Sunteți pe pagina 1din 212

Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

ASIGURĂRI COMERCIALE

Conf. univ dr. Liviu MIHĂESCU


2

CUPRINS

CAPITOLUL 1 ......................................................................... 6
ECONOMIA RISCULUI ŞI A ASIGURĂRILOR .................. 6
1.1 Coordonate teoretice ale riscului şi asigurărilor ............. 7
1.2 Riscul şi necesitatea protecţiei împotriva riscului........... 9
1.3 Transformarea riscului în profitabilitate ....................... 14
1.3.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în firmele
din domeniul asigurărilor ................................................ 15
1.3.2 Managementul riscului........................................... 18
1.4 Piaţa asigurărilor ........................................................... 24
1.4.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor.................... 24
1.4.2 Intervenţia statului în asigurări .............................. 27
1.4.3 Reglementări legale privind funcţionarea societăţilor
de asigurare-reasigurare .................................................. 33
1.5 Întrebări recapitulative .................................................. 36
1.6 Teste grilă de evaluare si de autoevaluare .................... 37
1.7 Bibliografie selectivă .................................................... 44
CAPITOLUL 2 ....................................................................... 46
CONTRACTUL DE ASIGURARE........................................ 46
2.1 Elementele tehnice ale asigurării .................................. 47
2.2 Principii contractuale în activitatea de asigurare .......... 50
2.2.1 Principiul despăgubirii ........................................... 50
2.2.2 Principiul interesului asigurabil ............................. 51
2.2.3 Principiul subrogaţiei ............................................. 52
2.2.4 Principiul bunei credinţe ........................................ 52
2.3 Activitatea de evaluare.................................................. 53
2.4 Perioada de asigurare şi teritoriul acoperit.................... 55
2.5 Principii aplicabile despăgubirilor ................................ 57
2.5.1 Principiul răspunderii proporţionale ...................... 57
2.5.2 Principul primului risc ........................................... 58
2.5.3 Principiul răspunderii limitate................................ 58
2.6 Întrebări recapitulative .................................................. 59
2.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................... 59
3

2.8 Bibliografie selectivă .................................................... 64


CAPITOLUL 3 ....................................................................... 66
TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR............................................. 66
3.1 Categorii de asigurări ................................................... 67
3.2 Asigurări de persoane.................................................... 68
3.2.1 Asigurările de viaţă ................................................ 68
3.2.2 Asigurări de sănătate.............................................. 72
3.3 Asigurări de bunuri ....................................................... 75
3.3.1 Specificul asigurărilor de bunuri............................ 75
3.3.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto
(CASCO)......................................................................... 77
3.4 Asigurări de aviaţie ....................................................... 83
3.4.1 Elemente specifice ................................................. 83
3.4.2 Piaţa riscurilor aviatice........................................... 85
3.4.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor.
Număr limitat de unităţi expuse riscului ......................... 87
3.5 Asigurări maritime ........................................................ 91
3.5.1 Tipuri de asigurări maritime .................................. 91
3.5.2 Avaria în asigurările maritime ............................... 92
3.6 Asigurarea de răspundere civilă.................................... 95
3.6.1 Asigurarea de răspundere civilă legală .................. 95
3.6.2 Asigurarea de răspundere civilă auto ..................... 98
3.7 Asigurări de creanţe ...................................................... 99
3.7.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul de
creditare........................................................................... 99
3.7.2 Asigurarea creditelor de export............................ 103
3.7.3 Asigurarea de cauţiune......................................... 113
3.7.4 Asigurarea de fidelitate ........................................ 114
3.8 Întrebări recapitulative ................................................ 115
3.9 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 115
3.10 Bibliografie selectivă ................................................ 130
CAPITOLUL 4 ..................................................................... 132
REASIGURĂRI.................................................................... 132
4.1 Conceptul de reasigurare............................................. 133
4

4.1.1 Reasigurarea activă .............................................. 135


4.1.2 Reasigurarea pasivă.............................................. 136
4.2 Funcţiile reasigurării ................................................... 137
4.2.1 Creşterea capacităţii de asigurare......................... 138
4.2.2 Menţinerea stabilităţii financiare ......................... 138
4.2.3 Protecţia împotriva catastrofei ............................. 139
4.2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere ................... 139
4.2.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau
domeniu de asigurări..................................................... 140
4.3 Reasigurări facultative şi prin acord ........................... 141
4.4 Caracteristici ale reasigurărilor facultative ................. 147
4.4.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative ................. 148
4.4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative............ 149
4.4.3 Tipuri de reasigurări facultative........................... 150
4.4.4 Contracte mixte .................................................... 150
4.5 Programul de reasigurare ............................................ 151
4.5.1 Stabilirea necesităţii reasigurării.......................... 152
4.5.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de
reasigurare..................................................................... 159
4.5.3 Stabilirea programului de reasigurare .................. 165
4.5.4 Monitorizarea programului de reasigurare........... 171
4.6 Întrebări recapitulative ................................................ 172
4.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 173
4.8 Bibliografie selectivă .................................................. 178
CAPITOLUL 5 ..................................................................... 180
EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE................... 180
5.1 Eficienţa ÎN ASIGURARE ......................................... 181
5.2 Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare
........................................................................................... 187
5.3 Indicatori de apreciere a eficienţei agentului de asigurare
........................................................................................... 191
5.4 Indicatori de apreciere a eficienţei asigurărilor din
perspectiva asiguraţilor ..................................................... 193
5

5.5 Căi de creştere a eficienţei activităţii de asigurare şi


reasigurare......................................................................... 196
5.6 Credibilitate şi rating pe piaţa asigurărilor.................. 198
5.7 Intrebari recapitulative ................................................ 200
5.8 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 200
5.9 Bibliografie selectivă .................................................. 202
CAPITOLUL 6 ..................................................................... 204
CORELAREA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR CU CEL AL
UNIUNII EUROPENE ......................................................... 204
6.1 Supraveghere unică în piaţa furnizării serviciilor
financiare........................................................................... 205
6.2 Directivele Uniunii Europene privind falimentul
societăţilor de asigurare .................................................... 206
6.3 Consideraţii privind Sistemul Bonus-Malus ............... 207
6.4 Întrebări recapitulative ................................................ 211
6.7 Bibliografie selectivă .................................................. 211
6

CAPITOLUL 1
ECONOMIA RISCULUI ŞI A
ASIGURĂRILOR

Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de


bază ale funcţionării pieţei asigurărilor şi reasigurărilor şi
familiarizarea cu limbajul specific al asigurărilor comerciale.

Scurt rezumat: Rolul asigurărilor în activitatea de zi cu zi a


agenţilor economici şi implicaţiile funcţionării şi dezvoltării
pieţei asigurărilor comerciale reglementate sunt urmărite în
relaţia cauză-efect.
Pornind de la elemente precum riscul şi activitatea de
asigurare, sunt prezentate funcţiile asigurării şi modalităţile de
management al riscurilor la nivel microeconomic şi
macroeconomic precum şi elementele normative care stabilesc
cadrul legal de funcţionare al asigurătorilor şi al
reasigurătorilor.

Cuvinte cheie:
risc, asigurare; asigurat; asigurător; distribuţia daunelor;
protecţia asiguratului; modalităţi de acoperire a pagubelor;
coasigurare; reasigurare; hedging; managementul riscului;
controlul riscului; finanţarea riscului; solvabilitatea
asigurătorului; rezerve ale asigurătorului.
7

1.1 COORDONATE TEORETICE ALE RISCULUI ŞI


ASIGURĂRILOR

Existenţa umană se bazează pe o multitudine de nevoi


individuale şi de grup care orientează şi justifică activitatea
economică. Amploarea acestor trebuinţe şi necesităţi se corelează cu
nivelul de cultură şi civilizaţie, cu gradul de dezvoltare socio-
economică al indivizilor sau al societăţii în ansamblul său.
Trebuinţele elementare (hrană, îmbrăcăminte, condiţii de locuit) sunt
esenţiale, ele reflectând un anumit nivel de trai.
Când nivelul de trai creşte, în aceeaşi măsură vor creşte
nevoile şi trebuinţele. Unele nevoi pot fi satisfăcute imediat, altele
necesită un orizont de timp. Indivizii şi colectivităţile lor sociale
încearcă să creeze condiţii tot mai favorabile pentru existenţa
individuală şi social-umană. Totuşi omul nu poate prevedea totul, nu
toate evenimentele decurg aşa cum au fost prevăzute. Oamenii fiind
de multe ori la dispoziţia incertitudinii, a riscurilor.
Observaţiile şi studiile statistice reflectă faptul că există o
anumită regularitate a producerii unor pericole naturale sau a celor
generate de activitatea oamenilor. Incertitudinea cu privire la
previzibilitatea producerii unor astfel de evenimente constă în aceea
că nu pot fi identificate persoanele, subiecţii care vor fi afectaţi de
aceste pericole şi nici momentul sau zona1. Totuşi, se poate
determina regularitatea şi posibilitatea producerii unor evenimente
sau pericole.
Dezvoltarea societăţii arată faptul că oamenii au avut în
vedere caracterul previzibil al producerii unor astfel de evenimente şi
chiar au depus eforturi pentru a preîntâmpina, îndepărta sau chiar
elimina asemenea pericole.
Astfel, oamenii au construit baraje, diguri, au regularizat
albii ale râurilor, au plantat păduri, au luat măsuri pentru prevenirea
incendiilor sau exploziilor, au încercat să atenueze îmbătrânirea

1
Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996
8

umană. Cu toate acestea, omul a rămas neputincios în faţa naturii


dezlănţuite: cutremure, furtuni, ploi torenţiale, secete etc.
Chiar dacă ştiinţa şi tehnologia au progresat, au fost
identificate proceduri pentru prevenirea pericolelor sau măcar pentru
limitarea pagubelor, dar în acelaşi timp au generat o serie de pericole
potenţiale sau chiar reale (de exemplu electricitatea, dinamita).
Oamenii au fost nevoiţi să ia măsuri atât la nivel individual cât şi
colectiv pentru a recupera pagubele pe care le-ar putea genera
producerea unor asemenea ameninţări.
Pentru compensarea eventualelor prejudicii au fost puse în
practică două modalităţi:
 prin efortul individual al persoanelor fizice sau juridice, prin
crearea unor rezerve proprii cu destinaţie specială, sub formă
bănească sau materială.
 prin efortul comun de constituire a unui fond bazat pe
aportul unui mare număr de persoane ameninţate de acelaşi
pericol astfel încât să poată despăgubi pe cei afectaţi.
Practica a demonstrat că soluţia constituirii unor rezerve
individuale pentru a preveni, sau mai ales pentru a acoperi pagubele
nu este economică, ea constituind o piedică în calea dezvoltării.
Această soluţie s-a practicat şi în ţara noastră până în 1990 în
societăţile agricole de stat. Cea de-a doua modalitate se bazează pe
principiul constituirii unor rezerve în condiţia comunităţii de risc
care se poate realiza în parametrii mai largi, iar folosirea acestor
fonduri pe principiul mutualităţii determină folosirea în mod eficient
a rezervei constituite.
9

1.2 RISCUL ŞI NECESITATEA PROTECŢIEI


ÎMPOTRIVA RISCULUI

Asigurarea este un sistem de relaţii economice care implică


aportul unui mare număr de persoane fizice sau juridice în
constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate
de pericole, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării
pe baze mutuale a prejudiciilor generate de evenimente viitoare
posibile, dar nesigure.
Asigurarea este un mijloc de repartizare asupra unui număr
mare de persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un
fenomen, eveniment, sau complex de fenomene, elemente care
afectează un număr redus dintre aceşti subiecţi.
Asigurarea este şi o practică a creării în mod preventiv a
condiţiilor pentru compensarea celor care au suferit pagube sau
pentru plata sumelor cuvenite celor în viaţa cărora au apărut
evenimente asupra cărora au convenit să uzeze de asigurare.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii oferă „produse
necorporale specifice”1 prin preluarea de la asiguraţi a răspunderii
pentru riscurile asigurate, oferind securitate pentru cazurile convenite
prin contractul de asigurare.
În ţările cu o economie dezvoltată, asigurările sunt un
domeniu de mare interes pentru economia naţională, a cărei valoare
adăugată contribuie substanţial la creşterea PIB-ului cu toate
avantajele care decurg din aceasta: oferă locuri de muncă, constituie
fonduri ce sunt oferite pe piaţa financiară internă sau internaţională,
iar sistemul despăgubirilor contribuie la aducerea păgubiţilor la
situaţia anterioară suportării consecinţelor riscului îndeplinit.
Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu
care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi
sau în afaceri: riscuri personale şi riscuri comerciale.
Riscurile comerciale includ:
 riscul de incendiu;

1
Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 8
10

 riscul de furt;
 riscul de răspundere legală.
Fiecare persoană se poate confrunta cu riscuri personale în
situaţia în care bunurile sale sunt distruse, sau devine răspunzător în
urma unor acţiuni neglijente.
Riscul reprezintă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie,
de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă. Riscul
poate fi astfel un pericol posibil.
Promovarea în activitatea de asigurare a unei noi asigurări
implică anumite premise care decurg din caracterul evenimentelor
care justifică încheierea contractelor de asigurare:
(a) caracter aleator;
(b) caracter evaluabil;
(c) caracterul mutual;
(d) extensia (distribuirea) numerică şi/sau geografică a
asiguraţilor;
(e) echidistanţa faţă de risc.

(a) caracterul aleator: pentru promovarea unei asigurări,


evenimentul (riscul)trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu
depindă de voinţa persoanelor fizice sau juridice implicate. Uneori,
persoanele fizice sau juridice implicate nu pot interveni pentru a
declanşa unele evenimente (de exemplu catastrofele naturale).
Intervenţia subiectivă a persoanelor este îngrădită şi de lege: în cazul
incendiilor sau a decesului provocat, al accidentului corporal
provocat în vederea încasării sumelor prevăzute în contractul de
asigurare etc;

(b) caracterul evaluabil al evenimentelor presupune includerea în


categoria evenimentelor asigurabile a celor care se supun cercetării
statistice. Evoluţia acestor evenimente trebuie să urmeze o lege de
repartiţie statistică ce poate fi studiată cu ajutorul calculului
probabilităţilor. Studiul vizează numărul de cazuri înregistrate,
regularitatea acestora, zona afectată, mărimea pagubelor etc;

(c) caracterul mutual presupune constituirea şi utilizarea fondului de


asigurare pe principiul solidarităţii: „toţi pentru unul, unul pentru
toţi”, fapt care presupune crearea unui fond de despăgubire prin
11

aportul unui mare număr de asiguraţi, sumele care constituie


despăgubirile fiind utilizate selectiv, doar pentru aceia care au fost
afectaţi;

(d) extensia (distribuirea) numerică şi/sau geografică a


asiguraţilor este o necesitate în asigurări impusă de calcularea pe
baze statistice a primelor de asigurare, evaluarea şi distribuirea
riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea şi
folosirea eficientă a fondului de asigurare;

(e) echidistanţa faţă de risc a asiguraţilor presupune identificarea


intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită
formă de asigurare, o compensare a daunelor în mod identic a
asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri.

Introducerea unui nou tip de asigurare presupune condiţii


subiective precum: interesul pentru asigurare şi posibilitatea de a
suporta financiar asigurarea precum şi condiţii obiective care
presupun ca evenimentele care fac obiectul asigurării să fie:
sporadice, să prezinte o anumită regularitate, să fie dispersate în
teritoriu, să se producă în viitor.
În domeniul economic asigurarea compensează financiar
efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile constituite pentru
compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din
primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au cumpărat
asigurări.
În schimbul primelor plătite acestor fonduri, asigurătorul
accepta riscul unor despăgubiri suficient de mari atunci când
deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu. Astfel, asigurarea este o
metodă de transfer a riscului, iar asigurătorii sunt cei care preiau, îşi
asumă riscul.
Fiecare deţinător de poliţe - asigurat - contribuie la fond în
mod proporţional cu probabilitatea de risc, precum şi cu valoarea
probabilă a efectelor acestuia.
Principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările sunt:
a) distribuţia daunelor;
b) furnizarea unei protecţii asiguratului.
12

a) Distribuţia daunelor numită şi funcţia de repartiţie a daunelor1 se


face între mai mulţi deţinători de poliţe, lucru care altfel nu poate fi
realizat, iar daunele financiare ale asiguraţilor se distribuie între
asiguraţi prin compensarea celor care suferă pagube din fondurile
constituite.
Distribuţia daunelor este echitabilă pentru că fiecare
deţinător de poliţă plăteşte o suma proporţională cu riscul introdus.
De fapt contribuţiile asiguraţilor nu sunt egale şi nici
întâmplătoare, iar societatea de asigurări estimează primele aferente
fiecărui asigurat.

b) Furnizarea unei protecţii asiguratului2 prin creşterea securităţii


oferite de asigurare. Aceasta protecţie este importantă când se
impune răspunderea legală. Asigurarea înlătură riscul şi poate să
elibereze deţinătorul poliţei de o potenţială dificultate financiară.
Efectele secundare care decurg din asigurare sunt
următoarele:
 societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve
pentru a acoperi posibilele daune. În schimb vor plăti o primă de
asigurare (contribuţie fixă) obţinând astfel o protecţie financiară,
iar fondurile firmei pot fi folosite pentru dezvoltare;
 securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de export şi
cele ipotecare. Băncile sau alte instituţii financiare solicită
asigurări (maritime de exemplu) pentru a acorda credite la
export, iar în cazul asigurării contra incendiului, creditorii
ipotecari sunt eliberaţi de teama producerii unor incendii;

1
Vezi Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 14
2
Lazăr Cistelecan şi Rodica Cistelecan: au identificat în lucrarea „Asigurări
comerciale”, următoarele funcţii ale asigurărilor:
 funcţia de repartiţie care rezultă din redistribuirea PIB-ului;
 funcţia de control care se manifestă în contractul de asigurare;
 funcţia de acoperire a pagubelor produse asiguraţilor;
 funcţia de prevenire a producerii pagubelor;
 funcţia financiară prin implicaţiile fondurilor firmelor de asigurare pe
piaţa financiară.
13

 fondurile create şi investite de asigurători furnizează capital


industriei şi comerţului, iar prin reglementări specifice,
asigurătorul are dreptul de a folosi fondurile disponibile pentru a
obţine prin investiţii un profit;
 consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere
sprijină prevenirea daunelor, a prejudiciilor şi pierderilor din
incendii. În acest caz asigurătorii pun la dispoziţia asiguraţilor
cunoştinţele şi experienţa lor;
 beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu de la
nivelul statului spre societatea de asigurare.
Necesitatea asigurării în activitatea economică este
compensată de avantajele rezultate din funcţiile asigurării precum şi
de efectele secundare care decurg din asigurare, oferă protecţie
împotriva prejudiciilor şi aduc asiguratul în situaţia financiară avută
înainte de realizarea evenimentului asigurat.
14

1.3 TRANSFORMAREA RISCULUI ÎN


PROFITABILITATE

Pentru a implementa cu succes un viitor produs de asigurare,


societatea de asigurări trebuie să stabilească preţul noului produs în
conformitate cu relaţiile de pe piaţa asigurărilor. Societatea de
asigurare va trebui să pornească de la o puternică bază
informaţională privind practicile companiei, evoluţia pieţei, astfel
încât să se obţină rezultatele aşteptate.
Societăţile de asigurări îşi asumă prin încheierea asigurării şi
încasarea primelor de asigurare răspunderi în legătură cu acoperirea
unor daune care se produc întâmplător şi ulterior încheierii
contractelor şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar
aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. Pentru ca
aceste calcule să poată fi efectuate în mod ştiinţific este necesară
existenţa unui sistem informaţional cât mai complet, care să cuprindă
date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp
cât mai îndelungate. Cu ajutorul acestor date societatea de asigurări
poate să stabilească nivelul primelor de asigurare apelând la metode
statistico-matematice.
Existenţa unui asemenea sistem informaţional conceput cu
un ansamblu de procedee şi mijloace de colectare şi prelucrare şi
transmitere a informaţiei, permite totodată efectuarea unor calcule
privind evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor
şi a sumelor asigurate. Cunoaşterea acestor evoluţii creează condiţii
favorabile pentru stabilirea pe termen mediu şi lung a mărimii
fondurilor necesare realizării echilibrului financiar şi valutar pentru
activitatea de asigurare. În cadrul sistemului informaţional un loc
important îl ocupă evidenţa statistică privind daunele produse de
diferite riscuri asigurate fără de care, practic, nu poate fi vorba de
calcularea primelor de asigurare fundamentate pe criterii ştiinţifice.
Sistemul informaţional prezintă importanţă în ceea ce
priveşte fundamentarea temeinică a deciziilor care se adoptă de
consiliile de administraţie ale societăţilor de asigurări în probleme de
bază privind dezvoltarea, organizarea şi conducerea activităţii de
asigurare.
15

Preţul stabilit pentru un produs de asigurare va reflecta


experienţa companiei. În caz contrar, din cauza presiunilor
inadecvate preţul poate fi inoportun pe piaţă, datorită rezultatelor
inadecvate ale cercetării anterioare, ajungându-se la compromiterea
dinamicii produselor.
În stabilirea tarifelor de prime trebuie avute în vedere:
 tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau agravante;
 introducerea, în cazuri deosebite a unei clauze de modificare a
primelor;
 practicarea unor bonificări (bonus1) menite a stimula
preocuparea pentru prevenirea apariţiei daunelor;
 eliminarea oricăror tentaţii privind practicarea unor prime
reduse, nejustificate din punct de vedere tehnic, pentru a mări
gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă.

1.3.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în


firmele din domeniul asigurărilor

Analizarea şi implementarea unei strategii specifice se


realizează după identificarea expunerii la riscuri inacceptabile, când
strategia de reducere a posibilelor riscuri la un nivel tolerabil trebuie
testată. Printre variantele aflate la dispoziţia societăţilor de asigurare
se numără reasigurarea, strategiile de hedging, transferul unei părţi
a riscului la diferiţi parteneri de afaceri.
Portofoliul unui asigurător este alcătuit din riscuri de mărimi
diferite: mici, mijlocii şi mari sau foarte mari. În situaţia în care
portofoliul asigurătorului este compus din riscuri diferite ca mărime,
stabilitatea rezultatelor sale financiare se poate obţine prin
redistribuirea riscurilor de valori mari către alţi asigurători, adică prin
reasigurare. Se pune atunci următoarea întrebare: până la ce limită
asigurătorul ar trebui să reţină în sarcina sa riscurile contractate,
cedând pe cele care depăşesc această limită în reasigurare în
condiţiile unui anumit portofoliu, când stabilitatea financiară nu este
1
Unele societăţi de asigurare oferă reduceri ale tarifelor pentru acei clienţi
pentru care în anul, sau anii anteriori nu s-au produs evenimentele asigurate.
16

asigurată? Suma asigurată maximă pentru un risc asigurat, pe care ar


trebui să o păstreze pentru a avea stabilitate financiară
corespunzătoare, se determină cu ajutorul formulei:

x=2·K2·P,

unde:
x - reprezintă suma maximă asigurată pe un risc;
K - coeficientul de stabilitate financiară, mediu pe ansamblul
riscurilor;
P - prima netă anuală pe ansamblul riscurilor.

