unor patrimonii, cum ar fi executori
testamentari, gestionarea fondurilor de tutelă sau a diverselor fundaţii etc.;
pentru efectuarea operaţiunilor de mandat, băncile percep comisioane,
acestea servind pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea
serviciilor în cauză şi reprezentând o sursă de profit pentru bancă.
4.3. Bilanţul băncii

La sfârşitul anului, rezultatele financiare ale tuturor operaţiunilor
realizate de către banca comercială se reflectă în bilanţul contabil, care
cuprinde activele şi pasivele băncii.
Structura generică activelor şi a pasivelor este prezentată în tabelul
nr.1.
Tabelul nr.1
Structura generică a bilanţului băncii comerciale
Active % Pasive %
0 1 2 3
Credite acordate firmelor 15 Depozite tranzacţionabile 10
Credite de consum 8 Depozite de economii 41
şi pe termen scurt
Credite ipotecare 28 Depozite pe termen lung 16
Credite interbancare 5 Total depozite 67
Alte credite 4 Împrumuturi de la bănci 6
27

Tabelul nr.1 (continuare)
0 1 2 3
Total credite 60 Alte împrumuturi 13
Titluri guvernamentale 13 Total împrumuturi 19
Alte titluri 10 Alte pasive 6
Total titluri 23 Capitalul băncii 8
Active lichide 5
Alte actve 12
Total active 100 Total pasive 100
Activele băncii comerciale cuprind următoarele elemente:

¾ creditele, care reprezintă categoria principală de active ale
băncii, fiind compuse din:
• creditele acordate firmelor, pe care acestea le folosesc pentru
finanţarea producţiei şi comercializării, precum şi a investiţiilor în bunuri
de capital; aceste împrumuturi trebuie să fie garantate adesea prin
colaterale, care reprezintă active angajate de către firmă pentru acoperirea
eventualelor neplăţi ale principalului şi dobânzii către bănci;
• creditele de consum, acordate populaţiei pentru cumpărarea de
automobile, mobilă, bunuri casnice durabile, materiale pentru
recondiţionarea locuinţei; de regulă aceste împrumuturi capătă forma
creditului în rate, aranjament prin care principalul şi dobânda se plătesc
prin rate periodice egale, până la scadenţă, ratele dobânzii fiind fixe sau
ajustabile. Acest credit poate fi şi sub forma creditului reînnoibil, precum
credit-cardul, cel împrumutat putând folosi automat, după nevoie, o sumă
de bani aprobată global, sumă plafon;
• creditele pentru imobilizări reale, acordate pentru finanţarea
cumpărării de pământ, construcţii sau anexe imobiliare, în special de către
firme, dar şi, în mai mică măsură, de către populaţie. Aceste împrumuturi
au crescut îndeosebi datorită expansiunii formei creditelor pe bază de
ipotecă (ipotecare), garantate prin titlu de proprietate asupra activului real;
• creditele interbancare (exprimate în monedă centrală), de regulă
pe o durată de 1 zi, dar şi cu maturităţi mai mari, împrumuturile având de
valori mari, băncile fiind atât creditori, cât şi debitori;
¾ titluri de valoare, incluzând bilete, bonuri şi obligaţiuni emise
de către stat sau de către autorităţile locale;
28

¾ active lichide, care sunt utilizate ca mijloc de schimb, având
următoarele componente: lichiditatea valutară; depozitele de rezervă,
utilizate pentru cumpărarea de titluri, de cambii etc.; soldurile
corespondente, conturi de depozit deschise cu alte bănci, numite bănci
corespondent; lichiditatea (numerarul) în curs de colectare, reprezentând
cecuri sau alte ordine de plată încă neîncasate.
În structura activelor băncilor dezvoltate, împrumuturile au o
pondere de peste 50%, adesea cca 60%, ponderea titlurilor variind între
15-30%, iar lichiditatea sub 4%, restul reprezentând alte active, tendinţe
pe termen lung fiind diminuarea ponderii lichidităţii şi a creditelor
bancare şi creşterea ponderii titlurilor şi a altor active, precum
derivativele şi alte inovaţii financiare.
Pasivele băncii comerciale cuprind următoarele componente:
¾ pasivele necontrolabile –componente de pasiv; odată emise de
către bancă, clientul este cel care decide modul de utilizare a acestui
instrument (cu toate că banca poate decide să nu emită acel instrument).
Există 4 tipuri principale de asemenea pasive: depozite de tranzacţionare,
care cuprind depozitele la vedere şi alte depozite operabile prin cec, de
regulă nepurtătoare de dobândă; depozitele de economii la termen,
precum carnete cu cupoane şi conturi de economii ale micilor deponenţi;
conturi de depozit ale pieţei monetare, de valori mari, care, de regulă, nu
au maturităţi stabilite; lichidităţi cu plata amânată – plăţi încă neefectuate
de către bănci sau care nu au fost încă înregistrate;
¾ pasivele controlabile – pasive ale căror sume băncile le pot
uşor determina pe lună, pe săptămână sau chiar pe zi, cuprinzând:
depozite la termen la purtător, precum certificatele de depozit – sunt
înscrisuri emise de către bancă prin care se autentifică faptul că
deţinătorul are un depozit a cărui valoare este denominată pe certificat
(aceste instrumente au maturităţi diverse, predominând cele pe 6 luni,
adesea fiind negociabile pe piaţa monetară); fonduri cumpărate –
împrumuturi pe termen scurt angajate pe piaţa monetară, îndeosebi de
la alte bănci (în monedă centrală); alte împrumuturi, care cuprind
vânzări de titluri răscumpărabile (împrumutul fiind pe durata
aranjamentului de răscumpărare), împrumuturi de la Banca centrală şi
29

pasive în eurovalute; titluri (bonuri şi obligaţiuni) subordonate –
instrumente ale pieţei de capital, multe similare obligaţiunilor emise
de către firme, deţinătorii acestora având drepturi subordonate; în caz
de faliment al băncii, aceştia îşi primesc creanţele după ce toţi ceilalţi
creditori ai băncii au fost plătiţi.
În pasivul bilanţului băncii, depozitele tranzacţionabile deţin o
pondere de 8-11%, depozitele la termen, peste 15%, cele de economii,
cca 40%, alte împrumuturi, între 25-30%, tendinţa în ultima perioadă
fiind aceea de reducere a dependenţei băncilor de depozite şi de creştere a
ponderii celorlalte pasive.
Capitalul propriu reprezintă diferenţa dintre activele totale şi
pasivele totale, având o pondere, în medie, de 6-8% din activele băncii, el
reprezentând averea netă a băncii, fondurile pe care banca este stăpână,
cuprinzând şi valoarea acţiunilor proprietarilor.
5. Alte instituţii bancare de depozit

5.1. Instituţii de economisire
Instituţiile de economisire cuprind bănci de economii şi asociaţii de
împrumuturi şi economii. Tradiţional, aceste instituţii sunt specializate în
distribuirea împrumuturilor ipotecare celor care doresc să cumpere
locuinţe, reducând consecinţele asimetriei informaţionale specifică
acestor împrumuturi, în beneficiul clienţilor.
Ca şi băncile comerciale, instituţiile respective emit depozite
tranzacţonabile, diferenţiindu-se de ele prin modul cum îşi alocă activele;
de regulă, activitatea lor este reglementată prin normative speciale.
Analiza structurii activelor şi pasivelor instituţiilor de economisire
evidenţiază că, similar băncilor comerciale, ele îşi finanţează activele
prioritar prin emisiunea de depozite; în schimb, modul de alocare a
activelor diferă de cel al băncilor comerciale, ponderea principală
deţinând-o împrumuturile ipotecare, care variază între 55-65%.
Structura generică a activelor şi a pasivelor este prezentată în
tabelul nr. 2.
Tabelul nr.2
30

Structura generică a bilanţului instituţiilor de economisire
Active % Pasive %
Numerar şi titluri 17 Total depozite 59

Împrumuturi ipotecare 54 Împrumuturi 19
guvernamentale
Titluri ipotecare 9 Alte împrumuturi 11
Împrumuturi comerciale 4 Alte pasive 3
Împrumuturi de consum 7 Capitalul băncii 8
Alte active 9
Total active 100 Total pasive 100
¾ Împrumuturile ipotecare, care domină structura activelor,

finanţează cumpărarea de bunuri de capital, precum case sau terenuri, cel
împrumutat putând utiliza bunul în timpul derulării împrumutului, fiind
însă obligat să plătească regulat rate din principal şi dobândă.
Băncile de economii şi asociaţiile (casele) de împrumuturi şi
economii s-au specializat în împrumuturi ipotecare, specializare care le-a
conferit forţă, dar le-a indus şi slăbiciune. Forţa a constat în dezvoltarea
de tehnici pentru diminuarea consecinţelor selecţiei adverse şi ale
hazardului moral, endemice împrumuturilor ipotecare. Slăbiciunea a fost
determinată de riscurile mai mari în ce priveşte rata dobânzii, datorită
maturităţilor mai mari ale acestor împrumuturi (15-30 ani), în condiţiile
unor rate ale dobânzii fixe sau insuficient ajustate ale acestor
împrumuturi.
¾ Titlurile ipotecare reprezintă, aşa cum s-a mai arătat, titluri de
participare la câştigurile din principal şi dobânzi aferente unui grup de
ipoteci cu caracteristici similare, precum riscurile şi maturităţile. Multe
din aceste titluri sunt emise de către instituţii (agenţii) guvernamentale,
care cumpără împrumuturi ipotecare de la instituţiile de economisire,
plătind acestora o taxă pentru a continua să colecteze principalul şi
dobânda în numele lor, grupându-le şi segregându-le, după caracteristici
similare, şi apoi vânzându-le, în bună parte chiar instituţiilor de economii,
cu randamente bazate pe plăţile principalului şi dobânzii, derivate din
câştigurile fundamentale ale împrumuturilor.
31

¾ Alte împrumuturi şi active cuprind împrumuturi de consum şi
comerciale, care deţin o pondere de cca 10% din active, active lichide,
împrumuturi guvernamentale şi locale, care împreună reprezintă cca 17 %
din active.
Evoluţia instituţiilor de economisire a înregistrat o dinamică
descendentă în ultimii 20 de ani, volumul depozitelor acestora
diminuându-se cu 25-30%. Printre cauzele responsabile de această
involuţie sunt practicile bancare frauduloase, expunerile la riscul ratei
dobânzii fragilizând aceste instituţii, managerii asumându-şi activităţi
foarte riscante. În acest context, reglementările bancare şi garantarea
depozitelor menţin încă problema semnificativă a hazardului moral,
primele plătite deponenţilor de către instituţiile de garantare nefiind
corespunzătoare riscurilor cu care aceştia se confruntă
5.2. Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt instituţii de depozit care acceptă
depozite şi acordă împrumuturi numai în relaţie cu un grup închis de
indivizi. Dacă în trecut acest grup cuprindea indivizi din firme afiliate la
cooperativă, în prezent acest grup s-a extins, membrii săi fiind aceia care
acceptă şi îndeplinesc condiţiile impuse contractual de către cooperativă,
aceste instituţii fiind specializate în acordarea de credite de consum, unele
implicându-se şi în derularea împrumuturilor ipotecare.
Structura generică a activelor şi pasivelor acestor instituţii este
prezentată în tabelul nr. 3.
Tabelul nr.3
Structura generică a bilanţului cooperativelor de credit
Active % Pasive %
Împrumuturi 66 Depozite participative 86
Titluri 24 Alte pasive şi capitalul 14
băncii
Active lichide 6
Alte active 4
Active totale 100 Pasive totale 100
32

Depozitele participative ale membrilor reprezintă peste 80% din
pasivele şi capitalul cooperativei, iar împrumuturile acordate membrilor
reprezintă peste 66% din totalul creditelor acestora.
Cooperativele de credit sunt relativ necomplicate, fiind instituţii
nonprofit, ele acceptând depozite şi acordând credite numai în raporturi
cu membrii săi, dobânzile percepute fiind mai mici decât cele ale
băncilor, în timp ce dobânzile la depozite sunt ceva mai ridicate.
Membru al cooperativei poate fi de, regulă, un individ asociat unei
firme sau profesii (ocupaţii), ceea ce oferă două avantaje: limitează
clientela cooperativei la oameni cu venituri sigure, ce pot furniza fonduri
pe care cooperativa le poate împrumuta altor membri, care sunt de mai
bună-credinţă decât clienţii băncilor comerciale, riscurile şi costurile
cooperativei reducându-se astfel; membrii pot beneficia de exceptarea de
la anumite impozite, ceea ce conferă cooperativelor avantaje suplimentare
faţă de alte instituţii de depozit.
Cooperativele de credit se afirmă în calitate de concurenţi ai
creditului bancar cu amănuntul (individual), circumscrise unei comunităţi
bine definite local, ai cărei membri interacţionează şi au interese comune
privind obiectivele comunităţii; ele servesc membrii asemănător modului
cum băncile comerciale servesc clienţii familiali, gospodăriile, astfel că,
treptat, aceste cooperative au început să se confrunte cu aceleaşi probleme
ca şi băncile, în ultima perioadă cooperativele confruntându-se cu riscuri
importante, unele cooperative realizând speculaţii cu derivative pentru
a-şi creşte veniturile.
5.3. Băncile de afaceri

Băncile de afaceri sunt bănci de depozit, care s-au specializat în
operaţiuni de finanţare a investiţiilor, finanţare realizată pe seama
depozitelor constituite de ele pe termen lung şi a atragerii de capitaluri
prin emisiuni de valori imobiliare. Ele oferă clienţilor sprijin financiar
direct, prin participaţii de capital (cumpărări de acţiuni), sau indirect, prin
preluarea datoriilor acestora sub formă obligatară.
Operaţiile financiare ale băncilor de afaceri pot fi grupate în trei
categorii:
• operaţiuni cu titluri, concretizate în: emisiunea de titluri pentru
terţi, garantând plasamentul acestora; achiziţionarea de acţiuni în contul
propriu; realizarea de oferte publice de cumpărare şi vânzare etc.;
33

• operaţiuni specifice băncilor comerciale, de colectare a depozi-
telor şi de acordare de credite;
• operaţiuni de inginerie financiară, constând în finanţarea proiec-
telor complexe, restructurarea financiară a firmelor, fuziuni-achiziţii,
operaţiuni imobiliare.
Băncile de afaceri îndeplinesc şi rolul de consilieri în
managementul financiar al firmelor, încasând comisioane importante.
Cel mai adesea, aceste bănci se regăsesc ca societăţi de portofoliu.
Funcţionalitatea lor este dublă: a asigura valorificarea cât mai eficientă a
capitalurilor prin sporirea dividendelor obţinute, pe de o parte, a favoriza
creşterea influenţei lor în conducerea societăţilor pe acţiuni, în orientarea
politicii lor economice, de investiţii mai ales, pe de altă parte.
Relaţia bancă – agent economic este privită în dublu sens, nu numai
de la bănci spre firmă, ci şi invers, mai ales sub impactul privatizării, când
fluxurile financiare îşi caută vadul profitabil
Un domeniu în care se implică în mod frecvent băncile de afaceri îl
constituie achiziţionarea de întreprinderi şi realizarea de fuziuni între
firme; adesea, din aceasta rezultă regrupări de societăţi transnaţionale,
Marea Britanie fiind piaţa cea mai deschisă din Europa în materie de
achiziţii şi fuziuni.
O operaţie preliminară achiziţionării firmelor în scop de privatizare
este răscumpărarea integrală pentru management. După consolidarea
întreprinderii şi ridicarea nivelului ei de rentabilitate se procedează la
revânzarea acesteia, cu câştiguri însemnate pentru intermediari. Vânzarea
de întreprinderi se poate realiza de către societăţi conglomerat, care
renunţă la unele tipuri de activităţi sau la unele unităţi amplasate teritorial
neconvenabil; în acest sens, pot fi avute în vedere firme ce nu pot fi
preluate de către moştenitori sau întreprinderi rău administrate şi care
obţin rezultate slabe etc.
Băncile de afaceri se implică atât ca intermediari financiari, cât şi ca
participanţi cu aport de capital. Ele dobândesc posibilitatea de a revinde o
parte din împrumuturile acordate către organismele de plasament colectiv
de valori mobiliare.
Băncile de afaceri au deci ca obiectiv al activităţii lor, investirea
depunerilor pe termen lung primite de la clienţi în participaţii la
întreprinderi existente sau în formare, contribuind astfel la crearea şi
34

reorganizarea de mari întreprinderi. Diversificarea acestor bănci depinde
de caracteristicile fiecărei ţări, diferenţiindu-se pe ţări.
În Marea Britanie, tradiţionalele case de comerţ, specializate în
susţinerea tranzacţiilor comerciale, au evoluat spre activităţi de creditare
şi de emisiune de titluri realizate de către firme. În SUA, băncile de
investiţii, iniţial, preluau participaţii ale firmelor, ulterior operând asupra
titlurilor în contul clienţilor, în prezent, dezvoltând activităţi de consiliere
în operaţiuni de fuziuni şi achiziţii, de preluare a întreprinderilor . În
Germania, activităţile băncilor de afaceri se realizează în cadrul unor
departamente ale băncilor universale, care sunt bănci comerciale, care
domină bursele de valori.
5.4. Bănci de trezorerie

Modernizarea pieţelor monetare, multiplicarea instrumentelor
financiare au favorizat apariţia acestui tip de bănci, primele instituţii de
acest fel fiind casele de scontare britanice, care operau scontarea efectelor
comerciale pe baza fondurilor împrumutate pe termen scurt. În prezent,
aceste case de scontare sunt intermediari între bănci, Trezorerie şi firme
atât pentru plasarea lichidităţilor, cât şi pentru obţinerea de lichidităţi.
Colectând lichidităţi de la bănci şi firme, ele plasează în titluri negociabile
pe termen scurt, asigurând continuu cererea de lichidităţi.
Eurobăncile, acţionând pe piaţa interbancară, colectează fonduri pe
bază de certificate de depozit şi acordă împrumuturi în devize, pe termen
lung, ţărilor în curs de dezvoltare, organizând împreună cu băncile
comerciale pooluri bancare, numite bănci consorţiale, activitatea lor
înregistrând un proces de banalizare, de standardizare.
Se poate afirma că, de regulă, principala activitate a băncilor de
trezorerie o constituie operaţiunile interbancare, atunci când realizează
operaţiuni cu titluri, refinanţându-se pe piaţa monetară.
5.5. Instituţii de credit specializate

Ca intermediari în cadrul operaţiunilor de transfer al
disponibilităţilor băneşti, ca formă specifică a circulaţiei capitalurilor,
aceste instituţii constituie principalii participanţi la piaţa creditului pe
termen mijlociu şi lung.
35

În operaţiunile de mobilizare a resurselor de creditare şi
plasamentul acestora, instituţiile de credit specializate se afirmă în două
direcţii: unele sunt specializate în mobilizarea disponibilităţilor din
economie, ca sursă importantă de constituire şi sporire a capitalurilor
băneşti; altele au în vedere distribuirea în ramuri şi sectoare în care s-au
specializat, prin aceasta urmărindu-se tocmai creşterea profitabilităţii
operaţiunilor de intermediere şi valorificare a capitalurilor.
Băncile şi celelalte instituţii de credit sunt specializate fie în
finanţarea unor ramuri care nu prezintă interes pentru băncile comerciale,
fie în creditarea unor obiective speciale, grupându-se, cel mai adesea, în
următoarele categorii: bănci ipotecare, bănci agricole, companii sau
trusturi de investiţii, bănci de comerţ exterior, societăţi financiare.
Băncile ipotecare sunt acele bănci specializate care îşi mobilizează
resursele prin emiterea unor hârtii de valoare specifice, numite înscrisuri
funciare, garanţia acestora reprezentând-o valorile imobiliare ipotecate.
Băncile ipotecare pot fi de tip urban, dacă garanţia o reprezintă clădirile,
sau de tip rural, atunci când pământul se constituie ca obiect al ipotecii.
Caracteristic băncilor de credit ipotecar rural este faptul că ele acordă, de
regulă, credite neproductive sau de consum proprietarilor funciari.
Fermierii apelează şi ei la băncile de credit ipotecar rural, dar cel
mai frecvent se adresează băncilor agricole. Creditele acordate de către
băncile agricole au ca destinaţie efectuarea unor cheltuieli cu inventarul
agricol, cu amenajarea de irigaţii, cumpărarea de animale, îngrăşăminte
etc., principala trăsătură a acestor credite fiind faptul că au un caracter
productiv.
Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit
care mobilizează capitaluri prin emisiunea titlurilor de valori mobiliare
proprii (acţiuni, obligaţiuni) pe care le investesc în sectoare productive,
precum: industrie, construcţii, transporturi etc. Funcţia principală a
acestora este aceea de a acumula capitalurile rentierilor şi economiile
populaţiei în vederea efectuării de plasamente pe termen mediu şi lung în
sfera investiţiilor.
Băncile de comerţ exterior s-au afirmat în sfera bancară încă
de la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a expansiunii
activităţii de export şi a implicării din ce în ce mai mult a statului în
activitatea bancară. Activitatea băncilor de comerţ exterior este
marcată de conţinutul principalelor categorii de operaţiuni pe care le
36

realizează. Băncile de comerţ exterior nu monopolizează întreaga
activitate bancară specifică relaţiilor externe, ci cooperează în acest
scop şi cu celelalte bănci. În unele ţări, în condiţiile inexistenţei
băncilor de comerţ exterior, statul promovează direct politici de
susţinere a acestei activităţi prin intermediul unui grup de bănci
independente, care în comun îşi asumă obligaţia de a efectua
operaţiuni specializate de comerţ exterior, angajând în acest sens şi o
parte a resurselor proprii.
Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă
aparte în cadrul sistemelor bancare din ţările occidentale. Acestea sunt
instituţii de credit care desfăşoară o activitate specifică, stabilită prin lege
sau convenţie. Principalele operaţiuni pe care le efectuează societăţile
financiare sunt: leasing-ul, factoring-ul, acordarea şi garantarea de credite
pe termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu
plata în rate, garantarea locuinţelor pe bază de ipotecă, gestiunea
mijloacelor de plată etc.
În majoritatea ţărilor, statul reglementează şi supraveghează
activitatea de economisire prin garantarea depozitelor formate la aceste
instituţii, protejându-i astfel pe cei ce economisesc. Pentru a stimula
preferinţa de a economisi, casele de economii şi cooperativele de credit
practică instrumente şi scheme de economisire (certificate de economii,
obligaţiuni cu premii, contracte de tipul „economiseşte pe măsura
veniturilor” etc.) care să răspundă celor mai diverse opţiuni şi care să
atragă, în special, pe cei ce economisesc în mod regulat.
6. Economia instituţiilor de depozit

6.1. Fundamente teoretice
Pentru a înţelege modul de funcţionare a instituţiilor de depozit, a
băncilor este necesară înţelegerea teoriei modului cum acestea adoptă
deciziile şi interacţionează cu pieţele în procesul emisiunii instrumentelor
financiare, care se constituie în activele şi pasivele acestor instituţii.
O bancă este specializată în mod esenţial în emisiunea de depozite
pentru clienţi, pentru care plăteşte dobânzi acestora, depozite utilizate
pentru a acorda împrumuturi, încasând dobânzi de la clienţi.
37

Analiza economică a activităţii băncii se face cu următoarele
ipoteze: depozitele sunt singura sursă de fonduri a băncii, aceasta
neemiţând titluri; pentru depozite banca nu constituie rezerve, utilizând
toate depozitele pentru împrumuturi; banca acordă numai împrumuturi
comerciale; împrumuturile acordate nu au asociate riscuri; toate
împrumuturile au aceeaşi maturitate; suma depozitelor, D, este egală cu
suma împrumuturilor, C, adică, D = C.
Banca doreşte să obţină profituri, P, ca diferenţă dintre venituri, V,
şi costurile economice, care includ costurile explicite, Ke, şi costurile
implicite de oportunitate, Ko, adică costurile realizate de bancă prin
alegerea unei activităţi în locul unei alte alternative de activitate, adică:
P = V – K = V – (Ke +Ko) (1)
În mod simplificat se consideră o singură sursă de venituri, anume
dobânzile din împrumuturile acordate, C, rata dobânzii la împrumuturi
fiind r.c, şi avem deci:
V = rc × C (2)
Totuşi, banca dispune de surse de venituri nondobândă, precum:
vânzarea, la un preţ de piaţă mai mare, a unor împrumuturi pe care le-a
acordat altor instituţii financiare; taxe aferente gestiunii şi procesării
plăţilor şi cheltuielilor referitoare la împrumuturi care nu sunt în conturile
băncii; venituri din comercializarea instrumentelor derivate, utilizate în
scopul acoperirii riscurilor; taxe percepute de către bănci petru serviciile
aferente operării depozitelor (imprimarea cecurilor, compensarea
cecurilor, transferuri între conturi etc.
O bancă realizează trei tipuri de costuri explicite de bază:
• costuri explicite cu dobânzile, Ked, care depind de rata dobânzii
plătite de bancă la depozite, r.d., şi de dimensiunea depozitelor, D, care
depinde de volumul împrumuturilor acordate, deci avem:
Ked = rd × D (3)
• costurile cu resurse reale aferente depozitelor, Krd, pentru
colectarea acestora, costuri tehnologice, umane şi informatice, care
depind de mărimea depozitelor, care presupun efectuarea activităţilor
corespunzătoare de gestionare, cu cheltuieli aferente;
• costuri cu resurse reale aferente împrumuturilor, Krc, care
depind de mărime împrumuturilor acordate.
38

Totodată, banca realizează costuri aferente provizioanelor pentru
pierderi din împrumuturi, provizioane care constau în completarea
rezervelor legal constituite pentru acoperirea eventualelor pierderi.
După cum am arătat, banca realizează costuri de oportunitate,
determinate de faptul că trebuie să aloce factorii de realizare a activităţilor
unei anumite alternative, astfel că relizează costuri reale implicite de
oportunitate.
Totalul costurilor economice ale băncii va fi:
K = Ke.d. + Kr.d. + Kr.c. + Ko (4)
acesta depinzând de volumul depozitelor şi împrumuturilor realizate de
către bancă.
Profitul băncii se va determina, pe baza elementelor de mai sus,
astfel:
P = rc × C − rd × D − (Krd + Krc ) (5)
Formula de mai sus evidenţiază două concluzii importante: ratele
dobânzii sunt foarte importante pentru bancă, ele afectând atât veniturile,
cât şi cheltuielile; dacă celelalte condiţii rămân constante, profitul băncii
creşte dacă ratele la împrumuturi cresc mai repede decât ratele la
depozite; costurile cu resurse reale, necesare realizării depozitelor şi
împrumuturilor, influenţează semnificativ profitul băncii, având în vedere
înalta calificare a personalului, calitatea şi performanţele tehnologiilor etc.
În plus, profitul este influenţat şi de veniturile, Vs, şi costurile Ks
aferente serviciilor specifice activităţilor bancare, diferenţa dintre acestea
(Vs – Ks) ajustând adesea benefic profitul băncii.
Modul cum banca încearcă să-şi maximizeze profitul depinde de
condiţiile pieţei în care acţionează, analiza economică realizându-se în
ipoteza pieţelor bancare cu concurenţă perfectă, în care fiecare bancă este
una dintre numeroasele bănci care emit depozite şi acordă împrumuturi,
clienţii băncii percepând similar depozitele şi împrumuturile tuturor
băncilor.
Colectarea de depozite pentru acordarea de împrumuturi de către
bancă are ca scop maximizarea profitului acesteia, profitul fiind
maximizat atunci când (în punctul în care) ultimul leu (euro, dolar etc.) de
39

creştere a depozitelor şi împrumutat clienţilor produce băncii profit
economic zero. Dacă profitul economic obţinut de către bancă din ultimul
leu acordat cu împrumut este pozitiv, este profitabil pentru bancă să
acorde împrumuturi în continuare, în caz contrar acordarea de
împrumuturi în continuare fiind neprofitabilă pentru aceasta.
Venitul marginal al băncii reprezintă venitul obţinut din ultimul leu
suplimentar împrumutat, banca fiind profitabilă până la punctul în care
acest venit adiţional este egal cu costurile adiţionale reclamate de acest
ultim leu acordat cu împrumut, venitul marginal depinzând de rata de
piaţă a dobânzii la împrumuturi, r.c., dependenţă evidenţiată prin curba
venitului marginal, care reprezintă toate combinaţiile de venit marginal şi
împrumuturi acordate, evidenţiate pe orizontală, corespunzător ratelor de
piaţă ale dobânzii la împrumuturi, evidenţiate pe verticală.
Suplimentul de cost total al băncii, compus din cele trei elemente,
reclamat pentru a obţine un leu depozite destinat acordării de împrumut
reprezintă costul marginal al băncii; dependenţa evoluţiei costurilor
marginale totale de variaţia volumului depozitelor este evidenţiată prin
curba costului marginal, care este înclinată în sus, deoarece creşterea
volumului depozitelor determină creşterea costurilor resurselor.
Maximizarea profitului băncii presupune ca banca să acorde
împrumuturi până când rata dobânzii de piaţă a împrumuturilor egalează
costul marginal, care este suma ratei de piaţă a dobânzii la depozite şi a
costurilor marginale ale resurselor reale aferente depozitelor şi
împrumuturilor. Prin urmare, în funcţie de variaţia ratei la împrumuturi,
banca modifică volumul împrumuturilor de-a lungul curbei costului
marginal, ceea ce înseamnă că odată cu creşterea ratei la împrumuturi
creşte şi venitul marginal, care se deplasează în sus, banca mişcându-se
de-alungul curbei costului marginal pentru a creşte volumul
împrumuturilor, şi deci pentru a maximiza profitul, astfel că această curbă
a costului marginal înclinată în sus reprezintă curba ofertei de
împrumuturi, prezentată în figura nr. 2.
40

VM,CM ($/$)
CM = rD+CMD+CMI
= Curba ofertei de imprumuturi
rI2=0,06 VM2
rI1=0,06 VM1
100 150 I
Figura nr. 2. Curba ofertei de împrumuturi
unde:
I = volumul împrumuturilor;
VM = venitul marginal;
ri = rata dobânzii la împrumuturi;
rd = rata dobânzii la depozite;
CMd = costul marginal al resursele aferente depozitelor;
CMi = costul marginal al resurselor aferente împrumuturilor.
În plus, pentru a-şi maximiza profitul economic, o bancă emite

depozite până la punctul la care rata dobânzii la depozite egalează venitul
marginal net din împrumuturi, ce reprezintă rata de piaţă a
împrumuturilor minus costul marginal al resurselor reale aferente
depozitelor şi împrumuturilor. Deci, după cum se modifică rata dobânzii
la depozite, banca variază depozitele sale de-a lungul curbei venitului
marginal net, ceea ce înseamnă că această curbă înclinată în jos reprezintă
curba cererii de depozite, prezentată în figura nr. 3.
41

rI,rD,CMD,CMI ($/$)
rD1=0,03 rD1
12
rD2=0,03 rDD12
ri-CMD-CMI=Curba cererii
de depozite
100 150 D
Figura nr. 3. Curba cererii de depozite
Conform teoriei concurenţei perfecte pe pieţele bancare, rata de

echilibru a dobânzii pe piaţa împrumuturilor bancare este rata dobânzii la
care cantitatea de împrumuturi oferite de bancă egalează cantitatea de
împrumuturi cerute de către public. Pe de altă parte, teoria evidenţiază că
rata de echilibru a dobânzii la depozite bancare reprezintă rata la care
cantitatea de depozite cerută de către bănci este egală cu cantitatea de
depozite oferite de public. Schimbările în oferta şi cererea pe cele două
pieţe induc variaţii fie în rata dobânzii la împrumuturi, fie în rata dobânzii
la depozite.
O bancă de monopol sau un grup de coordonare bancară acoperă
întreaga cerere de piaţă a împrumuturilor, acordând împrumuturi până la
punctul în care venitul marginal din împrumuturi egalează costul marginal
total al acordării împrumutului, solicitând rata la împrumut pe care publicul
vrea şi este capabil s-o plătească pentru acest volum de împrumuturi
Desigur, situaţia economiei, stabilitatea pieţelor financiare şi a
ratelor dobânzii şi alţi factori afectează veniturile şi costurile instituţiilor
de depozit, însă un factor determinant al profitabilităţii acestora îl
constituie managementul băncii şi, în acest sens, există câteva teorii
alternative referitoare la managementul băncii:
42

¾ Doctrina împrumuturilor reale, care consideră că împru-
muturile trebuie să fie acordate prioritar celor ce finanţează producţia sau
comercializarea bunurilor fizice, deoarece astfel se asigură recuperarea
rapidă a împrumuturilor, după vânzarea acestora, lichiditatea împru-
muturilor fiind ridicată, împrumuturile caracterizându-se prin
autolichiditate, iar riscurile sunt reduse, chiar dacă nivelul profiturilor nu
este prea ridicat.
Această doctrină ridică două probleme: prima, dacă băncile se
limitează la împrumuturi pe termen scurt, cu lichiditate ridicată, deci cu
riscuri scăzute, ele vor trebui să accepte venituri mai mici din
împrumuturi; a doua, în cazul în care economia este în recesiune şi cei
împrumutaţi nu-şi mai vând produsele, conform doctrinei, băncile vor
considera că împrumuturile nu-şi mai asigură lichiditatea şi nu vor mai
împrumuta clienţii, stimulând căderea în continuare a economiei şi,
evident, a activităţilor bancare.
Salvarea doctrinei menţionate s-a realizat parţial prin crearea Băncii
centrale, în calitate de creditor de ultimă instanţă, asigurând lichiditatea
sistemului bancar în ansamblu şi permiţând astfel băncilor să respecte
această doctrină.
¾ Teoria lichidabilităţii, care susţine necesitatea ca instituţiile de
depozit să deţină în portofoliu un mix de împrumuturi ilichide şi de titluri
mai lichide, precum titluri guvernamentale şi bilete negociabile, uşor
convertibile în numerar, acestea din urmă acţionând ca o rezervă
secundară, suplimentând rezerva primară compusă din active lichide,
rezervă utilizabilă în cazul apariţiei unor probleme de lichiditate.
¾ Teoria abordării venitului anticipat, care consideră necesar ca
instituţiile de depozit să acorde împrumuturi mai lichide prin emiterea lor
ca împrumuturi în rate , care generează venit în forma plăţilor periodice
de principal şi de dobândă. Deoarece banca primeşte continuu fluxuri de
plăţi de la cei împrumutaţi, această abordare măreşte autolichiditatea
împrumuturilor mai mult decât în cazul doctrinei împrumuturilor reale,
chiar împrumuturi în rate pe termen lung putând genera lichiditate lună de
lună. Această abordare a reprezentat o cotitură în managementul
instituţiilor de depozit, fiind pe larg utilizată şi în prezent.
¾ Teoria abordării conversiei fondurilor, care susţine ca mana-
gerii să încerce să furnizeze active cu maturităţi specifice, prin emisiunea
de pasive cu maturităţi asemănătoare, asigurându-se astfel că marja
43

dobânzii nete a băncii va fi fixată peste limita scurtă a spectrului
maturităţilor, prin urmare va proteja profitabilitatea portofoliului împru-
muturilor pe termen scurt împotriva riscului de rată a dobânzii.
¾ Teoria abordării managementului active-pasive, care accentu-
ează necesitatea determinării simultane, interdependente a caracteristicilor
activelor şi pasivelor instituţiilor de depozit, problema care apare fiind
aceea a coordonării alegerilor activelor şi pasivelor.
Răspunsul modern la această chestiune constă în a încerca
combinarea şi acomodarea maturităţilor, banca alegând simultan ce active
să deţină şi ce pasive să emită, în funcţie de riscurile ratei dobânzii cu care
se confruntă. În acest sens, se utilizează, în mod obişnuit, managementul
gapului, care se concentrează asupra diferenţei (gap) dintre volumul de
active supuse unui anumit risc de rată a dobânzii şi volumul de active
supuse aceluiaşi risc. O metodă mai sofisticată a managementului gapului
utilizează conceptul de durată, care, în cazul unui instrument financiar din
cadrul portofoliului de active al băncii, reprezintă măsura timpului mediu în
cadrul căruia banca primeşte toate plăţile principalului şi dobânzii, aferente
acestui instrument. Pentru a evalua expunerea globală a băncii la riscul de
rată a dobânzii se utilizează analiza gapului duratei, gapul duratei
reprezentând diferenţa dintre durata medie a activelor şi durata medie a
pasivelor unei bănci. Dacă gapul duratei este pozitiv şi banca anticipează o
creştere a ratelor de piaţă ale dobânzii, atunci banca poate căuta un vrenit
net din dobândă mai înalt prin încercarea reconfigurării mixului băncii în
funcţie de maturitate, pentru ca activele şi pasivele sale să realizeze un gap
de durată negativ. Invers, dacă banca anticipează un declin al ratelor
dobânzii pe piaţă, atunci un gap pozitiv al duratei semnifică o apropiere a
structurii active-pasive.
6.2. Performanţele şi costurile bancare

a) Performanţele bancare
Profitul este, în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar
pe care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de
management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării resur-
selor şi utilizarea acestora, prin acordarea de credite, ţinând seama de
toate riscurile posibile.
44

Profitul, exprimând o sumă în expresie absolută (fie că se prezintă
ca atare, respectiv profitul brut, fie ca profit net, determinat după plata
impozitelor), trebuie să fie raportat la principalele lui determinante, pentru
a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi pentru
a releva instrumentele utilizabile în vederea îmbunătăţirii performanţelor.
Rata rentabilităţii financiare, RF, sau profitul raportat la capital
este cea mai semnificativă expresie relativă a profitului, care măsoară
rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi arată, pentru
acţionari, efectul angajării lor în activitatea băncii.
Rata rentabilităţii financiare se determină, aşa cum am arătat, prin
raportul:
PN
RF = (6)
CP
Profitul net, PN, este evidenţiat după deducerea tuturor cheltuielilor
şi taxelor, iar capitalul, CP, este considerat ca sumă a capitalului social, a
profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă. Acest indicator are o
mare expresivitate, demonstrând, prin el însuşi, o multitudine de aspecte:
gradul de generare a profitului, eficienţă operaţională, efectul de pârghie
ş.a.m.d.
Rata rentabilităţii economice, RE, sau profitul raportat la active,
reflectă efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi
reale ale băncii pentru a genera profit.
Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună
măsură a eficienţei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de
calitatea managementului specific al intermedierii bancare, de
optimizarea operaţiunilor active în funcţie de un volum de resurse date:
PN
RE = (7)
AT
În concepţia bancară, resursele ce constituie obiect al intermedierii
bancare, creanţele, reprezentând creditele acordate, sunt identificate cu
precizie. În tot timpul activităţii de creditare se asigură păstrarea egalităţii
surselor de provenienţă a fondurilor (respectiv, a creditorilor) şi,
bineînţeles, a deţinătorilor cu utilizatorii acestora (respectiv, a debitorilor).
Deci, resursele ce fac obiectul intermedierii bancare şi veniturile ce
reprezintă efectele utilizării lor sunt considerate la bănci, inclusiv în
45

contabilitate, ca fluxuri distincte. De aici faptul că dimensiunile
veniturilor sunt mult mai mici decât în alte ramuri de activitate.
Veniturile brute realizate ca urmare a modului de utilizare a
activelor, diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate, au un
circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete, o expresie a
eficienţei activelor bancare.
Venitul net stă, în ultimă instanţă, la baza calculului de determinare
şi exprimare a profitului, care permite să se determine rata profitului, sau
rentabilitatea gestiunii băncii, RP, ca raport între profitul net şi veniturile
totale, VT:
PN profit net
RP = = (8)
VT venituri
Aceasta se asociază cu indicatorul ratei utilizării activelor, RU,
expresie a raportului între venituri şi active:
VT venituri
RU = = (9)
AT active
Asocierea este evidentă pentru a determina o corelaţie
semnificativă:
RP × RU = RE (10)
De mare expresivitate pentru bancă, în calitate de intermediar

financiar, este efectul de pârghie, de levier, levierul financiar, LF,
reprezentând raportul dintre datoriile totale, DT, şi capitalul băncii, CP, al
băncii, LF = DT CP .
Efectul de pârghie (levier), EL, arată gradul în care utilizarea unor
resurse suplimentare, împrumutate, serveşte creşterii rentabilităţii
capitalului propriu (al rentabilităţii financiare), determinarea acestuia
făcându-se astfel:
EL = (RP − rd ) × LF (11)
unde rd reprezintă rata dobânzii bonificate.
Efectul de pârghie acţionează atunci când angajarea unor resurse
noi este avantajoasă, respectiv, când costul resurselor este mai mic sau cel
puţin egal cu rentabilitatea economică.
Se poate evidenţia următoarea relaţie directă:
RF = RE × (1 + LF ) (12)
46

Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile care reflectă
perioada de referinţă, în cele mai sintetice expresii ale sale: bilanţul şi
situaţia veniturilor (sau contul de profit).
Indicatorii rentabilităţii, prezentaţi mai sus, sunt măsuri retrospective
ale profitabilităţii, oferind informaţii referitoare la trecut ; pentru a
determina performanţele profitabilităţii curente sau viitoare, se foloseşte un
indicator prospectiv, numit marja dobânzii nete, determinat astfel:
V .D. − K .D.
M .D.. = × 100 (13)
A.T .
unde: V.D. = veniturile din dobânzi;
K.D. = cheltuielile cu dobânzi.
Potenţialul prospectiv al marjei derivă din posibilitatea luării în
considerare a realizărilor recente, pe fracţiuni de an, referitoare la ratele
dobânzii la depozite şi împrumuturi, şi extrapolarea acestora pe perioada
rămasă din an, metoda putându-se utiliza şi pentru perioade mai mari de 1
an.
Pe baza datelor din aceste documente contabile se determină şi
indicatorii performanţei bancare.
Succesiunea calculelor este prezentată în tabelul nr.4.
Tabelul nr.4
Indicatori de performanţă bancară
Indicator Exprimare
Profit net
Rata profitului (RP)
Venituri
Venituri
Rata utilizării activelor (RU)
Active
Rata rentabilităţii economice Profit net
(RE) Active
Datorii totale
Levier financiar(LF)
Capitalul propriu
Rata rentabilităţii financiare Profit net
(RF) Capital
Venituri din dobânzi – Cheltuieli
Marja dobânzii nete din dobânzi
Active totale
⎛ Profit net ⎞ Datorii
Efectul de levier (EL) ⎜ − rata dobinzii ⎟ ×
⎝ Venituri ⎠ Capital
47

Dincolo de semnificaţia fiecărui indicator, evidentă prin determi-
nantele sale, se remarcă legăturile între aceşti indicatori, prezentate mai sus.
b) Costurile bancare
Optimizarea raportului între venituri şi costuri constituie o latură
esenţială a managementului bancar, sursă efectivă a creşterii profitului
bancar. Acest aspect nu este numai o problemă strict bancară, ci şi o
componentă importantă a activităţii economice, o expresie a evoluţiei
economice de ansamblu, fiind o realitate fără de care analiza costurilor
bancare n-ar avea întreaga semnificaţie.
Activitatea bancară de intermediere a circulaţiei capitalului şi de
efectuare de servicii în strânsă legătură cu circuitul monetar este, pe de o
parte, deosebit de utilă societăţii, iar pe de altă parte, ocupă un loc în
continuă creştere în activitatea socială, respectiv în produsul intern brut.
Producţia imputată serviciilor bancare corespunde aproximativ
produsului net bancar, reprezentând deci costul de funcţionare a băncilor.
Pe de o parte, se poate considera că, în condiţiile în care sistemul
bancar în ţările dezvoltate are o funcţionalitate dată, cu cât cheltuielile
privind activitatea bancară sunt mai mici, cu atât sistemul naţional
respectiv este mai performant, din acest punct de vedere fiind necesară
minimizarea costurilor bancare.
Examinarea raportului venituri-cheltuieli, raport important pentru
fiecare bancă, scoate în evidenţă faptul că nu toate activităţile desfăşurate
de către bănci au, prin ele însele, condiţii de autogestiune, că unele
funcţiuni nu au venituri acoperitoare pe măsura cheltuielilor prilejuite şi
că acestea îşi găsesc recuperarea global, deci prin umflarea preţurilor unor
alte servicii desfăşurate de bănci.
Ideea că serviciile bancare, oricare ar fi ele, trebuie să fie plătite de
cei care beneficiază, şi să nu fie transferate asupra altora, capătă tot mai
mult circulaţie şi înţelegere, însă până la punerea în aplicare a acestui
principiu este încă nevoie de timp, de o evoluţie care a început, dar care
face încă paşi mici.
În activitatea băncilor, considerând ansamblul funcţiilor îndeplinite
de ele în calitate de intermediari, trebuie să distingem două categorii mari
ale costurilor: costul resurselor corespondent al materiei prime în
întreprinderile industriale; costul de funcţionare (de prelucrare),
distribuire şi recuperare a disponibilităţilor colectate.
48

În evoluţia lor, principalele elemente de structură a costurilor
bancare au ritmuri specifice.
În ce priveşte evoluţia costului resurselor, acesta decurge din
evoluţia dobânzii, determinată de condiţiile de piaţă în economie şi de
orientările de politică a dobânzii.
În expresia sa medie, dobânda de piaţă are niveluri distincte,
pornind de la taxa scontului până la dobânda de valorificare a diferitelor
disponibilităţi, nivelul naţional al dobânzii depinzând de evoluţia puterii
de cumpărare, de gradul de eroziune a capitalului, existând în acest cadru
situaţii foarte diferite de la ţară la ţară şi, în acest sens, toate băncile au o
situaţie egală în raport cu costul de obţinere a resurselor.
Pentru bancă este prioritară analiza componentelor costului de
funcţionare, aşa cum sunt acestea abordate din punct de vedere bancar.
Cheltuielile de personal, implicând salarizarea şi sarcinile sociale
aferente, reprezintă, de departe, cea mai importantă componentă a
costurilor de funcţionare. Ca dimensiune semnificativă, personalul
băncilor reprezintă în totalul populaţiei active cifre relativ apropiate în
diverse ţări: 2,4 % (Franţa şi Marea Britanie), 2,5 % (Germania., Olanda),
dar şi 2,6 % (Grecia), 2,8 % (Irlanda) şi 2,9 % (Belgia).
În aprecierea eficienţei activităţii personalului trebuie să se ia în
considerare specificul specialistului bancar, care adesea acţionează ca
sfătuitor, consultant, într-un cadru de dialog şi colaborare, de
responsabilitate pentru el, şi de mare utilitate pentru client, fapt ce-l
deosebeşte net de alt prestator de servicii. Pe de altă parte, trebuie
evidenţiat că informatica şi tehnica modernă au fost implementate amplu,
în ultimele decenii, revoluţionând tehnica bancară, facilitând munca şi
acţionând în sensul creşterii productivităţii muncii.
Un aspect deosebit care ridică cheltuielile cu personalul este gradul
înalt de calificare a angajaţilor bancari, calificare cerută de natura şi
conţinutul activităţii lor, de responsabilităţile asumate, de tehnologiile
informaţionale utilizate.
Cheltuielile generale şi amortismentul ca element ponderal de cost
înregistrează o continuă creştere, sporind continuu cheltuielile legate de
dezvoltarea reţelei (înfiinţarea de filiale şi ghişee) şi întărirea securităţii
casieriilor şi sălilor de seifuri.
De asemenea, cheltuielile de investiţii şi amortizare (sau de plăţi
pentru serviciile prestate de societăţile specializate de gestiune şi
49

informatică) sunt necesare în legătură cu extinderea şi perfecţionarea
reţelei agregate pentru prestarea de servicii bancare: automatele bancare,
terminalele de plăţi electronice şi reţelele aferente.
Rezervele reprezintă şi ele un important element al costului bancar,
asigurând resursele necesare pentru acoperirea riscului decurgând din
operaţiile de credit, al creanţelor irecuperabile. Determinate ca o
destinaţie dată profitului brut, în cadrul ecuaţiei: profit brut = = rezerve +
impozite + profit net, volumul rezervelor are valori substanţiale, întrecând
adesea valoarea profitului net ce revine băncilor, fapt obişnuit pe plan
mondial.
Printre impozitele şi taxele cuprinse în costurile bancare
menţionăm: impozitele pe profit, impozitele asupra salariilor
personalului, taxa asupra volumului creditului ce se include direct în
dobânzile percepute de la clienţi, taxa asupra valorii adăugate, care se
aplică numai asupra serviciilor prestate ca atare (comisioane).
În prezent, în condiţiile armonizării funcţionalităţii băncilor şi
apropierii regimurilor legale existente în toate ţările dezvoltate, se
acţionează pe scară largă pentru activizarea concurenţei, ceea ce
înseamnă necesitatea diminuării cheltuielilor bancare, paralel cu creşterea
veniturilor băncilor.
7. Lichiditatea bancară
Prioritare pentru activitatea oricărei bănci sunt două motivaţii:
profitabilitatea şi asigurarea lichidităţii. Adesea, băncile se confruntă cu
riscul lipsei de lichidităţi, care într-o anumită măsură constituie o
problemă de costuri. Băncile sunt preocupate, pe de o parte, de a avea o
lichiditate permanentă, iar pe de altă parte, de a-şi asigura o minimizare a
costurilor.
Pentru bănci, lichiditatea înseamnă posibilitatea acestora de a
asigura în orice moment efectuarea plăţilor cerute de creditorii lor. Aceasta
înseamnă atât efectuarea de plăţi directe către clienţii lor în numerar, cât şi
efectuarea de plăţi dispuse de titularii de conturi în favoarea altora, ce au
conturi deschise la alte bănci. Pentru efectuarea acestor operaţiuni de plăţi,
băncile trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar şi în conturi. În
acest scop, fiecare bancă trebuie să aibă o bună imagine, să fie „fezabilă”,
să dispună de plasamente ce pot fi uşor transformate în lichidităţi, să deţină
50

rezerve, astfel încât să aibă bune raporturi cu banca de emisiune, altfel
spus, trebuie să deţină monedă centrală.
Într-o anumită măsură, activitatea oricărei bănci antrenează fluxuri
de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare efectuate
clienţilor, din următoarele operaţiuni:
• depuneri de numerar făcute de clienţi în conturile lor, dacă
acestea sunt preponderente solicitărilor(retragerilor). În timp ce pentru
clienţi depunerile de numerar constituie o conversie a monedei fiduciare
în monedă scripturală, pentru bancă efectul este de creştere a deţinerilor
în monedă efectivă (tipul primar de monedă centrală);
• cedarea către alte bănci sau organisme specializate a deţinerilor
de valută în conturile sale, producându-se astfel o alimentare a contului
clientului cu monedă scripturală, înregistrându-se totodată o creştere a
depozitului în moneda centrală;
• soldul favorabil care rezultă în urma compensării decontărilor
interbancare, atunci când soldul încasărilor de la alte bănci pentru clienţii
proprii este mai mare decât cel al plăţilor.
Toate aceste cazuri constituie premise favorabile pentru asigurarea
lichidităţii bancare.
În situaţia când o bancă nu poate să-şi asigure în mod curent starea
de lichiditate, ca urmare a faptului că relaţiile sale cu clienţii nu generează
o creştere a resurselor, atunci ea va trebui să apeleze la recreditare,
refinanţare, adresându-se băncii de emisiune sau angajând credite pe piaţa
interbancară. Aceste credite (chiar dacă unele sunt pe o perioadă foarte
scurtă, o zi sau câteva zile) vor însemna pentru bancă costuri care trebuie
să fie acoperite, ceea ce, implicit, va duce la o creştere a cheltuielilor
bancare.
Adesea, se consideră că asigurarea lichidităţii, în cele mai frecvente
cazuri, este o problemă de conjunctură şi că riscul lipsei de lichidităţi
odată apărut creează anumite probleme, restabilirea stării de lichiditate
comportând anumite cheltuieli din partea băncii, care uneori pot avea o
influenţă negativă. Pentru a preveni această situaţie, băncile trebuie să-şi
supravegheze în permanenţă starea de lichiditate şi să găsească acele
modalităţi de intervenţie care să impună costuri cât mai reduse.
Deşi, la prima vedere, lipsa de lichiditate pare a fi o chestiune
conjuncturală, ea decurge dintr-o serie de corelaţii structurale ale
resurselor şi plasamentelor băncii.
51

În economiile moderne, analiştii financiari acordă o mare atenţie
prevenirii lipsei de lichidităţi a băncilor, prin optimizarea structurii
activelor, avându-se în vedere două criterii: selecţia activelor, prin
confruntarea profitabilităţii cu riscurile; diversificarea portofoliului
plasamentelor.
Selecţia activelor, pe grupe şi în cadrul fiecărei grupe pe poziţii,
trebuie să ţină seama, în primul rând, de gradul de lichiditate şi de riscul
de neplată şi, în al doilea rând, trebuie avut în vedere riscul de piaţă ce
decurge din modificarea preţului creditului, respectiv, al ratei dobânzii.
Referitor la relaţiile directe cu beneficiarii creditelor (debitorii), băncile
trebuie să analizeze situaţia economico-financiară a acestora şi să facă
aprecieri asupra bonităţii lor, astfel încât rambursarea să opereze potrivit
obligaţiilor contractuale.
Diversificarea portofoliului reprezintă o altă cale de optimizare a
performanţelor bancare, prioritare fiind două scopuri principale: minimi-
zarea riscului lipsei de lichidităţi; menţinerea şi creşterea profitului existent.
În principal, diversificarea portofoliului este subordonată
principiului dispersării riscului încetării plăţilor de către bănci, însă,
odată cu dispersarea acestui gen de risc, adesea se aplatizează rezultatele
financiare, ceea ce duce la obţinerea unui nivel mediu al profitului.
Perseverarea către un anumit fel de plasamente şi anumite destinaţii
amplifică în anumite cazuri riscurile, dar, totodată, măreşte dimensiunea
profitului. Este de competenţa băncilor, prin strategia pe care o
promovează, de a acţiona, pe o cale sau alta, în deciziile de plasament,
respectiv în deciziile de creditare.
Tot mai multe ţări occidentale adoptă măsuri speciale de susţinere
a stării de lichiditate bancară, cum ar fi: finanţarea băncilor de către stat;
introducerea sistemelor de asigurare a depozitelor bancare; stabilirea
obligaţiilor pentru bănci de a respecta anumiţi coeficienţi de lichiditate.
Cu toate aceste măsuri asiguratorii, pe linia menţinerii lichidităţii,
realitatea ne arată că riscul de faliment al băncilor nu trebuie subestimat.
SUMARUL CAPITOLULUI
Finanţarea economiei se realizează pe pieţele financiare,
constituind finanţarea directă, şi prin mijlocirea unor instituţii
specializate, numite intermediari financiari, precum băncile, reprezenând
52

finanţarea indirectă. Intermedierea financiară permite reducerea
asimetriei informaţionale dintre împrumutaţi şi împrumutători, atenuând
consecinţele selecţiei adverse şi ale hazardului moral în plasarea
fondurilor.
Baterea primelor monete din metale, îndeosebi preţioase, s-a reali-
zat în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Roma, încă din Antichitatea tim-
purie, activităţi cu specific bancar evidenţiindu-se din această perioadă; în
sens modern, băncile au apărut în secolele XIII-XIV în Italia de Nord, de
unde s-au răspândit în Europa, dezvoltându-se şi diversificându-se, în
prezent motorul activităţilor bancare fiind SUA.
Băncile moderne îndeplinesc funcţii caracteristice, axate pe
colectarea, gestionarea şi distribuirea resurselor monetare temporar
disponibile, accentuându-se specificitatea acestora de intermediar
financiar, în condiţii de creştere a concurenţei şi de restructurare a
activităţii bancare, orientată treptat spre pieţele financiare, evidenţiindu-
se 6 tipuri de instituţii bancare comune tuturor sistemelor bancare
dezvoltate.
Băncile comerciale reprezintă principalul tip de instituţii bancare,
activitatea de creditare, diversificată pe destinaţii, instrumente şi
caracteristici, constituind esenţa funcţionării acestor bănci; transformarea
depozitelor în credite contribuie determinant la realizarea finanţării în
economie, configuraţia operaţiilor acestor bănci şi structura
instrumentelor folosite evidenţiind puternica implicare a acestora pe
pieţele financiare.
Diversificarea activităţilor bancare, adaptarea acestora la cerinţele
clientelei şi nevoile economiei au condus la expansiunea altor instituţii de
depozit, care reprezintă bănci cu activităţi specifice, orientate, precum:
instituţii de economisire, cooperative de credit, bănci de afaceri, bănci de
trezorerie, instituţii de credit specializate (bănci ipotecare, societăţi
financiare, societăţi de investiţii etc.).
Teoria de bază a pieţelor bancare, a depozitelor şi a
împrumuturilor consideră că băncile, pentru a-şi creşte veniturile, extind
piaţa împrumuturilor, în condiţiile asumării unor costuri determinate de
colectarea, gestionarea şi valorificarea depozitelor. Maximizarea
profitului implică necesitatea ca banca să împrumute până la punctul la
care rata de piaţă a împrumuturilor este egală cu costul marginal total, în
53

condiţii de concurenţă perfectă echilibrul presupunând acomodarea
ofertei de împrumuturi a băncilor cu cererea de împrumuturi a clienţilor.
Performanţele bancare rezultă din compararea veniturilor şi
costurilor, profitul reprezentând componenta esenţială de exprimare, prin
indicatori specifici, a performanţelor. Doi indicatori sunt utilizaţi, în
general, în acest sens, şi anume, raportul dintre profit şi active şi raportul
dintre profit şi capitalul propriu al băncii, un indicator utilizat de către
analişti fiind marja dobânzii nete, ca raport dintre diferenţa veniturilor şi
costurilor cu dobânzile şi activele totale ale băncii.
Împreună cu profitabilitatea, lichiditatea reprezintă un obiectiv
prioritar al managementului băncilor, prezervarea monedei centrale
constituind o condiţie a asigurării lichidităţii; banca trebuie însă să
promoveze o politică de optimizare a activelor, prin selecţia acestora şi
prin diversificarea portofoliului, minimizarea riscului de lichiditate
contribuind la consolidarea credibilităţii băncii şi la extinderea pieţei pe
care ea acţionează.
TERMENI-CHEIE
Asimetrie informaţională Bancă comercială (de depozit)
Bancă de afaceri Bancă de economii
Bancă de trezorerie Bancă ipotecară
Companie de investiţii Concurenţă perfectă
Cooperativă de credit Credit
Credit interbancar Depozit bancar
Diversificarea portofoliului Faliment
Funcţie a băncii Fuziune bancară
Hazard moral Instituţie de economisire
Intermediere financiară Lichiditate Lombardare
Marja dobânzii nete Moneda centrală
Monopol bancar Operaţiune bancară
Operaţiune de report Optimizarea structurii activelor
Profit Refinanţare Rescont
Selecţia activelor Selecţia adversă
Societate financiară Zaraf
54

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
• Intermedierea financiară este specifică finanţării directe, de către
bănci. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă şi explicaţi.
• Asimetria informaţională este avantajoasă pentru cei care
primesc împrumuturi. Explicaţi de ce.
• Enumeraţi operaţiunile prin care o bancă îşi procură moneda
centrală.
• Explicaţi deosebirile şi asemănările dintre băncile comerciale şi
instituţiile de economisire.
• Precizaţi deosebirea dintre activ şi datorie a băncii. Capitalul este
o datorie sau un activ?
• Care este deosebirea dintre împrumutul pe gaj şi operaţiunea
cambială?
• Ce este lombardarea şi care este asemănarea ei cu rescontul?
• Arătaţi asemănarea şi deosebirea dintre împrumutul ipotecar şi
titlul ipotecar.
• Precizaţi care dintre instituţiile bancare sunt specializate în
operaţiuni de inginerie financiară şi enumeraţi câteva operaţiuni.
• Enumeraţi şi interpretaţi costurile explicite ale băncii şi precizaţi
dacă costul de oportunitate este un cost explicit.
• Prezentaţi deosebirea dintre costul mediu şi costul marginal al
băncii.
• Precizaţi care este înclinaţia curbei cererii de depozite şi explicaţi
de ce.
• Care dintre teoriile alternative ale managementului bancar este
cea mai adecvată condiţiilor actuale de funcţionare a băncilor? Explicaţi.
• Prezentaţi relaţia dintre rata rentabilităţii financiare şi rata
rentabilităţii economice.
• Care este indicatorul financiar prospectiv utilizat în analiza
activităţii băncii şi cum se determină acesta?
55

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006.
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura ASE, 2003.
• Apps Rod, Goacher David, The monetary and financial system,
Sheffield Hallan University, London, 1996.
• Miller Roger LeRoy, VanHoose David D., Money, banking, and
financial markets, Thomson, South-Western, 2005.
• Ritter Lawrence S, Silber William L., Principles of money, banking, and
financial markets, USA, 1991.
56

II. FIRMA BANCARĂ
ŞI MANAGEMENTUL ACESTEIA
SCOPUL CAPITOLULUI este să asigure înţelegerea funcţionării

financiare a băncii, să explice principiile managementului băncii, în
particular ale managementului riscului de credit şi al riscului de rată a
dobânzii.
OBIECTIVE:
• Prezentarea specificului bilanţului bancar şi explicarea operaţiei
de transformare a activelor, care reprezintă operaţia de bază a băncii,
precum şi a implicaţiilor financiare ale acesteia.
• Cunoaşterea aspectelor esenţiale ale managementului băncii, pe
componentele sale definitorii: al lichidităţii, al activelor, al pasivelor, al
adecvării capitalului.
• Explicarea principiilor managementului riscului de credit şi al
ratei dobânzii şi a posibilităţilor de măsurare a acestora.
• Prezentarea activităţilor extrabilanţiere ale băncii, determinate
de accelerarea inovaţiilor financiare, şi evidenţierea efectelor acestora
asupra performanţelor băncii.
INTRODUCERE
Banca este o firmă ca oricare alta, obiectul de activitate fiind însă
specific. Scopul firmei bancare este acela de a obţine profit, obiectul său
de activitate îl reprezintă producerea de împrumuturi, de monedă
potenţial activă, iar procesul de producţie este constituit din transformarea
resurselor, atrase şi proprii, depozite şi capital, în produse, în împrumuturi
diverse, în acest sens firma bancară realizând servicii, dar şi produse
derivate, auxiliare, rebuturi şi reziduuri.
57

Fundamentele funcţionării firmei bancare sunt reflectate prin
bilanţul contabil, profitabilitatea, lichiditatea şi riscurile fiind parametrii
funcţionali definitorii ai firmei bancare, managementul firmei bancare
vizând armonizarea acestora în contextul unui mediu concurenţial în
continuă schimbare, inovarea de noi produse şi servicii urmărind
acomodarea cererii şi ofertei de monedă şi de instrumente bancare prin
tehnici şi proceduri bancare specifice.
1. Bilanţul băncii
Pentru a înţelege cum operează o bancă, este necesar mai întâi să
examinăm bilanţul acesteia, care reprezintă o listă duală a activelor şi
pasivelor sale şi, după cum sugerează elementele din această listă, ele
sunt în echilibru, evidenţiindu-se egalitatea fundamentală a bilanţului:
Active totale = Pasive totale (14)
În plus, bilanţul enumeră sursele fondurilor băncii (pasivele) şi
utilizările (activele) pentru care acestea sunt alocate. Banca obţine fonduri
prin angajarea de împrumuturi şi prin constituirea altor pasive, precum
depozitele, şi utilizează aceste fonduri pentru a acorda împrumuturi şi a
achiziţiona titluri financiare, banca realizând profit din diferenţa dintre
veniturile, îndeosebi dobânzi percepute, din creditele acordate şi titlurile
achiziţionate, pe de o parte, şi din cheltuielile efectuate, îndeosebi cu
dobânzi plătite, pentru constituirea resurselor, a pasivelor sale, pe de altă
parte.
Bilanţul tip al unei bănci comerciale este prezentat în tabelul nr.5.
Tabelul nr. 5
Bilanţul tip al băncilor
Nr. ACTIVE Sumă Nr. PASIVE Suma
0 1 2 3 4 5
1. Rezerve 10 1. Depozite operabile 170
prin cec
2. Numerar şi depozite 40 2. Depozite netranzacţionate 490
bănci
3. Titluri de valoare 210 2.1. Depozite de economii 210
3.1. Guvernamentale 150 2.2. Depozite mici la termen 160
3.2. Alte titluri 60 2.3. Depozite mari la termen 120
4. Credite acordate 680 3. Împrumuturi primite 260
4.1. Agenţi economici 180 4. Capital propriu 80
58

Tabelul nr. 5 (continuare)
0 1 2 3 4 5
4.2. Ipotecare 250
4.3. Consum 120
4.4. Interbancare 50
4.5. Alte credite 80
5. Alte active 60
şi imobilizări
6. Total active 1.000 5. Total pasive 1.000
1.1. Pasivele
O bancă obţine fonduri prin emiterea (vânzarea) de pasive, care
sunt considerate ca surse ale fondurilor, fonduri utilizate pentru
cumpărarea de active, generatoare de venit.
¾ Depozitele operate prin cecuri (DOC) sunt conturi bancare, care
permit posesorului contului să completeze un cec în favoarea unui terţ,
aceste depozite incluzând toate conturile asupra cărora pot fi trase cecuri:
conturi curente nepurtătoare de dobândă (depozite la vedere), ordine de
retragere negociabile purtătoare de dobândă (conturi de economii
operabile prin cecuri), conturi de depozit pe piaţa monetară (fonduri
mutuale pe piaţa monetară, care nu presupun constituirea de rezerve
bancare). Această categorie de pasive şi-a redus ponderea în pasivul
băncilor, de la peste 50% la cca 15-20%, datorită apariţiei altor
instrumente financiare, mai atractive.
Aceste resurse ale băncii sunt rambursabile la cerere deţinătorilor,
posesorilor conturilor, fiind un activ pentru aceştia, o parte a averii lor, în
timp ce pentru bancă ele sunt datorii, surse cu costuri joase, deoarece
posesorii renunţă la o parte din dobândă pentru a avea acces la un activ
lichid; aceste costuri includ dobânzile şi cheltuielile cu diversele servicii
bancare şi cu funcţionarea băncii, ponderea acestor costuri în totalul
costurilor bancare fiind destul de mare, între 25-40%, datorită dimensiu-
nilor mici şi numărului mare ale acestora, precum şi frecvenţei operărilor
implicate.
¾ Depozitele netranzacţionate (DNT) constituie sursa principală a
fondurilor băncii, deţinând între 40 şi 45% din pasivele băncii; posesorii
acestor depozite nu pot completa, trage cecuri asupra lor, ratele dobânzii
fiind însă mai mari decât la depozitele operabile prin cecuri.
59

Există două tipuri de bază de depozite netranzacţionabile: depozite
(conturile) de economii şi depozite la termen, numite şi certificate de
depozit (CD).
• Depozitele de economii reprezentau în trecut tipul cel mai
obişnuit de depozite netranzacţionabile, putând fi depuse şi retrase sume
în orice moment, tranzacţiile şi dobânzile fiind înregistrate într-un carnet
mic (carnet de economii) deţinut de către posesorul depozitului.
• Depozitele la termen au o durată fixă de maturitate, care variază
de la câteva luni la 5 ani, şi totodată au penalităţi semnificative în cazul
retragerii înainte de scadenţă a sumei depozitate.
o Depozitele la termen de valori mici sunt mai puţin lichide
pentru depozitar decât depozitele de economii, însă dispun de rate de
dobândă mai mari, fiind o sursă de fonduri mai costisitoare pentru bancă.
o Depozitele la termen de valoare mare sunt, de regulă, cumpă-
rate de către corporaţii şi de alte bănci, fiind convertite în titluri finan-
ciare, denumite certificat de depozit (CD), CD-urile fiind negociabile şi
valorificabile pe piaţa secundară, înaintea maturizării. Din acest motiv,
CD-urile negociabile sunt deţinute de către corporaţii, de fonduri mutuale
de pe piaţa monetară şi de alte instituţii financiare, ca active alternative la
titlurile de Trezorerie şi la alte titluri pe termen scurt, ponderea lor în
pasivul băncilor variind între 8-14%.
¾ Împrumuturile (IBP) reprezintă fonduri obţinute de la Banca
centrală, de la alte bănci şi instituţii financiare şi de la corporaţii.
Împrumuturile de la Banca centrală reprezintă împrumuturi cu discont,
avansuri, refinanţări, precum facilităţi de creditare, cumpărări reversibile,
cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare, băncile împrumutând
şi fonduri pentru o zi, în scopul reconstituirii rezervelor obligatorii de la
Banca centrală. Alte surse ale fondurilor de împrumut sunt împrumuturile
făcute la bănci de către companiile-mamă ale acestora, aranjamentele de
împrumut cu corporaţiile, precum acordurile de răscumpărare, şi
împrumuturile în valute şi în eurodolari de la băncile străine.
Împrumuturile au devenit o sursă importantă a fondurilor bancare,
ponderea lor în pasiv crescând de la cca 5%, în anii `60, la peste 25% în
prezent.
Cele trei componente ale pasivului, prezentate mai sus, constituie
datoriile totale ale băncii (DTB):
DTB = DOC + DNT + IBP (15)
60