Orice societate de asigurare va manifesta o preocupare


constantă ca portofoliul său să corespundă cerinţelor unei bune
stabilităţi financiare, adică să fie: omogen, diversificat şi dispersat.
Cum însă acest lucru nu se realizează dintr-o dată, acţiunea de
îmbunătăţire a structurii portofoliului trebuie continuată şi după
încheierea contractelor de asigurare.
Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de
asigurări se folosesc următoarele soluţii: coasigurarea, reasigurarea şi
hedging-ul.
Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la
asigurarea unui bun de valoare mare.
În practica asigurărilor de bunuri se ivesc deseori cazuri
când, dată fiind valoarea ridicată a bunurilor oferite spre asigurare,
un asigurător să nu consimtă la încheierea contractului pentru
întreaga valoare. Atunci, asiguratul tratează prin intermediar, cu mai
mulţi asigurători, posibilitatea fracţionării valorii bunului respectiv şi
asigurarea fiecărei părţi la un alt asigurător. Fiecare societate de
asigurări care participă la asigurarea unei fracţiuni din valoarea
bunului în cauză reprezintă un coasigurător. Fiecare coasigurător
răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a
angajat prin contract, iar nu în mod solidar.
La producerea daunei, asiguratul tratează, de regulă,
problemele legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata
despăgubirii cu una din societăţile participante - care este societatea
garantă - şi care acţionează în numele tuturor. La lichidarea
respectivă fiind însă necesară aprobarea fiecăruia dintre
17

coasigurători. Neajunsurile coasigurării sunt determinate de faptul că


asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător,
plasarea riscului necesitând un timp îndelungat, iar decontarea
daunelor este greoaie.
Reasigurarea constă în cedarea de către asigurător, către
alte societăţi a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa
proprie.
Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe
asigurat, deoarece prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţială
asumată, asiguratul este pus la adăpost de surpriza neplăcută ca, în
caz de daună, asigurătorul să nu poată face faţă obligaţiilor de
despăgubire.
Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care
cedează devine reasigurat sau cedent, iar aceea care primeşte riscul
devine reasigurător.
Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia
numai între societăţi de asigurări. Reasigurarea produce efecte numai
între reasigurat şi reasigurător, adică asiguratul nu se poate îndrepta
cu acţiune în justiţie împotriva reasigurătorului, el nefiind participant
la contractul de reasigurare.
Trebuie subliniat că reasigurarea nu se poate încheia
pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de
asigurare.
Hedging1-ul reprezintă un gen de operaţiuni prin care un
cumpărător de valută sau o bancă se angajează pe de o parte să
cumpere la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de altă parte
se împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen.
Prin acest procedeu, cumpărătorul de valută se pune la adăpost de
riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul
încheierii contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care
coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala pierdere
la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la
împrumut. În acest mod riscul valutar este transferat băncii
împrumutătoare. Totodată, în cazul creşterii cursului valutei
contractate, creditorul câştigă la cumpărare, dar pierde la împrumut,

1
Operaţiunea hedging mai poartă numele de credit paralel sau acoperire la
termen.
18

hedging-ul având ca scop anularea oricărui efect datorat variaţiei


cursului valutar. Procedeul este valabil şi pentru cazurile în care un
creditor se teme că moneda în care este exprimat contractul încheiat
cu un partener, sau creanţa pe care o posedă, este expusă deprecierii
sau devalorizării.
O parte importantă în dezvoltarea acestei strategii este
examinarea atentă a riscurilor din punct de vedere macroeconomic,
deoarece:
 perspectiva macroeconomică ia în considerare anumite corelaţii
care pot să crească sau să reducă expunerea la riscuri;
 prin înţelegerea corelaţiei dintre elementele riscului se poate găsi
protecţie împotriva acestora, chiar în alte compartimente ale
companiei;
 gestionarea eficientă a riscului poate conduce totuşi la creşterea
în viitor a expunerii la riscuri.

1.3.2 Managementul riscului

Firmele ca şi oamenii sunt supuse permanent riscurilor de


producere a unor daune accidentale. Indiferent de forma acestora
(cutremur, deces, îmbolnăvire etc.) riscurile intervin în cursul
obişnuit al activităţii umane. Ele împiedică realizarea normală a
obiectivelor.
Protecţia împotriva daunelor accidentale impune o abordare
complexă a tuturor proceselor, în toate etapele lor de evoluţie.
Managementul riscului desemnează acea activitate
caracterizată prin abordarea sistemică şi sistematică a prevenirii
daunelor accidentale, a reducerii costurilor acestor daune şi a găsirii
celor mai eficiente căi de acoperire a daunelor.
Obiectul principal al managementului riscului este procesul
de management al riscului format din următoarele cinci etape
principale:
1) identificarea şi evaluarea expunerii la risc (daune);
2) determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al
riscului;
3) alegerea celor mai adecvate căi de management al riscului;
19

4) implementarea celor mai adecvate tehnici de management al


riscului;
5) monitorizarea procesului.

Obiectivul principal al managementului riscului îl constituie


oferirea posibilităţii ca firma să-şi atingă obiectivele chiar şi în
condiţiile în care există riscul producerii unor daune accidentale.
Dacă firma şi-a precizat clar obiectivele, procesul de management al
riscului încercă să ofere cea mai avantajoasă metodă pentru tratarea
expunerii la daune. Identificarea şi evaluarea expunerii la risc
(daune) poate fi realizată de angajaţii firmei, de consultanţi sau
brokeri în asigurări şi constă în:
 identificarea structurii obiectelor din patrimoniu care pot face
obiectul unor daune;
 identificarea tuturor evenimentelor care ar putea cauza
deteriorarea sau distrugerea bunurilor;
 analizarea efectelor sau consecinţelor daunelor care pot fi de
natură fizică, funcţională sau financiară.
Determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de
management al riscului prin controlul riscului şi/sau finanţarea
riscului.
a) Controlul riscului se caracterizează prin deciziile sau
acţiunile destinate reducerii frecvenţei sau severităţii unor daune.
Acesta presupune evitarea expunerii la risc, prevenirea daunelor,
limitarea daunelor, dispersia riscului.
b) Finanţarea riscului se caracterizează prin găsirea
tuturor posibilităţilor de acoperire a daunelor care s-au produs în
pofida măsurilor de prevenire a acestora.
Aceste măsuri nu conduc la scăderea frecvenţei de apariţie a
daunelor, dar pot conduce la diminuarea cheltuielilor totale ale
firmei, pierderile putând fi acoperite prin metode de reţinere a
riscului: asigurări, transferul riscului sau metode mixte.
Monitorizarea eficientă a sistemului realizată de fiecare
societate de asigurare prin înţelegerea legăturii dintre experienţa
proprie şi sursele de profit pentru a obţinerea eficienţei pe termen
lung duce la maximizarea valorii societăţii care poate fi obţinută prin
identificarea şi măsurarea principalelor surse de profitabilitate.
Managementul trebuie să-şi îmbunătăţească aceste analize şi să
20

monitorizeze eficient întreg sistemul, astfel încât să se observe


fiecare ameninţare la adresa firmei încă din faza sa incipientă:
 informaţiile trebuie să fie de o calitate superioară, în sens contrar
ajungându-se la luarea unor decizii greşite;
 procesul de raportare a rezultatelor trebuie să fie periodic,
deoarece managementul riscului nu poate elabora soluţii corecte
dacă există întârzieri;
 rapoartele întocmite trebuie să fie inteligibile şi folositoare
pentru decident revizuirea periodică a produselor.
Revizuirea periodică a întregului proces, a procedurilor de
management ale riscului de către o terţă persoană poate fi un factor
benefic. Scopul acestei revizuiri este de a îmbunătăţi procedurile de
stabilire a preţurilor pentru noile produse.
Societatea de asigurare va avea un control mai bun asupra
comportamentului diferitelor produse de asigurare, în funcţie de
anumite riscuri, creându-se premisele atingerii obiectivelor pe termen
lung şi a obţinerii unor avantaje competitive pe piaţa asigurărilor
dacă va realiza o comunicare eficientă cu clienţii. Pot fi utilizate
următoarele mijloace de comunicare: (a) reclamă, (b) promovarea
vânzărilor, (c) marketing direct, (d) sponsorizare, (e) expoziţii, (f)
publicitate, unele având relevanţă pentru domeniul asigurărilor.

(a) Reclama constituie unul dintre mijloacele de comunicare


de marketing cele mai frecvent folosite. Elaborarea şi desfăşurarea
unei campanii de reclamă se bazează pe stabilirea a trei elemente
principale: analiza situaţiei curente; fixarea obiectivelor; stabilirea
strategiei.
- analiza situaţiei curente implică un studiu al pieţei prin răspunsul
la un set de întrebări referitoare la: tendinţele pieţei, evoluţia cotei de
piaţă, a vânzărilor; la poziţia pe care o ocupă produsul sau serviciul
respectiv în percepţia consumatorului, în raport cu produse sau
servicii similare ale concurenţei, precum şi gradul de popularitate al
produsului sau serviciului. O analiză a campaniilor de reclamă ale
concurenţei şi propriile campanii anterioare de reclamă pot oferi
anumite linii de ghidare;
- fixarea obiectivelor de reclamă. Se pot estima în termeni de succes
sau eşec fixându-se data limită pentru îndeplinirea lor. Astfel,
rezultatele obţinute pot fi uşor de comparat cu cele anterioare.
21

Obiectivele unei campanii de reclamă trebuie să fie: specifice,


măsurabile, realiste, să prevadă date limită până la care trebuie
îndeplinite. În cazul unei societăţi de asigurări, obiectivele urmărite
în general sunt: popularizarea numelui societăţii sau a unui anumit
produs sau serviciu pe care societatea îl poate oferi în condiţii mai
avantajoase decât concurenţa, câştigarea unei anumite pieţe, crearea
unei imagini cât mai favorabile a domeniului asigurărilor.
- stabilirea strategiei campaniei de reclamă urmăreşte: poziţionarea
produsului sau serviciului, obiectivele, audienţa ţintă, beneficii
principale, beneficii secundare, mijloace de difuzare care vor fi
utilizate. Strategia reprezintă fundamentul pe care se va construi un
plan amănunţit şi se va elabora mesajul (reclama propriu-zisă).
Difuzarea reclamei urmează după elaborarea campaniei de
reclamă şi este deosebit de importantă. Fiecare mijloc de
comunicare, difuzare a reclamei, are capacităţi unice şi poate fi
folosit eficient în diferite moduri. O combinaţie a mai multor
mijloace de comunicare diferite va da cele mai bune rezultate,
deoarece mesajul va ajunge la un număr mai mare de clienţi
potenţiali, pe mai multe căi. Se poate alege dintr-o gamă variată de
mijloace de comunicare pentru a se transmite mesajul pieţei vizate
precum panourile publicitare stradale, televiziunea, revistele de largă
circulaţie, ziarele etc.

(b) Promovarea vânzărilor urmăreşte să determine


consumatorul să cumpere sau măcar să încerce produsul sau
serviciul. Promovarea vânzărilor poate îmbrăca forme diverse,
constând în acţiuni destinate:
 consumatorului: concursurile cu premii, cadourile etc.;
 distribuitorilor: condiţii de livrare speciale, preţuri speciale etc.;
 personalului de la vânzări (planuri pentru stimularea şi motivarea
acestor angajaţi).

(c) Marketingul direct urmăreşte stabilirea contactului unui


client potenţial cu agentul de asigurare. Marketingul direct este
definit ca sistemul interactiv de marketing care utilizează unul sau
mai multe mijloace publicitare pentru a produce un răspuns
măsurabil, în orice loc. Strategiile de comunicare trebuie să caute să
22

lege şi să integreze tehnicile de marketing direct cu alte instrumente


de comunicare.
În marketingul direct sunt incluse: corespondenţa directă,
telemarketingul (marketingul prin telefon), anunţurile publicitare
care solicită un răspuns direct (telefonaţi acum!), alte mijloace.
Dintre acestea cele mai des utilizate sunt corespondenţa directă şi
telemarketingul.
Dezvoltarea activităţii de marketing direct poate fi
determinată de următorii factori principali:
 fragmentarea pieţei care a determinat dezvoltarea marketingului
adresat pieţelor ţintă;
 creşterea cererii pentru produse datorită dezvoltării tehnologiei
care permite producerea economică a nenumărate articole
personalizate;
 proliferarea bazelor de date, disponibilitatea unui număr foarte
mare de baze de date a stimulat puternic dezvoltarea
marketingului direct;
 dezvoltarea unui software tot mai sofisticat care permite
manevrarea cu uşurinţă a bazelor de date;
 apariţia sistemelor de marketing hibride: adăugarea şi integrarea
noilor canale de comunicaţii celor existente care au condus la
crearea sistemelor hibride de marketing prin integrarea cu
celelalte instrumente de comunicare de marketing pentru mărirea
eficienţei;
 căutarea constantă a unor căi de comunicare de marketing
eficiente din punct de vedere al costului1.

(d) Sponsorizarea reprezintă un sistem complex compus în


principal din:
 finanţarea directă a unei activităţi sau a unui eveniment;
 garantarea unui nivel minim de reclamă în momentul desfăşurării
evenimentului;
 garantarea asocierii numelui sponsorului cu evenimentul.
Sponsorizarea poate fi adresată tuturor sectoarelor societăţii.
Totuşi, domeniile unde se întâlnesc cel mai frecvent sponsorizarea

1
O modalitate de estimare a eficienţei marketingului direct se poate
determina calculând costul necesar obţinerii unui nou client.
23

sunt: sport, artă, educaţie, comunitate, transmisiuni radio şi


televiziune.

(e) Expoziţiile sau târgurile sunt evenimente prin care se


adună la un loc toţi participanţii de pe o piaţă: cumpărători, vânzători
şi concurenţi. Aici produsele şi serviciile pot fi văzute şi testate,
cumpărătorii şi vânzătorii se pot întâlni faţă în faţă, se pot lua un
mare număr de decizii într-un timp scurt. Importanţa acordată de
societăţi acestei forme de comunicare poate fi evidenţiată şi de
bugetele alocate pentru aceasta (30% din bugetul de marketing, în
ţările vest-europene).
24

1.4 PIAŢA ASIGURĂRILOR

1.4.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor

Cadrul legislativ în domeniul asigurărilor România este


format în principal din:

 Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare, prin care


autoritatea administrativă cu atribuţii în domeniul autorizării,
înfiinţării şi funcţionării societăţile de asigurare–reasigurare este
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.);
 Legea 136/19951 privind asigurările şi reasigurările din
România;
 la care se adaugă alte hotărâri guvernamentale şi norme
prudenţiale emise de Ministerul Finanţelor.

Activitatea de asigurare şi reasigurare se desfăşoară prin


intermediul societăţilor de asigurare, societăţilor de asigurare-
reasigurare şi societăţilor de reasigurare constituite sub forma de
societăţi pe acţiuni sau S.R.L.-uri. Înfiinţarea lor se face pe baza
avizului prealabil al C.S.A.
Legea protejează reasigurătorii români prin condiţionarea
înfiinţării societăţilor de asigurări de către persoane străine numai
prin asocieri cu persoane române. Activitatea reprezentanţelor
firmelor de asigurare şi reasigurare străine este de asemenea
restricţionată oferind doar posibilitatea de a încheia contracte de
asigurare şi reasigurare cu persoane străine pentru bunurile acestora.
În România se practică asigurări sub forma celor facultative
şi obligatorii, iar pe lângă acestea se mai realizează şi operaţiuni de
reasigurare. În prezent singurele asigurări obligatorii prevăzute de
lege, în ţara noastră, sunt cele de răspundere civilă pentru pagube

1
vezi Monitorul Oficial Partea I nr. 303/30 decembrie 1995
25

produse din accidentele de autovehicule precum şi răspunderile


agenţilor din turism faţă de clienţii lor.
Condiţiile de asigurare şi tarifele percepute de societăţile de
asigurări pentru asigurările facultative sunt stabilite de către
societăţile de asigurare cu respectarea legii privind contractul de
asigurare.
Asigurătorii folosesc fondurile proprii şi cele atrase temporar
sub forma veniturilor din dobânzi investind o parte din capitalul şi
rezervele tehnice în titluri de valoare, în bunuri mobiliare şi
imobiliare sau pot acorda credite instituţiilor bancare. Toate aceste
operaţiuni se pot realiza doar cu respectarea unui coeficient de
lichiditate stabilit prin statutul propriu.
Pentru a garanta bonitatea, continuitatea activităţii, existenţa
ulterioară a firmelor din domeniu, C.S.A.1 impune acestora norme
prudenţiale privind păstrarea lichidităţilor şi plasamentelor
investiţionale la societăţi din domeniul asigurărilor:
 disponibilităţile băneşti trebuie păstrate în cel puţin două bănci
comerciale, dar mai puţin de 50% într-o singură bancă
comercială;
 plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii nu pot
depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri;
 asigurătorii trebuie să notifice în scris la C.S.A. asupra băncilor
şi a fondurilor de investiţii prin care se efectuează investiţii sau
plasamente.

În conformitate cu legea, despăgubirile, sumele asigurate şi


alte drepturi ce se acordă din despăgubirile de orice natură precum şi
transferurile de portofoliu şi plasamente între asigurători sunt scutite
de taxe de timbru şi impozite.
Operaţiunile de reasigurare completează activitatea de
asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi/sau
internaţională. Cedarea unor riscuri pe piaţa internaţională se face
doar în cazul în care riscurile care fac obiectul asigurării nu pot fi
plasate pe piaţa internă.

1
C.S.A. este actuala Comisie de Supraveghere a Asigurărilor care a preluat
atribuţiile fostului O.S.A.A.R. (Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare).
26

Legislaţia din România consideră aceasta ca un avantaj:


sume importante de bani vor fi păstrate în interiorul ţării cea ce
determină un interes crescut pentru înfiinţarea de firme de asigurări
în România.
Legea 136/1995 precizează modul de întocmire al
contractelor de asigurare, care este forma scrisă a acestora şi
specifică elementele obligatorii de conţinut în fiecare contract:
 numele şi prenumele, denumirea şi domiciliul asiguratului;
 obiectul asigurării;
 riscurile asigurate;
 momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului;
 primele de asigurare;
 sumele asigurate;
 alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

Există situaţii în care legea prevede că asigurătorul are


dreptul să refuze plata indemnizaţiei atunci când:
a) riscul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către
beneficiar sau de un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate;
b) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către persoane fizice
majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună
cu asiguratul sau beneficiarul;
c) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către prepuşii
asiguratului sau beneficiarului.
C.S.A. urmăreşte ca întreaga activitate de asigurare şi
reasigurare din România să se desfăşoare în condiţii legale optime.
Principalele atribuţii ale C.S.A. sunt:
 avizează construirea societăţilor de asigurări;
 autorizează asigurătorii în funcţie de obiectul de activitate al
acestora, evaluează primele şi normele tehnice în anumite cazuri;
 avizează elemente de calcul la aplicarea tarifelor
 analizează bilanţurile anuale asigurătorilor publicând rezultatele
în anuare specializate;
 stabileşte marja de solvabilitate a asigurătorilor;
 avizează modificarea statutelor, transferurilor de portofoliu, a
dizolvării sau fuziunii dintre asigurători;
27

 constituie un fond de garantare şi protejare a asigurătorilor


destinat părţilor în caz de faliment;
 primeşte şi rezolvă reclamaţiile împotriva asigurătorilor pentru a
proteja drepturile asiguraţilor.
C.S.A. a fost înfiinţat cu scopul de a realiza supravegherea
aplicării dispoziţiilor legale privind activitatea de asigurare şi pentru
a preveni starea de insolvabilitate a asigurătorilor şi pentru apărarea
drepturilor asiguraţilor.

1.4.2 Intervenţia statului în asigurări

Intervenţia publică poate avea loc prin diferite mijloace şi în


diferite domenii ale asigurărilor. Gradul de implicare a statului în
această activitate diferă de la ţară la ţară, în funcţie de gradul de
dezvoltare al fiecăreia sau în aceeaşi ţară intensitatea poate să difere
de la o perioadă la alta în funcţie de anumite fenomene sociale,
politice, economice. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul
asigurărilor se pot sintetiza astfel:
1. Controlul caracteristicilor contractelor;
2. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare.

1. Controlul caracteristicilor contractelor

Acest tip de implicare constă în impunerea clauzelor tip,


standardizarea contractelor. Se urmăreşte întocmirea de contracte cât
mai uşor de înţeles de către asiguraţi şi de asemenea să faciliteze
comparaţia preţ-calitate între contactele diferitelor societăţi de
asigurare.
Acest tip de control există în toate ţările putându-se realiza a
priori (de exemplu în Franţa), unde toate informaţiile difuzate de
companii asupra contractelor sunt controlate de direcţia asigurărilor
sau a posteriori privind conformitatea contractelor semnate.

2. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare

Această formă de implicare a statului în asigurări este cea


mai complexă, desfăşurându-se pe mai multe direcţii.
28

Pentru asigurarea solvabilităţii activităţii desfăşurate,


societăţile de asigurare nu trebuie să îşi asume prin contracte
obligaţii peste capacitatea lor de plată. Această capacitate sau
potenţial financiar se exprimă sub forma unui raport între
angajamentele asumate de asigurător şi capitalul social vărsat plus
rezervele de capital ale acestuia.
Conform noii legi a asigurărilor, capitalul social vărsat sau
după caz fondul de rezervă liberă vărsat nu poate fi mai mic de:
 7 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generale
exceptând asigurările obligatorii;
 14 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generală;
 10 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări de viaţă.
Marja de solvabilitate reprezintă suma cu care valoarea
activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor. Ea trebuie să fie mai mare
decât valoarea stabilită prin norme. În calculul obligaţiilor unui
asigurător se iau în calcul atât obligaţiile certe, cât şi cele probabile a
fi concretizeze în viitor.
În scopul prevederii ajungerii în incapacitate de plată,
datorită asumării unor riscuri supradimensionate sau de o structură
neavantajoasă, societăţile de asigurare sunt abilitate prin lege să
cedeze în reasigurare altor societăţi părţi din obligaţiile asumate prin
contractele încheiate de acestea.
Când anumite riscuri, din cauza dimensiunii sau naturii lor
deosebite, nu pot fi preluate în asigurare de către o singură societate
de asigurare, mai multe societăţi pot conveni să accepte împreună
asemenea riscuri şi încheie contracte de coasigurare.
Tot pe linia respectării standardelor de solvabilitate
societăţile de asigurare din România au obligaţia să menţină
următoarele rezerve:
 rezerve de prime care se calculează lunar prin însumarea cotelor
părţii din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate
ale contractelor de asigurări;
 rezerva de daune care se creează şi se calculează lunar, în baza
estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel
încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor
daune;
 rezerve de daune neavizate care se creează şi se ajustează cel
puţin la încheierea exerciţiului financiar, în baza estimărilor
29

acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuale pentru


daunele întâmplate dar neavizate
 rezerva de catastrofă care se creează prin aplicarea lunară a
unui procent minim de 5% asupra volumului de prime brute
subscrise aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale
până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii
proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin
contractele ce acoperă riscul catastrofal;
 rezervă pentru riscuri neexpirate care se calculează pe baza
estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului
financiar aferente contractelor încheiate înainte de acea data, în
măsura în care valoarea estimată a acestora depăşeşte suma din
rezerva de prime şi primele care urmează să se mai încaseze la
aceste contract;
 rezerva de egalizare care se creează în anii cu rezultate tehnice
favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în
anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.
Mărirea rezervelor tehnice nu poate fi mai mică decât
mărirea obţinută prin calcularea acestor rezerve potrivit metodologiei
stabilite prin norme. Acestea se deduc din veniturile asigurătorului
pentru determinarea profitului.
Asigurările de viaţă au un regim mai special. Asigurătorul
care exercită o activitate de asigurări de viaţă are obligaţia să
constituie şi să menţină rezerve tehnice numite rezerve matematice
pentru fondul asigurărilor de viaţă. Asigurătorul care exercită o
activitate de asigurări de viaţă este obligat să:
 ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă;
 înregistreze toate veniturile şi cheltuielile aferente asigurărilor de
viaţă în conturi separate care să constituie şi să aparţină unui
fond de asigurare distinct numit fondul asigurărilor de viaţă;
 asigure conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă
pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente
acestora.
Asigurătorul este obligat de asemenea să redacteze un raport
asupra rezultatelor ce decurg din calculul obligaţiilor aferente
fondului asigurărilor de viaţă şi a rezervelor matematice necesare
precum şi o apreciere asupra concordanţei dintre fondul asigurărilor
de viaţă şi activele aferente numit „Raport asupra asigurărilor de
30

viaţă“. Activele aferente acestui fond vor garanta siguranţa absolută


a asiguraţilor care au contracte de asigurări de viaţă şi sunt folosite
numai în raport cu obligaţiile aferente fondului.
Un alt domeniu în care statul impune anumite reguli este
evidenţa contabilă. Asigurătorul trebuie să o conducă astfel încât să
permită întocmirea rapoartelor cerute în Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor şi să permită analiza rezultatelor tehnice pe clase de
asigurări în scopul de a stabilii dacă activitatea sa este rentabilă în
ansamblu.
Combaterea fenomenelor aleatoare generatoare de pagube,
oferă persoanelor mai multe posibilităţi: evitarea sau prevenirea
riscului, limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, crearea
de rezerve în vederea acoperiri pe seama resurselor proprii a
eventualelor pagube, trecerea riscului asupra altei persoane.
Crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor
proprii a pagubelor presupune constituirea de către unitatea
economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru
acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau accidente.
Constituirea unui fond de valoare substanţială care să acopere într-o
proporţie cât mai mare pagubele produse, se realizează într-o
perioadă cât mai îndelungată de timp, deoarece prelevarea la acest
fond a unor sume mari poate afecta eficienţa activităţii. În marea
majoritate a cazurilor gradul de compensare a pierderilor suferite este
mic.
Rolul statului în protecţia oamenilor şi bunurilor
împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a accidentelor
este de a compensa o parte din pierderile suferite în urma producerii
de calamităţi naturale sau accidente, prin constituirea în mod
centralizat în bugetul de stat, în bugete locale a fondurilor de
rezervă şi/sau asigurare.
Asemenea fonduri se prevăd în partea de cheltuieli a
bugetelor respective pe seama veniturilor generale ale acestora, fără
să se solicite contribuţii speciale din partea cuiva. Forma centralizată
faţă de cea individuală prezintă avantajul că rezolvă problema
constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de
resurse mult mai mic decât în cazul autoasigurării.
Un dezavantaj al acestui fond îl constituie falsa impresie că
protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic,
31

ceea ce poate să reducă preocuparea pentru păstrarea integrităţii


bunurilor şi buna lor gestionare. Acest dezavantaj se referă la
costurile protecţiei statului care nu se mai reflectă în gestiunea
financiară unităţilor economice asigurate.
Fondul de rezervă şi/sau asigurare, fiind prevăzut la partea
de cheltuieli a bugetului de stat, are regimul acestora, adică
eventualele fonduri disponibile la sfârşitul anului nu se reportează în
anul următor, ci se anulează. Această practică poate genera tendinţe
consumatoriste la cei care gestionează fondurile pentru a nu le
pierde. Există mai multe motive în acest sens. Mai întâi aceste
sisteme au aproape tot timpul o componentă de solidaritate sau de
asistenţă unde prestaţiile sunt forfetare1.
O altă explicaţie este faptul că aceste sisteme sunt în general
obligatorii şi însuşite prin autoritatea publică, spre deosebire de
asigurările private, facultative şi însuşite prin intermediul pieţei. Pe
de altă parte, finanţarea acestor sisteme este asigurată parţial de către
stat, parţial de societăţi şi doar o parte de către asiguraţi.
Aceste sisteme au aparent o finalitate de redistribuire
importantă, deoarece cotizaţiile salariaţilor nu sunt determinate în
funcţie de riscuri, ci sunt legate în mod direct de venit şi de
transferurile existente între diferitele regimuri de securitate socială.
Din acest punct de vedere colectarea cotizaţiilor apare ca o întregire
a sistemului fiscalităţii directe.
În România dreptul la asigurări sociale2 este garantat de stat
şi se exercită prin Sistemul Public de Pensii şi alte drepturi de
Asigurare Socială. Din aprilie 2000 s-a înfiinţat Casa Naţională de
Pensii şi alte drepturi de Asigurare Socială (CNPAS), cu case
teritoriale de pensii în judeţe, asiguraţii au obligaţia să plătească
contribuţii de asigurare socială şi au dreptul să beneficieze de
asigurări sociale.
Contribuabilii sunt asiguraţii, angajatorii, Agenţia Naţională
de Ocupare şi Formare Profesională, iar cotele de contribuţie sunt

1
Sunt independente de prejudiciul suferit, care este în majoritatea cazurilor
legat de venit. De exemplu alocarea de ajutoare pentru şomeri.
2
Asigurările sociale nu sunt constituite de stat în scopuri comerciale, ci cu
intenţia principală de a sprijini anumite categorii sociale prin efectul legii.
32

aprobate prin Legea Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat şi se


plătesc lunar.
Baza de calcul a contribuţiilor este diferită în funcţie de
contribuabili, fiind specificată prin lege. Cotele de contribuţie la
asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă
normale, deosebite sau speciale. Pentru şomeri, contribuţia se suportă
integral din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj.
Asigurările sociale se concretizează în principal în pensii
pentru limita de vârstă, pensii anticipate, pensii anticipate parţiale,
pensii pentru invaliditate, pensii de urmaş, condiţiile de beneficiere
fiind reglementate prin lege.
În afară de pensie asiguraţii sistemului public au dreptul la:
indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de
boli obişnuite sau accidente în afara muncii, boli profesionale şi
accidente de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţii pentru maternitate,
indemnizaţii pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului
bolnav, ajutor de deces.

Intervenţiile statului pe pieţele de asigurare sunt în general


realizate cu scopul:
 protecţiei indivizilor;
 corecţiei imperfecţiunilor pieţei;
 redistribuirii veniturilor.
Obligaţia de a încheia o asigurare de răspundere civilă poate
fi interpretată ca o măsură luată pentru a proteja indivizii, chiar dacă
ei nu sunt conştienţi de aceasta uneori. Incitarea fiscală pentru
încheierea de asigurări de viaţă (este vorba de faptul că primele şi
despăgubirile nu sunt impozabile) poate să compenseze lipsa de
prevedere a capilor de familie şi, de asemenea, poate încuraja
economisirea.
Celelalte două justificări pot fi înţelese dacă se face referire
la informaţia imperfectă a diferiţilor actori ai pieţei asigurărilor.
Această informaţie se caracterizează printr-o dublă asimetrie în
momentul în care contractul este semnat:
 asiguratul nu ştie dacă asigurătorul va fi solvabil în momentul
eventualei surveniri a sinistrului pentru care s-a asigurat;
 asigurătorul nu ştie exact cât îl va costa contractul.
33

Diferitele măsuri de control ale bilanţurilor sunt legate de


prima asimetrie informaţională. În ceea ce priveşte a doua asimetrie,
ea este cauza unor serioase imperfecţiuni ale pieţei. Echilibrul pieţei
poate să nu existe din cauza unor fenomene de concurenţă
distructivă, fapt care justifică reglementarea atentă a intrării pe piaţă.
Căutarea unei tarifări echitabile a asigurării (absenţa
transferului între categorii de asigurări) pare pe de o parte arbitrară
(singura sa justificare este ideea unui ipotetic echilibru de piaţă) şi
condamnabilă pe de altă parte pentru că ea poate conduce ia o
alocaţie ineficientă a resurselor, sau tot câte puţin ia o pierdere a
utilităţii colective.

1.4.3 Reglementări legale privind funcţionarea


societăţilor de asigurare-reasigurare

Potrivit art. 11 din Legea nr. 32/2000, activitatea de


asigurare poate fi exercitată numai de către societăţile pe acţiuni,
societăţile mutuale sau filiale ale unor asigurători străini constituite
ca persoane juridice române.
O societate comercială care are ca obiect de activitate
asigurararea-reasigurarea nu poate fi înmatriculată la Registrul
Comerţului fără a deţine în prealabil autorizaţia eliberată de Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor. După obţinerea autorizaţiei,
societatea poate fi înregistrată la Registrul Comerţului potrivit
regulilor generale comune oricărei societăţi comerciale.
În vederea obţinerii autorizaţiei1 pentru înfiinţarea şi
funcţionarea unei societăţi, persoana interesată va adresa o cerere
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de solicitant în vederea
eliberării autorizaţiei prevăzute în Norma nr. 2/2001 a Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor sunt:
(1). resursele financiare să fie suficiente şi să îi permită
desfăşurarea activităţii conform celor propuse în studiul de
fezabilitate;

1
vezi Legea 32/2000 şi revista „Capital” din 14 februarie 2002, precum şi
Norma nr. 2/2001 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
34

(2). obiectul activităţii să fie exclusiv de asigurare, fără a include


intermedierea;
(3). numele asigurătorului să nu inducă în eroare publicul;
(4). asigurătorii care au în obiectul de activitate şi activitatea de
asigurări de viaţă să prezinte şi calculele specifice pentru rezerva
matematică;
(5). capitalul social vărsat - sau în cazul unei societăţi mutuale,
fondul de rezervă liberă vărsat - să fie depus în condiţiile şi în
cuantumul prevăzute de lege, sume actualizate periodic de Comisie.
(6). acţionarii semnificativi, respectiv acţionarii care, potrivit
prevederilor art. 2 pct. 10 din Legea nr. 32/2000, deţin singuri ori
prin intermediul sau în legătură cu alte persoane cel puţin 5% din
totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor trebuie
să respecte următoarele criterii, în vederea aprobării lor prealabile:
a) să nu fie acţionari semnificativi ai unui broker de asigurare;
b) să prezinte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
documentaţia oficială din care să rezulte orice participare la
capitalul unei societăţi de asigurare sau la altă entitate din
domeniul asigurărilor din ţară sau din străinătate;
(7). persoanele semnificative care, potrivit prevederilor art. 2 pct.
1 din Legea nr. 32/2000, sunt administratori şi/sau directori generali
trebuie să respecte următoarele criterii în vederea aprobării lor
prealabile:
a) în cazul în care o persoană fizică este aleasă sau numită
administrator şi/sau director general al unui asigurător, aceasta
trebuie:
 să nu fie acţionar semnificativ al unui broker de asigurare;
 să aibă onestitate şi probitate morală şi să nu fi fost condamnată
pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune în dauna avutului particular sau public, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, primire de foloase
necuvenite, trafic de influenţă;
 să nu aibă sau să nu fi avut interdicţie să lucreze în bănci sau în
alte instituţii financiare;
 în cazul directorului general este necesar să aibă o experienţă
managerială de cel puţin 3 ani în domeniul asigurărilor;
b) în cazul în care o persoană juridică este aleasă sau numită
administrator al unui asigurător, aceasta trebuie:
35

 să aibă ca unic obiect de activitate conducerea şi managementul


societăţilor comerciale;
 conducerea executivă să aibă o experienţă de cel puţin 3 ani în
activitatea de management al societăţilor comerciale, cu
precădere al celor din domeniul asigurărilor sau financiar-bancar;
 să nu fi condus la încetarea sub orice formă a activităţii
societăţilor comerciale gestionate sau la nerespectarea vădită a
unor obligaţii faţă de terţi. În acest sens, persoana juridică în
cauză va prezenta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor copii
de pe bilanţurile încheiate pentru cel puţin două exerciţii
financiare ale societăţii pe care le-a administrat;
(8). programul de reasigurare prezentat să fie satisfăcător în
raport cu studiul de fezabilitate propriu sau să rezulte din studiul de
fezabilitate prezentat că nu este necesar un astfel de program;
(9). în cazul unui asigurător străin, acesta să facă dovada că în
ţara în care este înregistrat s-a constituit legal şi desfăşoară o
activitate de asigurare de cel puţin 5 ani, similară cu cea pentru care
solicită autorizarea în România;
(10). din studiul de fezabilitate prezentat să rezulte că asigurătorul
va dispune de marja de solvabilitate legală, aşa cum este definită la
art. 16 alin. (5) din Legea nr. 32/2000.
În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 32/2000,
autorizarea unui asigurător se va face parcurgându-se două etape:
Etapa a I-a. Pentru obţinerea autorizării de constituire, în vederea
înmatriculării la Registrul Comerţului, asigurătorii vor depune la
registratura Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor următoarele
documente:
 cerere standard de autorizare;
 proiectul actului constitutiv;
 copie de pe documentele care atestă vărsarea integrală în
numerar a capitalului social, în condiţiile şi în cuantumul
prevăzute de lege;
 condiţiile generale ale categoriilor de asigurări facultative incluse
în obiectul de activitate, iar pentru asigurările de viaţă, calcule
specifice pentru rezerva matematică şi elementele de calcul
pentru tarifele de primă;
 studiul de fezabilitate;
36

 acţionarii şi persoanele semnificative să facă dovada că


îndeplinesc criteriile prezentate mai sus;
 copie de pe documentele care atestă viramentul taxei de
autorizare în contul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
Etapa a II-a. Pentru obţinerea autorizării de funcţionare pe baza
căreia asigurătorul va putea exercita o activitate de asigurare, aşa
cum este definită la art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, cu excepţia
activităţii de intermediere, acesta va depune la Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor următoarele documente:
 cerere standard de autorizare;
 copii de pe documentele care atestă constituirea societăţii de
asigurare, respectiv înregistrarea modificărilor care au intervenit
faţă de documentaţiile avizate în baza legislaţiei abrogate, şi
anume actul constitutiv autentificat, hotărârea judecătorească de
înfiinţare, certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului,
codul fiscal, respectiv certificatele de înscriere de menţiuni la
Registrul Comerţului;

După parcurgerea celor două etape, se obţine autorizarea


asigurătorului de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Pentru funcţionarea firmei de asigurare mai sunt necesare şi alte
autorizaţii conform cu legislaţia în vigoare.

1.5 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce este riscul şi cum pot agenţii economici să se


protejeze împotriva acestuia?
2. Caractere care conduc la introducerea unui nou risc în
asigurare.
3. Precizaţi funcţiile asigurării.
4. Care este rolul managementului riscului în activitatea
de asigurare?
5. Cum intervine statul în activitatea de asigurare?
37

6. Care sunt reglementările privind piaţa asigurărilor din


ţara noastră?
7. Care sunt principalele prevederi legislative în domeniul
asigurărilor?

1.6 TESTE GRILĂ DE EVALUARE SI DE


AUTOEVALUARE

1. Realizarea activităţii de asigurare se bazează pe incertitudinea


privind previzibilitatea producerii unor evenimente nefavorabile,
care constă în aceea că:
a) nu pot fi identificate persoanele care vor fi afectate de
aceste pericole;
b) nu pot fi identificate momentul sau zona în care se vor
produce;
c) asiguratul poate determina regularitatea acestei producerii;
d) asiguratul poate determina posibilitatea producerii unor
evenimente sau pericole.
A.(a,c) B.(a,b,c) C.(a,b) D.(c,d)

2. Pentru compensarea eventualelor prejudicii produse de riscurile


aleatoare, societăţile de asigurare au pus în practică următoarele
modalităţi care se bazează pe:
a) efortul individual al persoanelor fizice;
b) efortul individual al persoanelor juridice;
c) constituirea unui fond bazat pe aportul unui mare număr de
persoane prin efortul comun al acestora;
d) acordarea de plăţi compensatorii din fondurile statului.
A.(a,b) B.(a,b,c,d) C.(c) D.(a,b,c)

3. Asigurarea reprezintă:
a) un sistem de relaţii economice care implică aportul unui
mare număr de persoane fizice sau juridice în constituirea
unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de
38

pericole, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi


înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de
evenimente viitoare posibile, dar nesigure;
b) sistemul economic prin care persoanele juridice care
contribuie la constituirea fondurilor de despăgubire acceptă
să plătească daunele produse la persoanele fizice;
c) un mijloc de repartizare asupra unui număr mare de
persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un
fenomen, eveniment, sau complex de fenomene, sau
elemente care afectează un număr redus dintre aceştia;
d) procesul de acordare a despăgubirilor din fondurile
bugetare.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(a,c,d) D.(a,c)

4. Din categoria riscurilor comerciale fac parte:


a) riscul de incendiu;
b) riscul de furt;
c) asigurările sociale de sănătate;
d) riscul de răspundere legală.
A.(a,b,d) B.(a,b,c) C.(b,c,d) D.(a,d)

5. Promovarea activităţii de asigurare implică anumite premise care


decurg din caracterul evenimentelor care justifică încheierea
contractelor de asigurare. Dintre acestea fac parte:
a) caracterul aleator;
b) caracterul evaluabil;
c) introducerea unor noi riscuri în asigurare;
d) mutualitatea;
e) distribuirea (extensia) numerică asiguraţilor.
A.(a,b,e) B.(a,c,e) C.(a,b,c) D.(c,d,e)

6. Aplicarea principiului echidistanţei faţă de risc a asiguraţilor la


nivelul activităţii de asigurare presupune:
a) identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a
promova o anumită formă de asigurare;
b) constituirea unui fond de despăgubire printr-o contribuţie
fixă a fiecărui asigurat;
39

c) oferirea unei compensări a daunelor în mod identic către


asiguraţi pentru o anumită categorie de riscuri.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(a,b) D.(b)

7. La introducerea unui nou tip de asigurare se iau în considerare


condiţii obiective care presupun ca evenimentele care fac obiectul
asigurării să fie:
a) sporadice;
b) să prezinte o anumită regularitate;
c) să fie dispersate în teritoriu;
d) să se producă în viitor.
A.(a,c) B.(b,d) C.(a,b,c,d) D.(b,c,d)

8. Dintre principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările fac


parte:
a) acordarea de credite mai mari agentului economic asigurat;
b) distribuţia daunelor;
c) furnizarea unei protecţii asiguratului;
d) asigurarea unui control sporit împotriva riscului subiectiv.
A.(a,b,c,d) B.(b,d) C.(a,b,c) D.(b,c)

9. Dintre efectele secundare care decurg din asigurare fac parte


următoarele:
a) societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve
pentru a acoperi posibilele daune;
b) securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de
export şi cele ipotecare;
c) consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere
sprijină prevenirea daunelor;
d) beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu
de la nivelul statului către societatea de asigurare.
A.(nici una) B.(a,b,c,d) C.(a) D.(b,c)

10. Pentru a introduce cu succes un nou produs de asigurare,


societatea de asigurări trebuie să:
a) stabilească preţul noului produs în conformitate cu relaţiile
de pe piaţa asigurărilor;
40

b) pornească de la o puternică bază informaţională privind


practicile în domeniu;
c) evalueze corect nivelul riscului pentru fiecare client în
parte;
d) studieze evoluţia pieţei.
A.(c,d) B.(c) C.(a,b,d) D.(a,b,c)

11. Asigurători îşi asumă, prin încheierea asigurării şi încasarea


primelor de asigurare, răspunderi privind:
a) acoperirea unor daune care se vor produce întâmplător;
b) compensarea prejudiciilor suferite, prin acoperirea unor
daune deja produse;
c) acoperirea daunelor apărute ulterior încheierii contractelor
şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar aproxima
prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

12. La stabilirea tarifelor de prime pentru produsele de asigurare,


asigurătorul va avea în vedere:
a) tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau
agravante;
b) pentru cazuri deosebite, introducerea unei clauze de
modificare a primelor;
c) practicarea unor bonificări menite a stimula preocuparea
pentru prevenirea apariţiei daunelor;
d) evidenţierea rezultatelor sale financiare din anul anterior
pentru fiecare produs de asigurare;
e) să elimine orice tentaţie privind practicarea unor prime
reduse, nejustificate din punct de vedere tehnic, pentru a
mări gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă.
A.(a,e) B.(a,b,c,e) C.(a,b,c,d,e) D.(b,c,d)

13. Strategia specifică asigurătorului se conturează după identificarea


expunerii sale la riscurile inacceptabile. Printre variantele aflate la
dispoziţia societăţilor de asigurare pentru reducerea acestor riscuri se
numără:
a) acordarea de bonusuri asiguraţilor care nu au suferit
prejudicii în anii anteriori;
41

b) reasigurarea;
c) hedging-ul;
d) achiziţionarea unor produse de asigurare de la alte societăţi
de asigurare;
e) transferul unei părţi a riscului la diferiţi parteneri de
afaceri.
A.(a,e) B.(b,c,e) C.(a,b,c,d,e) D.(b,c,d)

14. Coasigurarea presupune că:


a) asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui
coasigurător;
b) fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în
limita sumei pentru care s-a angajat prin contract;
c) participă mai multe societăţi de asigurări la asigurarea unei
fracţiuni din valoarea bunului asigurat;
d) asiguratul tratează, la producerea daunei, de regulă,
problemele legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata
despăgubirii cu toate societăţile participante la contract.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(a) D.(b,c)

15. Reasigurarea presupune:


a) cedarea de către asigurător, către alte societăţi a părţii din
riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie;
b) acordarea de despăgubiri peste limita valorii asigurate;
c) că societatea de asigurare care cedează devine reasigurat
sau cedent;
d) societatea de asigurări care primeşte riscul devine
reasigurător;
e) încheierea ei între societăţi de asigurări şi persoane fizice
prin cedarea părţii din riscul subscris care depăşeşte
reţinerea proprie.
A.(a,d) B.(a,b,c,d) C.(toate) D.(a,c,d)