¾ Capitalul bancar (CPB), care reprezintă averea băncii, constituie
pasivul rezidual, obţinut ca diferenţă dintre activele totale ale băncii
(ATB) şi datoriile totale ale băncii (DTB):
CPB = ATB – DTB (16)
Reprezentând între 5-10% din pasivul băncii, capitalul propriu se
formează prin vânzarea de acţiuni, care constituie capitalul social, şi din
profiturile reţinute, încorporate în capital, acest capital constituindu-se
într-un amortizor al şocurilor generate prin căderea valorii activelor
băncii, care, atunci când se plasează sub valoarea datoriilor sale,
determină falimentul acesteia. O componentă importantă a capitalului o
formează rezervele pentru acoperirea pierderilor din împrumuturi
diverse, prezentate mai pe larg în continuare.
Rezervele pentru pierderi din împrumuturi nu au nici o legătură cu
rezervele constituite asupra activelor din bilanţ, fiind o componentă a
capitalului, din pasivul bilanţului. Pentru a înţelege rostul acestor rezerve,
să presupunem că o bancă suspectează că unele dintre creditele acordate,
să spunem de 1 milion de euro, s-ar putea dovedi în viitor debite proaste,
pierdute. Pentru a preîntâmpina eventualitatea acestei pierderi, banca
conservă 1 milion de euro din profituri, în contul special constituit,
rezerve pentru pierderi din împrumuturi, suma adăugându-se la diferenţa
dintre active şi datorii, majorând capitalul băncii. Dacă pierderea devine
efectivă, banca va reduce valoarea activelor cu 1 milion de euro,
diminuând cu aceeaşi valoare şi capitalul băncii, prin anularea sumei din
contul de rezerve pentru pierderi din împrumuturi, profiturile curente ale
băncii nefiind afectate, deoarece ele au fost reduse anticipat, atunci când
banca şi-a constituit rezerva. Altfel spus, banca pune deoparte bani, în
perioadele favorabile, pentru eventuale „zile negre”, din perioadele
nefavorabile. Totodată, aceste rezerve reduc profiturile obţinute în
perioada constituirii lor, diminuând suma impozitelor plătite, şi astfel
reprezintă un semnal pentru acţionari, deponenţi şi Banca centrală asupra
eventualelor pierderi pe care banca le-ar putea suporta.
1.2. Activele
Banca foloseşte fondurile procurate prin emiterea, vânzarea de
pasive, de datorii pentru cumpărarea de active generatoare de venit,
activele referindu-se deci la utilizarea fondurilor şi la încasarea
61

veniturilor produse de către acestea, ceea ce face posibilă obţinerea de
profit de către bancă.
¾ Rezervele bancare (RZB) reprezintă fondurile deţinute de către
bănci ca depozite în conturi la Banca centrală, la care se adaugă
numerarul din casieriile proprii. Deşi, pentru aceste rezerve, banca nu
încasează dobândă, deţinerea lor de către bănci este necesară din două
motive: o parte din rezerve sunt constituite în mod obligatoriu de către
bănci în depozite la Banca centrală, ca rată procentuală din volumul
anumitor categorii de depozite, rată numită rata rezervelor obligatorii
(ro); băncile menţin în plus rezerve, numite rezerve în exces (ER),
deoarece acestea sunt cele mai lichide active ale băncii şi pot fi folosite de
bancă pentru a-şi acoperi obligaţiile de plată, atunci când deponenţii
retrag fondurile, fie direct de către deponent, fie când un cec este tras
asupra unui cont.
¾ Numerar în curs de încasare (NCI), precum un cec tras asupra
unui cont la o altă bancă şi depozitat la banca considerată; fondurile
pentru acest cec nefiind încă primite de la cealaltă bancă, cecul este
considerat ca numerar în curs de încasare (colectare), constituind un activ
pentru banca respectivă, deoarece este un drept asupra altei bănci pentru
fonduri ce vor fi plătite în câteva zile.
¾ Depozitele interbancare, constituite la alte bănci (DCB), pe
care, de regulă, băncile mici le deţin la băncile mari în schimbul
serviciilor diverse pe care acestea le acordă, precum colectarea de cecuri,
tranzacţii valutare, sprijin în cumpărarea de titluri financiare, aceasta fiind
o componentă a sistemului activităţii bancare de corespondent.
În ansamblu, rezervele, numerarul în procesul încasării şi depozitele
la alte bănci sunt adesea considerate ca elemente de numerar, de
lichidităţi, ele deţinând cca 5% din activele băncii, comparativ cu anii `60,
când reprezentau 20%.
¾ Titlurile de valoare cumpărate (TVC) sunt o categorie impor-
tantă de active generatoare de profituri, sub forma instrumentelor de debit
pe care băncile comerciale le pot deţine; ele reprezintă între 15-22% din
activele băncilor, furnizând peste 15% din veniturile acestora. Titlurile
pot fi grupate în 3 categorii: titluri de stat, guvernamentale, care sunt cele
mai lichide, deoarece pot fi vândute uşor, cu costuri reduse, fiind con-
siderate rezerve secundare ale băncii; titluri ale agenţiilor guvernamen-
tale, care au o lichiditate mare, fiind legate de proiecte determinate, ceea
62

ce uneori rigidizează lichiditatea şi măreşte riscurile; titluri ale adminis-
traţiilor locale, care sunt mai puţin comercializabile, deci mai puţin
lichide şi mai riscante decât celelalte categorii, în primul rând datorită
riscului de neplată.
¾ Împrumuturile (IBA) acordate de către bănci, ponderea
semnificativă în cadrul lor deţinând-o creditele bancare, reprezintă sursa
principală de profituri bancare, aceste active reprezentând aproape 70%
din activele băncii. Un împrumut este o obligaţie, o datorie pentru cel
care-l primeşte, însă este un activ pentru bancă, furnizând venit acesteia.
Împrumuturile sunt mai puţin lichide, deoarece ele nu pot fi
schimbate în lichidităţi (recuperate) până în momentul maturizării, având
totodată riscuri mari de neplată; din această cauză, ratele dobânzii
percepute de către bancă sunt ridicate. Aceste împrumuturi sunt acordate
clienţilor nebancari, precum firmele şi populaţia, sub forma
împrumuturilor pentru afaceri, ipotecare, de consum, o parte a lor fiind
constituită din împrumuturi interbancare, pe o zi, acordate pe piaţa
monetară.
Diferenţa majoră între bilanţurile diferitelor instituţii de depozit
rezidă, în primul rând, în tipul de împrumut în care se specializează;
astfel, băncile de economii şi împrumuturi şi băncile mutuale de economii
sunt specializate pe împrumuturi ipotecare, iar cooperativele de credit
sunt specializate în credite de consum.
¾ Alte active bancare (AAB) cuprind, în principal, imobilizările
băncii, precum şi diverse echipamente.
2. Operaţia de bază a băncii

Înainte de a aborda în detaliu cum îşi gestionează o bancă activele
şi pasivele în scopul de a obţine profit cât mai mare, trebuie înţeleasă
operaţiunea de bază a băncii.
În termeni generali, băncile obţin profituri prin vânzarea pasivelor,
a datoriilor cu anumite de caracteristici (o combinaţie specifică între risc,
lichiditate şi venit) şi cumpărând active cu caracteristici diferite de cele
ale pasivelor, acest proces fiind numit transformarea activelor. În loc să
acorde un împrumut vecinului pentru ca acesta să-şi cumpere o locuinţă,
o persoană poate depune banii într-un depozit de economii, care permite
băncii să folosească fondurile colectate pentru a acorda un credit ipotecar
63

vecinului, banca transformând depozitul de economii, ce reprezintă un
activ al deţinătorului, într-un împrumut acordat de către bancă, care
reprezintă un activ al acesteia. O formulare alternativă a acestui proces de
transformare este exprimată prin aceea că banca se împrumută pe termen
scurt, constituind depozite, pentru a acorda împrumuturi pe termen lung.
Acest proces de transformare a activelor şi de furnizare a unui set
de servicii, precum eliberarea cecurilor, păstrarea documentelor, analiza
creditelor etc., este similar oricărui proces de producţie dintr-o firmă.
Dacă banca produce servicii cerute, dezirabile, la costuri joase şi
realizează venituri substanţiale din vânzarea pasivelor, a resurselor sale,
ea obţine profituri, dacă nu, poate suporta pierderi.
Pentru a analiza operaţia de bază a băncii, aceea a transformării
activelor, vom utiliza un instrument adecvat, numit contul T, prezentat
formal în tabelul nr. 6.
Tabelul nr.6
Contul T
Activ Pasiv
1. 1.
......... .........
n. m.
Total activ Total pasiv
Contul T este un bilanţ simplificat, cu linii în forma unui T, care

listează schimbările care au loc în elementele bilanţiere, pornind de la o
poziţie iniţială oarecare a bilanţului.
Să presupunem că Vasilică a auzit că o bancă, X, furnizează servicii
excelente, aşa că deschide un cont la vedere, operabil prin cec, de 100
euro, deţinând de acum un depozit operabil prin cec de 100 euro la bancă,
care apare ca pasiv de 100 euro în bilanţul băncii. Banca introduce
bancnota de 100 euro în trezoreria sa, astfel că activele băncii cresc cu
100 euro numerar în casierie.
Contul T pentru bancă arată astfel:
Activ Pasiv
Numerar în casierie + 100 Depozit la vedere +100
64

Din acest moment, numerarul este şi o parte a rezervelor băncii,
contul T putând fi rescris astfel:
Activ Pasiv
Rezerve + 100 Depozite la vedere +100
Notăm că deschiderea de către Vasilică a unui cont operabil prin

cecuri (la vedere) conduce la o creştere a rezervelor egală cu creşterea
depozitelor.
Dacă Vasilică deschide contul său cu un cec de 100 euro tras asupra
unui cont de la altă bancă, să spunem banca Y, se poate obţine acelaşi
rezultat, efectul iniţial asupra contului T de la prima bancă fiind
următorul:
Activ Pasiv
Numerar în curs de încasare + 100 Depozite la vedere +
100
Depozitele la vedere cresc cu 100 euro, ca şi înainte, însă acum

banca X obţine 100 euro de la banca Y, acest activ al băncii X
reprezentând numerar în curs de încasare, deoarece banca va încerca să
colecteze fondurile care-i aparţin, ceea ce presupune timp şi costuri. În
schimb, banca X depozitează cecul în contul său de la Banca centrală,
care va încasa suma de la banca Y. Rezultatul este că Banca centrală
treansferă 100 de euro din rezervele băncii Y la banca X şi poziţiile finale
de bilanţ ale celor două băncii vor arăta astfel:
Banca X
Activ Pasiv
Rezerve + 100 Depozite la vedere
+ 100
Banca Y
Activ Pasiv
Rezerve – 100 – 100
65

Procesul iniţiat de către Vasilică poate fi rezumat după cum
urmează: atunci când un cec este tras asupra unui cont de la o bancă şi
este depozitat la o altă bancă, banca ce primeşte depozitul îşi sporeşte
rezervele cu suma de pe cec, în timp ce banca asupra căreia este tras cecul
înregistrează o scădere a rezervelor cu aceeaşi sumă. Prin urmare, când o
bancă primeşte depozite suplimentare, aceasta câştigă o sumă similară
de rezerve, iar când pierde din depozite o anumită sumă, înregistrează o
pierdere similară şi din rezerve.
Contul T este utilizat pentru studierea unor probleme diverse,
prezentate în continuare. Pentru a înţelege mai bine acest cont, să
analizăm ce se întâmplă dacă are loc o acţiune inversă celei de mai sus; de
exemplu, dacă Vasilică decide să închidă contul său de 100 de euro de la
banca X prin tragerea unui cec de 100 euro şi să-i depoziteze într-un nou
depozit la vedere la banca Y.
Acum, că am înţeles cum câştigă şi pierd băncile rezerve, putem
examina cum îşi rearanjează o bancă bilanţul pentru a obţine profit, când
înregistrează o modificare a depozitelor sale. Să ne reîntoarcem la situaţia
când prima bancă a primit un supliment de 100 euro în depozite la vedere.
După cum se ştie, banca este obligată să păstreze o anumită parte
din depozitele la vedere sub forma rezervelor obligatorii. Dacă rata
rezervelor ar fi 10%, rezervele obligatorii ale primei bănci vor creşte cu
10 euro, contul T fiind rescris astfel:
Activ Pasiv
Rezerve obligatorii + 10 Depozite la vedere
+ 100
Rezerve în exces + 90
Să vedem ce va trebui să facă banca, ca rezultat al depozitului la

vedere suplimentar. Deoarece rezervele nu produc dobândă, banca nu
beneficiază de venit din activele suplimentare de 100 euro, însă
întreţinerea depozitului suplimentar de 100 euro este costisitoare, fiindcă
banca trebuie să păstreze documentele, să plătească completarea cecului,
să returneze cecurile achitate etc. Evident, banca va realiza o pierdere.
Situaţia este şi mai gravă dacă banca plăteşte dobânzi la depozite, precum
la depozitele personale de economii. Dacă totuşi banca doreşte să obţină
66

profit, va trebui să utilizeze eficient toată sau o parte din suma rezervelor
în exces, de 90 euro, disponibilă.
Să presupunem că banca decide să nu conserve rezerve în exces şi
din acestea să acorde împrumuturi; în acest caz, contul T va arăta astfel:
Activ Pasiv
Rezerve obligatorii + 10 Depozite +
100
Împrumuturi acordate + 90
Banca este acum în situaţia de a produce profit, deoarece deţine

pasive pe termen scurt, sub forma depozitelor la vedere, şi cumpără active
pe termen lung, sub forma împrumuturilor acordate, cu rată înaltă a
dobânzii. După cum am menţionat, procedeul de transformare a activelor
este frecvent formulat prin expresia că băncile sunt implicate în afacerea
de tipul: „Împrumută-te pe termen scurt şi acordă împrumuturi pe termen
lung”. De exemplu, dacă împrumutul acordat are o dobândă de 10% pe
an, banca câştigă 9 euro, iar dacă pentru depozitul de 100 euro plăteşte, la
o rată a dobânzii de 5%, 5 euro, iar costurile de întreţinere a depozitului
sunt de 3 euro, depozitul o va costa 8 euro pe an, astfel încât profitul
băncii va fi de 1 euro.
3. Principiile managementului băncar

Să vedem, în continuare, cum îşi gestionează banca activele şi
pasivele în scopul de a obţine profit cât mai ridicat posibil.
Conducerea băncii are patru preocupări majore, care se concreti-
zează în componente definitorii ale managementului financiar al băncii:
a) să fie sigură că dispune de numerarul necesar pentru a plăti
deponenţii săi atunci când aceştia vor să-şi retragă din depozite, adică
atunci când depozitele se reduc sau sunt anulate, deoarece deponenţii
efectuează retrageri şi cereri de plăţi. Pentru a dispune de suficient
numerar, banca trebuie să realizeze un management al lichidităţii, prin
achiziţionarea de active lichide suficiente pentru a satisface obligaţiile
băncii către deponenţi;
b) să urmărească un nivel scăzut, acceptabil al riscului, prin
procurarea de active care să aibă un risc de neplată scăzut şi prin
67

diversificarea activelor pe care le deţine, adică să promoveze un
management al activelor;
c) să obţină fonduri, resurse cu costuri scăzute, prin managementul
pasivelor;
d) să decidă volumul capitalului pe care banca trebuie să-l menţină
şi să obţină capitalul necesar, prin managementul adecvării capitalului.
Pentru a înţelege deplin managementul băncii şi al altor instituţii
financiare, trebuie să depăşim principiile generale ale managementului
activelor şi pasivelor băncii, descrise în continuare, şi să abordăm mai în
detaliu modul cum banca îşi gestionează activele. În plus, trebuie studiate
modul cum banca îşi gestionează riscul de credit, risc ce apare datorită
împrumuturilor care nu pot fi rambursate de către clienţi, şi modul cum
gestionează riscul de rată a dobânzii, care poate afecta câştigurile băncii
datorită modificării în timp a ratei dobânzii.
3.1. Managementul lichidităţii şi rolul rezervelor

Să studiem cum banca X, din exemplul de mai sus, reacţionează
atunci când se înregistrează ieşiri din depozite, datorită retragerilor de
numerar efectuate de către deponenţi sau când aceştia trag cecuri pe care
le depozitează la alte bănci (transferuri de fonduri).
În exemplul care urmează, presupunem că banca are rezerve
suficiente în exces şi că toate depozitele au aceeaşi rată a rezervelor
obligatorii, de 10%, banca fiind deci obligată să păstreze 10% din
volumul depozitelor la termen şi la vedere ca rezerve la Banca centrală,
bilanţul băncii X fiind următorul:
Mil. euro
Activ Pasiv
Rezerve 20 Depozite 100
Împrumuturi acordate 80 Capitalul băncii 10
Titluri financiare 10
Rezervele obligatorii ale băncii sunt 10% din 100 mil.euro.

Deoarece însă banca deţine rezerve de 20 mil.euro, are un exces de
rezerve de 10 mil euro, şi dacă se realizează o ieşire de depozit de 10 mil
euro, bilanţul băncii X va arăta astfel:
68

Mil. euro
Activ Pasiv
Titluri 10
Banca îşi rduce cu 10 mil. euro atât depozitele, cât şi rezervele, însă
deoarece rezervele obligatorii sunt acum 10% din 90 mil euro, deci 9 mil.
euro, rezervele sale exced cu 1 mil. euro această sumă. Pe scurt, dacă
banca dispune de rezerve ample, o ieşire din depozite nu determină în
mod necesar schimbări în alte părţi ale bilanţului său.
Situaţia este însă complet diferită atunci când o bancă deţine
rezerve suplimentare insuficiente. Să presupunem că banca X acordă
împrumuturi suplimentare egale cu rezerva suplimentară pe care o deţine,
de 10 mil. euro, bilanţul său prezentându-se astfel:
Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Capitalul băncii 10
Titluri 10
Dacă va înregistra o ieşire din depozite de 10 mil. euro, bilanţul
băncii devine astfel:
Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Capitalul băncii 10
Titluri 10
Acum, după ce au fost retraşi din depozite, şi deci şi din rezerve,
10 mil. euro, banca se confruntă cu o problemă: ea ar trebui să aibă o
rezervă obligatorie de 10% din 90 mil. euro, adică 9 mil. euro, însă
rezerva sa este nulă. Pentru a elimina acest deficit de rezerve, banca
are patru opţiuni de bază:
• să-şi refacă rezervele prin împrumuturi pe piaţa interbancară,
de la alte bănci, sau pe piaţa monetară deschisă, de la alte corporaţii,
de exemplu, prin vânzarea certificatelor de depozit negociabile; dacă
banca X îşi reface rezerva obligatorie de 9 mil. euro pe această cale,
bilanţul va arăta astfel:
69

Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Împrumuturi primite 9
Titluri 10 Capitalul băncii 10
Costul acestei activităţi constă în rata dobânzii la împrumuturile
primite, care poate fi aceea de pe piaţa interbancară;
• vânzarea titlurilor de care dispune banca, pentru a acoperi
ieşirile de depozite în condiţiile asigurării rezervelor, în exemplul luat,
vânzarea de titluri în valoare de 9 mil. euro, şi menţinerii rezervelor la
Banca centrală, bilanţul prezentându-se astfel:
Activ Pasiv
Titluri 1
Banca îşi asumă unele costuri de brokeraj şi alte costuri de
tranzacţie pentru a vinde titlurile ; în caz că deţine titluri de stat care sunt
foarte lichide, costurile vor fi reduse, în cazul celorlalte titluri, mai puţin
lichide, costurile fiind mai ridicate;
• angajarea de împrumuturi de la Banca centrală, în exemplul dat,
de 9 mil. euro, bilanţul prezentându-se astfel:
Activ Pasiv
Împrumuturi acordate 90 Împrumuturi de la Banca centrală 9
Titluri 10 Capitalul băncii 10
Există două costuri în acest caz: scontul care poate fi plătit Băncii
centrale şi un alt cost, ce ar putea să rezulte din politica de descurajare
promovată de către Banca centrală, în cazul solicitării unor împrumuturi
prea mari;
• reducerea volumului împrumuturilor acordate, cu suma rezer-
velor necesare, în exemplul luat, cu 9 mil. euro, bilanţul arătând astfel:
Activ Pasiv
Titluri 10
70

Banca X şi-a refăcut rezerva obligatorie, această cale fiind totuşi
costisitoare. Dacă banca are numeroase împrumuturi pe termen scurt
reînnoite la intervale moderate, ea poate reduce volumul acestora, prin
nereînnoirea unor împrumuturi la scadenţă, ceea ce poate atrage
nemulţumirea clienţilor, care ar putea să angajeze în viitor împrumuturile
la alte bănci, cu costuri mari pentru banca X. Banca X ar putea reduce
împrumuturile acordate prin vânzarea acestora altor bănci, care pot
solicita însă disconturi la valoarea împrumuturilor, deoarece nu cunosc
clienţii, asumându-şi unele riscuri de credit, şi nu numai, ceea ce implică
costuri pentru banca X.
Situaţiile de mai sus evidenţiază de ce băncile deţin un exces de
rezerve, chiar dacă prin împrumuturi acordate şi titluri cumpărate obţin
profituri, deoarece atunci când intervin retrageri neaşteptate şi
semnificative de depozite, existenţa rezervelor permite băncii să evite
costuri cauzate de: angajarea de împrumuturi la alte bănci sau corporaţii;
vânzarea de titluri din portofoliu; solicitarea de împrumuturi de la Banca
centrală; răscumpărarea sau lichidarea unor împrumuturi acordate.
Rezervele suplimentare permit evitarea costurilor ridicate
determinate prin ieşirile de depozite şi necesitatea refacerii rezervelor
obligatorii; cu cât mai mari sunt aceste costuri, cu atât mai mari vor trebui
să fie rezervele suplimentare ale băncii.
Aşa cum fiecare dintre noi plăteşte o primă la societatea de
asigurări pentru a se asigura împotriva pierderilor determinate de anumite
cauze, tot aşa o bancă va trebui să suporte costul determinat de deţinerea
unor rezerve excedentare, care reprezintă un cost de oportunitate generat
de renunţarea la câştiguri pe care le-ar putea obţine din titluri cumpărate
sau împrumuturi acordate prin utilizarea rezervelor în exces, în scopul de
a se asigura împotriva pierderilor datorate ieşirilor de depozite.
Deoarece rezervele suplimentare, ca asigurare, au un cost, băncile
iau şi alte măsuri pentru a se proteja, de exemplu, schimbarea deţinerilor
de active cu titluri mai lichide, precum rezervele secundare, de natura
titlurilor de stat.
3.2. Managementul activelor

După explicarea cauzei principale a nevoii de lichiditate a băncii, se
pot examina strategia de bază şi problematica managementului activelor.
Pentru a-şi maximiza profiturile, banca trebuie, simultan, să obţină
venituri ridicate la împrumuturile acordate, să reducă riscurile şi să
71

constituie provizioane prin deţinerea de active lichide, aceste obiective
putând fi realizate pe patru căi principale:
o atragerea de clienţi pentru împrumuturi, dispuşi să accepte rate
înalte ale dobânzii pe perioade mari şi sigure, banca promovându-şi
produsele spre mediul de afaceri fie prin reclamă, fie prin abordarea
directă a firmelor. Se vor analiza riscurile celor care solicită credite,
capacitatea acestora de a plăti la scadenţe principalul şi dobânzile, banca
trebuind să-şi relaxeze conservatorismul în politica de împrumuturi,
pentru a nu pierde oportunităţi de împrumuturi care pot genera profituri
înalte;
o cumpărarea de titluri cu venituri înalte şi riscuri scăzute;
o reducerea riscurilor prin diversificare, banca cumpărând diverse
tipuri de active, cu scadenţe diferite şi acordând credite cu caracteristici
diferite, pentru o diversitate de clienţi. Supraspecializarea băncii în
anumite tipuri de împrumuturi sau categorii de clienţi poate determina
ruinarea ei, în cazul evoluţiei nefavorabile a preţurilor titlurilor sau a
ratelor dobânzii;
o administrarea lichidităţii activelor, astfel încât să fie satisfăcute
cerinţele în ceea ce priveşte rezervele, cu costuri reduse, prin deţinerea de
titluri lichide, chiar dacă câştigurile sunt mai mici. În acest sens, banca va
trebui să-şi dimensioneze adecvat rezervele în exces, să-şi constituie
portofoliul de rezerve secundare, de titluri de stat, să evite conservarea de
rezerve inutile, costisitoare, fiind necesar ca banca să echilibreze nevoia sa
de lichiditate cu dorinţa de a obţine câştiguri înalte, care poate fi îndeplinită
prin cumpărarea de active mai puţin lichide, de natura creditelor.
3.3. Managementul pasivelor

Până în anii `60, băncile considerau managementul pasivelor ca o
chestiune aşezată, concentrându-şi eforturile pentru a realiza mixul optim
al activelor, şi aceasta din două motive principale:
peste 60% din sursele de fonduri ale băncilor le reprezentau
depozitele la vedere, care de regulă nu produc dobândă, băncile
neconcurându-se pentru obţinerea acestora, şi deci volumul acestora fiind
dat pentru fiecare bancă;
subdezvoltarea pieţelor împrumuturilor pentru o zi între bănci,
care contribuiau puţin la procurarea rezervelor de către bănci.
72

După 1960, marile bănci din centrele financiare puternice încep să
exploreze posibile căi prin care pasivele pot furniza rezerve şi lichiditate,
aceasta conducând la expansiunea pieţelor împrumuturilor pentru o zi,
precum piaţa împrumuturilor de monedă centrală, şi a noi instrumente
financiare, precum certificatele de depozit negociabile, care au permis
acestor bănci să-şi procure rapid fonduri.
Aceasta a flexibilizat managementul pasivelor, băncile reducân-
du-şi dependenţa de depozitele la vedere în procurarea fondurilor; în
consecinţă, ele nu au mai considerat pasivele ca fiind date, ca o chestiune
aşezată, promovând o politică agresivă de creştere a activelor, prin
emiterea de pasive conform nevoilor lor. De exemplu, dacă banca, în
calitate de centru de monedă, găseşte o oportunitate atractivă de a acorda
împrumuturi, ea îşi poate procura fondurile necesare prin vânzarea de
certificate de depozit negociabile sau, dacă ea dispune de o rezervă pe
termen scurt, fondurile pot fi împrumutate de la alte bănci pe piaţa
monedei centrale, fără a se expune la costuri de tranzacţie înalte, această
piaţă putând fi folosită şi pentru finanţarea creditului.
Accentuarea managementului pasivelor explică, oarecum,
modificările importante din ultimele decenii în compoziţia bilanţului
băncilor. În timp ce ponderea certificatelor de depozit şi împrumuturilor
de la alte bănci a crescut în mod semnificativ ca surse ale fondurilor
bancare, ea sporind de la 2-5% în 1960 la cca 45% în anul 2002, ponderea
depozitelor la vedere a scăzut în aceeaşi perioadă de la cca 65% la cca
15%. Flexibilitatea noilor fonduri în managementul pasivelor şi dorinţa
de profituri înalte au stimulat preocupările băncilor pentru deţinerea de
active generatoare de profituri înalte, a căror pondere în bilanţ a crescut în
aceeaşi perioadă de la 45% la cca 70%.
3.4. Managementul adecvării capitalului

Băncile trebuie să adopte decizii asupra volumului de capital pe
care este necesar să-l deţină, din trei raţiuni:
• capitalul bancar ajută la evitarea falimentării băncii, situaţie în
care banca nu poate satisface obligaţiile sale de plată faţă de deponenţi şi
alţi creditori şi să-şi desfăşoare în continuare activitatea;
• volumul capitalului afectează veniturile acţionarilor (proprie-
tarilor) băncii;
73

• suma minimă a capitalului băncii este impusă de către autoritatea
bancară.
a) Evitarea falimentului bancar
Să considerăm două bănci, care au structuri ale activului identice,
rata capitalului la prima bancă fiind de 10%, iar la a doua de 4%, evident
aceasta influenţând şi structura pasivului, bilanţurile celor două bănci
fiind prezentate în continuare:
Banca I Mil. euro
Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Capital bancar 10
Banca II Mil. euro

Activ Pasiv
Presupunem că ambele bănci au făcut investiţii pe piaţa imobiliară
şi constată, la un moment dat, că 5 mil. euro din acestea sunt pierdute,
valoarea lor fiind zero; valoarea totală a activelor se reduce deci cu 5 mil.,
afectând cu aceeaşi sumă şi valoarea capitalului băncii, care trebuie să
acopere această pierdere, bilanţurile fiind cele de mai jos:
Banca I Mil. euro
Active Pasive
Banca II Mil. euro
Active Pasive
Împrumuturi 85 Capital bancar -1
Banca I poate suporta uşor pierderea de 5 mil., deoarece capitalul

său iniţial de 10 mil. amortizează şocul, banca dispunând încă de o avere
netă de 5 mil. după acoperirea pierderii. Banca II se confruntă cu faptul că
74

valoarea activelor, a creanţelor a căzut sub aceea a pasivelor, a datoriilor,
averea netă fiind negativă – 1 mil. euro, banca fiind insolvabilă, deoarece
nu dispune de suficiente active pentru a plăti toţi deţinătorii de pasive,
adică creditorii băncii, în aceste condiţii banca riscând să fie închisă,
activele sale vândute, managerii concediaţi. Se poate deduce importanţa
raţională a unei rate adecvate a capitalului băncii, pentru a diminua riscul
de a deveni insolvabilă.
b) Afectarea veniturilor acţionarilor
Calitatea managementului băncii se evaluează prin măsurarea
profitabilităţii acesteia, un indicator de bază al profitabilităţii fiind rata
rentabilităţii economice (RRE), determinată astfel:
PN
RRE = (17)
AT
unde: PN = profit net după impozitare;
AT = active totale.
RRE oferă informaţii asupra modului de funcţionare a băncii,
deoarece arată cât de mari sunt profiturile generate în medie de fiecare
dolar de active.
Totuşi, acţionarii sunt interesaţi în primul rând de mărimea
câştigului pe unitatea de investiţie în acţiuni şi, în acest sens, indicatorul
preferat pentru măsurarea profitabilităţii este rata rentabilităţii financiare
(RRF), determinată astfel:
PN
RRF = (18)
CP
unde: CP = capitalul propriu al băncii.
Există o relaţie directă între randament, adică venitul pe active
(PN/A), care măsoară cât de eficientă este activitatea băncii, şi profitul pe
acţiune (PN/CP), care măsoară cât de bine au investit proprietarii, relaţie
exprimată prin multiplicatorul capitalului (MC), care exprimă valoarea
activelor pe 1 dolar capital propriu:
AT
MC = (19)
CP
75

Pentru a înţelege relaţia , pornim de la RRF şi dezvoltăm astfel:
PN PN AT
= × (20)
CP AT CP
Utilizând definiţiile indicatorilor prezentaţi, vom avea:
RRF = RRE × MC (21)
Formula de mai sus arată ce se întâmplă cu venitul pe acţiune când
o bancă deţine o sumă mai mică de capital, pentru o sumă dată de active.
Aşa cum am presupus, Banca I are active în valoare de 100 mil.
euro şi capital propriu de 10 mil. euro, ceea ce înseamnă un MC de 10
(100/10), iar Banca II la aceeaşi valoare a activelor are 4 mil. euro capital
propriu, deci un MC de 25 (100/4), ambele bănci având o funcţionare la
fel de bună, cu un RRE de 1%. Profitul pe acţiune al Băncii I este
1% × 10 = 10% , în timp ce pentru Banca II este de 1% × 25% = 25% ,
acţionarii Băncii I fiind în mod clar mai mulţumiţi decât cei ai Băncii I,
deoarece câştigă de peste 2 ori mai mult, aceasta dovedind de ce
acţionarii unei bănci nu doresc să deţină capital mai mare. Fiind dat
profitul (venitul) pe active, cu cât se reduce capitalul bancar, cu atât mai
mare devine venitul pentru proprietarii băncii.
c) Alegerile deţinătorilor de capital între siguranţă şi profit
Mărimea capitalului bancar implică beneficii şi costuri. Beneficiile
pentru proprietarii băncii constă în aceea că majorarea capitalului le oferă
siguranţa investiţiei, prin reducerea probabilităţii falimentului, însă în
acelaşi timp presupune costuri, deoarece creşterea capitalului determină
reducerea profitului pe acţiune, pentru un venit pe active dat, şi în acest
sens managerii băncii trebuie să aleagă, să arbitreze între creşterea
siguranţei şi creşterea profitului pe acţiune, adică între risc şi rentabilitate.
În perioade mai incerte, când probabilitatea unei pierderi mari pe
împrumuturile acordate creşte, managerii băncii pot dori să deţină mai
mult capital, pentru a proteja pe acţionari, şi invers, dacă ei au încredere
în împrumuturile acordate, vor dori să reducă suma capitalului bancar,
având un multiplicator al capitalului, MC, înalt, prin aceasta crescând
venitul pe acţiune.
d) Cerinţa capitalului bancar
Deţinerea capitalului propriu de către bancă este impusă şi de către
autoritatea bancară, însă datorită costurilor de deţinere ridicate managerii
76

băncii doresc să deţină cât mai puţin capital bancar, ceea ce determină
autoritatea bancară să stabilească norme obligatorii ale mărimii
capitalului, numite norme prudenţiale, norme exprimate prin indicatori
specifici, calculaţi ca raport între capitalul propriu, total sau parţial, şi
activele băncii, totale sau parţiale (de exemplu, creditele acordate).
3.5. Strategii ale managementului capitalului bancar

Presupunem că managerul băncii I va trebui să adopte o decizie
referitoare la volumul potrivit al capitalului băncii, în condiţiile în care
1/MC este de 10% (capital raportat la active), şi constată că volumul mare
al capitalului bancar determină un RRF scăzut, conchizând că banca are
capital suplimentar, fapt pentru care hotărăşte creşterea multiplicatorului
capitalului, pentru a creşte RRF, ceea ce implică diminuarea volumului
capitalului raportat la active, deci creşterea multiplicatorului .
În acest sens, el are trei posibilităţi: reducerea volumului
capitalului băncii, prin răscumpărarea unei părţi din acţiuni; plata unor
dividende înalte, deci reducerea profiturilor reţinute de către bancă;
creşterea activelor băncii prin procurarea de fonduri noi şi plasarea
acestora în împrumuturi sau titluri, cu menţinerea capitalului băncii.
Managerul consideră că trebuie consolidată relaţia cu acţionarii şi
alege calea a doua, de creştere a multiplicatorului capitalului.
Să presupunem însă că Banca II are o rată a capitalului pe active
de 4%; managerul fiind neliniştit de insuficienţa capitalului, nedispu-
nând de suficientă rezervă pentru a evita falimentul, hotărăşte creşterea
raportului capital/active, pentru care dispune de trei căi: creşterea
volumului capitalului, prin emisiunea de acţiuni; creşterea volumului
capitalului, prin reducerea dividendelor plătite acţionarilor; reducerea
activelor prin diminuarea împrumuturilor acordate sau prin vânzarea
titlurilor, ceea ce determină reducerea pasivelor, în condiţiile menţinerii
capitalului la aceeaşi valoare.
Dacă pieţele de capital sunt rigide, impermeabile emisiunii de noi
acţiuni, şi acţionarii sunt ostili reducerii dividendelor, managerul va fi
nevoit să opteze pentru reducerea pasivelor, deci a dimensiunii băncii
pentru a creşte multiplicatorul capitalului, decizie cu implicaţii asupra
pieţelor de capital.
Perioadele de recesiune şi anii care le urmează se caracterizează
printr-o reducere a volumului creditelor, reducere determinată în parte de
77

eroziunea capitalului băncilor, de scăderea capitalului acestora, scădere
generată la rândul ei de eroziunea creditelor în perioada anterioară.
Pe de altă parte, urcarea rapidă a pieţelor imobiliare conduce la
pierderi majore pentru bănci la creditele ipotecare, ceea ce determină
scăderea capitalului bancar, în condiţiile în care autorităţile pot înăspri
normele de capital ale băncilor. În aceste condiţii, băncile au două
posibilităţi: fie să acumuleze capital nou, fie să restricţioneze creşterea
activelor prin reducerea împrumuturilor, în situaţia de recesiune
băncile fiind nevoite însă să-şi reducă împrumuturile, preţul acestora
crescând, generând nemulţumirea clienţilor; situaţia se poate revigora
prin politicile ratelor joase ale dobânzilor, promovate de către
autorităţile bancare.
2. Managementul riscului de credit

După cum s-a văzut în capitolul anterior, băncile şi celelalte
instituţii financiare trebuie să acorde împrumuturi de succes, care sunt
rambursate complet, expunând instituţia la un risc de credit mic, în scopul
de a obţine profituri înalte. Înţelegerea principiilor pe care instituţiile
financiare trebuie să le urmeze pentru a reduce riscul de credit şi pentru a
realiza împrumuturi de succes presupune utilizarea conceptelor
economice ale selecţiei adverse şi hazardului moral.
Selecţia adversă pe pieţele de împrumuturi are loc deoarece
riscurile creditelor proaste, acelea cu cea mai mare probabilitate de
pierdere din împrumuturi, se ataşează în mod obişnuit împrumuturilor,
altfel spus, împrumuturile care cel mai probabil vor produce o ieşire
adversă vor fi cel mai probabil selectate. Cei care se împrumută pentru a
finanţa proiecte de investiţii cu risc mare vor câştiga dacă proiectele lor
sunt de succes şi astfel ei sunt nerăbdători să obţină împrumutul, fiind
însă solicitanţii de credit cei mai puţin dezirabili de către bănci, din cauza
posibilităţilor mari de a fi incapabili să ramburseze împrumuturile.
Hazardul moral există pe pieţele împrumuturilor, deoarece
împrumutaţii pot fi înclinaţi să se angajeze în activităţi care sunt
indezirabile din punctul de vedere al băncilor, situaţie în care băncile vor
fi supuse hazardului de faliment(pierdere). Odată ce solicitanţii au obţinut
un împrumut, ei sunt tentanţi să-l investească în proiecte de investiţii cu
risc înalt, care aduc profituri mari dacă au succes, riscul înalt făcând mai
puţin probabilă returnarea împrumutului.
78

Pentru a fi profitabilă, instituţia financiară trebuie să depăşească
selecţia adversă şi hazardul moral, care fac mai probabile pierderile din
împrumuturi, evidenţierea încercărilor băncilor da a soluţiona aceste
probleme permiţând explicarea unui număr de principii specifice
managementului riscului de credit, precum: monitorizarea şi acoperirea;
stabilirea relaţiilor pe termen lung cu clienţii; garantarea împrumuturilor;
colateralele; cerinţele compensării soldurilor; raţionarea creditelor.
4.1. Alegerea şi monitorizarea

Informaţia asimetrică este prezentă pe pieţele împrumuturilor,
deoarece cei care acordă împrumuturi au informaţie puţină referitoare la
oportunităţile şi activităţile celor împrumutaţi, numai cât aceştia doresc să
ofere. Această situaţie generează două activităţi bancare producătoare de
informaţii, şi anume alegerea (cernerea) şi monitorizarea, o parte din
activitatea globală a băncii constând tocmai în producerea de informaţii.
a. Alegerea. Selecţia adversă pe piaţa împrumuturilor impune ca
băncile, cei care împrumută, să cearnă creditele proaste de cele bune
astfel încât împrumuturile să fie profitabile pentru ele. Pentru a realiza o
cernere eficientă, adecvată, băncile trebuie să colecteze informaţia demnă
de încredere de la posibilii solicitanţi de credit, cernerea adecvată şi
colectarea informaţiei formând împreună un principiu al managementului
riscului de credit.
De exemplu, solicitarea unui împrumut de consum implică
furnizarea unui set de informaţii de către solicitant, prin completarea unor
formulare specifice, informaţii referitoare la potenţialul financiar al
acestuia (salariu, conturi bancare, alte active financiare), la împrumuturile
restante, la averea reală, numărul de ani lucraţi şi locurile de muncă, dar şi
informaţii personale, precum vârsta, statutul civil, număr de copii etc.
Băncile folosesc aceste informaţii pentru a evalua riscul de credit al
solicitantului, prin calcularea scorului creditului, un indicator statistic
determinat pe baza informaţiilor obţinute de către bancă prin completarea
formularelor şi prin interviu, indicator care prezice probabilitatea ca
solicitantul să prezinte probleme în rambursarea împrumutului. Evident,
acest indicator nu permite adoptarea unei decizii certe asupra riscului de
credit, banca trebuind, prin ofiţerul de credit, să utilizeze referinţe
79

suplimentare despre solicitant în judecarea oportunităţii acordării
creditului (chiar comportamentul, înfăţişarea şi modul cum este îmbrăcat
solicitantul oferind informaţii care pot hotărî soarta creditului).
Procesul alegerii şi colectării informaţiilor este similar şi în cazul
acordării de credite firmelor, pentru afaceri, banca culegând informaţii
despre profiturile şi pierderile firmei, despre activele şi pasivele acesteia,
despre pieţe şi calitatea managementului, ofiţerul de credit interesându-se
de cifra de afaceri, de perspectivele de dezvoltare a firmei, de concurenţă,
de modul de utilizare a împrumutului, putând chiar vizita firma pentru a
obţine direct informaţii despre operaţiile acesteia. În ultimă instanţă,
contează mult experienţa şi flerul ofiţerului de credite, implicarea şi
ataşamentul acestuia faţă de bancă.
b. Specializarea crediterială. O trăsătură problematică a împrumu-
turilor bancare rezidă în aceea că o bancă, adesea, se specializează în
creditarea firmelor locale sau a anumitor tipuri de firme, precum cele
furnizoare de energie, banca nediversificându-şi aparent portofoliul de
împrumuturi şi expunându-se astfel riscului de credit, şi nu numai.
Această specializare oferă însă şi avantaje, deoarece selecţia adversă
impune băncii să evite riscurile creditelor proaste, specializarea oferind
băncii tocmai posibilitatea să cunoască mai bine firmele care solicită
credite, domeniul lor de activitate, pieţele şi concurenţa etc., banca
construindu-şi o istorie informaţională consistentă şi relevantă asupra
clienţilor potenţiali cu care lucrează, putând prevedea capacitatea acestora
de a rambursa creditele, riscurile cu care s-ar putea confrunta banca.
c. Monitorizarea şi aplicarea clauzele restrictive. După obţinerea
împrumutului, clientul este înclinat să se angajeze în activităţi riscante,
care măresc probabilitatea rambursării problematice a acestuia, ceea ce
face ca instituţia financiară să impună stipularea în contractul de credit a
unor clauze restrictive, prin care cel împrumutat este constrâns să nu se
angajeze în activităţi riscante, reducându-se astfel hazardul moral. În plus,
prin monitorizarea activităţilor celor împrumutaţi, firma financiară, banca
urmăresc respectarea de către aceştia a clauzelor, asigurându-se că
împrumutaţii nu-şi asumă riscuri mari la cheltuielile realizate din creditul
obţinut. Aceasta reprezintă un principiu al managementului riscului de
credit, băncile cheltuind semnificativ pentru activităţi de auditare şi de
culegere a informaţiilor.
80

4.2. Relaţiile permanente cu clientela
O cale suplimentară prin care firmele financiare obţin informaţii
despre clienţii lor o constituie relaţiile pe termen lung cu aceştia, aceasta
reprezentând un alt principiu al managementului riscului de credit.
Dacă un împrumutat are un cont sau mai multe, de orice natură, la
bancă, ofiţerul de credit poate observa activitatea trecută a conturilor şi
obţine astfel informaţii despre împrumutat referitoare la potenţialul
financiar şi în ce perioadă acesta a avut nevoie de numerar, la cazierul
rambursărilor împrumuturilor trecute etc., reducându-se astfel costurile
culegerii informaţiilor şi ale monitorizării clienţilor permanenţi şi
uşurându-se eliminarea riscurilor creditelor proaste. De relaţiile pe termen
lung beneficiază şi clienţii, care pot obţine mai operativ credite şi la rate
ale dobânzii mai scăzute, deoarece banca are nevoie de un timp mai scurt
pentru a determina dacă viitorul împrumutat are un risc de credit bun şi se
expune la costuri mai mici cu monitorizarea împrumuturilor.
În cazul unei relaţii pe termen lung cu clientul, banca poate să nu ia
în considerare orice accident de credit când înscrie în contract clauzele
restrictive, căci întotdeauna vor fi activităţi riscante ale clienţilor care nu
vor fi normate, clauzate restrictiv. Totuşi, dacă un împrumutat vrea să
menţină o relaţie pe termen lung cu banca, deoarece va fi mai uşor să
obţină credite viitoare cu o dobândă favorabilă, el va evita activităţile
riscante, care nemulţumesc banca, chiar dacă acestea nu sunt stipulate în
contractul de credit, banca având mijloace să descurajeze pe împrumutat
de la angajarea în activităţi riscante, relaţiile pe termen lung oferă deci
băncii posibilitatea să se ocupe cu probleme de hazard moral neanticipate.
Avantajele stabilirii relaţiilor pe termen lung între bănci şi firmele
productive, de orice natură, sugerează că legăturile strânse sunt benefice
ambelor părţi. O cale pentru a crea asemenea legături este, pentru bănci,
să deţină pachete de acţiuni la firmele pe care le împrumută sau să aibă
membri în consiliul director al acestor firme, cale care însă nu este
permisă prin legislaţia bancară a unor ţări (SUA), fiind agreată în altele
(Germania, Japonia).
4.3. Aranjamente de împrumut

Băncile creează, de asemenea, relaţii pe termen lung şi culeg
informaţii prin emiterea de aranjamente de împrumut cu clienţii, pentru o
perioadă viitoare, prin care banca se obligă să furnizeze clientului
81

împrumuturi de un volum dat, cu o rată a dobânzii legată de rata pieţei,
majoritatea creditelor de afaceri fiind acordate sub un asemenea
aranjament. Avantajul pentru client este că dispune de o sursă de credit
atunci când are nevoie, iar pentru bancă este că aranjamentul oferă
posibilităţi mai bune pentru culegerea informaţiilor, firma trebuind să
ofere continuu informaţii băncii referitoare la venituri, active şi pasive,
activităţi etc., aranjamentul fiind o metodă bună pentru bancă de reducere
a costurilor sale necesare culegerii informaţiilor şi eliminării riscurilor
creditelor proaste.
Cererile de colaterale pentru împrumuturi sunt instrumente
importante ale managementului riscului de credit, colateralul fiind
proprietatea promisă de către client firmei financiare drept compensare
dacă împrumutatul are probleme, devine insolvabil, micşorând astfel
consecinţele selecţiei adverse, deoarece diminuează pierderile creditului
în cazul insolvabilităţii clientului, creditorul putând vinde în acest caz
colateralul şi utiliza procedurile pentru recuperarea pierderilor datorate
împrumutului.
O formă particulară a colateralului, cerută de către bancă, sunt
soldurile de compensare, care reprezintă fonduri minime conservate
de către client în conturi operabile prin cec, deschise la bancă, fonduri
care pot fi folosite de către bancă pentru a recupera o parte din
eventualele pierderi generate de insolvabilitatea clientului. Pe lângă
rolul de colateral, soldurile de compensare contribuie la creşterea
probabilităţii ca un împrumut să fie achitat, datorită monitorizării
împrumutului de către bancă, şi deci reduc hazardul moral. În special,
prin solicitarea ca debitorul să utilizeze un cont operabil prin cec,
banca poate urmări practicile de plată a cecurilor de către client,
oferind informaţii despre condiţiile financiare ale împrumutatului. De
exemplu, o scădere continuă a soldului contului operabil prin cec
poate semnala că împrumutatul are probleme financiare sau cu modul
de funcţionare a contului, sugerând că acesta este angajat în activităţi
riscante sau este angajat în noi linii de afaceri, orice schimbare
semnificativă în procedurile de plată ale clientului semnalând băncii
că aceasta trebuie să demareze analize ale firmei. Soldurile de
compensare oferă deci băncii posibilităţi de a monitoriza pe
împrumutaţi mai eficient, fiind un instrument important al
managementului riscului de credit.
82

O trăsătură importantă a economiei japoneze o reprezintă grupurile
industriale (keiretsu). Fiecare grup este constituit dintr-un nucleu central,
format din bănci sau alte instituţii financiare de intermediere, care sunt
legate de un ansamblu de firme productive, dintre care unele au legături
comerciale reciproce. Legăturile dintre bănci şi firmele producătoare sunt
consolidate prin faptul că fiecare membru al grupului deţine acţiuni la
ceilalţi membri, băncile având calitatea de membru al comitetului de
direcţie al firmelor, iar angajaţi ai băncilor fiind plasaţi în poziţii de vârf
în managementul acestora, băncile favorizând firmele din grup în
acordarea creditelor, deţinând totodată o mare parte din debitele acestora.
Deşi nimic asemănător ca formă şi extindere cu keiretsu nu există în
Germania, băncile germane au, de asemenea, legături foarte strânse cu
firmele productive prin aşa-numitul sistem hausbanc. Clienţii băncii menţin
acţiuni de capital în depozite la bănci şi mandatează băncile să voteze,
conform acţiunilor depozitate, în numele lor, băncile controlând astfel
voturile unei mari părţi de capital din firmele germane, având reprezentanţi
în comitetele directoare din majoritatea corporaţiilor germane.
Aranjamentele bancare oferă băncilor germane şi japoneze evidente
avantaje în colectarea informaţiilor şi în monitorizarea activităţilor firmelor,
băncile având drepturi de proprietate în firmele pe care le împrumută, ceea
ce consolidează relaţiile pe termen lung cu clienţii, contribuind la reducerea
problemelor hazardului moral şi ale selecţiei adverse. În plus, deoarece
băncile au un rol semnificativ în conducerea firmelor, ele au acces
permanent la informaţii şi au capacitatea de a influenţa managementul
acestora să acţioneze în interesul băncilor, prin neinvestirea în proiecte
considerate riscante. Aceste aranjamente conferă avantaje sistemului
financiar, în sensul posibilităţilor de a canaliza fondurile către firme cu
oportunităţile de investiţii cele mai bune, însă totodată împing băncile în a
orienta împrumuturile conform unor criterii insuficient justificate financiar,
generând probleme serioase activităţii băncii, firmei împrumutate,
sistemului financiar (precum în anii recenţi în Japonia).
4.4. Raţionarea creditului

O altă cale prin care firmele financiare se preocupă de hazardul
moral şi selecţia adversă este raţionarea creditelor, prin care băncile
refuză, total sau parţial, să acorde împrumuturi, raţionarea sau limitarea
83

creditului îmbrăcând două forme: banca refuză să acorde credit,
indiferent de sumă şi de rata dobânzii; banca limitează valoarea
împrumutului, sub aceea solicitată de către client.
În cazul primei forme, banca evită acordarea de credite tocmai
clienţilor care îşi asumă riscuri investiţionale mari şi care sunt dispuşi să
plătească rate ale dobânzii înalte, cu speranţa unui succes semnificativ,
însă cu neluarea în considerare a posibilului eşec falimentar. Acceptarea
de către client a unei rate înalte a dobânzii semnalează băncii o selecţie
adversă mai rea, crescând posibilitatea ca banca să acorde un împrumut
cu risc de credit mare. Firma bancară nu va acorda prin urmare niciun
împrumut la o rată a dobânzii înaltă, dubioasă, aplicând raţionarea
creditului şi respingând asemenea împrumuturi.
Firmele financiare care se angajează în cea de-a doua formă de
raţionare a creditului se protejează împotriva hazardului moral, ele
acordând împrumuturi, însă nu atât de mari cât solicită clienţii, raţionarea
fiind necesară, deoarece cu cât mai mare este împrumutul, cu atât mai
mari vor fi beneficiile din hazardul moral. Dacă o bancă va acorda un
împrumut de 1.000 euro, clientul va achiziţiona probabil acţiuni, care să-i
dea posibilitatea să returneze împrumutul pentru a nu suporta raţionarea
creditului în viitor pentru o sumă mică împrumutată, însă dacă banca
acordă un împrumut de 10.000 euro, clientul individual ar putea fi tentat
să-şi petreacă concediul într-o staţiune exotică costisitoare, problema-
tizând rambursarea împrumutului. Cu cât mai mare este împrumutul
primit, cu atât mai mari vor fi tentaţiile angajării clientului în activităţi
care vor diminua posibilităţile returnării acestuia, şi deoarece majoritatea
clienţilor returnează împrumuturile dacă suma este mică, firmele bancare
raţionează creditul, prin oferirea de împrumuturi de valoare mai mică
decât aceea solicitată.
5. Gestiunea riscului de rată a dobânzii

5.1. Rata dobânzii şi structura bilanţului
Creşterea volatilităţii ratei dobânzii determină firmele financiare să
devină mai preocupate de expunerea lor la riscul de rată a dobânzii, la
starea de risc a veniturilor şi profiturilor asociate diferitelor modificări ale
ratelor dobânzii. Pentru a analiza acest risc, vom considera, din nou, cazul
Băncii I, care prezintă următorul bilanţ:
84

Banca I Mil. euro
Active Pasive
Active sensibile la rata dobânzii (AS) 20 Pasive sensibile la rata dobânzii (PS) 50
Împrumuturi cu rată variabilă Certif. dep. cu rată variabilă
Titluri pe termen scurt Conturi dep. pe piaţa monetară
Fonduri publice Pasive cu rată fixă 50
Active cu rată fixă 80 Depozite operabile prin cecuri
Rezerve Depozite de economisire
Împrumuturi pe termen lung Certif. dep. pe termen lung
Titluri pe termen lung Capital propriu
Din totalul activelor sale, 20% sunt active sensibile la modificarea

ratei, care se schimbă cel puţin o dată pe an, iar 80% sunt active cu rată
fixă, care rămâne neschimbată cel puţin un an. În ceea ce priveşte
pasivele, 50% dintre acestea sunt sensibile la modificarea rarei dobânzii,
iar 50% sunt cu rată fixă. Să presupunem că ratele dobânzii cresc cu 5
puncte procentuale, în cazul considerat, de la 10% la 15%, astfel că
veniturile din active vor creşte cu 1 mil. euro (5%x20 mil.euro active
sensibile la rată), în timp ce plăţile cu pasive cresc cu 2,5 mil.euro
(5%x50 mil. euro pasive sensibile la rată). Profitul băncii se va diminua
cu 1,5 mil euro (1 – 2,5), situaţia fiind inversă în cazul scăderii ratelor
dobânzii, profiturile majorându-se cu 1,5 mil. euro. Acest exemplu
ilustrează următorul aspect: dacă valoarea pasivelor sensibile la rată,
deţinute de către o bancă, depăşeşte valoarea activelor sensibile deţinute
de către aceasta, o creştere a ratei dobânzii va reduce profitul băncii, iar
o diminuare a ratei va creşte profitul acesteia.
Tabelul nr. 7 evidenţiază comportamentul profitului băncii în
funcţie de evoluţia ratei dobânzii şi de raportul dintre activele şi pasivele
sensibile la rată.
Tabelul nr. 7
Comportamentul profitului băncii la variaţia ratei dobânzii
Raport A.S. > P.S. A.S. < P.S.
Rată
Creşte Profitul creşte Profitul scade
Scade Profitul scade Profitul creşte
85

5.2. Analiza gap-ului şi a duratei
Sensibilitatea profiturilor băncii la schimbările în ratele dobânzii
poate fi măsurată mai direct prin utilizarea analizei gap, g, prin care suma
valorilor pasivelor sensibile la rată este dedusă (scăzută) din suma
valorilor activelor sensibile la rată.
Determinarea lui g se face astfel:
g = ( AS − PS ) × Δrd (22)
În exemplul de mai sus, această diferenţă, numită gap, este de -30
mil. euro (20 – 50). Prin multiplicarea mărimii gapului cu modificarea
procentuală a ratei dobânzii, se obţine efectul asupra profitului băncii,
care este în acest caz de -1,5 mil. euro (5% x -30 mil. euro), aşa cum deja
se calculase mai sus. Analiza prezentată este cunoscută ca fiind analiza
gapului de bază, analiză ce poate fi rafinată pe două căi, ambele luând în
considerare diferenţierea maturităţilor activelor şi pasivelor cu rată fixă:
abordarea pe grupe de maturitate reprezintă măsurarea gapului pe
subintervale de maturitate, astfel că pot fi calculate efectele modificării
ratei dobânzii pe o perioadă multianuală; abordarea standardizată a gapu-
lui reprezintă calcularea pentru diferite pasive şi active având sensibilităţi
diferite la modificarea ratei dobânzii.
O metodă alternativă pentru măsurarea riscului ratei dobânzii,
numită analiza duratei, examinează sensibilitatea valorii de piaţă a
pasivelor şi activelor totale ale băncii la schimbările ratelor dobânzii,
luând în considerare relaţia inversă dintre modificarea ratei dobânzii şi
modificarea valorii de piaţă a activelor şi pasivelor băncii. Această analiză
se bazează pe conceptul duratei, care măsoară timpul mediu de viaţă al
fluxurilor de plăţi ale titlurilor de valoare.
Algebric, durata medie este determinată astfel:
n
CPt
∑ t × (1 + i )
t =1
t
D= n
(23)
CPt
∑ (1 + i )
t =1
t
unde:
- t = momentul (timpul) efectuării plăţii ;
- CP = valoarea plăţii (dobânda + principalul);
86

- I = rata dobânzii;
- N = perioada de maturitate a titlului.
Utilizând variabila duratei medii pentru active şi pasive, deter-
minarea, prin analiza duratei, d, a sensibilităţii valorii de piaţă a activelor şi
pasivelor la modificarea ratei dobânzii se face astfel:
d = −Δrd × ( AT × DA − PT × DP ) (24)
unde DA şi DP reprezintă duratele medii ale activelor şi pasivelor.
Durata este un concept folositor, deoarece oferă o aproximaţie bună
a sensibilităţii valorii de piaţă a titlului de valoare la schimbarea ratei
dobânzii acestuia.
Procentul schimbării valorii de piaţă a titlului = (- schimbarea în
puncte procentuale a ratei dobânzii) × (durata în ani).
Analiza duratei implică utilizarea duratei medii a activelor şi a
pasivelor firmei financiare pentru a constata modul în care valoarea
medie răspunde la schimbarea în rata dobânzii.
Reluând exemplul de mai sus, presupunem că durata medie a
activelor băncii este de 3 ani (adică durata timpului de viaţă a fluxului de
plăţi este de 2 ani), în timp ce durata medie a pasivelor este de 2 ani. În
plus, banca are 100 mil. euro active şi 90 mil. euro pasive, capitalul său
fiind deci de 10% din active. Cu 5 puncte procentuale creştere a ratei
dobânzii, valoarea de piaţă a activelor băncii scade cu 15% (-5% x 3 ani),
o scădere de 15 mil. euro din 100 mil. euro active, în timp ce valoarea de
piaţă a pasivelor scade cu 10 % (-5% x 2 ani), o scădere de 9 mil. euro din
90 mil. euro pasive totale, rezultatul net fiind o diminuare netă de 6 mil.
euro a activelor [- 15 – (-) 9 = -6 ], deci -6 % din valoarea totală iniţială.
În mod similar, o scădere cu 5 puncte procentuale a ratei dobânzii
determină creşterea netă a activelor băncii cu 6%.
După cum a rezultat din exemplele date, analizele gapului şi duratei
indică faptul că banca, firma financiară vor pierde dacă gapul şi durata
cresc şi vor câştiga dacă acestea scad, analizele respective fiind instru-
mente utile managerului firmei financiare pentru a cunoaşte gradul de
expunere la riscul ratei dobânzii.
5.3. Strategii pentru gestiunea riscului ratei dobânzii

Managerul unei bănci dispune de analiza gapului şi a duratei,
trebuind să decidă, pe baza acesteia, asupra strategiilor alternative de
urmat pentru gestiunea riscului de rată a dobânzii.
87

Dacă va considera că ratele dobânzii vor scădea în viitor,
managerul nu va acţiona, deoarece cunoaşte că banca deţine mai multe
pasive decât active sensibile la rată a dobânzii, astfel că va beneficia de
eventuala scădere a ratelor. Totuşi, el realizează că banca este expusă la
un risc substanţial al ratei, fiindcă există totdeauna posibilitatea ca rata să
crească, în loc să scadă. Ce ar trebui să facă pentru a elimina acest risc de
rată a dobânzii ? O primă posibilitate o constituie scurtarea duratei în care
activele băncii îşi pot creşte sensibilitatea la rată, sau, alternativ, lungirea
duratei pasivelor, această ajustare a activelor şi pasivelor reducând gradul
de afectare a băncii de către oscilaţia ratei.
O problemă determinată de eliminarea riscului de rată prin modifi-
carea bilanţului băncii constă în costul ridicat al acesteia pe termen scurt,
mai mult, banca putând fi imobilizată să acţioneze de către duratele
particulare ale activelor şi pasivelor, în cazul în care expertizele sunt false.
Din fericire, pot fi folosite instrumentele financiare dezvoltate în ultima
perioadă, numite instrumente derivate, precum contractele forward şi
futures, opţiunile şi swap-urile, care pot ajuta banca să reducă expunerea
la riscul de rată a dobânzii, fără a impune ca banca să-şi rearanjeze bilanţul.
6. Activităţi extrabilanţiere
Deşi managementul activelor şi pasivelor reprezintă, în mod
tradiţional, preocuparea majoră a băncilor, în mediile cele mai compe-
titive ale băncilor s-a căutat în mod agresiv obţinerea de profituri din
activităţile extrabilanţiere ale băncii. Activităţile extrabilanţiere implică
instrumente financiare comercializabile şi care generează profit din
onorarii (taxe) şi din vânzări de împrumuturi, activităţi care afectează
veniturile, dar nu apar în bilanţ, ele crescând în importanţă pentru bănci,
venitul obţinut din aceste activităţi triplându-se ca procent în totalul
veniturilor bancare, în ultimii 20 de ani, pe ansamblul economiilor
dezvoltate.
6.1. Vânzări de împrumuturi

O vânzare de împrumut, numită participare secundară la împru-
mut, presupune un contract prin care se vinde o parte sau tot fluxul de
lichiditate dintr-un împrumut specific şi, prin aceasta, se transferă
împrumutul din bilanţul băncii, banca obţinând profit prin vânzarea
88

împrumutului pentru o sumă puţin mai mare decât suma împrumutului
original. Deoarece rata înaltă a dobânzii la aceste împrumuturi le face
atractive, instituţiile vor dori să le cumpere, chiar dacă preţul mai mare
înseamnă că ele vor obţine o rată a dobânzii puţin mai scăzută decât rata
dobânzii iniţiale a împrumutului, de regulă cu 0,15-0,20 puncte procentuale.
6.2. Generarea de venit din comisioane şi onorarii

Un alt tip de activitate extrabilanţieră implică generarea de venituri
din comisioane, pe care băncile le primesc prin furnizarea de servicii
bancare specializate clienţilor lor, precum efectuarea de schimb valutar în
numele clienţilor, deservirea unui titlu ipotecar andosat prin colectarea
plăţilor dobânzii şi a principalului şi apoi cedarea acestora către creditori,
garantarea titlurilor debitoare, precum acceptările bancare (banca promite
să efectueze plăţile principalului şi ale dobânzii, dacă cel care a emis titlul
nu o poate face) şi furnizarea liniilor de credit de susţinere.
Există câteva tipuri de linii de credit de susţinere, unul dintre
acestea fiind aranjamentul de împrumut, prin care, pentru un comision,
banca acceptă să furnizeze un împrumut la cererea unui client, la o sumă
dată, într-o perioadă de timp specificată. Liniile de credit disponibile oferă
privilegii deponenţilor băncii, precum posibilitatea depăşirilor de cont,
clienţii putând trage cecuri în exces faţă de soldul depozitului, oferirea de
scrisori stand-by de credit pentru susţinerea emisiunii de hârtii comerciale
şi alte titluri, facilităţi de emisiune a biletelor şi facilităţi de garantare
reînnoibile pentru garantarea euroobligaţiunilor pe termen mediu etc.
Activităţile extrabilanţiuere care implică garanţii ale titlurilor şi linii
de credit de susţinere cresc riscurile cu care se confruntă banca. Chiar dacă
un titlu garantat nu apare în bilanţul băncii, acesta expune banca la riscul de
neplată, iar dacă emitentul titlului devine insolvabil, banca rămâne
răspunzătoare, trebuind să plătească proprietarul titlului. Liniile de credit de
susţinere expun, de asemenea, banca la risc, deoarece banca poate fi
determinată să furnizeze împrumuturi atunci când ea nu dispune de sufi-
ciente lichidităţi sau când cel împrumutat are un risc de credit foarte prost.
6.3. Activităţi de comercializare

Încercările băncilor de a gestiona riscul ratei dobânzii le-au
determinat să comercializeze contracte futures, opţiuni pentru
instrumente de debit şi swaps-uri pentru rata dobânzii, băncile angajate
în activitatea bancară internaţională realizând tranzacţii şi pe piaţa
89

valutară, toate tranzacţiile pe aceste pieţe fiind activităţi extrabilanţiere,
deoarece ele nu au efect direct asupra bilanţului băncii. Deşi băncile care
acţionează pe aceste pieţe sunt adesea orientate direct spre reducerea
riscurilor sau spre facilitarea altor afaceri bancare, băncile încearcă uneori
să „ghicească” pieţele şi să se angajeze în operaţii speculative, adesea
foarte riscante, putând împinge băncile spre faliment.
Activităţile de comercializare (tranzacţionare), deşi adesea foarte
profitabile, sunt periculoase, deoarece sunt uşor de realizat de către
firmele financiare, angajaţii acestora lansându-se în pariuri speculative
rapide, de valori mari. Problema specială a managementului tranzacţiilor
este aceea a agentului principal, în sensul că un tranzacţionist (agent) care
dispune de abilităţi şi de posibilităţi de a plasa un activ cu risc mare, pe
piaţa obligaţiunilor, pe cea valutară sau a derivativelor, este tentat să-şi
asume riscuri excesive: dacă strategia lui de tranzacţionare este de succes,
va fi probabil recompensat substanţial, însă dacă este un eşec, pierderile le
va suporta firma financiară.
Pentru a reduce consecinţele generate de problema agentului
principal, managerii instituţiilor bancare trebuie să stabilească controale
interne, care să prevină eventualele căderi ale valorilor titlurilor,
determinate de specularea pe riscuri, controale care presupun separarea
completă a oamenilor în cei însărcinaţi cu activităţi de tranzacţionare şi
cei însărcinaţi cu contabilizarea şi urmărirea acestora, managerii trebuind
să stabilească limite ale sumei totale tranzacţionate de către agenţi şi ale
expunerii la risc a instituţiei, să promoveze utilizarea tehnologiilor
informatice moderne pentru evaluarea riscurilor.
Una din aceste metode moderne implică abordarea valorii de risc,
prin această abordare banca dezvoltând un model statistic prin care poate
calcula pierderea maximă pe care portofoliul său este posibil s-o suporte
într-un interval dat de timp, numită valoarea de risc sau VAR. De
exemplu, o bancă poate estima că pierderea maximă pe care ea poate s-o
susţină într-o zi, cu o probabilitate de 1%, este de 1 mil. euro, această
valoare fiind valoarea de risc calculată de către bancă.
O altă abordare este numită proba de stres, abordare în care
managerul solicită modele care se vor întâmpla dacă va avea loc scenariul
„judecăţii de apoi”, referindu-se la pierderile pe care banca ar trebui să le
suporte dacă o combinaţie neobişnuită de evenimente va avea loc.
90

Cele două abordări permit firmelor financiare să stabilească
expunerea la risc şi să promoveze acţiuni de reducere a riscurilor. Datorită
riscurilor crescute cu care băncile se confruntă prin activităţi extrabi-
lanţiere, autorităţile bancare şi-au accentuat preocupările referitoare la
creşterea acestor riscuri, încurajând băncile să acorde atenţie sporită
managementului riscurilor, dezvoltându-se la nivel internaţional norme
privind capitalul bancar suplimentar bazate pe calculele valorii de risc
pentru activităţile bancare de tranzacţionare.
6.4. Agentul principal

Problema agentului principal, care operează prin escrocherii de
tranzacţionare, împingând rapid firme financiare cu bilanţuri sănătoase spre
faliment, reprezintă una din problemele esenţiale ale moralităţii bancare.
Un exemplu tipic este următorul: un funcţionar superior, dintr-o
sucursală a unei firme bancare cu deschidere internaţională, începe să
speculeze asupra unui indice bursier, precum indicele Nikkei, versiunea
japoneză a indicelui Dow Jones. După un an şi şase luni, agentul suferă
pierderi semnificative, de câteva milioane de dolari, pe care le ascunde
superiorilor prin plasarea pierderii într-un cont secret. Astfel, agentul a
înşelat evaluările superiorilor, prin aparenţa unor profituri mai mari,
datorită insuficienţei controlului intern în cadrul firmei băncii, ceea ce a
permis agentului să execute tranzacţii bursiere prin sucursală şi să
supravegheze totodată contabilitatea acestor tranzacţii. Însă, aşa cum
oricine conduce o afacere cu numerar ştie, există totdeauna o probabilitate
mai mică de fraudă dacă banii sunt mânuiţi de mai multe persoane.
Similar, pentru operaţiunile de tranzacţionare financiară nu trebuie ames-
tecat managementul activităţilor operative, de negociere şi plasament
(front office), cu managementul operaţiunilor funcţionale, de administrare
şi control (back office). Continuând escrocheria, agentul a înregistrat după
încă un an pierderi de peste 200 milioane de dolari, pentru ca după puţin
timp acesta să pună gaj (să speculeze) chiar banca în operaţiile sale. Piaţa
de valori mobiliare intră în declin şi agentul înregistrează pierderi de
milioane de dolari, fapt care determină pe managerii firmei să-l cheme la
centru, şi în acest moment agentul financiar fuge în străinătate, lăsând în
final firma bancară cu o „gaură” de 1, 5 mld. dolari, ceea ce duce la
falimentul acesteia.
91

Analiza informaţiei asimetrice în problema agentului principal
explică comportamentul fraudulos al funcţionarului băncii, evidenţiind
totodată consecinţele greşelilor de management ale băncii. Prin lăsarea la
nivelul funcţionarului a controlului atât al tranzacţiilor proprii, cât şi al
contabilităţii acestora, a crescut informaţia asimetrică, deoarece s-au
diminuat posibilităţile de cunoaştere de către centru a activităţilor de
tranzacţionare ale agentului financiar.
Aceste greşeli favorizează manifestarea hazardului moral,
stimulând asumarea unor riscuri în cheltuirea fondurilor băncii, asumare
mai puţin probabilă în condiţiile unui management corect al riscurilor.
Mai mult, cu cât a înregistrat pierderi mai mari, agentul a fost stimulat
să-şi asume riscuri sporite, deoarece dacă speculaţiile reuşeau el ar fi
putut menţine situaţia financiară bună a firmei, în timp ce dacă acestea
eşuau el ar fi pierdut puţin, având oricum o slujbă în cadrul firmei, dacă
escrocheriile nu ar fi fost cunoscute. Într-adevăr, cu cât mai mari erau
pierderile lui, cu atât mai mare era dorinţa sa de a câştiga din speculaţii,
ceea ce explică escaladarea valorii tranzacţiilor şi, implicit, a volumului
pierderilor. Dacă managerii firmei financiare ar fi înţeles problema
agentului principal, ei ar fi fost mai vigilenţi în urmărirea activităţii
agentului şi banca nu ar fi falimentat.
Din nefericire, acest caz tipic se regăseşte în numeroase situaţii de
tranzacţionări frauduloase, de speculaţii ale agentului principal pe
spinarea firmei bancare, morala acestor escrocherii fiind aceea că
managementul firmelor financiare angajate în activităţi de tranzac-
ţionare trebuie să monitorizeze atent aceste activităţi, să delimiteze
organizatoric tranzacţia de controlul acesteia.
7. Inovaţii financiare
Ca şi în alte afaceri, afacerea financiară, în particular cea bancară,
are ca obiectiv obţinerea de câştiguri din vânzarea produselor. Dacă o
firmă de săpunuri sesizează că există o nevoie pe piaţă pentru un
detergent de spălat cu înmuierea ţesăturii, ea va produce un produs
potrivit satisfacerii acestei nevoi.
În mod similar, pentru a-şi maximiza profiturile, firma bancară
dezvoltă produse noi pentru a-şi satisface propriile nevoi, ca şi pe acelea
ale clienţilor săi; cu alte cuvinte, inovaţia, extrem de benefică economiei,
92

este generată de dorinţa de a obţine câştiguri. Această viziune asupra
procesului de inovaţie conduce la următoarea concluzie simplă: o
schimbare în mediul financiar va stimula firmele financiare să caute
inovaţii care să fie profitabile.
Începând cu anii `60 ai secolului XX, firmele bancare şi financiare
sunt confruntate cu schimbări drastice în mediul financiar, prin creşterea
accentuată a ratelor dobânzii şi a inflaţiei, care face dificilă predicţia
acestora, situaţie ce modifică condiţiile cererii pe pieţele financiare.
Tehnologiile informatice, care avansează rapid, schimbă condiţiile ofertei.
În plus, reglarea financiară a devenit mai dificilă, mai greoaie. Firmele
financiare constată că multe din vechile căi de a face afaceri nu mai sunt
profitabile, produsele şi serviciile bancare şi financiare pe care ele le oferă
publicului nu se mai vând, mulţi intermediari financiari observând că nu
mai sunt capabili să achiziţioneze fonduri cu instrumentele financiare
tradiţionale de care dispun, în condiţiile în care fără aceste fonduri ar fi
rapid eliminaţi de pe piaţă.
Pentru a supravieţui în noul mediu economic, firmele bancare
trebuie să caute şi să dezvolte noi produse şi servicii, care trebuie să fie
adecvate nevoilor consumatorilor şi să se dovedească profitabile, un
proces care presupune realizarea de operaţii de inginerie financiară,
promovând inovaţia financiară.
Cauzele inovaţiei sunt trei: răspunsuri la schimbări generate de
cerere; răspunsuri la schimbări generate de ofertă; evitarea reglemen-
tărilor financiare.
În continuare vor fi prezentate căile de producere a inovaţiilor de
către firmele bancare şi financiare, ca răspuns la schimbările mediului.
7.1. Reacţii la schimbările în condiţiile cererii

Cea mai semnificativă schimbare a mediului financiar în anii `90,
care a modificat cererea pentru produsele financiare, a fost creşterea
volatilităţii ratelor dobânzii. Astfel, fluctuaţia ratelor dobânzii la titlurile
de stat pe termen scurt s-a modificat de la 1%-3,5%, în anii `50, la 5%-
15% în anii `90; creşterea ecarturilor fluctuaţiilor, pe fondul creşterii
generale a nivelului ratelor dobânzii, a indus câştiguri sau pierderi
substanţiale de capital, generând incertitudini privind veniturile din
investiţii financiare, adică riscuri mari ale ratei dobânzii. Creşterea
93

riscului ratei dobânzii a determinat creşterea cererii de produse şi servicii
financiare, pentru a reduce acest risc, ceea ce a stimulat căutarea de către
bănci a noi produse profitabile, promovând inovaţia financiară, pentru a
satisface această cerere şi a accelera crearea de noi instrumente financiare
în măsură să ajute la diminuarea riscului de rată a dobânzii. Din
multitudinea de inovaţii financiare din ultimii 30 de ani, care confirmă
această evoluţie, vom prezenta ipotecile cu rată ajustabilă.
Ca şi alţi investitori, şi firmele bancare constată că împrumuturile
sunt mai atractive atunci când riscul ratei dobânzii este mai scăzut. Astfel,
ele vor refuza să acorde un împrumut ipotecar cu 10% rata dobânzii, dacă
două luni mai târziu s-ar putea ca rata să fie 12% la aceeaşi ipotecă, adică
nu-şi vor asuma riscul unei pierderi potenţiale datorită modificării
probabile a ratei dobânzii. Pentru a reduce acest risc, s-au creat ipotecile
cu rate ajustabile, care reprezintă împrumuturi ipotecare ale căror rate ale
dobânzii se schimbă atunci când ratele dobânzii pe piaţă se schimbă (de
regulă, rata dobânzii la titlurile de trezorerie pe termen scurt). Deoarece
ipotecile cu rate ajustabile permit firmelor emitente de ipoteci să obţină
rate înalte ale dobânzii la ipoteci, atunci când ratele pe piaţă cresc,
profiturile sunt menţinute ridicate în această perioadă.
Această trăsătură atractivă a ipotecii cu rată variabilă a încurajat
instituţiile ipotecare să emită ipoteci cu rată ajustabilă, având rata
iniţială mai joasă decât rata ipotecilor standard, cu rată fixă,
popularizând asemenea ipoteci în cadrul populaţiei. Totuşi, deoarece
dobânzile la asemenea ipoteci cresc adesea semnificativ, multe familii
au preferat în continuare ipotecile cu rată fixă, ambele tipuri de ipoteci
fiind larg răspândite.
7.2. Reacţii la schimbările în condiţiile ofertei

Cea mai importantă sursă de schimbare în condiţiile ofertei, care a
stimulat inovaţia financiară, a fost perfecţionarea tehnologiei informaţiei
şi din telecomunicaţii, ceea ce a făcut profitabilă crearea de noi produse
financiare oferite publicului. Atunci când tehnologia informatică
diminuează substanţial costul procesării financiare, tranzacţiile financiare
accesibile se diversifică, firmele bancare concepând noi produse şi
instrumente financiare care depind de aceste tehnologii; la aceste produse
94

publicul apelează în condiţii favorabile, printre ele numărându-se
cardurile bancare de credit şi de debit şi facilităţile bancare electronice.
Cardurile bancare de credit şi de debit
Cardurile de credit au apărut înainte de cel de-al doilea război
mondial, în SUA, când multe magazine au introdus creditele în avans,
prin furnizarea de cărţi de credit clienţilor care să le permită acestora să
facă cumpărături la aceste magazine fără a dispune momentan de bani . În
timpul celui de-al doilea război mondial a fost creată o carte de credit de
către Diner Club, valabilă la nivel naţional, după război fiind elaborate
diverse programe de cărţi de credit, însă, datorită costurilor de operare
ridicate, cărţile de credit erau emise persoanelor şi firmelor care îşi puteau
permite să facă cumpărături de valori mari. O firmă care emite cărţi de
credit câştigă din împrumuturile pe care le acordă deţinătorilor de cărţi de
credit şi din procentul reţinut la plăţile făcute către magazine pentru
cumpărăturile cu asemenea cărţi de credit. Costurile unui program de cărţi
de credit cresc datorită neplăţii împrumuturilor, furtului de cărţi de credit,
cheltuielilor implicate în procesarea tranzacţiilor cu cărţi de credit.
Bancherii au constatat succesul acestor instrumente financiare de
plată şi şi-au dorit participarea la asemenea afaceri profitabile cu cărţi de
credit. În anii `50, câteva bănci au încercat să extindă piaţa afacerilor cu
cărţi de credit, însă costurile pe tranzacţie, când au aplicat programele, au
fost prohibitive, astfel încât încercările au eşuat. Spre sfârşitul anilor `60,
perfecţionarea tehnologiilor informatice a diminuat costurile pe tranzacţie
pentru furnizarea serviciilor cu cărţi de credit, astfel încât noile încercări
ale băncilor de a promova programe extinse de introducere a acestora au
reuşit, dovedindu-se profitabile, două programe impunându-se şi
generalizându-se, şi anume programul VISA şi programul MasterCard,
aceste programe înregistrând un succes semnificativ, cuprinzând sute de
milioane de carduri. Profitabilitatea acestor instrumente de plată a atras şi
instituţiile nefinanciare, comerciale şi industriale, care au introdus
asemenea carduri în afacerile lor, cardurile fiind mai larg acceptate de
către clienţi decât cecurile, îndeosebi pentru plata cumpărăturilor,
permiţând mai uşor acestora să primească împrumuturi.
Succesul instrumentelor de plată menţionate a stimulat firmele
financiare să vină cu o nouă inovaţie, şi anume cardul de debit, utilizat
identic ca instrumentul anterior, însă suma preluată pe card este dedusă
95

(transferată) din contul bancar al deţinătorului cardului, nefiind deci
constituită printr-un împrumut (credit) bancar, cartea de debit depinzând
mai mult de costurile scăzute ale procesării tranzacţiilor, deoarece
profiturile firmelor sunt generate complet de taxa plătită de către
comerciant pe valoarea cumpărărilor cu cărţi de debit din magazinele lor.
Facilităţi bancare electronice
Perfecţionările tehnologiei informatice moderne au dat băncilor
posibilitatea să micşoreze costul tranzacţiilor bancare, prin interacţiunea
clientului cu o facilitate bancară electronică, mai degrabă decât cu o fiinţă
umană. O formă importantă a facilităţii bancare electronice o reprezintă
maşina automată de numerar (ATM), care are avantajul că nu „doarme”
deloc şi nu trebuie plătită., tranzacţiile fiind mai ieftine şi oferind mai
multă comoditate pentru client; în plus, ATM poate fi plasat independent
de localizarea sediului băncii sau al sucursalelor acesteia, astfel că se
poate obţine valută dintr-un ATM plasat în străinătate, atunci când clienţii
călătoresc peste graniţă în diverse scopuri.
Diminuarea costurilor telecomunicaţiilor a dezvoltat o altă inovaţie
financiară, şi anume serviciile bancare la domiciliu, ce reprezintă o
facilitate bancară prin care clientul este legat cu calculatorul băncii,
putând realiza tranzacţii utilizând fie calculatorul băncii, fie un calculator
personal, astfel că el poate opera multe tranzacţii fără să-şi părăsească
domiciliul, tranzacţiile fiind mult mai comode pentru client şi mai puţin
costisitoare pentru bancă.
Aceste inovaţii bancare evidenţiază faptul că s-a intrat într-o lume
în care activitatea bancară informatizată a evoluat către metodele de plată
electronice, care elimină tranzacţiile cu hârtie, cu înscrisuri şi conturile
asociate acestora. Prezenţa calculatorului personal a permis dezvoltarea
unei alte inovaţii bancare, prin deplasarea activităţii bancare la domiciliu,
afirmarea, aparent, a unei noi instituţii bancare, anume banca virtuală, o
bancă fără o localizare fizică, ci existând mai degrabă doar în spaţiul
cibernetic (cyberspace). În 1995, prima reţea bancară a titlurilor de
valoare devine prima bancă virtuală, care şi-a propus să ofere o mulţime
de servicii bancare pe Internet, precum acceptări de conturi operabile prin
cecuri, depozite de economisire, vânzarea de certificate de depozit,
emisiunea de carduri ATM, oferirea de bonuri cu facilităţi de plată etc. În
1996, două bănci americane au introdus piaţa bancară virtuală, furnizând
96

servicii bancare la domiciliu prin Internet, banca virtuală permiţând
clientului să beneficieze de un set complet de servicii bancare la
domiciliu 24 de ore din 24.
7.3. Evitarea reglementărilor existente

Procesul inovaţiei financiare prezentat până acum este, în mare,
similar cu acela din alte domenii: au loc răspunsuri la modificările în
condiţiile cererii şi ofertei. Totuşi, deoarece activitatea bancară şi
financiară este reglată mai greu decât alte activităţi, reglarea guverna-
mentală este mult mai importantă pentru stimularea inovaţiei în industria
financiară. Reglementarea guvernamentală conduce la inovaţii financiare
prin crearea de stimulente pentru ca firmele bancare să caute căi de
ocolire a reglementărilor care restricţionează posibilităţile acestora de a
obţine profit, inovaţiile putând fi considerate ca portiţe de scăpare.
Analiza economică a inovaţiei sugerează că dacă mediul economic se
schimbă , astfel încât restricţiile reglementative sunt deosebit de
împovărătoare, profituri mari putându-se obţine numai prin evitarea
acestora, portiţele de scăpare şi inovaţiile vor fi probabil valorificate.
Deoarece activitatea bancară este una din activităţile cele mai dificil
de reglementat, portiţele de scăpare apar frecvent, astfel că ascendenţa
inflaţiei şi a ratelor dobânzii a determinat impunerea unor restricţii de
reglementare mai stricte acestei activităţi, ceea ce a făcut ca şi reacţiile
inovaţionale ale firmelor financiare să fie mai puternice în anii ´80 şi ´90
ai secolului trecut.
Două seturi de reglementări au restricţionat capacitatea băncilor de
a crea profit: normele privind rezervele minime obligatorii şi limitarea
ratelor dobânzii ce pot fi plătite la depozite, aceste reglementări fiind
cauzele majore ale inovaţiilor financiare din anii `80 şi `90.
Normarea rezervelor obligatorii
Cheia înţelegerii faptului că rezervele stimulează inovaţia financiară
constă în considerarea acţiunii acestora ca o taxă asupra depozitelor.
Deoarece autoritatea monetară nu plăteşte rate ale dobânzii pentru deţinerea
rezervelor în depozite, costul de oportunitate al deţinerii acestora este rata
dobânzii pe care banca ar putea s-o obţină prin împrumutarea rezervelor
clienţilor. Pentru fiecare leu în depozite, cerinţele de constituire a rezervelor
implică deci un cost pentru bancă, egal cu rata dobânzii, rd, care ar putea fi
97

câştigată dacă rezervele ar fi împrumutate o perioadă de timp „t” înmulţită
cu fracţia de depozite deţinută ca rezerve „r.o.”, costul rd × ro , impus
băncii, fiind chiar taxa asupra depozitelor.
Tradiţional, se obişnuieşte ca subiecţii să evite impozitele, iar
băncile nu fac excepţie de la acest joc, încercând să-şi crească profiturile
prin portiţele de scăpare şi prin introducerea de inovaţii financiare, care să
le permită evitarea taxelor pe depozite impuse sub forma rezervelor
obligatorii.
Restricţii asupra dobânzilor plătite pe depozite
Până în anii `80, legislaţia interzicea în multe ţări ca băncile să
plătească dobânzi la depozitele de conturi operabile prin cecuri şi totodată
stabilea limite maxime ale ratelor dobânzii plătite la depozitele la termen,
însă dorinţa de a evita asemenea restricţii a condus băncile la inovaţii
financiare. Dacă ratele de piaţă ale dobânzii creşteau peste ratele maxime
pe care băncile le plăteau la depozitele la termen, deponenţii retrăgeau
fondurile din bănci pentru a le plasa în titluri de valoare, care aduc
venituri mai înalte. Aceste pierderi de depozite din sistemul bancar
limitau volumul de fonduri pe care băncile le puteau împrumuta, fenomen
numit dezintermediere, şi astfel reduceau profiturile bancare, băncile fiind
astfel stimulate să depăşească plafoanele ratelor la depozite, deoarece prin
aceasta puteau să achiziţioneze mai multe fonduri pentru a acorda
împrumuturi şi a obţine profituri înalte.
Eurovalutele şi biletele la ordin negociabile
La sfârşitul anilor `60, inflaţia s-a accelerat şi ratele dobânzii au
început să crească, taxa pe depozite din rezervele obligatorii începând şi ea
să crească, stimulând astfel băncile să caute soluţii pentru a evita aceste
taxe. În plus, ratele înalte ale dobânzii exprimau faptul că ratele de piaţă au
depăşit ratele maxime plătite de către bănci la depozitele la termen,
conform reglementărilor în vigoare în acel moment, şi astfel ratele de piaţă
ale dobânzii au urcat la nivele record la sfârşitul anilor `60, investitorii
diminuând depozitele la termen pentru a investi în titluri de valoare, care
ofereau venituri mai înalte. Băncile comerciale au fost astfel stimulate să
caute noi fonduri, care să nu fie supuse constrângerilor rezervelor
obligatorii, şi astfel să evite taxele pe depozite şi totodată să nu mai fie
supuse plafonării ratei dobânzii, impusă prin reglementările în vigoare.
98

Aşa cum evidenţiază analiza economică a inovaţiilor financiare,
băncile au identificat două surse de fonduri, care evitau atât rezervele
obligatorii, cât şi plafonarea ratelor dobânzii, şi anume: eurovalutele şi
biletele la ordin negociabile.
Eurovalutele, iniţial sub forma eurodolarilor, reprezentau depozi-
tele în străinătate denominate în valută proprie; ele erau sume luate cu
împrumut de la bănci din afara ţării de origine a valutei respective, nefiind
supuse reglementărilor rezervelor obligatorii sau plafonării ratelor
dobânzii din ţara care a emis valuta (în cazul iniţial, SUA). Similar,
biletele la ordin negociabile emise de către o companie care deţinea o
bancă nu erau tratate ca depozite şi astfel erau excluse de la aceste
reglementări. Nu surprinzător, pieţele eurodolarilor şi ale biletelor au
început să se extindă rapid în acea perioadă.
Conturile operabile prin cecuri
Creşterea ratelor dobânzii la începutul anilor `70, care a determinat
căutarea de soluţii pentru evitarea restricţiilor asupra ratelor dobânzii, a
stimulat dezvoltarea noilor tipuri de conturi operabile prin cecuri.
Plafonarea ratelor dobânzii a afectat puternic băncile mutuale şi băncile
de economii, care au pierdut sume mari de fonduri la instrumentele
financiare ce plăteau rate ale dobânzii mai înalte, fiind nevoite să caute
noi surse de fonduri pentru a putea acorda împrumuturi profitabile.
Astfel, băncile mutuale au descoperit posibilitatea de a obţine
fonduri prin identificarea unei portiţe de a ocoli prohibiţia – plăţile ratelor
dobânzii la conturile operabile prin cec.
Într-adevăr, prin primirea unui cec sub forma unui ordin de
retragere negociabil, conturile asupra cărora aceste ordine pot fi trase nu
sunt legal conturi operabile prin cec, nefiind supuse reglementărilor
conturilor operabile prin cec, putând deci plăti dobânzi. După câţiva ani
de litigii cu autoritatea monetară din SUA, ţara unde această inovaţie a
apărut, băncile au fost abilitate să emită asemenea conturi, acestea
cunoscând un succes semnificativ, dând băncilor posibilitatea să atragă
fonduri suplimentare, crescându-şi astfel profiturile. Concurenţa de pe
piaţa bancară a întârziat puţin generalizarea acestei inovaţii în tot sistemul
bancar, însă din anii ´80 aceste conturi, sub diverse forme, s-au răspândit
pe piaţa bancară occidentală.
99

O altă formă care dă băncilor posibilitatea să plătească dobânzi
atractive pentru atragerea fondurilor au reprezentat-o conturile de transfer
automat de economii, care permit ca soldul suplimentar, de o anumită
sumă, dintr-un cont operabil prin cec, să fie automat transferat într-un
cont de economii, care plăteşte dobândă. Atunci când un cec este tras
asupra acestui cont, fondurile necesare să acopere cecul sunt în mod
automat transferate din contul de economii în contul operabil prin cec.
Astfel, soldurile care obţin dobândă într-un cont de economii sunt parte
din conturile de depozit operabile prin cec, deoarece ele sunt disponibile
pentru tragerea de cecuri. Legal, însă, contul de economii, şi nu contul
operabil prin cecuri plăteşte dobândă deponenţilor.
Băncile comerciale oferă o diversitate de asemenea conturi
deponenţilor lor, care implică utilizarea aşa-numitului cont de
transformare, pentru a angaja aranjamente de răscumpărare a doua zi. În
acest tip de aranjament, orice sold peste un anumit volum în contul
operabil prin cec al firmei la sfârşitul unei zile de afaceri este transferat
(convertit) într-un cont şi investit pe o zi care plăteşte dobândă firmei.
(aranjamentul de răscumpărare este un aranjament prin care o firmă
cumpără bonuri de trezorerie pe care banca este de acord să le răscumpere
în ziua următoare , la un preţ puţin mai ridicat). De altfel, deşi conturile
operabile prin cec nu plătesc legal dobândă, corporaţia primeşte dobânda
pe soldurile disponibile pentru tragere de cecuri.
Aranjamentele de răscumpărare şi transferurile automate de
economii ale firmelor financiare sunt stimulate nu numai de plafonarea
ratelor dobânzii, ci şi de noile tehnologii informatice, care permit
operarea acestor conturi fără costuri adiţionale de tranzacţionare.
Inovaţiile financiare evidenţiază faptul că profesia de bancher nu
este una aşezată, stabilă, cum era odată, ceea ce a făcut pe un bancher să
declare: „În ciuda costumelor negre pe care le poartă liderii bancari,
activitatea bancară este o industrie foarte dinamică”.
SUMARUL CAPITOLULUI
Bilanţul băncilor comerciale poate fi considerat ca o listă a
surselor şi utilizărilor fondurilor bancare. Pasivele bancare sunt
sursele fondurilor, care includ depozite operabile prin cecuri, depozite
la termen, împrumuturi scontate la Banca centrală, împrumuturi
100

primite pe piaţa interbancară, la care se adaugă capitalul băncii.
Activele bancare reprezintă utilizările fondurilor mobilizate, care
includ rezerve, elemente de numerar în procesul de colectare, depozite
la alte bănci, titluri de valoare, împrumuturi acordate şi alte active,
precum capitalul fizic.
Banca obţine profit în procesul de transformare a activelor: ele iau
împrumuturi pe termen scurt şi acordă împrumuturi pe termen lung. Când
o bancă primeşte (încasează) un depozit adiţional, ea câştigă o sumă egală
rezervelor, iar când plăteşte depozite, pierde o sumă egală rezervelor.
Deşi prin deţinerea de active mai lichide obţin venituri mai mici,
băncile doresc să deţină asemenea active. În special, băncile deţin rezerve
suplimentare şi secundare, deoarece ele oferă siguranţă în cazul ieşirilor
neprevăzute de depozite, generatoare de costuri ridicate. Băncile îşi
gestionează activele pentru a-şi maximiza profiturile, prin căutarea
împrumuturilor şi titlurilor cu randament cât mai ridicat, simultan cu
încercarea de a reduce riscurile prin provizioane adecvate de lichiditate.
Tradiţional, managementul pasivelor era o activitate rutinieră,
aşezată, în prezent însă băncile mari, adevărate centre de monedă, caută în
mod activ surse de fonduri prin emisiunea de pasive, precum certificatele
de depozit şi împrumuturile pe titluri de la alte bănci sau corporaţii.
Băncile îşi gestionează volumul de capital, astfel încât să evite falimentul
şi să se încadreze în normele de capital bancar stabilite de către autorităţi,
nedorind totuşi să deţină prea multe rezerve, deoarece îşi diminuează
sursele de venituri.
Conceptele de selecţie adversă şi de hazard moral explică
semnificativ principiile managementului riscului de credit, implicat în
activităţile de împrumut: alegerea şi monitorizarea, stabilirea relaţiilor cu
clienţii pe termen lung şi garantarea împrumutului, soldurile colaterale şi
de compensare, raţionarea creditelor.
Odată cu creşterea volatilităţii ratelor dobânzii din anii `80,
instituţiile financiare devin mai preocupate de expunerea lor la riscul de
rată a dobânzii. Analiza gapului şi a duratei relevă dacă instituţiile
financiare au pasive sensibile la ratele dobânzii mai mari decât activele
similare, în care caz o creştere a ratei dobânzii va reduce profiturile, iar o
scădere a acesteia va creşte profiturile. Firmele financiare îşi gestionează
riscul ratei dobânzii prin modificarea structurii bilanţului, utilizând însă şi
strategii care implică derivatele financiare.
101

Activităţile extrabilanţiere constau în instrumente financiare
tranzacţionabile şi care generează venituri din comisioane (taxe) şi din
vânzări de împrumuturi, acestea influenţând profiturile băncii, nefiind
însă vizibile în bilanţ. Deoarece aceste activităţi expun băncile la creşterea
riscurilor, managementul băncii trebuie să acorde o atenţie specială
procedurilor de evaluare a riscurilor şi de control intern, pentru a
constrânge angajaţii să nu-şi asume, în numele băncii, riscuri prea mari.
O schimbare în mediul economic va stimula firmele financiare să
caute inovaţii financiare, care să contribuie la menţinerea profitabilităţii
concurenţiale a băncii. Modificările în condiţiile cererii, îndeosebi
creşterea riscului ratei dobânzii, au stimulat căutările pentru creşterea
profiturilor prin inovaţii financiare, precum ipotecile ajustabile, în timp ce
schimbările în condiţiile ofertei, datorită progresului în tehnologiile
informatice, au condus la inovaţii financiare, precum cărţile de credit
(cardurile) bancare şi facilităţile bancare electronice. Reglementările au
generat inovaţii financiare care au încurajat găsirea de portiţe prin care să
se ocolească impactul restrictiv al acestor reglementări asupra profiturilor
băncii. Începând din anii `60, de exemplu, ratele înalte ale dobânzii,
determinate de creşterea inflaţiei, combinate cu plafonarea ratelor
depozitelor şi cu taxa pe depozite, au limitat profiturile băncilor. Dorinţa
de evitare a acestor reglementări a încurajat inovarea financiară, sub
forma ordinelor de retragere negociabile, aranjamentelor de
răscumpărare, transferului automat de economii.
Deoarece băncile, instituţii de depozit, joacă un rol major în
canalizarea fondurilor către împrumutătorii cu oportunităţi de investiţii
productive, aceste instituţii sunt importante pentru funcţionarea eficientă
şi adecvată a sistemului financiar şi economic, băncile furnizând o mare
parte din împrumuturi, finanţând populaţia şi afacerile, oferind servicii
financiare diferite, facilitând plăţile.
În capitolul II sunt examinate următoarele probleme: cum
operează băncile, cum şi de ce creează ele împrumuturi, cum colectează
fondurile, cum îşi gestionează activele şi pasivele, cum realizează profit.
Deşi ne vom concentra asupra băncilor, deoarece ele sunt cele mai
importante instituţii de depozit, multe dintre problemele studiate sunt
valabile şi pentru celelalte firme financiare.
102

TERMENI-CHEIE
Activ financiar Activitate extrabilanţieră
Aranjament bancar Bilanţ
Capitalul băncii Cont bancar
Contul T. Credit bancar Datoria totală
Depozit interbancar Dezintermediere
Diversificarea portofoliului Durată
Egalitatea fundamentală a Faliment bancar
bilanţului
Gap Garantarea împrumutului
Gestiunea riscurilor Inovaţie financiară
Instrument financiar Lichiditatea activelor
Managementul activelor Managementul adecvării
capitalului
Management bancar Managementul lichidităţii
Managementul pasivelor Multiplicatorul capitalului
Operaţia de bază a băncii Pasiv bancar
Produs bancar Profit bancar
Randamentul activelor Rata rentabilităţii economice
Rata rentabilităţii financiare Rata rezervelor obligatorii
Reglementare bancară Reţea bancară
Rezervă bancară Rezervă obligatorie
Risc bancar Serviciu bancar
Strategia băncii Titlu financiar
Transformarea activelor Valoare de risc
TESTE ŞI INTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Aranjaţi următoarele active bancare în ordinea descrescătoare a
lichidităţii: împrumuturi comerciale, titluri de valoare, rezerve, imobilizări.
• Arătaţi pe scurt în ce constă operaţia de bază a băncii.
• Indicaţi care sunt componentele esenţiale ale datoriilor băncii.
• Care categorie de active deţine ponderea principală în totalul
activelor băncii şi care sunt caracteristicile acesteia?
• Fie două bănci, I şi II, având aceleaşi active totale, de 1.500 mil
lei, randamentul fiind de 8% şi, respectiv, 11%, iar multiplicatorul
103

capitalului de 5, respectiv, 6. Determinaţi diferenţa procentuală dintre
ratele rentabilităţii financiare ale băncii I faţă de banca II.
• Ce se întâmplă cu rezervele Băncii I dacă o persoană retrage
1.000 euro numerar şi o altă persoană depune 500 euro numerar ?
Utilizaţi contul T pentru a explica răspunsul.
• Dacă banca înregistrează o ieşire de depozit de 50 mil. euro cu o
rată a rezervei obligatorii la depozite de 10%, ce acţiuni trebuie ea să
întreprindă pentru a se proteja de faliment?
• Precizaţi opţiunile decizionale ale băncii în condiţiile
insuficienţei capitalului, pentru a evita falimentul.
• Evidenţiaţi caracteristica principală a activităţilor extrabilanţere
ale băncii.
• Dacă o bancă constată că RRF-ul său este prea mic, deoarece
deţine prea mult capital bancar, ce poate să facă banca pentru a creşte
RRF ?
• Dacă o bancă nu se încadrează în norma de capital de 1 mil. euro,
care sunt cele trei acţiuni pe care poate ea să le întreprindă pentru a
rectifica situaţia ?
• Banca X prezintă următorul bilanţ sintetic:
Mil lei
Activ Pasiv
Active sensibile la rată 250 Pasive sensibile la rată 400
Active cu rată fixă 750 Pasive cu rată fixă 600
Total activ (AT) 1.000 Total pasiv (PT) 1.000
Durata medie a activelor băncii este de 5 ani, adică durata timpului

de viaţă a fluxului de încasări este de 4 ani, iar durata medie a pasivelor
este de 3 ani, capitalul băncii reprezentând 8% din active. Să se determine
gapul, g, şi durata, d, în cazul creşterii ratei dobânzii, Δrd , cu 4 puncte
procentuale.
• Principii ale managementului riscului de credit sunt: raţionarea
creditelor, rambursarea rapidă a creditelor, monitorizarea şi acoperirea,
garantarea împrumuturilor, compensarea soldurilor, relaţii consolidate cu
clienţii, diversificarea riscurilor, colateralele. Care dintre principiile
enumerate nu sunt specifice managementului riscului de credit?
104

• O bancă colectează un depozit la termen suplimentar de 10.000
lei, plătind o dobândă de 5%, iar costurile de întreţinere a depozitului sunt
de 50 de lei. Pentru a obţine profit, bancă utilizează depozitul pentru a
acorda credite cu o dobândă de 10%. Determinaţi profitul obţinut de
bancă, în condiţiile în care rata rezervelor obligatorii este de 10%.
• Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management
bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
• Mishin Frederic S., The economics of money, banking, and
financial markets, Addison-Wesley, New York, 2001.
• Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura
Economică, Bucureşti, 2005.
• Coussergues Sylvie de, Géstion de la banque, Dunod, Paris,
1992.
• Koch Timothy W, Bank management, The Dryden Press, USA,
2000.
105

III. CREDITAREA ECONOMIEI
SCOPUL CAPITOLULUI îl reprezintă relevarea rolului, conţinutului

şi formelor creditului ca mijloc de finanţare a economiei, precum şi a
fundamentelor teoretice şi analitice ale acestuia în contextul intermedierii
financiare.
OBIECTIVE:
• Cunoaşterea caracteristicilor şi funcţiilor creditului ca modalitate
al intermedierii financiare.
• Înţelegerea contribuţiei creditului la procesul creaţiei monetare şi
la fundamentarea mecanismului de realizare a echilibrului dintre oferta şi
cererea de credit.
• Prezentarea formelor creditului şi a caracteristicilor delimitative
ale acestora.
• Evidenţierea specificului intermedierii financiare prin credit şi a
instrumentelor definitorii de realizare a acesteia.
• Prezentarea conţinutului şi formelor analizei creditului şi analizei
riscului de credit, precum şi a clasificării creditelor.
INTRODUCERE
Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea
constituie totodată fluxul principal de finanţare a economiei, formele şi
instrumentele de credit diversificându-se şi adaptându-se cerinţelor
clientelei, transformării tehnologiilor de transfer şi concurenţei dintr-un
mediu caracterizat prin incertitudine şi riscuri. În ultimii 30 de ani,
ponderea creditului, a creditului bancar în portofoliul activelor bancare a
fost de peste 50%, adesea ajungând la 755, în ultima perioadă,
pătrunderea băncilor pe pieţele financiare, inovaţiile financiare,
106

securizarea creditelor au reorientat fluxurile de împrumuturi spre titlurile
financiare, însă creditul rămâne cel care susţine, direct şi indirect,
ansamblul procesului de finanţare, managementul creditului, al riscurilor
de credit reprezentând, de fapt, problema centrală a funcţionării întregului
sistem bancar şi financiar.
1. Conţinutul şi caracteristicile creditului

Apariţia creditului a depins de un anumit stadiu de dezvoltare a
schimbului, când vânzătorul oferă cumpărătorului valori de întrebuinţare
în schimbul unei promisiuni că va primi cândva o valoare. Acest fapt
constituie o vânzare pe credit.
Sub aspect economic, creditul constă, deci, în cedarea unor valori
de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit în viitor.
Termenul de credit vine din limba latină, de la creditum, participiul
trecut al verbului credere, semnificând încrederea celui care dă unei
persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb valori
corespunzătoare. În limba română, cuvântul credit a pătruns în secolul
XVIII, fiind preluat din limba franceză – crédit. Analiza apariţiei
cuvântului evidenţiază faptul că, pe măsura instituţionalizării funcţiei
monetare ca mijloc de plată, a avut loc decalarea în timp a actului de
vânzare de cel de plată. Acest fenomen exprimă o conexiune directă între
producător şi consumator, între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi
economici reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul, relaţie
care constituie întreaga esenţă a procesului de creditare.
Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor
dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia nu-i putea face faţă moneda
lichidă, în această perspectivă creditul reprezentând o pârghie a
desfăşurării oricărui proces economic. La nivelul agentului economic se
constată că, pe lângă capitalul propriu, acesta contractează şi împru-
muturi, în particular, bancare, sub forma creditului.
Depăşind sfera de interese a agentului economic intern, creditul se
extinde şi în relaţiile cu partenerii externi, în cele mai complexe sfere de
activitate, în care intervin diferiţi agenţi economici, inclusiv statul, putând
afirma, împreună cu monetariştii, că astăzi omenirea trăieşte prin credit.
107

În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi
accepţiunile sale sunt foarte diferite.
Într-un mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială
de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau
transferare de monedă cu titlul de împrumut.
Elementul comun care se regăseşte în diferitele definiţii ale
creditului prezintă trei aspecte:
• existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici
şi acceptul acestora de a le ceda (împrumut) altor agenţi (debitori);
• pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă
împrumutul (împrumutant);
• obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un
termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
În amplitudinea sa, relaţia de creditare evidenţiază un set de
caracteristici, prin care se delimitează sfera şi se caracterizează conţinutul
acestuia :
¾ Subiecţii relaţiei de credit, creditorul şi debitorul, acoperă o mare
diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice,
motivaţia angajării într-un raport de credit şi durata acestui angajament
etc. După natura participanţilor la procesul de creditare, aceştia pot fi
grupaţi în trei categorii cu amplă cuprindere: întreprinderile, populaţia,
statul.
Raportul de credit implică, din punct de vedere patrimonial,
redistribuirea unor capitaluri disponibile, ceea ce presupune existenţa
unor procese de economisire sau de acumulări monetare.
¾ Promisiunea de rambursare, elementul esenţial al relaţiei de
credit, presupune riscuri care necesită în consecinţă angajarea unor garanţii.
În raporturile de credit, riscurile probabile sunt riscul de nerambur-
sare şi riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau
a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale,
deficienţelor împrumutatului, prevenirea riscului putându-se realiza prin
diversificarea sau prin garantarea împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de
depozite, care nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de
depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
108

Prevenirea unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea
judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de credite
pe hârtii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont şi prin alte
operaţiuni. În acest sens, banca trebuie să-şi întărească poziţia de creditare
prin garanţii personale şi garanţii reale.
¾ Termenul de rambursare, caracteristică esenţială a creditului,
are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore) se ajunge la
termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 de ani(pentru construcţia de
locuinţe). Pentru creditele pe termen scurt este specifică rambursarea
integrală la scadenţă. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea
rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termene
stabilite, lunare, trimestriale etc., odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi
se rambursează o parte din împrumut.
¾ Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului.
Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit, este
acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată
durata creditului. Sub presiunea inflaţionistă s-a instituit regimul
dobânzilor variabile (sensibile), situaţie în care dobânzile se modifică
periodic (de regulă semestrial), în funcţie de nivelul dobânzilor pe
piaţă. În cadrul acordului de credit se pot prevedea cumularea dobânzii
cuvenite şi plata integrală a acesteia la încheierea contractului.
¾ Acordarea creditului (tranzacţia). Creditul poate fi constituit în
cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei
obligaţiuni, angajarea unui depozit. În cadrul sistemelor de credit deschis
(linii de credit), împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de
către debitor, cărţile de credit fiind modalităţile cele mai răspândite
pentru această formă. Consimţirea tranzacţiei, respectiv, acordarea
creditului, fiind un act de mare importanţă, creditorul trebuie să-şi asigure
o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului.
¾ Consemnarea şi transferabilitatea sunt caracteristici necesare ale
creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate,
prin înscrisuri, instrument de credit a cărui formă de prezentare implică
aspecte multiple şi diferenţiate, esenţială fiind obligaţia fermă a
debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv, dreptul
creditorului de a i se plăti suma angajată.
109

Prin intermediul transferului se realizează cesiunea creanţei, a
dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi
veniturile accesorii.
Transferul direct este desfăşurat în cadrul raporturilor directe între
creditori sau între bănci privind circulaţia cambiei (scontare şi rescontare),
a cecului etc., în timp ce transferul pe pieţele financiare are ca obiect
obligaţiunile şi alte hârtii de valoare asimilate.
Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile
temporar disponibile, mobilizate de ele, pentru ca, într-o etapă următoare,
să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de
banca de emisiune şi alte bănci prin operaţiile de recreditare.
2. Consideraţii teoretice asupra creditului

Creditul are un rol foarte important în economia modernă,
operaţia de credit concretizându-se, cel mai adesea, în schimbul de
monedă. Subiectul X oferă astăzi 1.000 lei subiectului Y, acesta din
urmă rambursând, peste o perioadă de timp, subiectului X 1.100 lei,
deci o sumă mai mare.
Aceasta reprezintă, în primul rând, transferul dreptului de a
dobândi o anumită cantitate de monedă şi, în al doilea rând, crearea unui
nou drept, de a dobândi bunuri, în cazul în care cel care împrumută
moneda, adesea banca, are posibilitatea de a o face.
În cadrul acestui schimb, una dintre părţi, aceea care primeşte
creditul, debitorul, amână livrarea sa în timp, ceea ce presupune că cel
care acordă creditul, creditorul, are încredere în promisiunea debitorului.
Preţul acestei încrederi pe care subiectul X i-o acordă subiectului Y în
schimbul acordării în prezent a 1.000 lei pe care-i va primi peste o
perioadă de timp, să spunem 1 an, este dobânda pe care subiectul Y va
trebui s-o plătească, rambursându-i 1.100 lei subiectului X, deci plătind o
dobândă de 100 lei, ceea ce semnifică o rată a dobânzii de 10%. Rata
dobânzii reprezintă preţul plătit pentru a dispune o perioadă de timp de o
anumită cantitate de monedă.
Subiecţii economici, îndeosebi agenţii economici, firmele dispun de
modalităţi diverse pentru a-şi finanţa nevoile de lichidităţi, adică de a
obţine un credit. O firmă împrumută monedă atât pentru funcţionarea sa
normală, pe termen scurt, cât şi pentru o perioadă mai lungă de timp.
110

Firma comercială Z vinde zilnic 500 kg de zahăr, însă din motive
de eficienţă economică se aprovizionează de la angrosist pentru 3 luni,
deci cu 45 de tone, cu plata după două luni de la livrare, după vânzarea a
2/3 din zahăr. Însă angrosistul are nevoie de bani pentru cheltuielile sale
de exploatare şi pentru reînnoirea stocurilor, şi, în acest sens, solicită
firmei Z să semneze o promisiune de plată a facturii peste 2 luni de la
livrare, sub forma unui înscris comercial, numit efect de comerţ,
adresându-se băncii pentru a obţine un credit egal cu suma din factura de
livrare către firma Z. Banca preia înscrisul, la scadenţă, firma Z
rambursând băncii suma, precum şi o dobândă pentru creditul acordat,
această operaţiune de împrumut numindu-se scontarea efectelor de
comerţ, rata dobânzii percepută de către bancă numindu-se taxă de scont.
Similar procedează orice firmă pentru a împrumuta sume de bani
de la bancă pentru nevoi conjuncturale, pentru finanţarea descoperirilor
de cont.
Firmele au nevoie de lichidităţi nu numai pentru a-şi continua
activitatea, dar şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi creşte producţia, ceea
ce presupune modernizarea echipamentelor existente sau crearea de noi
echipamente, mai performante, cererea de capital fiind importantă pentru
firme, acestea având nevoie de fonduri pentru o perioadă mai lungă, 5-10
ani sau mai mult. Recursul la credit, în acest caz, se impune atunci când
firma trebuie să realizeze investiţii care depăşesc capacitatea de
economisire a firmei sau, dacă nu sunt posibilităţi de a stimula investitorii
de capitaluri (populaţie, firme, bănci), de a-şi plasa disponibilităţile în
firmă, devenind proprietari ai unei părţi din capitalul acesteia.
Apelarea la credit poate fi o sursă de profit, căci ar permite
extinderea producţiei, investiţiile moderne, ar permite creşterea
beneficiilor şi crea astfel posibilitatea rambursării creditului, cu condiţia
ca firma să-şi prevadă corect rentabilitatea investiţiei, putându-se afirma
că firma se împrumută astăzi pentru a se îmbogăţi mâine.
Apelul la credit, adică la economisirea altora, se impune îndeosebi
când este necesar de a realiza mari investiţii şi, în acest, sens rolul
intermedierii instituţiilor financiare constă în colectarea economisirii de
la o multitudine de subiecţi economici, creditul delimitându-se în două
categorii mari: creditul pe termen scurt, cu scadenţa, de regulă, sub
1 an, şi creditul pe termen lung, cu scadenţa peste 5 ani, între acestea
plasându-se creditul pe termen mediu, cu scadenţa între 1 an şi 5 ani.
111

Mijloacele de finanţare a creditului pe termen scurt, şi a creditului
pe termen lung sunt, din punct de vedere teoretic, diferite. Într-adevăr,
creditul pe termen scurt, fiind rambursat rapid şi servind funcţionării
normale a firmelor, creează bunuri sau comercializează bunuri existente,
fiind normal să fie finanţat prin creaţie de monedă scripturală. Ajustând
cantitatea de monedă la nevoile economiei, banca permite echilibrarea
cererii şi ofertei de monedă pe piaţa bunurilor de consum, ajustare
realizată, deci, prin creaţia de monedă scripturală. Singura constrângere
este aceea ca banca să nu depăşească posibilităţile de creaţie a monedei
scripturale; în caz contrar, banca trebuie să facă apel la Banca centrală
pentru ca aceasta să-i avanseze lichidităţile care-i lipsesc, ceea ce îi va
diminua rentabilitatea.
Dacă în condiţii normale creditul pe termen scurt nu ar trebui să
genereze dezechilibre între cantitatea de bunuri oferite şi fluxurile de
monedă, în cazul utilizării creditelor pentru a realiza stocuri speculative
de mărfuri, îndeosebi în condiţiile inflaţiei sau ale devalorizării monedei,
pot fi generate dezechilibre prin creşterea aparentă a cererii în condiţiile
unei oferte constante de bunuri.
Dacă creditul pe termen lung ar fi finanţat de către bănci prin
creaţie monetară, şi ţinând seama că acest credit ar genera bunuri după o
perioadă lungă de timp, s-ar înregistra conjunctural un dezechilibru al
circuitului economic între lichidităţile distribuite suplimentar prin credit şi
oferta de bunuri existentă.
Creditul pe termen lung nu poate fi deci finanţat din moneda pe
care băncile o deţin la vedere, în casierii, fără a se confrunta cu riscuri,
fiind periculoasă finanţarea creditelor pe termen lung prin creaţia de
monedă, în acest caz făcându-se apel la economisire, deci la amânarea
consumului. În cazul acestei finanţări a creditului pe termen lung,
circuitul economic rămâne în echilibru, căci efectul dezechilibrant al
veniturilor, al lichidităţilor suplimentare pe piaţa bunurilor de consum este
anulat de această economisire, echivalentă unei abţineri de la consum.
Presupunem însă că se recurge la creaţie monetară pentru a finanţa
investiţiile în condiţiile existenţei unei capacităţi de producţie neutilizate
în firmele care produc bunuri de consum, caz în care creşterea cererii de
bunuri de consum, datorită distribuirii noilor venituri din creditul pe
termen lung, ar putea corespunde unei creşteri rapide a cantităţii de bunuri
oferite pe această piaţă, echilibrul economic nefiind afectat.
112

Cei care economisesc oferă fonduri pe piaţa creditelor, iar cei care
investesc solicită, cer fonduri pe piaţa creditelor, echilibrul dintre cererea
şi oferta de credite, în funcţie de nivelul ratei dobânzii, fiind prezentat în
graficul din figura nr. 4.
12
10
Figura nr. 4. Echilibrul dintre oferta şi cererea de credite
Curba ofertei de credite este înclinată pozitiv, ea creşte de la stânga

la dreapta; cu cât va creşte rata dobânzii, cu atât populaţia şi firmele vor
deveni creditori neţi. La o rată a dobânzii, ridicată, populaţia observă că
rata de piaţă a dobânzii oferă o alegere mai bună decât rata personală a
câştigului, determinată prin echilibrarea personală dintre consumul
prezent şi viitor. La o rată foarte înaltă a dobânzii, indivizii orientaţi spre
„trăieşte-ţi viaţa în prezent” vor considera că merită să salveze mai mult
din venituri şi, totodată, firmele vor considera că nu pot plăti rata dobânzii
din câştiguri, ele putând câştiga mai mult devenind creditori neţi,
deoarece rata de piaţă a dobânzii depăşeşte rata aşteptată a profitului din
proiectele de investiţii.
Curba cererii de credit a comunităţii va fi înclinată negativ,
coborând de la stânga la dreapta, la o rată a dobânzii în scădere, mai mulţi
indivizi preferând să devină debitori neţi, să se împrumute. La o rată a
113

dobânzii descrescătoare, populaţia descoperă că rata de piaţă a dobânzii
este mai mică decât rata personală de câştig şi decid să reducă rata de
economisire. La o rată foarte joasă a dobânzii, care ar putea fi şi negativă,
chiar şi indivizii orientaţi spre viitor vor considera că preferă să consume
mai mult în prezent şi să economisească mai puţin. Pentru firme, ratele
mai joase ale dobânzii înseamnă că vor putea împrumuta fonduri pentru
mai multe proiecte de investiţii, plătind dobânzi şi obţinând profit.
Pe scurt, la o rată a dobânzii redusă, celelalte condiţii rămânând
constante, volumul de credit cerut creşte.
Graficul din figura nr. 4 indică modul în care oferta de credit şi
cererea de credit ale comunităţii se comportă pe piaţa creditului,
determinând şi fiind determinate de evoluţia ratei dobânzii.
La o rată a dobânzii de peste 10%, de exemplu 12%, volumul de
credit oferit depăşeşte volumul de credit cerut, înregistrându-se un surplus
de credit. Creditorii, concurând pentru câştiguri din dobânzi, vor împinge
rata dobânzii în jos, spre 10%. Pe de altă parte, la 8 % se va înregistra
penurie de credit, volumul de credit cerut depăşind volumul de credit
oferit la această rată a dobânzii. Cei care se împrumută, debitorii, se
concurează pentru a obţine credit, împingând rata în sus, spre 10%. În
cele din urmă, rata dobânzii se va stabiliza la 10%, punct la care volumul
de credit oferit şi volumul de credit cerut se egalizează la 100 milioane
lei, considerându-se că există echilibru, deoarece nici ofertanţii nici
solicitanţii de credit nu sunt interesaţi să-şi modifice comportamentul.
Studierea sistemului de piaţă implică înţelegerea faptului că
preţurile alocă resursele în economie, dobânda reprezentând preţul care
alocă fondurile împrumutabile, creditul între consumatori şi firme,
afaceri. Firmele concurează între ele pentru fondurile împrumutabile, rata
dobânzii alocând aceste fonduri între diferitele firme, şi prin urmare
diferitelor proiecte de investiţii ale acestor firme. Acele proiecte de
investiţii ale căror rate de rentabilitate sunt mai mari decât rata de piaţă a
dobânzii de pe piaţa creditului vor fi realizate procurând liber fonduri de
pe piaţa creditelor. De exemplu, dacă rata aşteptată a rentabilităţii pentru
cumpărarea unui nou factor în industrie este de 20% şi fondurile
împrumutabile pot fi obţinute cu o rată a dobânzii de 15%, atunci
investiţia, în acest caz cumpărarea unui nou factor de producţie, va fi
realizată. Dacă însă acelaşi proiect are o rată aşteptată a rentabilităţii de
9%, el nu va fi realizat. Fondurile vor merge spre licitatorii mai
114

convenabili, cei care vor şi sunt capabili să plătească o rată a dobânzii mai
ridicată., adică spre acele firme care sunt mai profitabile. Astfel, firmele
profitabile se vor extinde, iar firmele neprofitabile vor fi forţate să-şi
restrângă activitatea sau să falimenteze. Alocarea creditului între firme
poate fi considerată eficientă dacă eficienţa este definită în termenii
suveranităţii consumatorului. Dacă este util ca aceia care consumă să
influenţeze producţia prin plasarea banilor pe piaţă, atunci este util să se
permită firmelor profitabile să se extindă, forţând firmele neprofitabile,
sau mai puţin profitabile, să-şi restrângă activitatea.
Consumatorii concurează, de asemenea, între ei, prin orientarea
creditului, deplasându-l spre licitatorii convenabili, rata dobânzii alocând
consumul în timp. Aceasta permite indivizilor orientaţi spre prezent, care
sunt dispuşi să plătească rate ale dobânzii mai ridicate, să consume mai
mult acum şi mai puţin mai târziu. Permiţând creditului să se deplaseze
spre licitatorii mai convenabili, aceasta permite totodată indivizilor
orientaţi spre viitor să substituie un consum mai mare în viitor unui
consum mai redus în prezent. Dacă este util să se permită indivizilor să
aleagă ratele lor de consum de-a lungul timpului, atunci este util să se
permită ratei dobânzii să aloce creditul între indivizii care se concurează.
3. Funcţiile creditului
Principala trăsătură distinctivă a relaţiilor de credit constă în
finanţarea subiecţilor economici pe seama disponibilităţilor latente ale
economiei, în condiţiile rambursabilităţii, perceperii de dobândă şi
emisiune (creaţie) monetară .
Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă
de existenţa şi menirea operaţională a relaţiilor de credit, sunt:
¾ Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire
¾ Funcţia de emisiune
¾ Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii economice
Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici,
instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la bănci sunt premisa principală
pentru acordarea de credite. Are loc, de fapt, crearea de către bancă a unei
noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au
115

utilizat-o, producându-se şi o „reaşezare” a cererii de valori de
întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în
condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a
beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de
depozite monetare, cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.
Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă
dinamica masei monetare în circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se
reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea de
monedă rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei,
cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.
Funcţia de emisiune
Manifestarea funcţiei de emisiune a creditului constă în crearea de
noi mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare.
Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei
publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment, limitate, creditul bancar
apare ca fiind singura resursă „liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori
în funcţie de deciziile subiective ale băncilor. Această aparenţă este însă
falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu
realităţile economice, deoarece supracreditarea, cât şi subcreditarea au
efecte perturbatoare pentru economie.
Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii
agenţilor economici
Eficienţa economică a activităţii întreprinderilor se reflectă sensibil
în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă, în volumul fondurilor
utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare
a capacităţii de plată. Cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este
mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât necesarul de
fonduri este mai redus.
Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale
necesare, însă, şi mai pregnant, în situaţia creditelor, întrucât acestea
intervin ca resursă marginală de completare, a cărei dimensiune este
determinată de evoluţia fondurilor proprii.
Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un
instrument de influenţare, în direcţia stimulării unei activităţi calitativ
superioare, prin acordarea de credite fără restricţii agenţilor economici cu
116

bună activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite
celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în
returnarea împrumuturilor.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de
efecte favorabile, cum ar fi: sporirea puterii productive a întreprinderii,
prin redistribuirea capitalului; concentrarea capitalului; reducerea
cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară; adaptarea elastică a
cantităţii de monedă în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de
riscuri. Principalul risc este abuzul de credit, fenomenul supracreditării
economiei generând, inevitabil, procese de deteriorare a puterii de
cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii
economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile
au prea puţine posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau
aceştia sunt de rea-credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice
individuale sau de o anumită stare economică conjuncturală.
Pentru prevenirea riscurilor creditării, băncile trebuie să deţină
informaţii pertinente asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a
debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care aceştia se
angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare presupune
cunoaşterea reputaţiei morale a debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare
a evoluţiilor viitoare a acestora.
4. Formele creditului
Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite
mai buna lui cunoaştere şi analizare. Aceste criterii sunt:
natura economică şi participanţii;
destinaţia dată creditului;
natura garanţiilor ce servesc ca acoperire;
termenul la care trebuie rambursat;
fermitatea scadenţei;
modul de stingere a obligaţiilor de plată.
a. După natura lui economică şi participanţi, se disting mai multe
forme ale creditului:
• creditul comercial;
117

• creditul bancar;
• creditul de consum;
• creditul obligatar;
• creditul ipotecar.
Creditul comercial este creditul pe care-l acordă întreprinzătorii
la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plăţii. Această formă de credit
se manifestă nu numai în relaţiile de vânzare-cumpărare dintre întreprin-
zătorii productivi şi cei din comerţ, ci şi, mai ales, direct, între întreprin-
zătorii producători.
Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot desface
producţia fără să mai aştepte până când cumpărătorii vor dispune de bani,
creditul comercial accelerând circuitul capitalului real.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are
totuşi o serie de limite. În primul rând, el este limitat prin proporţiile
capitalului de rezervă al producătorului. Orice întreprinzător va putea
vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de rezerve de
capital care-i permit continuarea activităţii de exploatare. În al doilea
rând, proporţiile creditului comercial depind de regularitatea încasării
contravalorii mărfurilor vândute pe credit anterior; dacă nu încasează la
timp contravaloarea mărfurilor livrate, producătorul va trebui să restrângă
vânzarea cu plata ulterioară(pe credit).
Creditul comercial cuprinde: creditul de vânzător şi creditul de
cumpărător.
Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata
amânată. Întreprinzătorul apare în două ipostaze, şi anume: cea de
împrumutat, prin credit-furnizori, pentru procurări de echipamente,
materiale etc., şi cea de împrumutător, prin credite-clienţi, pentru
produsele livrate sau lucrările executate partenerilor săi.
Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans. Şi în
această ipostază, întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor
plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor
de avansuri către furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar
ca o prefinanţare, de către beneficiari, a fabricaţiei produselor pe care
aceştia intenţionează să le achiziţioneze. De regulă, aceste credite sunt
utilizate în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricaţie (cons-
trucţii, agricultură).
118

Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor, de
reducere a cheltuielilor reclamate de plata dobânzilor pentru contractarea
de împrumuturi, care, altfel, în cazul creditului bancar, ar fi necesare.
Creditul bancar este un credit sub formă bănească acordat de
bancheri întreprinzătorilor şi populaţiei. Dacă, în cazul creditului
comercial, participanţii la relaţiile de credit sunt întreprinzătorii, în cazul
creditului bancar numai unul dintre participanţi este agent nefinanciar,
producător (întreprinzătorul), celălalt participant fiind banca, adică un
agent financiar, bancherul apărând doar în ipostaza de deţinător al sumei
împrumutate. Creditul bancar, fiind sub formă bănească, este mult mai
flexibil, se poate mişca în orice situaţie, disponibilităţile băneşti
mobilizate din anumite sectoare ale economiei putând fi dirijate către
întreprinzători, indiferent de sfera lor de activitate.
Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilităţilor, pe de
o parte, şi acordarea de credite pentru activitatea de exploatare curentă
sau realizarea obiectivelor de investiţii, pe de altă parte, băncile şi clienţii
lor (întreprinzătorii) se găsesc în raporturi de reciprocitate.
Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor
nefinanciari sunt multiple: avansurile în cont curent, linia de credit
simplă, linia de credit confirmată, linia de credit revolving, credite cu
destinaţie specială etc.
Creditul obligatar exprimă relaţii între unităţi economice şi
instituţii, în calitate de debitori, care emit obligaţiuni, pe de o parte, şi, pe
de altă parte, subscriptorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi
avansează capitalul în scopul obţinerii unei dobânzi. Rezultă că
obligaţiunea, în calitate de titlu de credit, serveşte atât la formarea
capitalului fix, cât şi la formarea capitalului circulant (sub forma
bonurilor şi certificatelor de depozit).
Referitor la obligaţiunile emise de către întreprinderi, se evidenţiază
specificul acestora de a fi angajate primordial în sfera publică, fiind
accesibile tuturor doritorilor de investiţii şi făcând obiectul negocierii la
bursa de valori.
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins activitatea
instituţiilor de evaluare mobiliară (rating).
Fiind un proces de evaluare a poziţiei financiare a unui titlu de
împrumut, ratingul exprimă o apreciere asupra riscurilor legate de
rambursare sau plată a dobânzilor. Desfăşurând o activitate de expertizare
119

în favoarea investitorilor, instituţiile de rating pot consolida buna
apreciere a emitenţilor de obligaţiuni, promovând prin aceasta emisiunea
valorilor mobiliare.
Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci, între
bănci şi Banca Centrală, în cadrul operaţiunilor de optimizare a
plasamentelor pe care o urmăreşte fiecare. Totodată, activele în obligaţiuni
creează baza unor operaţiuni de împrumut declanşate de deţinătorii care
primesc credite; prin gajarea acestora, deţinătorii obţin disponibilităţi
lichide în momentele considerate oportune, în condiţii avantajoase, iar pe
de altă parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor
obligaţiuni şi deci privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile
ce li se cuvin. Se poate conchide că obligaţiunile, în sine, reprezintă fondul
material al unor ample operaţiuni bancare active şi generează numeroase şi
diverse operaţiuni de credit bancar.
Creditul de consum constă în vânzarea, cu plata în rate, a unor
bunuri de consum personal de valori mari şi folosinţă îndelungată, cum
sunt mobila, articolele de uz casnic, autoturismele etc. Între creditul de
consum şi creditul bancar se manifestă raporturi de determinare, adesea,
pentru a dezvolta vânzarea de mărfuri cu plata în rate, comercianţii
recurgând la creditul bancar.
Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea imobiliară
şi are ca principal obiectiv susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi. După
natura garanţiei, creditul ipotecar poate fi rural sau urban. În timp ce
creditul ipotecar rural are drept garanţie a rambursării proprietatea
funciară, proprietatea asupra terenului, creditul ipotecar urban este
garantat cu ipotecarea clădirilor. Creditul ipotecar a dobândit amploare în
toate ţările dezvoltate, formele pe care le îmbracă fiind diverse: credit
ipotecar cu dobânzi variabile, credit ipotecar cu rambursare progresivă,
credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi. Elementul comun al
ultimelor două forme de credit constă în faptul că ele contribuie la
finanţarea nevoilor de consum ale populaţiei, diferenţa constând în
dimensiunea temporală a consumului finanţat.
b. După destinaţia dată creditului, se disting:
• credite productive;
• credite neproductive.
Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi productive.
Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual.
120

Aceasta nu înseamnă că numai prima categorie de credite este
importantă, iar cealaltă lipsită de semnificaţie, deoarece rezultatul final al
utilizării unui credit de consumate poate avea efecte productive
comparabile sau superioare.
c. După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi:
• credit real;
• credit personal.
Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii
materiale, certe, care acoperă cu prisosinţă valoarea creditului, punând la
adăpost pe creditor de orice risc.
Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură
debitorul, reputaţia lui de a-şi îndeplini prompt obligaţia, calităţile morale
ale solicitatorului, dar şi situaţia lui materială. Chiar dacă nu se cere o
garanţie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calităţile
morale ale debitorului nu pot fi ignorate.
d. După termenul la care trebuie rambursat, creditele pot fi:
• credite pe termen;
• credit fără termen.
Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită, cum
sunt, de exemplu, creditele cambiale. Nerespectarea termenului de
rambursare atrage sancţiuni. Creditele pe termen pot fi considerate credite
pe termen scurt, credite pe termen mediu sau lung.
În cazul creditelor fără termen, contractarea obligaţiei de credit
nu stipulează data lichidării ei, de exemplu, în cazul creditelor de cont
curent, care presupun relaţii continue şi curente.
e. În funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi:
• credit denunţabil;
• credit nedenunţabil.
Atunci când bancherul îşi rezervă dreptul ca înaintea termenului de
scadenţă fixat, pe baza unui preaviz, să ceară debitorului să plătească,
avem creditul denunţabil. De pildă, astfel de denunţări pot interveni în
cazul creditului de cont curent, atunci când debitorul prezintă o
deteriorare a gestiunii sale. Creditul în care bancherul nu-şi rezervă
dreptul de a cere restituirea anticipată a împrumutului acordat este numit
credit nedenunţabil.
f. În funcţie de modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru
lichidarea creditelor, se disting:
121

• credite amortizabile;
• credite neamortizabile.
La creditele pe termen lung şi mediu se prevede posibilitatea
rambursării acestora prin rate anuale, astfel determinate încât stingerea
întregului angajament să se facă în cadrul unui termen stabilit, având
credite amortizabile. Suma din credit care trebuie restituită periodic
poartă denumirea de amortizare sau amortisment. De regulă, amortizarea
unui credit pe termen mediu şi lung se realizează în cadrul anuităţilor,
care includ şi dobânzile aferente.
Pentru creditele mici sau pe termen scurt, condiţiile de rambursare
pot fi stabilite fie în sensul unei achitări globale, fie în sensul unei plăţi
eşalonate altfel decât anual. Aceste credite intră în categoria creditelor
neamortizabile.
5. Intermedierea şi instrumentele de credit bancar

Creditul reprezintă componenta activă a intermedierii financiare.
Intermedierea financiară, prezentată teoretic în capitolul anterior,
este caracteristică fluxului de lichidităţi atunci când între ultimul creditor
şi ultimul debitor (beneficiar) se interpune o instituţie financiară, banca
realizând intermedierea între deponenţii bancari, deţinătorii depozitelor,
care sunt creditorii ultimi, şi solicitanţii de credit, cumpărătorii de
lichidităţi, ca debitori bancari.
În esenţă, toţi intermediarii financiari îşi emit propriile pasive
către populaţie, depozite, titluri pentru depuneri, poliţe etc., utilizând
fondurile pentru a cumpăra obligaţiuni, ipoteci, debite etc., însă,
dincolo de rolul de intermediere, intermediarii financiari oferă active
diversificate depunătorilor, reducând riscul acestora prin realizarea
unui portofoliu diversificat de active. Fiecare deponent, oricât de
modest ar fi, achiziţionează, prin intermediarii financiari, o gamă
diversificată de active de la debitorii ultimi ai intermediarilor
financiari, ai băncilor, cumpărând active mai sigure şi mai lichide şi
primind şi un venit sub forma dobânzii.
Creditorii şi debitorii finali reprezintă populaţia, firmele, adminis-
traţiile, care se află conjunctural când într-o postură, când în alta, de regulă
firmele şi administraţiile fiind debitori, iar populaţia creditori. În schema
din figura nr. 5 este reprezentată simplificat relaţia de intermediere.
122

Creditori finali Intermediari finali D ebitori finali
Bănci comerciale - Firme

- Populaţie
- Firme - Fonduri mutuale - A dministraţii
- A dministraţii - Fonduri de pensii - Populaţie
- I nstituţii de
asigurări
Figura nr. 5. Relaţia de intermediere financiară
Dezintermedierea este procesul invers intermedierii, subiecţii

economici retrăgând fondurile din depozite şi investindu-le direct în titluri
emise de către debitorii finali, precum firme, administraţii, neapelând la
depozite, la intermediari pentru a-şi valorifica disponibilităţile, econo-
misirea. Acest proces se declanşează atunci când achiziţionarea directă,
pe pieţe, a titlurilor generează o rată a dobânzii mai mare decât aceea
generată de către depozite. În scopul de a stopa scurgerea de fonduri din
depozite, intermediarii financiari, băncile, au creat titluri de depozit,
precum certificatele de depozit negociabile, care pot fi operate pe piaţa
financiară pe termen scurt sau mediu.
Atunci când un împrumutant şi un împrumutat tranzacţionează
voluntar, ambii parteneri câştigă, altfel tranzacţia nu ar avea loc; desigur,
în final, unul din ei va câştiga mai mult. Un împrumut este o extensiune a
creditului, iar un instrument de credit este o evidenţă scrisă a extensiei
împrumutului. Instrumentele de credit sunt schimbate pe pieţele de credit,
pieţele facilitând creşterea economică, variaţia volumului într-o economie
putând afecta activitatea economică tot aşa ca variaţiile ofertei de
monedă.
Expansiunea creditelor permite celui împrumutat să efectueze mai
repede cheltuieli, iar celui care împrumută să obţină dobândă şi să
achiziţioneze mai multe bunuri în viitor, creditul realizând un transfer al
puterii de cumpărare. Posibilitatea schimbării reciproce a instrumentelor
de credit pe piaţă face ca rata dobânzii a fiecărui instrument să varieze în
funcţie de condiţiile pieţei. Dacă un debit mare, pe termen lung, cu riscuri
ridicate, al unei persoane, X, este cumpărat, contra unui instrument de
credit, de către persoana, Y, care la rândul său vinde instrumentul altei
persoane, Z, ş.a.m.d., aceasta ar avea ca rezultat faptul că multe persoane
ar angaja cuantumuri mai mici de credite către persoana X, pentru
perioade mai scurte. Prin posibilitatea revânzării instrumentelor de credit
123

se reduce riscul extensiei (expansiunii) creditului şi sporeşte lichiditatea
instrumentului, ceea ce permite volume mai mari de credit, facilităţi
comerciale, reducerea ratelor dobânzii.
Instrumentele de credit conţin, în principal, informaţii referitoare la
identitatea celui împrumutat, valoarea creditului, scadenţa, rata dobânzii.
Toate instrumentele de credit permit transferul creditului, unele
fiind negociabile, iar altele nenegociabile. Cele negociabile, precum
certificate de depozit, poliţe, cambii, bonuri de tezaur, pot transfera, în
mod liber, dreptul de proprietate către terţe persoane, existând o
promisiune necondiţionată de plată, pe când cele nenegociabile nu dispun
de această posibilitate.
Titlurile de credit reprezintă un instrument scris şi semnat prin care
este specificată promisiunea de a achita o sumă de bani la o dată
specificată, promisiunea putând îmbrăca formele: poliţă şi ordin de plată.
Poliţele pot fi emise, ca instrument de credit, de către sectorul
privat şi sectorul public (de stat).
Poliţele emise de către stat sunt: certificatele de trezorerie, emise pe
termen scurt; bonuri de trezorerie, putând fi emise pe o perioadă de 1-10
ani; obligaţiuni de trezorerie, cu scadenţa peste 10 ani.
Poliţele private sunt negarantate, pe termen scurt, fiind numite
hârtii comerciale sau bilete la ordin nenegociabile, pentru care nu se cer
colaterale, şi garantate, de natura obligaţiunilor, care pot fi convertibile
sau nu.
Ordinele de plată sunt reprezentate generic prin trate, care includ,
spre deosebire de poliţele private, o a treia persoană, beneficiarul plăţii.
Tratele sunt bancare, trase asupra unei bănci, şi comerciale, trase asupra
oricărei alte persoane sau instituţii.
Alegerea de către bancă a instrumentelor de credit celor mai
adecvate subiecţilor economici este influenţată de următorii factori:
o capacitatea firmei de a asigura serviciul datoriei, în condiţii de
profit acceptabil, evidenţiată prin fluxul anticipat de lichidităţi pe care l-ar
putea genera;
o structura fluxului de lichidităţi al firmei, pentru alegerea celui
mai bun mix de facilităţi;
o costul relativ, ca un mix între datorii şi capital propriu, luând în
considerare diversitatea de titluri de credit din punct de vedere al
costurilor;
124

o structura maturităţilor, finanţarea datoriei prin instrumente de
credit reflectând capacitatea firmei de a genera lichidităţi;
o fiscalitatea, luându-se în considerare diferenţierea fiscalizării
titlurilor de creanţă şi a activelor de capital;
o expunerea valutară, sub cele trei forme: economică, de
competitivitate; a tranzacţiei, având în vedere moneda de înregistrare a
tranzacţiei; de translaţie, când firma operează pe mai multe pieţe străine;
o caracteristici financiare, exprimate prin indicatori specifici
firmei;
o expunerea la variaţia ratei dobânzii;
o înclinaţia către risc, în funcţie de natura firmei şi de destinaţia
finanţării prin credit.
6. Multiplicatorul creditului bancar