16. Managementul firmei de asigurare trebuie să observe fiecare


ameninţare posibilă, încă din faza sa incipientă. El trebuie să se
bazeze pe:
a) informaţii de calitate superioară, în sens contrar ajungându-
se la luarea unor decizii greşite;
42

b) folosirea judicioasă a portofoliului său de clienţi;


c) evaluarea periodică a procesului de raportare a rezultatelor;
d) rapoarte folositoare şi inteligibile la nivel decizional.
A.(a,b,d) B.(a,c) C.(a,b,c,d) D.(c,d)

17. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul asigurărilor se


pot referi la:
a) evaluarea activităţii şi selecţionarea acelor asigurători cu
portofolii de risc reduse;
b) impunerea unor cote de profit diferenţiate, în raport cu
volumul primelor încasate la fiecare asigurător;
c) controlul caracteristicilor contractelor;
d) controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare.
A.(c,d) B.(a,c,d) C.(a,b,d) D.(a,c)

18. Controlul caracteristicilor contractelor realizat prin intervenţia


statului în domeniul asigurărilor constă în:
a) evaluarea bunurilor asigurate;
b) standardizarea contractelor şi impunerea clauzelor tip;
c) realizarea de contracte cât mai uşor de înţeles de către
asiguraţi;
d) realizarea de contracte care să faciliteze comparaţia preţ-
calitate între contractele diferitelor societăţi de asigurare;
e) inspecţia de risc periodică a bunurilor primite în asigurare.
A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,c,e) D.(toate)

19. Pentru respectarea standardelor de solvabilitate, societăţile de


asigurare din România au obligaţia să menţină următoarele rezerve:
a) rezerve de prime;
b) rezerva de daune;
c) rezerve de daune neavizate;
d) rezerva de catastrofă;
e) rezervă pentru riscuri neexpirate;
f) rezerva de egalizare.
A.(a,b,c) B.(toate) C.(a,e,f) D.(a,f)

20. Firmele de asigurări care exercită o activitate de asigurări de


viaţă au obligaţia, conform legii, să:
43

a) constituie şi să menţină rezerve matematice pentru fondul


asigurărilor de viaţă;
b) ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă;
c) asigure recrutarea şi selectarea agenţilor de asigurare;
d) realizeze evidenţa tuturor veniturilor şi a cheltuielilor
aferente asigurărilor de viaţă în conturi separate care să
constituie şi să aparţină fondului asigurărilor de viaţă.
A.(a,b,c,d) B.(a,d) C.(a,b,d) D.(a,b)

21. Statul intervine pe pieţele de asigurare cu scopul:


a) protecţiei indivizilor;
b) corecţiei imperfecţiunilor pieţei;
c) oferirii unei foarte mari diversităţi de produse de asigurare;
d) redistribuirii veniturilor;
e) asigurării unor categorii de riscuri cu plata unor prime cât
mai mici.
A.(a,e) B.(toate) C.(a,b,e) D.(a,b,d)

22. Asigurările care se pot practica conform cu obiectul de activitate


al asigurătorului în România sunt:
a) asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
b) asigurări de autovehicule;
c) asigurări navale şi maritime (de transport);
d) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;
e) asigurări de credite şi garanţii.
A.(a,b,e) B.(toate) C.(a,c,e) D.(a,b)

23. Pentru a garanta bonitatea, continuitatea activităţii şi existenţa


ulterioară a firmelor din domeniul asigurărilor, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor impune acestora norme prudenţiale
privind:
a) investiţiile în fonduri de investiţii, care pot depăşi 20% din
totalul sumelor investite în aceste fonduri;
b) disponibilităţile băneşti, care trebuie păstrate în cel puţin
două bănci comerciale, dar mai puţin de 50% într-o singură
bancă comercială;
44

c) plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii, care


nu pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste
fonduri;
d) notificarea în scris la CSA asupra băncilor şi a fondurilor
de investiţii prin care se efectuează investiţii sau
plasamente.
A.(a,d) B.(a,b,c) C.(b,c,d) D.(c,d)

24. Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România


precizează modul de întocmire al contractelor de asigurare şi
specifică elementele obligatorii de conţinut pentru fiecare contract.
Dintre acestea fac parte:
a) numele şi prenumele, denumirea şi domiciliul asiguratului;
b) avantajele şi obligaţiile părţilor;
c) riscurile asigurate;
d) momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului;
e) suma asigurată.
A.(toate) B.(a,c,e) C.(a,c,d,e) D.(a,d)

RĂSPUNSURI

1. C 9. B 17. A
2. C 10. C 18. B
3. D 11. B 19. B
4. A 12. B 20. C
5. A 13. B 21 D
6. B 14. D 22. B
7. C 15. D 23. C
8. D 16. A 24. C

1.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ


1 Alexa Constantin, Asigurări şi reasigurări în comerţul
Ciurel Violeta, Sebe internaţional, Editura All,
Emil, Mihăescu Ana Bucureşti, 1992
Maria
2 Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
45

Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 1997


3 Constantinescu Dan Asigurări şi reasigurări. Editura
Anghel (coordonaor) Tehnică, Bucureşti, 1997
4 Constantinescu Dan Managernentul societătilor de
Anghel asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
(coordonator) 1998
5 Constantinescu Dan Marketing în asigurări. Editura Brend,
Anghel coordonator Bucureşti, 1998
6 Constantinescu Dan Asigurarea şi managementul riscului.
Anghel, Marinică Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
7 Constantinescu Dan Introducere în asigurări. Editura
Anghel, Marinică Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
8
9 Donald E. Malecki, Commercial Liability Insurance and
Roland C. Horn, Eric Risk Management. American
A. Wiening Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12 Iosif Gh., Gherasim Sistemul asigurărilor în România.
Al., Crişan N., Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
13 Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance
Kensicki, Gary Institute of America, Malvern,
Patrik, Robert Pennsylvania, 1997
Reinarz
14 Văcărel Iulian, Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Bercea Florian Editura Expert, Bucureşti, 1993
15 Victor Hallman, Personal insurance: Life, Health and
Karen L. Mamilton Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
46

CAPITOLUL 2
CONTRACTUL DE ASIGURARE

Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor


specifice contractelor folosite în asigurările comerciale şi
utilizarea adecvată a principiilor contractuale, a realizării
activităţii de evaluare a riscurilor şi principiile aplicate
despăgubirilor.

Scurt rezumat: Sunt enunţate elemente definitorii din


contractele de asigurare, principiile care stau la baza încheierii
contractelor de asigurare, modalităţile practice de întocmire a
contractelor de asigurare, precum şi condiţiile în care contractul
de asigurare oferă acoperirea riscurilor asigurate. Sunt de
asemenea trecute în revistă principiile aplicabile
despăgubirilor.

Cuvinte cheie:
Contract de asigurare; suma asigurată; cota de primă; prima de
asigurare; paguba; franciza; despăgubirea plătită; principii
contractuale; evaluarea; principii ale despăgubirii.
47

2.1 ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul


se obligă să plătească societăţii de asigurări o primă, iar aceasta se
obligă să-şi asume riscul de producere a unui eveniment şi să
plătească beneficiarului o despăgubire în limitele stabilite. Contractul
de asigurare prezintă următoarele caractere:
 caracterul consensual - se încheie prin acordul parţilor;
 caracterul sinalagmatic (bilateral) - ambele părţi îşi asuma
obligaţiile;
 caracterul aleatoriu - obligaţiile depind de un eveniment
aleatoriu incert;
 caracterul succesiv - pot fi efectuate plăţi eşalonate;
 caracterul de adeziune - există contracte standard pe care
asiguratul le acceptă ca atare, iar uneori pentru valori mari ale
contractului se poate negocia între părţi;
 caracterul oneros - fiecare parte urmăreşte obţinerea unor
avantaje.

Asigurătorul este o persoană juridică, ce în schimbul


primelor de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea
de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate, prin plata sumei
asigurate la producerea unui eveniment asigurat sau de a plăti o
despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de
terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau persoana juridică ce în
schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură
bunurile sau un eveniment împotriva anumitor riscuri, sau pentru
prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul
să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca aceasta să
fie obligatoriu parte la contractul de asigurare.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică
ce poate încheia o asigurare, fără însă ca aceasta să obţină calitatea
de asigurat.
48

Contractul de asigurare se încheie în forma scrisă şi va


cuprinde:
 numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor
contractante;
 obiectul asigurării: bunuri, persoane, răspundere civilă,
profesională;
 primele de asigurare;
 sumele asigurate;
 riscurile ce se asigură;
 momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
 alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Riscul asigurat este evenimentul sau un grup de fenomene
(evenimente) care odată produs datorită efectelor sale obligă pe
asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru
care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii
evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi constituie un element care stă la baza calculului
primei de asigurare.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte
stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului pentru ca acesta
să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării
despăgubirii la producerea riscului asigurat. Prima de asigurare se
determină înmulţind suma asigurată cu cotele de primă tarifară
stabilite diferenţiat în funcţie de forma de asigurare.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp cât există
raporturi de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele
stabilite prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică
asigurărilor facultative, iar părţile au obligaţia ca pe durata sa să
respecte obligaţiile stabilite prin contract. Asigurătorul este obligat să
plătească despăgubirile (sumele asigurate), în timp ce asiguratul are
obligaţia de a achita primele de asigurare cel târziu la data scadenţei,
de a întreţine bunurile asigurate în bune condiţii sau mijloacele de
transport în cazul asigurărilor de accidente ale călătorilor, turiştilor
etc. Durata asigurării diferă: în timp ce la asigurările de bunuri
contractul de asigurare durează între câteva luni şi un an de zile, la
asigurările de viaţă acesta are o valabilitate mult mai extinsă, în
49

general între 5 şi 30 de ani. Pot exista asigurări facultative încheiate


pe termen nelimitat (de exemplu, o asigurare de deces). Durata de
asigurare exercită o puternică influenţă asupra mărimii primei.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea intervenită la un bun
asigurat, exprimată valoric, ca urmare a producerii unui fenomen
(evenimentului) împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Întâlnim
aici noţiunea de pagubă, care nu poate fi decât mai mică sau cel mult
egală cu valoarea bunului asigurat. În funcţie de gradul în care bunul
a fost distrus întâlnim noţiunea de pagubă totală (bunul a fost distrus
în întregime) sau de pagubă parţială, caz în care pierderea survenită
este mai mică decât valoarea bunului.
Franciza reprezintă partea din valoarea pagubei dinainte
stabilită, care cade în sarcina asiguratului. Ea poate fi de două tipuri:
atinsă şi deductibilă. În cazul francizei atinse, asigurătorul acoperă în
întregime paguba până la nivelul sumei asigurate dacă aceasta este
mai mare decât franciza (vezi spre exemplu reglementările asigurării
de răspundere civilă auto). Franciza deductibilă se scade în toate
cazurile din pagubă indiferent cât este volumul acesteia din urmă.
Existenţa francizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă
grijă pentru prevenirea pagubelor.
Despăgubirea plătită de asigurător este suma de bani pe
care asigurătorul este obligat să o plătească asiguratului în vederea
compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea nu
poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală cu
valoarea pagubei, în funcţie de principiul de răspundere al
asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
Despăgubirea de asigurare poate fi în limita sumei asigurate
egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de
răspundere al asigurătorului.
50

2.2 PRINCIPII CONTRACTUALE ÎN ACTIVITATEA DE


ASIGURARE

Contractele de asigurare au la bază principii care deşi nu sunt


menţionate explicit în contract trebuie cunoscute şi respectate de cele
două părţi. Există patru asemenea principii:
1) principiul despăgubirii;
2) principiul interesului asigurabil;
3) principiul subrogaţiei;
4) principiul bunei credinţe.

2.2.1 Principiul despăgubirii

Principiul despăgubirii prezintă cea mai mare


importanţă. El readuce asiguratul în situaţia pe care a avut-o
înainte de survenirea evenimentului asigurat fără intenţia de a-l
îmbogăţi injust. Conform acestui principiu contractul nu oferă
despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite. Raţiunea acestui
principiu deserveşte două obiective asociate:
 împiedică asiguratul să profite din asigurare;
 reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea interesului pentru profit.
Riscul subiectiv apare când o persoană provoacă în mod
intenţionat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor produse.
Contractele de asigurare conţin în general explicaţii privind
modul în care se determină despăgubirea plătibilă pentru asigurat
după producerea evenimentului asigurat.

Exemple:

 O casă are o valoare de 150.000.000 u.m. (v0) reprezentând


costul construcţiei. Pe baza inflaţiei valoarea casei va fi
225.000.000 u.m. (v1). Valoarea de înlocuire este v1 şi a crescut
în timp cu diferenţa v1-v0. Presupunem că uzura clădirii este de
25.000.000 u.m. (u), ceea ce înseamnă ca valoarea rămasă este
51

v1-u = 200.000.000 u.m. Dacă asiguratul încheie contractul pe


baza valorii rămase, el va obţine, în cazul distrugerii totale a
casei, 200.000.000 u.m. Dar, se observă că, pentru a construi o
casă nouă, identică cu cea distrusă, el trebuie să cheltuiască
225.000.000 u.m. La asigurarea de bunuri, poliţa acoperă
daunele aduse bunului pe baza valorii rămase (valoarea de
înlocuire a bunului minus deprecierea) pentru a readuce
asiguratul la o situaţie financiară aproximativ egală cu cea
dinaintea survenirii pagubelor.
 La asigurarea pierderilor de venituri şi a unor cheltuieli
suplimentare, se plăteşte suma asigurată doar dacă nu se obţine
venit sau se realizează cheltuieli suplimentare aferente datorită
întreruperii afacerii din diverse cauze. Acest tip de despăgubire
se practică pentru asigurarea mărfurilor, asigurarea recoltelor etc.
 La asigurarea de răspundere civilă asigurătorul plăteşte daunele
asiguratului, dar acesta din urmă trebuie să plătească cheltuielile
de apărare în litigii.

Excepţii de la principiul despăgubirii


În cazul asigurării pentru deces, dacă o persoană se asigură
pentru 100.000.000 u.m. în caz de deces, asigurătorul va plăti
100.000.000 u.m. fără a evalua valoarea asiguratului la momentul
decesului. O astfel de poliţă poartă denumire de poliţă de asigurare
cu valoare agregată. Se poate folosi şi la obiectele de artă sau în
cazul asigurărilor de tip cargo (pentru transporturi de marfă). În mod
curent se vor stabili procente din valoarea agregată ca despăgubire
pentru daunele parţiale.

2.2.2 Principiul interesului asigurabil

Interesul asigurabil reprezintă expunerea la un risc sau


prejudiciu financiar. Existenţa interesului asigurabil este absolut
necesară pentru a obţine o asigurare legal-executorie. Dacă persoana
este expusă unor posibile pierderi financiare se consideră că este
suficient pentru a susţine un interes asigurabil. Altfel, justiţia nu
52

poate sili un asigurător să plătească despăgubiri către sau în interesul


asiguratului dacă asiguratul nu are un interes asigurabil.
Existenţa acestui principiu este o condiţie necesară pentru:
 a preveni acţiunile speculative (fără existenţa unui interes
asigurabil un contract este speculativ şi nu poate fi executoriu din
punct de vedere legal);
 a reduce numărul pagubelor intenţionate.

2.2.3 Principiul subrogaţiei

Acesta este principiul care are relevanţă atunci când


asigurătorul este obligat să plătească o daună din culpa unei terţe
persoane. Pentru clarificare considerăm exemplul următor:
Dan are asigurare de răspundere civilă, iar George are
asigurare de tip CASCO. Are loc o tamponare auto în care Dan este
cel vinovat. Pe baza asigurării CASCO, George îşi repară
autoturismul avariat, urmând ca ulterior firma la care el a avut
asigurare de tip CASCO să-şi recupereze dauna de la asigurătorul lui
Dan. Procesul de recuperare de la persoana vinovată (Dan) sau de la
asigurătorul acestuia a sumelor plătite se numeşte subrogaţie.
Avantajele aplicării principiului subrogaţiei sunt:
 prevenirea dublei despăgubiri;
 prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă. În
exemplul de mai sus, Dan este avantajat pentru că George
beneficiază injust de asigurarea proprie. El trebuie să beneficieze
de asigurarea lui Dan. Altfel, Dan ar beneficia în mod injust de
asigurarea lui George.
Principiul subrogaţiei sprijină principiul despăgubirii,
deoarece persoana în cauză nu poate profita în urma daunelor
asigurate, una din limite fiind valoarea interesului asigurabil.

2.2.4 Principiul bunei credinţe

La încheierea contractului de asigurare, fiecare dintre părţi


trebuie să se bucure de încrederea celeilalte, altfel pot să existe
interese neexprimate care să conducă la încetarea sau rezilierea
contractului pe baza unor fapte ilicite.
53

2.3 ACTIVITATEA DE EVALUARE

Stabilirea valorilor implicate în contractele de asigurare


presupune realizarea activităţii de evaluare. Evaluarea este o etapă
necesară în procesul încheierii asigurării deoarece stabileşte valoarea
bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea bunului
care face obiectul asigurării trebuie cunoscută cu exactitate, pentru a
evita supra- sau sub-evaluările. În caz de supraevaluare asiguraţii îşi
pierd interesul pentru întreţinerea sau repararea bunului sau a clădirii
asigurate, ducând chiar la acte intenţionate ale beneficiarilor
despăgubirilor. Pe de altă parte, subevaluarea duce la plata unor
prime mai mici, dar, în caz de producere a evenimentului asigurat
despăgubirea este sub valoarea pagubei. În plus, asigurătorul poate
lua măsuri de pedepsire a declaraţiilor false. Valoarea de asigurare
poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv,
înregistrat în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de
vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul
încheierii asigurării. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit
numai în cazul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane,
deoarece capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi cuantificate,
exprimate valoric, această noţiune nu se foloseşte. De asemenea, nici
în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu se poate stabili ce
valoare va avea prejudiciul cauzat unei terţe persoane.
Suma asigurată (Sa) este, conform contractului de asigurare,
partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă de
răspundere a asigurătorului. Pe baza sumei asigurate şi a altor
elemente se stabileşte prima de asigurare. Suma asigurată nu poate
depăşi valoarea reală a bunului asigurat, deoarece prin mecanismul
asigurării nu este permisă acordarea unor despăgubiri mai mari decât
valoarea reală. La asigurările obligatorii de bunuri suma asigurată se
stabileşte pe baza normelor de asigurare, iar la cele facultative în
funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca asigurătorul să fie
54

de acord cu această valoare. La asigurările de persoane şi de


răspundere civilă suma asigurată se stabileşte diferenţiat, după cum
este vorba de asigurări obligatorii sau facultative. La asigurările
obligatorii suma asigurată are o limită riguros stabilită prin lege. La
asigurările facultative de persoane şi de răspundere civilă suma
asigurată se stabileşte în funcţie de acordul dintre asigurat şi
asigurător, respectând limitele stabilite prin actele normative.
Norma de asigurare (Na) reprezintă suma asigurată,
stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat. Este întâlnită în
cazul asigurărilor obligatorii de bunuri. De exemplu, la clădirile
aparţinând persoanelor fizice, norma de asigurare este stabilită pe
metru pătrat de suprafaţă construită, cuantumul ei fiind stabilit
diferenţiat, pe medii (rural şi urban) şi în funcţie de destinaţia
construcţiei asigurate. La culturile agricole norma de asigurare se
stabileşte la hectar, cuantumul acesteia fiind stabilit în funcţie de
felul culturilor. Între norma de asigurare, suma asigurată şi numărul
de unităţi cuprinse în asigurare există relaţia:

Sa = Na· n
unde:
Sa = Suma asigurată;
Na = Norma de asigurare;
n = numărul de unităţi [u.m.].

Prima de asigurare (Pa) reprezintă suma de bani pe care


asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să constituie
fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii
riscului asigurat. În afara acestui fond, societatea de asigurare are
obligaţia de a mai constitui şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin
dispoziţiile legale. Valoarea primei de asigurare se stabileşte
înmulţind suma asigurată eu cota de primă stabilită la 100 sau 1000
u.m. sumă asigurată.

P = Sa · Cp
unde:
P = Prima de asigurare;
Sa = suma asigurată;
Cp = cota de primă [u.m.].
55

Cotele de primă (Cp) numite şi prime brute se stabilesc pe


baza datelor statistice, folosind metodele şi principiile calculului
actuarial. La asigurările de viaţă, de exemplu, cotele de primă se
stabilesc în funcţie de durata contractului şi de vârsta asiguratului, în
timp ce la asigurările de bunuri cotele de primă sunt diferenţiate în
funcţie de felul bunului asigurat, de ramura de asigurare, de frecvenţa
şi intensitatea producerii riscurilor asigurate rezultate din datele
statistice. Cota de primă sau prima brută este compusă din două
elemente: prima netă (pn) şi suplimentul de primă (sp).
Cp = pn + sp
unde:
Cp = cota de primă (prima brută);
pn = prima netă;
sp = supliment de primă [u.m.].

Prima netă (pn) de asigurare serveşte la formarea fondului


necesar achitării indemnizaţiilor (sume asigurate sau despăgubiri), iar
suplimentul de primă (sp) serveşte la formarea resurselor băneşti
necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi administrarea
fondului de asigurare, finanţării unor eventuale măsuri de prevenire a
pagubelor, constituirii fondurilor de rezervă şi realizării unui anumit
beneficiu.