Volumul creditului pe care instituţiile de depozit, băncile, îl alocă
pentru împrumuturi şi pentru achiziţionarea de titluri financiare reprezintă
o variabilă semnificativă pentru politica monetară, cu implicaţii econo-
mice majore. Deoarece extinderea depozitelor contribuie la expansiunea
creditelor şi a cumpărărilor de titluri, politicile Băncii centrale pot afecta
volumul cererii din economie, al activităţii economice, prin influenţarea
agregatului volumului creditelor pe care băncile le pot acorda.
În figura nr. 6 este prezentat contul bilanţier (contul T) al unei
bănci, care evidenţiază legătura dintre depozite, pe de o parte, şi credite şi
titluri, pe de altă parte, luând în considerare rezervele obligatorii şi
excedentare ale băncii.
Active Pasive
Împrumuturi I Depozite D
Titluri T
Rezerve obligatorii R.O.
Rezerve excedentare R.E.
Figura nr. 6. Contul bilanţier simplificat al băncii
Din bilanţ, neluând în considerare alte elemente, vom avea:

I + T + R.O. + R.E. = D (25)
125

Considerând creditul total (C.T.) acordat de către bănci, avem:
C.T. = I + T (26)
ceea ce înseamnă că
C.T. + R.O. + R.E. = D, (27)
şi, reordonând termenii, vom avea :
C.T. = D – R.O. – R.E. (28)
Modificările în creditul total sunt determinate fie de modificările în
depozite, fie de modificările în rezerve, ceea ce formal se exprimă astfel:
ΔC.T = ΔD − ΔR.O. − ΔR.E. = (1 − ro − re) × ΔD (29)
Se cunoaşte că baza monetară (B.M.) este determinată astfel:
B.M. = N + T.R. = N + R.O. + R.E. (30)
unde:
o N = numerar în economie;
o T.R. = R.O. + R.E: total rezerve în sistemul bancar.
Notând N/D = n , R.O./D = ro , R.E./D = re, vom avea:
B.M . = (n + ro + re) × D (31)
În acest fel o schimbare în baza monetară se exprimă astfel:
ΔB.M . = (n + ro + re) × ΔD , (32)
de unde rezultă că,
ΔD = ΔB.M . (n + ro + re) , (33)
Şi înlocuind în formula lui ΔC.T . , avem:
1 − ro − re
ΔC.T = × ΔB.M = M .C. × ΔB.M . (34)
n + ro + re
Se constată că o modificare a bazei monetare determină o
modificare multiplicativă a creditului total, factorul de multiplicare, M.C.,
numindu-se multiplicatorul creditului. Acest multiplicator depinde de
aceiaşi factori ca multiplicatorul monetar, adică N, R.O şi R.E., orice
schimbare în aceşti factori producând o schimbare în creditul total.
7. Principii în activitatea de creditare bancară

Economiile actuale, ca economii monetare, presupun desfăşurarea
unui amplu proces de creditare, ca o latură consistentă a activităţii
bancare, existând o interdependenţă a creditului şi situaţiei financiare a
agenţilor economici:
126

• în primul rând, prin situaţia creditelor se reflectă starea financiară
a oricărui întreprinzător angajat în relaţia de creditare;
• în al doilea rând, o bună susţinere financiară va genera condiţii
favorabile pentru obţinerea de noi credite.
Desfăşurarea adecvată a procesului de creditare este reglementată şi
organizată în sensul asigurării unei intermedieri financiare care să permită
satisfacerea adecvată a nevoilor de finanţare a clienţilor, dar şi realizarea
eficientă şi cât mai sigură a acestei activităţi din punctul de vedere al
băncii, aceste deziderate fiind impuse prin respectarea principiilor de
creditare.
• Un principiu de bază după care se călăuzeşte întreaga activitate
bancară este prudenţa bancară. Ca atare, băncile vor urmări ca solici-
tanţii de credite să dea dovadă de credibilitate. Toate operaţiunile de
creditare şi cele în legătură cu constituirea garanţiei vor trebui
consemnate în documentele contractuale, din care să rezulte fără echivoc
toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.
Activitatea de creditare trebuie să prezinte interes atât pentru bancă,
ce are în vedere o sporire a profiturilor obţinute din dobânzi, cât şi pentru
agenţii economici, ce urmăresc consolidarea afacerilor şi, dacă este
posibil, obţinerea unei mai bune rentabilităţi financiare, urmare a utilizării
efectului de „levier” financiar favorabil.
Pe întreaga durată a creditării, debitorul are obligaţia să pună la
dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile
periodice şi orice alte documente solicitate de creditor, această obligaţie
fiind ca o clauză distinctă prevăzută în contractul de credite.
• Un alt principiu care trebuie respectat este acela al respectării
destinaţiei creditului, care afirmă că împrumuturile şi scrisorile de
garanţie solicitate băncii, indiferent de sumă, durată de rambursare,
respectiv valabilitate, se acordă numai pentru destinaţia stabilită prin
contracte, nerespectarea acestei condiţii dând dreptul băncii să rezilieze
contractul de credit şi să retragă împrumutul.
În practica bancară, persoanele fizice pot să solicite credite dacă
îndeplinesc o serie de criterii, cum ar fi:
o realizează venituri certe şi cu caracter permanent pe întreaga
perioadă de creditare;
127

o garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care
le realizează, precum şi cu alte valori materiale;
o nu înregistrează debite restante sau alte obligaţii neachitate la
scadenţă la data solicitării împrumutului.
• Principiul planificării creditelor afirmă necesitatea estimării,
cuantificării cerinţelor şi potenţialului de creditare ale băncii, sub forma
unor situaţii bilanţiere care cuprind resursele totale de creditare (disponi-
bilităţi şi depozite, valori mobiliare, refinanţări etc.) şi plasamentele
(credite, plasamente interbancare, rezerva minimă obligatorie etc.). Din
compararea resurselor totale de creditare (Rtc) cu totalul plasamentelor
(Pt) pot să apară următoarele două situaţii:
¾ Rtc < Pt – deficit de resurse;
¾ Rtc > Pt – excedent de resurse.
Încă din faza de planificare, pentru diminuarea riscului lipsei de
lichidităţi, se va urmări asigurarea corelării creditelor cu resursele de
acoperire a acestora, atât în structură, cât şi din punct de vedere al
maturităţii lor. De pildă, disponibilităţile la vedere vor putea fi utilizate
pentru acoperirea a circa 30 % din soldul împrumuturilor curente.
Activitatea de planificare bancară a plasamentelor se corelează cu
stabilirea necesarului de credite de către clienţii băncii în funcţie de
necesităţi. Această activitate presupune o limitare a creditelor în cadrul
unor plafoane stabilite şi controlate de către unităţile bancare
• Principiul garantării creditelor asigură băncile în ce priveşte
rambursarea la scadenţă a ratelor din credit şi achitarea dobânzilor
aferente. În relaţiile cu debitorii, băncile sunt expuse unor riscuri, care, în
mod firesc, impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanţei, de
regulă, garantarea creditelor făcându-se pe baza bunurilor mobile şi
imobile ale debitorului.
Trebuie reţinut faptul că băncile pot acorda credite nu numai dacă
garanţiile constituite pot fi valorificate, ci trebuie să se ţină seama şi de
posibilităţile reale de rambursare a creditelor pe seama lichidităţilor gene-
rate de activitatea economică. Garanţiile constituie doar o sursă secundară,
de protecţie a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute.
Din punct de vedere juridic, după natura lor, garanţiile pot fi, aşa
cum s-a arătat: garanţii reale şi garanţii personale.
Garanţiile reale constau în afectarea unui bun al debitorului în
vederea asigurării rambursării creditelor angajate. Acest tip de garanţie
128

oferă băncii dreptul de preferinţă (întâietate în recuperarea creanţei) şi
dreptul de urmărire (poate acţiona asupra bunului respectiv, indiferent la
cine se află). Garanţiile reale se pot concretiza în gajul propriu-zis (cu
deposedare) sau în ipotecă şi privilegii.
Garanţiile personale constau în acele mijloace juridice prin care o
persoană se angajează în numele debitorului să plătească datoria în caz de
insolvabilitate a acestuia. Cele mai utilizate forme de garanţii personale
întâlnite sunt: cauţiunea, scrisoarea de garanţie şi cesiunea de creanţă.
Toate aceste forme de garantare a creditelor, pentru a fi acceptate
de către bănci, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
să poată fi materializate într-un titlu înscris autentic; bunurile să se afle în
proprietatea debitorului sau a girantului şi să nu fie afectate de către alte
creanţe; proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau ipoteca;
bunurile existente anterior angajării creditelor să fie în stare
corespunzătoare de funcţionare; bunurile procurate ulterior pe seama
creditelor să fie noi şi însoţite de documente de calitate; bunurile propuse
drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau potenţiali cumpărători.
• Rambursarea creditelor la scadenţă, ca principiu al activităţii de
creditare, presupune restituirea sumelor împrumutate la termenele
stabilite. Fiecare agent economic angajat în relaţia de creditare va negocia
şi va stabili, în funcţie de anumite criterii, termenele de rambursare pe
care băncile le vor urmări să se respecte. Are loc aşa-zisa scadenţare a
creditelor. Scadenţa este o dată viitoare, posibilă şi certă la care creditul
devine exigibil şi trebuie rambursat. Scadenţa poate fi intermediară, când
numai o parte din împrumut devine exigibil şi trebuie rambursat, sau
finală, când operează rambursarea ultimei rate.
Pot să apară şi situaţii în care creditele nu pot fi rambursate la
scadenţă. Dacă acest fenomen este generat de cauze obiective, la
cererea clienţilor săi, banca poate prelungi termenul de rambursare,
procedându-se la o rescadenţare a creditelor. Totodată, pot să
apară şi cazuri deosebite, justificate economic, când debitorul se
confruntă cu greutăţi majore în rambursarea creditelor. În aceste
situaţii, la solicitarea expresă a celor în cauză, băncile pot aproba
reeşalonarea la plată a întregului credit, ca o măsură excepţională,
înainte de declararea incapacităţii de plată şi declanşarea procedurii
de executare silită.
129

Creditele nerambursate nici după procedura de reeşalonare se vor
trece, din iniţiativa băncii, în categoria creditelor restante, pentru care se
vor percepe dobânzi penalizatoare în funcţie de vechimea restanţelor.
În condiţiile în care un agent economic are de achitat băncii sale
diferite creanţe din activitatea de creditare, ordinea va fi următoarea:
comisioane, taxe şi speze bancare; dobânzi penalizatoare; dobânzi
curente; rate la credite restante în ordinea vechimii; rate la creditele
curente ajunse la scadenţă.
Aplicarea unilaterală a principiilor creditării pentru toţi beneficiarii
de credite creează posibilitatea urmăririi operative a resurselor de
creditare şi antrenării acestora potrivit necesităţilor reale ale economiei.
8. Analiza bancară a creditului

Decizia bancară de a acorda un credit trebuie să fie susţinută de
capacitatea de rambursare, prezentă şi viitoare, a clientului. Ca atare, este
foarte important pentru bancă să obţină cât mai multe informaţii despre
evaluarea unui agent economic.
Principalele caracteristici ale analizei bancare a creditului sunt:
este o analiză cantitativă şi calitativă a firmei, care permite să se
determine capacitatea acesteia de a rambursa datoria, principalul şi dobânda;
vizează identificarea, evaluarea şi diminuarea acelor riscuri care
pot împiedica firma să-şi onoreze obligaţiile contractuale;
implică examinarea legăturii dintre capacitatea şi performanţele
managementului, a relaţiei funcţionale a activelor, datoriilor şi capitalului
firmei, evidenţiate în bilanţ, cu rezultatele activităţii, aşa cum ele sunt
reflectate în situaţia fluxurilor şi a contului de venit;
evaluează situaţia financiară şi ratele care evidenţiază eficienţa
performanţelor firmei, posibilitatea acesteia de a acoperi serviciul
datoriei.
Cadrul general al analizei de credit este următorul:
¾ descrierea împrumutului (scop, sumă, rambursare, scadenţe,
garantare);
¾ descrierea firmei (informaţii de bază, raportul anual şi situaţia
consolidată, analiza firmei);
¾ descrierea pieţei şi ramurii (produse/proiecte, ramură/piaţă);
130

¾ descrierea financiară a clientului, analiză istorică (creşterea
generală a firmei, analiza dimensiune-comunitate, analiza contului de
venit, analiza bilanţului, analiza fluxului de numerar);
¾ analiza activităţii viitoare (cantităţi, preţuri, lichidităţi proiecte);
¾structura tranzacţiei (colaterale, aranjamente);
¾ analiza SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări);
¾ sumar şi recomandări.
Două direcţii sunt definitorii în analiza şi evaluarea unui agent
economic implicat în relaţia de creditare;
9 analiza economico-financiară;
9 analiza aspectelor nefinanciare.
Analiza economico-financiară vizează atât perioadele anterioare
(de regulă, ultimii doi ani), cât şi proiecţiile financiare pentru perioadele
viitoare şi are ca suport documentele contabile de sinteză (bilanţul
contabil, contul de rezultate, raportările contabile periodice etc.) şi
situaţiile financiare, un loc important revenind situaţiei fluxurilor de
lichidităţi (cash-flow).
Întotdeauna, analiza financiară a unui agent economic are ca punct
de plecare bilanţul contabil. Acest document contabil de sinteză oferă o
imagine concludentă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şi
rezultatelor obţinute de agentul economic la un moment dat. Mai mult, în
urma prelucrării datelor din bilanţ se pot obţine noi informaţii, care să
corespundă mai bine necesităţilor de analiză realizată de către bancă,
respectiv, de diagnostic şi evaluare. În esenţă, investigarea datelor din
bilanţul contabil presupune parcurgerea următoarelor etape: analiza
imobilizărilor şi surselor de acoperire a acestora; analiza decontărilor,
prelevărilor, vărsămintelor, datoriilor şi obligaţiilor faţă de terţi; analiza
stocurilor şi a celorlalte elemente de active circulante.
Ca un prim obiectiv, pe baza datelor de bilanţ, se urmăresc determi-
narea activului net şi stabilirea cât mai corect posibil a riscului asumat de
client în comparaţie cu cel al băncii.
Contul de rezultate, un alt document de sinteză, pune în evidenţă
evoluţia fluxurilor din venituri şi cheltuieli şi raportul dintre acestea pe
perioada întregului exerciţiu financiar. În baza datelor pe care le oferă
contul de rezultate se poate realiza o analiză asupra: veniturilor,
cheltuielilor şi profitului obţinute pe segmente de activitate (exploatare,
131

financiară şi excepţională); repartizării profitului net; pierderilor înregis-
trate şi modului de recuperare a lor.
Totodată, contul de rezultate ne oferă posibilitatea stabilirii unor
solduri intermediare de gestiune (marja brută, valoarea adăugată, exce-
dentul brut din exploatare, capacitatea de autofinanţare etc.), indicatori
foarte importanţi în procesul de evaluare a situaţiei economico-financiare
a clienţilor.
În baza datelor furnizate de bilanţul contabil şi contul de rezultate,
băncile vor stabili situaţia bonităţii clienţilor, folosind în acest sens un
sistem de indicatori de structură şi performanţă vizând: cifra de afaceri,
capitalurile proprii, rezultatul exerciţiului, lichiditatea, rentabilitatea,
solvabilitatea etc.
Prin coroborarea rezultatelor indicatorilor de bonitate, banca poate
să pună în evidenţă situaţia financiară a agentului economic, marcată prin
puncte „tari” şi puncte „slabe”, ceea ce va face ca decizia de creditare să
fie bine argumentată.
Analiza aspectelor nefinanciare este, de asemenea, foarte impor-
tantă în evaluarea poziţiei agenţilor economici, vizând credibilitatea
clienţilor, marcată, în primul rând, de calităţile morale şi profesionale ale
managerilor agenţilor economici solicitanţi de credite, ale principalilor
asociaţi şi colaboratori. În al doilea rând, se au în vedere calitatea
activităţii desfăşurate de agenţii economici şi, în principal, îndeplinirea
obligaţiilor generate de relaţiile cu partenerii de afaceri.
În analiza aspectelor nefinanciare se va ţine seama de o serie de
factori specifici care operează atât în mediul intern al afacerii, cât şi în
exteriorul acesteia.
¾ Factorii interni se structurează astfel:
o Managementul;
o Activitatea agentului economic;
o Strategia.
¾ Factorii externi cei mai importanţi sunt:
o Caracteristicile domeniului de activitate, competitivitatea;
o Nivelul profitabilităţii, gradul de tehnologizare, cheltuielile de
capital, marja brută etc.;
o Strategiile viitoare în cadrul domeniului de activitate:
o Impactul cadrului legislativ asupra agentului economic, incidenţa
factorilor macroeconomici;
132

o Dependenţa şi poziţia geografică faţă de: sursele de aprovi-
zionare; piaţa de desfacere; mijloacele de transport etc.
o Aspecte sociale ale pieţei de desfacere: obiceiuri, tendinţa spre un
anumit tip de consum, motive religioase etc.
Investigarea factorilor nefinanciari operează atât în cazul noilor
clienţi ai băncii, cât şi pentru cei care beneficiază deja de credite.
Evaluarea performanţelor agenţilor economici, în calitate de
împrumutaţi, prezintă o deosebită importanţă pentru bancă în analiza şi
clasificarea portofoliului de credite. Prin aceasta se pune în evidenţă
capacitatea agenţilor economici de a-şi onora datoriile la scadenţă.
Stabilirea performanţelor agenţilor economici se fac diferenţiat de la o
bancă la alta, în funcţie de o anumită strategie avută în vedere.
Paralel cu analiza şi evaluarea performanţelor clienţilor, băncile vor
face aprecieri şi asupra serviciului datoriei, care poate fi: bun, atunci când
rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor se fac la scadenţă sau cu
o întârziere de maximum 7 zile; slab, în situaţia în care rambursarea
întârzie până la 30 de zile; necorespunzător, atunci când ratele şi
dobânzile sunt plătite cu o întârziere mai mare de 30 de zile.
9. Riscul de credit bancar

Riscul de credit este definit prin probabilitatea ca debitorul sau
emitentul instrumentului financiar să nu poată să plătească dobânda sau
să ramburseze capitalul conform condiţiilor specificate în contractul de
credit, care constituie cauza principală a falimentului băncilor.
Principalele componente ale riscului de credit sunt: riscul personal
sau al consumatorului; riscul corporatist sau al firmei; riscul suveran sau
de ţară.
Diminuarea acestui risc la nivelul băncii presupune concentrarea
acesteia asupra portofoliului de credite, asupra politicii de creditare,
politică ce trebuie să vizeze: limita capacităţii totale de creditare; limitele
diversificării pieţelor; expunerea maximă pentru un client (concentrarea
creditelor); distribuţia creditelor pe categorii de credite; tipurile de
instrumente de credit; scadenţele; preţul creditului; deprecierea creditelor;
evaluarea creditelor; urmărirea creditelor problemă etc.
Realizarea funcţiei de creditare a instituţiilor bancare în perspectiva
diminuării condiţiilor de risc de credit implică luarea în considerare a
133

următoarelor aspecte: creditele trebuie garantate pe o bază robustă şi
rambursabilă; depozitele trebuie investite profitabil, prin protecţia deponen-
ţilor şi a acţionarilor; necesităţile de creditare ale clienţilor trebuie satisfăcute.
Pentru asigurarea îndeplinirii acestor obiective, a integrităţii şi
credibilităţii procesului de creditare, banca îşi analizează şi adaptează
criteriile de aprobare a creditelor, politica de garanţii, procedurile de
administrare şi monitorizare, modul de tratare a excepţiilor etc.
Analiza riscului de credit permite înţelegerea poziţiei competitive a
firmei, a strategiei firmei şi a efectelor acesteia asupra nevoilor de finanţare
ale firmei, definirea volatilităţii inerente în proiectarea viitoare a veniturilor.
Obiectivele principale ale analizei riscului de credit sunt:
• identificarea riscurilor care pot afecta activitatea firmei şi capaci-
tatea acesteia de a rambursa datoria, posibilă printr-o adecvată culegere a
informaţiilor;
• evaluarea riscurilor, a modului cum şi de ce se extind ipostazele
riscului de credit, şi anume: riscul afacerii, generat de calitatea şi eficienţa
activelor; riscul de performanţă, determinat prin analiza contului de
rezultate; riscul financiar, determinat prin analiza fundamentării activelor
pe datorii; riscul de management, determinat prin modul în care
conducerea controlează ipostazele de mai sus;
• reducerea riscului, care permite determinarea riscului net, prin
luarea în considerare a structurii împrumuturilor (termene, condiţii etc.), a
colateralelor, aranjamentelor, aceasta reprezentând riscul pe care banca
este dispusă să-l finanţeze, reflectându-se în preţul tranzacţiei
O componentă esenţială a analizei o reprezintă analiza calităţii
portofoliului de credite, deoarece portofoliul reflectă poziţia pe piaţă şi
cererea pentru produsele băncii, strategia de afaceri şi risc a băncii,
capacitatea băncii de a acorda credite. Analiza vizează creditele mari, cu
expunere la risc de peste 5%, creditele acordate afiliaţilor, creditele
reeşalonate sau întârziate, creditele problematice, depozitele interbancare,
acestea constituind un factor important de risc de credit.
Riscul de credit creşte odată cu creşterea ponderii creditelor
neperformante, negeneratoare de profit, în portofoliul băncii, în acest sens
clasificarea şi provizionarea creditelor constituind o problemă esenţială a
politicii de creditare a băncii. Analiza acestor credite vizează vechimea
creditelor restante, cauzele deteriorării calităţii portofoliului de credite,
ierarhizarea creditelor neperformante, dimensiunea provizioanelor,
134

impactul acestor credite asupra contului de rezultate. Fiind cea mai
frecventă cauză a falimentului bancar, riscul de credit este monitorizat
prin politici de reglementare şi de standardizare a creditelor, prin
clasificarea activelor bancare, prin politici de limitare a riscului de credit.,
prin politici de provizionare a pierderilor.
Clasificarea activelor este un proces prin care se atribuie
fiecărui activ un grad de risc de credit, determinat în funcţie de
probabilitatea de executare a obligaţiilor de plată şi de datoria lichidă a
clientului. Conform standardelor, activele sunt clasificate în 5
categorii: standard sau transferabile; sub supraveghere (observaţie);
substandard; îndo-ielnice; pierdute.
Ţinând seama de nivelul performanţelor clienţilor şi de natura
serviciului datoriei, se poate realiza clasificarea creditelor, prezentată în
tabelul nr. 8.
Tabelul nr. 8
Clasificarea creditelor
Performanţele Serviciul datoriei
financiare ale Bun Slab Necorespunzător
clientului
Categoria A Standard În observaţie Sub standard
Categoria B În observaţie Sub standard Îndoielnice
Categoria C Sub standard Îndoielnice Pierdute
Categoria D Îndoielnice Pierdute Pierdute
Categoria E Pierdute Pierdute Pierdute
Creditele de nivel standard sunt acelea ce nu implică riscuri în

administrarea datoriei, rambursarea efectuându-se la timp, ceea ce
presupune că debitorii sunt solvabili.
Creditele în observaţie sunt acelea acordate unor clienţi cu
performanţe foarte bune, dar care, temporar, întâmpină anumite dificultăţi
în ceea ce priveşte rambursarea.
Spre deosebire de primele două categorii, creditele substandard
prezintă un risc ridicat în ceea ce priveşte lichidarea datoriei, situaţie
generată de lipsa capacităţii de plată a beneficiarului de împrumut.
135

Creditele îndoielnice sunt acelea care, din punct de vedere al
rambursării şi garanţiei lor, prezintă o stare de totală incertitudine, Din
cauza lipsei garanţiei reale, se mai numesc şi credite neprotejate.
Creditele pierdute sunt cele mai neperformante credite pe care le
poate înregistra o bancă, ceea ce presupune luarea unor măsuri deosebite
în vederea lichidării lor. Ele vor influenţa atât starea de profitabilitate a
băncii, cât şi situaţia lichidităţilor.
Trebuie menţionat faptul că serviciul datoriei se va analiza separat
pentru creditele în lei şi pentru cele în valută, iar în cadrul acestora,
distinct, pentru fiecare categorie de credite. Ca suport, performanţele
agenţilor economici sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de un credit
în lei sau de unul în valută.
Pentru anumite împrumuturi, ale căror expuneri la riscul de credit
sunt mai mari decât expunerea pe care o bancă este pregătită s-o accepte,
riscul de credit va fi sindicalizat, acesta fiind distribuit pe mai mulţi
creditori. În acest caz, băncile contribuie împreună la furnizarea
împrumutului, termenii împrumutului fiind stabiliţi de comun acord,
băncile având diverse roluri în sindicat: de lider, cel care îşi asumă cea
mai mare parte din obligaţii; de administrator al activităţilor sindicatului;
de participant; de agent al sindicatului.
Sindicalizarea împrumutului oferă celui împrumutat avantaje,
precum: flexibilizarea împrumutului, deschiderea firmei către principalele
bănci, diminuarea costului împrumutului, creşterea dimensiunii
împrumutului acordat etc.
Pentru băncile din sindicat, avantajele sunt: consolidarea poziţiei pe
piaţă, creşterea randamentului împrumutului, diversificarea rapidă a
portofoliului de active etc.
SUMARUL CAPITOLULUI
Vânzarea pe credit, decalarea temporală a actelor de vânzare şi
plată, a reprezentat un factor esenţial al expansiunii economice, al
adaptării rapide a ofertei la cererea de mărfuri, contribuind la
diversificarea şi creşterea nevoilor subiecţilor economici, la satisfacerea
rapidă a acestora.
Creditul s-a afirmat ca o modalitate determinantă de finanţare a
economiei, căpătând treptat caracteristici bine definite şi realizând funcţii
136

specifice: de mobilizare şi redistribuire, de emisiune monetară şi de
reflectare şi stimulare a dezvoltării economice.
Realizând legătura intermediată dintre cei care au disponibilităţi de
lichidităţi, economisesc şi cei care au nevoie de lichidităţi, care investesc,
creditul, în cele două ipostaze temporale, pe termen scurt şi pe termen
lung, reprezintă o modalitate de creaţie monetară, de creare de monedă
scripturală, de cont, de către bănci.
Volumul creditului din economie rezultă din confruntarea cererii şi
ofertei de credit, rata dobânzii constituind variabila care reglează şi este
reglată, ca nivel, de relaţia dintre cerere şi ofertă, a cărei echilibrare
contribuie la alocarea resurselor din economie.
Adaptarea creditului la nevoile şi cerinţele debitorului şi ale
creditorului a determinat diferenţierea acestuia în forme distincte de
credit, delimitate în funcţie de diverse criterii, precum: natură şi
participanţi, termen de rambursare, destinaţie, natura garanţiei, fermitatea
scadenţei, modul de stingere a obligaţiei.
Reprezentând componenta activă a intermedierii financiare,
realizată de către bănci, creditul utilizează o diversitate de instrumente de
credit, unele dintre acestea, titlurile de credit, fiind comercializate pe
piaţa financiară, banca diferenţiind instrumentele de credit în funcţie de
anumiţi factori, asigurând o mai bună adaptare a creditului la cerinţele
clienţilor.
Creditul fiind un factor al creaţiei monetare, volumul creditului
total, modificarea acestuia depind de modificarea volumului depozitelor,
implicit, de modificarea bazei monetare, dependenţă mediată prin
multiplicatorul creditului, care reprezintă o relaţie funcţională între ratele
numerarului şi ale rezervelor obligatorii.
Procesul de creditare vizează atât satisfacerea adecvată a cerinţelor
clienţilor, cât şi realizarea eficientă, profitabilă, a creditării din perspectiva
băncii; în acest sens, sunt impuse, prin reglementări bancare, următoarele
principii de creditare: prudenţa bancară, planificarea creditului,
respectarea destinaţiei , garantarea creditelor, rambursarea la scadenţă.
Decizia de acordare a creditului este fundamentată prin analiza şi
evaluarea de către bancă a solicitanţilor, care vizează aspectele
economico-financiare şi nefinanciare, în final elaborându-se un set de
indicatori şi rate de structură şi performanţă, prin care se apreciază
bonitatea clientului.
137

O componentă esenţială a analizei creditului o reprezintă analiza
riscului de credit, care permite relevarea creditelor problematice,
realizând clasificarea creditelor în funcţie de performanţele şi serviciul
datoriei clientului, în acest sens delimitându-se următoarele clase de
credite: standard, substandard, în observaţie, îndoielnice, pierdute.
TERMENI-CHEIE
Amortizarea creditului Analiza creditului
Analiza economico-financiară Analiza nefinanciară
Analiza portofoliului Analiza riscului de credit
Bonitate Cerere de credit
Creaţie monetară Credit bancar
Credit comercial Credit de consum
Credit ipotecar Credit la termen
Credit neperformant Credit obligatar
Credit restant Curba cererii de credit
Curba ofertei de credit Dobândă
Depozit Dezintermediere
Garanţie Instrument de credit
Intermediere financiară Multiplicatorul creditului
Oferta de credit Portorfoliu de credite
Provizionarea creditelor Rată a dobânzii
Risc de credit Risc de nerambursare
Scadenţă Standardizarea creditelor

• Precizaţi interpretarea sub aspect economic a creditului.
• Caracteristici ale relaţiei de credit sunt: promisiunea de rambur-
sare, destinaţia creditului, acordarea creditului, compensarea şi transfera-
bilitatea, garantarea creditului. Precizaţi care dintre caracteristicile
enumerate nu sunt corecte.
• Curba ofertei de credit este înclinată pozitiv, ea creşte de la
dreapta la stânga; cu cât va creşte rata dobânzii, cu atât indivizii vor
deveni debitori neţi. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă şi, dacă da,
explicaţi de ce.
138

• Explicaţi modul în care echilibrarea cererii şi ofertei de credit
contribuie la alocarea resurselor în economie.
• Funcţiile creditului sunt: de emisiune, de finanţare, de reflectare
şi stimulare, de mobilizare. Care dintre funcţiile enumerate nu este
corectă? Explicaţi de ce.
• Precizaţi modul în care este implicată activitatea de rating în
realizarea creditării obligatare.
• Din formula multiplicatorului creditului deduceţi formula de
calcul al modificării creditului total în funcţie de modificarea depozitelor.
• Principii ale creditării bancare sunt: planificarea creditelor,
rambursarea la scadenţă, respectarea destinaţiei creditului, primordi-
alitatea clientului, prudenţa bancară, garantarea creditelor. Care dintre
principiile enumerate nu este corect?
• Principalele componente ale riscului de credit sunt: riscul con-
sumatorului, riscul corporatist, riscul de ţară, riscul de neplată. Care dintre
componentele enumerate nu sunt corecte? Explicaţi de ce.
• Precizaţi care componentă a analizei creditului relevă poziţia pe
piaţă a băncii.
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura
• Tudorache Dumitru, Monedă, bănci, credit, Editura Silvy,
Bucureşti, 2000.
• Miller Roger LeRoy, Modern money and banking, McGraw-Hill
Book Company, New York, 1989.
• Albertini J.M., Les rouages de l'économie nationale, Les
Editions ouvrières Paris, 1988.
139

IV. RISCURILE BANCARE
SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea caracteristicilor şi a

impactului riscurilor bancare, precum şi explicarea managementului riscu-
rilor bancare, vizând analiza, evaluarea, acoperirea şi gestiunea acestora.
Prin parcurgerea capitolului se vor realiza URMATOARELE
OBIECTIVE:
• Definirea conţinutului şi specificului riscurilor bancare.
• Înţelegerea tehnicilor financiare de acoperire a riscurilor bancare,
prin securizarea creditelor, realizând conversia acestora în titluri
tranzacţionabile şi folosirea produselor derivate, precum forwards,
futures, options şi swaps, şi a operaţiunilor de hedge.
• Explicarea metodelor de analiză şi evaluare tradiţională, pe bază
de bilanţ a riscurilor, precum analiza gap, analiza duratei, analiza
gapului duratei şi a metodelor statistice de analiză, precum analiza VaR şi
testarea la stres.
• Evidenţierea importanţei riscului suveran şi a riscului politic în
politica de credit a băncilor şi a consecinţelor unei insuficiente evaluări a
acestora.
• Prezentarea aspectelor procesuale ale organizării managemen-
tului riscurilor bancare, ale structurii organizaţionale a băncii multinaţio-
nale pentru realizarea managementului integrat al riscurilor.
INTRODUCERE
Incertitudinea, generatoare de riscuri diverse, reprezintă carac-
teristica esenţială, definitorie a mediului în care acţionează băncile,
riscurile fiind determinate de o diversitate de factori, exogeni băncii,
externi sau interni, dar şi endogeni băncii, sistemului bancar, sistemului
financiar în ansamblu. Operând cu produse foarte volatile, ale căror
140

valoare şi randament sunt extreme de instabile, gestionând, de regulă,
resurse care nu-i aparţin, utilizând instrumente şi tehnici puternic
internaţionalizate, informatizate şi dematerializate, banca poate induce, şi
adesea induce, situaţii acute şi cronice de risc, de stres financiar, şi, în
acest sens, deplasându-şi activitatea pe pieţele financiare, de capital,
propagă şi multiplică riscurile inerente produselor tranzacţionate.
Protejarea faţă de riscuri, diminuarea efectelor acestora, efecte
măsurate prin pierderile generate, acoperirea şi asigurarea băncii,
confruntată cu diversitatea de riscuri, au condus la îmbunătăţirea continuă
a gestiunii riscului, la inovarea şi diversificarea instrumentelor de
gestiune, reglementările bancare, instrumentele derivative, tehnicile de
diversificare a portofoliilor, normele şi modalităţile de protejare a resur-
selor, a depozitelor şi capitalului, sunt căi prin care băncile încearcă să
controleze efectele, adesea devastatoare, ale impactului riscurilor bancare.
În ultimă instanţă, riscul bancar reprezintă o ipostază negativă a
credibilităţii bancare, o bancă riscantă fiind puţin credibilă, reprezentând
un element patogen într-un mediu şi aşa bântuit de contrastele
patologicului financiar.
1. Definirea riscurilor bancare

În termeni statistici, riscul se măsoară prin volatilitatea sau
abaterea standard (rădăcina pătrată din variaţie) a fluxurilor de lichidităţi
ale firmei, sau, dacă firma este foarte mare, ale unei unităţi din cadrul
acesteia (divizie, sucursală, filială), riscul putând fi măsurat, de asemenea,
în termenii diferitelor produse financiare. Însă, obiectivul unei bănci ca
întreg va fi acela de a adăuga valoare la capitalul băncii, prin
maximizarea venitului ajustat cu riscul acţionarilor. În acest sens, o
bancă este similară celorlalte firme, dar pentru o bancă profitabilitatea şi
valoarea adăugată a acţionarilor depind semnificativ de managementul
riscurilor. În ultimă instanţă, inadecvarea managementului riscurilor
poate afecta solvabilitatea băncii, insolvabilitatea fiind definită ca un
activ net (avere netă) negativ, adică datoriile depăşesc activele băncii.
Principalele riscuri cu care se confruntă băncile sunt următoarele:
¾ Riscul de credit
Acest risc reprezintă riscul ca un activ sau un împrumut să devină
irecuperabil în cazul unui faliment declarat sau riscul unei amânări a
141

rambursării împrumutului. În oricare caz, valoarea prezentă a activului
coboară, ameninţând solvabilitatea băncii. Dacă aranjamentul constă
într-un contract între două părţi, riscul de contraparte reprezintă riscul ca
partenerul să denunţe condiţiile contractului.
¾ Riscul de lichiditate şi de finanţare
Riscul de lichiditate constă în insuficienţa lichidităţii pentru
efectuarea operaţiilor curente, semnificând incapacitatea băncii de a-şi
reconstitui pasivele atunci când acestea se diminuează. Problema apare
datorită penuriei de active lichide sau datorită incapacităţii băncii de a-şi
spori lichiditatea pe piaţa de retail sau cu ridicata.
Riscul de finanţare reprezintă riscul ca banca să nu fie capabilă
să-şi finanţeze operaţiile zilnice.
Dacă banca nu mai are capacitatea să plătească cererea de retrageri
din depozite, banca poate înregistra pierderi rapide, iar dacă banca nu-şi
poate reduce costurile de regie într-o perioadă scurtă, ea poate deveni
insolvabilă.
Dacă depozitele ar fi investite în active cu maturităţi cores-
punzătoare scadenţelor depozitelor, garantarea lichidităţii ar putea fi
asigurată, însă transformarea activelor, care reprezintă cheia activităţii
bancare, determină decalaje între scadenţele depozitelor şi cele ale împru-
muturilor, astfel că retrageri masive de depozite pot afecta solvabilitatea
băncii.
Luând în considerare acest ecart, precum şi valoarea şi frecvenţa
medie ale retragerilor de depozite, managementul bancar al lichidităţii
determină raportul între scadenţele activelor şi pasivelor, încercând
armonizarea acestora, astfel încât să se diminueze riscul de lichiditate, în
condiţiile neafectării valorii adăugate a acţionarilor, aceasta presupunând
însă menţinerea de către bancă a unui grad acceptabil de depozite cu
scadenţe necorespunzătoare scadenţelor activelor.
¾ Riscul de neplată
Riscul de neplată, numit uneori impropriu şi risc sistemic, apare în
cazul în care o parte a unei afaceri plăteşte monedă sau furnizează active
înainte de primirea lichidităţii sau activelor proprii, expunându-se astfel la
pierderi potenţiale. Acest risc se mai numeşte riscul Herstatt, după
numele unei bănci germane care a falimentat în 1974, datorită unei
expuneri masive la pierderi de valută.
142

Riscul este mai pronunţat pe pieţele interbancare, deoarece
volumul plăţilor interbancare este mare, problema datorându-se adesea
efectului de domino, care constă în transmiterea, în propagarea
incapacităţii de plată, secvenţial de la debitori la creditori.
Plăţile în valoare netă reprezintă o cale de reducere a riscului în
sistemul de plăţi, care constă în a permite ca o bancă să facă o singură
plată netă unei contrapărţi, în loc ca o serie de plăţi considerabile să fie
compensate prin plăţi în alte direcţii. Rezultă de aici reducerea volumului,
deoarece fluxuri mai reduse de monedă curg prin sistemul de plăţi,
reducându-se deci nivelul absolut al riscului în sistemul bancar. Au fost
create reţele de compensare, având ca factor central case de compensare,
care sunt contraparte în tranzacţiile pe care le administrează, centralizând
şi compensând plăţile tuturor membrilor, într-o monedă determinată.
Totuşi, riscul de plăţi apare şi în această situaţie, deoarece valoarea netă
este multilaterală, astfel că, dacă o bancă falimentează, celelalte bănci,
de-a lungul liniilor de relaţii, sunt afectate, chiar dacă au o relaţie indirectă
cu banca falimentată. De aceea, băncile centrale acţionează atât prin
reglementarea detaliată a reţelei de compensare, cât şi prin rolul lor de
furnizor de ultimă instanţă de lichiditate.
Realizarea plăţilor în valoare brută în timp real se substituie treptat
compensării în valoare netă, acestea permiţând ca tranzacţiile din
conturile de plăţi ale băncilor la Banca centrală să fie achitate, în valoare
brută, în timp real, în loc de a fi achitate la sfârşitul zilei.
Compensarea multilaterală, ca tehnică de plată, a fost tratată mai pe
larg în volumul Moneda şi politicile monetare, elaborat de autorul acestei
lucrări şi apărut la Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
¾ Riscul de rată a dobânzii
Acest risc apare datorită nearmonizării ratelor dobânzii din punct
de vedere atât al volumului, cât şi al maturităţilor activelor, datoriilor şi al
elementelor extrabilanţiere sensibile la rată, o modificare neanticipată a
ratelor dobânzii putând afecta serios profitabilitatea băncii şi, astfel,
veniturile acţionarilor. Băncile vor avea totdeauna diferenţieri,
discordanţe între ratele dobânzii, precum cele între ratele variabile şi cele
fixe ale activelor şi ale pasivelor, sau pot avea volume diferite de active şi
pasive sensibile la rata dobânzii. Astfel, dacă va deţine un volum mai
mare de active sensibile la rata dobânzii decât volumul pasivelor
143

sensibile, o scădere a nivelului ratei dobânzii va induce pierderi băncii, şi
invers.
În tabelul nr. 9 sunt prezentate situaţia câştigurilor şi pierderilor
băncii, în funcţie de evoluţia ratei dobânzii, şi structura activelor şi
pasivelor în funcţie de rată.
Tabelul nr. 9
Comportamentul profitului băncii în funcţie de rata dobânzii
Situaţia Sensibilitatea faţă de rată (s) Raportul faţă de rata fixă(f)
activelor şi A( s ) > P(s ) A(s ) < P(s ) A( f ) > P( f ) A( f ) < P( f )
pasivelor
Evoluţia
ratei
(A şi P)
Creşte câştiguri pierderi pierderi câştiguri
Scade pierderi câştiguri câştiguri pierderi
¾ Riscul de piaţă sau de preţ

Riscul acesta este asumat de către bănci în funcţie de instrumentele
negociate pe pieţe bine definite, valoarea oricărui instrument fiind în
funcţie de preţ, cupon, frecvenţa cuponului, scadenţă, rata dobânzii şi de
alţi factori. Dacă, de exemplu, banca deţine instrumente de cont, precum
acţiuni sau obligaţiuni, ea se expune la riscul de preţ sau de piaţă dacă
preţul instrumentului va fi volatil.
Riscul de piaţă general sau sistematic este cauzat de modificarea
preţurilor tuturor instrumentelor de piaţă, datorită, de exemplu, politicii
economice, în timp ce riscul specific sau nesistematic apare în situaţia în
care preţul unui instrument se mişcă diferit de preţurile celorlalte
instrumente. O bancă se expune riscului de piaţă în legătură cu
instrumentele de debit, derivativele pe instrumente de debit, derivativele
pe acţiuni şi tranzacţii cu lichidităţi.
¾ Riscul pieţei valutare şi riscul valutar
În cazul cursurilor valutare fixe, orice poziţie valutară netă
deschisă, scurtă sau lungă, într-o monedă, expune banca la riscul pieţei
valutare, care este un tip special de risc de piaţă. Riscul valutar, de curs,
apare din fluctuaţiile adverse ale cursului valutar, care afectează poziţia
pe piaţa valutară a băncii angajate pentru conturile proprii sau pentru
144

conturile clienţilor săi. Băncile se angajează în afaceri spot (la vedere), la
termen (forward) sau la schimb (swap), preluând poziţii extinse care se
pot schimba dramatic în câteva minute. Discordanţele de valută sau de
maturitate sunt o caracteristică esenţială a tranzacţiilor, succesul acestor
nepotriviri putând reflecta succesul managementului riscului.
¾ Riscul de îndatorare sau al levierului
Băncile sunt mult mai îndatorate decât alte firme, indivizii
plasându-şi depozitele la bănci cu reputaţie, oamenii având tendinţa să-şi
păstreze economiile la bănci, sistemul bancar prezentând stabilitate şi
încredere. Astfel, pentru bănci, limita de îndatorare este mult mai
problematică decât pentru alte firme, deoarece îndatorarea sa relativ
ridicată se referă la un prag al riscului tolerabil mai mic în raport cu
bilanţul ei. De exemplu, la o rată a riscului activelor de 8%, rata datoriilor
pe capital este de 1250%, comparativ cu 60-70% în cazul firmelor
industriale.
¾ Riscul suveran şi riscul politic
Riscul suveran se referă la riscul pe care un stat, care nu-şi plăteşte
obligaţiile, îl induce asupra băncilor private care l-au creditat. Acest risc
este o formă specială a riscului de credit, însă în acest caz băncile
creditoare nu dispun de mijloacele necesare pentru recuperarea debitelor
pe care le deţin.
Riscul politic, numit şi risc de ţară, este riscul indiferenţei politice în
relaţiile cu băncile private, el putând diferi în funcţie de bănci, care sunt
expuse la controlul cursurilor sau ratei dobânzii, la naţionalizare etc.;
băncile, datorită poziţiei lor deosebite în sistemul financiar, sunt foarte
expuse la riscul politic.
¾ Riscul operaţional
Acest risc este asociat pierderilor care, determinate de fraudă, pot
apărea, de exemplu, prin operaţii de speculaţie sau de acoperire, sau de
cheltuieli neaşteptate, precum cele pentru litigii.
¾ Riscul global al băncii
Diversificarea globală a activelor permite adesea băncii să-şi
îmbunătăţească managementul riscului, deci să-şi crească profitabilitatea
şi valoarea adăugată, averea acţionarilor. Totuşi, expunerea globală face
ca managementul riscului să fie mai complex, din mai multe motive, şi
anume:
145

• băncile cu sucursale şi filiale în alte ţări sunt expuse la riscul
politic, precum şi la cel al controlului cursului şi al ratei dobânzii;
• evaluarea riscului de credit în alte ţări presupune inteligenţă şi
cercetare suplimentară;
• pieţele interbancare şi europieţele sunt vulnerabile la orice şocuri
financiare imprevizibile, generate de către jucătorii-cheie pe aceste pieţe;
• riscul suveran poate fi o ameninţare mai mare pe pieţele
internaţionale, dacă neplăţile din cauze politice sunt mai obişnuite în
străinătate decât în propria ţară;
• frauda sau managementul defectuos sunt greu de detectat în
operaţiunile internaţionale, ceea ce cauzează creşterea riscului operaţional.
2. Managementul riscului şi securizarea activelor

Securizarea activelor implică schimbarea tradiţională a activelor
bilanţiere netranzacţionate pe piaţă, precum un împrumut, în titluri
comercializabile, şi deplasarea lor în afara bilanţului. Aceasta include
securizarea ipotecilor imobiliare şi a celor comerciale, a cărţilor de credit
de primit, împrumuturilor comerciale, acceptelor comerciale şi
împrumuturilor pe poliţe de asigurări, primele securizări de active
efectuându-se în SUA în anii `70.
Când activele unei bănci sunt securizate, diferitele funcţii
tradiţionale de creditare ale băncii sunt separate, rezultând o structură
cunoscută drept cupon transferabil, funcţiile separate incluzând:
• funcţia de iniţiere: cel împrumutat este localizat prin marketingul
băncii în funcţie de disponibilitatea împrumutului;
• funcţia de analiză a creditului: este evaluată probabilitatea
acordării împrumutului celui care îl solicită;
• funcţia de acordare a împrumutului: asigurarea tuturor clauzelor,
inclusiv a dobânzii;
• funcţia de suport al creditului: evaluarea fezabilităţii suportului
de care dispune clientul pentru a face faţă modificării condiţiilor
creditului în orice moment al perioadei împrumutului;
• funcţia de finanţare: finanţarea împrumutului este asigurată prin
creaţia produselor de depozit care sunt atractive clienţilor cu amănuntul
(retail) şi cu ridicata;
146

• funcţia servicială: administrarea şi derularea contractului de
împrumut;
• funcţia de conservare: împrumutul reprezintă unul din frecventele
împrumuturi deţinute în portofoliu.
De exemplu, banca tradiţională de retail foloseşte fondurile depo-
nenţilor din conturile de economii pentru a finanţa un portofoliu de
ipoteci, iar dacă activele ipotecare sunt securizate, banca poate realiza
numai funcţia de iniţiere, de creare. După crearea ipotecilor de către
bancă, acestea sunt vândute unui mijlocitor de servicii speciale (trust
sau corporaţie), singurul care poate să deţină acest tip de titluri.
Folosind o bancă de investiţii sau comercială, trustul vinde titlurile,
bazându-se pe fluxurile de lichidităţi comune ale ipotecilor individuale.
Aceste titluri se sprijină în mod obişnuit pe o garanţie de la o bancă sau
companie de asigurări, colectarea şi distribuirea fluxurilor de lichidităţi
din împrumuturile ipotecare fundamentale putând fi efectuate de orice
tip de bancă sau operator nebancar.
Decuplarea funcţiilor implicate în securizare a alterat semnificativ
rolul de intermediar tradiţional al băncilor, existând câteva raţiuni ale
atractivităţii pentru bănci a securizării activelor, printre care pot fi
enumerate următoarele motive de atractivitate:
• decuplarea funcţiilor creşte valoarea adăugată a acţionarilor,
dacă se îmbunătăţeşte calitatea procedurilor managementului riscurilor;
de exemplu, ratele volatile ale dobânzii forţează băncile să gestioneze mai
eficient riscul de rată a dobânzii sau riscurile, precum cele de rată şi de
credit, pot fi preluate diferenţiat de către operatorii specializaţi;
• securizarea poate îmbunătăţi managementul riscului de credit,
deoarece, dacă o bancă constată că împrumuturile sale sunt prea
concentrate într-un sector, ea poate securiza unele din acestea pentru a
reduce expunerea;
• noile reguli prudenţiale au stimulat managerii să ia în considerare
securizarea activelor băncii, deoarece aceasta este un mijloc pentru redu-
cerea activelor respective, din punct de vedere contabil. Prin deplasarea
activelor în afara bilanţului, cerinţele reglementative ale capitalului,
precum norma ratei capitalului pe activele ponderate cu riscul de 8%, au
putut fi mai uşor satisfăcute, reducând costurile de reglementare;
147

• în anumite condiţii, securizarea poate influenţa costurile băncii
cu fondurile, aceasta depinzând de faptul dacă orice beneficiu din
securizarea unei clase de active este ajustat de creşterea costurilor de
finanţare mai mari, datorită reducerii calităţii împrumuturilor care rămân
în bilanţ.
Securizarea activelor accentuează unele riscuri pentru investitori,
cel mai notabil fiind riscul plăţii anticipate, precum şi riscul de rată a
dobânzii, discordanţa scadenţelor şi riscul de lichiditate, dacă piaţa este
„subţire”.
Trebuie remarcată relaţia dintre derivative şi securizare. După cum
se cunoaşte, un derivativ, un produs derivat, este un activ sau un titlu a
cărui valoare este în funcţie de valoarea instrumentului de bază, de care
este legat printr-un contract. Securizarea implică adesea introducerea
derivativelor; de exemplu, împrumuturile sau plăţile ipotecare acceptate
pot fi colateralizate pentru a constitui un instrument de bază al unui
produs derivat.
3. Derivativele şi managementul riscului

3.1. Acoperirea riscurilor prin derivative
Un derivativ este un contract care dă unei părţi un drept asupra unui
activ fundamental sau asupra unei valori lichide a unui activ, la o dată
oarecare fixată în viitor. Cealaltă parte este obligată prin contract să
satisfacă datoria corespunzătoare. Un derivativ este un instrument
contingent, deoarece el este alcătuit dintr-o transpunere a unui instrument
financiar bine determinat sau a unui bun. Derivativele oferă celor două
părţi mai multă flexibilitate decât schimbul activelor fundamentale,
deoarece ele se vând pe pieţe bine stabilite.
De exemplu, un investitor care deţine un volum de obligaţiuni şi
doreşte să le vândă peste 6 luni, pentru a se asigura împotriva fluctuaţiilor
preţului acestui titlu, va putea vinde (poziţie scurtă) un future pe
obligaţiuni, la 6 luni. Future constă dintr-un număr standard de
obligaţiuni, care va fi schimbat peste 6 luni la un preţ negociat pentru ziua
când future va fi vândut. Agentul care cumpără future de obligaţiuni
deţine o poziţie lungă şi este obligat prin contract să cumpere
obligaţiunile peste 6 luni; preţul contractului future va reflecta prima
148

cerută de către cumpărător pentru asumarea riscului fluctuaţiilor preţului
acestui titlu. Fundamentalul sunt obligaţiunile; contractul future repre-
zintă dreptul contingent. Dacă obligaţiunile reale au fost vândute, investi-
torul iniţial, deţinătorul, va acoperi incertitudinea fluctuaţiei preţului şi
poate să-şi asume orice cost de căutare a unui cumpărător pentru un
contract la distanţă. Future creşte flexibilitatrea pieţei, deoarece el este
vândut pe o piaţă determinată.
Derivativele principale sunt: futures, forwards, aranjamente
forward pe rată, opţiuni şi swaps.
Suplimentar, există instrumentele de piaţă necotată (over the
counter, OTC), piaţă constituită pentru clienţi individuali, constând din
rate ale dobânzii, swap pe valută (caps, floors, collars) şi alte instrumente
legate de swap.
Piaţa derivativelor a cunoscut o creştere rapidă, utilizarea lor de
către bănci fiind concentrată în băncile mari. Pentru bănci, derivativele
sunt angajamente în afara bilanţului; deci, capitalul necesar pentru a
finanţa instrumentul este mai mic decât atunci când banca ar dori să
finanţeze instrumentul însuşi, însă nu toate elementele din afara bilanţului
sunt derivative (de exemplu, liniile de credit în aşteptare, garanţiile
efectelor de comerţ).
Diferenţa esenţială dintre managementul riscului asociat
derivativelor şi cel asociat riscului bancar tradiţional este că, înainte de
aceste inovaţii financiare, băncile se preocupau în principal cu evaluarea
riscului de credit şi, după crizele datoriei din „lumea a treia”, de o formă
specială a acestui risc, riscul suveran. În prezent, băncile continuă să
împrumute ţările, corporaţiile, firmele mici şi populaţia, dar pot utiliza
derivativele pentru a transfera diferitele riscuri între diferiţi participanţi,
derivativele acţionând ca intermediari în managementul riscului.
Creşterea utilizării derivativelor de către bănci înseamnă că
managementul trebuie să aibă o abordare mai largă, adică să reprezinte nu
doar managementul activelor-pasivelor din bilanţ, ci şi managementul
riscurilor care apar datorită derivativelor. Aranjamentele în afara
bilanţului îmbunătăţesc transparenţa riscurilor, astfel că managementul
riscului poate fi o acţiune de bază în cadrul oricărei bănci.
149

3.2. Caracterizarea principalelor derivative
Futures
Un future este un contract standardizat care negociază schimbarea
sau livrarea a ceva, precum un activ financiar, la o anumită dată
specificată, în viitor. Contractul este omogen, specificând cantitatea şi
calitatea, timpul şi locul livrării, metoda de plată. Riscul de credit este mai
mic decât în cazurile forward şi swap, deoarece contractul se
caracterizează prin vânzarea zilnică, iar ambele părţi trebuie să fixeze
limita colateralului pentru a susţine, a achita orice schimbare a valorii.
Utilizarea futures pentru acoperirea, să spunem, a riscului ratei
dobânzii poate determina creşterea riscului bazelor, riscul ca fluctuaţiile
preţurilor futures să difere de mişcările preţurilor activului acoperit.
Riscul bazelor, fundamentalelor creşte datorită volatilităţii ratelor
dobânzii, lichidităţii şi ineficienţei pieţelor.
Forward
Un forward este un aranjament de a cumpăra sau a vinde un activ,
la o dată viitoare, pentru un preţ determinat, în perioada pentru care a fost
stabilit aranjamentul. Forwards nu sunt standardizate, ele fiind
personalizate, pentru a corespunde obiectivelor managementului riscului
contrapărţilor. Valorile acestor contracte sunt mari şi ambele părţi sunt
expuse riscului de credit, deoarece valoarea contractului nu este acoperită
până la maturitate; din această cauză, forwards sunt, de regulă,
încredinţate corporaţiilor de credit, firmelor financiare, investitorilor
instituţionali, guvernului.
Forward pe rată
Acest aranjament reprezintă un contract în care două părţi sunt de
acord asupra plăţii cursului sau ratei dobânzii într-un depozit imaginar sau
scadenţă specificată la data achitării. Principalul este negociat, dar
niciodată schimbat, contractul fiind achitat în numerar. Dacă aranjamen-
tele forward implică ratele dobânzii, forward pe rată oferă vânzătorului
contractului oportunitatea să se acopere împotriva căderii viitoare a
ratelor dobânzii, în timp ce cumpărătorul este protejat faţă de riscurile
viitoare ale ratelor dobânzii.
Opţiunile
Opţiunile sunt contracte unilaterale, care obligă numai pe vânzător
asupra unei opţiuni. Deţinătorul unei opţiuni are dreptul, dar nu şi
150

obligaţia de a cumpăra sau vinde o cantitate negociată dintr-un activ
financiar, la un preţ stabilit, înainte sau la o dată certă. Cumpărătorul
pierde numai prima pe care o plăteşte brokerului sau comisionul, putând
să câştige din orice mişcare netă favorabilă pe piaţa fundamentalelor.
Vânzătorul obţine comisionul, însă se expune la pierderi nelimitate, în
cazul în care preţul de exercitare coboară sub preţul la vedere al pieţei.
Opţiunile pot fi legate între ele pentru a crea contracte opţionale de
bază, precum caps, floors, collars. Presupunem că un cumpărător emite o
hârtie comercială pe termen lung, cu rată variabilă, expunându-se la riscul
creşterii ratei dobânzii. Pentru a se acoperi împotriva acestui risc,
partenerii procedează astfel:
cumpărătorul poate cumpăra un cap, plătind o primă, care
înseamnă că dobânda plătită nu va depăşi rata cap prestabilită;
vânzătorul poate cumpăra un floor, care-i permite să se acopere
împotriva căderii ratei împrumutului sub un anumit nivel;
se cumpără un cap şi se vinde simultan un floor, sau, invers,
realizându-se un collars, care permite părţilor să reducă prima sau
cheltuiala iniţială.
Opţiunile valutare sunt asemănătoare contractelor forward, cu
excepţia faptului că, în calitate de opţiuni, acestea pot fi utilizate pentru
acoperirea împotriva fluctuaţiilor valutare în perioada licitării unui
contract.
Swaps
Acestea sunt contracte care permit schimbarea unui flux de
lichidităţi, de numerar legat de obligaţiile financiare dintre două părţi.
Instrumentele principale sunt ratele dobânzii, valutele, acţiunile. Ca şi
forward, swaps sunt aranjamente bilaterale, prin care se urmăreşte
realizarea obiectivelor specificate ale managementului riscului, ele
expunând ambele părţi la riscul de credit.
Baza unui swap de rata dobânzii este principalul fundamentalului
unui împrumut sau depozit între două contrapărţi, prin care o parte
acceptă să plătească celeilalte suma negociată referitoare la plăţile cu
dobânzile, în perioada de viaţă a contractului, într-o monedă specificată.
Un swap valutar încrucişat de rată a dobânzii este un swap între un
flux cu rată fixă, exprimat într-o valută, şi un flux cu rată flotantă,
exprimat în altă valută, contractul excluzând plăţile principalului.
151

Swapul valutar reprezintă un contract între două părţi care schimbă
atât plăţile cu principalul, cât şi plăţile cu ratele dobânzii aferente
obligaţiilor dintre ele exprimate în valute diferite.
Ca şi în cazul celorlalte derivative, una din raţiunile swap o
constituie acoperirea împotriva riscurilor, clienţii putând restructura
ratele sau valutele şi deci putând acoperi existenţa expunerilor generate de
tranzacţiile financiare, atractivitatea instrumentului constând adesea în
faptul că nu afectează linia de credit a clientului în aceeaşi măsură ca un
împrumut bancar.
Derivative hibride
Aceste derivative, relativ recente, sunt combinaţii ale instru-
mentelor prezentate mai sus, precum bilete (hârtii de valoare) cu rată
flotantă, facilităţi pe emisiunea biletelor, opţiuni în contracte swap. De
exemplu, într-o opţiune în contract swap, deţinătorul are dreptul, dar nu şi
obligaţia, să intre într-un contract de swap, la o dată specificată, în viitor.
Un creditor, precum o bancă, poate cumpăra o opţiune pe un swap de rată
a dobânzii, care-l va proteja împotriva declinului general al ratelor
dobânzii.
3.3. Potenţialul de risc al derivativelor

Toate aceste instrumente financiare se referă la un risc de credit
asociat lor, îndeosebi la riscul de contraparte, acesta fiind riscul ca o
contraparte să nu-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, mai degrabă
decât riscul incapacităţii de plată la un aranjament de împrumut, banca
realizând o analiză atentă a riscului contrapărţii înainte de a cumpăra o
opţiune de la un client, sau de a intra într-un aranjament de swap.
Orice bancă ce se ocupă cu derivative se expune la riscul de piaţă,
fie deoarece negociază schimburi determinate, fie că în cazul OTC există
o mişcare adversă a preţurilor activului de bază. De exemplu, în cazul
opţiunilor, o bancă trebuie să se confrunte cu un risc de piaţă teoretic
nelimitat, care este generat de modificarea preţurilor activelor de bază, în
contractele de swap, riscurile de piaţă crescând, deoarece ratele dobânzii
şi cursurile se pot schimba din momentul în care swapul este încheiat.
Derivativele expun băncile, de asemenea, la riscul de lichiditate,
îndeosebi în cazul tranzacţiilor swap pe pieţe valutare multiple, în plus
152

băncile expunându-se la riscul operaţional, de fraudă sau de neglijenţă, şi
la riscul legal, în cazul în care autorităţile modifică regulile contractuale.
Operând cu derivative, băncile se confruntă cu o serie de riscuri
aparte de riscul de credit, însă acestea sunt prezente mai mult în cazul
băncilor care operează pe pieţele globale, datorită riscului de volatilitate a
cursurilor şi dobânzilor.
Principala contribuţie a acestor derivative la managementul riscului
constă în posibilitatea delimitării riscurilor, făcându-le mai transparente;
înainte de apariţia acestor instrumente, riscurile erau captive în evaluarea
împrumutului. În prezent, se realizează evaluarea individuală a fiecărui
risc, în negocierea noilor instrumente băncile accentuând aspectele
managementului riscului lor în faţa clienţilor. Evaluarea fiecărei opţiuni,
swap sau forward pe rată, se bazează pe caracteristicile individuale ale
fiecărei tranzacţii şi ale fiecărei relaţii cu clientul.
Băncile oferă aceste produse clienţilor ca serviciu cu taxă de bază,
fiind importantă clarificarea utilizărilor diferite ale acestor instrumente,
banca putând recomanda clienţilor cel mai indicat instrument pentru
acoperirea unui risc particular, cumpărând sau vânzând instrumentul în
interesul clientului.
Corporaţiile nonfinanciare sunt atrase de aceste instrumente,
deoarece ele îmbunătăţesc managementul riscurilor financiare; de
exemplu, ele pot utiliza derivativele pentru acoperirea împotriva
riscurilor de rată şi de curs, costurile putând fi reduse prin folosirea
swapului pe rată (rată flotantă la swap pentru o rată fixă). Totuşi, din ce în
ce mai mult, derivativele sunt utilizate pentru operaţiuni speculative, în
acest caz problema fiind aceea de ce aceste instrumente sunt utilizate în
acţiuni speculative de către o corporaţie, cu toate că aceasta este corect
sfătuită de către bancă.
Adesea, firmele pretind că băncile nu le explică pe deplin riscurile
potenţiale pe care le creează derivativele şi nici nu le dezvăluie metodele
de evaluare care ar putea fi folosite pentru a putea stabili preţul acestor
derivative.
Este necesar ca utilizatorii derivativelor să cunoască pentru ce este
utilizat instrumentul, adică este el destinat acoperirii sau speculaţiei. În
plus, toate părţile aranjamentului de acoperire prin derivative trebuie să se
întrebe dacă un instrument utilizat pentru acoperirea unei poziţii expune
cealaltă parte la noi riscuri.
153

4. Analiza şi evaluarea riscurilor bancare
Managementul tradiţional al riscului în bănci era focalizat pe
managementul riscului ratei dobânzii şi al riscului de lichiditate,
managementul riscului de credit fiind realizat separat. Managementul
active-pasive era un management centrat pe active în ambele laturi ale
bilanţului, cu un accent special asupra managementului riscului ratei şi al
lichidităţii, după anii ´80 managementul riscului cuprinzând şi elementele
din afara bilanţului.
În prezent, managementul active-pasive a fost revizuit, el explorând
modul în care noile instrumente au modificat structura organizatorică a
managementului riscului în cadrul băncii, adaptând-o la noile riscuri cu
care se confruntă banca modernă, orientându-se totodată spre
instrumentele nonbilanţiere ale băncii, precum titlurile comerciale,
tranzacţionate în afara bilanţului. Titlurile comerciale şi cele bancare pot
fi afectate diferit de o modificare anumită, să spunem a ratei dobânzii. De
exemplu, o creştere a ratei dobânzii poate determina o reducere a valorii
de piaţă a elementelor din afara bilanţului, însă un câştig, în termenii
valorii economice, în contabilitatea băncii. În timp ce pierderea de valoare
de piaţă a titlului comercial are un efect imediat asupra profitului şi
capitalului, câştigul contabil nu va fi realizat, înregistrat imediat.
4.1. Analiza riscului de credit

Creşterea riscului de credit determină creşterea costului marginal al
datoriei sau capitalului, care la rândul său duce la creşterea costurilor
fondurilor băncii, problemele privind calitatea împrumutului fiind cauza
importantă a eşecurilor băncii; de aceea, băncile acordă o atenţie
deosebită calităţii portofoliului de credite.
În esenţă, există 4 căi pentru ca banca să minimizeze riscul de
credit, şi anume:
o Evaluarea împrumutului: banca trebuie să asigure un preţ al
împrumutului, adică o rată a dobânzii, care să depăşească rentabilitatea
ajustată cu riscul, incluzând prima de risc şi orice cost de administrare a
împrumutului; însă, dacă rata dobânzii este prea mare, poate apărea
selecţia adversă, solicitanţii cu probabilitatea de faliment mare acceptând
nivelul ridicat al ratei.
154

o Limitarea creditului: datorită selecţiei adverse, multe bănci nu se
pot baza numai pe rata dobânzii când adoptă o decizie de credit,
disponibilitatea unui anumit tip de împrumut restricţionând selectarea
clasei de împrumutaţi, precum şi valoarea împrumutului acordat. Pentru
firmele la care băncile au acces la rapoartele auditorilor independenţi
referitoare la performanţele acestora, sunt aplicate prime de risc, astfel că
rata dobânzii plătite de fiecare firmă va varia.
o Colateralul sau asigurarea: utilizarea colateralului acoperă şi
reduce riscul de credit, însă, dacă preţul acestuia este volatil, banca poate
solicita mai multe colaterale, pentru a compensa creşterea probabilităţii
pierderii creditului.
o Diversificarea: volatilitatea suplimentară creată printr-o creştere
a numărului de împrumuturi riscante poate fi compensată fie printr-o
injecţie de capital în bancă, fie prin diversificarea portofoliului de credite.
Noile pieţe de împrumuturi pot permite băncilor să diversifice şi să
reducă starea de risc general a portofoliului, cu condiţia să caute active ale
căror randamente sunt corelate negativ, banca putând astfel diversifica în
continuare toate riscurile nesistematice şi putând utiliza analiza de
corelaţie pentru a decide cum trebuie diversificat un portofoliu.
Judecăţile manageriale au un rol crucial în evaluarea riscului de
credit, însă echipa care analizează riscul trebuie să utilizeze metodele
calitative şi cantitative pentru analiza riscului activelor.
Metodele calitative vizează utilizarea următoarelor mijloace: lista
factorilor specifici ai celui împrumutat; istoria creditelor trecute; rata de
îndatorare; sănătatea celui împrumutat; volatilitatea câştigurilor; situaţia
colateralelor; impactul factorilor macroeconomici.
Metodele cantitative de analiză a riscului de credit reclamă
utilizarea informaţiilor financiare pentru a măsura şi a prezice
probabilitatea falimentului, a eşecului celui împrumutat. Analistul
utilizează, în acest sens, analiza discriminatorie, modele logice sau
probabilistice.
Pe baza datelor celor împrumutaţi, care au avut succes şi care au
înregistrat eşec, analistul cantitativ încearcă construirea unui model
explicativ, care să identifice variabilele, semnificative din punct de vedere
statistic, pentru explicarea cauzelor ce au determinat falimentul, eşecul
firmelor, pe această bază făcând posibile prezicerea probabilităţii ca un
potenţial împrumutat să falimenteze şi măsurarea performanţelor
155

capacităţii predictive a modelului. Modele similare sunt folosite pentru
determinarea scorului corporaţiilor şi indivizilor, deşi variabilele utilizate
pentru a determina scorul vor fi diferite.
4.2. Analiza tradiţională a riscului ratei dobânzii

Controlul riscului ratei dobânzii s-a realizat, tradiţional, în cadrul
managementului activelor şi pasivelor.
În continuare este prezentat un exemplu care evidenţiază
complexitatea managementului riscului de rată a dobânzii, în cazul unei
banci nou autorizate, care începe să funcţioneze, după cum urmează:
¾ Pasivele constau dintr-un depozit de 1.000 euro şi un capital de
100 euro, totalul pasivelor fiind deci de 1.100 euro. Banca plănuieşte să
împrumute un client negarantat şi, având în vedere că rata riscului
activelor este de 8%, suma pe care o poate acorda ca împrumut este de
1.100 × (1 − 0,08) = 1.012 euro.
¾ Împrumutul are o maturitate de 6 luni, dată la care principalul şi
dobânda sunt plătibile (răscumpărarea împrumutului). Banca doreşte să
aplice rata de piaţă curentă a dobânzii, de 7%, plus un spread de 3%,
astfel că rata anuală percepută la 1.01. este de 10%. Împrumutul se va
transfera (roll-over) la fiecare 6 luni, indiferent de rata de piaţă a dobânzii
existentă, fără a se modifica prima de risc, de 3%.
¾ Un client doreşte să cumpere depozitul, cu un certificat de
depozit, CD, pe 1.01. rata pieţei este de 7%, şi, datorită unor condiţii de
piaţă mai competitivă, aceasta este rata la care plăteşte CD. Banca trebuie
să decidă maturitatea CD şi, după aceea, ea se obligă să transfere (roll-
over) CD la aceeaşi scadenţă.
¾ Curba randamentului pentru CD se presupune că este orizontală,
aplicându-se aceeaşi rată a dobânzii, indiferent de maturitate. Dar la 1.02.
are loc modificarea neaşteptată a curbei randamentului, la noua valoare de
9%, deoarece ratele de piaţă ale dobânzii cresc deodată, la 9%. Nu mai
există în continuare modificări în timpul anului.
¾ Se ignoră toate ieşirile legate de dividende şi costuri de operare,
cu excepţia celor aferente ratei de risc a activelor de 8%.
Analistul managementului active-pasive (MAP) poate măsura
performanţa lor în termenii venitului net din dobânzi (venit din împrumut
minus cost pentru depozit), valorii de piaţă a capitalului(preţul de piaţă al
156

acţiunilor băncii) sau ratei economice a capitalului(valoarea noilor
acţiuni/valoarea noului împrumut), pentru o modificare neaşteptată a
ratelor dobânzii. Pentru evaluarea măsurii în care schimbările veniturilor
nete din dobânzi afectează valorile de piaţă ale acţiunilor băncii, cele trei
mărimi vor fi foarte strâns legate.
Aşa cum s-a arătat, există o creştere de 2% a ratelor dobânzii pe
1.02. Pentru a examina ce se întâmplă cu performanţele băncii, este
necesar să se folosească o formulă de calcul al ratei lunare a dobânzii din
rata anuală a acesteia, datorită discrepanţelor, neconcordanţelor potenţiale
în derularea fluxurilor pentru împrumutul pe 6 luni şi CD, a cărui
maturitate nu este determinată.
Pentru a calcula rata lunară a dobânzii din rata anuală, se foloseşte
formula de calcul următoare:
[ ]
y x 12 − 1 (35)
unde: y = 1+i, i= rata anuală a dobânzii;
x= numărul de luni.
În exemplul dat, când rata anuală este 10%, rata lunară a dobânzii
[ ]
este: (1 + 0,1) − 1 = 0,79741 . Astfel, pentru un împrumut pe 6 luni,
1 12
rata lunară a dobânzii este de 0,79741%, când rata anuală este de 10%, şi de
0,94888, când rata anuală este de 12%. Dacă ratele dobânzii cresc cu 2 %
pe 1.02., cel împrumutat plăteşte o rată lunară a dobânzii de 8,07 lei până la
30.06., deoarece ratele sunt fixe pentru 6 luni, şi de 9,60 lei de la 1.07.
În cazul depozitului, odată ce banca a decis maturitatea acestuia, ea
se confruntă cu riscul de rată, neexistând risc de rată numai în perioadele
în care volumele activelor şi volumele datoriilor sunt aproximativ egale,
iar banca armonizează maturităţile activelor şi datoriilor. În exemplul dat,
dimensiunile depozitului, 1.000 lei, şi ale împrumutului, 1.012 lei, sunt
aproape egale, aşa că, dacă banca oferă un depozit pe 6 luni, pierderile
sale, ca rezultat al schimbării ratei dobânzii pe 1.02., sunt considerate ca
şi cum ea ar fi utilizat două maturităţi pentru depozit. În cazul A, banca
optează pentru CD pe 3 luni, caz în care rata dobânzii lunare la depozit
este de 0,56541%, când rata anuală este de 7%, crescând la 0,72073%,
când rata anuală creşte la 9%. La maturitatea de 3 luni, pentru depozitul
considerat, dobânda lunară plătită până la sfârşitul lunii martie este de
5,65 lei, iar după 1 aprilie 7,21 lei. Aceste rezultate sunt prezentate în
tabelul nr. 10, cazul A.
157

Tabelul nr. 10
Efectele creşterii neaşteptate a ratelor dobânzii
Cazul A: creştere neaşteptată de 2% a ratei, depozit pe 3 luni,
împrumut pe 6 luni.
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 12% 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 8,07 lei 8,07 9,60 9,60 lei
împrumut (VLI) lei lei
Rata anuală a depozitului 7% 9% 9% 9%
(RAD)
Costul lunar cu dobânda 5,65 lei 7,21 7,21 7,21 lei
la depozit (CLD) lei lei
Venitul net lunar din 2,42 lei 0,86 2,39 2,39 lei
dobânzi (VNLD) lei lei
Rata marginală lunară a 2,42% 0,86% 2,39% 2,39%
dobânzii (RMLD)x
x)
rata marginală lunară a dobânzii, RMLD, se calculează
astfel: (VNLD ÷ C ) × 100% , C reprezentând capitalul băncii, care a fost
presupus ca fiind de 100 lei.
Cazul B: creştere neaşteptată de 2 % a ratei, depozit pe 6 luni,
împrumut pe 6 luni.
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 12% 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 8,07 lei 8,07 9,60 9,60 lei
împrumut (VLI) lei lei
Rata anuală a depozitului 7% 7% 7% 7%
(RAD)
Costul lunar cu dobânda 5,65% 5,65% 7,21% 7,21%
la depozit (CLD)
Venitul net lunar din 2,42 lei 2,42 2,39 2,39 lei
dobânzi (VNLD) lei lei
Rata marginală lunară a 2,42 % 2,42% 2,39% 2,39%
dobânzii (RMLD)
158

Aici există o cădere a ratei marginale lunare a dobânzii, comparând
primul şi cel de-al doilea trimestru, datorită unei creşteri neprevăzute a
ratei dobânzii. Căderea valorii nete a capitalului este calculată folosind
noua valoare de piaţă a activelor şi pasivelor, care este obţinută prin
scontarea valorii activelor şi pasivelor. Rata iniţială a împrumutului de
10% este considerată rată de scont în scopul evaluării capitalului.
Împrumut (rata dobânzii neschimbată)
Valoarea împrumutului la 1.07 – 1.012 + 49,39 = 1.061,39 lei,
conduce la o rată a dobânzii pe o jumătate de an de 4,880088%. Plăţile
viitoare sunt ignorate. Astfel, valoarea activelor scontate la 1.02 va fi de:
[1.012 + 49,39 (1,1) ] = 1.020,07 lei
5 12
Depozit (rata dobânzii neschimbată)

Dacă depozitul este pe o perioadă de 3 luni, atunci un venit din
dobânzi de 16,12 lei este plătibil la sfârşitul fiecărui trimestru, de
exemplu, la sfârşitul lui martie şi iunie, ignorând plăţile viitoare la 30.09.
şi 31.12. Astfel, valoarea pasivelor scontate la 1. 02. este:
[1.000 + 16,92 + 16,92 × (1,1) ]÷ (1,1)
3 12 5 12
= 994,38 lei
Deci, valoarea netă a capitalului , în condiţiile ratelor dobânzii

neschimbate, este:
1.020,066 + 88,00 (rezerva activului) − 994,3819 = 113,6841 lei
Dacă rata dobânzii la împrumut creşte la 12 %, datorită creşterii

ratelor pieţei cu 2%, vom avea:
Împrumut (rata dobânzii creşte la 12%):
[1.12 + 49,39] ÷ (1,12 )5 12 = 1.012,44 lei
Noile active totale vor fi: 1.012,44+88 = 1.100,44 lei.
Depozit (pe trei luni)
[1.000 + 21,78 + 16,92 × (1,12) ]÷ (1,12)
3 12 5 12
= 991,26 lei.
Noua valoare totală a pasivelor este de 991,26 lei.
Valoarea netă a capitalului este:
1.100,44 – 991,26 = 109,18 lei.
Modificarea valorii nete a capitalului este:
109,18 – 113,68 = -4,5 lei sau -3,96% (− 4,5 ÷ 113,68)×100%.
159

Cu depozitul pe 6 luni, banca nu va mai suporta o cădere
neprevăzută a venitului net din dobânzi sau a valorii nete a capitalului în
trimestrul II, precum în cazul A. În tabelul nr. 11, cazul B, se presupune
maturitatea de 6 luni a depozitului, ca şi a împrumutului; în acest caz,
datoriile depozitului vor fi de 986,62 lei după ce rata dobânzii sare la 9%,
prin urmare valoarea netă a capitalului va fi: 1100,44 – 986,62 = 113,82
lei, iar modificarea valorii nete a capitalului va fi: 113,82 -113,68 = 13
puncte procentuale, sau 0,11%.
În cele două cazuri, rata economică a capitalului, definită ca
raportul: valoarea capitalului nou / valoarea împrumutului nou, este de:
109,18 / 1100,44 = 9.92% şi, respectiv, de: 113,82 / 1100,44 = 10,34%.
După cum se constată, cu cât mai lungă este maturitatea
depozitului, cu atât mai mari sunt venitul net din dobânzi şi valoarea netă
a capitalului pe care banca le obţine din creşterea ratei dobânzii. Pe de altă
parte, dacă rata dobânzii ar fi coborât după 1.02. cu 2 %, situaţia ar fi fost
inversă. Astfel, dacă managementul, acţionarii şi autorităţile vor să
maximizeze venitul net din rată, valoarea de piaţă a capitalului sau rata
economică a capitalului, atunci alegerea maturităţii va depinde de
previziunile privind modificările ratei dobânzii.
Totuşi, rezultatul de mai sus s-a obţinut, deoarece volumele
depozitului şi împrumutului băncii sunt aproximativ egale, ceea ce
permite armonizarea maturităţii activelor cu aceea a pasivelor, dacă
obiectivul este minimizarea riscul ratei dobânzii. În realitate, multe bănci
dispun de un portofoliu care este o fracţiune din depozitul său de bază. În
această situaţie, potrivirea maturităţilor va avea efecte net mai mari, care
depind de direcţia schimbării ratei dobânzii. Pentru a observa acest
aspect, presupunem că depozitul este de 1.000 lei, capitalul de 1.000 lei şi
nu există rată de risc a activelor. Banca decide să dea cu împrumut tot
acest capital, adică 2.000 lei. Împrumutul cu maturitatea de 6 luni este
acum de 2.000 lei, iar depozitul de 1.000 lei. Dacă maturitatea depozitului
este de 3 luni şi rata dobânzii creşte cu 2%, atunci rezultatul este cel
consemnat în tabelul 11.
160

Tabelul nr. 11
Creştere neaşteptată a ratei dobânzii
Cazul C: depozit pe 3 luni, împrumut de 2.000 lei pe 6 luni
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 125 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 15,95 15,95 18,98 18,98
împrumut (VLI) lei lei lei lei
Rata anuală a 7% 9% 9% 9%
depozitului (RAD)
Costul lunar cu 5,65 lei 7,21 lei 7,21 lei 7,21 lei
dobânda la depozit
(CLD)
Venitul net lunar din 10,30 8,74 lei 11,77 11,77
dobânzi (VNLD) lei lei lei
Rata marginală lunară 1,03% 0,87% 1,18% 1,18%
a dobânzii (RMLD)
După cum se poate observa din tabelul nr. 11, există o cădere
abruptă a dobânzii marginale nete pe lună, comparativ cu cazul anterior,
când dimensiunea depozitului şi cea a împrumutului erau similare. La un
depozit pe 3 luni, scontarea va reduce valoarea activului net cu 1,15%, în
timp ce la un depozit pe 6 luni, reducerea va fi de 0,76%, presupunând că
rata dobânzii creşte de la 10% la 12% pe 1.02.
Se poate sublinia că modificările ratei dobânzii afectează valoarea
economică a băncii într-un mod diferit de aceea a contului de venit şi
pierderi. Perspectiva câştigurilor curente se va focaliza asupra sensibi-
lităţii contului de venit şi pierderi pe termen scurt, de exemplu pe 1 an, la
modificarea ratei dobânzii. Efectul asupra valorii economice nete poate fi
considerat pe termen lung, definit ca diferenţă dintre schimbarea în
valoarea prezentă a activelor băncii şi schimbarea în valoarea prezentă a
pasivelor acesteia, la care se adaugă schimbarea netă în valoarea netă a
poziţiilor din afara bilanţului, pentru o schimbare netă a ratelor de piaţă
ale dobânzii. Diferenţa dintre cele două modificări, ale ratei şi ale valorii
economice, va fi semnificativă dacă instrumentele de piaţă cotate nu sunt
o parte majoră a portofoliului băncii. Aceasta poate explica de ce
161

autorităţile bancare se focalizează asupra valorii economice, preocuparea
principală a managementului băncii fiind profitul şi pierderile pe termen
scurt, datorită efectului schimbărilor în profitabilitatea netă asupra
evaluării de piaţă a acţiunilor.
Cazurile de mai sus se referă la riscul de rată a dobânzii cauzat de o
schimbare în curba randamentului, adică, la riscul reevaluării curbei
randamentului. Totuşi, există alte tipuri de risc al ratei dobânzii legate de
produsele băncii. Rata dobânzii aferentă produselor băncii nu este în mod
necesar legată de o curbă a randamentului de piaţă. De exemplu,
împrumuturile cu o rată a dobânzii de bază şi conturile pieţei monetare
pot fi legate de ratele interbancare sau ale pieţei interbancare, dar nu pot fi
în relaţie reciprocă, una cu alta. Competiţia pe piaţă şi politica monetară
vor determina gradul în care această relaţie este reciprocă. Totuşi, chiar
dacă relaţia nu este reciprocă, cu condiţia să nu fie volatilă, va exista o
oarecare posibilitate a riscurilor adiţionale, înregistrându-se schimbări în
balanţele pasivelor, în perioada fluctuaţiilor ratei dobânzii. De exemplu,
dacă rata dobânzii creşte, clienţii vor fi refractari în a deţine lichidităţi în
conturi de depozite nepurtătoare de dobândă, datorită creşterii costului de
oportunitate al deţinerii de lichidităţi în aceste conturi. În perioada căderii
ratelor, clienţii pot schimba depozitele în alte active, cu randament, cu
rentabilitate mai mare.
O parte din riscurile ratei dobânzii pot fi asociate produselor băncii
la care sunt ataşate opţiuni; de exemplu, riscul plăţii anticipate creşte în
cazul ipotecilor cu rată fixă. O opţiune de plată anticipată va genera rezul-
tate diferite: pe de o parte, dacă ratele dobânzii cresc, plăţile anticipate ale
ipotecii se reduc şi viaţa medie aşteptată a portofoliului creşte; pe de altă
parte, dacă ratele scad, plăţile anticipate cresc, deoarece plăţile anticipate
fixe sunt mai puţin atractive şi viaţa medie a portofoliului se reduce.
4.3. Metoda discrepanţei în analiza riscului

de rată a dobânzii
a) Analiza Gap
Analiza gap, prezentată şi în capitolul II, este cea mai cunoscută
tehnică MAP, utilizată de obicei pentru a evalua riscul ratei dobânzii, deşi
ea poate fi folosită şi pentru evaluarea riscului de lichiditate. Gapul
reprezintă diferenţa dintre activele şi pasivele sensibile la rata dobânzii
pentru o perioadă dată. În analiza gap, fiecare categorie de active şi
162

pasive este clasificată conform datei reevaluării(stabilirii noului preţ)
activului sau pasivului, activele şi pasivele fiind grupate în clase
temporale, precum: până la 3 luni; 3-6 luni; 6-12 luni ş.a.m.d.
Analistul calculează rezultatele gapurilor secvenţiale şi cumulative.
Gapul secvenţial este definit ca: active generatoare de câştig – surse care
finanţează activele, pentru fiecare clasă temporală; gapurile cumulative
sunt subtotaluri cumulate ale gapurilor secvenţiale. Dacă activele totale
considerate sunt egale cu sursele totale corespondente, atunci, prin
definiţie, gapurile secvenţiale trebuie să totalizeze totdeauna zero şi, prin
urmare, ultimul gap cumulativ trebuie să fie zero. Analistul se
concentrează asupra gapurilor cumulative pe perioade diferite de timp.
Aspectele de mai sus sunt demonstrate, la o scară redusă a ratelor
dobânzii, în tabelul nr. 12. În tabel sunt separate activele şi pasivele din
bilanţul băncii, în grupe cu fluxuri de lichidităţi care sunt fie sensibile, fie
insensibile la modificările ratelor dobânzii. Activul sau pasivul este
considerat sensibil la rata dobânzii dacă fluxul generat de către acestea se
schimbă în acelaşi sens cu rata dobânzii.
Tabelul nr. 12
Analiza Gap pentru riscul de rată a dobânzii
<3 >3-6 >6-12 >1-2 >2-5 >5
luni luni luni ani ani ani
Active considerate
Bancnote şi monedă 100 lei
Bilete pe 3 luni 20 lei
Împrumuturi 20 lei
interbancare
Obligaţiuni pe 5 ani
Descoperiri de cont 20 lei
Împrumuturi pe 5 ani
Acţiuni 30 lei
Surse corespondente
Depozite cu amănuntul 100 lei 50 lei 45 lei
Depozite cu ridicata pe 5 lei
3 luni
Capital 10 lei
Gap net al diferenţelor 35 lei 20 lei -50 lei -55 lei 20 lei 30 lei
Gap cumulat al 0 -35 lei -55 lei -5 lei 50 lei 30 lei
diferenţelor
163

Gapul reprezintă rezultatul diferenţei dintre activele sensibile şi
pasivele sensibile. Gapul este negativ dacă: pasivele sensibile > activele
sensibile; gap-ul este pozitiv dacă: activele sensibile > pasivele sensibile.
Rata gap este definită prin raportul: active sensibile/pasive sensibile; dacă
rata este egală cu 1 atunci sensibilităţile activelor şi pasivelor corespund
şi gapul în lei va fi zero. Presupunem că o bancă are un gap pozitiv;
atunci, o creştere a ratei dobânzii va face ca banca să înregistreze o
creştere mai rapidă a veniturilor din active decât costurile pasivelor. Dacă
rata dobânzii scade, costurile pasivelor vor creşte mai rapid decât
veniturile activelor.
Concomitent cu utilizarea acestui tip de analiză, bazată pe MAP, sunt
utilizate în bănci şi alte instrumente de management al riscului, în conjunc-
ţie cu analiza discrepanţelor dintre active şi pasive privind sensibilitatea la
rată, cel puţin din două motive: analiza gap ignoră discrepanţele din cadrul
claselor temporale; unele produse bancare, precum elementele extrabilan-
ţiere, nu pot fi cuprinse în cadrul analizei gap, deşi parţial această problemă
a fost soluţionată prin analiza durată-gap.
b) Analiza duratei
Analiza duratei, o altă tehnică a managementului riscului, măsoară
impactul, asupra capitalului acţionarilor, al modificării ratei dobânzii,
pentru toate maturităţile. Analiza duratei ţine seama de posibilitatea ca
viaţa medie (durata) unui activ sau pasiv să difere de maturitatea
acestora. Să presupunem că maturitatea unui împrumut este de 6 luni şi că
banca optează să lege acest activ de un CD. Dacă o parte din împrumut
este rambursat lunar, atunci durata împrumutului va diferi de maturitatea
sa. Pentru CD, durata va fi egală cu maturitatea, dacă deponenţilor li se
plăteşte toată suma la sfârşitul celor 6 luni. Gapul duratei este creat prin
expunerea băncii la riscul ratei dobânzii.
Durata unei obligaţiuni impure, cu cupon, se determină astfel:
⎡ VC ⎤ 1 + rd ⎡ ⎛ SVP ⎞⎤
D = T × ⎢1 − + × ⎢1 − −⎜ ⎟⎥ (36)
⎣ VPP × rd ⎥⎦ rd ⎣ ⎝ VPP ⎠⎦
unde:
D = durata;
T = perioada de achitare, de răscumpărare a titlului;
VC = valoarea cuponului;
164

VPP = valoarea prezentă de piaţă a titlului;
rd = rata dobânzii nominale de piaţă;
SVP = scontul valorii prezente a răscumpărării.
De exemplu, presupunem că se doreşte calcularea duratei în al
10-lea an a unei obligaţiuni de 100 lei, cu valoarea fixă a cuponului de
5 lei. Cuponul este plătit anual, prima dată la sfârşitul primului an al
plasamentului, ultima oară în momentul răscumpărării obligaţiunii. Să
determinăm valoarea prezentă a titlului şi durata acestuia.
Preţul curent de piaţă al obligaţiunii este obţinut prin calcularea
valorii prezente, VPP, folosind formula:
VPP = ⎜
⎛ VC ⎞
⎝ rd ⎠
[ −T
]
⎟ × 1 − (1 + rd ) + SR × (1 + rd )
−T
(37)
unde:
VC = valoarea cuponului;
rd = rata de piaţă a dobânzii, presupusă constantă, de 10%;
T = momentul răscumpărării obligaţiunii;
SR = suma răscumpărată, de 100 lei.
În exemplul dat, preţul curent de piaţă al obligaţiunii este:
5 ⎡ 1 ⎤ 1 ⎡ 1 ⎤ 1
VPP = × ⎢1 − 10 ⎥
+ 100 × = 50 × ⎢1 − ⎥ + 100 × =
0,1 ⎣ (1 + 0,1) ⎦ (1 + 0,1)10
⎣ 2,594 ⎦ 2,594
= 50 × 0,614 + +100 × 0,385 = 30,7 + 38,5 = 69,2 lei.
Există un flux de lichidităţi asociat obligaţiunii, scontarea fiecărui

flux permiţând calcularea valorii prezente.
Pentru a calcula durata, se foloseşte formula duratei:
⎡ 5 ⎤ ⎛ 1,1 ⎞ ⎡ ⎛ 100 × 1,1−10 ⎞⎤
D = 10 × ⎢1 − ⎥+⎜ ⎟ × ⎢1 − ⎜⎜ ⎟⎟⎥ = 7,661 lei.
⎣ 69,277 × 0,1 ⎦ ⎝ 0,1 ⎠ ⎣ ⎝ 69,277 ⎠⎦
După cum se poate observa din exemplu, analiza duratei subliniază
valoarea de piaţă, opusă valorii contabile din analiza gap. Toate fluxurile
de lichidităţi sunt incluse în calcul, neexistând necesitatea de a alege o
perioadă de timp, un cadru temporal, precum în analiza gap.
Analiza duratei a fost lărgită, pentru a cuprinde alte active şi pasive
din bilanţul băncii, cu rate ale dobânzii flexibile, plătite de către cei
împrumutaţi sau către deponenţi în acelaşi moment viitor.
165

În acest caz, durata capitalului se calculează astfel:
DK = [(VPPA × DA) − (VPPP × DP )] ÷ (VPPA − VPPP) (38)
unde:
DK = durata capitalului;
VPPA = valoarea prezentă de piaţă a activului;
DA = durata activului sensibil la rată;
VPPP = valoarea prezentă de piaţă a pasivului;
DP = durata pasivului sensibil la rată.
Calcularea duratei capitalului este folosită pentru analiza efectului
modificării ratei dobânzii asupra valorii băncii, deoarece această analiză
va aproxima la zero cuponul obligaţiunii cu durată dată. În mod clar, cu
cât mai mari sunt discrepanţa, neconcordanţa duratei băncii, cu atât mai
mare este expunerea băncii la modificări neprevăzute ale ratelor dobânzii.
c) Analiza gapului duratei
Această formă de analiză combină analiza gap cu analiza duratei.
Duratele activelor şi pasivelor sunt potrivite, armonizate, în loc de a
potrivi timpul până la stabilirea noului preţ, ca în analiza gap standard.
Poziţiile din bilanţ şi din afara bilanţului sensibile la rata dobânzii sunt
plasate în benzi de timp, bazate pe maturitatea instrumentelor. Poziţia în
fiecare bandă de timp este netă, iar poziţia netă este ponderată cu o
estimare a duratei, unde durata măsoară sensibilitatea preţului instru-
mentului cu rata fixă cu diferite maturităţi la modificările ratelor dobânzii.
Dacă duratele unor active şi pasive date concordă, atunci gapul duratei
acestei părţi a bilanţului are valoarea zero, această parte fiind considerată
imunizată împotriva modificărilor neaşteptate ale ratelor dobânzii. În
acest fel, imunizarea poate fi folosită pentru a se obţine un randament fix
pentru o anumită perioadă, deoarece ambele laturi ale bilanţului sunt
protejate de riscul ratei dobânzii. Totuşi, protecţia nu este 100%, deoarece
randamentele pieţei se pot schimba în mijlocul perioadei de investiţie, alte
riscuri fiind încă prezente, precum riscul de credit.
Mai mult, este important să se înţeleagă că măsura duratei utilizată
presupune o relaţie lineară între ratele dobânzii şi valoarea activelor. De
fapt, în mod normal, există relaţii convexe, convexitatea cea mai mare a
relaţiei dintre rată şi valoarea activului, mai puţin utilă, fiind măsura
simplă a duratei. Deci, utilizarea duratei pentru a măsura sensibilitatea
ratei dobânzii trebuie limitată la modificări mici ale ratei dobânzii.
166

Utilizarea gapului duratei, de către cei care reglează sistemul
bancar, pentru a monitoriza expunerea la riscul de rată a băncilor,
presupune existenţa a 13 benzi temporale, cu o pondere a riscului pentru
fiecare bandă, calculată astfel:
pr = pd × mr (39)
unde:
pr = ponderea riscului, pentru o anumită bandă temporală;
pd = ponderea duratei;
mr = modificarea presupusă a randamentului.
4.4. Riscul de lichiditate şi analiza active-pasive

Riscul de lichiditate exprimă incapacitatea băncii de a-şi asigura
lichiditatea atunci când datoria sa se diminuează, de regulă, prin diminuarea
depozitelor. Dacă se presupune că preferinţele de lichiditate ale clienţilor
băncii sunt aproximativ constante, problema este dacă există pentru bancă
posibilitatea ca deponenţii să-şi retragă masiv lichidităţile. Crizele de
lichiditate ale unei bănci sunt determinate fie de pierderea încrederii în bancă,
fie de managementul defectuos, fie de faptul că banca este victima pierderii
încrederii în sistemul financiar, cauzată, de exemplu, de falimentul unei
bănci, prin efectul de contagiune, a riscului de sistem.
Obiectivul managementului riscului de lichiditate trebuie să fie
evitarea situaţiei în care activele lichide nete sunt negative, pentru aceasta
putând fi utilizată analiza riscului gapului lichidităţii, acesta fiind definit
ca diferenţa dintre activele lichide nete şi pasivele volatile, exigibile.
În acest caz, elementele din bilanţ sunt plasate pe o scară, conform
perioadei de timp aşteptate ca fluxurile de lichidităţi, de intrări sau de
ieşiri, să fie generate. Poziţiile nete de discordanţă, de neconcordanţă sunt
cumulate în timp pentru a obţine o poziţie netă cumulată a discordanţei.
Banca poate monitoriza suma lichidităţii care devine disponibilă în timp,
fără a trebui să lichideze prematur activele, la rate penalizatoare.
4.5. Analiza riscului valutar

Riscul pieţei valutare sau riscul valutar apare datorită expunerii la
modificarea valorii unei monede străine pe pieţele valutare; analiza
duratei este folosită pentru a calcula schimbarea în valoarea obligaţiunilor
exprimate în monedă străină în raport cu ratele dobânzii în valută sau
167

ratele dobânzii în monedă proprie sau ratele pieţei spot. Analiza gap
poate, de asemenea, să fie folosită pe pieţele valutare, în cazul în care sunt
identificate gapuri în monede particulare.
Unele bănci globale reduc riscul valutar prin capital multivalutar,
adică prin exprimarea, denominarea capitalului social în mai multe valute,
ceea ce permite armonizarea activelor şi pasivelor printr-un mix de
monede, astfel încât ratele capitalului nu se vor schimba prin fluctuaţiile
cursurilor, iar riscul valutar este redus fără să se utilizeze instrumentele de
acoperire (hedging).
4.6. Analiza riscului de piaţă. Metoda VaR
a) Abordarea VaR
Pentru bănci, riscul de piaţă creşte dacă instrumentele financiare
sunt deţinute în scopul comercializării şi dacă banca deţine acţiuni ca o
formă de colateral sau ca o parte a strategiei sale generale de investiţii.
Abordarea valorii la risc (VaR) a devenit, treptat, modul standard de
măsurare a riscului de piaţă.
Valoarea la risc reprezintă valoarea totală a pierderii pe care o
bancă ar putea s-o piardă în perioada deţinerii unui anumit activ, a unei
poziţii de piaţă, evaluând expunerea agregată a băncii la riscul de piaţă.
Calcularea VaR va depinde de următoarele ipoteze:
• distribuţia modificărilor de preţ, de exemplu, urmează o distri-
buţie normală;
• măsura, gradul în care modificarea actuală a preţului unui activ
este corelată cu modificările trecute ale preţului, presupunând că aceste
modificări ale preţurilor nu sunt corelate succesiv;
• măsura în care caracteristicile deviaţiei medii sau standard
(volatilitatea) sunt stabile în timp;
• interelaţia a două sau mai multor mişcări diferite ale preţurilor;
• seriile de date la care aceste ipoteze apelează.
Majoritatea cercetărilor utilizează date istorice de piaţă referitoare
la active financiare diferite, atunci când calculează o măsură a riscului de
piaţă, fiind necesară redefinirea înţelesului tipurilor de risc de piaţă.
Mai întâi, există risc de piaţă comercial, aşa cum este aplicat
comercianţilor. De regulă, comercianţii gândesc riscul de piaţă în termenii
168

sumei pe care pot s-o piardă până când o poziţie de piaţă dată poate fi
vândută sau neutralizată, de exemplu prin acoperire (hedge). Orizontul de
timp este scurt, în mod normal 1 zi sau câteva zile, după care se vinde sau
se acoperă poziţia.
În al doilea rând, există riscul de piaţă al portofoliului, asociat unei
investiţii de portofoliu (portofoliu de investiţii). Orizontul de timp este
lung (luni în loc de zile), după care strategia de investiţie se aşteaptă să
aibă succes sau este măsurată performanţa investiţiei. Pentru o poziţie
dată, riscul de piaţă va fi valoarea la care o strategie de investiţii se
plasează sub un anumit nivel, ca de pildă venitul pe o perioadă.
Din cauza diferenţei dintre riscul pieţei comerciale şi riscul pieţei de
investiţii, s-a definit, în general, valoarea la risc ca fiind pierderile
maxime estimate din valoarea de piaţă a unei poziţii date, care pot fi
înregistrate până când poziţia este neutralizată sau reevaluată.
Astfel:
dV
VaR ( x) = V ( x) × × ΔP (i ) (40)
dP
unde:
V(x) = valoarea de piaţă a poziţiei x;
dV / dP = sensibilitatea valorii de piaţă la mişcarea preţurilor;
Δ P(i) = mişcarea adversă a preţului în timp; de exemplu, dacă
orizontul de timp este 1 zi, atunci VaR semnifică câştigurile zilnice la
risc:
dV
CaR = V ( x) × × ΔP ( z ) (41)
dP
Sunt specificate următoarele ipoteze referitoare la măsurarea lui
VaR:
• preţurile instrumentelor financiare se presupune că urmează un
comportament aleator stabil;
• modificările preţurilor nu sunt corelate succesiv; există neco-
relare între schimbările prezente şi cele din trecut;
• deviaţia standard (volatilitatea) preţului sau cursului este stabilă
în timp, astfel că mişcările trecute pot fi utilizate pentru a caracteriza
mişcările viitoare;
• interrelaţiile a două mişcări diferite ale preţurilor urmează o dis-
tribuţie normală comună.
169

Dincolo de controversele referitoare la ipotezele distribuţiei
normale şi la lipsa autocorelaţiei pe pieţele financiare, admiterea acestora
este determinată de faptul că alte distribuţii nu permit măsurarea riscului
cu deviaţia standard, în condiţiile în care valoarea la risc este o măsură a
varianţei, utilizând al doilea moment al distribuţiei. Totuşi, acţionarii şi
autorităţile bancare sunt interesaţi de situaţiile rele, catastrofice, de partea
cea mai joasă a distribuţiei, părţile fierbinţi, abordarea acestora
realizându-se prin al treilea moment al distribuţiei, valoarea la risc
eliminând însă aceste situaţii, care sunt tratate prin simulările(testările) la
stres, ale stărilor de tensiune.
Riscurile de piaţă ale derivativelor pot fi gestionate prin utilizarea
abordării portofoliului, prin luarea în considerare a expunerii nete sau
reziduale a portofoliului general. Aceasta, deoarece un portofoliu va
conţine, în mod normal, multe poziţii care se compensează, ceea ce
reduce riscul general al portofoliului, astfel că preocupările hedgingului
sunt focalizate pe riscurile reziduale cele mai mici.
Pentru a determina poziţia netă a portofoliului, portofoliul general
este dezagregat pe factori fundamentali de risc, pentru a fi măsurat şi
gestionat, aceşti factori incluzând:
¾ rata absolută sau riscul delta: expunerea la schimbarea valorii
unei tranzacţii / portofoliu care apare dintr-o schimbare dată a preţului
unui instrument fundamental;
¾ convexitatea sau riscul gamma: riscul care apare din situaţiile în
care există o relaţie nonlineară între preţul unui instrument fundamental şi
valoarea tranzacţiei / portofoliului;
¾ riscul volatilităţii sau riscul lambda, vega: expunerea la
schimbare a valorii unei tranzacţii / portofoliu care apare datorită unei
schimbări a volatilităţii aşteptate a preţului instrumentului de bază,
fundamental;
¾ degradarea în timp sau riscul theta: expunerea la o schimbare a
valorii tranzacţiei / portofoliului datorită trecerii timpului;
¾ rata de scont sau riscul rho: expunerea la o schimbare a valorii
tranzacţiei/portofoliului care apare datorită unei schimbări a ratei utilizate
pentru scontarea fluxurilor viitoare de lichidităţi.
După dezagregarea portofoliului în părţi, conform clasificării de
mai sus, sunt posibile agregarea fiecăruia dintre aceste riscuri şi
gestionarea lor pe o bază netă. Aceste riscuri fundamentale stau la baza
170

riscului pieţei şi sunt măsurate pe toată structura de scadenţe a instru-
mentelor portofoliului.
b) Riscul de piaţă şi simularea la stres
Măsura valorii de risc include volatilitatea, al doilea moment al
distribuţiei, dar dacă se doreşte abordarea situaţiilor de tensiune, care
includ rezultatele cele mai rele măsurate prin cel de-al treilea moment al
distribuţiei, atunci valoarea la risc nu mai este de ajutor. Simularea la
stres, împreună cu analiza scenariilor şi strategiile portofoliului principal
de protecţie, se referă la luarea în considerare a situaţiilor de tensiune,
fierbinţi, care includ cele mai rele situaţii, ce pot fi abordate statistic prin
cel de-al treilea moment al distribuţiei.
Simularea la stres implică identificarea evenimentelor posibile sau
schimbărilor în comportamentul pieţei care pot avea un efect nefavorabil
asupra portofoliului şi capacităţii băncii de a se opune acestora. Cu privire
la aceste scenarii, managementul riscului poate lua în considerare
următoarele:
• evenimentele nefavorabile să fie incluse în testele stres, de
exemplu: schimbări deosebite, netipice în curba forward; descreşteri ale
lichidităţii; falimentul unei contrapărţi; întreruperi neprevăzute ale pieţei;
obligaţii colaterale neaşteptate;
• frecvenţa cu care simulările la stres pot fi efectuate (zilnic,
săptămânal etc.), sau pe ce bază;
• cum va utiliza banca rezultatele ? Exemplele permit orientarea în
ajustarea poziţiilor, în ajustarea capitalului în funcţie de poziţii sau
conceperea unor planuri alternative.
Analiza presupune calcularea probabilităţii pentru fiecare eveni-
ment şi evidenţierea celui mai rău scenariu.
4.7. Analiza riscului şi inovaţiile financiare

Produsele financiare prezentate mai sus sunt exemple de inovaţii
financiare recente; inovaţiile financiare pot lua forma inovaţiei de proces,
după cum un serviciu sau produs existent poate fi oferit mai ieftin, dato-
rită inovaţiei tehnologice. Inovaţia de produs implică introducerea noilor
bunuri şi servicii, inovaţiile vizând produsele derivate constituind aseme-
nea inovaţii, inovaţiile de produs fiind determinate de constrângerile care
171

acţionează asupra băncii, precum reglementările, concurenţa şi riscurile,
de fapt reglementările, riscurile şi inovaţiile fiind interdependente. De
exemplu, reglementările, precum controlul pieţei, pot cataliza inovaţiile
financiare prin care băncile încearcă să ocolească aceste reglementări. De
asemenea, inovaţiile financiare fac posibilă individualizarea diferitelor
tipuri de riscuri, care, la rândul ei, a condus la evaluarea directă a acestor
riscuri. În acelaşi timp, inovaţiile financiare au forţat băncile să
reexamineze sistemele lor de management al riscului, deoarece băncile au
fost expuse la noi forme de risc, care sunt diferite de natura riscului de
credit tradiţional. Totuşi, în prezent, se poate spune că foarte puţine bănci
falimentează datorită unui eşec de înţelegere a expunerii la risc, asociată
cu un nou instrument.
5. Riscuri macroeconomice
5.1. Riscul suveran

Datoria suverană a economiilor în dezvoltare, definită ca împru-
muturile directe sau garantate ale statelor, primite de la sistemul
bancar privat occidental, a înregistrat în ultimii 30 de ani nivele
alarmante, creditorii externi fiind obligaţi să crească provizioanele, să
deplaseze împrumuturile în afara bilanţului, să vândă împrumuturile
pe piaţa secundară, cu pierderi de 50%-70%, să reeşaloneze rambur-
sarea sau să renunţe la o parte din datoriile pe care trebuia să le
încaseze. Datoria suverană constă din creditele acordate plus obligaţi-
unile cumpărate de către nonrezidenţi, precum şi din investiţiile
directe şi de portofoliu ale acestora.
Creşterea ratei îndatorării externe, a ratei levierului extern se
explică prin ipotezele ciclului dezvoltării, importul de capital financiar
fiind în exces faţă de baza internă de capital, cererea de împrumuturi
străine crescând în perspectiva aşteptărilor referitoare la fluxurile de
venituri viitoare care ar putea fi generate de aceste împrumuturi. Creşterea
împrumuturilor suverane a corespuns creşterii împrumuturilor sindi-
calizate, deplasate treptat spre sectorul privat al creditorilor externi, care
au contribuit semnificativ la emergenţa creditelor suverane, ca o
componentă determinantă a împrumuturilor.
172

Trei parametri de risc joacă un rol crucial în determinarea ratei
optime a levierului, a îndatorării externe, şi anume: atitudinea faţă de risc,
hazardul moral şi costurile de interferenţă.
Atitudinea faţă de risc
Dacă împrumutaţii şi împrumutanţii au o atitudine neutră faţă de
risc, datoria şi capitalul (investiţiile) extern sunt substituibile perfect
pentru cele două părţi. Dacă însă una dintre părţi are aversiune faţă de
risc, în condiţiile inexistenţei costurilor asociate hazardului moral şi
interferenţelor, atunci această atitudine va schimba comportamentul celor
două părţi: dacă împrumutaţii au aversiune faţă de risc, iar împrumutanţii
sunt neutri, atunci finanţarea externă va fi 100% sub formă de capital, de
investiţii; dacă împrumutantul va avea aversiune faţă de risc, iar
împrumutatul va fi neutru, finanţarea externă va fi 100% sub forma
îndatorării, datoria fiind considerată un activ sigur, deoarece veniturile
sunt garantate, plătibile la date fixe. Această atitudine diferită explică
expansiunea datoriei suverane externe din anii '70, împrumutanţii externi
considerând-o un activ sigur, garantat de către stat, care nu ar putea intra
în situaţia de bancrută, de încetare a plăţilor. Totuşi, crizele datoriei care
au urmat au evidenţiat că în cazul împrumuturilor suverane solvabilitatea
nu este suficientă, deoarece dacă economia naţională intră într-o lungă
perioadă de ilichiditate (prezintă un activ net pozitiv, însă nu dispune de
mijloace pentru a acoperi datoriile ajunse la scadenţă), valoarea contabilă
a activelor împrumutanţilor va deveni nedeterminată, ceea ce subliniază
necesitatea ca băncile să nu considere împrumuturile suverane ca fiind
lipsite de risc.
Interacţiunea dintre hazardul moral şi costurile de interferenţă
Hazardul moral apare atunci când aranjamentul dintre cele două
părţi alterează comportamentul stimulativ pentru fiecare parte, de
exemplu, alegerea de către cel împrumutat a unor investiţii productive
riscante sau situaţia serviciului datoriei acestuia, în acest caz
împrumutantul stabilind prime de risc prohibitive pentru solicitant sau
solicitând un randament ridicat al capitalului.
Asimetria informaţională explică de ce hazardul moral poate afecta
rata îndatorării externe, banca neputând cunoaşte transparent modul de
utilizare a împrumutului şi, în acest caz, protejându-se prin prime de risc
173

ridicate sau, alternativ, prin impunerea investiţiilor la vedere, precum
finanţarea pe proiecte, prin care poate monitoriza valorificarea
performantă a fondurilor.
Totuşi, investiţia la vedere poate fi considerată, de către ţara îm-
prumutată, un cost de interferenţă, încălcând suveranitatea sa micro-
economică.
Atracţia împrumuturilor suverane este exacerbată de existenţa
hazardului moral, plasatorii externi de fonduri preferând mai degrabă
împrumuturile decât investiţia de capital, considerând că existenţa
împrumutătorului de ultima instanţă, care este guvernul, sau a garanţiei
instituţiilor financiare internaţionale, precum FMI, diminuează riscurile
asumate.
În concluzie, pentru a înţelege de ce împrumutaţii îşi permit să-şi
mărească îndatorarea prin împrumuturi suverane, este importantă
recunoaşterea interacţiunii dintre cei trei factori evidenţiaţi mai sus.
Aceştia vor dori să împrumute de la bănci private pentru a se finanţa,
deoarece costurile de interferenţă vor fi comparabil mai mici, în timp ce
împrumutaţii, băncile ignoră impactul şocurilor economice aleatorii
asupra celui împrumutat şi asupra deciziilor băncilor înseşi.
Evaluarea riscului suveran
Evoluţia împrumuturilor suverane în ultimii 30 de ani a evidenţiat
problemele cu care se pot confrunta băncile în managementul riscurilor
asociate acestor împrumuturi, îndeosebi al riscului suveran, impunân-
du-se necesitatea ca băncile să evalueze complet riscurile asociate
activelor plasate în ţările împrumutate. În acest sens, trebuie subliniat că
lichiditatea poate reprezenta o serioasă insolvabilitate, dacă nu există
colaterale ataşate împrumutului, iar acesta, la rândul său, conduce la
evaluarea incorectă a riscului de credit. De asemenea, băncile au ignorat
impactul şocurilor economice aleatorii asupra capacităţii debitorului de
a rambursa împrumutul, în special, rata dobânzii, cursul de schimb şi
riscul de preţ al mărfurilor la care sunt expuse ţările împrumutate,
şocurile economice aleatorii putând fi prevăzute prin analiza scena-
riilor, care poate îmbunătăţi evaluarea riscurilor.
Evaluarea riscului suveran poate consta, ca şi în cazul celorlalte
riscuri, fie în utilizarea metodelor formale de previziune, adică a
modelelor econometrice de estimare bazate pe evaluări fundamentale, fie
174

în evaluări centrate pe opinii, pe experienţă, când băncile se bazează pe o
apreciere subiectivă pentru a-şi fundamenta deciziile.
Modelele de previziune se bazează pe analiza discriminatorie
multilineară şi pe analiza logit, în ambele metode obiectivul constând în
identificarea variabilelor explicative semnificative statistic care afectează
probabilitatea bancrutei, a încetării plăţilor.
Analiza discriminatorie, în cazul riscului suveran, divide ţările în
ţări care sunt restanţiere şi intră în reeşalonări şi ţări care nu sunt în
această situaţie, construind, pe baza datelor din trecut privind
performanţele ţărilor, o funcţie de discriminare, Z, de diferenţiere a
variabilelor explicative, Xi; o funcţie discriminatorie lineară arătând
astfel: Z = ∑ ai × Xi , i=1....n.
Analiza logit nu divide ţările în categorii separate, dar, în schimb,
presupune că efectele combinate ale unor anumite variabile economice
vor servi pentru a împinge o ţară peste un anumit prag ; în acest caz, ţara
respectivă va trece din grupul nerestanţier în cel restanţier.
În analiza logit, variabila dependentă este un eveniment binar, cu
două valori, obiectivul fiind identificarea variabilelor explicative care
influenţează evenimentul.
Modelul logit poate fi scris astfel:
'
eb + c × xn
P( yit + 1 = 1 xit ) = ' (42)
1 + eb + c × xn
unde,
xit = valoarea variabilei explicative I în momentul t;
P( yit + 1) = probabilitatea ca o ţară care este în restanţă în momentul
t+1, în cazul y=0 nu va mai fi în restanţă.
5.2. Riscul politic

Aspectul riscului politic al băncii într-o ţară străină sau chiar în
propria ţară a fost de multă vreme dezbătut de către bănci. O bancă
doreşte să analizeze riscul preluării unei firme străine, dacă ea acordă
împrumuturi pentru a finanţa investiţii directe în străinătate. Mai
important, dacă banca se implică prin împrumuturi într-o ţară străină, ea
doreşte evaluarea efectelor situaţiei politice asupra capacităţii ţării
respective de a rambursa datoria.
175

În acest sens, este important să se cunoască efectele instabilităţii
politice asupra percepţiilor credibilităţii, ale bonităţii ţării, identificân-
du-se o relaţie negativă între instabilitatea politică şi credibilitate şi
totodată evidenţiindu-se tipuri de instabilitate politică ce afectează
percepţiile credibilităţii, şi anume:
o schimbarea regimului de guvernare, adică frecvenţa schimbării
regimului, care este în relaţie inversă cu stabilitatea politică;
o legitimitatea politică, măsurată prin gradul în care sistemul politic
al ţării este democratic sau autoritar, sistemul autoritar putând fi stabil pe
termen scurt, însă pe termen lung instabil;
o conflicte, chiar armate, interne sau externe.
Analiza utilizează tehnica regresiei celor mai mici pătrate pentru a
testa efectele instabilităţii acute, proxime şi ale instabilităţii cronice,
evidenţiind că percepţiile credibilităţii sunt mai sensibile la instabilitatea
acută de vârf, măsurată prin schimbarea regimului, decât la perspectiva pe
termen lung a ţării considerate, aceasta şi datorită că schimbarea regi-
mului exprimă mai bine instabilitatea decât conflictul armat sau legitimi-
tatea politică.
Totodată, trebuie subliniat că este importantă utilizarea mai multor
măsuri ale instabilităţii politice, deoarece nu există un singur fenomen
care să poată fi măsurat printr-o singură variabilă.
6. Managementul riscului şi organizarea băncii

În activitatea bancară modernă, trei aspecte referitoare la manage-
mentul riscului sunt importante:
o În cazul în care obiectivul băncii îl reprezintă maximizarea
veniturilor acţionarilor, punctul crucial este diversificarea portofoliului
băncii, deoarece aceasta permite reducerea riscului nesistematic, mode-
lele trebuind să ţină seama de covarianţa întregului portofoliu al poziţiilor
de risc.
o Se impune aplicarea unui sistem de management al riscului care
integrează conducerea de vârf, diviziile şi sucursalele pentru atingerea
scopurilor managementului riscului. Este nevoie să existe un sistem de
management global direct (on-line) şi în timp real, capabil să asigure
băncii o singură sursă de informaţii.
176

o Este important procesul managementului riscului, băncile
moderne utilizând sistemul punctelor de risc, care utilizează un numitor
comun pentru risc, fiind stabilite ţinte de expunere pentru activităţile
diferite.
Organizarea managementului riscului în cadrul băncii este, conform
reglementărilor bancare internaţionale, de o importanţă supremă, relevantă
fiind organizarea managementului riscului în băncile multinaţionale.
Într-o asemenea bancă, departamentul Trezorerie răspunde de
managementul riscului, excluzând riscul de credit, cuprinzând
următoarele secţiuni principale:
¾ Managementul capitalului, care gestionează capitalul existent şi
răspunde de dezvoltarea capitalului nou.
¾ Managementul riscului de trezorerie, care fixează limitele
riscului de rata dobânzii şi valutar, monitorizează încadrarea în aceste
limite, fiind responsabil şi de riscul de lichiditate.
¾ Managementul riscului sistemic, care răspunde de controlul
riscurilor referitor la deficienţele infrastructurii, precum sistemul de plăţi
şi piaţa valutară.
¾ Managementul riscului financiar, care este angajat în două
activităţi principale: managementul bilanţului, măsurând şi controlând
toate poziţiile structurale ale băncii, în afară de cele tranzacţionate,
problema centrală fiind ratele fixe comparativ cu cele variabile; cerceta-
rea dezvoltării riscurilor, ceea ce presupune conceperea cadrului tehnic
pentru sistemele managementului noilor riscuri, creându-se sistemul
punctelor de risc pentru măsurarea şi controlul riscului comercial, de
curs.
¾ Managementul trezoreriei, care vizează funcţiile zilnice ale
acesteia, cum ar fi menţinerea echilibrului lichidităţii cu Banca centrală.
Riscul de credit este condus, la nivelul filialelor din diversele ţări,
conform reglementărilor comune, centralizate ale băncii. Monitorizarea
riscului se face separat, pentru instituţii financiare şi corporaţii multinaţio-
nale, de către departamentul de credit central, pe de o parte, şi pentru
corporaţiile locale din cadrul fiecărei ţări, de către comitete locale de
credit, pe de altă parte.
Orice bancă se confruntă cu o categorie specială de risc, riscul
structural, care apare din operaţiile necomerciale, în special riscul generat
de activităţile de retail din alte ţări, în cazul băncilor care au o reţea
177

extinsă de filiale. De exemplu, în cazul împrumuturilor cu rată fixă,
trezoreriile locale din fiecare ţară fixează o rată a dobânzii pentru filiale,
care sunt acoperite împotriva oricăror mişcări ale ratelor dobânzii.
O altă categorie de risc este riscul comercial, acesta reprezentând
riscul care apare din activităţile comerciale ale băncii, fiind compus din
riscul de rată a dobânzii şi riscul de curs, valutar, acest risc fiind
monitorizat prin sistemul punctelor de risc. Un punct de risc este egal cu
o valoare dată a riscului, exprimată într-o valută stabilă, de exemplu, în
dolari. Punctele de risc pentru o poziţie sunt calculate prin înmulţirea
mărimii poziţiei cu ponderea punctului de risc pentru poziţia respectivă.
Ponderea punctului de risc este determinată în funcţie de maturitate şi o
estimare a volatilităţii relative a ratelor pentru perioade diferite,
tranzacţiile cu maturitatea mai lungă primind o pondere mai mare a
riscului decât cele cu maturitatea mai scurtă. Analiza de corelaţie ia în
considerare probabilitatea compensării reciproce a celor două poziţii,
astfel că riscul total al poziţiei combinate, în orice moment, este diferenţa
dintre cele două poziţii ponderate ale punctelor de risc, la care se adaugă
un procent al cifrei mai mici.
Sistemul punctelor de risc permite utilizarea unui standard comun
când se măsoară riscul apărut din orice tip de poziţie. Stabilirea punctelor
oferă managementului trezoreriei un instrument pentru măsurarea riscului
în termenii unei cantităţi de monedă care poate fi pierdută prin adoptarea
unei poziţii particulare, datorită unei mişcări adverse a ratei dobânzii sau a
cursului.
SUMARUL CAPITOLULUI
Riscul se măsoară prin volatilitatea fluxurilor de lichidităţi ale
băncii, putând fi măsurat la nivelul diferitelor produse financiare.
Obiectivul unei bănci, ca întreg, este acela de a adăuga valoare la
capitalul băncii, prin maximizarea venitului ajustat cu riscul acţiona-
rilor; în acest sens, pentru o bancă, profitabilitatea şi valoarea adăugată
a acţionarilor depind semnificativ de managementul riscurilor, inadec-
varea managementului riscurilor putând afecta solvabilitatea băncii,
insolvabilitatea fiind definită ca un activ net (avere netă) negativ, adică
datoriile depăşesc activele băncii.
178

Activitatea bancară se confruntă cu riscuri macroeconomice,
precum efectele recesiunii, şi cu riscuri microeconomice, precum
pericolele concurenţei. Crizele tehnologice, falimentul comercial al băncii
sau al clientului, intervenţiile politice sau dezastrele naturale constituie
riscuri suplimentare potenţiale cu care orice firmă se confruntă, însă
băncile se confruntă cu o serie de riscuri specifice. Pentru bănci, care
realizează intermedierea financiară între cei care dispun de un surplus de
lichidităţi, constituind depozite, şi cei care au nevoie de lichidităţi,
angajând credite, esenţa afacerii constă în managementul riscurilor care
apar în cadrul sau în afara bilanţului băncii.
Principalele riscuri ale băncilor sunt:
o riscul de credit;
o riscul de lichiditate şi de finanţare;
o riscul de neplată,;
o riscul de rată a dobânzii;
o riscul de piaţă sau de preţ;
o riscul de piaţă valutară şi riscul de curs;
o riscul de îndatorare sau de levier;
o riscul suveran şi riscul politic;
o riscul operaţional;
o riscul global.
Îmbunătăţirea gestiunii riscurilor bancare se realizează prin
securizarea activelor, care semnifică transformarea împrumuturilor
bancare în titluri comercializabile, funcţiile băncii fiind decuplate şi
preluate diferenţiat de către alte instituţii bancare şi nonbancare;
securizarea prezintă motive de atractivitate pentru bănci, prin aceasta
riscurile putând fi transferate în sistem, însă accentuând unele riscuri,
precum cel al plăţii anticipate.
Managementul riscurilor vizează şi acoperirea acestora, derivativele
reprezentând instrumentele moderne utilizate, piaţa derivativelor
cunoscând o expansiune rapidă în ultima perioadă.
Derivativul reprezintă un contract care stipulează efectuarea
vânzării unui activ, la o dată în viitor, prestabilită. Acoperirea riscurilor
prin utilizarea derivativelor oferă posibilitatea delimitării acestora, a
creşterii transparenţei riscurilor, a transferului diferenţiat al riscurilor între
participanţii pe pieţele financiare.
179

Principalele produse derivate sunt: futures, forwards, options şi
swaps, care vizează active de bază, numite fundamentale, precum bunuri,
valute, rate, cursuri etc., combinaţia dintre derivativele de mai sus
generând produsele hibride, care au cunoscut o expansiune semnificativă
în ultima perioadă.
Suplimentar, există instrumentele de piaţă necotată (over the
counter, OTC) constituită pentru clienţi individuali, constând din rate ale
dobânzii, swap pe valută (caps, floors, collars) şi alte instrumente legate
de swap.
Piaţa derivativelor a cunoscut o creştere rapidă, utilizarea lor de
către bănci fiind concentrată în băncile mari, pentru bănci derivativele
fiind angajamente în afara bilanţului.
Diferenţa esenţială dintre managementul riscului asociat
derivativelor şi cel asociat riscului bancar tradiţional este că, înainte de
aceste inovaţii financiare, băncile se preocupau în principal de evaluarea
riscului de credit şi de riscul suveran, iar în prezent, ele continuă să
împrumute ţările, corporaţiile, firmele mici şi populaţia, putând utiliza
derivativele pentru a transfera diferitele riscuri între diferiţii participanţi,
derivativele acţionând ca intermediari în managementul riscului.
Utilizarea incorectă a derivativelor poate accentua riscurile ataşate
fundamentalelor; totodată, derivativele generează riscuri specifice, unele
dintre acestea ţinând de natura derivativului; în acest sens, sunt enumerate
riscuri precum: de lichiditate, de volatilitate, de contraparte, de piaţă;
utilizarea derivativelor în scopuri speculative expune firmele, dar şi
băncile, la riscuri adesea posibil de evitat.
Abordarea tradiţională a managementului riscului se bazează pe
analiza bilanţului, a raportului dintre elementele structurale ale activelor
şi pasivelor în funcţie de expunerea diferenţiată a acestora la modificarea
ratelor dobânzii, luând în considerare maturităţile activelor şi pasivelor,
utilizându-se tehnici precum: determinarea modificării ratei marginale a
dobânzii, analiza gapului ratei dobânzii şi a gapului lichidităţii, analiza
duratei şi analiza gapului duratei.
În prezent, managementul active-pasive a fost revizuit, el explorând
modul cum noile instrumente au modificat structura organizatorică a
managementului riscului în cadrul băncii, adaptând-o la noile riscuri cu
care se confruntă banca modernă, orientându-se totodată spre instrumen-
tele nonbilanţiere ale băncii, precum titlurile comerciale, tranzacţionate în
180

afara bilanţului, aceste titluri comerciale şi cele bancare putând fi afectate
diferit de o modificare anumită, să spunem a ratei dobânzii.
Metodele moderne de analiză a riscului bancar utilizează analiza
statistică a distribuţiei, în particular conceptul de valoare la risc şi
simulare la stres, aceasta din urmă permiţând abordarea situaţiilor de
tensiune cu care se confruntă banca.
Abordarea riscului suveran evidenţiază faptul că băncile realizează
adesea o evaluare şi o gestiune defectuoasă a acestui risc, fiind necesare
consolidarea controalelor interne şi îmbunătăţirea tehnicilor de evaluare.
Creşterea ratei îndatorării externe, a ratei levierului extern se
explică prin importul de capital financiar în exces faţă de baza internă de
capital, în perspectiva fluxurilor aşteptate de venituri viitoare, care ar
putea fi generate de aceste împrumuturi; creşterea împrumuturilor suve-
rane a corespuns creşterii împrumuturilor sindicalizate, deplasate treptat
spre sectorul privat al creditorilor externi, care au contribuit semnificativ
la emergenţa creditelor suverane, ca o componentă determinantă a
împrumuturilor.
Trei parametri de risc joacă un rol crucial în determinarea ratei
optime a levierului, a îndatorării externe, şi anume: atitudinea faţă de risc,
hazardul moral şi costurile de interferenţă.
Evaluarea riscului suveran poate consta, ca şi în cazul celorlalte
riscuri, fie în utilizarea metodelor formale de previziune, de natură
econometrică, fie în evaluări centrate pe opinii, pe experienţă, când
băncile se bazează pe o apreciere subiectivă pentru a-şi fundamenta
deciziile, modelele de previziune întemeindu-se pe analiza discrimina-
torie multilineară şi analiza logit.
Aspectul politic al riscului bancar este important pentru băncile
implicate în finanţarea externă, fie prin împrumuturi directe, fie prin
împrumutarea firmelor angajate în investiţii externe directe, în acest sens,
fiind important să se cunoască efectele instabilităţii politice asupra
percepţiiei credibilităţii, a bonităţii ţării, identificându-se o relaţie negativă
între stabilitatea politică şi credibilitate.
Din punctul de vedere al organizării băncii, aspectele principale ale
managementului riscului sunt: diversificarea portofoliului, aplicarea unui
sistem integrat de management al riscului şi abordarea procesuală a
managementului riscului, aspectul din urmă permiţând aplicarea sistemu-
lui punctelor de risc pentru analiza riscului comercial, al ratei dobânzii şi
valutar.
181

TERMENI-CHEIE
Abatere standard Acoperire a riscului
Analiza discriminatorie Analiza duratei
Analiza gap Aversiune faţă de risc
Colateral Covarianţă
Curba randamentelor Derivativ
Deviaţie standard Discrepanţa poziţiilor
Distribuţie normală Diversificarea portofoliului
Durată Expunere netă la risc
Expunere reziduală la risc Funcţie de discriminare
Future Gap
Imunizare Limitarea creditelor
Managementul riscurilor Moment al dispersiei
Organizarea managementului Poziţie pe piaţă
riscului
Punct de risc Rata riscului activelor
Regresia celor mai mici pătrate Risc de contraparte
Risc de credit Risc de finanţare
Risc de îndatorare Risc de lichiditate
Risc de neplată Risc de piaţă
Risc de piaţă al portofoliului Risc de preţ
Risc de rată a dobânzii Risc de trezorerie
Risc global Risc legal
Risc nesistematic Risc operaţional
Risc politic Risc sistematic
Risc structural Risc suveran
Risc valutar Scor
Securizare a activelor Simulare la stres
Valoarea la risc (VaR) Volatilitate

• Care este cauza apariţiei riscului de lichiditate şi care este rolul
transformării activelor în apariţia acestui risc?
• Explicaţi ce se întâmplă cu profitul băncii în cazul când aceasta
deţine mai multe active sensibile la rata dobânzii decât pasivele sensibile,
iar nivelul ratei dobânzii scade.
182

• Explicaţi deosebirea dintre riscul sistematic şi riscul nesistematic
şi precizaţi din ce categorie de risc face parte fiecare.
• Precizaţi deosebirea dintre riscul suveran şi riscul politic.
• Ce reprezintă gapul şi cum se determină acesta?
• Pentru ce categorie de risc se foloseşte sistemul punctelor de
risc?
• Precizaţi care dintre următoarele caracteristici aparţine derivati-
vului: este un contract, este un instrument contingent, permite adaptarea
preţului, vizează viitorul, este flexibil.
• Precizaţi deosebirile dintre future şi forward şi evidenţiaţi com-
portamentul acestor contracte faţă de riscul fundamentalelor.
• Care este formula de determinare a ratei lunare a dobânzii, când
se cunoaşte rata anuală a dobânzii, rd?
• Presupunem că se doreşte calcularea duratei, în al 8-lea an, a unei
obligaţiuni de 1.500 lei, cu valoarea fixă a cuponului de 75 lei. Cuponul
este plătit anual, prima dată la sfârşitul primului an al plasamentului, ultima
oară în momentul răscumpărării obligaţiunii. Rata de piaţă a dobânzii este
de 7,5%. Determinaţi valoarea prezentă a titlului şi durata acestuia.
• Precizaţi definiţia valorii la risc şi interpretaţi semnificaţia
acesteia.
• Prin care dintre mărimile statistice enumerate în continuare se
măsoară riscul: varianţă; devianţă standard; covarianţă; coeficient de
variaţie; dispersie?
• Derivativele expun băncile la următoarele tipuri de riscuri: risc de
lichiditate; risc de volatilitate; risc de contraparte; risc de piaţă; risc de
acoperire. Precizaţi care dintre tipurile de riscuri enumerate nu este
generat de către derivative.
• Căile principale prin care banca minimizează riscul de credit sunt:
evaluarea împrumutului; limitarea creditului; armonizarea scadenţelor;
asigurarea colateralului; diversificarea. Care dintre căile enumerate nu este
corectă?
• Gapul, ca diferenţă dintre activele şi pasivele sensibile la rată,
capătă următoarele forme: gap pozitiv; gap secvenţial; gap de rată a
dobânzii; gap al creditelor restante; gap cupulativ. Care dintre formele
enumerate nu este corectă?
183

• Manolescu Gheorghe, Diaconescu-Sârbea Adriana, Management
bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura A.S.E.,
Bucureşti, 2003.
• Greuning Hennie van, Bratanovic Sonja Brajovic, Analiza şi
managementul riscului bancar, Editura IRECSON, Bucureşti, 2004.
• Heffernan Shelgh, Modern banking in theory and practice, John
Wiley and Soon, New York, 1996.
184

V. DOBÂNDA ŞI RATA DOBÂNZII
SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie cunoaşterea fundamentelor

dobânzii şi ale ratei dobânzii, a comportamentului acestora pe pieţele de
împrumuturi, precum şi a riscurilor asociate.
OBIECTIVE:
• Înţelegerea necesităţii determinării diferitelor randamente ale
dobânzii şi a modului de calculare a acestora.
• Înţelegerea modului în care riscul şi scadenţele instrumentelor
financiare determină diferenţierea ratelor dobânzii.
• Evidenţierea semnificaţiei ratei dobânzii reale, precum şi a a ratei
dobânzii compuse.
• Cunoaşterea importanţei ratelor dobânzii în construirea indica-
torilor condiţiilor pieţelor financiare, precum randamentul la scadenţă şi
rata profitului titlurilor financiare.
• Înţelegerea semnificaţiilor ratei dobânzii în condiţiile globali-
zării pieţelor financiare şi ale creşterii interdependenţelor economiilor.
INTRODUCERE
Ratele dobânzii sunt elementul cel mai pervers de pe pieţele
financiare, ele afectând interdependenţele financiare, valoarea activelor
financiare şi performanţele instituţiilor financiare, implicaţiile acestora
extinzându-se dincolo de lumea finanţelor. Managerii băncilor nu pot
adopta decizii de investiţii financiare fără a lua în considerare, înainte de
toate, ratele dobânzii, iar consumatorii adoptă deciziile de plasare a
economiilor în funcţie de instituţiile bancare care oferă cele mai atractive
rate ale dobânzii. Managerii firmelor iau în considerare ratele dobânzii
atunci când decid când să se împrumute, cât de mult, de la cine şi pentru
cât timp. Mai mult, ratele dobânzii servesc ca unitate de măsură pentru
185

compararea diferitelor tipuri de titluri. Având în vedere importanţa ratelor
dobânzii, se impune cunoaşterea modului cum acestea sunt determinate şi
a relaţiilor lor cu preţurile titlurilor, ale activelor.
1. Concept şi tipuri de dobândă

Dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui
subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul
pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp.
Dobânda este, în mod evident, determinată de conceptul de capital,
fiind legată de elementele de timp şi de risc.
Cercetările empirice au constatat unele caracteristici esenţiale ale
dobânzii:
o dobânda unui capital se produce independent de activitatea
personală a capitalistului;
o dobânda se afirmă drept o calitate intrinsecă a capitalului;
o dobânda se formează fără epuizarea capitalului (având deci o
durată eternă de constituire).
Nivelul general al ratelor dobânzii semnifică nivelul ratei sau ratelor
nominale directoare, adică al acelora care condiţionează celelalte rate.
Rata directoare este, în general, rata monedei centrale, a cărei
evoluţie se propagă în toate celelalte compartimente ale sistemului
financiar.
Rata directoare este practicată pe piaţa monetară, mecanismul de
transmitere a modificărilor acestei rate (impulsuri) asupra ratelor
dobânzilor bancare şi financiare fiind următorul: Banca centrală
majorează rata dobânzii la împrumuturile sale în monedă centrală ⇒
creşterea costurilor resurselor băncilor ⇒ băncile majorează dobânzile la
credite bancare ⇒ cresc plasamentele pe termen scurt, foarte lichide şi
depozitele la termen ⇒ se reduc plasamentele pe termen lung, fiind
vândute la bursă, iar încasările sunt depuse în depozite la termen ⇒
scade cursul bursier al titlurilor pe termen lung, creşte rata de randament,
se majorează rata de emisiune a titlurilor ⇒ cresc costurile instituţiilor
financiare şi ale emitenţilor de titluri ⇒ cresc costurile creditelor pe
termen lung.
Din punctul de vedere al băncii, putem deosebi două categorii de
dobânzi: dobânda bonificată şi dobânda percepută.
186

Dobânda bonificată reprezintă remunerarea disponibilităţilor
băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă. Capitalul
mobilizat la dispoziţia băncilor este fructificat în procesul creditării.
Nivelul dobânzilor bonificate este dependent de rata inflaţiei, de rata
dobânzii de refinanţare (taxa oficială a scontului, în cazul rescontării) şi
de ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.
Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la
clienţii lor în calitate de debitori, corespunzător creditelor acordate. La
rândul său, dobânda percepută este dependentă de o serie de factori,
printre care enumerăm: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu
operaţiunile bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minimă
obligatorie, dobânda bonificată.
Cele două categorii de dobânzi sunt interdependente, se află într-o
strânsă corelaţie, în sensul că dobânda percepută se stabileşte pornind de
la nivelul dobânzii bonificate, ţinând cont de nivelul marjei dobânzii şi de
rezerva minimă obligatorie depusă la banca centrală.
Dobânda aferentă rezervelor bancare minime obligatorii este
considerată de către băncile comerciale ca o cheltuială ce urmează a se
recupera prin dobânda percepută, în unele ţări dezvoltate băncile centrale
acordând băncilor comerciale dobânzi pentru rezervele constituite.
În economia de piaţă există o mare diversitate de tipuri de dobânzi,
şi anume:
Taxa oficială a scontului este dobânda cu care Banca centrală
rescontează cambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă
împrumuturi celorlalte bănci. Are nivelul cel mai mic din economie.
Taxa privată a scontului este dobânda cu care băncile comerciale
scontează cambiile prezentate de întreprinzători şi cu care acestea acordă
alte credite întreprinzătorilor.
Dobânda practicată între întreprinzători are nivelul cel mai mare din
economie (exemplu, dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe datorie).
Dobânda bonificată la depuneri (depozite bancare), al cărei nivel
este inferior dobânzii percepute la creditele bancare.
Dobânda practicată de diferite institute speciale de credite în
scopul creării de anumite avantaje pentru unele activităţi, sectoare şi al
cărei nivel este inferior dobânzii practicate la creditele acordate de
celelalte bănci.
187

Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte
emise de societăţi comerciale, pe termen scurt.
Dobânda la efectele guvernamentale şi la cele emise de societăţi
comerciale, pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni).
Evoluţia nivelului general al ratelor dobânzii este influenţat, la
nivel macroeconomic, de o serie de variabile de determinare, interne şi
externe, şi de o serie de factori, la nivel microeconomic.
Variabilele interne determinante sunt următoarele:
o Efectul de venit, care evidenţiază că, atunci când economia este
în perioada de creştere, agenţii economici vor să-şi sporească încasările
monetare, pentru a face faţă tranzacţiilor suplimentare, ceea ce, la o masă
monetară dată, împinge în sus ratele dobânzii.
o Efectul de lichiditate, care evidenţiază, că atunci când lichiditatea
din economie creşte, ratele dobânzii, în condiţii date, se diminuează, însă
în practică autorităţile monetare intervin pentru a modifica sensul mişcării
ratelor.
o Efectul de inflaţie, care evidenţiază că anticipaţiile inflaţioniste
sunt încorporate în ratele nominale, în scopul menţinerii ratelor reale ale
dobânzii la nivelul productivităţii capitalului din sfera reală.
Celor trei variabile interne de mai sus li se adaugă variabilele
exterioare, adică ratele dobânzii din alte ţări şi cursurile de schimb.
Factorii de influenţă a ratelor dobânzii la nivel microeconomic sunt:
o Productivitatea capitalului, care semnifică o anumită rată a
profitului realizată prin investirea capitalului împrumutat, compromisul
dintre creditor şi debitor trebuind să armonizeze nevoile de profit ale
debitorului şi interesul de economisire al creditorului.
o Lichiditatea evidenţiază faptul că, având celelalte condiţii asemă-
nătoare, creditorii vor prefera instrumentele de împrumut mai lichide.
o Riscul nerambursării influenţează nivelul ratelor dobânzii,
evitarea sau acoperirea acestuia, în scopul diminuării ratelor, necesitând
separarea între dobânda pură, care reprezintă costul utilizării
împrumutului, şi prima suplimentară plătită pentru acoperirea riscului.
o Raportul dintre oferta şi cererea de împrumuturi exprimă
confruntarea dintre nivelul veniturilor şi preferinţele de consum, pe de o
parte, şi evoluţia economiei şi a dezvoltării investiţiilor, pe de altă parte.
2. Echilibrul ratelor dobânzii
188