2.4 PERIOADA DE ASIGURARE ŞI TERITORIUL


ACOPERIT

Etapele parcurse la încheierea asigurării includ: declanşarea


asigurării de bunuri şi perioada de valabilitate a poliţei. Ele sunt
foarte importante atunci când se stabilesc responsabilităţile celor care
sunt implicaţi atunci când riscul asigurat s-a produs.
În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, acestea intră
în vigoare doar după 48 de ore de la data încheierii contractului sau
56

efectuarea plăţii. De exemplu, la ASIROM poliţele RCA intră în


vigoare doar după 3 zile de la momentul încheierii plăţii (sau
încheierea contractului şi plata primei tranşe dacă se optează pentru
mai multe rate).
Uneori trebuie să se răspundă la întrebarea din următorul
exemplu: poliţa X expiră la miezul nopţii, iar poliţa Y intră în
vigoare după poliţa X. Pe seama cărei poliţe se vor acoperi pagubele?
Poliţa X este cea care acoperă pagubele pentru că asigurarea de
bunuri se aplică pagubelor declanşate pe perioada de asigurare a
poliţelor.
Declanşarea asigurării privind răspunderea civilă se aplică
doar accidentelor sau pagubelor care survin în timpul perioadei
specificate pe poliţa de asigurare.
De exemplu, poate exista un rănit în timpul accidentului,
care ulterior acestui moment poate deceda. Despăgubirea acordată va
fi doar pentru leziuni, nu şi pentru alte evenimente ulterioare acelui
moment.
Asigurarea unei poliţe se aplică de obicei pentru o perioadă
stabilită de timp. De exemplu o poliţă tip cargo poate avea o perioadă
de asigurare de o zi, acoperind valoarea transportului numai pe
durata tranzitului.
Poliţele de asigurare auto au o perioada de asigurare de 3
luni, 6 luni, 1 an, iar uneori chiar 3 ani. Poliţele de asigurare contra
grindinei, de exemplu, expiră la culegerea recoltei.
Poliţele de asigurare de bunuri sau răspundere civilă pot fi
încheiate uneori pentru o perioada nedeterminată fiind în vigoare
până când una din părţi solicită rezilierea. Mai există şi poliţe de
asigurare pe perioade atipice (de exemplu pentru 8 luni).
Trebuie specificat precis momentul de intrare în vigoare a
poliţei. De exemplu la asigurarea de răspundere civilă auto
asigurarea decurge de la ora 0:01 AM chiar dacă bunurile încep a fi
asigurate la ora 12:00. O explicaţie a acestui fapt este că accidentele
sunt mult mai frecvente în cursul zilei decât noaptea.
Dacă există un incendiu este mult mai probabil ca acesta să
fie observat de către o persoana ziua decât noaptea. Este important de
cunoscut şi momentul izbucnirii incendiului. Dacă acesta s-a produs
dimineaţa, asiguratul este exonerat de răspundere (1 zi).
57

Expirarea acoperirii poliţei are loc la data şi momentul


prevăzute în poliţă.
Teritoriul acoperit este de obicei al statului rezidentului care
deţine asigurarea, iar dacă riscul poliţei se produce în afara acestui
stat, atunci se urmează litera legii din statul respectiv.

2.5 PRINCIPII APLICABILE DESPĂGUBIRILOR

În activitatea practică, la stabilirea modului în care se va


efectua despăgubirea se întâlnesc trei principii:
1. Principiul răspunderii proporţionale.
2. Principiul primului risc.
3. Principiul răspunderii limitate.

2.5.1 Principiul răspunderii proporţionale

Prin aplicarea principiului răspunderii proporţionale,


despăgubirea se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care
se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat.
Avem următoarele relaţii:

d s p s s
 , iar d  sau d  p
p v v v
unde:
d = despăgubirea de asigurare;
p = paguba;
s = suma asigurată;
v = valoarea bunului asigurat.

Din relaţiile de mai sus este evident că mărimea despăgubirii


este dependentă atât de valoarea pagubei cât şi de raportul dintre
suma asigurată şi valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma
58

asigurată reprezintă valoarea reală a bunului asigurat, atunci


despăgubirea este egală cu paguba.

2.5.2 Principul primului risc

Acesta este mai des aplicat la bunurile la care riscul de


producere a pagubei totale este mai redus (de exemplu, la asigurarea
clădirilor). Volumul sumei asigurate este considerat, în acest caz, ca
reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv.
La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului
nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de
valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Operând o comparaţie între cele două principii, observăm că
ele diferă atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea
bunului, iar paguba înregistrată a fost parţială. În cazul ambelor
principii, partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este
suportată în întregime de asigurat. Se observă, de asemenea, că
principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraţi decât cel
al răspunderii proporţionale, deoarece pagubele sunt compensate
într-o măsură mai mare. În acelaşi timp, însă, nivelul primelor de
asigurare este şi el mai ridicat.

2.5.3 Principiul răspunderii limitate

Principiul răspunderii limitate se caracterizează prin faptul


că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită
valoare prestabilită. Drept urmare, o parte din pagubă va cădea în
sarcina asiguratului, această parte fiind numită franciză. Franciza
poate fi: atinsă (simplă) sau deductibilă (absolută).
Indiferent de tipul de franciză cu care se operează, nu se
acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele
francizei.
Dacă se aplică principiul răspunderii limitate se evită
cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea
despăgubirilor la pagubele de volum mai redus. În acelaşi timp,
existenţa francizei îl face pe asigurat să manifeste mai multă grijă în
ceea ce priveşte întreţinerea bunurilor asigurate.
59

Fiecare dintre aceste principii se regăseşte în practică în


funcţie de tipul de contract de asigurare. Astfel, principiul
răspunderii proporţionale se aplică în cazul asigurării mărfurilor în
transportul internaţional, în cazul asigurării culturilor agricole sau a
animalelor. Principiul primului risc îşi găseşte aplicabilitatea în cazul
asigurării clădirilor, în timp ce principiul răspunderii limitate se
aplică în special la asigurarea mărfurilor în transportul internaţional.

2.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Rolul şi forma contractului de asigurare.


2. Specificul principiilor contractuale.
3. Rolul etapele activităţii de evaluare.
4. Condiţii de acoperire a riscurilor prin contractele de
asigurare.
5. Condiţiile şi specificul aplicării principiilor de
despăgubire

2.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE


AUTOEVALUARE

1. Beneficiarul asigurării reprezintă:


A. acea persoană juridică, ce în schimbul primelor de asigurare
încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele
produse bunurilor asigurate;
B. acea persoană juridică ce în schimbul primei de asigurare plătite
asigurătorului, asigură bunurile sau un eveniment împotriva anumitor
riscuri;
C. persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma
asigurată, fără însă ca aceasta să fie obligatoriu parte la contractul de
asigurare;
60

D. acea persoană fizică, ce în schimbul primei de asigurare plătite


asigurătorului, asigură bunuri sau un eveniment împotriva anumitor
riscuri.

2. Despăgubirea plătită de asigurător reprezintă:


a) acea valoare a pagubei minus franciza dacă asiguratul nu
suportă franciza;
b) chiar valoarea pagubei, dacă asiguratul nu suportă franciza;
c) suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o
plătească asiguratului în vederea compensării pagubei
produse de riscul asigurat.
A.(b,c) B.(a,b,c) C.(a) D.(c)

3. La stabilirea modului în care se va efectua despăgubirea, în limita


sumei asigurate, se foloseşte:
a) principiul răspunderii proporţionale;
b) principiul primului risc;
c) principiul răspunderii limitate;
d) evaluarea şi declanşarea asigurării.
A.(a,b) B.(c,d) C.(a,d) D.(a,b,c)

4. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale, se bazează pe:


a. b. c. d.
s d s v s s
p  d   d  p
v p v d p v
unde:
d = despăgubirea de asigurare;
s = suma asigurată;
v = valoarea bunului asigurat;
p = paguba
A.(a,c) B.(b,d) C.(a) D.(c)

5. Franciza în domeniul asigurărilor poate fi:


a) simplă;
b) autorizată;
c) deductibilă;
d) amplificată.
61

A.(a,c) B.(a,b,c) C.(toate) D.(c,d)

6. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale este specifică în


cazul:
a) stabilirii riscului seismic al clădirilor în asigurarea de
bunuri;
b) asigurarea mărfurilor în transportul internaţional;
c) asigurării culturilor agricole sau a animalelor.
A.(a,b,c) B.(b,c) C.(a,c) D.(a,b)

7. Contractele de asigurare au la bază principii care, deşi nu sunt


menţionate explicit în contract, trebuie cunoscute şi respectate de
cele două părţi. Acestea sunt:
a) principiul despăgubirii;
b) principiul subrogaţiei;
c) principiul interesului asigurabil;
d) principiul bunei credinţe.
A.(toate) B.(a,c) C.(a,d) D.(a,c,d)

8. Conform principiului despăgubirii aplicat în asigurări:


a) contractul de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea
pierderilor suferite;
b) asiguratul beneficiază de explicaţii privind modul în care se
determină despăgubirea plătibilă după producerea
evenimentului asigurat;
c) se reduce riscul subiectiv şi este împiedicat asiguratul să
profite din asigurare.
A.(a,c) B.(a,b) C.(a,b,c) D.(c)

9. O casă are o valoare de 150.000 u.m. (v0) reprezentând costul


construcţiei. Inflaţia estimată are valoarea i=12% u.m. Dacă uzura
clădirii (u) este de 25.000 u.m. Care este valoarea în u.m. la care va
fi casa asigurată?
A.(123.000) B.(143.000) C.(193.000) D.(133.000)

10. Existenţa principiului interesului asigurabil este o condiţie


necesară pentru:
a) a preveni acţiunile speculative ale asiguraţilor;
62

b) prevenirea acţiunilor speculative ale asigurătorilor;


c) a reduce numărul pagubelor intenţionate;
d) stabilirea excepţiilor de la principiul despăgubirii.
A.(a,c) B.(a,d) C.(a,b,c) D.(b,c,d)

11. Principiul subrogaţiei este:


a) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul este obligat să
plătească o daună din culpa unei terţe persoane;
b) procesul de recuperare de la persoana vinovată a sumelor
plătite ca despăgubire;
c) procesul de recuperare de la asigurătorul persoanei
vinovate a sumelor plătite ca despăgubire;
d) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul nu este obligat să
plătească o daună din culpa unei terţe persoane.
A.(a,c) B.(b,d) C.(a,d) D.(a,b,c)

12. Avantajele aplicării principiului subrogaţiei se referă la:


a) prevenirea dublei despăgubiri;
b) prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă;
c) a profita în urma daunelor asigurate, una din limite fiind
valoarea interesului asigurabil.
A.(a,c) B.(a,b) C.(b,c) D.(a,b,c)

13. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit la:


a) asigurările de bunuri;
b) la asigurările de persoane;
c) asigurările de răspundere civilă.
A.(a) B.(c) C.(a,b) D.(b,c)

14. Relativ la „suma asigurată“ se poate afirma că:


a) reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care
asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii
riscului asigurat;
b) este limita minimă de răspundere a asigurătorului;
c) pe baza ei şi a altor elemente se stabileşte prima de
asigurare;
d) nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c,d) D.(a,b,c,d)
63

15. Norma de asigurare (Na) este:


a) suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect
asigurat;
b) specifică asigurărilor obligatorii de bunuri;
c) stabilită la culturile agricole, la hectar, cuantumul acesteia
fiind stabilit în funcţie de felul culturilor;
d) calculată prin relaţia: Na=Sa /n;
e) calculată prin relaţia: Na/n=Sa /n
unde: Sa = Suma asigurată; Na = Norma de asigurare; n = numărul de
unităţi asigurate [u.m.].
A.(a,b,c,d) B.(a,b,c,e) C.(a,b,e) D.(c,d)

16. Prima de asigurare reprezintă:


a) suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului,
pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar
plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat;
b) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu prima brută
stabilită la 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată;
c) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota de primă
stabilită la 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată.
A.(a) B.(a,c) C.(c) D.(b,c)

17. Cota de primă este:


a) determinată pe baza relaţiei: Cp = pn - sp, unde: Cp = cota de
primă; pn = prima netă; sp = supliment de primă
b) denumită şi primă brută;
c) stabilită pe baza datelor statistice, folosind metodele şi
principiile calculului actuarial;
d) stabilită la asigurările de viaţă în funcţie de durata
contractului şi de vârsta asiguratului.
A.(b,c,d) B.(a,b) C.(a,c) D.(a,d)
64

RĂSPUNSURI

1. C 10. A
2. A 11. D
3. D 12. B
4. B 13. A
5. A 14. C
6. B 15. A
7. A 16. B
8. A 17. A
9. B

2.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Asigurări şi reasigurări în comerţul


Ciurel Violeta, Sebe internaţional, Editura All,
Emil, Mihăescu Ana Bucureşti, 1992
Maria
2 Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3 Constantinescu Dan Asigurări şi reasigurări. Editura
Anghel (coordonaor) Tehnică, Bucureşti, 1997
4 Constantinescu Dan Managernentul societătilor de
Anghel asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
(coordonator) 1998
5 Constantinescu Dan Marketing în asigurări. Editura Brend,
Anghel coordonator Bucureşti, 1998
6 Constantinescu Dan Asigurarea şi managementul riscului.
Anghel, Marinică Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
7 Constantinescu Dan Introducere în asigurări. Editura
Anghel, Marinică Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
65

8
9 Donald E. Malecki, Commercial Liability Insurance and
Roland C. Horn, Eric Risk Management. American
A. Wiening Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12 Iosif Gh., Gherasim Sistemul asigurărilor în România.
Al., Crişan N., Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
13 Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance
Kensicki, Gary Institute of America, Malvern,
Patrik, Robert Pennsylvania, 1997
Reinarz
14 Văcărel Iulian, Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Bercea Florian Editura Expert, Bucureşti, 1993
15 Victor Hallman, Personal insurance: Life, Health and
Karen L. Mamilton Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
66

CAPITOLUL 3

TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR

Obiective: Se urmăreşte în acest capitol utilitatea practică


pentru fiecare dintre asigurările prezentate: asigurări de bunuri,
de persoane de răspundere civilă, de creanţe etc.

Scurt rezumat: Se porneşte de la mai multe tipuri de


clasificări ale asigurărilor, iar apoi se detaliază fiecare dintre
categoriile de asigurări pe clase şi specific corespunzător:
asigurări de persoane, asigurări de bunuri (autovehicole,
clădiri, maritime, de aviaţie), asigurări de răspundere civilă
legală şi asigurări de creanţe.

Cuvinte cheie:
asigurări facultative; asigurări obligatorii; asigurări de
persoane; asigurări de viaţă; asigurări de deces; asigurări
universale de viaţă; asigurări de sănătate; CASCO; RCA;
carteluri; societăţi Lloyd’s; avarie parţială; avarie totală; avarie
comună; dispaşă; asigurare a creditelor de export; riscuri
politice; asigurare de cauţiune; asigurare de fidelitate.
67

3.1 CATEGORII DE ASIGURĂRI

Desigur că putem distinge diferite criterii de evidenţiere a


tipurilor de asigurări. Dintre acestea se evidenţiază în principal
următoarele trei:
a) după forma juridică de realizare a contractelor;
b) după domeniul sau ramura la care se referă;
c) practica conform cu obiectul de activitate

a) Clasificarea asigurărilor după forma juridică de


realizare a contractelor face distincţie între:
1. Asigurările obligatorii decurg din interesul general, social şi
economic al colectivităţii pentru protejarea economiei naţionale
(avuţiei naţionale) asigurând o continuitate a proceselor de producţie
şi protejarea victimelor unor accidente.
2. Asigurările facultative se încheie pe baza contractelor dintre părţi.
]În acest caz asigurătorul este obligat să accepte asigurarea
facultativă propusă de asigurat în condiţiile în care aceasta
corespunde cu prevederile actelor normative în vigoare în special
pentru riscurile necuprinse în asigurările obligatorii.

b) Distingem, de asemenea, după domeniul sau ramura de


apartenenţă al activităţii de asigurări:
1. Asigurările de bunuri au ca obiect valori materiale care aparţin
unor persoane fizice sau juridice şi pot fi supuse fenomenelor
naturale sau accidentelor. De exemplu: mijloace fixe şi circulante,
culturi agricole, rodul viilor, animale domestice, autovehicule, nave
de transport maritime şi fluviale, aeronave, clădiri, construcţii, bunuri
casnice, alte bunuri care aparţin populaţiei.
2. Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine şi
sunt încheiate cu scopul de a combate efecte naturale negative şi
accidente. De asemenea asigurările pot fi legate de anumite
evenimente importante legate de viaţa persoanei (împlinirea unei
anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă, deces etc.).
68

3. Asigurările de răspundere civilă prin care asigurătorul îşi asumă


obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de către
asigurat unor terţe persoane.

c) O altă posibilă grupare a asigurărilor poate fi realizată în


raport cu obiectul de activitate. Principalele tipuri de asigurări care
se pot practica conform cu obiectul de activitate sunt:
1) asigurări de viaţă;
2) asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
3) asigurări de autovehicule;
4) asigurări navale şi maritime (de transport);
5) asigurări de aviaţie;
6) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;
7) asigurări de răspundere civilă;
8) asigurări de credite şi garanţii;
9) asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;
10) asigurări agricole.

Pe lângă cele enumerate mai sus, în raport cu evoluţia


economică, fiecare dintre firmele de asigurare poate să introducă noi
tipuri de contracte de asigurare în corelaţie cu cerinţele
consumatorilor şi dinamica pieţei.

3.2 ASIGURĂRI DE PERSOANE

3.2.1 Asigurările de viaţă

Asigurările de persoane reprezintă contractele care au ca


obiect promisiunea efectuării unei plăţi de către asigurător în cazul
producerii unui eveniment care afectează persoana fizică prin:
vătămare corporală, îmbolnăvire, deces sau supravieţuire.
Asigurările de viaţă diferă ca formă contractuală de la o ţară
la alta încadrându-se în asigurări de persoane de viaţă şi asigurări de
persoane altele decât cele de viaţă (asigurări de sănătate, de accidente
etc).
69

Asigurările de viaţă reprezintă acele contracte realizate în


vederea acoperirii dificultăţilor financiare, cu caracter temporar sau
permanent, pe care le întâmpină familia persoanei decedate
(cheltuieli de înmormântare, pensii de urmaş). Asigurările de viaţă
asigură riscuri importante precum cele de deces şi de supravieţuire.
În funcţie de riscul asigurat avem următoarele tipuri de
asigurări de viaţă:
a) asigurări de supravieţuire;
b) asigurări de rentă;
c) asigurări de deces.

a. Asigurarea de supravieţuire este cea prin care


asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea
contractului, suma asigurată cu condiţia ca persoana asigurată să fie
în viaţă. Suma de bani acumulată poate fi plătită în totalitate la un
moment dat sau fracţionar pe o perioada de timp.
Motivele pentru care se poate încheia o astfel de asigurare
pot fi:
 achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu
valoare ridicată;
 realizarea unei călătorii de agrement;
 constituirea unui capital pentru o afacere;
 susţinere financiară pe durata studiilor;
 efectuarea de tratament medical.
Dacă asiguratul supravieţuieşte vârstei stipulate în contract,
el intră în posesia sumei respective, iar dacă nu supravieţuieşte atunci
societatea de asigurări nu are nici o obligaţie faţă de asigurat sau
moştenitorii acestuia. Suma acumulată de asigurat rămâne de drept
asigurătorului după decesul prematur al asiguratului.
b. Asigurarea de rentă reprezintă acel tip de asigurare în
care suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma
unei plăţi periodice cu titlul de rentă.
Plata rentei poate începe imediat după perfectarea
(încheierea) contractului de asigurare sau la o dată ulterioară.
Această asigurare nu este foarte atractivă datorită pierderii
dreptului asupra sumei asigurate, înscriindu-se în contract clauza
contra-asigurării care permite rambursarea primelor asigurate pentru
riscul de supravieţuire mai puţin pentru riscul de deces.
70

c. Asigurarea de deces protejează asiguratul împotriva


riscului de deces. Există un tip de asigurare care acoperă riscul de
deces indiferent de data la care ar surveni acesta, însă, în acest caz,
asiguratul se obligă să plătească prime pe toata durata vieţii sale.
O altă formă de contract limitează plata primelor la o
anumită perioadă (pe o durată de n ani, până la data x). Acest tip de
asigurare se numeşte asigurare de deces temporară.
În general se realizează asigurări de viaţă mixte pentru a face
mai atractive raporturile cu asiguraţii şi pentru a le simplifica sub
aspect organizatoric.
Asigurarea mixtă poate fi realizată ca o asigurare de viaţă cu
acumulare de capital, ea fiind cea mai rentabilă formă de asigurare
mixtă, atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător, pentru că este
singura formă de asigurare care, la expirarea perioadei de asigurare,
restituie primele depuse, la această sumă adăugându-se şi
excedentele de capital făcute de asigurător.

3.2.1.1 Asigurarea de viaţă pe termen

Dacă persoana supravieţuieşte perioadei pentru care s-a


încheiat contractul, atunci obligaţia societăţii de asigurări se
consideră încheiată. Asiguratul are însă posibilitatea de a reînnoi
contractul pentru o nouă perioada de timp doar dacă acest lucru nu a
fost prevăzut printr-o altă clauză contractuală.
Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt:
 acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate;
 facilitează obţinerea unor împrumuturi mari;
 oferă protecţia asigurabilităţii;
 alegerea perioadei de asigurare.
Lipse (dezavantaje) ale asigurării de viaţă pe termen sunt:
 lipsa posibilităţii de economisire;
 perioada de protecţie este limitată;
 creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta asiguratului
(în general primele sunt mult mai mici pentru perioade mici).
Asigurarea de viaţă pe termen oferă protecţie financiară
pentru o perioadă limitată de timp. Dacă persoana decedează în
aceasta perioadă, suma asigurată se plăteşte beneficiarilor poliţei.
71

3.2.1.2 Asigurarea de viaţă permanentă (viageră)

Asigurarea de viaţă permanentă reprezintă un tip de


asigurare care conferă protecţie în caz de deces pentru durata întregii
vieţi. În continuare se regăsesc principalele caracteristici ale acestui
tip de asigurare:
 este o asigurare de viaţă permanentă, care oferă protecţie pe toată
durata vieţii;
 poliţa de asigurare are o valoare fixă la un anumit nivel al
primei;
 poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform unui
plan prestabilit;
 valoarea economiilor este garantată de societatea de asigurări;
 poliţa asigură un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului
de deces pe întreaga durată a vieţii;
 poliţa poate să fie cu participare sau fără participare (cu plata sau
fără plata unor dividende).

Asigurarea de viaţă permanentă oferă protecţie permanentă


pe perioada întregii vieţi şi poate fi încheiată şi pentru acumularea de
capital.

3.2.1.3 Asigurarea de viaţă variabilă

Asigurarea variabilă este o asigurare cu prime fixe


asemănătoare cu asigurarea de viaţă permanentă doar că nivelul
primelor este constant, astfel că nivelul de acumulare este mai scăzut.
Diferenţa faţă de asigurarea permanentă constă în faptul că
asigurarea variabilă plasează riscul investiţiei asupra proprietarului
poliţei de asigurare, care poate opta pentru modul de investire a
capitalului său.
În general sunt disponibile mai multe opţiuni de a investi, iar
proprietarul poliţei va alege modalitatea cea mai bună de câştig.
Dacă alegerea sa se dovedeşte bună atunci se acorda o acoperire
adiţională în caz de deces, iar în cazul unei investiţii neperformante
se vor reduce beneficiile de deces.
72

3.2.1.4 Asigurarea de viaţă universală

Asigurarea de viaţă universală se caracterizează prin faptul


că posesorul poliţei poate modifica la anumite intervale de timp
valoarea beneficiilor de deces pe baza rezultatelor capitalizării făcute
de asigurător.
Posesorul poliţei poate schimba valoarea şi data efectuării
plăţilor de asigurare (uneori) fără a avea obligaţia de a anunţa
anticipat societatea de asigurări. Primele de asigurare sunt plasate
într-un cont (nu unul bancar), iar din valoarea lor se vor scădea, la un
moment dat, cheltuielile de deces. Tot în acest cont se vor adăuga
(vărsa) dobânzile obţinute. Posesorul acestei poliţe poate retrage la
un moment dat anumite sume din economiile acumulate.