Într-o economie monetaristă fără pieţe de împrumuturi, cei care
deţin venituri au două opţiuni:
• cumpără bunuri de consum, deci le cheltuiesc;
• economisesc lichidităţi, deci o acumulare generalizată de putere
de cumpărare.
În condiţiile existenţei pieţelor de împrumuturi apare o a treia
opţiune: împrumutarea lichidităţii şi deţinerea de instrumente de credit.
Dobânda reprezintă cantitatea de bani primită de creditori în
momentul când aceştia acordă credite, iar rata dobânzii ester raportul
dintre dobândă şi suma de bani împrumutată.
Proliferarea pieţelor de credit este determinată de diversitatea
preferinţelor deţinătorilor de venituri pentru consumul prezent sau viitor,
precum şi de generarea de profit suficient, prin investirea sumelor luate cu
împrumut, pentru a putea rambursa împrumutul.
Pentru o anumită rată a dobânzii, unii vor dori să fie creditori,
împrumutanţi neţi, precum populaţia, iar alţii să fie debitori, împrumutaţi
neţi, precum firmele, opţiunea fiind determinată de randamentele
alternative ale posibilităţilor de folosire a banilor de către fiecare.
La baza fenomenului ratei dobânzii se află alegerea între puterea de
cumpărare prezentă şi cea viitoare, rata dobânzii fiind un preţ şi, ca orice
preţ, îndeplineşte o funcţie importantă în alocarea resurselor. O rată
ridicată evidenţiază orientarea societăţii spre consumul curent, pe când o
rată scăzută arată orientarea acesteia spre consumul viitor, spre investiţii.
La nivelul individului, rata dobânzii indică nivelul la care acesta poate
vinde puterea de cumpărare actuală pentru puterea de cumpărare viitoare.
Pentru firme, dacă rata profitului se aşteaptă să fie mai mare decât rata
dobânzii, firma va solicita împrumuturi, şi invers.
Pe piaţa împrumuturilor, debitorii neţi, împrumutaţii, vor cere
împrumuturi, iar depunătorii neţi, împrumutanţii, vor oferi împrumuturi,
deci pe piaţă se va confrunta cererea cu oferta de împrumuturi, de credite.
În figura nr. 4, care a fost prezentată în alt context, într-un capitol
anterior, se evidenţiază rezultatul acestei confruntări, evoluţia volumului
creditelor în funcţie de evoluţia ratei dobânzii.
189

85 90 100 110
Figura nr. 6. Echilibrul dintre oferta şi cererea de credite
Curba ofertei de credite este ascendentă, crescând de la stânga la

dreapta, odată cu creşterea ratei nominale a dobânzii, r.n.; la rate mai
mari, numărul celor care renunţă la consumul prezent pentru a economisi
creşte, cei mai prosperi investitori nu vor putea suporta costurile cu
dobânda din profiturile obţinute şi vor deveni deponenţi, economisind,
devenind creditori, ofertanţi de împrumuturi.
Curba cererii de credite este descendentă, ea coboară de la stânga la
dreapta; odată cu scăderea ratei nominale a dobânzii, tot mai mulţi
indivizi devin debitori, împrumutaţi neţi, rata dobânzii de piaţă plasându-se
sub rata câştigului personal, în cazul firmelor, a profitului. Pe măsură ce
rata dobânzii scade, economisirea se reduce, cererea de credite creşte,
investiţiile cresc.
190

Graficul din figura nr. 6 prezintă modul în care confruntarea dintre
cererea şi oferta de credite determină rata de piaţă a dobânzii. Echilibrul
cererii şi ofertei, conform graficului, se stabileşte pentru o rată de 10%, la
punctul E, de intersecţie a ofertei cu cererea, volumul creditelor
tranzacţionate fiind de 100 unităţi monetare, fie acestea miliarde. Dacă rata
creşte la 12%, oferta de credite creşte spre 110 u.m., în timp ce cererea
scade spre 85 u.m., deci se înregistrează un dezechilibru, oferta depăşind
cererea cu 20 u.m., situaţie în care unii creditori nu vor putea obţine
dobânda cerută, oferind o rată a dobânzii mai mică, sub rata de echilibru, de
10 %, să spunem, de 8%, ceea ce face să crească cererea de credite, treptat
cererea atingând 115 u.m, în timp ce oferta se reduce la 90 u.m., deci un
excedent de cerere de 20 u.m, ceea ce înseamnă penurie de credite, aceasta
împingând rata în sus, şi confruntarea cerere-ofertă continuă prin
dezechilibre, în jurul unei rate a dobânzii de echilibru niciodată realizată.
Ratele dobânzii contribuie la orientarea alocării resurselor, în
funcţie de raportul dintre acestea şi ratele câştigurilor personale ale
indivizilor şi ale firmelor; de exemplu, firmele profitabile, care au ratele
profitului peste ratele dobânzilor, primesc credite, investesc, se dezvoltă,
pe când celelalte nu.
Presupunem că ofertanţii şi solicitanţii de credite iau în considerare
anticipaţiile inflaţioniste, caz în care, cum reiese din figura nr. 6, curba
ofertei se va deplasa spre stânga sus, iar curba cererii se va deplasa spre
dreapta sus, aceste deplasări fiind determinate de creşterea ratelor
nominale sub impactul anticipaţiilor inflaţioniste, creşterea ratelor
nominale realizându-se după un anumit ecart temporal, comparativ cu
creşterea inflaţiei, datorită reacţiei întârziate a subiecţilor economici la
creşterea generalizată a preţurilor. Dacă rata inflaţiei ar fi de 10%, noua
rată a dobânzii nominale va creşte la aproximativ 18%, punctul de
echilibru al cererii şi ofertei de credite deplasându-se la E 1 , reprezentând
în grafic 90 u.m.
3. Valoarea în timp a banilor

Multe decizii financiare se referă la situaţii în care o persoană fizică
sau juridică efectuează anumite plăţi la un moment în timp şi primeşte
fonduri la un alt moment. Banii care se plătesc sau se încasează la
momente diferite în timp au valori diferite, iar această diferenţă de
valoare este recunoscută şi denumită analiza valorii în timp a banilor.
191

Această analiză se realizează utilizând concepte şi procedee care se
bazează pe tehnica dobânzii compuse. Dobânda reprezintă o cheltuială
importantă pentru debitor şi un venit pentru creditor. Deoarece dobânda
reprezintă un cost legat de timp, iar timpul înseamnă bani, timpul
constituie o variabilă importantă luată în considerare în orice decizie eco-
nomică şi, îndeosebi, în deciziile privind fluxurile financiare şi monetare.
În acest sens, utilizând conceptul de dobândă compusă, se poate
determina valoarea viitoare a imobilizărilor financiare, prin procedeul
compunerii valorilor, în funcţie de dobânda compusă. Totodată, luând în
considerare mecanismul dobânzii compuse şi costul legat de trecerea
timpului, se poate determina valoarea prezentă, care reprezintă suma ce
trebuie investită în prezent la o anumită rată a dobânzii pentru a obţine o
anumită valoare viitoare, determinare realizată prin procedeul actualizării
valorilor.
Procedeul de compunere este procedeul de determinare a valorii
viitoare (VV) a unui flux de numerar sau a unei serii de fluxuri de
numerar. Valoarea viitoare, sau suma compusă, este egală cu valoarea de
început plus dobânda acumulată.
Valoarea viitoare (pentru o singură dată) se determină prin formula:
(
VVn = VP × 1 + k n ) (43)
unde:
V V = valoarea viitoare;
V P = valoarea prezentă;
k = rata dobânzii;
n = numărul de perioade (ani).
Exemplu:
Suma de 1.000.000 dolari compusă pe o perioadă de 3 ani la rata
dobânzii de 4 % anual:
VV 3 = 1.000.000 × (1 + 0,04 ) = 1.124.864 lei
3
Procedeul de actualizare este procedeul de determinare a valorii

prezente, VP, a unui flux de numerar sau a unei serii de fluxuri de
numerar, procedeul de actualizare fiind inversul celui de compunere.
Valoarea prezentă (pentru o singură sumă):
VVn 1
VP = = VVn × (44)
(1 + k ) n
(1 + k )n
192

Exemplu:
Suma de 1.000.000 dolari actualizată pe o perioadă de doi ani la o
rată a dobânzii de 4 %:
1.000.000
VP = = 924.556 lei
(1 + 0,04)2
O anuitate se poate defini ca o serie de plăţi periodice egale (A)
efectuate pe un număr specificat de perioade.
Valoarea viitoare a unei anuităţi:
VVAn = A ×
(1 + k )n − 1 (45)
k
Exemplu:
Valoarea viitoare a unei anuităţi VVA cu 3 plăţi a câte 1.000.000
lei, la o rată de 4 %:
VVA3 = 1.000 .000 ×

(1 + 0,04 ) − 1
3
= 1.000 .000 ×
1,125 − 1
=
0,04 0,04
= 1.000.000 × 3,125 = 3.125.000 lei
Valoarea prezentă a unei anuităţi:
⎡ 1 ⎤
⎢1 − (1 + k )n ⎥
VPAn = A × ⎢ ⎥ (46)
⎢ k ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
Exemplu:
Valoarea prezentă a unei anuităţi VPA cu 3 plăţi a câte 1.000.000 la
o rată de 4 %:
⎡ 1 ⎤ 1
⎢1 − (1 + 0,04 )3 ⎥ 1−
VPA 3 = 1.000.000 × ⎢ ⎥ = 1.000.000 × 1,125 =
⎢ 0,04 ⎥ 0,04
⎢ ⎥
⎣ ⎦
0,1111
= 1.000.000 × = 2.777.000 lei
0,04
193

O anuitate la care plăţile se efectuează la sfârşitul fiecărei perioade
se numeşte anuitate obişnuită. Formulele prezentate sunt valabile pentru
acest gen de anuităţi.
Dacă fiecare plată are loc la începutul perioadei, şi nu la sfârşitul
său, atunci avem de a face cu o anuitate specială. Valoarea prezentă,
VP, a fiecărei plăţi va fi mai mare, pentru că perioada de actualizare
va fi mai mică cu un an (o perioadă) şi astfel valoarea prezentă, VP, a
anuităţii va fi, de asemenea, mai mare. În mod similar, valoarea
viitoare a unei anuităţi speciale, VV, va fi, de asemenea, mai mare,
pentru că fiecare plată va suferi procesul de compunere pentru încă un
an (o perioadă).
Următoarele formule pot fi folosite pentru a modifica VPo şi VVo,
pentru o anuitate obişnuită, în VPs şi VVs, pentru o anuitate specială:
VPAs = VPAo × (1 + k ) (47)
VVAs = VVAo × (1 + k ) (48)
Dacă fluxurile de numerar sunt inegale, nu se pot folosi formulele
aplicate anuităţilor. Pentru a determina valoarea prezentă, VP, sau
valoarea viitoare, VV, a unei serii de fluxuri de numerar inegale, trebuie
să se găsească VP sau VV ale fiecărui flux de numerar şi apoi se
însumează toate aceste valori. Totuşi, dacă unele dintre fluxurile de
numerar pot fi combinate ca să constituie o anuitate, se pot folosi
formulele valabile pentru anuitate, pentru a se calcula valoarea prezentă,
VP, sau valoarea viitoare, VV, a acelei părţi din seria de fluxuri de
numerar.
Calcularea valorii în timp a banilor se face, în general, folosind
ecuaţii care au patru variabile, astfel încât, dacă trei dintre ele sunt valori
cunoscute, ecuaţia poate fi rezolvată pentru a determina cea de-a patra
variabilă, care constituie necunoscuta.
Dacă se cunosc fluxurile de numerar dintr-o serie şi valoarea
prezentă, VP, sau valoarea viitoare, VV, se poate afla rata dobânzii sau
rata de actualizare (rata costului de oportunitate). De exemplu, un
împrumut bancar trebuie rambursat prin 3 plăţi a câte 100.000 lei,
împrumutul având o valoare prezentă de VP = 2.775.000 lei, atunci se
poate determina rata dobânzii, care face ca suma valorilor prezente, VP,
ale plăţilor succesive să fie de 2.775.000 lei. Deoarece aceasta este o
anuitate, se poate proceda după cum urmează:
194

Se scrie ecuaţia corespunzătoare:
1
1−
VPAn = 1.000.000 ×
(1 + k )n (49)
k
Pentru a găsi valoarea ratei dobânzii, k, se caută în tabelele speciale
pentru VVA şi VPA, pe rândul al treilea, corespunzător unui număr de 3
perioade, şi se găseşte valoarea care corespunde coloanei 4, adică unei
rate a dobânzii de 4 %. Evident, utilizând tehnica de calcul, prin modele
algoritmice adecvate, valoarea lui k se determină rapid. Dacă factorul nu
apare în tabel, aceasta înseamnă că rata dobânzii nu este număr întreg; în
acest caz, nu se poate utiliza această procedură, în practică apelându-se la
un calculator financiar. Evident, utilizând tehnica de calcul, prin modele
algoritmice adecvate, valoarea lui k se determină rapid.
Multe contracte stipulează plăţi mai frecvent, unele bănci operând
cu dobânda compusă zilnic. Când procedeul de compunere are loc mai
frecvent decât o dată pe an, acest fapt trebuie luate în considerare,
determinându-se rata anuală efectivă a dobânzii (RAE):
⎛ knom ⎞
RAE = ⎜1 + ⎟ −1 (50)
⎝ m ⎠
Pentru o compunere semestrială, rata anuală efectivă a dobânzii este

de 4,04%:
2
⎛ 0,04 ⎞
⎟ − 1 = (1,02 ) − 1 = 0,0404 = 4,04%
2
RAE = ⎜1 +
⎝ 2 ⎠
Această rată a dobânzii poate fi apoi utilizată pentru determinarea
valorii prezente, VP, sau valorii viitoare, VV, a fiecărei plăţi (acum
trebuie să se utilizeze un calculator financiar, deoarece tabelele nu pot fi
utilizate).
Dacă plăţile anuale în valoare de câte 1.000.000 lei fiecare ar fi fost
de fapt plăţi de câte 500.000 lei, fiecare plătibilă la câte 6 luni (deci
semestrial), pentru determinarea valorii prezente, VP, sau valorii viitoare,
VV, a acestei noi serii, va trebui să se utilizeze rata periodică a dobânzii
în valoare de 4%: 2 = 2 %.
195

Ecuaţia generală pentru determinarea valorii viitoare, pentru orice
număr de perioade de compunere pe an, este următoarea:
m×n
⎛ knom ⎞
VVn = VP × ⎜1 + ⎟ (51)
⎝ m ⎠
unde:
knom. = rata nominală, sau cotată a dobânzii;
m = numărul de perioade de compunere pe un an;
n = numărul de ani.
Un împrumut amortizat este un împrumut care se rambursează în rate
egale, pe o anumită perioadă de timp. O schemă de amortizare a împrumu-
tului arată, prin defalcare, care este porţiunea din suma de plată ce repre-
zintă dobânda, care este cea ce constituie rambursarea tranşei din suma
iniţială împrumutată şi ce a rămas de rambursat la fiecare moment în timp.
Calculatoarele financiare dispun de programe care pot să realizeze
toate operaţiile necesare.
4. Rata dobânzii şi determinarea acesteia

În orice economie, dobânda se exprimă în mărimi relative cu
ajutorul ratei dobânzii, calculată după relaţia:
D
r.d . = × 100 (52)
C
unde:
rd = rata dobânzii;
D = dobânda plătită (încasată) la un împrumut pe timp de un an;
C = suma împrumutată.
În economia de piaţă, nivelul ratei dobânzii se formează pe piaţa
capitalurilor, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de
împrumut.
Oferta de capital de împrumut, la rândul ei, depinde de următorii
factori:
• volumul producţiei şi al circulaţiei mărfurilor;
• fazele ciclice ale producţiei;
• mărimea capitalurilor rentierilor şi a economiilor diferitelor
categorii ale populaţiei.
196

Cererea de capital de împrumut depinde de următorii factori:
• volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor;
• fazele ciclice ale producţiei;
• caracterul sezonier al activităţii economice;
• mărimea nevoilor statului privind acoperirea unor deficite
bugetare prin împrumuturi: dacă aceste nevoi cresc, creşte şi cererea de
capital de împrumut, şi invers.
Rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, ea oscilând între
anumite limite minime şi maxime, diferenţa între aceste limite purtând
denumirea de marjă a dobânzii, rata dobânzii fiind însă inferioară ratei
medii a profitului.
Rata dobânzii se referă întotdeauna la perioada de un an.
Se întâlnesc trei posibilităţi de calculare a dobânzii: la depuneri,
la credite, la conturi curente.
• Calcularea dobânzii la credite şi depuneri dispune de două
modalităţi de calcul:
o Calculul dobânzii simple, în situaţia în care depunerile şi creditele
au o perioadă de până la un an, în acest caz, dobânda stabilindu-se
după relaţia:
C × nz × r d
D= (53)
360 × 100
unde:
D = dobânda în sumă, în valoare absolută;
C = capitalul împrumutat;
nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea;
rd = rata dobânzii.
Factorii de care depinde mărimea dobânzii se pot împărţi în două
categorii:
variabili (C, nz);
invariabili (360 şi procentul).
În aceste condiţii, relaţia capătă următoarea formă:
C × nz C × n z × rd
D = =
⎛ 360 × 100 ⎞ 360 × 100
⎜ ⎟
⎝ rd ⎠
197

• Calculul dobânzii compuse se practică în situaţia în care perioada
de creditare este mai mare de un an. Această perioadă poate fi exprimată
în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un an.
În situaţia în care perioada de creditare sau depunere este exprimată
în ani întregi, dobânda se calculează pe baza relaţiei:
(
D = Cf − C i = C i × k n − Ci = Ci × k n − 1) (55)
unde:
D = dobânda percepută sau bonificată;
Cf = capitalul fructificat;
Ci = capitalul iniţial;
k = coeficientul de fructificare (1 + rd);
n = numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea.
Din aceste relaţii se pot deduce şi ceilalţi factori. Astfel:
C f × rd Cf
Ci = = n (56)
k Ci
În situaţia în care perioada de depunere sau creditare este formată
din ani întregi şi fracţiuni de an, calcularea dobânzii se face după
următoarea relaţie:
⎛ C i × k n × nz × r d ⎞
D = Cf − Ci = ⎜⎜ Ci × k n + ⎟ − Ci =
⎝ 360 × 100 ⎟⎠
(57)
⎛ nz × rd ⎞
= C i × k n × ⎜1 + ⎟ − Ci
⎝ 360 × 100 ⎠
• Calculul dobânzii în conturile curente are în vedere faptul că pot
exista situaţii în care băncile au posibilitatea efectuării unui volum de
plăţi mai mare decât disponibilităţile existente în contul curent, caz în care
contul curent apare cu sold debitor la bancă, pentru aceste solduri
debitoare băncile percepând o dobândă superioară celei pe care o bonifică
pentru disponibilităţi.
Randamentul la scadenţă reprezintă mărimea care măsoară cel mai
corect rata dobânzii, exprimând rata dobânzii care egalează valoarea
prezentă a plăţilor primite, prin deţinerea unui instrument de debit, cu
valoarea actuală a acestuia.
198

Aşa cum s-a arătat într-un capitol anterior, valoarea prezentă, VP,
semnifică faptul că o sumă de bani încasabilă în viitor, VV, la o anumită
scadenţă, n, are o valoare mai mică decât aceeaşi sumă încasată în
prezent, deoarece această sumă depusă la bancă azi va genera o sumă mai
mare în viitor, datorită adăugării dobânzilor încasate suplimentar de la
bancă, D, prin multiplicarea sumei depuse cu rata dobânzii, r.d., relaţia
amintind de dobânda compusă.
Reamintim că formula generică de determinare a valorii prezente
este următoarea:
VV
VP = (58)
(1 + r.d .)n
Formula generală din care se deduce randamentul la scadenţă, r.s.,
conform regulii de mai sus, pentru un împrumut cu plăţi fixe ale dobânzii,
este:
n
Di CN
VP = ∑ + (59)
i =1 (1 + r.s.)i
(1 + r.s.)n
unde CN reprezintă valoarea nominală a împrumutului, indiferent
de instrumentul utilizat.
Această formulă evidenţiază faptul că dacă se cunoaşte preţul
curent al titlului de credit, VP, valoarea plăţilor cu dobânda, D,
maturitatea împrumutului, n, şi valoarea împrumutului, CN, se poate
determina randamentul la scadenţă, r.s.
Totodată, a fost elaborată o formulă rapidă, care poate fi utilizată
direct pentru a afla valoarea aproximativă a randamentului la scadenţă al
unei obligaţiuni:
CN − VP
D+
rs = t (60)
CN + VP
3
Fiind dificil de calculat, randamentul la scadenţă este înlocuit de
alte mărimi, mai simplu de determinat, utilizate, cum vom vedea mai
departe, în cazul titlurilor financiare.
199

Rata profitului, r.p., măsoară mai corect şi complet rezultatul
deţinerii unui titlu financiar, având valoarea nominală, VN, această
mărime fiind definită ca raport procentual între:
suma plăţilor suplimentare încasate de către deţinător în perioada
deţinerii, plăţi determinate prin aplicarea ratei dobânzii, a cuponului, r.d.
la valoarea nominală, şi modificarea valorii titlului în această perioadă,
adică diferenţa dintre preţul de vânzare, de piaţă, PV, şi preţul de
cumpărare, PC, al titlului, care poate fi egal cu valoarea nominală;
preţul de cumpărare a titlului.
Formula de calcul, în cazul scadenţei de 1 an, este următoarea:
PC × r.d . + (PV − PC )
r. p. = = r.d . + r.c. (61)
PC
unde r.c. = rata modificării valorii titlului în perioada deţinerii
acestuia:
PV − PC
r.c. = (62)
PC
În cazul unei maturităţi plurianuale, cu scadenţa n, vom avea:
n
∑ PC × r.d . + (PV − PC )
i
r. p. = i =1
(63)
PC
Rata profitului va diferi de rata curentă, r.d., chiar şi de randa-
mentul la scadenţă, fiind influenţată de fluctuaţiile pe piaţă ale preţului
titlului; analiza acestei influenţe se va face în subcapitolul următor.
5. Rata nominală şi rata reală a dobânzii

Aprecierile privind nivelul dobânzii sunt valabile atât timp cât stabi-
litatea monetară asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea
integrală a valorii avansate, respectiv, o putere de cumpărare echivalentă
momentului acordării împrumutului. Perioada actuală, caracterizată prin
intense, permanente şi generalizate procese inflaţioniste, influenţează,
evident, acest proces şi pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.
Riscul eroziunii capitalului se referă la posibilitatea pierderilor pe
care creditorul le poate suferi, prin faptul că valoarea reală (la momentul
de referinţă) a ratelor de rambursare a împrumutului nu poate acoperi
integral capitalul împrumutat, evaluat în aceiaşi termeni.
200

În aceste condiţii, creditorul nu renunţă să-şi valorifice capitalul
prin împrumuturi, dar va căuta, prin condiţiile creditului, să-şi asigure o
compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea
monetară, prin ridicarea nivelului ratei dobânzii.
Astfel se desprinde concluzia că, în condiţiile procesului
inflaţionist, dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală
şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară.
Rata nominală a dobânzii este definită ca rata de schimb între valoarea
prezentă a monedei şi valoarea viitoare a acesteia; de exemplu, dacă rata
nominală este de 10% anual, 1 euro azi valorează 1,1 euro peste 1 an.
Rata reală a dobânzii este rata de schimb între valoarea de azi a
bunurilor reale şi valoarea de mâine a acestora. În condiţiile inexistenţei
inflaţiei, rata nominală este egală cu cea reală. Dacă însă se anticipează o
rată anuală a inflaţiei de 10%, similară ratei nominale a dobânzii, atunci
cu 1,1 euro vom putea cumpăra peste un an ceea ce cumpărăm cu 1 euro
acum, aceasta evidenţiind că rata nominală de 10% semnifică o rată reală
de zero.
Relaţia dintre cele două rate se exprimă prin următoarea formulă:
r.n. = r.r. + r.i. (64)
unde:
r.r. = rata reală a dobânzii;
r.n. = rata nominală a dobânzii;
r.i. = rata anticipată a inflaţiei.
Rata anticipată a inflaţiei este o variabilă dificil de determinat,
estimarea acesteia prin analiza ratelor istorice a eşuat, deoarece
anticipările subiecţilor economici au la bază cu totul alţi factori.
Astfel, rata dobânzii reale (r.r.) este dată de:
1 + r.n
r.r = − 1 (65)
1 + r.i.
În condiţiile în care rata inflaţiei este 10 %, iar rata dobânzii de
20 %, vom avea:
1 + 0,2 1,2
r.r = −1 = − 1 = 0,0909 = 9,09%
1 + 0,1 1,1
Impactul inflaţiei asupra creditorului şi debitorului va fi diferit:
• dacă rata inflaţiei creşte, rata reală a dobânzii se reduce, impactul
fiind avantajos pentru debitor şi dezavantajos pentru creditor;
• dacă rata inflaţiei scade, rata reală a dobânzii creşte, impactul
fiind avantajos pentru creditor şi dezavantajos pentru debitor.
201

Rata reală a dobânzii este un indicator mai corect al împrumutului,
impactul oferind informaţii mai adecvate referitoare la piaţa împrumutului.
6. Categorii ale ratei nominale a dobânzii

Ratele dobânzii sunt printre cele mai urmărite variabile din
economie, evoluţia lor afectând zilnic viaţa fiecăruia şi având consecinţe
importante asupra stării economiei, asupra deciziilor de consum şi de
economisire, a investiţiilor şi afacerilor.
Fiecare piaţă a împrumuturilor are propriile rate ale dobânzii, exis-
tând rate ale ipotecilor, ale creditelor bancare pe termen lung, mediu, scurt,
ale titlurilor pe termen scurt, ale acţiunilor, ale obligaţiunilor de stat etc.
În acest sens se pot delimita niveluri ale ratei dobânzii pentru
instrumentele de credit semnificative: împrumutul simplu şi în rate,
titlurile cu cupon şi cu discont.
Rata de bază a dobânzii, r.b., reprezintă rata utilizată de către bănci
pentru creditele pe termen scurt contractate de firmele mari, cu credibilitate
maximă, fiind cea mai scăzută rată, datorită riscului mic de nerambursare,
evoluţia sa fiind discretă (în salturi), putând fi considerată fixă pe perioade
anumite de timp. Ratele dobânzii plătite de firme, r.p., adică ratele curente ale
dobânzii, sunt mai mari decât rata de bază, coeficientul de multiplicare a ratei
de bază, k.r., variind între 3% şi 10%, şi totodată adesea firmele sunt obligate
să conserve o parte din împrumutul primit într-un cont de compensare, C.C.,
cu dobânda zero, astfel că rata efectivă, r.e., a împrumutului va fi mai mare
decât rata prevăzută în contract:
I ⎛ I ⎞
r.e. = r.c. × = ⎜ r. p. × k .r. × ⎟ (66)
I − C.C. ⎝ I − C.C. ⎠
De exemplu, având următoarele date: I = 1.000, C.C. = 200, r.p =
6%, k.r. = 5%, rata efectivă va fi:
1.000
r.e. = 6 × (1 + 0,05) × = 6,3 × 1,25 = 7,87%
1.000 − 200
6.1. Împrumuturi bancare

a. Împrumutul simplu furnizează o sumă de bani, Ia, care trebuie
rambursată la scadenţă, n, însoţită de o sumă suplimentară, de dobândă, D.
Randamentul la scadenţă, r.s., măsură a ratei dobânzii, se determină astfel:
202

Iv Ia + D Iv − Ia D
Ia = = ⇒ r.s. = = (67)
1 + r.s. 1 + r.s. Ia Ia
În cazul împrumutului simplu, rata dobânzii este egală cu
randamentul la scadenţă.
b. Împrumutul cu plăţi în rate furnizează o sumă de bani, Ia , celui
împrumutat, pe un număr de ani, n, care reprezintă scadenţa, sumă care
trebuie să fie rambursată prin rate periodice, R, de regulă egale, care
cuprind părţi din principal, P, din suma împrumutată, şi dobânda aferentă
perioadei respective, D, adică, R = P+D.
În acest caz, randamentul la scadenţă, r.s., se regăseşte în egalitatea:
n
R
Ia = Rp = ∑ (68)
i =1 (1 + r.s.)i
unde RP reprezintă valoarea prezentă a sumei plăţilor, a ratelor
plătite până la scadenţă.
Determinarea lui r.s., când se cunosc celelalte variabile, se face
utilizând programe informatice sau tabele speciale cu valorile prezente.
6.2. Împrumuturi pe titluri

Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă rata plătită la obligaţiuni cu
valori mari şi risc redus, fiind determinată ca raport dintre dobânda anuală
şi valoarea (preţul) obligaţiunii. Riscurile ratelor dobânzii la obligaţiunile
de stat, locale şi corporatiste sunt clasificate, prin sistemul MOODY, în 9
clase, pornind de la Aaa (calitatea super a obligaţiunii), până la C (calitate
foarte slabă), în funcţie de solvabilitatea financiară a emitentului, de
capacitatea acestuia de a rambursa principalul şi a plăti dobânzile
conform contractului.
Măsurarea ratelor dobânzii se face prin trei mărimi, şi anume:
Rata nominală, r.n., reprezintă, cum s-a arătat, raportul procentual
dintre dobânda anuală, D.A., adesea sub formă de cupon, şi valoarea
nominală a obligaţiunii, V.N.O.:
D. A.
r.n. = × 100 (69)
V .N .O.
203

Rata curentă a dobânzii, r.c., reprezintă raportul dintre dobânda
anuală şi preţul de piaţă al obligaţiunii, P.O., P.O. ≠ V .N .O. :
D. A.
r.c = × 100 (70)
P.O.
Randamentul la scadenţă, efectiv, r.s., al obligaţiunii pe termen
lung se determină luând în considerare procesul de scontare, de
determinare a valorii prezente a unei sume de bani generate, plătită sau
primită, în viitor. Obligaţiunile pe termen lung sunt vândute cu un
discont, adică la un preţ mai mic decât valoarea nominală, rata dobânzii
sau randamentul trebuind să ţină seama de câştigul de capital din valoare
şi de plăţile cuponului dobânzii.
c. În cazul obligaţiunii cu cupon, având valoarea nominală,
V.N.O., care este remunerată anual cu o sumă de bani, D, având scadenţa
n, rata de piaţă a dobânzii fiind r.d., preţul de vânzare al obligaţiunii în
prezent, P.O.P., va fi:
n
Dt V .N .O.
P.O.P. = ∑ + (71)
t =1 (1 + r.d .)
t
(1 + r.d .)t
Se constată o relaţie directă dintre P.O.P. şi fluxurile veniturilor
din viitor, în sensul că, cu cât va fi mai mare cuponul de dobândă, D,
cu atât va fi mai mare preţul prezent al obligaţiunii, şi o relaţie inversă
dintre acest preţ şi rata de piaţă a dobânzii, r.d., această relaţie
concretizându-se în trei constatări:
¾ când preţul titlului este egal cu valoarea nominală a acestuia,
randamentul este egal cu rata dobânzii, a cuponului;
¾ preţul cuponului şi randamentul sunt negativ dependente: dacă
randamentul creşte, atunci preţul scade, şi invers;
¾ randamentul titlului este mai mare decât rata cuponului, când
preţul obligaţiunii este mai mic decât valoarea nominală a acesteia.
De exemplu, având V.N.O = 1.000 euro, D = 50 euro, n =3 ani, r.d.
= 10%, vom avea:
50 50 50 1.000.
P.O.P. = + + + = 875 euro
(1 + 0,1) (1 + 0,1) (1 + 0,1) (1 + 0,1)3
2 3
Rezultă că valoarea prezentă a obligaţiunii cu valoarea nominală de

1.000 euro este de 875 euro.
204

Reformulând problema, trebuie găsită valoarea lui r.s., când se
cunosc V.N.O., P.O.P., D, şi n, D reprezentând valoarea absolută a unei
rate nominale, r.n., a dobânzii, adică, în exemplul de mai sus:
875 =
50
+
50
+
(50 + 1.000 )
(1 + r.s ) (1 + r.s.) 2
(1 + r.s.)3
unde, r.s. reprezintă rata la scadenţă a obligaţiunii, determinarea
acesteia făcându-se prin utilizarea unor programe de calculator sau de
tabele ale obligaţiunilor pentru rate nominale diferite, în exemplul dat,
r.s.=10%.
Un caz particular al obligaţiunii cu cupon este obligaţiunea
consolidată, o obligaţiune perpetuă, cu scadenţa nedefinită şi
răscumpărarea principalului, care oferă o plată fixă, continuă a cuponului.
În cazul acestei obligaţiuni, preţul, P.O.C., se determină astfel:
D
P.O.C. = (72)
r.d .
Formula este o formă simplificată a formulei de determinare a lui
P.O.P., al doilea termen din dreapta semnului egal neexistând,
obligaţiunea nefiind răscumpărată, vândută, iar primul termen din partea
dreaptă fiind produsul dintre D şi o sumă infinită de termeni, care la
limită converg spre valoarea 1/r, obţinându-se astfel formula de
determinare a lui P.O.C.
d. Obligaţiunea cu discont este cumpărată la un preţ, PC, mai mic
decât valoarea nominală, VN, (cu un discont) şi la scadenţă este
recuperată de către emitent la valoarea nominală, diferenţa reprezentând
dobânda aferentă împrumutului, încasată prin discont. Calculul
randamentului în acest caz este similar împrumutului simplu, şi anume:
VN − PC
r.s. = (73)
PC
Se constată că randamentul este corelat negativ cu preţul de
cumpărare al titlului, la fel ca în cazul obligaţiunii cu cupon.
Dacă instrumentele a şi d asigură plata numai o singură dată, la
scadenţă, instrumentele b şi c asigură plăţi periodice; compararea ratelor
dobânzii în cazul celor patru instrumente a utilizat conceptul de valoare
prezentă.
205

Piaţa titlurilor, a obligaţiunilor stabileşte preţul acestora în funcţie
de cererea şi oferta de obligaţiuni, considerând ca fix fluxul de dobânzi,
de venituri anuale, deci rata nominală a dobânzii.
Cererea de obligaţiuni reflectă intenţiile ofertanţilor de împrumuturi,
scăderea preţului determinând creşterea ratei la scadenţă şi majorarea
cererii de obligaţiuni. Oferta de obligaţiuni reflectă intenţiile beneficiarilor
de împrumuturi, creşterea preţurilor determinând, în condiţiile considerate,
diminuarea ratei la scadenţă şi creşterea ofertei. Majorarea preţurilor
obligaţiunilor şi deci reducerea ratei la scadenţă determină un excedent al
ofertei de obligaţiuni asupra cererii, deci o diminuare a ofertei de
împrumuturi, care va determina o scădere a preţurilor şi o creştere a
randamentelor la scadenţă. Procesul este invers în cazul scăderii preţurilor
obligaţiunilor, în final preţurile crescând şi randamentele reducându-se.
Să considerăm un singur tip de obligaţiune, aceea emisă de stat, cu
valoare nominală de 1.000 euro, cu scadenţă nelimitată, cu rata dobânzii
care fluctuează în funcţie de cererea şi oferta obligaţiunii respective;
cuponul anual al obligaţiunii de 1.000 euro va fi de 100 euro, indiferent
de rata de piaţă a dobânzii. Admitem că rata dobânzii la obligaţiunile
iniţiale este de 10%, însă după un an statul emite noi obligaţiuni cu o rată
a dobânzii de 20%. Pentru a putea vinde vechile obligaţiuni cu un cupon
de 100 euro, va trebui ca preţul obligaţiunii să coboare la 500 euro
(100 = 0,2 × 500 ). Se poate afirma că valoarea de piaţă a obligaţiunilor
vechi (P.O.) este invers proporţională cu rata de piaţă a dobânzii, r.d., în
cazul menţinerii valorii cuponului, D. Relaţia este formalizată astfel:
D
P.O. = (74)
r.d .
adică, în exemplul de mai sus:
100 100
P.O. = = 1.000 sau P.O. = = 500
0,1 0.2
Astfel, deoarece obligaţiunile sunt active cu venituri fixe, când
ratele dobânzii cresc, preţurile obligaţiunilor se reduc, şi invers,
deţinătorii de obligaţiuni pot obţine pierderi sau câştiguri datorită
modificării valorii de piaţă a acestora. Obligaţiunile pe termen lung
generează câştiguri şi pierderi mai mari decât cele pe termen scurt, la
anumite modificări ale ratelor dobânzii, ceea ce semnifică faptul că
primele sunt mai puţin lichide decât subsecventele.
206

7. Structura ratelor dobânzii
Între ratele directoare şi celelalte rate ale dobânzii din economie
există anumite legături, diferenţiate astfel: legături dintre rata pieţei
monetare şi ratele creditoare ale dobânzii; legături dintre rata pieţei
monetare şi ratele debitoare ale dobânzii.
7.1. Structura ratelor creditoare

Nivelul ratelor dobânzii la împrumuturi diferă în funcţie de
scadenţele acestora; relaţia dintre ratele dobânzilor pe termen scurt şi
ratele dobânzilor pe termen lung este denumită structura ratelor
dobânzilor, structură evidenţiată grafic prin curba ratelor dobânzii (a
randamentelor), prezentată în figura nr. 7, care ilustrează relaţia ce există
între titluri care diferă din punctul de vedere al ratelor dobânzii
(randamentelor) în funcţie de scadenţe. Această curbă uneşte punctele de
intersecţie ale scadenţelor şi ratelor dobânzii specifice diferitelor tipuri de
titluri, curba modificându-se în timp în funcţie de cei doi parametri.
Figura nr. 7. Curba randamentelor (a ratelor dobânzii)
207

În funcţie de conjunctură, curbele de randament pot avea următoa-
rele forme:
curba plată, P, evidenţiază că randamentele titlurilor, indiferent
de scadenţă, sunt aceleaşi şi, deci, raporturile dintre cerere şi ofertă sunt
echilibrate pe ansamblul pieţei;
curba descendentă, D, evidenţiază faptul că titlurile pe termen
scurt au randamente ridicate şi, deci, că cererea de împrumuturi pe termen
lung este puternică;
curba ascendentă, A, evidenţiază faptul că titlurile pe termen lung
au randamente ridicate şi, deci, că cererea de împrumuturi pe termen scurt
este puternică.
Există mai multe ipoteze explicative referitoare la structura ratelor
creditoare ale dobânzii:
¾ ipoteza anticipaţiilor raţionale, sugerată de Fisher, fundamentând
şi efectul Fisher de endogenizare a anticipării inflaţiei în rata nominală a
dobânzii, afirmă că va fi totdeauna un număr suficient de cumpărători şi
ofertanţi de titluri, de obligaţiuni care găsesc pe piaţă obligaţiuni cu
maturităţi diferite perfect substituibile. Intuitiv, se poate spune că rata
obligaţiunilor pe termen lung, cu scadenţa n, r.l.n, va fi egală cu media
ratelor aşteptate ale dobânzii obligaţiunilor pe termen scurt, r.s., în
perioada de viaţă, n, a obligaţiunilor pe termen lung. Formalizând
afirmaţia de mai sus, vom avea:
n
∑ r.s.i
r.l.n = i =1
(75)
n
Dacă avem două tipuri de obligaţiuni, unul cu scadenţa pe doi ani şi
cu randamentul analizat la maturitate de r 2 , şi altul cu scadenţa pe 1 an şi
randamentul în primul an de r 1 , r 2 > r1 , vom avea, conform afirmaţiei
de mai sus:
r.s.i. = 2 × r 2 − r1
unde r.s.i. = rata implicită a obligaţiunii pe termen scurt în al doilea
an.
Pentru a egaliza în timp ratele pe termen lung (pe doi ani) cu cele
pe termen scurt (pe un an), va trebui să existe următoarea relaţie:
r.s.i. > r 2 > r 1 , (76)
208

Aceasta înseamnă că investitorii vor creşte cererea de obligaţiuni pe
termen scurt, a căror rată anticipată devansează în anul al doilea rata
obligaţiunilor pe termen lung, şi în acest mod procesul va egaliza, în timp,
ratele celor două tipuri de obligaţiuni.
Dacă rata dobânzii obligaţiunilor pe termen scurt va rămâne
neschimbată, r 1 , şi în perioada viitoare, atunci va exista o creştere a
cererii de obligaţiuni pe termen lung, forţând preţul lor în sus, şi rata în
jos, procesul continuând până când randamentele celor două tipuri de
obligaţiuni vor fi egale. Această ipoteză explică de ce ratele dobânzii
obligaţiunilor cu maturităţi diferite se mişcă în acelaşi sens;
¾ ipoteza preferinţei pentru lichiditate, elaborată de Keynes,
afirmă că arbitrajele între plasamentele pe termen scurt şi cele pe termen
lung ţin seama de riscul pierderii de capital care afectează plasamentele
pe termen lung, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât scadenţa este mai
îndepărtată. Arbitrajele se realizează deci pe baza randamentelor
anticipate, cărora li se adaugă o primă de lichiditate, care creşte în funcţie
de scadenţa titlului;
¾ ipoteza pieţelor segmentate, elaborată de către Culberston,
afirmă că pieţele variate ale obligaţiunilor cu maturităţi diferite sunt
complet separate şi segmentate, operatorii fiind specializaţi pe
instrumente de credit cu scadenţe anumite, nesustituibile, curbele
randamentelor la scadenţă pe pieţele separate luând forme diferite.
Această ipoteză nu explică de ce, în realitate, ratele titlurilor cu scadenţe
diferite cresc şi scad împreună, şi în plus de ce investitorii sunt indiferenţi
la scadenţele titlurilor comercializate pe piaţă (aceasta, deoarece ei sunt
interesaţi de câştigul marginal generat prin operaţiunile pe piaţă,
indiferent de scadenţe);
¾ ipoteza habitatului preferat, a nişei, elaborată de către
Modigliani şi Sutch, încearcă să combine ipotezele anterioare, afirmând
că titlurile cu maturităţi diferite sunt substituibile imperfect, cei care
economisesc au, de regulă, o preferinţă mică să deţină titluri cu maturităţi
scurte, însă lichiditatea lor mai mare le poate face uneori mai atractive
decât cele cu maturităţi lungi, şi astfel un habitat financiar agitat poate fi
preferabil unuia mai liniştit.
Conceptul de structură a ratelor dobânzii este important pentru
înţelegerea modului cum lichidităţile disponibile pot fi investite profitabil
în timp în titluri cu scadenţe diferite, cum titlurile pe termen lung pot fi
209

refinanţate prin vânzarea celor cu termen scurt, şi invers. Însă, orice
explicaţie a conceptului de structură a ratei dobânzii descrie un posibil
model al ratelor la un moment dat, neexplicând modul cum ratele se
mişcă în timp.
7.2. Legătura cu ratele debitoare

Comportamentele firmelor faţă de angajarea de împrumuturi sunt
influenţate şi de alţi factori decât ratele dobânzii, şi anume:
• investiţii indispensabile supravieţuirii firmelor;
• rentabilitatea investiţiilor, care trebuie să fie apreciată pe termen
lung;
• perspectivele debuşeelor, posibilităţile de a transfera cheltuielile
financiare în preţuri, fără a pierde pieţele.
Evident că firmele vor compara rentabilitatea proiectelor lor de
investiţii cu costul capitalurilor necesare, nivelul ratelor debitoare fiind
adesea influenţat de conflictul dintre obiectivul care vizează reducerea
cheltuielilor financiare ale firmei şi obiectivul de politică economică,
vizând diminuarea cererii de credite şi protejarea monedei naţionale.
Logica teoriei care afirmă că variaţia costului marginal al
refinanţării băncilor antrenează o variaţie similară a costului marginal al
creditului este adesea distorsionată în practică, în măsura în care ecartul
dintre costul marginal şi costul mediu este mare.
În cadrul ansamblului ratelor dobânzii, al legăturilor dintre acestea,
se înregistrează în practică anumite deconexiuni evolutive, delimitate în
două categorii:
• Deconexiuni externe, între ratele dobânzii de pe piaţa monetară
internă şi cele de pe piaţa valutară, ratele pieţei monetare putând constitui
un plafon pentru cele de pe piaţa valutară. În acest sens, intervenţiile
autorităţilor printr-un protecţionism monetar şi financiar, însoţit de unul
comercial, pot deconecta ratele interne de cele externe, fie prin
suprimarea pieţei monetare, fie prin dublarea acesteia, pentru rezidenţi şi
nerezidenţi, ceea ce presupune accentuarea reglementărilor, obturarea
mecanismelor pieţei, distorsionarea ratelor interne ale dobânzii.
• Deconexiuni interne între ratele diferitelor pieţe şi titluri, între
cele creditoare şi cele debitoare.
210

Pentru a nu transfera integral sau parţial creşterea ratei pieţei
monetare, directoare, asupra costurilor creditelor se poate acţiona în două
moduri:
• asupra costului resurselor băncii, prin diminuarea rezervelor
minime obligatorii şi majorarea resurselor cu rate administrate, sub cele
de piaţă;
• asupra cheltuielilor financiare ale celor împrumutaţi, prin bonifi-
caţii la dobânzi.
Aceste intervenţii pot însă distorsiona acţiunea reglatoare a ratei
dobânzii pe piaţa împrumuturilor, orientând fondurile spre investiţii cu
rentabilitate problematică.
8. Riscul ratei dobânzii şi globalizarea financiară

Rezidenţii dintr-o ţară pot deţine adesea instrumente financiare
emise în altă ţară, astfel că o bancă germană poate deţine obligaţiuni de
stat emise în Germania, exprimate în euro, cu randamentul anual r.e., şi
obligaţiuni emise de guvernul american, exprimate în dolari, cu
randamentul r.a., ambele titluri având aceeaşi scadenţă şi acelaşi risc.
Pentru a evalua situaţia, banca trebuie să ia în considerare, în primul rând,
denominarea diferită a obligaţiunilor şi deci cursul de schimb.
Presupunem că cursul euro relativ la dolar (euro/dolar) în momentul 1,
notat cu S1, a fost de 0.78, şi că în momentul 2 înregistrează o creştere la
nivelul S2, de 0,90, deci mai mulţi euro vor fi necesari pentru a obţine o
anumită sumă de dolari, euro pierzându-şi din valoare în raport cu
dolarul, deci depreciindu-se, în schimb dolarul s-a apreciat. Rata de
depreciere a euro, [(S1/S2)-1], notată cu s, a fost deci de cca 13%. .
Dacă banca germană deţine obligaţiuni în euro, randamentul va fi
r.e., dar dacă deţine şi obligaţiuni americane, banca va obţine randamentul
r.a., şi în plus un câştig din aprecierea dolarului, notat cu r.s.:
unde:
r.s. = 1/s, (77)
astfel că dacă banca va dori să deţină ambele titluri, va trebui să
existe egalitatea:
r.e. = r.a.+r.s. (78)
Aceasta înseamnă că pentru ca banca germană să fie interesată să
deţină ambele obligaţiuni, randamentul obligaţiunii europene trebuie să
211

fie egal cu randamentul obligaţiunii americane plus rata aşteptată de
depreciere a euro faţă de dolar. Dacă s este pozitiv, atunci deţinătorii de
obligaţiuni vor anticipa că dolarul se va aprecia, iar euro se va deprecia, şi
deci randamentul obligaţiunii germane trebuie să fie mai mare decât al
celei americane, pentru a suplini rata de depreciere a euro. Denumirea
tehnică a acestei condiţii este paritatea dobânzii neacoperite, conform
căreia obligaţiunile exprimate într-o monedă care se aşteaptă să se
deprecieze faţă de alta trebuie să aibă randamente mai înalte decât
obligaţiunile exprimate în moneda apreciată.
Există pieţe financiare diverse, şi deci o diversitate de rate ale
dobânzii, pentru comparabilitatea acestora existând trei barometre ale
condiţiilor pe aceste pieţe:
¾ rata dobânzii Băncii centrale, sau rata pieţei interbancare, a
fondurilor împrumutate de bănci de la Banca centrală, cu scadenţe foarte
scurte, evoluţia nivelului acestei rate fiind un semnal al politicii monetare;
¾ rata dobânzii de bază, care este rata aplicată de către bănci
împrumuturilor pe termen scurt acordate clienţilor cu creditele cele mai
sigure şi performante;
¾ rata dobânzii interbancare de pe piaţa din Londra (LIBOR), care
este percepută la împrumuturile pe termen scurt acordate băncilor de
primă categorie, pe piaţa interbancară londoneză, scadenţele fiind de
regulă între 3 luni şi 6 luni. Această rată permite compararea
randamentelor dobânzii pentru cei care comercializează instrumente
denominate în valute diferite, în particular în eurovalute. Pentru a
contribui la compararea ratelor dobânzii pe pieţele eurovalutelor,
comercianţii au adoptat convenţia cotării ratelor obligaţiunilor,
împrumuturilor, depozitelor, utilizând rata LIBOR, rată a dobânzii la care
6 mari bănci londoneze se împrumută reciproc pe piaţa deschisă .
Titlurile de piaţă, emisiunea şi comercializarea acestora implică
riscuri, existând o legătură directă între riscul obligaţiunii şi randamentul la
scadenţă al acesteia, în condiţiile globalizării financiare riscul de rată a
dobânzii combinat cu riscul valutar devenind un factor decisiv în adoptarea
deciziilor partenerilor pe pieţele împrumuturilor – creditorii şi debitorii.
Dacă pieţele financiare ar fi complet separate, atunci sursa
principală a riscurilor pieţei nediversificabile ar fi factorii din economia
naţională care influenţează veniturile instrumentelor financiare. Însă, dacă
investitorii pot cumpăra instrumente financiare din alte ţări, atunci sursele
212

riscurilor devin mai intolerabile, adică riscul este specific instrumentului,
şi în consecinţă diversificabile. În cadrul unei pieţe financiare complet
integrate, riscul de piaţă, cel generat de factorii care influenţează
veniturile instrumentelor, va creşte exclusiv datorită acestor factori.
Riscul de rată a dobânzii se asociază diferenţiat cu următoarele
riscuri:
• Riscul de piaţă, determinat de incertitudinea informaţională
asupra ratelor viitoare ale dobânzilor pe piaţă, duce la creşterea ratei
dobânzii titlurilor pe termen lung, adesea valoarea la scadenţă a plăţii
dobânzilor depăşind valoarea împrumutului; în acest fel, titlurile pe
termen scurt, cu rate ale dobânzii mai mici, dar şi cu riscuri de piaţă
scăzute, sunt preferate.
• Riscul de neplată, determinat de probabilitatea mai ridicată, în
cazul debitorilor noi, de dimensiuni mici, de a nu-şi rambursa principalul
şi de a nu plăti dobânzile, face să crească rata dobânzii aplicată de către
creditori acestor clienţi, putându-se afirma că, cu cât riscurile şi, deci,
scadenţele sunt mai mari, cu atât randamentele cerute de către bănci vor fi
mai mari
• Riscul de lichiditate evidenţiază că titlurile mai puţin lichide, deci
cu maturităţi lungi, vor solicita rate ale dobânzii mai mari decât titlurile
mai lichide, cu maturităţi scurte.
• Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca valoarea instrumentului
financiar exprimat în valută să varieze datorită fluctuaţiilor cursului
valutar, acest risc îmbrăcând trei forme:
o Riscul de tranzacţie, care reprezintă posibilitatea ca profitu-
rile din tranzacţionarea instrumentelor financiare să se modifice
ca rezultat al variaţiilor cursului valutar, situaţia tipică acestui
risc fiind atunci când investitorul se angajează să schimbe un
activ exprimat într-o valută la aceeaşi sumă în viitor.
o Riscul de translaţie, care este rezultatul alterării valorilor
interne ale instrumentelor financiare exprimate într-o valută,
datorită fluctuaţiilor de curs.
o Riscul economic, care reprezintă posibilitatea ca mişcările
cursului să afecteze valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de
venituri.
213

• Riscul de ţară, care constă în posibilitatea ca veniturile instrumen-
telor financiare internaţionale să varieze datorită incertitudinilor privind
schimbările posibile în condiţiile politice şi economice ale ţării respective.
Preţurile şi câştigurile titlurilor pe termen lung reacţionează mai
puternic la schimbările ratelor dobânzii, fiind mai volatile decât acelea ale
titlurilor pe termen scurt, făcând ca titlurile pe termen lung să aibă un risc
de rată a dobânzii mai ridicat.
Maturitatea sau durata de viaţă a titlului reprezintă un factor-cheie
în determinarea pierderii de capital produse de creşterea ratelor dobânzii
de piaţă. Aceasta înseamnă că riscul de rată a dobânzii depinde direct de
maturitatea împrumutului: cu cât maturitatea creşte, cu atât creşte şi riscul
de rată. Dacă maturitatea titlului este egală cu perioada de deţinere a
acestuia, titlul nu are risc, deoarece preţul titlului la sfârşitul perioadei de
deţinere este deja fixat la valoarea nominală, eventualele schimbări ale
ratei dobânzii neavând efect asupra preţului la sfârşitul perioadei de
deţinere, profitul fiind egal cu randamentul la scadenţă, cunoscut din
momentul cumpărării titlului.
Modul în care sunt plătite veniturile aferente titlurilor reprezintă al
doilea factor de influenţă a riscului de rată, în acest sens riscul de rată
putând genera fie câştiguri, fie probleme subiecţilor economici. Câştigurile
apar dacă subiecţii economici găsesc posibilitatea să profite de creşterile
valorilor de piaţă ale instrumentelor financiare, determinate de reducerea
ratelor de piaţă ale dobânzilor, iar problemele apar din nevoia de a echilibra
pierderile de capital determinate de creşterea ratelor dobânzii, deci de
reducerea valorilor de piaţă ale instrumentelor financiare. Pentru a evalua
riscul de rată a dobânzii, comercianţii titlurilor trebuie să măsoare cei doi
factori împreună, prin utilizarea conceptului de durată, care reprezintă o
măsură a timpului mediu necesar pentru ca deţinătorul titlului să primească
toate plăţile principalului şi dobânzilor.
Gestionarea riscului de rată cuprinde strategii, politici şi tehnici
prin utilizarea cărora partenerii împrumuturilor pot reduce riscul de
diminuare a valorii împrumuturilor şi a plăţilor de venituri, determinate
de modificările adverse ale ratelor dobânzii.
Utilizarea acestor tehnici presupune însă cunoaşterea surselor care
generează riscul de rată, principalele surse fiind:
• diferenţele temporare dintre scadenţa ratelor fixe şi reevaluarea
ratelor variabile ale împrumuturilor;
214

• schimbările care intervin în panta şi forma curbei de randament,
pe fondul necorelărilor de reevaluare a ratelor;
• modificarea marjei dintre curbele de randament pe care sunt
plasate preţurile diferitelor categorii de împrumuturi, de exemplu
derivarea riscului titlurilor de bază din modificarea neaşteptată a marjei
dintre două rate-indice diferite;
• opţiunile încorporate în multe împrumuturi, care conferă drepturi
deţinătorilor de a beneficia de facilităţi care pot afecta valoarea titlurilor
de bază.
Deoarece riscul ratei dobânzii poate avea efecte adverse asupra
valorii şi veniturilor instrumentelor financiare, s-au dezvoltat două
abordări distincte, însă complementare, pentru evaluarea expunerii la
riscul de rată a dobânzii:
¾ abordarea tradiţională, din perspectiva rezultatelor, concentrată
pe impactul pe care schimbarea ratei dobânzii îl are asupra veniturilor
nete din dobândă generate de instrumentul financiar, importanţa acesteia
diminuându-se pe măsură ce şi alte surse de venituri din împrumuturi
capătă importanţă;
¾ abordarea centrată pe valoarea actualizată a fluxurilor nete de
numerar, care reflectă şi sensibilitatea valorii împrumutului la variaţiile
ratei dobânzii.
Limitarea expunerii la riscul de rată dispune de mai multe căi:
9 deţinerea de instrumente financiare pe termen scurt, care au un
risc mai mic de pierdere a capitalului când ratele dobânzii cresc,
comparativ cu titlurile pe termen lung;
9 deţinerea de titluri cu o durată mai scurtă, care ia în considerare
atât maturitatea instrumentelor, cât şi frecvenţa plăţilor primite de către
deţinătorul titlului.
Există trei probleme cu privire la cele două căi:
• Prima problemă constă în aceea că, dacă curba randamentului
are panta ascendentă, instrumentele cu durate lungi au probabilitatea mai
ridicată să furnizeze venituri mai mari, deoarece, în condiţii date, duratele
cresc odată cu maturitatea titlurilor, şi deci cu cât mai mare este
maturitatea titlului, cu atât mai mare este randamentul dobânzii atunci
când curba randamentului are o formă normală; astfel, deţinerea numai a
instrumentelor cu durată scurtă constituie o strategie pe termen lung.
215

• A doua problemă constă în faptul că vânzarea şi cumpărarea
continuă a instrumentelor pe termen scurt, reînnoirea instrumentelor pot
fi costisitoare, datorită atât costurilor de oportunitate ale acestei activităţi,
cât şi costurilor directe ale eforturilor depuse. Totodată, reînnoirea
instrumentelor pe termen scurt atrage o expunere potenţială semnificativă
la riscul de reinvestire, ce reprezintă posibilitatea ca randamentele pieţei
să scadă până în momentul când instrumentele pe termen scurt ajung la
maturitate, caz în care comercianţii de titluri câştigă mai mult prin
deţinerea de instrumente pe termen lung.
• A treia problemă rezidă în faptul că deţinerea numai de
instrumente pe termen scurt diminuează beneficiile pe care comercianţii
le-ar obţine prin diversificarea portofoliului, prin care distribuie riscurile
în ansamblul titlurilor cu caracteristici diferite, reducând şi riscurile ratei
dobânzii.
În lumina dezavantajelor deţinerii prioritare de instrumente pe
termen scurt, cu durate reduse, băncile şi firmele au dezvoltat strategii
alternative vizând diminuarea riscului de rată a dobânzii, şi anume
hedgingul (protejarea) împotriva riscului, prin utilizarea titlurilor
derivative. Hedgingul presupune angajarea într-o strategie financiară de
compensare (contracarare) prin care se reduc riscurile de rată a dobânzii
în portofoliul de bază, un hedging perfect eliminând complet aceste
riscuri, putând reduce sau chiar compensa pe deplin riscul de curs.
Condiţiile pieţei împrumuturilor pot varia imprevizibil şi, în
consecinţă, deţinătorii de instrumente financiare trebuie să satisfacă două
cerinţe-cheie ale protejării faţă de riscurile de rată şi de curs:
• să dispună de suficientă flexibilitate în adaptarea la diversele
situaţii cărora trebuie să le facă faţă;
• să fie capabili a realiza rapid tranzacţiile semnificative.
Dorinţa de a îmbina cele două cerinţe a condus la dezvoltarea
instrumentelor sofisticate, numite titluri derivative.
Titlul derivativ este, după cum s-a mai arătat, orice instrument
financiar al cărui venit este legat de sau derivă din veniturile altor
instrumente financiare.
Principalele titluri derivative sunt:
¾ Contractul forward pe rată a dobânzii reprezintă un contract care
angajează pe emitent să vândă un instrument financiar la o rată a dobânzii
stabilită pentru o scadenţă specificată.
216

¾ Contractul futures de rată a dobânzii reprezintă un aranjament de
a vinde sau cumpăra o valoare standardizată dintr-un instrument financiar
la un preţ şi o rată a dobânzii stabilite şi la o dată anumită în viitor.
Operatorii pot folosi aceste contracte pentru a stabili fluxurile de venituri
bazaţi pe mişcările de rate şi cursuri, care tind să ia în considerare
variaţiile veniturilor celorlalţi deţinători de instrumente financiare,
rezultatul fiind o reducere netă a expunerii la riscul de rată a dobânzii sau
la riscul de curs.
¾ Opţiunile sunt contracte financiare care acordă deţinătorului
dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra sau vinde un instrument
financiar la un anumit preţ, într-o perioadă specifică. Operatorii pot utiliza
opţiunea valutară pentru a răspunde la aprecierea sau deprecierea valutară
prin cumpărarea sau vânzarea valutei la un curs prestabilit, opţiunile de
rată a dobânzii având efecte în cazul unei dimensiuni mari a contractului.
¾ Swap pe rată a dobânzii reprezintă un contract prin care se
schimbă un set de plăţi de dobândă cu altul; fluxurile de plăţi care se
schimbă, derivate din portofolii cu maturităţi diferite, pot ajuta la
acoperirea riscului de rată a dobânzii, iar tranzacţionarea fluxurilor de
plăţi exprimate în valute diferite poate reduce expunerea la riscul de curs.
SUMARUL CAPITOLULUI
Rata dobânzii, ca preţ al creditului, îndeplineşte funcţia de alocare
a capitalului către cei mai profitabili utilizatori.
Reprezentând preţul aferent capitalurilor financiare comercializate
în economie, dobânda şi rata dobânzii depind de elemente de timp şi risc,
fiind influenţate, în cele două ipostaze, bonificată (plătită) şi percepută
(încasată), de variabile de determinare, interne şi externe, şi de factori
generaţi la nivel macroeconomic.
Nivelul ratei dobânzii la credite este determinat, în ultimă instanţă,
pe piaţa bancară, prin confruntarea cererii şi ofertei de credite, acest
nivel plasându-se la punctul de intersecţie a ofertei şi cererii de
împrumuturi, cererea fiind invers proporţională cu rata, iar oferta fiind
direct proporţională cu rata; la rândul său, rata dobânzii stabilite de către
sistemul bancar influenţează volumul creditelor din economie.
Dacă rata dobânzii nominale, efectiv practicată pe piaţa creditelor,
determină sumele de bani plătite sau încasate ca dobânzi, rata inflaţiei şi
217

deprecierea monetară ajustează valoarea reală a acestor sume, puterea lor
de cumpărare, determinând rata reală a dobânzii, care reprezintă rata
schimbului dintre bunurile de azi şi cele de mâine şi influenţează
comportamentul partenerilor pe piaţa împrumuturilor, pe piaţa creditelor.
Valoarea reală a dobânzii se circumscrie conceptului monetar al
valorii în timp a banilor, care permite construirea procedurilor de
compunere şi de actualizare a fluxurilor de lichidităţi, de determinare a
valorii viitoare şi a valorii prezente ale acestor fluxuri, utilizând
metodologia de calcul al dobânzii compuse.
Determinarea ratei dobânzii se face diferit, pe de o parte, pentru
depozite şi credite, delimitându-se în acest caz rata dobânzii simple,
pentru o perioadă de 1 an sau mai mică, şi rata dobânzii compuse, pentru
perioade mai mari de 1 an, iar pe de altă parte, pentru conturile curente.
O măsură mai corectă a ratei dobânzii în cazul unui instrument de
debit o constituie randamentul la scadenţă, care ia în considerare
valoarea prezentă a plăţilor primite prin deţinerea acestui instrument şi
valoarea actuală a instrumentului, în timp ce rata profitului constituie o
măsură corectă şi completă a deţinerii unui titlu financiar.
Ratele la scadenţă (randamentul) pot fi calculate pentru un titlu de
credit dat, în particular, pentru o obligaţiune. Randamentul nominal este
egal cu valoarea cuponului dobânzii împărţită la valoarea nominală a
titlului, în timp ce randamentul curent este egal cu valoarea cuponului
dobânzii împărţită la preţul de piaţă al titlului. Randamentul la scadenţă,
adică rata efectivă a rambursării, reprezintă rata efectivă anuală a
venitului care va fi câştigat prin deţinerea titlului până la scadenţă şi
reflectă preţul titlului, valoarea cuponului dobânzii şi orice câştiguri sau
pierderi de capital determinate de deţinerea titlului până la scadenţă.
Ratele dobânzii diferitelor titluri variază considerabil, datorită
diferenţelor în ce priveşte riscul de credit şi de faliment, lichiditate,
fiscalizare sau maturitatea titlului.
Ratele nominale ale dobânzii se diferenţiază în funcţie de natura
împrumuturilor, delimitându-se ratele dobânzii la împrumuturile bancare
(credite) şi cele la împrumuturile obligatare, în cazul celor din urmă
evidenţiindu-se relaţia inversă dintre nivelul ratei dobânzii şi preţul de
piaţă al titlului, al obligaţiunii.
Legăturile dintre ratele directoare şi celelalte rate din economie
determină structura ratelor creditoare, evidenţiată prin curba
218

randamentelor şi explicată prin ipotezele explicative, şi structura ratelor
debitoare, în practică această structură relevând existenţa unor
deconexiuni evolutive între ratele dobânzii, interne şi externe.
În condiţiile globalizării financiare, ratele dobânzii se confruntă cu
deprecierea monetară, deci cu riscul valutar, care îmbracă 3 forme, de
tranzacţie, de translaţie şi economic, fiind totodată afectate de riscuri,
precum: de piaţă, de ilichiditate, de neplată şi de riscul de ţară.
Acoperirea riscului de rată a dobânzii se realizează, în prezent, prin
utilizarea produselor derivate, instrumente financiare de transfer al
riscului, precum contractele la termen, forward şi futures, opţiunile şi
operaţiile de swap cu rata dobânzii.
TERMENI-CHEIE
Actualizarea valorilor Amortizarea împrumutului
Anuitate Compunerea valorilor
Cost marginal al creditului Curba randamentelor
Curba ratelor dobânzii Depreciere nominală
Discont Dobândă
Dobândă bonificată Dobândă compusă
Dobândă percepută Dobândă simplă
Echilibrul ofertei şi cererii de credite Expunere la risc
Forward pe rată Futures pe rată
Marjă a dobânzii Opţiune pe rată
Paritatea neacoperită a dobânzii Randament la scadenţă
Rata de bază a dobânzii Rata directoare a dobânzii
Rata dobânzii Rata dobânzii Băncii centrale
Rata dobânzii compuse Rata dobânzii LIBOR
Rata dobânzii interbancare Rata dobânzii nominale
Rata dobânzii reale Rata dobânzii simple
Rata inflaţiei Rata profitului
Risc Risc de rată a dobânzii
Schemă de amortizare Structura ratelor dobânzii
Swap pe rată a dobânzii Taxa scontului
Valoare actualizată Valoarea în timp a banilor
Valoare de piaţă Valoare nominală
Valoare prezentă Valoare viitoare
219

• Precizaţi factorii de care depinde nivelul dobânzilor bonificate.
• Precizaţi relaţia dintre rata reală, pe de o parte, rata nominală şi
deprecierea monetară, pe de altă parte.
• Care este deosebirea dintre valoarea prezentă şi valoarea viitoare?
• În cazul unei obligaţiuni al cărei cupon anual este de 25 de lei,
determinaţi care este valoarea nominală a obligaţiunii, dacă rata de piaţă a
dobânzii este de 12%.
• Precizaţi deosebirea dintre anuitate şi amortizare.
• Un debitor efectuează plăţi semestriale către o bancă, de câte 500
de lei timp de 6 ani, pentru un împrumut a cărui rată a dobânzii este de
5%. Determinaţi valoarea plăţii la sfârşitul perioadei.
• Pe data de 1.01.2001 s-a depus la bancă, într-un cont de economii,
suma de 5.000 lei, care va aduce o dobândă de 7% anual. Determinaţi
sumele disponibile în cont dacă dobânda se aplică anual şi trimestrial.
• Valoarea viitoare a unei anuităţi este reprezentată prin plăţi de
câte 250 lei la fiecare 6 luni, pe o perioadă de 6 ani, la o rată a dobânzii de
11%. Determinaţi valoarea actuală a anuităţii.
• V-ar interesa mai mult un cont bancar de economii care v-ar
aduce o dobândă de 7% anual, cu perioada de compunere semestrială sau
unul care v-ar aduce o dobândă de 7% cu perioada de compunere
săptămânală ? Argumentaţi alegerea făcută.
• În cazul unei obligaţiuni cu cupon se cunosc următoarele:
valoarea nominală a obligaţiunii, VNO, 100 lei, suma aferentă cuponului,
D, 5 lei, termenul de rambursare a obligaţiunii, n, 4 ani, rata de piaţă a
dobânzii, rd, 7%. Să se determine preţul de vânzare a obligaţiunii în
prezent, POP.
• În cazul unui credit se cunosc următoarele: valoarea absolută a
dobânzii plătite, 150 lei, rata dobânzii, 6%, perioada pentru care se acordă
împrumutul, 270 de zile. Determinaţi valoarea împrumutului.
• Care este nivelul riscului de rată a dobânzii atunci când
maturitatea titlului este egală cu perioada de deţinere a acestuia?
• Arătaţi ce reprezintă curba ratelor dobânzii şi cum se mai
numeşte aceasta şi interpretaţi ipostazele acesteia, evidenţiind sensul
relaţiei dintre variabilele corelate.
• Care este diferenţa dintre rata dobânzii monedei centrale şi rata
dobânzii interbancare?
220

• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura
• Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management
bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,2001.
• Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura
• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Moneda-credit, Editura ASE,
Bucureşti, 2003.
• Miller Roger LeRoy, VanHoose David, Money, banking, and
financial markets, Thomson, South-Western, USA, 2005.
• Mishkin Frederic, The economics of money, banking, and
financial markets, Addison-Wesley, USA, 2001.
• Ritter, Lawrence Ritter L, Silber William; Principles of money,
banking, and financial markets; Basic Books Inc., USA, 1991.
221