3.2.2 Asigurări de sănătate

Asigurările de sănătate fac parte din categoria asigurărilor de


persoane altele decât cele de viaţă şi acoperă riscurile de îmbolnăvire
şi accident.
Rolul acestor asigurări este acela de a acoperi cheltuielile de
ocrotire a sănătăţii parţial sau integral, cheltuieli suportate de stat sau
persoana asigurată. Există următoarele tipuri de asigurări de sănătate:
a) asigurări de accidente;
b) asigurări de îmbolnăvire;
c) asigurări permanente de boală (sănătate).

a) Asigurările de accidente urmăresc protejarea persoanelor


fizice de consecinţele unor evenimente care le pot afecta viaţa
sau integritatea personală dar şi capacitatea de muncă.
Persoanele accidentate primesc cu titlul de indemnizaţie fie o
sumă forfetară, fie o primă majorată, fracţionată pentru a
acoperi cheltuielile de îngrijire medicală, recuperarea sănătăţii şi
a pierderilor de venit.
73

b) Asigurările de boală au drept obiectiv protejarea persoanelor


care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată
de boală.
c) Asigurările permanente de boală (sănătate) urmăresc să
elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de muncă
pentru o perioadă îndelungată, incapacitate determinată de un
accident sau de o boală.
Din momentul în care un asigurat a fost examinat şi acceptat
pentru acest tip de asigurare, contractul poate să-şi păstreze
valabilitatea pentru un număr de ani consecutivi şi nu poate fi reziliat
de către asigurător. Primele sunt plătite anual şi de obicei nu se
modifică de la un caz la altul (de la o persoană la alta).
Dacă asiguratul a contractat o asigurare pentru incapacitate
de muncă în urma unei boli sau a unui accident el are dreptul la o
indemnizaţie de asigurare (compensaţie) care se acordă periodic atâta
timp cât asiguratul este în incapacitate de muncă sau până la
împlinirea vârstei de pensionare, sau a decedat.

Exemplu de asigurare de sănătate:


Franciza 5.000 u.m.
Poliţa de
asigurare: Beneficiu maxim 1.000.000 u.m.
Procent de coasigurare 20%
Problema
atac de cord + tratament + spitalizare 10 zile
medicală
Cheltuieli 245.000 u.m. din care:
medicale
Plăţile 80% din suma ce 0,8 *(245.000 -5.000) =192.000 u.m.
asigurării depăşeşte 5.000 u.m.
Suma 1) franciza 5.000 u.m. 5.000 u.m +
suportată 2) 20% din suma ce 0,2 (245.000 -5.000) 48.000 u.m
de depăşeşte 5.000 u.m. = 48.000 u.m. =53.000 u.m.
asigurat:

În exemplul precedent persoana asigurată va cheltui 53.000


u.m. asigurându-se pentru un risc de 245.000 u.m.
74

Adesea, asigurările stabilesc o limită maximă pentru care se


poate plăti suma asigurată, iar dacă aceasta este depăşită, sumele
respective vor fi suportate de asigurat.

Asigurarea colectivă de sănătate reprezintă una din


multiplele căi de a oferi indemnizaţii pentru cazuri de boală sau
accidente practicate de persoanele juridice pentru proprii angajaţi.
Indemnizaţiile vor fi oferite în acest caz membrilor unui grup
(identificabil) pe baza unui contract de asigurare colectivă, iar
asigurătorul va considera grupul în entitatea sa şi nu prin persoanele
care-l alcătuiesc luate individual.
Diferite tipuri de grupuri sau organizaţii pot finanţa o
asigurare de sănătate asumându-şi responsabilitatea de a plăti în
întregime primele de asigurare (plan de asigurare fără contribuţia
salariaţilor) sau la plata primelor pot contribui chiar membrii
grupului.
Principalii beneficiari a acestor asigurări sunt firmele,
sindicatele sau alte asociaţii de persoane.
Asociaţiile şi organizaţiile pot finanţa asigurarea pentru
fiecare din membrii săi. Astfel rezultă o asigurare de sănătate
colectivă pentru asociaţi care reprezintă un beneficiu al apartenenţei
persoanelor la grup.
Sindicatele pot cumpăra asigurări de sănătate, pentru fiecare
din membrii lor fiind stabilit un fond de finanţare în care se varsă
primele, iar prin administratori au responsabilitatea de a cumpăra
asigurările.
Uneori acest tip de asigurări pot fi cumpărate de asociaţiile
patronale (firme mici dar care în număr mare pot obţine contracte
mai avantajoase). În acest caz se pierde totuşi din flexibilitatea
alegerii celei mai adecvate modalităţi de asigurare.

Avantajele asigurării colective de sănătate sunt:


 deoarece sunt folosite cote de primă colectivă asigurarea devine
mai ieftină, iar persoanele vârstnice sau mai puţin sănătoase pot
avea avantaje;
 persoanele care au suma plătită de patron beneficiază de o
reducere a contribuţiei pe care fiecare angajat trebuie sa o
plătească;
75

 contribuţia angajaţilor nu se impozitează;


 persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine
asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă, în mod individual
nu ar obţine acest lucru;
 poate oferi unei firme un plus de atractivitate la angajarea
salariaţilor;
 în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va suporta
cheltuieli foarte mari.
Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate:
 un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va fi
evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;
 dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde drepturile ce
decurg din asigurarea colectivă de sănătate, iar pentru a şi le
păstra în continuare va fi nevoit sa plătească prime foarte mari.

Uneori se practică „aranjamente” de protecţie socială prin


crearea unui fond comun folosit apoi pentru încheierea contractului
de asigurare negociindu-se şi alte tipuri de asigurări, pe lângă cele de
sănătate.

3.3 ASIGURĂRI DE BUNURI

3.3.1 Specificul asigurărilor de bunuri

Asigurarea de bunuri permite unei persoane să-şi protejeze


bunul al cărui proprietar este, dar şi veniturile viitoare. Asigurarea de
bunuri compensează cheltuielile solicitate de repararea sau înlocuirea
acelor bunuri care sunt pierdute sau distruse. În general cumpărătorii
de asigurări de bunuri preferă asigurarea pentru casă sau autoturisme.
O persoana tânără probabil nu are în proprietate prea multe
bunuri, iar dacă persoana este căsătorită va avea mai multe bunuri în
proprietate, astfel că riscul de incendiu, furt sau vandalism poate să
crească. Chiar dacă persoana respectivă nu se consideră bogată va fi
surprinsă să constate valoarea bunurilor pe care le deţine în urma
76

unei analize detaliate, precum şi nivelul costului de înlocuire al


bunurilor.
În practica asigurărilor, pentru inventarierea bunurilor se
recomandă parcurgerea următoarelor etape:
1. se alcătuieşte o listă cu toate bunurile aflate în proprietatea
persoanei, cu menţionarea datei şi a preţului de achiziţie;
2. se ataşează chitanţele sau bonurile de cumpărare aferente
bunurilor respective;
3. se înregistrează sau fotografiază pe peliculă şi se notează data la
care au fost făcute aceste înregistrări sau fotografii. Bunurile de
valoare mare vor fi fotografiate pentru surprinderea detaliilor;
4. se vor ataşa numere de inventar pe acele bunuri care ar putea fi
furate;
5. documentele de inventar se păstrează la bancă sau în alt loc ferit
de distrugere sau furt.

Determinarea valorii curente a obiectelor asigurate se face în


general scăzând din valoarea iniţială deprecierea estimată, uzura.
Pentru determinarea valorii poliţei de asigurare este necesară
întocmirea foii de inventar la care în mod obligatoriu se vor anexa
chitanţe, fotografii.

După stabilirea naturii bunurilor, acestea pot fi incluse în


următoarele categorii şi asigurate facultativ:
 bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având
domiciliul, sediul sau reşedinţa în România;
 bunuri primite în folosinţă sau păstrare, reparare, curăţare,
vopsire, vânzare sau pentru expunere în muzee sau expoziţii;
 bunuri sau activităţi care fac obiectul unor contracte de
concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune.

Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat,


dar aceste sume nu pot fi mai mari decât:
 valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut uzura
pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar;
 preţul plătit pe materii prime sau materiale, produse finite,
mărfuri;
77

 valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu, al lucrărilor


de artă.

Asigurătorul poate cere de la caz la caz condiţii suplimentare


de păstrare, stocare, manipulare, instalarea de sisteme de protecţie
împotriva incendiilor, furt, şi poate impune respectarea normelor de
utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale. Dacă se constată
că asiguratul nu a acţionat în acest sens, asigurătorul se poate preleva
de obligaţiile asumate.

3.3.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto


(CASCO)

Este un tip de asigurare facultativă care se încheie pentru


persoane fizice şi juridice pentru daunele suferite de autovehiculele
faţă de care asiguratul are un interes asigurabil şi se contractează de
către firmele din ţară numai pentru autovehicule înmatriculate în
România. Obiectul acestui tip de asigurare, autovehiculele, sunt
considerate acele vehicule pentru transporturi terestre, acţionate pe
principiul motorului, inclusiv remorcile ataşate acestora.

Caracteristici ale asigurării de tip CASCO:

 vechimea autovehiculului asigurat nu trebuie să depăşească 12


ani. Se pot asigura şi maşini cu vechime mai mare de 12 ani dacă
fac parte dintr-un parc auto mai mare de 10 maşini şi numărul lor
nu depăşeşte 10% din numărul total;
 asigurarea începe la ora 24 a zilei imediat următoare celei în care
s-a încheiat contractul de asigurare şi s-a încasat prima de
asigurare (rata I), dar uneori, pentru a se evita faptele ilicite,
asigurarea întră în vigoare după trei zile de la data efectuării
plăţii sau încheierii poliţei;
 asigurarea încetează la ora 24 a ultimei zile a perioadei pentru
care a fost încheiată;
 durata asigurării este de un an sau minim 6 luni.
78

Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu


alte modalităţi complementare de acoperire a riscurilor, precum:
 asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu
extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12 luni);
 asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată cu
asigurarea penru furt extern (1- maxim 3 luni);
 asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu
asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul
(valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii).
Un exemplu de tarife pentru tipurile de riscuri asigurate este
prezentat în Tabelul nr. 1:

Tabelul nr. 1 Tarife orientative CASCO


Riscurile asigurate Cota de primă
%
Avarii numai în România 1,2 – 4,40
Avarii în România şi în afară 1,7 – 4,90
Avarii şi furt în România 2,3 – 7,05
Avarii în România şi în afară şi furt în România 2,5 – 7,68

Contractul de asigurare se încheie în baza unei cereri-


chestionar care împreună cu Nota de calcul şi Inspecţia de risc fac
parte integrantă din contractul de asigurare.
Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie, acesta
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
 să fie în stare de funcţionare;
 caroseria să nu prezinte porţiuni întinse de rugină sau exfoliere;
 cauciucurile să nu prezinte uzură accentuată;
 parbrizul, geamurile, farurile, semnalizatoarele, spoiler-ul sau
alte părţi casante să fie intacte;
 seria şasiului şi seria motorului să corespundă cu cele din
documente;
 sistemul antifurt şi toate dotările suplimentare să existe şi să fie
în stare de funcţionare;
79

 să se facă dovada că viitorul asigurat este în posesia celor două


rânduri de chei originale ale autovehiculului.

Riscurile asigurate şi excluderile fac parte componentă a


contractului de asigurare, în funcţie de acestea stabilindu-se prima de
asigurare. Pentru stabilirea primei de asigurare trebuie cunoscută
valoarea reală, suma asigurată, care este cea calculată sau
determinată ca valoare rămasă la momentul încheierii contractului.

Vr = Vn – U
unde:
Vr = valoarea rămasă;
Vn = valoarea din nou;
U = uzura.

Uzura (U) autovehiculului se stabileşte conform scalei de


uzură prevăzută în tariful de prime, valori tabelate în cataloage de
specialitate.
Valoarea din nou (Vn) a autovehiculului se determină
distinct pentru autovehiculele indigene şi pentru autovehiculele
producţie străină în raport cu:
(a) pentru autovehiculele indigene
 valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri (inclusiv
TVA şi celelalte taxe impuse);
 pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul
de factură (inclusiv TVA);
(b) pentru autovehiculele producţie străină
 valoarea de catalog EUROTAX;
 pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul
de factură la care se adună totalul taxelor din declaraţia vamală
(mai puţin TVA).

Asiguraţii beneficiază de termen de graţie 5 zile lucrătoare


pentru plata primele sau a ratelor scadente.
În cazul unei avarii, sau accident, este obligatoriu ca
producerea evenimentului asigurat să fie anunţată în termen de 48 de
ore de la producerea acestuia sau de la intrarea în ţară.
80

Adiţional, la contractul CASCO poate fi ataşată clauza de


despăgubire la accidentarea persoanelor pentru: invaliditate
permanentă parţială sau totală şi/sau deces.

Dacă în cursul unui an de asigurare, asiguratul nu a avut nici


o daună, la reînnoirea contractului pentru un nou an de asigurare - cu
condiţia continuităţii - se vor aplica reduceri (bonusuri) asuprea
primei de asigurare astfel: 1 an - 20%; 2 - 25%; 3 - 35%; 4 - 50%.
Începând cu al 5-lea an consecutiv fără daune, nu se mai acordă
bonus, dar se aplică cotaţia de primă rezultată în urma acordării
bonusului în anul 4 de asigurare fără daune.

Riscurile asigurate prin contractele CASCO pot fi:


(a) Riscuri specifice circulaţiei:
Coliziuni cu alte autovehicule, sau cu orice alt corp mobil
sau imobil, ieşiri în decor, răsturnări, derapări, căderi în prăpastie sau
în apă (cu ocazia transbordării sau ruperii podurilor), căderi de
corpuri pe vehicul.
(b) Riscuri generale:
Incendiu, trăsnet (chiar neurmate de incendiu) explozie
(inclusiv explozia rezervorului de carburant ca urmare a producerii
unui eveniment asigurat). Se vor despăgubi daunele produse direct
asupra autovehiculului asigurat precum şi daunele indirecte: afumare,
carbonizare, pătare sau efectele căldurii degajate. De asemenea se
despăgubesc daunele provocate de agentul de stingere.
(c) Calamităţi naturale precum:
 efectele directe ale ploilor torenţiale, grindinii, inundaţiilor,
aluviunilor, furtunilor, uraganelor, trombelor de aer, efecte ale
greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşelor, cutremurelor
sau a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren;
 efectele indirecte ale acestor fenomene precum: prăbuşirea unui
copac lovit de trăsnet, acţiunea mecanică a obiectelor purtate de
furtună sau uragan, dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor
din cauza greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, ori a
avalanşelor de zăpadă, a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau
a cutremurelor de pământ.
81

Asigurarea depinde se tipul autovehiculului, al unor părţi


componente sau piese ale autovehiculului. Se pot despăgubi avariile
produse autovehiculului ca urmare a furtului sau tentativei de furt
prin efracţie, chiar dacă autovehiculul asigurat nu se afla într-o
încăpere. De asemenea se despăgubesc pagubele cauzate încăperii în
care se afla autovehiculul asigurat, ca urmare a furtului prin efracţie1
sau a tentativei de furt prin efracţie a autovehiculului asigurat sau a
unor componente ale acestuia.
Primele de asigurare sunt diferenţiate pe categorii de
autovehicule, în funcţie de vechime şi stare de întreţinere, şi pot fi
achitate integral sau în rate subanuale. Pentru parcurile de
autovehicule se acordă reduceri cuprinse între 5 şi 15% în funcţie de
numărul autovehiculelor asigurate.
Se acceptă în asigurare autovehicule cu vechime până la 12
ani inclusiv şi în cazul parcurilor de autovehicule, iar uneori se pot
asigura şi autovehicule cu vechime mai mare, în condiţii negociate
de către ambele părţi.
Tarifele de asigurare sunt progresive, dependente direct
proporţional în raport cu numărul şi tipul riscurilor asigurate:
 avarii numai în România;
 avarii în România şi în afară;
 furt în România;
 avarii şi furt în România;
 avarii şi furt în România şi în afară.

Valoarea primelor de asigurare a autovehiculelor uzate este


dată de valoarea de comercializare (preţul din nou) din care se scade
uzura stabilită în raport cu vechimea în ani a acestora (conform
procentajelor din scala de uzură), rulajul, starea tehnică şi valoarea
de piaţă. De obicei aceste valori sunt disponibile agenţilor de
asigurare tabelate, standardizate. Vezi Tabelul nr. 2 Scala de uzură2.
Exemplu de determinare pentru un autovehicul care are
valoarea din nou de 17.200 euro.
Preţ autovehicul nou = 17.200 euro

1
Prin efracţie se înţelege acel furt după care rămân urme că făptuitorii l-au
săvârşit prin spargerea forţată sau distrugerea dispozitivelor de închidere.
2
Supliment Auto Expert, Nr. 18 mai 2002
82

Vechime = 5,5 ani


Rulaj = 50.000 km
Stare tehnică bună

Din Tabelul nr.2 Scala de uzură se alege pentru vechimea


cuprinsă între cinci şi şase ani valoarea rămasă, 60% din valoarea
reală, din care se mai reduce 10% pentru rulajul de 50.000 km. Deci,
valoarea este dată de 50% din valoarea autoturismului nou, adică
8.600 euro.
Aceasta este o valoare estimativă de la care se poate pleca la
negocierea preţului de vânzare, respectiv cumpărare a poliţei de
asigurare. Această valoare poate fi mai mare sau mai mică funcţie de
starea tehnică reală şi de valoarea de piaţă a autovehiculului.

Tabelul nr. 2 Scala de uzură


Valoarea rămasă - procent din valoarea de
Observaţii
nou
Vechimea autovehicule cu autovehicule cu masa
autovehiculului masa sub 3,5 tone şi peste 3,5 tone şi mai
mai puţin de 9 mult de 9 locuri pe
locuri pe scaune scaune Coeficienţii
valorii rămase,
0-1 an 100% 100% conform datelor
1-2 ani 85% 84% din tabel, se
2-3 ani 75% 73% corectează cu
10-15% în
3-4 ani 70% 62% funcţie de
4-5 ani 65% 55% kilometrii
5-6 ani 60% 47% parcurşi, starea
tehnică şi de
6-7 ani 55% 41% întreţinere şi
7-6 ani 50% 35% valoarea de
6-9 ani 45% 32% piaţă.
8-10 ani 40% 28%
Peste 10 ani 30% 25%

Este prevăzută de asemenea şi posibilitatea asigurării riscului


de furt în afara teritoriului României în condiţiile încasării unei prime
suplimentare de asigurare, pentru perioade de 1 până la 3 luni.
83

Totuşi, pentru mai multă mobilitate, asigurările pot fi gândite pentru


a corespunde cerinţelor şi posibilităţilor fiecărui client în parte.

3.4 ASIGURĂRI DE AVIAŢIE

3.4.1 Elemente specifice

Modernizarea flotei aeriene civile, creşterea numărului


orelor de zbor, a valorii mărfurilor şi a numărului pasagerilor
transportaţi au condus la accentuarea nevoii de asigurare a riscurilor
aviatice. În plus, numărul important de sinistre înregistrat în acest
domeniu a determinat companiile aviatice să ia măsuri în scopul
evitării posibilelor catastrofe.
Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă, care
include următoarele secţiuni:
 asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO);
 asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele
acestora sau mărfurile transportate;
 asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.

Suma asigurată se stabileşte pe baza valorii declarate de


asigurat, care nu trebuie sa depăşească valoarea din nou - în cazul
asigurării aeronavei sau în limitele prevăzute în legislaţia din
România, în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte
sau în acordurile încheiate cu partenerii externi - în cazul asigurării
de răspundere.
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este
reglementată pe plan internaţional prin:
 Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu protocolul de la
Haga (1955), care se aplică oricărui transport internaţional de
persoane, bagaje sau mărfuri, efectuat pe aeronave, cu plata
transportului. În plus, răspunderile civile ale companiilor de
aviaţie au fost completate prin Convenţia de la Guatemala;
84

 Convenţia de la Tokyo (1963), care se aplică tuturor


infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite securitatea
aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în aeronave sau
ordinea şi disciplina la bord;
 Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazul daunelor
provocate terţilor din afara aeronavei.

Primul contract de asigurare de aviaţie a fost încheiat în 1912


de către societatea Lloyd’s of London. El acoperea numai
răspunderea. De altfel, poliţele de asigurare realizate înainte de
primul război mondial aveau ca obiect în principal răspunderea civilă
sau accidentele de persoane. Asigurarea împotriva avarierii
aparatelor de zbor extrem de fragile din acele timpuri ar fi însemnat
un risc mult prea mare pentru societăţile de asigurări. După ce primul
război mondial a luat sfârşit, mulţi dintre piloţii reîntorşi de pe front
au intrat în aviaţia comercială. Aceşti piloţi au găsit unele societăţi de
asigurare care şi-au exprimat interesul de a experimenta asigurarea
aparatelor comerciale. Însă afacerea nu a fost profitabilă, în acea
perioadă retragerile firmelor de asigurări de pe piaţă fiind frecvente.
De exemplu până în 1922, în SUA nu a existat nici un contract de
asigurare de aviaţie încheiat de societăţile de asigurare americane.
Existau totuşi câteva contracte de asigurare realizate de firma
Lloyd’s of London, prin intermediul companiei Barbel and Baldwin,
din New York.
Succesul primului zbor transatlantic realizat în 1927 de către
Charles Lindbergh a atras atenţia asupra posibilităţilor oferite de
transportul aerian conducând odată cu aceasta, la atragerea unor
capitaluri însemnate pentru investiţii în acest domeniu. A urmat
dezvoltarea puternică a poştei aeriene, iar apoi a industriei aviatice
americane care a devenit în scurt timp un factor important în viaţa
economică a SUA. Acelaşi trend s-a înregistrat în dezvoltarea
aviatică de pe întreg globul. Zborurile au început să devină regulate
şi mai sigure. Multe companii au cumpărat avioane pentru
transportul bunurilor şi persoanelor. Avioanele particulare, cu o
construcţie mai simplă, au devenit tot mai prezente. S-au dezvoltat
continuu facilităţile la sol pentru buna decolare şi aterizare a
avioanelor sub forma aeroporturilor şi a pistelor de aterizare de
urgenţă şi a sistemelor de dirijare a zborurilor.
85

Utilizarea avioanelor militare în cel de-al doilea război


mondial a constituit un impuls foarte puternic pentru dezvoltarea
industriei aviatice, precum şi pentru realizarea unor sisteme la sol tot
mai performante pentru decolare şi aterizare. Dezvoltarea avioanelor
cu reacţie după 1960 a oferit noi oportunităţi transportului aerian.
Totodată a început şi cursa de cucerire a spaţiului cosmic, cu
prima aselenizare din 1969. Remarcabilă este evoluţia acestui
fenomen, mai ales că toate segmentele transportului aerian s-au
dezvoltat intens în ultimele patru decenii. Aviaţia a cunoscut o
expansiune incredibilă de la un număr mic de aparate de zbor la sute
de mii în prezent.

3.4.2 Piaţa riscurilor aviatice

Asigurătorii riscurilor aviatice se pot clasifica în: carteluri


(formate din mai multe societăţi de asigurare, societăţi de asigurare
individuale) şi societăţi Lloyd’s.

1. Cartelurile. Cea mai mare parte a pieţei de asigurări pentru


aviaţia civilă este dominată de câteva carteluri, a căror strategie este
aceea de a stimula resursele financiare necesare acoperirii
asigurărilor de mare valoare. În SUA există trei astfel de carteluri
United States Aircraft Insurance Group fondat în 1928, Associated
Aviation Underwriters fondat în 1929 şi Aviation Office of America
fondat în 1962. Aceste carteluri încheie contracte de asigurări de
aviaţie în numele societăţilor de asigurare membre. Practic, orice tip
de expunere la pierdere în domeniul aviatic poate fi asigurat de
aceste carteluri. Aceste trei carteluri realizează contracte de asigurare
pentru cele mai multe companii de aviaţie comercială din SUA,
pentru companiile producătoare de avioane comerciale, precum şi
pentru majoritatea aeroporturilor. Fiecare reprezentanţă a acestor
carteluri are un personal extrem de specializat. Mulţi dintre cei care
soluţionează cererile de despăgubire sunt ei înşişi piloţi licenţiaţi.
Există reprezentanţe pe întreg teritoriul SUA, iar poliţele de asigurare
sunt realizate de către agenţi sau brokeri.
Serviciile fiecărui cartel sunt puse la dispoziţia societăţilor
de asigurări din componenţa sa în mod automat. Nu există o anumită
86

agenţie care să reprezinte cartelul. Fiecare societate membră are


autoritatea de a încheia contracte de asigurare în numele cartelului.

2. Societăţi de asigurare. Unele societăţi încheie contracte de


asigurare în mod independent fără a apela la suportul financiar al
cartelurilor. Aceste societăţi sunt însă suficient de puternice pentru a
realiza contracte de asigurare aviatice şi dispun de o vastă experienţă
în domeniu - altfel nu ar putea rezista pe piaţa asigurărilor aviatice -.

3. Societăţile Lloyd’s. Aceste societăţi operează la nivel naţional sau


regional ca intermediari pe piaţa asigurărilor aviatice, în special
pentru riscuri care:
 nu aparţin claselor omogene;
 au fost refuzate de alte societăţi de asigurare;
 nu se asigură pe piaţa obişnuită.
De exemplu, aparatele de zbor fabricate de persoane
particulare şi aparatele de zbor de interes istoric sau elicopterele sunt
acoperite prin contracte de asigurare la societăţi Lloyd’s.
Creşterea importanţei asigurărilor aviatice reflectă
dezvoltarea industriei aviatice din ultimele decenii. Din punct de
vedere funcţional, această industrie este împărţită în cinci mari
sectoare: aviaţia generală, linii aeriene, producători ai aparatelor de
zbor, aeroporturi şi baze aeriene.
a. Aviaţia generală. Cel mai mare sector al aviaţiei îl
constituie aviaţia generală. Ea cuprinde: aviaţia utilitară, serviciile
aviatice pentru executivul marilor corporaţii, taxiurile aeriene,
cursele charter, zborurile şcoală, zboruri pentru observaţii
atmosferice, zboruri de agrement. Pentru simplificare se poate spune
că aviaţia generală se defineşte ca fiind întreaga aviaţie civilă, mai
puţin liniile aeriene.
Pentru a ne face o imagine asupra dimensiunii acestor
servicii, vom menţiona faptul că 98% din totalul aparatelor de zbor
din aviaţia civilă a SUA sunt aparatele pentru aviaţie generală.
b. Liniile aeriene. Marile linii aeriene de transport deservesc
rute intercontinentale şi transoceanice, în timp ce liniile aeriene
naţionale deservesc piaţa internă a fiecărei ţări.
c. Producătorii aparatelor de zbor. Acest sector cuprinde
marile companii producătoare de aparate de zbor, de motoare, de
87

avioane, de echipament electronic de bord, precum şi alte sisteme


necesare zborului. Deşi în lume există puţine firme mari destinate
construcţiei de avioane şi motoare de avion, există câteva mii de
companii mai mici care produc şi distribuie componente pentru
aparatele de zbor.
Pentru acest segment al industriei aviatice dedicat realizării
aparatelor de zbor, motoarelor de avion, precum şi componentelor
acestora, există câteva mari societăţi de asigurare care s-au
specializat în acest domeniu extrem de complex.
d. Aeroporturile. În lume se află zeci de mii de aeroporturi
de diferite mărimi, de la cele mari cum ar fi celebrele O’Hara din
Chicago, Hartsfield din Atlanta, Heathrow din Londra etc. până la
micile aeroporturi private cu gazon. Administratorii aeroporturilor
includ atât municipalitatea marilor metropole cât şi proprietarii
micilor baze aeriene.
e. Bazele aeriene. Mii de administratori de baze aeriene
servesc ca dealeri şi distribuitori de aparate de zbor, oferă servicii de
reparaţii şi întreţinere sau asigură alimentarea cu combustibil şi piese
de schimb.

3.4.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor.


Număr limitat de unităţi expuse riscului

Aviaţia, indiferent de specificul ei, prezintă o serie de riscuri


care includ expunerile la pierderi catastrofice, expuneri la risc limitat
şi o diversitate semnificativă de factori care fac ca expunerile să se
individualizeze în funcţie de aparatul de zbor şi de pilot. Societăţile
de asigurare evaluează în mod individual fiecare contract de
asigurare luând în consideraţie calităţile pilotului, tipul aparatului de
zbor şi dotarea electronică de la bord, aspectele geografice ale
zborurilor, precum şi scopul folosirii aparatului de zbor.
Pentru societăţile de asigurări aparatele de zbor şi riscurile
implicate prezintă fiecare în parte multe elemente de unicitate, dar
nici unul nu este atât de important ca expunerea permanentă la riscul
de catastrofă. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt,
în grade diferite, în fiecare formă de asigurare, însă în asigurarea de
aviaţie el a primit un statut propriu.
88

În evaluarea acestui risc de pierdere catastrofică un rol


important îl au caracteristicile fizice ale avionului. Avionul este, dată
fiind natura zborului, un aparat de construcţie uşoară, robustă şi
foarte sofisticată. Ingineria aviatică este mult mai complexă decât cea
feroviară sau rutieră, avioanele fiind supuse unor forţe exterioare
diferite de cele la care sunt supuse în general trenurile şi
automobilele. Având în vedere concepţia, construcţia şi condiţiile de
funcţionare, se poate constata că avioanele sunt mult mai susceptibile
la pierderi catastrofice decât orice alt vehicul terestru sau maritim.
Accidentele aviatice au demonstrat cât de predispuse sunt
avioanele la daune totale şi cât de rapid se pot transforma unele
accidente în catastrofe. Odată cu creşterea capacităţii de transport şi a
creşterii parametrilor de zbor (viteză şi altitudine), creşte frecvenţa
accidentelor majore.
Din punctul de vedere al societăţilor de asigurare o situaţie
mai complicată decât cazul pierderii catastrofice o constituie numărul
limitat de unităţi expuse riscului. Dacă se iau în consideraţie
aparatele de zbor de pe toate liniile aeriene din lume, se ajunge la
câteva zeci de mii de avioane, iar numărul total al aparatelor de zbor
din aviaţia civilă se ridică însă la sute de mii. Numărul avioanelor
expuse la pierderi este relativ mic în comparaţie cu alte tipuri de
bunuri (automobile, case etc.). De aceea, societăţile de asigurare
pentru aviaţie nu dispun, pentru anumite clase de risc, de suficiente
unităţi expuse la risc pentru a permite calcule statistice corecte, pe
baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului ca şi în
cazul asigurărilor maritime, societăţile de asigurare trebuie să se
sprijine mai mult pe raţionamente logice decât pe o bază de date
statistice.
Chiar dacă numărul limitat de unităţi expuse riscului ridică
multe probleme, iar pierderea catastrofică constituie o perpetuă
ameninţare, societăţile de asigurare ar avea mai puţine probleme dacă
aparatele de zbor ar fi tipizate şi uşor clasificabile pe categorii de
risc. Chiar şi atunci când două avioane sunt asemănătoare, varietatea
factorilor de risc la care sunt expuse face ca asigurarea lor să poarte
pecetea individualităţii. Valoarea contractelor de asigurare poate
diferi de la un avion la altul cu valori de ordinul miilor de dolari, în
funcţie de echipamentele electronice de bord şi de sistemele de
ghidare instalate.
89

Sunt importante cele patru criterii majore de evaluare a


riscului: tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord, abilităţile
pilotului, scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor şi
caracteristicile geografice ale zborului.

3.4.3.1 Tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord


Aparatul de zbor şi numărul de persoane care pot zbura în
calitatea de pasageri sau membrii ai echipajului determină valoarea
contractului de asigurare. Aceste informaţii oferă o bază de plecare
în evaluarea potenţialului maxim de risc, respectiv valoarea maximă
a unei daune totale. Valoarea contractului de asigurare va fi mai mică
decât această valoare maximă, dar va depinde de ea. Probabilitatea
daunei totale depinde de o serie de factori cum ar fi: vechimea,
caracteristicile constructive şi configuraţia aparatelor de zbor.
1. Vechimea. Problema vechimii aparatului de zbor se referă
la deteriorarea structurii sale, dar şi la uzura motoarelor. După o
perioadă de funcţionare, aparatul expus zborului şi impactului cu
solul la fiecare aterizare, începe să dea semne de slăbiciune. Adeseori
performanţele acestuia se reduc datorită deteriorării suprafeţei
aripilor care creează forţa portantă, apariţiei unor zone de coroziune
sau a unor crestături pe elicea avionului. Multe aparate de zbor se
construiesc cu o anumită rezervă, astfel ca deteriorările care se
produc în timp să nu afecteze imediat performanţele de zbor.
Fiecare aparat de zbor are propria lui durată de viaţa
proiectată, durată ce poate varia de la câţiva ani la câteva decenii. De
exemplu, mai mult de jumătate din aeronavele aviaţiei civile din
România înainte de 1991 aveau o vechime de peste zece ani.
2. Caracteristicile constructive ale unui aparat de zbor sunt
foarte importante nu numai în stabilirea probabilităţii de daună, dar şi
în evaluarea reparaţiilor necesare după avarierea potenţială a
aparatului. În industria aviatică există o diversitate mai mare de tipuri
constructive decât în industria automobilelor, de aceea fiecare aparat
se prezintă ca unicat din punct de vedere al reparaţiilor.
Recondiţionarea suprafeţelor metalice ale avionului necesită multă
experienţa din partea mecanicilor şi dotări corespunzătoare. La
avioanele cu structuri sofisticate, daune relativ minore pot necesita
înlocuirea unui întreg element structural, implicând costuri deosebite.
Din acest motiv este preferabil să se declare o pierdere totală a
90

aparatului de zbor, în cazul în care cheltuielile pentru reparaţii devin


excesiv de mari.
3. Configuraţia aparatelor de zbor determină o serie de
particularităţi în manevrarea aeronavelor. De exemplu, avioanele cu
tren de aterizare convenţional, format din două roţi montate în faţă,
înaintea centrului de greutate, prezintă o poziţionare uşor înclinată în
sus. Aceasta poziţie este dezavantajoasă pentru pilot, deoarece atunci
când rulează aparatul la sol, el nu are suficientă vizibilitate. Pe de
alta parte, trenul de aterizare sub forma de triciclu, cu două roti
poziţionate în spatele centrului de greutate, oferă o poziţie mai buna
pentru rulajul aparatului la sol, dar este mult mai pretenţios la
aterizarea pe suprafeţe prea tari sau prea moi. Hidroavioanele şi
aparatele de tip amfibie trebuie să facă faţă la o serie de pericole
maritime, în plus faţă de cele aviatice. Avioanele care dispun de mai
multe motoare sunt mai puternice, dar întâmpină serioase dificultăţi
de zbor atunci când cade un motor, datorită asimetriei forţei de
propulsare. Am putea afirma că practic, fiecare aparat de zbor
prezintă propriile riscuri generate de specificul configuraţiei sale.

3.4.3.2 Abilităţile pilotului


Condiţia psiho-fizică a pilotului sau a echipajului
influenţează desfăşurarea zborului. Pilotul trebuie să fie permanent
într-o condiţie optimă. Există o veche zicală potrivit căreia: „Aviaţia,
ca şi marea sau muntele nu sunt periculoase, ci neiertătoare faţă de
greşelile umane”.

3.4.3.3 Scopul în care urmează sa fie folosit aparatul de zbor


Aparatul de zbor poate fi folosit pentru transportul de
persoane, transportul utilitar etc. fiecare dintre aceste destinaţii
denotă anumite riscurile posibile. Trebuie arătat că avioanele aviaţiei
militare şi prototipurile nu sunt asigurate.

3.4.3.4 Caracteristicile geografice


Sunt acele elemente care se referă la tipul de climă,
condiţiile meteo, temperatură, altitudine, lungimea pistei, care
combinate oferă o multitudine situaţională în evaluarea riscurior din
domeniul aviatic.
91

Deoarece valoarea contractelor de asigurare depinde foarte


mult de abilitatea experţilor societăţii de asigurări de a evalua cât mai
corect producerea riscului, ei vor evalua cu atenţie probabilităţile de
apariţie a tuturor riscurile posibile.

3.5 ASIGURĂRI MARITIME

3.5.1 Tipuri de asigurări maritime

Asigurarea maritimă este o ramură a asigurării de bunuri în


cadrul căreia societăţile de asigurare îşi asumă protecţia navelor
fluviale şi maritime utilizate în porturi, precum şi a încărcăturii
acestora împotriva unor riscuri.
La începuturile dezvoltării asigurărilor maritime una şi
aceeaşi poliţă de asigurare acoperea atât marfa cât şi nava cu care era
transportată aceasta deoarece proprietarul navei era şi cumpărătorul
mărfurilor transportate.
Pe măsura dezvoltării comerţului maritim s-au constituit
companii de navigaţie interesate în special de asigurarea navelor, în
timp ce interesul pentru asigurarea încărcăturii revenea proprietarilor
mărfurilor. Astfel au apărut două tipuri distincte de asigurări
maritime:
 asigurarea navelor (asigurarea de tip CASCO);
 asigurarea încărcăturii, adică a bunurilor care fac obiectul
transportului maritim (asigurarea de tip CARGO).
Principii aplicabile în asigurările maritime sunt similare
cu cele din alte ramuri de asigurări, dar cu specific la activităţile de
transport maritim. Aceste principii sunt:
 principiul interesului asigurabil - prezintă un caracter
patrimonial şi vizează conservarea bunurilor care fac obiectul
voiajului maritim. Acest interes asigurabil se manifestă în mod
specific de către proprietarul (deţinătorul) bunurilor transportate,
deţinătorul unei ipoteci pe navă etc.
92

 principiul despăgubirii - reflectă motivaţia interesului asigurabil,


finalitatea asigurării în ipoteza producerii cazului asigurat;
 principiul bunei credinţe - valabil pentru orice contract de
asigurare care intervine între părţi.

Asigurările de bunuri care fac obiectul asigurării de tip


CARGO privesc mărfurile care fac obiectul comerţului exterior şi
care se află în trafic internaţional cu mijloace de transport româneşti
sau străine, fiind în corelaţie cu condiţiile de livrare stabilite prin
contracte comerciale cu partenerii străini (F.O.B.1, F.O.R.2, F.O.T.3
etc.). În practica internaţională se utilizează şi alte condiţii de livrare:
franco-frontiera clientului extern, franco-frontiera de destinaţie,
franco-portul de destinaţie. Există patru categorii de condiţii
denumite „Regulile INCOTERMS”:
1. livrări de tip „C” în care vânzătorul organizează şi transportul,
dar nu-şi asumă riscuri suplimentare (costuri suplimentare) în
raport de marfă după încărcarea ei pe bordul navei;
2. livrări de tip „D” în care vânzătorul îşi asumă responsabilitatea
pentru marfa transportată până la destinaţie;
3. livrări de tip „E” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia
cumpărătorului în limitele responsabilităţilor sale;
4. livrări de tip „F” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia
cărăuşului nominalizat de cumpărător.

În condiţiile de livrare C.I.F. (cost-asigurare-transport)


furnizorul se obligă să se îngrijească de transportul şi asigurarea
mărfurilor suportând cheltuielile de transport şi asigurare care sunt
incluse în preţul de vânzare.
În condiţiile de livrare de tip „C” sau „F” asigurarea cade în
sarcina cumpărătorului extern, fapt care poate să implice negocierea
preţurilor de vânzare.

3.5.2 Avaria în asigurările maritime

1
F.O.B. acronim provenit din expresia „Free On Board”
2
F.O.R. acronim provenit din expresia „Free On Rail“
3
F.O.T. acronim provenit din expresia „Free On Truck”
93

În timpul transportului maritim atât nava cât şi mărfurile pot


suferi vătămări sau pierderi cunoscute sub denumirea de avarii.
Avaria în asigurarea maritimă este caracterizată ca o pagubă
materială a obiectului asigurat, o degradare indiferent de mărimea şi
cauza generatoare.
În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le
afectează avariile pot fi:
 avarii totale;
 avarii parţiale (particulare);
 avarii comune.
a) Avaria totală este o pierdere totală sau completă a
bunurilor asigurate sau presupune deteriorarea caracteristicilor
intrinseci până în momentul în care bunul este exclus din categoria
bunurilor din care a făcut parte.
Avaria totală poate fi:
 avarie totală reală - dispariţia navei sau distrugerea completă;
 avarie totală constructivă - se manifestă atunci când pierderea
bunului asigurat este inevitabilă, iar costul salvării (remedieri,
reparaţii etc.) ar depăşi valoarea asigurată.
b) Avaria parţială reprezintă orice pierdere parţială suferită
de bunul asigurat din cauza unui risc asigurat (se produce în mod
fortuit, neintenţionat).
Se constată că avaria parţială este datorată unor cauze
întâmplătoare (incendiu, eşuare, explozie) care îl afectează exclusiv
pe proprietarul bunului asigurat.
c) Avaria comună apare atunci când, din necesitate, în mod
intenţionat, se impune un sacrificiu, o cheltuială pentru siguranţa
comună a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei
intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă.
Avaria comună este expresia unui act intenţionat realizat prin
ordin, în momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie, fapt
care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia maritimă.
De aceea pierderile înregistrate în avaria comună se distribuie
proporţional între aceştia, indiferent dacă bunurile au fost asigurate
sau nu. Acceptarea avariei comune implică unele elemente privind
paguba:
 primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile normale;
 să ameninţe atât nava cât şi încărcătura;
94

 sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt


rezultat al unui act intenţionat, dar au scopul comun de a salva
nava şi încărcătura;
 sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie să
prezinte un caracter excepţional distingându-se de cheltuielile
normale de navigaţie asumate de armator prin contract;
 sacrificiul şi cheltuielile trebuie să fie rezonabile şi reale.
Măsura luată de comandant trebuie sa aibă un caracter
conştient, deliberat. Totodată această măsură trebuie să fie bazată pe
buna intenţie şi să fie chibzuită. Caracterul extraordinar al
sacrificiului trebuie argumentat pornind de la ideea că armatorul a
dotat complet şi corect nava pentru ca aceasta să ajungă la destinaţie
în condiţii normale.
Uneori în riscurile de navigaţie maritimă se includ, pentru
sume suplimentare, la cerere expresă, pierderi generate de
confiscarea navei sau a mărfurilor de către autorităţile unui stat.
Avaria maritimă se defineşte în strânsă legătură cu riscurile
care au generat-o, nefiind luate în considerare pierderile din culpa
asiguratului, armatorului sau comandantului navei, adică nejustificate
de riscuri asigurabile.
Unele cheltuieli pe care armatorul le poate efectua în
legătură cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare sunt:
 cheltuieli de pilotaj, remorcare şi altele;
 reparaţii la navă (temporare sau definitive) efectuate în portul de
refugiu;
 întreţinerea echipajului şi consumul de carburant sau combustibil
suplimentar;
 cheltuieli salariale cuvenite echipajului ca urmare a avariei;
 remorcarea până la un port de refugiu;
 închirieri de pompe şi alte echipamente pentru voiaj;
 costul asigurării.
Evaluarea sacrificiilor ca pagube şi a cheltuielilor admise în
avaria comună se repartizează de către specialişti. Rezultatul acestei
acţiuni se menţionează în documentul de lichidare al avariei comune
care poartă denumirea de dispaşă şi reprezintă actul de constatare al
avariei comune.
95

Despăgubirile se realizează după o recunoaştere generală,


urmată de respectarea legislaţiei naţionale sau internaţionale privind
avaria comună.

3.6 ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea


prejudiciului produs de asigurat unor terţe persoane în condiţiile în
care asiguratul răspunde potrivit legii. Astfel de persoane care au
avut de suferit în urma diverselor accidente vor fi despăgubite de
către societatea de asigurări înainte de stabilirea vinovaţilor.
În România există următoarele tipuri de asigurări de
răspundere civilă:
1) asigurarea de răspundere civilă legală;
2) asigurarea de răspundere civilă auto;
3) asigurarea de răspundere civilă a transportatorului;
4) asigurarea de răspundere civilă a producătorului;
5) asigurarea de răspundere civilă profesională;
6) asigurarea de răspundere civilă a managerului;
7) asigurarea de răspundere civilă a agenţilor din turism.

În general asigurările se stabilesc la propunerea


asigurătorului ţinând cont de prevederile legale în vigoare. Primele
pot fi fixe sau variabile, iar despăgubirile sunt determinate pe baza
înţelegerii asiguratului cu persoana prejudiciată (cu acordul
asigurătorului sau prin hotărâre judecătorească.
Cuantumul despăgubirilor acoperă prejudiciul efectiv şi
cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Se observă şi în
România tendinţa de extindere tot mai mare a acestor tipuri de
asigurări, din dorinţa de protejare a averii personale.

3.6.1 Asigurarea de răspundere civilă legală

Acest tip de asigurare poate interveni atunci când agenţii


economici implicaţi în tranzacţii comerciale sau de altă natură sunt
96

expuşi la daune în domeniul răspunderii civile legale. Aceste daune


se referă la sumele pe care trebuie să le plătească pentru
nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a unei sentinţe
judecătoreşti. Daunele pot avea uneori valori mai mari de sute de
milioane de lei, iar în cazul în care expunerile la daune nu sunt tratate
corespunzător în analiza managementului riscului, ele pot atrage
consecinţe nefavorabile (şi de natură financiară) şi impun căutarea
unor modalităţi pentru finanţarea lor.
Conceptul de răspundere civilă prevede că societatea de
asigurări este obligată să despăgubească, pentru dauna produsă în
numele asiguratului, doar dacă acesta este răspunzător legal pentru a
plăti daune unei terţe persoane reclamate.
Răspunderea civilă legală este structurată astfel:
1) răspundere pentru neglijenţă, prejudicii intenţionate sau
prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile;
2) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea
clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului de
despăgubire;
3) răspundere civilă stabilită prin lege.