VI. CREDITAREA FIRMELOR
SCOPUL CAPITOLULUI îl reprezintă explicarea specificităţii

creditării firmelor din punctul de vedere al băncii şi a realizării acestei
specificităţi prin diversitatea instrumentelor de finanţare bancară a
firmelor, a exploatării şi dezvoltării acestora.
OBIECTIVE:
• Explicarea fundamentului financiar al creditării firmelor şi
evidenţierea caracteristicilor esenţiale, din perspectiva băncii, ale
creditului corporatist.
• Prezentarea principalelor instrumente de finanţare a exploatării
firmei, a specificului, avantajelor şi dezavantajelor acestor instrumente.
• Prezentarea instrumentelor de finanţare a investiţiilor, a dezvoltării
şi a capitalului firmelor, evidenţierea importanţei instrumentelor pieţelor de
capital în asigurarea acestei finanţări.
• Sintetizarea specificului riscului de rată a dobânzii în relaţia de
credit şi analiza posibilităţilor de acoperire a acestui risc prin
instrumentele derivative.
INTRODUCERE
Firmele, sectorul corporatist constituie consumatorul principal de
fonduri din economie şi totodată furnizorul primar de lichidităţi, de
creaţie de fonduri suplimentare, profiturile reprezentând, în ultima
instanţă, sursa reală a disponibilităţilor de lichidităţi din economie.
Desfăşurarea continuă a activităţii firmelor presupune asigurarea
resurselor financiare permanente şi temporare, constante şi fluctuante,
necesare realizării proceselor de producţie şi dezvoltării acestor firme,
finanţarea lor pe pieţele financiare, în particular, creditarea bancară
222

constituind modalităţile determinante ale procurării acestor resurse de
către firme.
Formele şi instrumentele de creditare sunt diverse şi diferenţiate,
conform nevoilor firmelor şi cerinţelor băncilor, în ceea ce priveşte riscul,
randamentul şi lichiditatea împrumuturilor, băncile dezvoltând
instrumente de credit care pot fi transformate în titluri tranzacţionabile pe
piaţă, precum şi instrumente contractuale de acoperire a riscurilor, a
riscurilor de rată a dobânzii, operabile în relaţiile de credit dintre
parteneri, creditor şi debitor.
1. Fundamentele creditării firmelor

Sistemul financiar are ca funcţie esenţială asigurarea nevoilor de
finanţare ale sectorului privat al economiei, care reprezintă consumatorul
cel mai important de produse şi servicii bancare. Totodată, corporaţiile
(firmele) constituie sursa titlurilor de valoare care domină pieţele de capital,
deţinând şi o proporţie semnificativă din cifra de afaceri a pieţei monetare.
Prin urmare, operaţiunile de finanţare a firmelor au implicaţii
cruciale asupra dezvoltării şi prosperităţii pieţelor şi instituţiilor
financiare. Fluctuaţiile ciclice ale activităţii sectorului corporatist
generează excedente sau deficite de lichidităţi, astfel încât acest sector
devine fie furnizor, fie consumator de fonduri pentru economie, în timp ce
sectorul populaţiei este, de regulă, furnizor de lichidităţi, iar sectorul
public (guvernamental) este consumator de lichidităţi.
Bilanţul agregat al sectorului corporatist cuprinde activele
financiare, datoriile financiare şi activele financiare nete, acestea din urmă
reprezentând capitalul propriu al sectorului.
Activele financiare, care reprezintă bunuri ce generează venituri
viitoare sub forma încasărilor monetare, cuprind: numerar şi conturi
bancare; depozite bancare; instrumente de debit pe pieţe (titluri de
valoare); drepturi asupra altor afaceri (credit comercial, titluri de valoare
sau investiţii directe în străinătate) etc .
Valoarea titlurilor de piaţă (comercializabile) depinde de forţele
pieţei, variaţiile cursului valutar influenţând valoarea internă a activelor
exprimate în valută.
Datoriile financiare, care reprezintă obligaţii faţă de terţi, de regulă
generatoare de costuri, constau în: împrumuturi angajate de la sectorul
223

public (precum cumpărarea de titluri comerciale de către Banca centrală);
împrumuturi bancare; împrumuturi de la alte instituţii financiare; credit
comercial; emisiunea de titluri de valoare (a căror valoare totală restantă
este influenţată de emisiunile noi şi de amortizarea celor existente);
investiţii străine directe şi alte investiţii.
Sectorul corporatist a înregistrat în ultimii ani datorii financiare
nete, în sensul că datoriile exced activele, însă poziţia specială a
drepturilor de proprietate asupra firmelor trebuie să fie reconsiderată, ca
urmare a faptului că într-un sistem de piaţă indivizii stăpânesc, în ultima
instanţă, o mare parte a avuţiei naţionale, fie direct, fie indirect, prin
împrumuturi de la instituţiile financiare.
Examinarea bilanţului relevă importanţa relativă a diferitelor active
şi datorii ale firmei în momente determinate.
Sursele fondurilor pot fi interne, adică proprii firmei, deduse din
venitul net nedistribuit al acţionarilor, sau externe, împrumuturi de la
instituţii financiare sau de pe piaţa financiară.
Utilizarea fondurilor vizează achiziţionarea de active fixe,
finanţarea creşterii valorii stocurilor de materiale şi produse finite,
cumpărarea de active financiare etc.
Firmele utilizează trei surse principale de fonduri:
– fluxurile interne de lichidităţi, care sunt prin natura lor pe termen
lung şi constau din cotele de cheltuieli de capital (amortizare) şi profitul
nerepartizat;
– fondurile externe pe termen lung;
– fondurile externe pe termen scurt.
O componentă esenţială a fondurilor externe ale firmei o reprezintă
creditele bancare.
2. Caracterizarea creditării firmelor

Creditarea firmelor reprezintă o parte, cea mai mare însă, din
pachetul de produse şi servicii pe care băncile le oferă firmelor, precum:
servicii de planificare şi management al lichidităţii, servicii de consultanţă
şi de analiză, servicii de evidenţă şi contabilitate. De aceea, băncile iau în
considerare nu numai dobânzile şi taxele aferente serviciilor de credit, ci
şi veniturile din celelalte servicii furnizate pentru a estima şi evalua
224

profitabilitatea activităţii bancare aferentă relaţiei cu o firmă. Dacă
băncile comerciale continuă să fie instituţiile financiare dominante în
furnizarea împrumuturilor comerciale, ele se confruntă cu concurenţa
altor instituţii financiare, precum cele nonbancare, băncile de investiţii
sau companiile de finanţare a vânzărilor. Cu cât mai mulţi competitori
intră pe piaţa creditelor comerciale destinate firmelor, cu atât marjele de
profit vor fi mai limitate, băncile fiind nevoite să ofere firmelor servicii cu
eficienţă ridicată, pentru a rămâne profitabile.
Desfăşurarea ciclului de activitate al firmei necesită active fixe,
finanţate prin împrumuturi pe termen lung, active curente permanente,
care variază concomitent şi în acelaşi sens cu vânzările, însă înregistrează
şi fluctuaţii în producţie şi în vânzări, care reclamă nevoi suplimentare,
temporare de fonduri, ambele finanţate prin împrumuturi pe termen scurt,
această distincţie fiind importantă pentru stabilirea nevoilor de fonduri ale
clientului şi pentru planificarea portofoliului pe perioade mai lungi de
1 an. În figura nr. 8 sunt prezentate grafic nevoile permanente şi
fluctuante de fonduri ale firmei.
Fonduri
Fonduri
Fonduri
Fonduri
fluctuante
fluctuante
Fonduri
Fonduri
permanente
permanente
Fonduri fixe
Fonduri
fixe
timp
Timp
Figura nr. 8. Evoluţia nevoilor de fonduri ale firmei
225

Varietatea de credite utilizate în finanţarea firmelor este determinată
de scopurile şi nevoile clienţilor, creditele putând fi delimitate în funcţie
de maturitate şi de securizare, asigurare.
Conform criteriului maturităţii, sunt credite pe termen scurt,
destinate finanţării nevoilor de capital de exploatare, realizării procesului
de producţie, şi credite pe termen lung şi mediu, la termen, destinate
finanţării nevoilor de echipamente, realizării de investiţii.
Circumscrise maturităţii, creditele pot fi delimitate în:
• credite în sumă fixă;
• linii de credit, în acest caz clientul putând împrumuta în limita
unui plafon, creditele putând fi reînnoibile, când clientul poate rambursa
sau reîmprumuta în cadrul unei perioade, sau nereînnoibile.
Din punct de vedere al asigurării, securizării, împrumuturile pot fi:
• nesecurizate, în această situaţie banca fiind un creditor general în
caz de neplată, de faliment;
• securizate, când împrumutul este legat de un activ specific al
celui împrumutat, în caz de neplată banca putând vinde activul şi recupera
întreaga sau o parte din suma nerambursată, activul fiind utilizat ca o
protecţie suplimentară;
• bazate pe activ, când finanţarea împrumutului presupune că
activul utilizat are o importanţă primordială în crearea fluxului de
lichidităţi pentru rambursarea împrumutului, precum creditul pe stocuri,
lichidarea stocului de produse finite, de mărfuri generând fluxul de
lichidităţi pentru plata împrumutului;
• leasingul, formă de împrumut pentru finanţarea echipamentelor,
este asemănător împrumutului la termen, finanţarea realizându-se în două
moduri:
• prin leasing direct, când banca închiriază sau participă,
alături de firme de leasing, la închirierea activului utiliza-
torului, banca rămânând proprietarul activului, pe care-l
închiriază utilizatorului;
• prin leasing indirect, când banca împrumută firmele de leasing,
care, la rândul lor, acţionează ca proprietar al activului.
Randamentul împrumutului comercial şi industrial depinde nu
numai de rata dobânzii aferentă fondurilor împrumutate, ci şi de taxele
percepute de către bancă pentru angajamentele şi soldurile asociate
226

relaţiei de creditare. Pentru anumite tipuri de împrumuturi, venitul din
comisioane pentru servicii este, de asemenea, o componentă a venitului
total. Datorită schimbărilor în finanţare, a devenit mai obişnuit să se facă
evaluarea explicită a creditelor sub forma dobânzilor şi taxelor, decât să
se utilizeze compensarea soldurilor împrumuturilor comerciale.
Evaluarea ratei variabile a devenit preponderentă, de o anumită
perioadă de timp, creşterea acesteia fiind stimulată de creşterea
sensibilităţii ratelor depozitelor bancare.
Tradiţional, împrumuturile comerciale s-au bazat pe rata dobânzii
Băncii centrale, considerată ca rată de bază, directoare; în prezent, însă,
împrumuturile comerciale se bazează mai curând pe rata pieţei monetare,
interbancare, rata monedei centrale fiind utilizată de către băncile mici.
Cele mai frecvente rate ale pieţei monetare utilizate ca rate de bază sunt
cele ale împrumuturilor publice, ale certificatelor de depozit negociabile
şi, evident, rata LIBOR.
Variante ale ratei de bază sunt rata de bază plus, care poate varia în
sus, cu un procent limită, peste rata de bază, sau rata de bază multiplu,
când rata împrumutului creşte cu un multiplu fix, de exemplu 20%, peste
rata plus, în funcţie de modificarea ratelor pieţei.
Băncile utilizează adesea fie rate cup, fie rate floor în aranjamen-
tele de împrumut, care sunt rate maxime sau minime ale împrumutului.
Băncile pot solicita clienţilor să menţină anumite solduri în
depozite, numite solduri de compensare, în funcţie de împrumutul
solicitat sau de partea neutilizată din linia de credit, aceste solduri de
compensare putând creşte randamentul băncii, deoarece reduc costul
finanţării împrumuturilor.
Un ultim element prin care banca poate genera venit din împrumut
sunt taxele, utilizate fie la iniţierea împrumutului, fie la reînnoirea,
reeşalonarea, restructurarea acestuia, sub forma taxelor pentru reflectarea
ratelor dobânzii la vânzarea împrumutului, taxele de management, de
sindicalizare, de plasament, de administrare, care recompensează banca
pentru operaţiile implicate în realizarea aranjamentelor necesare
pregătirii, lansării, consolidării etc. împrumutului.
În general, clienţii se împotrivesc la plata oricăror taxe, totuşi, cu
cât băncile se implică mai mult în aranjamente similare activităţilor
bancare de investiţii, cu atât volumul taxelor creşte, reglementările
evidenţiind cum aceste taxe pot fi considerate ca venituri.
227

Procesul evaluării ratelor împrumuturilor comerciale şi analiza
profitabilităţii acestora impun ca banca să ia în considerare nu numai
venitul din relaţia de împrumut, ci şi relaţiile de ansamblu cu clienţii, ceea
ce implică estimarea costurilor şi veniturilor din diverse sfere ale
activităţii bancare, calitatea analizei şi evaluării depinzând de calitatea
informaţiilor utilizate.
Procesul analizei evaluării şi profitabilităţii împrumuturilor
bancare cuprinde 3 etape:
• estimarea ratei minime a dobânzii pe care banca trebuie s-o
accepte pentru a fi profitabilă;
• estimarea randamentului pe care banca trebuie să-l obţină, pentru
ca împrumutul să fie acordat;
• compararea randamentului cu rata minimă.
Rata minimă este funcţie de costul fondurilor colectate, atrase
pentru acordarea împrumutului (depozite, împrumuturi pe piaţă etc.), de
pierderile din împrumut aşteptate şi de costul serviciilor aferente
împrumutului, formula de calcul fiind următoarea:
⎛ 1 ⎞ 1 ROE
rm = ⎜1 − ⎟ × cd + × + rp + cs (79)
⎝ mc ⎠ mc (1 − rf )
unde:
rm = rata minimă a dobânzii;
cd = costurile marginale procentuale ale fondurilor din depozite sau
împrumutate;
ROE = raportul dintre profit şi capitalul propriu pentru împrumut;
rp = procentul pierderilor aşteptate din împrumut;
cs = procentul costurilor aşteptate cu serviciile;
mc = multiplicatorul capitalului: active / capital.
Finanţarea împrumutului constă din două componente:
− fonduri atrase ca depozite sau împrumuturi angajate, a căror rată
este estimată ca fiind acceptată de către bancă, şi care cuprinde rata
dobânzii, precum şi rezervele obligatorii şi prima de asigurare pe care o
aplică finanţării;
− capitalul propriu care trebuie să fie angajat în împrumut.
Randamentul depinde atât de venitul din rata dobânzii la
împrumutul acordat, cât şi din veniturile din taxe şi din reducerea costului
finanţării determinată de depozitele pe care clienţii trebuie să le
228

constituie. Soldurile acestor depozite constau din conturile depozitelor
cerute(CDC), care formează soldurile de compensare, şi dobânzile
generate de aceste depozite. Dacă un client trebuie să constituie depozitul
la o rată mai mică decât rata pieţei, atunci este necesar să se ia în
considerare asemenea solduri în evaluarea ratei dobânzii împrumutului.
Aceste depozite reduc costul finanţării împrumutului prin rata marginală
pe care banca trebuie s-o plătească la fondurile din depozite. De exemplu,
dacă valoarea netă a CDC este de 75.000 lei, iar rata costurilor fondurilor
din depozite este de 5%, atunci soldul CDC va reduce finanţarea
împrumutului cu 75.000 × 0,05 = 3.750 lei. Pentru a asigura aceste
solduri CDC, presupunem că sunt necesare costuri operaţionale (co) de
1.500 lei, rezultând o economie de 2.250 lei.
Randamentul împrumutului, Rd, se poate calcula astfel:
Vd + Vt + Vnd × cd − co
Rd = × 100 =
VI
VI × rd + VI × rt + Vnd × cd − co
= × 100 (80)
VI
unde:
Vd = venitul din dobânzi;
Vt = venitul din taxe;
Vnd = valoarea netă a depozitelor cerute la rată flotantă sau rezerve,
CDC;
cd = rata costului fondurilor din depozite sau împrumuturi;
co = costul de operare a CDC.
Compararea randamentului cu rata minimă a dobânzii indică dacă
împrumutul trebuie acordat sau nu şi, în acest sens, dacă Rn > rm atunci
împrumutul se acordă.
Această abordare oferă posibilitatea stabilirii ratei minime la care
împrumutul poate fi profitabil, pornind de la ecuaţia randamentului:
VI × rd + VI × rt + Vnd × cd − co
Rd = ⇒
VI
VI × (Rd − rt ) − Vnd × cd + co
⇒ rd = (81)
VI
229

În cazul liniei de credit, analiza este mai complicată, randamentul
împrumutului fiind afectat de modul de utilizare a liniei de credit.
Pentru împrumuturile pe termen lung trebuie determinată valoarea
prezentă a plăţilor dobânzilor şi taxelor. Mai mult, relaţiile pe termen lung pot
fi luate în considerare, astfel că, dacă firma se presupune că va creşte în viitor,
profitabilitatea generată de această creştere trebuie şi ea luată în considerare.
3. Creditarea exploatării
Creditarea exploatării, este o finanţare pe termen scurt, incluzând
toate obligaţiile firmei, sub forma împrumuturilor, care trebuie să fie
rambursate în maxim 1 an.
Împrumuturile pot fi negarantate, când rambursarea depinde de
capacitatea firmei de a genera lichidităţi, şi garantate, când firma
garantează rambursarea prin colaterale de natură financiară sau fizică. De
asemenea, sursele acestor împrumuturi pot fi spontane, precum creditul
comercial, cheltuieli angajate şi venituri datorate, şi negociate, precum
creditul bancar, hârtiile comerciale, creditul reînnoibil etc.
Instrumentele de creditare a exploatării firmei sunt următoarele:
3.1. Facilităţi de cont curent

Facilitatea de cont curent este acordată de către bănci şi permite
firmelor cliente să depăşească contul lor curent cu o sumă maximă
stabilită, dobânda fiind calculată la depăşirea de sold de la sfârşitul zilei.
Facilitatea este acordată, de regulă, pentru un an, putând fi, de
comun acord, reînnoită.
Avantajele acestui instrument, din punctul de vedere al firmelor:
– facilitatea este flexibilă, adecvată finanţării cotidiene a exploatării,
nefiind legată de anumite tranzacţii şi fiind diferită de creditul de
acceptare;
– documentaţia este simplă, putând fi realizată rapid;
– costurile cu dobânda sunt minime, fiind determinate zilnic;
– dacă facilitatea este garantată, poate fi folosită o rată a dobânzii
mai mică, deoarece riscurile pentru bancă sunt mai reduse.
Dezavantajele pentru cel împrumutat constă în faptul că depăşirile de
cont sunt dependente de o rată de bază influenţată de rata interbancară, însă
mai mare decât aceasta, fiind expusă fluctuaţiilor pieţei împrumuturilor .
230

Pentru bănci, există dezavantajul oscilaţiilor soldurilor operaţionale
în cazul utilizării de către firme a plăţii prin cecuri, în sensul necesităţii unor
operaţiuni suplimentare pentru gestiunea lichidităţii băncii, ceea ce
determină adesea creşterea limitei ratei dobânzii mult peste rata interbancară.
3.2. Facilităţi legate de rate interbancare garantate

Facilităţile garantate permit clientului să obţină diferite
împrumuturi legate de rata interbancară, cu maturităţi diferite, în cadrul
unei sume maxime.
Avantajele pentru firme sunt:
− documentaţia este standardizată şi simplă;
− există multe bănci care oferă asemenea facilităţi, deci diferenţa
faţă de rata interbancară este relativ mică;
− facilitatea este garantată, fondurile fiind disponibile la cerere;
− nu este legată de tranzacţii specifice.
Dezavantajele pentru firmă sunt:
− plata unei taxe de neutilizare a facilităţii sau a unei taxe de
angajare;
− volatilitatea ratei interbancare este mai mare decât aceea a ratei
de bază (ca în cazul facilităţii de cont curent).
Firmele mari mai pot beneficia direct de facilităţi de împrumuturi
negarantate la o rată a dobânzii legată de rata interbancară, neplătind în
acest caz taxa de neutilizare a facilităţii sau taxa de angajament.
3.3. Creditul comercial

Atunci când o firmă primeşte o marfă pe care o comandase furni-
zorului, şi acesta îi permite cumpărătorului să plătească după o perioadă
determinată, apare un credit comercial al firmei cumpărătoare, care repre-
zintă sursa cea mai importantă de finanţare pe termen scurt a firmelor.
Creditul comercial se evidenţiază pe baza unui cont deschis (la vedere),
care apare în bilanţul firmei ca datorii de plătit (debite), adesea fiind utilizate
bilete la ordin, cambii, care apar în bilanţul firmei ca bilete plătibile.
Creditul comercial presupune condiţii precum: durata, momentul
începerii perioadei de credit, discontul acordat pentru plata în termen şi
alte elemente.
231

Spre deosebire de împrumuturile bancare sau financiare, creditul
comercial nu presupune un cost explicit, ci un cost implicit, liber,
neluarea sa în considerare distorsionând decizia de finanţare, deoarece
cineva va suporta acest cost. Acceptând creditul comercial, furnizorul îşi
asumă costul fondurilor investite în debite de primit şi eventualele
disconturi la plată, însă, în mod normal, le transferă cumpărătorului. Dacă
cumpărătorul acceptă discontul, el renunţă la credit după perioada de
discont, însă dacă firma doreşte să utilizeze totuşi întreaga perioadă de
credit (debite neîntrerupte de plătit), va plăti furnizorului, după ultima zi
de discont, poliţe, care includ costuri suplimentare.
Renunţarea la discontul acceptat impune cumpărătorului suportarea
unui cost procentual efectiv, cpd, determinat astfel:
dp. 365
cpd . = × (82)
100 − dp. pc. − pd .
unde: dp.= procentul de discont;
pc.= perioada creditului comercial;
pd = perioada discontului.
Renunţarea la discont (debite neîntrerupte) presupune suplimentar
şi alte costuri suportate de către cumpărător, precum penalităţi, costuri cu
dobânda, dar şi costuri morale, de reputaţie.
3.4. Cheltuieli angajate şi venituri datorate

Acestea sunt surse spontane, suplimentare, negarantate, de finanţare
pe termen scurt a firmelor.
Cheltuielile angajate reprezintă datorii ale firmei pentru serviciile
efectuate acesteia şi încă neplătite de către firmă, constituind astfel o sursă
de finanţare fără dobândă, ele putând fi de natura salariilor, impozitelor,
dobânzilor.
Veniturile datorate constau în plăţi primite de către firmă pentru
bunuri şi servicii pe care firma a acceptat să le livreze la o dată în viitor,
acestea crescând lichiditatea firmei şi constituind deci o sursă de finanţare
a acesteia, plăţile în avans fiind o asemenea sursă.
232

3.5. Credit de acceptare (accept bancar)
O firmă îşi poate creşte finanţarea pe termen scurt prin tragerea unei
cambii asupra băncii, plătind o taxă, banca garantând astfel plata la
scadenţă către deţinătorul cambiei. Cambia acceptată de către bancă poate
fi scontată de către un terţ la o valoare mai mică decât valoarea nominală,
diferenţa reprezentând rata dobânzii, sau a scontului, cambiile comerciale
acceptate de către bancă devenind cambii bancare.
Avantajele pentru firmă sunt:
firma poate negocia totalul facilităţii şi valoarea minimă a
cambiilor trase, pentru o taxă de angajare facilităţile putând fi garantate;
rata de scont este, de regulă, sub rata dobânzii interbancare;
scontul este fixat de la început, costul împrumutului nefiind
afectat de ratele ulterioare;
facilitatea este flexibilă în ceea ce priveşte scadenţa şi suma trasă;
firma nu este dependentă de banca acceptoare, putând sconta
cambia la orice altă bancă care oferă o rată de scont mai bună.
Dezavantajele creditului acceptat sunt:
facilitatea este valabilă numai dacă există o tranzacţie
comercială;
scontatorul cambiei o poate vinde altei părţi, astfel încât numele
trăgătorului poate deveni o persoană publică, cu consecinţele pe care le
implică aceasta.
3.6. Bilete la ordin negociabile şi instrumente

pe termen mediu
Aceste instrumente leagă firmele care emit bilete tranzacţi-
onabile negarantate şi investitorii care le cumpără direct. Preţul de
ofertă este sub valoarea nominală, însă răscumpărarea se face la
paritate de către emitent, fiind vorba deci de titluri vândute cu un
discont, emitenţii trebuind să plătească o taxă de plasament dealerilor.
Fondurile primite (I.P.) de către emitentul titlului sunt egale cu
valoarea nominală (V.I.) a emisiunii, din care se scad cheltuielile cu
dobânda (C.D.) şi taxa de plasament (T.P.). Discontul se obţine prin
înmulţirea ratei dobânzii (r.d.) aferente perioadei împrumutului,
maturităţii acestuia, cu valoarea nominală a împrumutului (V.I.)
233

Costul procentual, cp, anual efectiv poate fi determinat astfel:
C.D. + T .P. 365
c. p = × × 100 = (83)
I .P p.i.
p.i
r.d × × V . I . + T .P
365 365
= × × 100
p.i p.i.
V .I . − r.d . × × V .I . − T .P.
365
Această formă de împrumut ocoleşte intermedierea financiară,

realizându-se însă printr-un program administrat de către bancă sau un
sindicat de bănci. Instrumentele sunt denominate şi nu sunt legate de o
anumită tranzacţie comercială, având diverse denumiri: bilete de
trezorerie (Franţa), hârtii de valoare eurocomerciale (S.U.A.), certificate
de creditare (Norvegia). Dacă instrumentele sunt emise pentru o perioadă
între 1-5 ani, ele sunt denumite bilete pe termen mediu.
Avantaje pentru firmă:
• oferă o mare flexibilitate, nefiind legate de o tranzacţie
comercială;
• ocolind intermedierea, firma poate obţine rate de dobândă mai
joase;
• oferă scadenţe diverse, între câteva zile şi 5 ani.
Dezavantaje pentru firmă:
valoarea nominală minimă este relativ ridicată;
nu constituie o sursă de încredere pentru procurarea de fonduri,
volumul lichidităţilor disponibil pe piaţă pentru asemenea împrumuturi
fiind insuficient solicitanţilor;
nefiind garantate, sunt necesare aranjamente, de regulă bancare,
pentru o finanţare de sprijin (stand-by) în scopul acoperirii riscurilor;
pentru instrumentele internaţionale, firma trebuie să obţină un
rating (evaluare) de la o organizaţie internaţională;
este impusă firmei o limită a activelor nete disponibile;
firma trebuie să realizeze emisiuni relativ regulate de asemenea
instrumente, menţinând un profil de piaţă adecvat;
documentaţia cerută este destul de pretenţioasă.
234

Cumpărătorii acestor bilete sunt corporaţiile cu exces de fonduri,
băncile, societăţile de asigurări, fondurile de pensii etc. Maturitatea lor
este de la câteva zile la maxim 9 luni, valoarea unei emisiuni individuale
de cel puţin 100.000 euro iar rata dobânzii este sub rata de bază a
creditelor bancare.
3.7. Împrumuturi pe creanţe

Aceste împrumuturi reprezintă forme comune, obişnuite, de
colateral pentru finanţarea pe termen scurt garantată, fiind relativ lichide
şi uşor de acoperit dacă cel împrumutat devine insolvabil, implicând
documente care reprezintă mai bine obligaţiile clientului decât activele
fizice .
Dezavantajele instrumentului sunt:
– cel împrumutat poate încerca să înşele creditorul prin gajarea
unor creanţe inexistente;
– procesul de recuperare, în caz de insolvabilitate, poate fi
împiedicat dacă clientul care posedă creanţa înapoiază marfa sau reclamă
că aceasta este defectă;
– costurile de administrare a procesării pot fi ridicate, îndeosebi în
cazul în care există un mare număr de facturi cu sume mici.
Totuşi, creanţele sunt utilizate în calitate de colateral pentru
finanţarea pe termen scurt, fie prin gajarea lor, fie prin factorizarea
acestora.
Gajarea creanţelor începe cu un aranjament de împrumut, care
specifică procedura şi condiţiile în care creditorul va furniza fondurile
către firmă. Când creanţele sunt gajate, firma păstrează titlurile de
creanţă şi continuă să le menţină în bilanţ. Atât băncile comerciale, cât şi
societăţile financiare primesc creanţe, în calitate de colaterale, pentru
finanţarea firmelor.
Dacă gajarea este stabilită periodic, firma trimite creditorului un
grup de facturi pe baza cărora acesta furnizează fondurile, după ce
creditorul s-a informat asupra acceptabilităţii creanţelor ca şi colaterale.
Factorizarea creanţelor implică vânzarea directă a titlurilor unei
instituţii financiare, numită factor, care poate fi o instituţie specializată,
bănci comerciale şi instituţii financiare. Factorizarea presupune
transferarea titlului către factor şi eliminarea acestuia din bilanţul firmei.
235

Procesul de factorizare începe prin aranjamentul care specifică procedura
de factorizare şi condiţiile în care factorul va avansa fondurile către firmă.
În condiţii normale de factorizare, firma trimite factorului comanda
(ordinul) clientului, pentru ca acesta să aprobe şi să crediteze contul
curent. Când factorizarea a fost acceptată, clientul este anunţat că i-au fost
preluate debitele de către factor, către care va face direct plăţile.
În mod normal, firma primeşte plata de la factor după colectarea
normală a fondurilor sau la scadenţa creanţelor factorizate. Avansul
maxim pe care firma îl poate obţine de la factor este limitat de suma
creanţelor factorizate, minus comisionul de factorizare, cheltuielile cu
dobânda şi rezervele pe care factorul le reţine pentru a acoperi orice
returnări sau rabaturi ale clienţilor.
3.8. Credite bancare

Pe pieţele competitive ale împrumuturilor, băncile oferă o
diversitate de structuri de împrumuturi bancare, constituind o sursă
negociată de finanţare, care să satisfacă nevoile specifice ale clienţilor,
identificându-se câteva caracteristici definitorii:
scadenţele variază de la 1 la 10 ani, însă programele de
rambursare adesea depăşesc 30 de ani;
rambursările anticipate pot fi realizate, însă banca percepe o taxă
de anulare a tranşei de restituire;
rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă, cele variabile putând fi
legate de o rată de bază;
de regulă, împrumuturile pe termen lung sunt garantate cu active
specifice ale clientului şi, alternativ, poate exista o rată care să acopere
toate activele sau o combinaţie semnificativă a acestora;
în acordul de împrumut se stabilesc clauze privind menţinerea de
către firmă a unor rate financiare minime (precum raportul datorii/capital);
majoritatea băncilor percep taxa de angajare pentru neutilizarea
banilor, aceasta acoperind costul băncii pentru neutilizarea capitalului de
împrumut;
dacă suma solicitată de către un singur client este prea mare
pentru o singură bancă, sunt oferite împrumuturi sindicalizate,
diminuându-se costurile de tranzacţie pentru firmă, comparativ cu
împrumuturile separate. Dacă încrederea în sistemul economic este mare,
236

împrumuturile sindicalizate nu sunt agreate, optându-se pentru alte
facilităţi, precum efectele de comerţ (bilete la ordin negociabile).
Creditele bancare pe termen scurt acoperă nevoile conjuncturale,
temporare de fonduri, precum finanţarea procurării de stocuri şi a
datoriilor de primit.
Când firma obţine de la bancă un împrumut pe termen scurt, ea
semnează, de regulă, un bilet la ordin, în care se specifică valoarea
împrumutului, rate dobânzii (r.d.), scadenţa şi, eventual, alte condiţii de
garantare, aceste titluri apărând în bilanţul firmei sub denumirea de bilete
(efecte) de plătit.
Finanţarea bancară pe termen scurt se realizează prin trei
aranjamente bancare:
Împrumuturi unice (bilete), angajate pentru a finanţa o activitate
particulară, având scadenţa între 1 lună şi 1 an, de regulă, până în 90 de
zile, rata dobânzii (r.d.) fiind legată de rata de bază, care variază în timp,
rata aplicată conţinând o primă de risc, evaluată în funcţie de informaţiile
disponibile despre client.
Dacă dobânda este plătită la maturitate, costul procentual anual
efectiv (c.p.i.) este egal cu rata dobânzii stabilită, în cazul unui împrumut
cu discont, banca deducând costul cu dobânda (C.D.) din valoarea
împrumutului (V.I.) în momentul acordării acestuia, pentru a se obţine
valoarea împrumutului primit de către firmă (I.P.), formula de
determinare a costului fiind:
C.D.
c. p.i. = × 100 (84)
I .P.
Dacă aranjamentul de credit conţine o condiţie prin care firma
trebuie să dispună de un sold de compensare (S.C.), aceasta trebuie să
reţină un anumit procent (s.c.) din împrumut în contul bancar, pentru a
oferi o garanţie băncii. Dacă această sumă depăşeşte suma pe care firma o
menţine în mod normal în contul bancar (S.D.), costul efectiv va fi mai
mare decât rata dobânzii, formula de calcul a costului fiind următoarea:
C.D..
c. p.i. = × 100 (85)
I .P.
237

unde:
I .P. = V .I . × (1 − s.c.) = V .I . − S .C. (86)
Liniile de credit reprezintă aranjamente bancare care permit
firmelor să împrumute fonduri, până la o limită predeterminată, în orice
moment din perioada stipulată prin aranjament, firma nenegociind de
fiecare dată cu banca fondurile împrumutate, renegocierea liniei de credit
făcându-se însă anual.
Creditul reînnoibil substituie linia de credit în cazul în care firma
are o poziţie financiară deteriorată sau când banca nu dispune de
suficiente fonduri, în acest caz banca acordând firmei credit în aceleaşi
condiţii ca în cazul liniei de credit, în plus firma plătind o taxă de angajare
(T.A.) pentru partea de fonduri nefolosită (I.N.), care reprezintă un
procent (t.a.) din acestea.
Costul creditului depinde de costul cu dobânda (C.D.) şi de taxa de
angajare (T.A.), precum şi de împrumuturile efectiv primite de către firmă
(I.P.), formula de calcul a valorii procentuale a acestuia, c.p.i., fiind:
C.D. + T . A. V .I × r.d . − I .N × .(r.d . − t.a.)

c. p.i. = × 100 = × 100 (87)
I .P. (V .I . − I .N .) × (1 − s.c.) + S .D.
Costul efectiv al creditului reînnoibil poate fi semnificativ mai mare
decât rata dobânzii.
4. Finanţarea pe termen lung şi mediu

Decizia de a achiziţiona un activ pe termen lung reclamă existenţa
surselor de finanţare a acestei achiziţii.
În adoptarea deciziei privind sursa şi modul de obţinere pe termen
lung a împrumutului, este importantă alegerea între sursele private şi cele
publice.
Finanţarea directă sau privată reprezintă fonduri obţinute direct de
la o persoană sau de la un număr mic de persoane fizice sau instituţii
financiare, cum ar fi bănci, societăţi de asigurări, fonduri de pensii.
Finanţarea publică sau indirectă apelează la instituţii specializate
(dealeri) pentru a vinde titluri de valoare unui număr de investitori,
persoane fizice sau instituţii financiare.
238

Dealerii de titluri financiare îndeplinesc funcţiile de subscriere,
consultanţă, distribuţie.
Surse alternative de finanţare sunt: creditele bancare la termen,
leasingul, titlurile convertibile, warranturile, datoriile pe termen lung
(obligaţiunile), acţiunile preferenţiale şi ordinare.
Titlurile de datorie (obligaţiunile), acţiunile preferenţiale şi acţiunile
ordinare sunt principalele surse de capital pentru firme. Obligaţiunile şi
acţiunile preferenţiale sunt numite titluri cu venit fix, deoarece implică
distribuirea constantă a dividendelor şi dobânzilor către deţinătorii
titlurilor, acţiunile ordinare fiind numite titluri cu venit variabil, deoarece
dividendele plătite fluctuează în funcţie de rezultatele firmei.
Alegerea mixului corect pentru o finanţare alternativă poate dimi-
nua riscul de sold al firmei, poate creşte veniturile şi chiar maximiza
averea acţionarilor.
4.1. Creditul la termen

Acest credit este pe termen intermediar (mediu), având o maturitate
între 1 an şi 5 ani şi fiind destinat creşterii stocurilor sau achiziţionării de
echipamente. Este acordat de bănci comerciale, asociaţii de economii şi
împrumuturi, societăţi de asigurări, fonduri mutuale, fonduri de pensii,
societăţi de investiţii etc., condiţiile împrumuturilor fiind negociate de
firmă cu creditorul, fiind mai puţin costisitoare decât titlurile financiare.
Faţă de creditele pe termen scurt, acestea oferă mai multă siguranţă
firmei, care poate să-şi aranjeze scadenţa, astfel ca aceasta să coincidă cu
durata economică a activului.
De regulă, principalul este amortizat pe întreaga durată de viaţă a
împrumutului, în rate, aceasta reducând riscul ca împrumutatul să nu
poată rambursa la scadenţă întregul împrumut.
Rata dobânzii depinde de o serie de factori, precum: nivelul general
al ratelor dobânzii, dimensiunea împrumutului, scadenţa şi poziţia faţă de
credite a celui împrumutat., în general fiind mai mare ca la împrumutul pe
termen scurt, datorită riscului mai ridicat asumat de către creditor. Rata este
influenţată şi de dorinţa instituţiei de credit de a lua o poziţie de acţionar în
firmă, ca o formă suplimentară de compensare, prin emisiunea unui
warrant de către firmă către creditor, care reprezintă o opţiune a acestuia de
a cumpăra un număr stabilit de acţiuni ordinare, la un preţ specificat.
239

În funcţie de poziţia faţă de credite a celui împrumutat, aranja-
mentul de împrumut prevede provizioane de garantare şi condiţii de
protejare pentru creditor.
Când împrumutul este făcut pentru procurarea de echipamente,
echipamentul se constituie drept colateral. Valoarea împrumutului este
mai mică decât valoarea de piaţă a echipamentului, planul de amortizare
fiind inclus în durata economică a echipamentului. Există două
instrumente de valoare folosite în legătură cu împrumutul pentru
echipamente, şi anume: contracte de vânzare condiţionată, în care
vânzătorul reţine titlul până când cumpărătorul a făcut toate plăţile cerute
prin finanţarea contractului; ipoteca pe activ, legată de o proprietate, alta
decât averea imobiliară, creditorul putând intra în posesia echipamentului
şi putându-l vinde dacă cel împrumutat nu-şi îndeplineşte obligaţia de a
rambursa împrumutul.
4.2. Finanţarea prin închiriere (leasing)

Leasingul constituie un mijloc de a obţine utilizarea economică a
unui activ, pentru o perioadă specifică, fără a deţine proprietatea acelui
activ. În contractul de leasing, stăpânul activului (locatorul) permite
utilizatorului activului (locatarul) să-l folosească o perioadă de timp, în
schimbul unor plăţi periodice către proprietar, numite chirie.
Leasingul, ca sursă de finanţare pe termen mediu şi lung, este
acceptat de către bănci comerciale, instituţii de economisire şi împrumut,
bănci de investiţii, companii industriale, societăţi financiare etc.
Leasingul, în sensul său adevărat, se împarte în categorii, precum:
operaţional, financiar sau de capital.
Leasingul operaţional, de mentenanţă, oferă atât finanţarea, cât şi
serviciile de mentenanţă, caracterizându-se prin faptul că plăţile
prevăzute în contract nu acoperă costul total al activului pentru
proprietar (nu este complet amortizat), perioada leasingului fiind mai
mică decât viaţa economică a activului, proprietarul aşteptând
acoperirea costului, plus un venit, fie din reînnoirea închirierii, fie din
vânzarea activului la sfârşitul perioadei. Acest leasing poate fi anulat
(clauza de anulare) la opţiunea utilizatorului, în condiţiile când activul
devine nerentabil, dacă acest lucru a fost notificat din timp proprie-
tarului., utilizatorul plătind, eventual, o penalitate.
240

Leasingul financiar este un aranjament care nu poate fi anulat, nu
poate fi reziliat, utilizatorul trebuind să facă plăţile în toată perioada
leasingului, care să acopere preţul echipamentului plus beneficiul
locatorului, deci e complet amortizat, chiar dacă activul nu mai generează
beneficii. Un astfel de leasing poate da naştere fie la o vânzare urmată de
închiriere, fie la o închiriere directă.
Vânzarea urmată de închiriere are loc când o firmă vinde un activ
alteia şi imediat îl închiriază pentru a-l utiliza, noul proprietar plătind un
preţ apropiat de valoarea de piaţă a activului, plăţile utilizatorului, adică ale
fostului proprietar, fiind stabilite la un nivel care va returna preţul complet
de cumpărare actualului proprietar, plus o rată rezonabilă de câştig.
Avantajul pentru utilizator, fostul proprietar, este că primeşte lichidităţi din
vânzarea activului, care pot fi reinvestite de către acesta pentru a-şi creşte
beneficiile, fostul proprietar continuând să utilizeze activul.
Închirierea directă este iniţiată atunci când o firmă obţine utilizarea
unui activ, care nu a fost în proprietatea sa, contractul fiind făcut cu
producătorul activului sau cu o instituţie financiară.
Leasingul pe datorie (pârghia financiară) este un aranjament între
trei părţi: utilizatorul, proprietarul şi împrumutătorul. Utilizatorul (locatarul)
selectează activul închiriat, primeşte toate veniturile generate prin utilizarea
acestuia şi face periodic plăţile cu chiria. Proprietarul (locatorul), în mod
normal o instituţie financiară, societate de leasing sau bancă comercială,
acţionează fie în numele său, fie al unui individ sau grup de indivizi pentru
a furniza fonduri necesare cumpărării activului (20-40%). Împrumutătorii,
de regulă bănci, împrumută fondurile necesare pentru a completa preţul
complet de cumpărare a activului (60-80%). Banii sunt oferiţi deci de
locator şi împrumutător, împrumutătorii neputând să acţioneze pe locator
pentru restituirea datoriei în cazul incapacităţii de plată.
Determinarea plăţilor anuale cu chiria urmează următoarele
etape:
a) se determină valoarea prezentă (V.P.R.) a valorii reziduale a
activului (V.R.):
1
V .P.R. = V .R. × (88)
(1 + rc )t
unde: rc = rata procentuală a chiriei;
t = perioada leasingului;
241

b) se determină investiţia netă a locatorului (I.N.L.):
I .N .L. = V .I . − V .P.R. (89)
unde: V.I. = valoarea iniţială a activului.
c) se determină factorul de actualizare a anuităţii datorate (F.A.A.):
1
1−
F . A. A. =
(1 + rc )t (90)
rc
d) se determină valoarea plăţii chiriei anuale (P.C.A.)
I .N .L.
P.C. A. = (91)
F . A. A. × (1 + rc )
Asamblând formulele de mai sus, obţinem formula generală de mai
jos:
1
V .I . − V .R. ×
P.C. A. =
(1 + rc )t (92)
1
1−
(1 + rc )t × (1 + rc )
rc
Caracteristici financiare ale leasingului:
– valoarea totală a plăţilor este, de regulă, deductibilă în scopuri
fiscale;
– adesea este posibil ca terenul să fie amortizat prin plăţile locaţiei
(chiriei);
– plăţile locaţiei sunt prezente sub forma cheltuielilor de exploatare
în contul de rezultate, leasingul fiind numit finanţare în afara bilanţului,
anomalie corectată prin reconsiderarea bilanţului, prin capitalizarea chiriei;
– oferă o finanţare flexibilă, asigurând diminuarea valorică a plăţilor,
datorită facilităţilor fiscale, evitării riscului de uzură a activului, distribuirii
în timp a cheltuielilor pentru locatar;
– pentru firmele cu acces la surse de finanţare alternative, leasingul
poate fi o sursă costisitoare.
242

4.3. Împrumutul obligatar
Instrumente de îndatorare pe termen lung sunt obligaţiunile, efecte
garantate sau negarantate, datorii negociabile sau nu pe o piaţă etc.
Datoriile pe termen lung pot fi generate fie prin emisiunea iniţială
de obligaţiuni, fie prin consolidarea datoriei pe termen lung, consolidare
realizată prin înlocuirea unui număr şi a valorii titlurilor de datorie pe
termen scurt cu obligaţiuni.
Împrumuturile la termen, prezentate anterior, au avantaje faţă de
obligaţiuni, precum: viteză, flexibilitate, costuri scăzute de emisiune.
Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe bază de titluri de valoare,
de regulă, garantate şi transferabile, prin care firma îşi poate majora
fondurile. Iniţial, au fost emise cu dobândă fixă, cu scadenţe peste 15 ani,
în prezent fiind utilizate şi obligaţiuni cu scadenţe mai scurte şi cu
dobânzi variabile.
Tipuri de obligaţiuni:
Obligaţiuni ipotecare, garantate, caracterizate prin faptul că firma
oferă anumite active proprii ca garanţie pentru obligaţiune, ipoteci, care
pot fi principale (prioritare) şi secundare, toate ipotecile făcând obiectul
unui contract de emisiune.
Obligaţiuni generale, negarantate, care nu oferă niciun drept de gaj
asupra activelor firmei, garantarea fiind asigurată de încrederea în
capacitatea firmei de a genera profit. În cadrul acestora se evidenţiază
obligaţiunile negarantate subordonate, subordonarea fiind fie faţă de
datorii pe termen scurt specificate, fie faţă de toate celelalte datorii,
deţinătorii acestora având drepturi asupra activelor firmei, în caz de
faliment, numai după onorarea datoriilor primare.
Obligaţiuni amortizate în serie, câte o parte din valoarea
obligaţiunii devenind scadentă şi rambursată în fiecare an al perioadei de
maturitate.
Obligaţiuni recuperabile, care oferă deţinătorului posibilitatea de a
vinde emitentului obligaţiunea la valoarea nominală, la o dată specificată,
înainte de maturitate.
Obligaţiuni internaţionale, emise pe pieţe de capital din afara ţării,
în valuta aleasă de firmă, care pot fi de două tipuri: obligaţiuni străine,
emise pe piaţa de capital a unei alte ţări, în moneda ţării respective;
euroobligaţiuni, emise în altă monedă decât a ţării în care sunt vândute.
243

Obligaţiuni convertibile, care au posibilitatea de a fi convertite,
potrivit opţiunii deţinătorului, în acţiuni ordinare, la un preţ fixat, având o
rată mai mică a cuponului decât obligaţiunile simple.
Obligaţiuni acoperite cu mărfuri, în cazul cărora dobânda şi/sau
principalul sunt plătite cu mărfuri produse de către firmă.
Obligaţiuni cu dobândă flotantă, care au o maturitate fixă, însă rata
dobânzii se modifică periodic, pe baza nivelului unei rate de referinţă.
Obligaţiuni riscante, cu risc şi randament ridicate, folosite pentru a
finanţa o achiziţie, o fuziune sau o firmă cu probleme, rata de îndatorare
fiind extrem de ridicată.
Contractele de emisiune a obligaţiunilor cuprind elemente precum:
împuternicitul; forma obligaţiunii şi instrumentul; descrierea ipotecii;
clauze restrictive; fondul de răscumpărare, pentru a putea retrage regulat o
parte din obligaţiuni; fondul de cumpărare, pentru a putea retrage o parte
din obligaţiunile negarantate; clauza de revocare şi prima de revocare.
Un element important în determinarea randamentului obligaţiunii
este riscul de neplată, pentru a decide cumpărarea obligaţiunii, investitorii
evaluând dacă randamentul acesteia este suficient de ridicat pentru a
compensa acest risc.
Evaluarea obligaţiunii
Obligaţiunea este emisă la valoarea nominală (V.N.O.), care
reprezintă o sumă relevantă şi accesibilă şi care reprezintă suma pe care
firma se obligă să o plătească la scadenţă (n). Din partea emitentului,
obligaţiunea implică plata unei sume ca dobândă anuală sau trimestrială,
până la scadenţă. Rata cuponului obligaţiunii sau rata dobânzii (rd) se
determină prin împărţirea sumei plătite periodic la valoarea nominală. În
timp, valoarea de piaţă a obligaţiunii (V.P.O.) poate diferi mult faţă de
valoarea nominală.
Valoarea unei obligaţiuni (V.O.) reprezintă suma dintre anuităţi (A),
ratele principalului şi dobânzile aferente, periodic actualizate, şi valoarea
actualizată a sumei împrumutate (valoarea nominală a obligaţiunii)
Formula generică de determinare a lui V.O. este:
t n
n
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
V .O. = ∑ A × ⎜ ⎟ + V .N .O. × ⎜ ⎟ (93)
t =1 ⎝ 1 + rd ⎠ ⎝ 1 + rd ⎠
unde: n = maturitatea obligaţiunii;
t = momentul (anul) plăţii anuităţii.
244

Evaluarea se face diferenţiat, pentru obligaţiuni pe termen scurt, pe
termen lung, perpetue, cu compunere semestrială.
În cazul în care se cunosc valoarea nominală a obligaţiunii
(V.N.O.), valoarea de piaţă a acesteia (V.P.O.), maturitatea, adică
scadenţa (n), şi rata cuponului (rd), se pune problema care va fi rata
dobânzii pentru investiţia în obligaţiune şi păstrarea acesteia până la
scadenţă, această rată numindu-se randamentul obligaţiunii până la
scadenţă (r.s).
Pentru aceasta se utilizează următoarea formulă:
n
⎛1 1 ⎞ 1
V .P.O. = V .N .O. × rd × ∑ ⎜⎜ − ⎟ + V .N .O. ×
t ⎟
(94)
t =1 ⎝ rs rs × (1 + rs ) ⎠ (1 + rs )n
Valorile lui rs, pentru diferite maturităţi şi anuităţi, se găsesc în
tabele special elaborate privind obligaţiunile, rezolvarea ecuaţiei de mai
sus realizându-se uşor pe calculator.
O formulă simplificată, dar aproximativă, cu eroarea de sub 3%,
pentru determinarea lui rs este următoarea:
V .N .O × rd +
(V .N .O. − V .P.O.)
rs = n (95)
(V .N .O. + 2 × V .P.O.)
3
În formulă, numărătorul reprezintă câştigul total mediu (cuponul
plus pierderea sau câştigul de capital), pe toată durata de viaţă a
obligaţiunii, în timp ce numitorul este preţul mediu al obligaţiunii.
Pentru firmă, avantajele împrumutului obligatar sunt:
– costuri relativ scăzute după deducerea impozitelor pe dobânzi;
– câştiguri crescute pe titlu, posibil prin pârghia financiară;
– capacitatea acţionarilor de a-şi menţine controlul asupra firmei;
– rata dobânzii poate fi fixă pe perioada împrumutului;
– firma poate răscumpăra titlurile pe piaţă, operaţiune avantajoasă
dacă ratele dobânzii au scăzut, finanţarea fiind posibilă deci cu costuri
joase.
Dezavantajele posibile sunt:
− risc financiar crescut al firmei, care rezultă din existenţa datoriei;
− restricţii plasate asupra firmei de către împrumutători.
245

4.4. Euroobligaţiunile
Acestea sunt titluri de valoare denominate într-o valută, care pot fi
emise într-o ţară terţă prin ofertă publică sau prin plasament către
investitorii financiari. Oferta publică este, de regulă, realizată printr-un
sindicat bancar care garantează obligaţiunile şi le distribuie investitorilor.
Plasamentele private oferă puţine oportunităţi deţinătorilor obligaţiunilor
de a le vinde înainte de scadenţă.
Euroobligaţiunile sunt adecvate creşterii masive a fondurilor firmei,
emitentul trebuind să aibă un rating ridicat, titlurile nefiind garantate,
ceea ce determină pe emitent să menţină valoarea creditului cu furnizorii
de fonduri, nefiind necesar să angajeze active pentru garantarea
euroobligaţiunilor, acestea putând însă fi folosite ca suport pentru alte
tipuri de finanţare.
Titlurile pot fi convertibile sau neconvertibile.
Euroobligaţiunile sunt, de regulă, emise ca obligaţiuni la purtător, şi
nu ca obligaţiuni nominale.
Majoritatea ţărilor nefiscalizând dobânzile din aceste titluri, rata
cuponului (r.c.) necesară pentru a asigura randamentul (r.s) dorit de către
investitor se reduce, determinarea generică a ratei cuponului în funcţie de
r.s. şi de rata de fiscalizare a dobânzii (f) făcându-se astfel:
A rs
rc = = (96)
A×
(1 − f ) (1 − f )
r.s.
Cel mai obişnuit tip de euroobligaţiuni este cel cu rată fixă a
dobânzii şi răscumpărarea la scadenţă a întregii datorii nominale (a
principalului), fără dobânda aferentă.
Obligaţiunile cu rată flotantă sunt legate de o rată de bază (de
exemplu, Libor), realizându-se cu bănci sau cu clienţi guvernamentali.
Euroobligaţiunile cu drept de subscriere dau deţinătorului dreptul să
cumpere o parte din capitalul firmei. Euroobligaţiunile sunt listate la
burse internaţionale specializate, însă atât piaţa primară, cât şi cea
secundară sunt bazate pe titluri necotate.
4.5. Finanţarea capitalului

Această modalitate de finanţare permite majorarea fondurilor pe
termen lung prin emisiunea de acţiuni, cele mai cunoscute fiind
acţiunile ordinare.
246

Acţiunile prezintă următoarele categorii de valori:
– valoarea nominală, VN, pe acţiune, egală cu suma capitalului
social, CS, împărţită la numărul de acţiuni, NA, VN = CS NA ;
– valoarea contabilă, VC, pe acţiune, reprezintă partea din activul
net ce revine pe acţiune: VC = AN NA ;
– valoarea de randament, VR, exprimă valoarea financiară a
acţiunii, prin raportul dintre profitul net pe acţiune şi rata medie a
−
dobânzii de piaţă: VR = PNA r.d . ;
– preţul de emisiune, PE, ca sumă dintre VN şi prima de emisiune,
pe: PE = VN + pe ;
– valoarea de piaţă pe acţiune reprezintă suma pe care investitorii
sunt pregătiţi să o plătească.
Acţiunile ordinare sunt forma reziduală a proprietăţii, în care
drepturile deţinătorilor de asemenea acţiuni asupra câştigurilor şi activelor
firmei sunt asigurate numai după ce au fost satisfăcute drepturile celorlalţi
creditori. Aceste titluri sunt parte a capitalului permanent, pe termen lung,
al firmei, fiind un titlu cu venit variabil, în funcţie de evoluţia firmei.
Drepturile deţinătorilor:
– dreptul de a beneficia în mod egal, în funcţie de numărul de
acţiuni deţinute, la plata dividendelor;
– dreptul de a împărţi egal, în funcţie de numărul de acţiuni
deţinute, valoarea activelor rămasă după satisfacerea tuturor creditorilor,
în caz de lichidare a firmei;
– dreptul de vot;
– dreptul de a împărţi în mod proporţional valoarea acţiunilor
vândute.
Evaluarea acţiunii ordinare se prezintă în situaţia deţinerii o
anumită perioadă, pentru simplificare şi explicitare să considerăm 1 an.
Dacă investitorul estimează că preţul acţiunii (P.I.) va creşte în acest an cu
rata r, în condiţiile unui dividend estimat (D.A.), formula de evaluare
pentru această perioadă, de determinare a valorii actualizate a acţiunii
(V.A.A.), considerând că rata de actualizare este rata de rentabilitate
cerută a investiţiei (r.s.), este:
247

D. A. + P.E. A. D. A. + P.I . × (1 + r )
V . A. A. = = (97)
1 + r.s. 1 + rs
Rata de rentabilitate cerută, r.s., a firmei, reprezintă suma dintre rata
curentă a dobânzilor practicate pe piaţă, r.c., şi prima de risc, p.r., a
firmei, determinată de situaţia financiară şi economică a acesteia, deci:
r.s.= r.c. + p.r. (143)
Un deţinător de acţiuni ordinare este un coproprietar al firmei, iar
venitul său derivă din dividende şi din câştigurile de capital generate de
creşterea valorii acţiunilor, având, aşa cum am arătat, un drept asupra
profitului rezidual al firmei, în cazul lichidării acesteia, după ce toate
celelalte drepturi au fost satisfăcute.
Avantajele acţiunilor ordinare pentru firmă sunt:
– dividendele pot fi plătite numai din profiturile disponibile şi,
chiar dacă sunt disponibile profituri, dividendele pot fi diminuate sau
neplătite, în timp ce dobânzile datorate la împrumuturi sunt plătite
indiferent de profituri;
– capitalul social (acţionar) nu poate fi, de regulă, răscumpărat,
astfel încât capitalul pe termen lung este la dispoziţia firmei, care nu oferă
câştiguri acţionarilor când condiţiile de activitate sunt defavorabile.
Dezavantajele pentru firmă sunt:
– dividendele sunt cheltuieli nedeductibile fiscal, pe când dobânda
este deductibilă fiscal;
– dacă o nouă emisiune de acţiuni ordinare este realizată, puterea
de decizie a acţionarilor iniţiali nu poate fi afectată, aceştia putând
achiziţiona cu prioritate noile acţiuni.
Acţiunile preferenţiale oferă acţionarilor posibilitatea de a primi
dividende din profiturile disponibile, ca sumă fixă pe acţiune, fiind o
sursă de finanţare intermediară, între obligaţiuni şi acţiunile ordinare.
Datorită creşterii ratelor de fiscalizare ale firmelor, finanţarea prin aceste
titluri a scăzut în popularitate, deoarece dividendele nu pot, de regulă, să
fie deduse din venit în scopul impozitării venitului, pe când plăţile cu
dobânda sunt deductibile fiscal.
Caracteristicile principale ale acestor acţiuni sunt:
– preţul de vânzare sau de emisiune este preţul pe acţiune la care
aceste acţiuni sunt vândute publicului;
248

– valoarea pară (nominală) a acţiunii reprezintă valoarea stabilită de
firma emitentă, care poate diferi de preţul de vânzare;
– cumularea plăţilor evidenţiază faptul că, dacă o firmă nu poate
plăti dividende la aceste acţiuni, ea nu va plăti dividende la acţiunile
ordinare până nu plăteşte la cele preferenţiale;
– nonparticiparea afirmă că dividendele rămân constante, chiar dacă
profitul firmei creşte;
– maturitatea este perpetuă, datorită faptului că aceste acţiuni fac
parte din capitalul propriu al firmei, totuşi, unele acţiuni pot fi retrase
după o anumită perioadă de timp, stabilită cu investitorii;
– răscumpărarea, ca opţiune la emisiune, se face la un preţ
specificat;
– nu dă drept de vot, cu excepţii prevăzute prin proceduri speciale.
Investitorii care cumpără acţiuni de la firmă, la emisiune, le pot
vinde pe pieţele secundare (burse de valori), vânzarea permiţând în
continuare schimbarea deţinătorilor în funcţie de oportunităţile acestora
pe piaţă.
Companiile de utilităţi şi firmele cu capital intensiv sunt cei mai
obişnuiţi emitenţi de acţiuni preferenţiale.
În cazul lichidării firmei, deţinătorii unor astfel de acţiuni sunt
plasaţi înaintea deţinătorilor de acţiuni ordinare, însă în urma creditorilor.
Principalul avantaj al acţiunilor preferenţiale rezidă în faptul că
plăţile dividendelor sunt mai flexibile decât plăţile dobânzilor la
împrumuturi, iar principalul dezavantaj constă în costurile mai înalte
decât în cazul datoriilor pe termen lung, de circa două ori.
În afară de titlurile de finanţare pe termen lung prezentate, o firmă
are la dispoziţie încă două forme de finanţare, şi anume:
Titlurile convertibile, care sunt titluri cu venit fix, precum o
obligaţiune negarantată sau o acţiune preferenţială, şi care pot fi
schimbate în acţiuni ordinare, la opţiunea deţinătorului.
Valoarea conversiei (V.C.) este definită ca produsul dintre preţul
acţiunii ordinare (P.A.O.) şi rata de conversie (numărul de acţiuni
ordinare schimbate pe un titlu convertibil).
Warranturile, care reprezintă opţiuni de a cumpăra acţiuni ordinare
la o firmă, la un preţ determinat, într-o perioadă de timp specificată. În
249

mod obişnuit, warranturile sunt vândute investitorilor ca parte a unei
unităţi, ce cuprinde titlul cu venit fix care are ataşat warrantul.
Emisiunea convertibilelor şi warranturilor uşurează vânzarea de
către firmă a titlurilor cu venit fix, în special în perioadele monetare
încordate.
Orice firmă doreşte să-şi majoreze capitalul cu costuri minime, şi
cu cât mai mare este raportul dintre capitalul împrumutat şi capitalul
propriu, cu atât mai mare este costul îndatorării. Într-o asemenea
interpretare, firmele puternic îndatorate pot avea costurile de capital mai
mici decât firmele mai puţin îndatorate, deoarece costul finanţării datoriei,
fiind deductibil fiscal, este, de regulă, sub costul capitalului propriu.
Totuşi, dacă îndatorarea creşte dincolo de un anumit nivel, firmele sunt
considerate ca fiind mai riscante, datorită serviciului datoriei; de aceea,
furnizorii de fonduri de datorie şi de capital aşteaptă un venit mai mare de
la o firmă puternic îndatorată, pentru a compensa riscurile mai mari.
Există o problemă mai complexă în adoptarea deciziei cu privire la
structura capitalului firmei, şi anume aceea că trebuie să se opteze între
utilizarea de fonduri ieftine şi evitarea instabilităţii financiare care poate
decurge dintr-o rată excesiv de înaltă a îndatorării.
5. Natura riscului ratei dobânzii
5.1. Riscul de rată a dobânzii în creditarea firmelor

O firmă se poate împrumuta la rate fixe sau flotante, deşi facilităţile
cu rată fixă nu sunt totdeauna disponibile pentru firmele mai mici. În plus,
o firmă mare se poate împrumuta la rate fixe şi poate aranja să le schimbe
în rate flotante printr-un swap de rată a dobânzii sau firma poate folosi un
swap pentru a obţine un rezultat opus, dacă împrumută la rate flotante şi
schimbă în rate fixe.
Factorii care influenţează alegerea între rata fixă şi rata flotantă
sunt: aşteptările unor mişcări ale ratei viitoare a dobânzii pe perioada
împrumutului; nivelul curent al ratelor fixe ale dobânzii; limita ratei de
bază sau a ratei Băncii centrale.
Riscurile cu care se confruntă firma în cazul ratelor variabile sunt:
nivelul de care rata dobânzii este legată, de exemplu rata directoare, care
dacă va creşte poate genera creşterea costului serviciilor bancare pentru
250

firmă; creşterea generală a ratelor dobânzii poate determina, în cazul
ratelor variabile, un dezavantaj competitiv pentru firmă.
În cazul ratelor fixe, riscul pentru firmă apare în cazul unei căderi a
ratei pieţei, firma plătind o rată a dobânzii fixă necompetitivă, firmele
care au angajat rate variabile de dobândă obţinând un avantaj competitiv.
Băncile se confruntă cu riscuri de rată opuse celor ale firmelor.
Când împrumuturile sunt la rate variabile, băncile pierd în cazul scăderii
generale a ratelor, iar în cazul ratelor fixe, băncile pierd dacă ratele
înregistrează o creştere generală. Desigur, asemenea pierderi pot fi
atenuate dacă băncile majorează fondurile (precum depozitele), care
corespund scadenţelor şi ratelor (fixe sau flotante) ale împrumuturilor.
5.2. Acoperirea riscului de rată a dobânzii

Există câteva tehnici prin care expunerile la riscul de rată a dobânzii
pot fi acoperite şi unele dintre aceste tehnici schimbă în fapt împrumutul
cu rată fixă în împrumut cu rată variabilă.
Principalele tehnici de acoperire a riscului de rată a dobânzii sunt:
a. Aranjamente forward (la o rată viitoare)
Tehnica implică fixarea anticipată a unei rate pentru o perioadă
determinată şi independent de suma împrumutată. Astfel, o firmă cu un
împrumut restant, a cărui rată poate varia în viitor, se acoperă împotriva
unei posibile creşteri a ratei de piaţă peste un anumit nivel printr-un astfel
de aranjament: dacă rata pieţei creşte peste acest nivel, banca ce are un
asemenea aranjament (contract) va acoperi firmei excesul plăţilor cu
dobânda, iar dacă rata pieţei va cădea sub acest nivel, firma va plăti
diferenţa dintre rata actuală şi rata convenită cu banca.
b. Opţiuni cu rata dobânzii
O opţiune cu rata dobânzii poate fi un drept, însă nu o obligaţie, de
a împrumuta sau a depozita o sumă determinată la un set de rate ale
dobânzii (rate de exercitare) pentru o perioadă stabilită, care începe la un
moment viitor cunoscut. Firma va plăti o primă băncii pentru acest drept,
iar la expirarea perioadei opţiunii, firma va decide dacă îşi va realiza acest
drept, de a împrumuta la rata de exercitare a opţiunii.
Un avantaj al opţiunii rezidă în aceea că, dacă împrumutul nu este
în fapt solicitat, opţiunea poate fi revândută băncii în caz că ratele
251

dobânzii au crescut la expirarea perioadei. Astfel, se poate spune că o
opţiune are o valoare intrinsecă, deoarece dreptul de a împrumuta la rate
de piaţă curente mai mici trebuie să implice un cost.
c. Swaps cu ratele dobânzii
Această tehnică se utilizează când două firme se împrumută în mod
independent cu aceeaşi sumă şi cu aceeaşi scadenţă, însă o firmă se
împrumută la rată fixă şi cealaltă la rată variabilă, cele două firme
schimbând apoi angajamentele serviciului datoriei asociate. De regulă,
această tehnică de acoperire este utilizată de firmele mici, care nu pot
angaja direct împrumuturi la rată fixă, firma plătind o taxă firmei mari
care a acceptat swapul. În vederea diminuării expunerii la riscul de rată,
tehnica este operaţionalizată prin intermediul unei bănci care garantează
îndeplinirea obligaţiilor de către cei doi parteneri, banca percepând o taxă
pentru îndeplinirea acestui rol.
d. Contracte futures (cu livrare viitoare)
Această tehnică reprezintă un aranjament de a cumpăra şi vinde o
sumă standard dintr-un instrument financiar determinat la o dată viitoare
şi la un preţ stabilit. Preţurile contractelor, ale instrumentelor de acoperire,
sunt determinate de cerere şi ofertă, acestea fiind influenţate de nivelul
general al ratelor dobânzii. Dacă ratele cresc până la data primirii
împrumutului, costul cu dobânda al acelui împrumut va fi mai mare decât
ar fi fost în cazul când rata dobânzii ar fi fost fixă pentru aceeaşi perioadă
pentru care a fost vândut contractul.
Firma îşi poate anula obligaţiile din contract prin cumpărarea
aceluiaşi număr de contracte la un preţ mai mic, această operaţiune
compensând costurile suplimentare cu dobânda.
Dacă ratele dobânzii scad, în perioada când împrumutul trebuie
primit, costurile mai mici ale împrumutului vor fi compensate de
pierderea înregistrată din contractele futures (preţul contractelor va creşte
în momentul când firma îşi va răscumpăra contractele).
Nu este posibil de a cumpăra un număr de contracte futures de rată
a dobânzii, care să corespundă exact potenţialului costurilor suplimentare
cu dobânda, dacă ratele cresc, deoarece contractele sunt standardizate ca
sumă şi scadenţă.
252

e. Plafoane ale ratei dobânzii
Aceste instrumente reprezintă limite superioare sau inferioare, dar
şi un culoar delimitat de aceste limite, acoperind riscul neîncadrării ratei
variabile a dobânzii între aceste limite, în perioada împrumutului. De
exemplu, plafonul superior permite celui împrumutat, firmei, să
beneficieze de scăderea ratei dobânzii sub plafonul maxim, putând însă
reclama vânzătorului contractului, adică băncii, orice depăşire a ratei
peste plafonul maxim, conferind cumpărătorului posibilitatea de a plăti
cea mai scăzută rată de pe piaţă, costul fiind limitat pentru cumpărător la
prima pe care o plăteşte vânzătorului .
Situaţia este inversă în cazul plafonului minim, aceasta garantând
cumpărătorului o rată minimă a dobânzii, cumpărătorul realizând un
hading (acoperire) contra scăderii ratei dobânzii
Contractul tip culoar este o combinaţie a plafonului minim şi a
celui maxim şi poate fi cumpărat de către firmă dacă doreşte să se
protejeze împotriva evoluţiei ratei dobânzii dincolo de cele două plafoane,
aceasta fiind dispusă să renunţe din câştigul posibil prin scăderea ratei
dobânzii sub nivelul minim, în schimbul unei prime mai mici pentru
plafonul maxim.
SUMARUL CAPITOLULUI
Sectorul corporatist, al firmelor, datorită fluctuaţiilor ciclice ale
activităţii, se constituie fie în consumator, fie în furnizor de fonduri, de
lichidităţi, activele şi datoriile financiare ale acestui sector influenţând
esenţial configuraţia, dimensiunile şi funcţionarea sistemului financiar, în
particular ale sistemului bancar.
Finanţarea firmei este realizată din fonduri interne, constituite din
lichidităţi, generate prin activitatea firmei, şi fonduri externe pe termen
scurt, mediu şi lung, o componentă esenţială a fondurilor externe
constituind-o creditele bancare.
Creditarea firmelor presupune costuri şi generează venituri pentru
bancă, veniturile cuprinzând atât dobânzile percepute de către bancă, cât
şi taxele şi comisioanele aferente serviciilor asociate împrumutului,
precum şi veniturile nete determinate din eventualele depozite constituite
de către firme în conturi bancare, ca o condiţie a acordării împrumutului.
253

Evaluarea împrumutului presupune determinarea ratei minime a
dobânzii, acceptată de către bancă, şi a randamentului împrumutului, care
evidenţiază profitabilitatea relaţiei de credit a băncii cu firma.
Creditarea exploatării firmei, a procesului de producţie şi a celui de
comercializare reprezintă o creditare pe termen scurt, utilizând
instrumente de credit, precum: creditele bancare, care pot fi credite în
sumă unică, linii de credit şi credite reînnoibile; creditele comerciale,
utilizând biletele la ordin şi cambiile; facilităţile de creditare, de rată şi de
cont curent; creditele de acceptare sau acceptele bancare, biletele la ordin
negociabile, împrumuturile pe creanţe, utilizate în calitate de colateral,
precum şi cheltuielile angajate şi veniturile datorate, acestea constituind
surse spontane de finanţare generate în relaţiile firmei cu partenerii.
Pentru a-şi dezvolta activitatea, firma trebuie să investească în
echipamente, în active fixe, finanţarea acestor investiţii realizându-se prin
împrumuturi pe termen lung, care se pot realiza fie direct, apelând de
regulă la credite la termen, fie pe pieţele de capital, prin emisiunea de
titluri financiare, de natura valorilor mobiliare, a obligaţiunilor şi a
acţiunilor.
O formă specifică de finanţare o reprezintă leasingul, închirierea,
pentru o perioadă determinată, a activului, cu posibilitatea achiziţionării
acestuia de către utilizator la sfârşitul perioadei de leasing, acesta putând
fi operaţional, financiar şi pe datorie.
Majorarea capitalului propriu prin finanţare externă se realizează
prin emisiunea de acţiuni, care reprezintă titluri de proprietate
indivizibilă asupra averii firmei, acestea fiind ordinare, care oferă
deţinătorilor un venit anual variabil, numit dividend, în funcţie de profitul
firmei şi de decizia de repartizare a acestuia, şi preferenţiale, care oferă
un venit fix, indiferent de rezultatele financiare ale firmei.
Titlurile convertibile şi waranturile reprezintă instrumente de
finanţare a capitalului care permit transformarea obligaţiunilor în acţiuni
ordinare sau opţiuni de a cumpăra, în anumite condiţii, acţiuni ordinare
emise de către firmă.
Creditarea firmelor este supusă riscului de rată a dobânzii, în
funcţie de caracterul dobânzii practicate, fixe sau variabile, de sensul
modificării ratelor de piaţă ale dobânzii şi de poziţia agentului economic,
de creditor sau debitor.
254

Acoperirea riscului de rată se poate realiza prin utilizarea
instrumentelor derivative, care, de regulă, schimbă, între partenerii relaţiei
de credit, împrumuturi cu rată fixă în împrumuturi cu rată variabilă,
asigurându-se acoperirea reciprocă a posibilelor pierderi, dar şi
diminuarea eventualelor câştiguri potenţiale, riscul de rată distribuindu-se
reciproc. Instrumente de acoperire sunt contractele la termen, de tip
futures şi forward, swapul de rată şi opţiunile cu rată a dobânzii, precum
şi plafonarea ratelor dobânzii, în particular prin contractul tip culoar de
fluctuare a ratei.
TERMENI-CHEIE
Activ financiar Activ financiar net
Acţiune Acţiune ordinară
Acţiune preferenţială Bilet la ordin negociabil
Cambie Capital propriu
Colateral Contract la termen
Costul finanţării împrumutului Credit bancar
Credit comercial Credit de exploatare
Credit la termen Credit pentru investiţii
Credit reînnoibil Datorie financiară
Discont Facilitate de cont curent
Factorizare Finanţarea împrumutului
Împrumut pe creanţe Împrumut obligatar
Leasing Linie de credit
Obligaţiune Principal
Randamentul împrumutului Randamentul la scadenţă
Rating Securizarea creditelor
Sindicalizarea împrumutului Sold de compensare
Titlu convertibil Valoare de randament
255

• Enumeraţi principalele surse de fonduri ale firmei.
• Interpretaţi semnificaţia economică a faptului că sectorul corpo-
ratist înregistrează, de regulă, datorii financiare nete.
• Din punctual de vedere al ciclului activităţii, nevoile de fonduri ale
firmei îmbracă următoarele forme: circulante, fixe, permanente, de capital,
fluctuante. Precizaţi formele specifice ciclului de activitate al firmei.
• Prezentaţi principalele forme de securizare a creditelor acordate
firmelor.
• Prezentaţi modul de calcul al costului suportat de către
cumpărător în cazul renunţării la discontul acceptat în cazul creditului
comercial.
• Instrumente de creditare a exploatării firmei sunt următoarele:
creditele comerciale, creditele de acceptare, facilităţile de cont curent,
leasingul, veniturile datorate, creditele pe creanţe, creditul obligatar.
Precizaţi care dintre instrumentele de credit nu aparţin creditării exploatării.
• Biletele la ordin negociabile au următoarele caracteristici: sunt
garantate, sunt tranzacţionate pe piaţă, preţul de ofertă este sub valoarea
nominală, ocolesc intermedierea financiară, presupun emisiunea relativ
regulată, nu sunt o sursă de finanţare de încredere. Precizaţi care
caracteristici nu sunt corecte.
• Precizaţi deosebirea esenţială dintre gajare şi factorizare în cazul
împrumutului pe creanţe.
• Precizaţi deosebirea esenţială dintre creditul reînnoibil şi linia de
credit, în cazul creditului bancar acordat firmelor.
• Care dintre tipurile de leasing poate genera vânzarea urmată de
închiriere?
• Acţiunile prezintă următoarele valori: valoarea de piaţă, valoarea
de risc, valoarea de randament, valoarea contabilă, valoarea actualizată.
Care valori prezentate sunt corecte?
• Ce se întâmplă cu veniturile din dobânzi ale unei bănci care
practică rate fixe, în condiţiile diminuării ratelor de piaţă ale dobânzii?
• Ce se întâmplă cu costul cu dobânda aferentă unui împrumut cu
rată variabilă a dobânzii, acoperit prin contract futures, în cazul când
dobânzile cresc, comparativ cu situaţia când rata ar fi fost fixă?
256

¾ Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiilor bancare,
Editura Expert, Bucureşti, 2003.
¾ Halpern Paul ş.a., Finanţe manageriale, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
¾ Horvitz Paul M., Monetary policy and the financial system,
Prentice-Hall, Inc. USA, 1979.
¾ Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management,
American Bankers Asociation, 1989.
¾ Masson Jacques, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura
RAO, Bucureşti, 1994.
257

VII. ADMINISTRAREA CREDITELOR
SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea elementelor esenţiale ale administrării

creditelor, evidenţierea rolului ofiţerului de credite şi explicarea conţinutului managementului
orientat spre controlul pierderilor din credite.
Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:
1 Cunoaşterea aspectelor determinante ale alocării portofoliului de credite şi a impactului
ciclului de afaceri asupra constituirii portofoliului.
2 Explicarea elementelor politicii de credit.
3 Înţelegerea fazelor procesului de creditare, a specificului acestuia pe tipuri de credite şi
a conţinutului funcţiilor de susţinere a acestuia.
4 Evidenţierea şi analiza managementului pierderilor din credite şi a conţinutului
revizuirii creditelor.
5 Înţelegerea evaluării proporţiei pierderilor din credite şi a procedurii de evaluare.
INTRODUCERE
Performanţele băncii depind în mod esenţial de modul de administrare a creditelor, de
modul de selectare a clienţilor şi de promovarea eficientă a produselor bancare, o administrare
adecvată a creditelor contribuind determinant la diminuarea pierderilor din credite, aceste pierderi
fiind adesea factorul decisiv de problematizare a activităţii băncilor.
Pentru administrarea băncii, importante sunt organizarea acesteia, modul de delimitare şi
responsabilizare cu atribuţii de administrare a diferitelor compartimente şi componente ale băncii,
calitatea şi pregătirea ofiţerilor de credite şi, de asemenea, modul de combinare şi complementare
a tehnicilor şi instrumentelor de selec-tare, analiză, evaluare, gestiune, urmărire şi colectare a
creditelor.
1. Elementele administrării creditului

Administrarea portofoliului de împrumuturi poate fi împărţită pe funcţiile specifice ale
managementului:
1 planificarea implică luarea în considerare a riscurilor şi veni-turilor împrumutului,
determină obiectivele privind profitul şi alocarea activelor de împrumuturi pe portofolii de
împrumuturi comerciale, de consum şi ipotecare;
2 organizarea asigură activizarea obiectivelor şi scopurilor planificate prin definirea
politicilor şi proceselor, care includ stabilirea funcţiilor suport şi diseminarea serviciilor în cadrul
structurii organizaţionale;
3 controlul reprezintă procesul de monitorizare şi de ajustare a împrumutului, pentru a
menţine performanţele şi a fi atinse obiectivele privind profitul.
Împrumuturile implică riscuri referitoare la neplată şi la rata dobânzii.
Evaluarea riscului de neplată se face prin analiza valorii creditului pentru cel împrumutat, a
capacităţii de rambursare a creditului de către acesta.
Universitatea
Evaluarea riscului de rată a dobânzii Spiru Haret schimbările în nivelul ratei dobânzii
ia în considerare:
în perioada de viaţă a împrumutului; dependenţa riscului de sursele de fonduri disponibile care să
asigure continuarea rambursării împrumutului la rate ale dobânzii profitabile pentru bancă.
258
Evaluarea împrumutului trebuie să fie flexibilă, pentru a asigura venituri adecvate, în acest
scop luând în considerare costul fondurilor, riscurile de neplată, costurile asociate cu constituirea
şi procesarea împrumutului.
Riscul de portofoliu este riscul determinat de superconcentrarea într-un portofoliu
particular, care poate conduce la probleme de neplată în eventualitatea că un anumit segment al
economiei se confruntă cu dificultăţi specifice. Minimizarea acestui risc presupune o lichidare în
ordine a împrumuturilor şi înlocuirea acestora cu împrumuturi noi, mai sigure şi profitabile.
Limitarea riscului de portofoliu include următoarele alternative:
1 limitarea dimensiunii împrumuturilor pe tipuri de împrumutaţi;
2 restricţionarea creditului pe industrii, spaţii geografice sau tipuri de împrumutaţi, pentru
a evita concentrarea exagerată;
3 utilizarea împrumuturilor participative, pentru a reduce dimensiunea şi concentrarea
băncilor pe anumiţi împrumutaţi;
4 inducerea diversificării participărilor la împrumut prin cumpă-rarea acestora.
2. Alegerea portofoliului de credite

Deciziile implicate în alocarea fondurilor pe portofolii specifice iau în considerare factori
precum capacitatea de a administra tipurile diferite de împrumuturi solicitate şi de a efectua
operaţiile activităţilor suport specifice împrumuturilor.
Alte decizii includ identificarea pieţei împrumuturilor specifice, rezultatele împrumutului în
condiţii de riscuri acceptabile, capacităţile personalului, evaluarea, sursele fondurilor, ratele de
lichiditate a portofoliului, profitul general şi specific pe activităţi.
Toţi aceşti factori devin componente ale planificării creditelor, fiind incorporaţi în politica
formală a creditării, diversitatea şi specificitatea acestor factori fundamentând strategiile
creditării, strategii care depind totodată de fondurile disponibile, sistemele suport, experienţa
băncii. Înţelegerea mediului sectorial, regional şi general economic în care acţionează solicitantul
împrumutului, a condiţiilor viitoare ale rambursării are o importanţă deosebită şi, în acest sens,
înţelegerea legăturii dintre faza ciclului de afaceri şi impactul acestuia asupra pieţelor de
consum orientate joacă un rol important în determinarea accentului care poate fi pus pe
restrângerea sau expansiunea unui portofoliu specific. De exemplu, în perioadele de expansiune a
economiei, cererile de împrumuturi se distribuie relativ similar pe tipuri de împrumuturi, însă
variaţia semnificativă a duratei diferitelor faze ale ciclului de afaceri produce efecte de decalaj
între cererile de împrumuturi pe tipuri ale acestora: de afaceri, de consum, ipotecare.
2.1. Legătura dintre credit şi ciclul de afaceri
În cazul creditelor comerciale, de afaceri, în funcţie de faza ciclului de afaceri (recesiune,
redresare şi expansiune, avânt, cădere), pot fi formulate unele întrebări pentru determinarea
riscurilor asociate acordării împrumutului în faze diferite ale ciclului de afaceri, precum:
1 În ce fază a ciclului ne găsim şi cum se plasează împrumutatul în această fază?
2 Afacerea celui împrumutat este corelată cu ciclul de afaceri sau impactul acestuia este
inerent, independent de împrumutat? Corelarea este nemijlocită sau decalată?
3 Care este durata ciclului industriei şi în ce fază ne găsim? Există capacităţi excedentare?
Activitatea industriei este în scădere?
4 Se află cel împrumutat într-o afacere în avânt sau în cădere?
5 Care este activitatea principală a celui împrumutat şi cum este corelată aceasta cu ciclul
industriei?
6 Funcţia realizată de către Universitatea
cel împrumutat
Spiru în cadrul industriei îi generează acestuia
Haret
pierderi sau câştiguri?
7 Este prevăzută consolidarea probabilă a industriei?
259
8 Care sunt caracteristicile riscurilor distincte pentru fiecare segment al afacerii celui
împrumutat? La ce se poate aştepta acesta?
9 În ce fază a ciclului de afaceri va fi puternic afectat cel împru-mutat? Cum vor fi
afectate performanţele acestuia?
10 Care este experienţa trecută a celui împrumutat de a depăşi recesiunea?
Înţelegerea tendinţei şi duratei evenimentelor economice este importantă pentru
determinarea modului în care banca şi clientul se plasează faţă de ciclul de afaceri.
Pot fi evidenţiate unele comportamente ale băncii în funcţie de faza ciclului de afaceri, şi
anume:
1 recesiune, şomaj şi capacităţi nefolosite: refacerea lichidităţii; exces de lichiditate care
erodează evaluarea; precauţie la calitatea creditelor şi garantarea adecvată a acestora;
2 redresare şi expansiune, stimularea cheltuielilor de consum: volumul creditelor creşte,
în ciuda excesului de lichiditate a băncilor; competiţia intensă împinge băncile spre afaceri
problematice; ratele dobânzii cresc şi clienţii se adresează mai degrabă pieţei obligaţiunilor;
3 avânt, accelerarea inflaţiei dincolo de rata potenţială de creştere a economiei: cresc
sumele împrumutate comparativ cu creşterea cash-flow-ului; oferta de lichiditate a băncilor este
aceea care menţine firmele în afaceri; se diminuează capacitatea de evaluare a calităţii creditelor;
dependenţa cash-flow-ului de capacitatea de colectare; creşte puternic cererea de fonduri pe
termen scurt; împrumuturi pentru creşterea cheltuielilor de capital şi inflamarea spre sfârşitul
ciclului; creşte volumul împrumuturilor; băncile tind să devină mandatari pe pieţele datoriilor pe
termen lung şi ale acţiunilor; băncile prudente sunt mai atente în acordarea creditelor, evitând
expunerea la riscurile posibile ale clienţilor cu probleme;
4 cădere: politică monetară restrictivă, restrângerea creşterii rezervelor băncilor, în
condiţii de inflaţie cresc preocupările băncilor pentru alocarea creditului: grijă şi selectivitate în
extinderea noilor credite; alocarea formală (reglementată) a fondurilor; necesitatea stabilirii
anticipate a clienţilor afacerilor pentru a asigura comercializarea bunurilor; descurajarea
împrumuturilor pentru activităţi financiare pure, speculaţii, utilizarea în exterior a economisirii
interne, diminuarea cheltuielilor care pot fi amânate; mai puţină flexibilitate pentru amânări sau
perioade de graţie şi flexibilitate mai mare pentru rambursări; creşterea ratelor dobânzii şi
expansiunea plăţilor cu „bani gheaţă”.
2.2. Determinarea cerinţelor clientului

Alocarea portofoliului implică, de asemenea, evaluarea scopurilor pentru care
împrumuturile sunt solicitate, pentru a determina cum aceste scopuri corespund obiectivelor
generale ale băncii şi ce implicaţii sunt în termenii scadenţei împrumuturilor, finanţarea putând fi
realizată pentru credite pe termen scurt, mediu şi lung sau de capital.
În acest sens, se ia în considerare gapul dintre active şi datorii în funcţie de rata dobânzii şi
scadenţă, astfel că, de exemplu, o bancă poate stabili că împrumuturile pentru o anumită
destinaţie pot determina cerinţe de finanţare pe termen lung, dacă banca acceptă riscuri.
Determinarea scadenţei şi a implicaţiilor finanţării pentru creditele comerciale reprezintă o
problemă specială şi, în acest sens, împrumuturile respective sunt grupate în cele două tipuri de
bază:
1 credite de exploatare, pe termen scurt, sub 1 an;
2 credite pe termen lung, pentru finanţarea investiţiilor în echipa-mente, cu scadenţe peste
1 an.
Băncile mari folosesc leasingul, contractul de închiriere, pentru a finanţa firmele, ele
servind ca alternativă a împrumuturilor pe termen lung.
2.3. Finanţarea portofoliului
260
Deşi există multe aspecte ale administrării creditelor, o problemă critică o constituie
coordonarea surselor fondurilor cu cererea de împrumuturi. Portofoliul generează fonduri din
plata dobânzilor şi rambursarea principalului, care pot fi reutilizate pentru acordarea altor
împrumuturi, sau alte active generatoare de câştig. Caracteristicile portofoliului general determină
fondurile care se vor reîntoarce în bancă în anumite perioade; de regulă, împrumuturile pe termen
scurt vor genera intrări de fonduri care pot fi reutilizate.
Managementul trebuie să planifice finanţarea cererii de împrumuturi noi care apar din noi
cereri de împrumuturi şi din diminuarea angajamentelor, a liniilor de credit (împrumuturi
aprobate care vor fi utilizate în viitor de către client). Managementul trebuie să prevadă procentul
liniilor de credit (de angajare de credite) care vor fi utilizate într-o perioadă dată şi să
disponibilizeze fondurile necesare pentru aceste cereri, să determine impactul lor asupra ratelor
dobânzii şi profitului. Cererea de împrumuturi şi de utilizare a liniilor de credit urmează adesea
un model ciclic; de exemplu, la sfârşitul perioadei de expansiune, cererea creşte pentru
împrumuturi pe termen scurt în scopul finanţării stocurilor, banca alocând un procent mare din
liniile de credit în acest punct al ciclului.
De regulă, împrumuturile comerciale pe termen scurt se vor baza pe surse cu scadenţe
similare, iar împrumuturile de consum şi ipotecare vor fi finanţate din surse pe termen lung în
perioadele de relativă stabilitate a ratelor dobânzii. În perioadele de volatilitate a ratelor dobânzii,
totuşi, este necesară o prudenţă mai mare pentru stabilirea ratelor mai ridicate la împrumuturile cu
scadenţe mai mari.
Stabilirea anuală a obiectivelor portofoliului include precizarea valorilor-ţintă pentru fiecare
împrumut din portofoliu, promovarea anumitor tipuri specifice de împrumuturi, evaluarea
cerinţelor cu privire la profit etc., aceste obiective fiind comunicate prin planuri (programe) şi
prin implementarea politicilor de credit.
3. Politicile de credit
Scopurile unei politici de credit sunt:
1 să asigure acceptarea şi respectarea de către personalul implicat în activitatea de
creditare a obiectivelor şi politicilor băncii referitoare la portofoliul de împrumuturi;
2 să pregătească personalul necesar conform standardelor în care acesta va opera.
Politica de creditare elaborată formal, în scris, are avantajul că determină managementul să
identifice şi să formuleze în mod clar politicile referitoare la împrumuturi, fiind esenţială pentru
băncile mari, personalul de creditare trebuind să înţeleagă această politică, specificarea cât mai
exactă şi clară a acesteia constituind cea mai bună cale pentru acceptarea şi realizarea eficientă a
operaţiunilor de creditare.
Argumentele pentru necesitatea unei politici scrise la nivelul băncii constau în faptul că
astfel sunt clar definite tipurile de împrumuturi acceptabile, acordurile serviciale, politicile de
evaluare, autorizarea împrumutului, responsabilitatea personalului de creditare de a aplica politica
formală.
3.1. Elementele majore

Elementele majore ale unei politici formale de creditare pot fi grupate în următoarele
categorii:
1 stabilirea obiectivelor politicii de creditare, inclusiv corelarea politicii de creditare cu
aceste obiective;
2 organizarea funcţiei de creditare, identificându-se departamen-tele responsabile pentru
administrarea diferitelor tipuri de împrumuturi şi responsabilităţile personalului din departament,
fiind specificat comitetul de credit şi fiind delimitată autoritatea ofiţerului de credit;
3 standardele de credit, conţinând standarde generale, referitoare la toate tipurile de
împrumuturi (relaţiile dintre depozitele constituite şi împrumuturi, politica referitoare la
261
angajamentele, linii, de credite etc.), standarde specifice diferitelor tipuri de împrumuturi, precum
şi instrucţiuni privind serviciile de credit, personalul acceptat să administreze credite etc.;
4 probleme referitoare la realizarea creditelor, cuprinzând ele-mentele de bază ale
politicii de colectare, proceduri pentru transmiterea decontărilor către departamentele speciale de
colectare etc.;
5 procesul de analiză şi evaluare a împrumutului, cuprinzând specificaţii cu privire la
responsabilităţile funcţiei de analiză a creditelor, sistemul de evaluare utilizat pentru evaluarea
clienţilor, vizând calitatea creditelor individuale şi caracteristicile portofoliului de împrumuturi al
diferitelor departamente în spaţiul geografic;
6 apendix, cuprinzând definiţiile termenilor utilizaţi, precum şi exemple referitoare la
orice formular utilizat în procesul de creditare împreună cu instrucţiunile de completare a
formularelor.
3.2. Elemente suplimentare

În plus, pot fi luate în considerare următoarele elemente supli-mentare pentru elaborarea
unei politici de credit complete, elemente diferenţiate de la bancă la bancă:
1 consideraţii privind legislaţia, reglementări privind limitări şi constrângeri;
2 delegarea de autoritate, privind sfera de responsabilitate a angajaţilor;
3 tipuri de extensiune a creditelor, ce tipuri de credite sunt sau nu acceptate;
4 stabilirea preţurilor, pe categorii de produse şi servicii bancare, uniformizarea acestora
în cadrul aceleiaşi pieţe, ca ghid pentru determi-narea ratelor şi taxelor;
5 mărimea pieţei, în funcţie de dimensiunea şi sofisticarea organi-zării proprii, abilităţile
de a oferi servicii clienţilor, capacitatea de a accepta riscuri etc.;
6 procedurile de garantare a creditelor, care pot fi prezentate într-un manual separat,
specifice fiecărui tip de credite şi fiecărei categorii de rată.
Pentru stabilirea prevederilor cu privire la aprobarea împrumuturilor, sunt necesare
următoarele specificaţii:
o definirea creditelor garantate şi negarantate;
o definirea datoriei totale a clientului, pentru a proteja banca împotriva extinderii creditului
acordat aceluiaşi client de către aceeaşi filială, sucursală sau de către acelaşi ofiţer de credit;
o instituirea comitetelor de credite, care vizează structura acestora, procedurile de vot şi
volumele maxime de credite ce pot fi aprobate, care pot diferi pe tipuri de credite;
o stabilirea autorizărilor combinate, prin care anumite persoane pot aproba împreună un
anumit volum de credit;
o listarea autorităţilor (competenţelor) individuale, cu nume şi volum de credite, garantate
sau negarantate, pe tipuri de credite.
O situaţie separată cu împrumuturile acceptabile şi inacceptabile este importantă, în ea
urmând să se distingă totodată tipurile de credite ilegale şi speculative.
În funcţie de experienţa băncii, tipurile de credite care pot fi inacceptabile includ
împrumuturi la termen peste o anumită scadenţă (maturitate), împrumuturi imobiliare pe termen
lung nerezidenţiale, credite reînnoibile (revolving), credite altor instituţii financiare.
4. Procesul de creditare
4.1. Cadrul general
Procesul de bază al creditării este prezentat în schema din figura nr. 9.
262
Figura nr. 9. Procesul creditării
Fiecare funcţie de bază a creditării are o structură de organizare specifică, datorită, printre
altele, diferenţei cu privire la controlul exercitat de către ofiţerii de credit.
Aspectele particulare care diferenţiază creditul comercial de alte tipuri de credite includ
iniţierea creditului, administrarea şi operaţiunile legate de credit şi celelalte funcţii de realizare
(back-office). Ofiţerul creditului comercial nu este numai administrator al portofoliului de credite,
dar ţine şi contabilitatea derulării colectării împrumutului, având relaţii complete cu clientul,
incluzând şi funcţia de achiziţionare de depozite.
Ofiţerul intervievează clientul şi obţine informaţii referitoare la situaţia sa financiară,
adoptând decizia acordării, respingerii şi determinării clauzelor creditului (scadenţă, garanţii, rate
ale dobânzii, colaterale etc.). Ofiţerul de credit este sprijinit de personalul operaţional şi
funcţional, prin analize, stabilirea istoriei relaţiilor cu clientul, pregătirea documentelor privind
colateralele, colectarea principalului şi a dobânzilor.
Creditul de consum se diferenţiază de cel comercial prin faptul că ofiţerul împrumutului în
rate, care iniţiază împrumutul, nu este implicat în colectarea rambursării acestuia. Creditul de
consum este mai specializat decât cel comercial, cu activităţi delimitate în compartimente de
iniţiere (contractare) a împrumutului, de investigare, de administrare, de realizare a serviciilor, de
colectare a plăţilor etc. În plus, creditul de consum implică credite directe, acordate de către
bancă, şi credite indirecte, intermediate de către dealeri.
Creditul ipotecar implică, de asemenea, divizarea responsabilităţilor, ofiţerul de credite
realizând iniţierea, contractarea creditelor, în timp ce colectarea şi serviciile sunt realizate de către
specialişti.
În marile bănci, o funcţie importantă, organizată în cadrul unui departament, este revizuirea
creditului, a portofoliilor specifice de credite comerciale, de consum, ipotecare, incluzând: analiza
tehnicilor de creditare utilizate de către ofiţerii de credit; ordonarea creditelor în funcţie de riscuri;
examinarea concentrării creditelor pe ramuri şi tip de clienţi.
4.2. Procesul creditului

Universitatea comercial
Spiru Haret
Derularea procesului de creditare a firmelor implică 7 faze, şi anume:
a) cererea de credit;
263
b) analiza creditului;
c) decizia;
d) pregătirea documentaţiilor;
e) încheierea contractului;
f) înregistrarea creditului;
g) servicii de credit.
1 cererea de credit, implicând ofiţerul de credite: solicitarea, interviul iniţial şi selectarea,

obţinerea situaţiei financiare şi a cerinţelor clientului;
2 analiza creditului, implicând departamentul de credite: compararea situaţiilor
financiare, verificarea depozitelor şi a istoriei clientului, pregătirea raportului cu recomandări,
analiza în comitetul de credit;
3 decizia, implicând ofiţerul de credit: aprobare, respingere, modificare, negocierea
condiţiilor, prezentarea recomandărilor, revizuirea probabilă;
4 pregătirea documentaţiilor, implicând departamente funcţionale: pregătirea notelor,
contractelor, documentelor privind colateralele, contractele vizând necolaterarele, păstrarea
chitanţelor;
5 încheierea contractului, implicând ofiţerul de credite: obţinerea semnăturilor clientului,
primirea colateralelor (acţiuni, obligaţiuni, titluri etc.), încasarea sumelor;
6 înregistrarea, implicând departamente funcţionale: pregătirea registrelor, a fişelor de
intrări, clasificarea şi codificarea, revederea colateralelor pentru negociere, adaptarea creditului la
politicile băncii etc.;
7 servicii şi administrare:
8 implicând departamente funcţionale: pregătirea docu-mentelor de plată a
creditului, revizuirea plăţilor, pregătirea dosarelor generale şi auxiliare de înregistrare;
9 implicând ofiţerul de credit: obţinerea periodică a situaţiei financiare a clientului,
inspectarea periodică a clientului, revizuirea acordurilor din contractul de credit;
10 implicând departamentul de credit: revizuirea periodică a situaţiilor financiare,
testarea încadrării în condiţiile contrac-tului de împrumut;
11 implicând departamentul de analiză a împrumutului: ordonarea riscurilor
creditului, revizuirea creditelor pentru încadrarea în politica băncii, în standardele de
credit, verificarea abilităţilor ofiţerilor de credite şi pregătire.
La înregistrarea cererii de împrumut, ofiţerul trebuie să obţină maxim de informaţii
relevante despre client, referitoare la istoria creditelor anterioare, situaţia împrumuturilor actuale,
situaţia financiară, situaţia legală a clientului, situaţia pieţei etc.
Analiza creditului presupune compararea evoluţiei financiare a clientului, pe baza
bilanţurilor şi conturilor de rezultate, a altor informaţii suplimentare (de exemplu, situaţia
depozitelor), analistul pregătind raportul şi recomandările pentru ofiţerul de credite.
Pe baza recomandărilor analistului, ofiţerul apreciază dacă raportul evidenţiază corect
capacitatea de rambursare şi caracterul clientului. În final, ofiţerul are 3 alternative: să respingă
cererea, să o aprobe ca atare, să o aprobe cu modificări, în sensul solicitării de colaterale, de
garanţii adiţionale etc.
După adoptarea deciziei, ofiţerul de credite notifică cererea şi nego-ciază condiţiile
creditului, după care iniţiază aprobarea creditului, prin care se oficializează scadenţa, rata,
eşalonarea rambursării, clauzele supli-mentare, indicându-se valoarea colateralelor şi
documentele adiţionale.
Universitatea
4.3. Procesul Spiru Haret
creditului de consum
Creditele de consum sunt împărţite în două operaţii principale – credit direct şi credit
indirect (prin dealeri). Procesul creditului de consum este similar celui comercial, diferenţa
264
esenţială constând în aceea că ofiţerul de credite este implicat numai în deciziile din prima fază.
Procesele subsecvente sunt efectuate de către grupuri specializate, îndeosebi de colectare sau de
ajustare.
Ajustările presupun colectori prin telefon, care contactează clienţii pentru a determina
motivele nerespectării clauzelor, ceea ce reclamă mai mult personal de contact în procesul de
colectare, consumatorii fiind afectaţi de mulţi factori externi, precum şomaj sau probleme
familiale, acestea determinând întârzierea plăţilor. În acest sens, departamentul de ajustare este
considerat domeniul de pregătire iniţială a ofiţerilor de credit. Ajustorul se familiarizează cu
atitudinile consumatorului faţă de obligaţiile de plată şi cu factorii care afectează slujba, profesia,
venitul, averea şi datoriile consumatorului.
4.4. Procesul creditului ipotecar

Principala diferenţă dintre creditele ipotecare şi celelalte tipuri de credite constă în
colaterale, acestea incluzând evaluarea proprietăţii de către un evaluator extern sau intern.
Evaluarea comercială va include valori bazate pe fluxul de venituri din proprietate, creditele
pentru locuinţe putând reclama aprobări de la diferite instituţii administrative.
Ofiţerul de credite răspunde de deciziile din prima fază, în funcţie de mărimea băncii
încheierea contractului fiind realizată de către ofiţerul de credite sau de un specialist în
contractări.
Un tip special de credite este creditul pentru construcţii, în acest caz fiind necesară analiza
completă a clientului şi a constructorului, fie de către ofiţerul de credit, fie de către departamentul
specializat, evaluându-se proiectul de construcţie, care include planurile şi specificaţiile. După
aprobarea împrumutului este stabilit un program cu constructorul pentru evoluţia creditelor
restante odată cu progresul construcţiei, inspectarea construcţiei evidenţiind plăţile ce trebuie să
fie efectuate către subcontrac-tanţi; după finalizarea plăţilor titlul de proprietate va fi degrevat
financiar.
5. Funcţiile de susţinere
5.1. Operaţiunile departamentului de credite

Departamentul de credit comercial este o funcţie de susţinere importantă a băncii, incluzând
următoarele activităţi:
1 culegerea informaţiilor financiare despre persoane şi firme;
2 organizarea şi structurarea informaţiei, pentru a facilita analiza şi utilizarea acesteia;
3 analiza informaţiilor colectate, când este nevoie;
4 formularea de recomandări privind creditul pe baza analizelor;
5 furnizarea de informaţii despre credit solicitate de către bănci şi alte instituţii legale.
Dosarele de credit constituie o sursă importantă de informaţii pentru ofiţerul de credit,
aceste dosare incluzând:
o istoricul clientului, care oferă informaţii referitoare la relaţiile băncii cu clientul, precum
conturile de depozit, creditele specifice solicitate, aprobate şi respinse, modul de rambursare a
creditelor primite. Pentru noii clienţi se obţin informaţii din interviuri, de la băncile cu care
clientul a avut relaţii şi din alte surse disponibile;
o memorandumul creditului, care conţine informaţii referitoare la orice contact al ofiţerului
cu clientul, incluzând volumele creditelor şi scadenţele de rambursare sau reînnoire, sursele de
rambursare, utilizarea planificată a fondurilor şi orice alte informaţii ce pot clarifica
comportamentul financiar al clientului;
o situaţia financiară, care include tabele cuSpiru
Universitatea informaţii
Haret financiare despre client, informaţii
obţinute de la contabilii clientului şi prelucrate de către analistul de credit, care calculează un set
de rate prin care caracterizează performanţele financiare ale clientului;
265
o investigaţiile referitoare la credit, care cuprind orice fel de informaţii primite de către
bancă de la solicitanţii de credit, aceste informaţii fiind reînnoite periodic. În plus, ofiţerul de
credit şi analistul se vor informa dacă utilizarea creditului se realizează într-un mod favorabil
asigurării unor relaţii normale de rambursare a creditului.
Termenii împrumutului pot include un acord de creditare, care reprezintă o formulare
scrisă a condiţiilor de performanţă cerute clientului pentru aprobarea creditului, incluzând dosarul
de credit, în anumite cazuri fiind necesară şi garantarea de către anumite agenţii. Condiţiile
acestui acord sunt revizuite periodic, multe bănci stabilind un program de revizuire periodică a
creditului şi de obţinere a situaţiilor financiare curente.
Dosarele de credit în cazul creditelor ipotecare şi de consum sunt păstrate de către
departamentele specializate, aceste dosare conţinând cererea de credit, verificările creditului, alte
documente de susţinere, aceste dosare fiind mai puţin extinse decât în cazul creditelor comerciale,
dar mai standardizate decât acestea.
5.2. Operaţiile de creditare
Operaţiile de creditare includ operaţiuni de secretariat şi birocratice, pregătirea contractelor,
notelor, a documentaţiei privind colateralele şi păstrarea chitanţelor pentru colateralele primite, o
parte importantă a procesului de documentare constând în stabilirea dobânzilor legale la
colaterale. Personalul implicat în operaţiile de creditare înregistrează creditele acordate de către
bancă în registre generale şi auxiliare, urmărind plata principalului şi a dobânzii şi pregătind
rapoarte referitoare la întârzierile la plată, în scopul mobilizării ofiţerilor de credit pentru
contactarea clienţilor în vederea efectuării plăţilor.
Colateralele sunt păstrate, titlurile trebuind să fie negociabile pentru a putea fi lichidate în
cazul în care clientul falimentează.
Personalul angajat în operaţiile de creditare trebuie să aibă cunoştinţe exacte despre politica
de credit a băncii şi diferitele nivele de autoritate şi aprobare, trebuie să înţeleagă documentele
necesare pentru fiecare tip de credit şi modul cum se completează fiecare formular.
Coordonatorul operaţiilor de creditare trebuie să sesizeze ofiţerului de credite orice abatere sau
deficienţă de la politica de creditare a băncii, trebuind să dispună de autoritatea şi
responsabilitatea necesare pentru acţiunile din sfera sa operativă.
6. Managementul pierderilor potenţiale din credite

6.1. Cerinţele managementului
Managementul şi controlul pierderilor din credite constituie una din faţetele importante ale
operaţiilor băncii, o proastă administrare a portofoliului de credite putând avea un impact negativ
semnificativ asupra capitalului şi veniturilor. Cu cât mai extinse sunt pierderile din credite, cu atât
mai mari sunt provizioanele pentru pierderi în contul de venituri, determinând diminuarea
profitului şi, implicit, a valorii capitalului băncii.
Abordarea sistematică a managementului pierderilor potenţiale din credite presupune
realizarea următoarelor cerinţe:
1 implementarea şi dezvoltarea unei politici de creditare corecte;
2 dezvoltarea unei organizări departamentale puternice, cu responsabilităţi clar definite;
3 dezvoltarea unui program de revizuire a creditelor pentru facilitarea controlului asupra
calităţii portofoliului de credite şi identificarea împrumuturilor proaste cât mai rapid;
4 stabilirea dosarelor de credit cuprinzătoare pentru fiecare client, care să cuprindă istoria
generală şi informaţii esenţiale, informaţii financiare complete, un acord cu privire la rambursări
şi toate tranzacţiile de credit cu clientul;
Universitatea
5 dezvoltarea tehnicilor şi procedurilor Spiruîmprumuturi
pentru Haret problematice;
6 dezvoltarea instrumentelor şi tehnicilor necesare pentru supravegherea împrumuturilor
problematice;
266
7 recunoaşterea faptului că fiecare caz de colectare a împrumuturilor este puternic
individualizat;
8 instituirea unui program efectiv de urmărire a împrumuturilor restante, pentru
redresarea maximă a acestora;
9 examinarea experienţei cu privire la pierderile periodice de credite în relaţie cu
experienţa trecută şi cu media naţională şi conform politicii de credite şi procedurilor de creditare.
6.2. Managementul sistemului informaţional

Accesul la informaţii referitoare la atributele creditelor este un instrument important pentru
administrarea efectivă, sistemul contabilităţii împrumuturilor comerciale fiind îndeosebi
important pentru obţinerea ratelor, valorilor nominale, scadenţelor. În plus, împrumuturile sunt
codificate pe clase de colaterale, ofiţeri de credit şi ramuri, procedurile standard de operare
furnizând, de regulă, raportări lunare sau mai frecvente, care trebuie să permită identificarea
împrumuturilor cu probleme, evidenţiindu-le rapid.
Dezvoltarea unui sistem de management informaţional cu privire la împrumuturi, la credite
oferă o bază de date care permite accesul la informaţii performante despre clasele de colaterale,
localizarea geografică, ramuri, agregatele valorice ale acestor atribute ale împrumuturilor putând
fi comparate pentru a evalua concentrarea portofoliului şi a ajusta alocarea portofoliului, dacă este
necesar. Totodată, baza de date permite corelarea depozitelor cu împrumuturile şi alte conturi
înrudite pentru analiza profitabilităţii şi determinarea strategiei de marketing.
Sistemul bazei de date pentru credite extinde sistemul contabilităţii creditelor, prin faptul că
el colectează date despre atributele (caracteristicile) creditelor, care pot fi regăsite conform unor
criterii specifice, oferind avantajul că informaţia necesară poate fi redusă, ea fiind mai adecvată
conducerii decât informaţia obţinută din listarea completă a sistemului de credite, care necesită un
efort semnificativ pentru a deduce caracteristicile pertinente ale creditelor. Inovaţiile infor-matice
recente în baza de date permit furnizarea rapidă şi cu costuri reduse a informaţiilor referitoare la
caracteristicile-cheie ale creditelor, pentru monitorizarea acestora şi pentru ajustarea planificată a
portofoliului.
6.3. Revizuirea creditelor

6.3.1. Necesitatea revizuirii
Revizuirea împrumuturilor realizează evaluarea împrumuturilor pe baza studierii
documentaţiei de fundamentare, a dosarului de credit, examinând lichiditatea şi calitatea
împrumuturilor. Pe baza acestei revizuiri, împrumuturile sunt grupate pe categorii, pe clase,
precum, substandard, cu pierderi, îndoielnice şi alte categorii speciale (care au colaterale
deficiente), în funcţie de posibilităţile de colectare sau de gradul de improbabilitate a rambursării.
Realizarea scopului revizuirii depinde de tehnicile statistice utilizate pentru selectarea
împrumuturilor supuse examinării şi de gradul de ordonare a portofoliului de către bancă. Gradul
de încredere al revizuirilor interne depinde de calitatea şi frecvenţa acestora.
Dimensiunea băncii determină gradul de dificultate în monitorizarea portofoliului de
credite, această dificultate depinzând de factori, precum: operaţiile multiramuri, metode
sofisticate de finanţare, natura diversă a procedurilor de finanţare (a agriculturii, prin leasing, prin
efecte comerciale etc.).
Revizuirea împrumuturilor cuprinde trei proceduri distincte:
1 revizuirea precreditare, care oferă asistenţă ofiţerului de credit în structurarea
împrumutului înaintea acordării acestuia, fiind necesară în cazul împrumuturilor noi sau al celor
restructurate; Universitatea Spiru Haret
2 revizuirea postcreditare, care oferă servicii valoroase privind evidenţierea problemelor
pentru ofiţerul de credite, solicitat cu angajarea noilor credite. Această revizuire serveşte la
detectarea, cât mai rapidă, a creditelor problematice, care vor putea genera pierderi, a
267
discrepanţelor din documentaţii, a încălcării reglementărilor şi politicilor de credit, precum şi la
iniţierea acţiunilor corective;
3 revizuirea împrumuturilor speciale, care este iniţiată de către manageri când aceştia
sesizează că anumite împrumuturi pot genera dificultăţi în rambursare.
6.3.2. Organizarea revizuirii creditelor
Independenţa funcţiei de revizuire a creditelor reprezintă caracteristica esenţială, această
funcţie delimitându-se clar de funcţiile structurale, pe domenii de activitate, ale băncii; scopul
principal al acestei funcţii este de a avertiza conducerea băncii asupra potenţialelor probleme,
managementul putând iniţia acţiuni de corecţie prin funcţiile structurale, prin ofiţerii de credite.
De independenţa acestei funcţii depind obiectivitatea realizării revizuirii, modul în care este
realizată această funcţie în cadrul băncii.
Există 4 alternative de plasare a funcţiei în structura organizatorică a băncii:
1 departament de audit subordonat comitetului directorilor;
2 funcţie independentă, depinzând de comitetul directorilor;
3 funcţie depinzând de şeful departamentului de credite;
4 funcţie depinzând de şeful ofiţerilor de credite.
Fiecare din cele 4 alternative prezintă avantaje şi dezavantaje, adoptarea uneia dintre
alternative depinzând de condiţiile concrete de funcţionare a băncii.
6.3.3. Sistemul de rating al împrumutului
Sistemul de rating sau de ordonare a creditelor constituie un mijloc de clasificare a
împrumuturilor în vederea monitorizării, creditele căzute în anumite clase necesitând o
monitorizare continuă, în timp ce creditele care au urcat în clasele superioare solicită o
monitorizare minimă.
Au fost dezvoltate două tipuri de rating:
1 Ratingul obiectiv, care cuantifică anumiţi indicatori ai situaţiei financiare, colateralelor,
documentaţiilor şi ai calităţii situaţiilor financiare (de exemplu, confidenţialitatea informaţiilor);
în funcţie de valorile numerice ale fiecărei categorii de indicator se construieşte un rating
compozit, pe baza căruia se ordonează creditele.
2 Ratingul subiectiv, care depinde de judecăţile celui ce revizu-ieşte creditul, acesta
plasând împrumutul în seria de clase definite, fără a aloca valori numerice informaţiilor
specificate, precum ratele financiare.
În ambele tipuri de rating, creditele sunt delimitate în clase, în funcţie de gradul lor de
rambursabilitate, care depinde de factori interni sau externi celui împrumutat.
Categorial, pot fi distinse următoarele clase (prezentate, de altfel, şi într-un capitol anterior):
1 A: credite sigure, standard, bazate pe colaterale lichide cu marje sau susţinere adecvată
pe situaţii financiare solide;
2 B: credite dezirabile, substandard, mai puţin sigure ca primele, dar cu situaţie financiară
puternică sau garantate prin alte titluri negociabile;
3 C: credite satisfăcătoare, în observaţie, cu o situaţie financiară mediocră sau medie,
vulnerabile la eventualele modificări ale mediului economic şi financiar;
4 D: credite îndoielnice, cu deficienţe semnificative în situaţia financiară sau a altor
componente ale activităţii (piaţă, tehnologie, reţea);
5 E: credite cu pierderi, care prezintă o mare probabilitate de a genera pierderi.
Ultimele două clase de credite sunt continuu monitorizate şi supuse revizuirii, în sensul
creşterii ratingului.
Fiecare ordonare a creditelor poate fi introdusă într-un sistem de informare a managerilor ca
elemente distincte, putând fi furnizateUniversitatea Spiru Haret
rapoarte periodice care cuprind o clasificare a creditelor şi
specificaţii suplimentare referitoare la client, sumă, scadenţe, locaţia sectorială sau geografică şi
ofiţerul de credit implicat.
268
6.3.4. Identificarea creditelor problematice
Cu cât mai rapidă este detectarea unui împrumut problematic, cu atât creşte probabilitatea
ca acesta să fie rambursat, anumite semnale de avertizare timpurie indicând că există sau nu
probleme la un împrumut, asemenea semnale fiind:
1 situaţii financiare întârziate;
2 încălcări ale legii, nerespectarea reglementărilor;
3 înrăutăţirea relaţiilor cu clientul;
4 scăderea activităţii economice;
5 alte semnale: îmbolnăvire, moarte, probleme familiale, comportament iresponsabil,
reînnoirea neaşteptată a creditului etc.
O sursă principală de informaţie disponibilă managerilor o reprezintă raportul de examinare
a situaţiei de fond, care detaliază şi clasifică creditele în cadrul portofoliului, alte surse fiind:
diferite situaţii interne ale clientului, raportul managerilor, experienţa istorică pe tipuri de credite,
garantarea creditelor prin colaterale etc.
Prin luarea, din timp, în considerare a semnalelor de avertizare şi prin dezvoltarea unui
proces de colectare a informaţiilor pentru identificarea creditelor problematice, banca face paşi
semnificativi pe calea tratării creditelor problematice.
6.4. Tratarea creditelor problematice

După identificarea împrumutului problematic, ofiţerul de credite trebuie să decidă asupra
acţiunii ce trebuie întreprinsă, primul pas fiind identificarea cauzelor dificultăţilor clientului.
Dacă clientul este cooperant, ofiţerul poate adopta atitudinea „aşteaptă şi vezi”, monitorizându-l
îndeaproape, dacă nu înregistrează progres, adoptând o atitudine mai agresivă, implicând chiar
anularea creditului, ceea ce conduce la reabilitarea firmei sau la lichidarea acesteia.
Tratarea creditelor problematice se realizează prin proceduri vizând debitorii, ca:
reabilitarea, lichidarea sau preluarea proprietăţii debitorului.
6.4.1. Reabilitarea
Reabilitarea constă în transformarea unei companii slabe într-o companie puternică, cu
performanţe, aceasta implicând timp şi efort, luându-se în considerare gradul de implicare a
băncii, precum şi costurile şi beneficiile reabilitării. În acest sens, se elaborează un plan de
reabilitare care poate viza: reducerea sau eliminarea cheltuielilor inutile, reducerea stocurilor, a
echipamentelor nefolosite sau inutile, analiza structurii datoriilor, a serviciului datoriilor, a cash-
flow-ului, identificarea posibilităţilor de creştere a capitalului, eliminarea activităţilor neprofi-
tabile, îmbunătăţirea sau înlocuirea managementului etc.
Reabilitarea poate implica modificarea condiţiilor împrumutului sau restructurarea datoriei,
în condiţiile existenţei pieţelor pentru produsele companiei şi ale existenţei de suficiente active
viabile care să acopere lichidarea diferitelor datorii.
O modificare a condiţiilor creditului poate rezulta din recunoaşterea pierderilor, a faptului
dacă suma viitoare a tuturor plăţilor cu principalul şi dobânda în noile aranjamente este mai mică
decât soldul curent al creditelor înregistrate.
6.4.2. Lichidarea
Banca poate conchide că supravieţuirea pe termen lung a clientului este improbabilă şi
decide să determine lichidarea în scopul de a satisface creditorii, acceptarea acestei soluţii
implicând un plan de acţiune care cuprinde metoda de lichidare şi de achitare a datoriilor. O
condiţie în procesul de lichidare este ca banca să dispună de control asupra activelor pentru a se
asigura că veniturile din vânzare sunt Universitatea
folosite pentru a lichida
Spiru Haret datoriile.
6.4.3. Utilizarea echipei de reabilitare
269
Există câteva posibilităţi de constituire a echipei de reabilitare:
1 implicarea unui creditor, care poate extinde însă fondurile adiţionale avansate, afectând
activitatea normală de creditare, în condiţiile în care rambursarea creditelor nu accelerează
stingerea datoriilor;
2 utilizarea specialiştilor în reabilitare şi lichidare, care pot face o delimitare strictă între
interesele băncii şi cele ale clientului, ofiţerul de credite prezentând punctele slabe ale derulării
rambursării creditului;
3 constituirea unei echipe mixte, formată din creditor şi specialişti; creditorul, fiind mai
familiarizat cu problemele debitorului, poate sesiza mai bine potenţialul de performanţă al
debitorului, specialiştii utilizând aceste informaţii în negocierea cu debitorul, acesta din urmă
recunoscând modificarea poziţiei băncii în procesul reabilitării.
6.4.4. Remedii legale
Dacă o bancă contractează un credit, ea dispune de unele drepturi:
1 dreptul contraprestaţiei, în sensul că banca poate utiliza orice depozit al clientului
pentru a recupera un împrumut al acestuia;
2 stocurile, echipamentele, construcţiile pot fi confiscate în cazul când compania este
închisă sau lichidată;
3 dacă proprietatea este preluată de către bancă pentru a acoperi parţial sau complet
datoriile, se va stabili valoarea de piaţă a proprietăţii la data achitării datoriilor. De regulă, dacă
valoarea activelor este mai mică decât valoarea înregistrată a datoriei, banca va înregistra o
pierdere, prin reducerea proporţiei pierderilor din credite, precum şi prin reclasificarea creditului
în alte active proprii;
4 banca poate forţa un faliment fără acordul clientului, dacă şi ceilalţi creditori sunt de
acord.
7. Evaluarea pierderilor din credite

7.1. Estimarea proporţiei pierderilor
Unii factori influenţează riscul portofoliului de împrumuturi:
1 Creşterea concentrării împrumuturilor restante la un grup de clienţi sau de domenii
(ramuri).
2 Creşterea creditelor în funcţie de depozitele clienţilor.
3 Creşterea restanţelor la împrumuturi, ceea ce duce la creşterea şanselor ca unele dintre
acestea să devină nerecuperabile.
Un portofoliu de credite conţine multe împrumuturi care limitează creşterea riscurilor,
precum împrumuturile de dimensiuni mici, care sunt puţin riscante, şi, de asemenea, creditele
care au tendinţa de reînnoire, acestea fiind achitate anticipat.
Scopul determinării proporţiei pierderilor din credite este de a „curăţa” câştigurile de
pierderile reale din credite timp de un an. Practica realizării unei ajustări adecvate a acestei
proporţii confruntă veniturile cu cheltuielile pentru o perioadă, făcând mai semnificativă
evidenţierea câştigurilor în situaţiile financiare.
Dacă o bancă este un creditor agresiv, ea nu acordă atenţie riscurilor, în condiţiile în care
riscurile portofoliului cresc pe fondul creşterii veniturilor din dobânzi. Dacă nu se iau în
considerare riscurile suplimentare, se evidenţiază numai creşterea veniturilor, iar în cazul
înregistrării unor pierderi efective, evidenţierea proporţiei pierderilor în situaţiile financiare va fi
inadecvată pentru a acoperi riscurile normale, iar extinderea datoriilor suplimentare se va regăsi
în situaţia financiară efectivă, stabilirea proporţieiSpiru
Universitatea la nivelul
Haret adecvat diminuând câştigurile anuale
ale băncii.
Standardele de contabilitate prevăd că estimarea unor pierderi din credite mai mari poate
afecta venitul dacă că sunt îndeplinite 2 condiţii:
270
1 informaţia disponibilă înainte de elaborarea situaţiilor financiare indică faptul că este
probabil ca un activ să fie afectat sau ca o datorie să se producă până la data elaborării situaţiei
financiare;
2 suma pierderii poate fi estimată rezonabil.
Managementul băncii are responsabilitatea realizării unei estimări a pierderilor potenţiale,
auditorul extern având rolul de a revizui evaluările managementului pentru a determina adecvarea
proporţiei pierderilor din credite.
Următorii factori pot fi luaţi în considerare de către managementul băncii în evaluarea
portofoliului de credite: compoziţia portofoliului de împrumuturi; împrumuturile problematice
potenţiale identificate; tendinţa de evoluţie pe categorii majore de împrumuturi; pierderile
anterioare şi experienţa în acoperirea acestora; concentrarea împrumuturilor; dimen-siunea
expunerilor creditelor individuale; gradul de încredere al creditelor; valoarea totală a
împrumuturilor şi a împrumuturilor problematice; proceduri şi politici de creditare, colectare şi
redresare; condiţiile economice locale, naţionale, internaţionale.
În luarea în considerare a factorilor menţionaţi, managementul trebuie să prezinte o
autoevaluare a funcţiilor de creditare, a personalului şi a portofoliilor, aceşti factori fiind luaţi în
considerare şi de către auditul extern în evaluarea adecvării proporţiei pierderilor din credite.
Revizuirea portofoliului de credite şi a creditelor individuale poate fi susţinută prin
dovedirea cu documente a procesului de revizuire, sub următoarele aspecte cuprinse în formularul
standardizat: situaţii ale clien-tului cu privire la credite şi rambursarea acestora; aspecte
suplimentare şi garanţii; credite legate; situaţia colateralelor; giranţii; clasificarea creditelor;
informaţii financiare; comentarii ale ofiţerului de credite.
Formularul conţine informaţiile de bază referitoare la împrumut, care se obţin din dosarul
de credit sau din sistemul de informaţii extins despre împrumut. Ofiţerul de credite trebuie să
realizeze o evaluare a performanţelor aşteptate ale creditului, să determine pierderile potenţiale,
care vor fi luate în considerare în determinarea proporţiei pierderilor din credite. El trebuie să
identifice valoarea pierderii aşteptate, evaluarea luând în considerare scenariile posibile de
conversie a colateralelor pentru a acoperi îndatorarea clientului.
Rezultatul revizuirii individuale şi estimării pierderilor din împrumuturile constitutive
portofoliului pot fi sistematizate pe categorii de credite, utilizând situaţia estimării proporţiei
pierderilor din credite, situaţie prezentată în continuare.
Partea comună a proporţiei este determinată subiectiv, deoarece ea presupune ca
managementul să ajusteze nivelul proporţiei bazat pe factori necuantificabili, precum tendinţele
economiei, nivelul aşteptat al ratei dobânzii etc.
Riscul inerent poate fi stabilit luând în considerare creditele problematice imprevizibile,
care ar putea deveni credite problematice efective. De regulă, proporţia va fi ajustată în plus,
pentru a reflecta incertitudinea asupra performanţei creditelor care nu sunt selectate pentru
revizuirea individuală şi care se bazează pe presupuneri ce s-ar putea modifica în viitor.
În tabelul nr. 13 este prezentată schematic situaţia estimării proporţiei pierderilor din
credite.
Tabelul nr. 13
Situaţia estimării proporţiei pierderilor din credite
Categoria Proporţia estimată
Minimă Maximă
0 1 2 3 4
Credite cu
pierderile Universitatea Spiru Haret
identificate
Credite
combinate
271
Carduri de credit
Ipoteci
rezidenţiale
Alte credite
Alte împrumuturi
Categoria A
Categoria B
Tabelul nr. 13 (continuare)
0 1 2 3 4
Categoria Z
Instrumente de
credit
Scrisori de credit
în aşteptare
Credite garantate
Alte credite
Partea comună
Total
În concluzie, procesul evaluării nivelului proporţiei pierderilor din credite implică judecăţi
diverse, însă acestea sunt ghidate de logică şi raţionament şi, în acest sens, pentru diminuarea
erorilor şi rafinarea analizei, situaţia estimării proporţiei poate fi completată cu categorii
suplimentare de credite.
7.2. Tratarea fiscală a pierderilor din credite

Dacă un credit se dovedeşte în final ca fiind necolectabil, banca trebuie să-l preia, să
suporte datoria nerambursată de către client. Preluarea creditelor de către bancă reduce rezervele
constituite pentru pierderi din credite, banca înregistrând profituri mai mici, determinând
diminuarea capitalului propriu al băncii şi afectând negativ lichiditatea băncii. Pentru a înţelege
adecvat informaţiile şi implicaţiile, este necesară clarificarea terminologiei, următorii termeni
fiind utilizaţi pentru a descrie calitatea creditelor şi pierderile din credite:
Preluările brute de credite (PBC): dacă o bancă recunoaşte oficial că un împrumut este
necolectabil, banca îl preia, suportând debitul. În sens contabil, ea anulează creditul, deducând
valoarea acestuia din rezervele pentru pierderi.
Recuperări (RC): recuperările reprezintă încasări actuale din împrumuturi preluate anterior
de către bancă, fiind adăugate la rezervele pentru pierderi.
Preluarea netă de credite (PNC): se obţine prin deducerea lui RC din PBC, conform
formulei: PNC = PBC-RC.
Provizioane pentru pierderi din credite (PPC): sunt înregistrate în contul de venituri ca o
deducere din venit şi reprezintă o alocare de rezerve pentru pierderi din credite. Ele constituie o
estimare de către bancă a venitului reportat, care nu va fi primit datorită plăţilor anticipate,
nereprezentând însă o cheltuială efectivă.
Rezerve pentru pierderi (RVP): sunt un contra-activ (activ negativ) în bilanţ şi reprezintă
provizioanele cumulate pentru pierderi din credite minus preluările nete de credite. Mărimea ratei
admisibile a rezervelor este determinată ca un procent din creditele autorizate acordate. Procentul
variază de la bancă la bancă şi se bazează pe experienţa istorică a fiecărei bănci în ceea ce
priveşte pierderile. Reglementativ, suplimentarea rezervelor
Universitatea Spiru Haret este limitată la cea mai mare sumă
egală cu rata medie a preluărilor din creditele totale dintr-o perioadă trecută determinată, de
272
regulă 5 ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau o sumă suficientă pentru a aduce
rezerva la nivelul de bază al acesteia la începutul anului fiscal.
Credite noncurente sau datorate din trecut (CDT): sunt credite în care clientul este în
întârziere, cu peste 90 zile, a plăţii principalului şi dobânzii.
Credite restructurate (CRS): credite pentru care banca negociază condiţiile şi acordă
concesii clientului în ceea ce priveşte rata dobânzii, scadenţa, sau reducerea principalului.
Reglementările bancare obligă băncile să-şi majoreze rezervele în condiţiile extinderii
creditelor problematice, precum şi datorită percepţiei generale asupra calităţii activelor băncii,
considerată mai joasă decât aceea sugerată de evoluţia pierderilor şi a câştigurilor înregistrate.
Această creştere a rezervelor rezultă din extinderea provi-zioanelor pentru pierderi din credite,
care reduce venitul net al băncii, ceea ce are o conotaţie negativă. Conform reglementărilor, o
bancă cu rezerve reduse şi capital scăzut nu poate plăti dividendele pe care le-ar dori. Rezervele
sunt recomandate, ele trebuie să fie suficiente pentru a acoperi preluările nete, o parte din acestea
fiind inclusă în definiţia reglementată a capitalului băncii.
Dacă o bancă înregistrează provizioane ridicate pentru pierderi din credite, rezerve pentru
pierderi ridicate şi venituri mari, ea este bine apreciată din ambele perspective. Ea este capabilă să
absoarbă pierderi viitoare, dar să şi demonstreze îmbunătăţirea performanţelor viitoare. O creştere
substanţială a pierderilor înregistrate, totuşi, creează percepţia că pierderile viitoare se vor extinde
şi că rezerva pentru pierderi se poate dovedi inadecvată. Capacitatea băncii de a plăti dividende
creşte în primul caz şi descreşte în cel de al doilea, în funcţie de preţul acţiunilor.
Dimensiunea rezervelor pentru pierderi din credite şi deducerile fiscale admisibile asociate
rezervelor reflectă evoluţia pierderilor efective din credite.
Băncile, în funcţie de reglementările fiscale, pot alege, pentru determinarea rezervelor, fie
metoda rezervei, fie metoda preluării directe pentru pierderile înregistrate.
Virtual, băncile folosesc metoda rezervei, dacă reglementările le permit să înregistreze
deduceri fiscale mai mari decât metoda preluării şi astfel să reducă datoria fiscală. Restricţionarea
reglementativă a alegerii băncilor prin plafonarea activelor vizate sau stabilirea unui procent al
creditelor, al împrumuturilor din capital, determină băncile să utilizeze metoda preluării. În acest
caz, băncile care au utilizat anterior metoda rezervei, dar pentru o perioadă scurtă, recapătă
deducerile excesive de care au beneficiat în anii anteriori, ele pierzând în acelaşi timp un refugiu
fiscal şi înregistrând astfel creşterea datoriilor fiscale, în condiţiile unei creşteri
necorespunzătoare a fluxurilor de lichidităţi.
În cazul metodei rezervei, băncile stabilesc un debit problematic sau rezerve pentru pierderi,
conform specificaţiilor reglementative, creditele considerate ca necolectabile în anul fiscal fiind
vizate de aceste rezerve, recuperările din creditele preluate anterior fiind scăzute din rezerve. La
sfârşitul fiecărei perioade de raportare, băncile pot efectua deducerea fiscală pentru surplusul de
rezerve care vor restabili un nivel adecvat.
Dimensiunea rezervei admisibile fiscal este determinată ca un procent din împrumuturile
autorizate, acordate, procentul variind de la bancă la bancă, în funcţie de evoluţia istorică a
pierderilor în cazul fiecărei bănci. Reglementările pot limita surplusurile la rezerve la o mărime
egală cu rata medie a preluărilor nete din totalul creditelor pe perioadă anterioară dată, de regulă 5
ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau la o mărime suficientă să asigure nivelul de
bază al rezervei la începutul anului fiscal.
SUMARUL CAPITOLULUI
Procesul de creditare variază în funcţie de natura creditului: comercial, de consum şi
ipotecar, alocarea portofoliului depinzând de înţelegerea
Universitatea Spiru Haretadecvată a caracteristicilor fiecărui
portofoliu, a surselor de finanţare şi a cererii clienţilor.
Administrarea împrumutului presupune crearea şi managementul activelor riscante.
273
Procesul acordării împrumutului ia în considerare oameni şi sisteme pentru evaluarea şi
aprobarea împrumuturilor solicitate, nego-cierea scadenţelor, documentarea, transferarea sumei,
administrarea împrumuturilor mari etc. Cunoaşterea procesului şi conştientizarea constrângerilor
şi slăbiciunilor acestuia sunt importante în stabilirea scopului şi a obiectivelor diferitelor activităţi
şi pentru alocarea fondurilor disponibile pe diferite tipuri de împrumuturi, precum comercial, de
consum, ipotecar.
Administratorul de credite realizează setul de operaţiuni necesare pentru constituirea unui
portofoliu de credite avantajos, urmărind minimizarea riscurilor operaţionale asociate acordării
creditului.
Riscurile interne pe care administratorul procesului trebuie să le ia în considerare includ
diversificarea portofoliului, dimensiunea împrumutului, numărul de împrumuturi.
Datorită diferenţierii procesului de acordare a împrumutului în funcţie de tipul de
împrumut, abilităţile solicitate şi experienţa pentru fiecare tip de împrumut sunt diferite; totodată,
riscurile, costurile, profiturile, efectele sunt diferite, trebuind luate în considerare în alocarea
portofoliului.
Politicile de creditare formale (elaborate în scris) sunt importante pentru definirea
obiectivelor şi scopurilor şi pentru a asigura standarde consistente de creditare. Rezultatele finale
ale unei administrări eficiente a creditării pot fi minimizarea pierderilor din credite, diversificarea
portofoliului şi profiturile obţinute.
Managementul şi controlul pierderilor potenţiale din credite sunt unul din cele mai
importante aspecte ale practicii bancare. Trăsături importante ale sistemului de control sunt
suficienţa şi facilitatea informa-ţiei referitoare la credite şi sistemul de revizuire a creditelor.
Adecvarea proporţiei pierderilor din credite protejează câştigurile băncii împotriva
fluctuaţiilor datorate practicilor bancare necorespun-zătoare, deoarece cu cât clasele cele mai
extinse de credite conţin credite mai riscante, cu atât mai mult managementul inadecvat poate
conduce la insolvabilitatea băncii.
TERMENI-CHEIE
Administrarea creditului Ajustarea creditelor
Analiza împrumutului Ciclu de afaceri
Clasă de credite Colateral
Contract de credit Control al pierderilor din credite
Credit problematic Credit restant
Dosar de credit Evaluarea împrumuturilor
Limitarea riscului Managementul creditării
Managementul pierderilor din Monitorizarea creditului
credite
Ofiţer de credite Operaţie de creditare
Pierdere din credite Pierdere potenţială din credite
Planificarea creditelor Politica de creditare
Proces de creditare Provizioane pentru pierderi
Ratingul (evaluarea) creditelor Reabilitarea companiei
Revizuirea creditelor Risc de portofoliu
Semnal de avertizare timpurie Sistem informaţional al
creditării
Standard de credit Strategia creditării
Universitatea DE
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI Spiru Haret
AUTOEVALUARE
1 Enumeraţi alternativele de eliminare a riscului de portofoliu.
274
2 Faze ale ciclului de afaceri care influenţează comportamentul băncii în acordarea
creditului sunt următoarele: redresare şi expansiune, avânt, stabilitate, cădere. Precizaţi care fază
nu este corectă şi care fază lipseşte din enumerarea de mai sus.
3 Care este diferenţa dintre revizuirea precreditare şi revizuirea postcreditare ?
4 Descrieţi elementele informaţionale importante folosite în controlul şi monitorizarea
creditelor.
5 Care sunt clasificările ratingului creditelor folosite de către analişti?
6 Enumeraţi elementele-cheie ale planului de reabilitare.
7 Elemente majore ale politicii de creditare sunt: standardele de credit, planul de
creditare, analiza şi evaluarea creditelor, realizarea creditelor. Precizaţi care element nu aparţine
politicii de credit.
8 Enumeraţi etapele procesului de creditare.
9 Explicaţi ce anume diferenţiază ofiţerul de credit comercial de celelalte categorii de
ofiţeri de credit (de consum, ipotecar).
10 Care sunt cele 7 faze ale procesului de acordare a creditului comercial ?
11 Dosarul de creditare include următoarele elemente: derularea creditului, situaţia
financiară a clientului, investigaţii referitoare la credit, istoricul clientului. Precizaţi care element
nu face parte din dosar şi ce element lipseşte din enumerare.
12 În ce constă specificul şi scopul funcţiei de revizuire a creditelor?
13 Explicaţi clasele de credit delimitate pe bază de rating.
14 Ce reprezintă semnalul de avertizare timpurie şi care sunt principalele semnale?
15 Care sunt metodele de tratare a creditelor problematice?
16 Enumeraţi factorii luaţi în considerare de către managementul evaluării portofoliului de
credite.
17 Explicaţi riscul inerent al portofoliului de credite.
1 Llyod Richard ş.a., Analiza creditului, Editura Expert, Bucureşti, 1998.
2 Masson Jacqes, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura RAO, Bucureşti, 1994.
3 Heffernan Shelagh, Modern banking in theory and practice, John Wiley an Sons, New
York, 1996.
4 Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management; American Institut of
Banking, 1989.
5 Roth Gerorge G., Commercial lending, American Bankers Association, USA, 1988.
VIII. ANALIZA PORTOFOLIULUI
SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie înţelegerea importanţei riscului în actvitatea

bancară şi explicarea metodelor de analiză a riscului portofoliului utilizând tehnicile şi
instrumentele statistice ale analizei dispersionale.
Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:
1 Prezentarea criteriilor importante pentru adoptarea deciziei de cumpărare de active.
Universitatea analizei
2 Explicarea conţinutului indicatorilor Spiru Haretdispersionale utilizaţi în măsurarea
riscului portofoliului: devianţa standard, coeficientul de variaţie, covarianţa, coeficientul de
corelaţie, dominanţa.
275
3 Explicarea principiilor teoriei alegerii portofoliului pe baza analizei dispersionale, cu
referire la portofoliul din două active, precum şi a configurării portofoliului din mai multe active,
prin utilizarea matricei de covarianţă, evidenţiind avantajele diversificării portofoliului.
4 Analiza riscului portofoliului prin delimitarea riscurilor sistematic şi nesistematic şi
prezentarea importanţei coeficientului beta în măsurarea primei pentru risc.
5 Explicarea metodelor principale de măsurare a riscului portofoliului centrate pe
delimitarea celor 2 tipuri de riscuri: metoda determinării valorii capitalului (CAPM) şi metoda
evaluării prin arbitraj(APT).
6 Înţelegerea importanţei riscului în analiza portofoliului de credite, prin prezentarea
modelelor portofoliului de credite centrate pe risc şi a mărimilor care exprimă performanţele
portofoliului ajustate cu riscul.
INTRODUCERE
Calitatea portofoliului băncii exprimă calitatea activităţii acesteia; structura activelor şi
pasivelor în funcţie de scadenţe, rate ale dobânzii sau randamente, riscuri, lichiditate şi
armonizarea celor două componente structurale reprezintă elementul principal care
fundamentează şi orien-tează deciziile băncii în scopul realizării performanţei competitive şi
adaptative.
Teoria alegerii portofoliului oferă criterii importante pe

Limbă

Bine ați venit la Scribd!

An3 Moneda Si Credit

Încărcat de

Informații document

Data încărcării

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An3 Moneda Si Credit

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Titluri conexe

GHEORGHE MANOLESCU

Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Constantin FLOREA

Bun de tipar: 8.05.2006. Coli de tipar: 30,5

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Universitatea Spiru Haret

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Băncile reprezintă o componentă determinantă a sistemului fi-

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea configuraţiei siste-

Universitatea Spiru Haret

Împrumutători Pieţe financiare Împrumutaţi

Figura nr.1. Finanţarea economiei

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

3. Caracteristicile băncilor moderne

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

4.2. Operaţiuni şi instrumente

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

4.3. Bilanţul băncii

Universitatea Spiru Haret

Activele băncii comerciale cuprind următoarele elemente:

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

5. Alte instituţii bancare de depozit

Universitatea Spiru Haret

Numerar şi titluri 17 Total depozite 59

¾ Împrumuturile ipotecare, care domină structura activelor,

Universitatea Spiru Haret

5.2. Cooperativele de credit

Universitatea Spiru Haret

5.3. Băncile de afaceri

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

5.4. Bănci de trezorerie

5.5. Instituţii de credit specializate

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

6. Economia instituţiilor de depozit

Universitatea Spiru Haret