3.6.1.1 Răspunderea civilă pentru prejudicii


Prejudiciul este paguba sau dauna care se poate produce prin
încălcarea sau ştirbirea unui drept legal (de exemplu, dreptul la
libertate, la viaţa particulară etc.).
Prejudiciile recunoscute de lege sunt:
 prejudicii neintenţionate cauzate de neglijenţă, determinate de
neexercitarea întregii responsabilităţi impuse de realizarea unei
activităţi pentru a preveni vătămarea unei alte persoane.
Neglijenţa poate fi realizată şi prin omisiune;
 prejudicii intenţionate care spre deosebire de neglijenţă implică
acte de rea credinţă sau omisiuni intenţionate, cu intenţia de a
produce o daună.
Există următoarele tipuri de prejudicii intenţionate aduse
unei persoane:
 ameninţare, sechestrare etc;
 defăimare prin expresii scrise sau verbale;
 încălcarea dreptului la viaţa privată;
97

 frauda care este un act de rea credinţă, produs cu scopul de a


înşela pe cineva;
 reaua credinţă (de exemplu, o firmă de asigurări îşi înşeală
clienţii);
 interferenţa cu alte persoane (injurii, concurenţa neloială,
încălcarea drepturilor de copyright);
 folosirea improprie a procesului legal (politicienii ar putea face
abuz de acţionare în justiţie);
 prejudiciu adus proprietăţii prin violarea acesteia sau prin
folosirea improprie a unor bunuri;
 prejudicii în sensul strict al răspunderii civile: în acest caz
inculpatul nu a acţionat neglijent, nici intenţionat, dar cu toate
acestea prin acţiunea sa produce daune.

Dacă se încalcă un drept legal, atunci legea prevede un


remediu sub forma unei despăgubiri.

3.6.1.2 Răspunderea civilă contractuală


Răspunderea civilă contractuală se poate aplica în momentul
încălcării clauzelor contractuale doar dacă în contract sunt prevăzute
obligaţii pentru părţi, iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit
angajamentul contractual atunci a încălcat clauzele contractuale.
Partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care i-a
produs aceste daune, cerând despăgubiri.
Societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele în
care una din părţile participante la contract încalcă prevederile
contractuale. Acordul de despăgubire se referă în general la pierderi
aferente răspunderii legale la contracte care conţin acordul de
despăgubire.

3.6.1.3 Răspundere civilă stabilită prin lege


Legea poate impune unor persoane sau organizaţii obligaţia
legală de a compensa alte persoane în cazul producerii anumitor
evenimente. Legea asigurării forţei de muncă prevede ca fiecare
angajator să acorde indemnizaţii sub formă bănească sau materială
pentru prejudiciile suferite în muncă sau pentru bolile cu caracter
profesional.
98

Principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile.


Expunerile la pierderi care au la bază răspunderea civilă se pot
clasifica în mai multe categorii în funcţie de scopul urmărit în:
 răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi
lucrărilor de reparaţii (de exemplu, explodează în perioada de
garanţie instalaţia termică);
 răspunderea civilă auto (RCA);
 răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor (vezi
următoarele două capitole);
 răspunderea civilă profesională (de exemplu asigurarea de
răspundere civilă a medicilor sau contabililor etc.);
 răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă.

Societatea de asigurări va plăti pentru dauna cauzată de


asigurat, doar dacă acesta este răspunzător legal pentru plata daunei,
altfel, societatea de asigurări este exonerată.

3.6.2 Asigurarea de răspundere civilă auto

Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) se mai numeşte


şi asigurare pentru avarii. Scopul încheierii acestei asigurări este de a
acoperi daunele provocate autovehiculelor în urma diverselor
accidente sau fenomene naturale. Asigurarea pentru avarii nu include
şi riscul de furt.
Autovehiculele se asigură şi la valoarea declarată de
asigurat, dar cel mai adesea după valoarea de catalog. Astfel valoarea
asigurată nu poate depăşi valoarea maşinii la data asigurării.
În cazul producerii evenimentelor asigurate se acordă o
despăgubire, care nu trebuie să fie mai mare decât suma asigurată sau
cuantumul pagubei (costul reparaţiilor, cheltuielilor materiale, de
montare şi demontare mai puţin valoarea deşeurilor reziduale) sau
valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat
(valoarea din nou mai puţin uzura care nu poate depăşi 75%) iar
valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80% din
valoarea din nou a autovehiculului.
După fiecare despăgubire plătită, suma asigurată se
diminuează corespunzător, asigurarea rămâne în vigoare pentru
99

această sumă rămasă. Reîntregirea sumei asigurate poate fi realizată


prin plata unor sume adiţionale, numite prime suplimentare.

3.7 ASIGURĂRI DE CREANŢE

3.7.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul


de creditare

Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării


creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor
acordate de aceştia debitorilor rău platnici. Acest tip de asigurare, a
cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea debitorului de a face
faţă obligaţiilor sale la scadenţă, este cunoscut sub denumirea
generică de asigurare a riscurilor financiare şi politice - dacă se
asigură un credit extern -.
Asigurarea riscurilor financiare cuprinde, în general,
asigurare de credite (interne, externe, asigurarea ratelor de credit şi a
creditelor de investiţii), asigurarea de cauţiune (garanţii) şi asigurarea
de fidelitate.
Asigurarea riscurilor politice, care, în limbajul asigurărilor,
se referă la o arie mult mai restrânsă decât în vorbirea curentă,
denumeşte acoperirea de care dispun societăţile comerciale dintr-o
ţară pentru susţinerea activităţilor lor de export, contractare şi
investiţii în străinătate. Riscurile politice diferă de riscurile de credit
prin faptul că, deşi ambele sunt riscuri financiare, riscurile politice
implică intervenţia unui cumpărător public sau a unei puteri politice
din statul cumpărătorului, în general guvernul, în timp ce riscurile de
credit exclud aceste intervenţii, cauzele insolvabilităţii fiind pur
comerciale.
În cadrul riscurilor de credit intern, un loc important îl ocupă
riscul de neplată al ratelor de credit şi a dobânzilor aferente.
Asigurarea acestui risc este destinată să protejeze băncile şi alte
instituţii financiare împotriva nerecuperării de la clienţii lor, parţial
100

sau total, a ratelor scadente datorate şi a dobânzilor aferente acestora.


Pentru acoperirea acestui risc, societăţile de asigurare încheie
contracte, în baza cărora se angajează ca la producerea evenimentului
asigurat, să plătească despăgubiri, în forma şi cuantumul stabilite în
contract, cu condiţia ca asiguratul să fi plătit primele de asigurare.
Contractul de asigurare a creanţelor se încheie între
următoarele părţi:
(a) Asigurătorul partea care reprezintă societatea de asigurări care
preia riscul şi care se obligă ca, în cazul producerii acestuia, să
plătească despăgubiri asiguratului cu condiţia ca acesta să fi
plătit primele de asigurare datorate.
(b) Asiguratul, persoana juridică cu dreptul legal, în baza obiectului
de activitate, de a fi parte semnatară a unui contract de credit, în
calitate de creditor şi semnează, în nume propriu, contractul de
asigurare, angajându-se să plătească primele de asigurare.
(c) Beneficiarul este acea persoană juridică la care, în virtutea
contractului, asigurătorul urmează să îi plătească despăgubirea,
la realizarea evenimentului prevăzut în contract.
Modalităţile de încheiere a unei astfel de poliţe sunt multiple,
şi ele se adaptează în funcţie de particularităţile afacerilor
asiguratului, de legea şi uzanţele din fiecare ţară. Astfel, asiguratului
i se oferă următoarele variante de poliţe:
 Poliţa pe tranzacţie;
 Poliţa pe flux continuu de afaceri;
 Poliţa pe cifra de afaceri.
La încheierea contractului de credit, asiguratul trebuie:
 să ia toate măsurile de prevedere ce se impun la acordarea
împrumutului, cu respectarea normelor interne de creditare,
respectiv: verificarea juridică a clienţilor, instituirea garanţiilor şi
ipotecilor în favoarea sa, verificarea solvabilităţii clienţilor şi
giranţilor etc.;
 să prevadă în contractele încheiate cu clienţii obligaţia acestora
de a comunica, într-un anumit termen, orice modificare a
condiţiilor iniţiale;
 să înştiinţeze imediat asigurătorul atunci când obţine informaţii
cu privire la starea de imposibilitate de plată sau de
insolvabilitate iminentă a clientului debitor;
101

 să aducă la cunoştinţa asigurătorului orice amânări sau


modificări ale scadenţelor de plată a ratelor la credit sau a
termenelor de graţie convenite cu clienţii.

3.7.1.1 Poliţa pe tranzacţie - Poliţa tip T.


Asigurarea are ca obiect o singură tranzacţie încheiată de
asigurat, la o anumită dată, cu unul sau mai mulţi clienţi.
Suma asigurată pe o astfel de poliţă este reprezentată de
valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat
la momentul acordării creditului, iar prima de asigurare se stabileşte
prin aplicarea cotei de primă prevăzută în tarif, la această sumă. Ea
poate fi plătită integral, la începutul perioadei, sau în rate,
corespunzătoare anumitor fracţiuni din an (rate trimestriale,
semestriale, lunare etc.).
Asigurarea intră în vigoare la momentul acordării
împrumutului bancar şi încetează odată cu plata, la scadenţă, a
ultimei rate prevăzute în contractul de credit.
Acest tip de asigurare este destinat tranzacţiilor de valori
mari (de exemplu, vânzarea unor echipamente de construcţii), dar
prezintă dezavantajul că administrarea este costisitoare şi necesită un
volum mare de muncă.

3.7.1.2 Poliţa pe flux continuu de afaceri - Poliţa tip F.


Asigurarea se încheie pentru un număr nedeterminat de
tranzacţii, încheiate de asigurat cu unul sau cu mai mulţi clienţi
stabiliţi.
Suma care se asigură printr-o astfel de poliţă este
reprezentată de valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are
faţă de asigurat, la momentul încheierii primei tranzacţii, şi ea
reprezintă plafonul maxim pe care îl poate atinge această datorie, în
orice moment, pe parcursul perioadei de valabilitate a poliţei, pentru
care se oferă acoperire permanentă şi care nu necesită nici un fel de
ajustare a primei. În cazul în care asiguratul constată că datoriile nete
totale ale clientului depăşesc, la un moment dat, limita stabilită
iniţial, acesta va trebui să plătească asigurătorului o primă
suplimentară corespunzătoare. Calculul primei de asigurare se face
102

prin aplicarea cotei de primă prevăzute în tarif, la suma asigurată.


Prima se plăteşte integral la începutul perioadei sau în rate
subanuale.
Perioada de asigurare este nedeterminată, poliţa fiind
continuă şi valabilă fără reînnoire, cu condiţia plăţii primei de
asigurare. Asigurarea începe la data solicitată de asigurat, care
trebuie să coincidă cu data primei tranzacţii efectuate de client.

3.7.1.3 Poliţa pe cifra de afaceri - Poliţa tip C.


Asigurarea se încheie pentru toate creditele acordate de
asigurat într-o perioadă de 12 luni. Suma asigurată este dată de
volumul estimat al cifrei de afaceri pe credit. În baza cifrei de afaceri
preliminate pentru anul de asigurare, asiguratul va plăti o primă
minimă de depozit, calculată la cifra de afaceri estimată pentru
perioada de asigurare. La finele perioadei de asigurare se va efectua
operaţiunea de regularizare, prin recalcularea primei, în funcţie de
cifra de afaceri efectiv realizată, comunicată de asigurat. În cazul în
care suma rezultată din calculul ajustării este mai mare decât prima
minimă de depozit, asiguratul va achita diferenţa de primă
corespunzătoare. Dacă, dimpotrivă, suma este mai mică, diferenţa va
fi considerată primă achitată în avans, pentru anul următor de
asigurare.
Poliţa tip C este valabilă de regulă pe o perioadă de 12 luni.
Intrarea în vigoare a contractului, respectiv acoperirea efectivă a
riscurilor asigurate, este condiţionată de plata primelor de asigurare.
Răspunderea asigurătorului începe la ora zero a zilei menţionate în
poliţă ca dată de început a asigurării.
Înainte de emiterea acestui tip de poliţă, societatea de
asigurări solicită de la asigurat informaţii privind experienţa trecută
referitoare la debitele neplătite, istoria creditelor sale, limitele de
credit acordate, eventuale litigii în care a fost implicat etc.
În general, aceste tipuri de asigurări nu oferă acoperire
pentru următoarele riscuri:
 penalităţi, dobânzi penalizatoare datorate de debitori asiguratului
pentru întârzierile la plata ratelor scadente;
 pierderile datorate fluctuaţiei cursului valutar şi devalorizării
leului;
103

 daunele de consecinţă (de exemplu, pierderi de profit) provocate


de întreruperea activităţii, ca urmare a producerii unui risc
asigurat;
 frauda, bancruta frauduloasă, reaua-credinţa a debitorului
contractului de credit;
 pierderi financiare cauzate de riscurile produse înainte de
intrarea în vigoare a poliţei;
 riscurile politice (război, război civil, revoluţie, greve, tulburări
civile);
 pierderi rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienţii care nu
au fost cuprinşi în asigurare, precum şi din acordarea de credite
peste plafonul de credit stabilit.
Pentru societatea de asigurare, principalele avantaje ale
acestui tip de poliţă sunt: administrarea relativ uşoară, costuri reduse
şi evitarea anti-selecţiei, toate contractele de creditare fiind oferite
spre asigurare. Pentru asigurat, avantajul îl constituie verificarea,
încă o dată, prin specialiştii societăţii de asigurare a solvabilităţii şi
bonităţii clienţilor săi.

O caracteristică specifică tuturor tipurilor de asigurări de


credite este faptul că acestea nu acoperă pierderea în proporţie de
100%, asiguratul fiind obligat, conform prevederilor poliţei, să
participe cu un anumit procent (franciză), la acoperirea pierderilor.

3.7.2 Asigurarea creditelor de export

Asigurarea creditelor externe are în vedere, în principal,


creditele de export, care pot fi: credit-furnizor sau credit-cumpărător.
Creditul-furnizor (comercial) presupune asumarea riscului de
neplată de către furnizor, acesta acceptând plata după un anumit
termen. Consimţind la o asemenea modalitate de plată, furnizorul
preia, pe de o parte, riscurile exportului pe credit, iar pe de altă parte,
efectele de trezorerie ale operaţiei de export cu plata la termen.
Întrucât exportul pe credit blochează, pentru o perioadă de timp,
resursele financiare ale furnizorului, acesta este deseori obligat să
apeleze la un credit bancar.
104

În cazul exporturilor de valori mari, furnizorul nu îşi poate


bloca resursele financiare, pe perioade lungi de timp, fără a-şi
periclita situaţia financiară. Prin urmare, furnizorul va recomanda
cumpărătorului să recurgă la obţinerea unui credit-cumpărător, care
va fi acordat de către o bancă din ţara furnizorului.
Dintre tipurile de asigurări ale creditelor externe, cel mai larg
spectru de utilizare generale o are poliţa pe cifra de afaceri pe credite
prin care se are în vedere totalitatea cumpărătorilor străini pe credit
ce fac afaceri cu un vânzător.
Plăţile în avans şi acreditivele nu mai reprezintă termeni
competitivi în comerţul internaţional actual, exportatorii fiind nevoiţi
să acorde facilităţi de plată cumpărătorilor străini, respectiv să
încheie tranzacţii de export cu plata amânată. Asigurarea riscului de
neplată la extern oferă posibilitatea asigurării riscurilor care decurg
din contracte de export cu modalităţi de plată neasiguratorii. Sunt
asigurate creanţele care rezultă din contractele de export de mărfuri
generale, bunuri de larg consum şi prestări servicii.
Asigurarea creditelor la export acoperă exporturile pe credit
(cu plată amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea
obligaţiei de plată din partea debitorului extern şi scadenţă.
Asigurarea poate fi preluată de bănci sau alte instituţii financiare
drept colateral în acordarea de finanţări pentru exportatori.
Contractul de asigurare pe termen scurt, poate acoperi numai
perioada de postlivrare, urmând ca în perioada următoare să fie
asigurată şi perioada de prelivrare (perioada de fabricaţie).
În cazul în care creşterea exporturilor unei firme necesită şi
extinderea creditului la export aceasta se poate proteja pentru
încasarea creanţelor externe numai printr-un contract de asigurare a
creditelor de export împotriva riscurilor de neplată. Prin acest
produs se propune exportatorilor atât o alternativă cu grad ridicat de
siguranţă faţă de modalităţile clasice de plată, cât şi o şansă în plus
pentru a pătrunde pe piaţa internaţională.
Contractele de asigurare care acoperă exporturi pe credit (cu
plata amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea
obligaţiei de plata din partea debitorului extern şi scadenţă constituie
un instrument deosebit, o alternativa cu grad ridicat de siguranţă faţă
de modalităţile clasice de plată şi care oferă condiţii de
competitivitate comparabile cu cele de pe piaţa internaţională.
105

Contractele de asigurare nu sunt valabile pentru acele contracte de


vânzare pentru care plata se efectuează: în avans sau printr-un
acreditiv irevocabil confirmat de o bancă înregistrată în ţara
asiguratului.

3.7.2.1 Obiectul asigurării creditului de export


Contractul de asigurare acoperă exporturi pe credit (cu plata
amânată), termenul de încasare maxim acceptat în general fiind de
360 de zile. Nu se asigură contractele barter, plăţile în avans şi
acreditivele confirmate de o bancă din ţară.
Riscurile împotriva cărora sunt protejaţi exportatorii
naţionali prin intermediul acestui produs sunt:
a) Riscuri comerciale: care ţin de situaţia financiară a
debitorului străin (insolvabilitate, neplată prelungită, de exemplu
scurgerea a 5 luni de la expirarea perioadei maxime de credit
acordate cumpărătorului);
b) Riscuri politice (de ţări): care ţin de evenimente şi
legislaţii (schimbări) din ţara debitorului.
Contractul de asigurare asigură orice debit neachitat de către
un cumpărător privat şi care rezultă în mod direct şi numai ca urmare
a producerii unui dintre următoarele riscuri:
 insolvabilitatea cumpărătorului;
 neplata prelungită din partea cumpărătorului.
Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată de
neîndeplinirea condiţiilor contractuale (defecte de calitate, nelivrări
în termen, incapacitatea de onorare a contractului extern etc.), ci doar
neplata datorată unor factori externi, care nu pot fi controlaţi de
exportator.
Asigurătorul îşi încetează obligaţiile dacă se întâlneşte una
din situaţiile următoare:
 apariţia într-una din ţările asigurate împotriva acestor riscuri a
unui război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie;
 moratoriu general declarat de guvernul din ţara cumpărătorului
sau de către guvernul altui stat asigurat împotriva acestor riscuri
prin intermediul căruia plata trebuie efectuată;
 orice măsură sau decizie luată de Guvernul dintr-o ţară asigurată
prin contract împotriva acestor riscuri, care parţial sau integral,
împiedică îndeplinirea obligaţiilor contractuale;
106

 orice eveniment politic sau dificultăţi economice, măsuri


legislative sau administrative apărute într-o ţară asigurată
împotriva acestor riscuri, prin intermediul căreia plata trebuie
făcută, care împiedică sau întârzie transferul sumelor plătite de
cumpărător sau garantul acestuia ( riscul de transfer);
 neplata debitelor de către un cumpărător guvernamental.
Pot să apară şi alte prevederi expres menţionate în contract
care să determine încetarea obligaţiilor asigurătorului.

3.7.2.2 Perioada de asigurare


Contractul de asigurare se încheie, de regulă, pe o perioadă
de un an şi acoperă întreaga cifră de afaceri la export a
exportatorului. În anumite condiţii se poate emite un contract de
asigurare numai pentru anumite riscuri care decurg dintr-o singură
tranzacţie la export, costul acestei asigurări fiind însă mai ridicat în
acest caz.

3.7.2.3 Procedura de asigurare


Contractul de asigurare se încheie în baza unei cereri-
angajament de asigurare, care trebuie completată de solicitant
(exportator). Aceasta se completează în totalitate doar la prima
solicitare. Ulterior pot fi introduşi în contractul de asigurare şi alţi
cumpărători străini doar pe baza completării formularului „Cerere de
acceptare a unui nou cumpărător”. Cererea de asigurare este însoţită
de un chestionar care trebuie completat de asigurat cu toate
informaţiile solicitate. La fel, această cerere se completează în
totalitate doar la prima solicitare.
Acest contract funcţionează prin emiterea unei limite de
credit pentru fiecare cumpărător în parte. Aceasta reprezintă valoarea
maximă a mărfurilor livrate către respectivul cumpărător şi
neîncasate la un moment dat, pe parcursul anului de asigurare.
Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize
amănunţite a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a
fiecărui partener extern analizat şi în funcţie de perioada de credit
acordată acestuia.
107

Contractul are un sistem „revolving“1, şi anume: pe măsură


ce contravaloarea mărfii se încasează, limita de credit devine
disponibilă pentru o nouă livrare.

3.7.2.4 Procentul asigurat


Procentul este de regulă sub 100%, de obicei 85%. Dacă
riscul asigurat se produce, despăgubirea aferentă riscurilor produse
pe un debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată
pentru acel debitor. În cazul în care valoarea livrării neîncasate este
mai mică decât valoarea limitei de credit, atunci despăgubirea va fi
de 85% din valoarea livrării neîncasate (cu condiţia ca asiguratul să-
şi fi îndeplinit obligaţiile contractuale şi să nu existe nici o dispută în
legătură cu suma neachitată).

3.7.2.5 Colectarea sumelor neîncasate la scadenţă


Societatea de asigurări oferă exportatorilor posibilitatea
recuperării sumelor neîncasate la scadenţă, indiferent dacă
solicitantul este sau nu beneficiarul unui contract de asigurare dacă
asigurătorul creditelor la export are acces la agenţii de colectare din
întreaga lume.
Pot fi acceptate cererile de colectare (pentru exporturile care
nu sunt asigurate) care întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
 vechimea facturilor neîncasate nu este mai mare de 6 luni;
 creanţele nu sunt disputate;
 suma neîncasată, de recuperat, este mai mare de 10.000 USD
(sau echivalentul în USD, în cazul creanţelor denominate în alte
valute).
Prin monitorizarea permanentă a cumpărătorilor externi ai
asiguratului, realizată de societate de asigurare, ca un serviciu inclus
în contractul de asigurare, se realizează un control permanent al
riscurilor asumate.

3.7.2.6 Costurile suportate


Acestea, de regulă, sunt:
 comisionul de angajare a cererii-angajament de asigurare;

1
Contractul se reia la anumite intervale, ciclic, se reînnoieşte automat
108

 comisionul de stabilire a limitei de credit (funcţie de ţara


debitorului) pentru fiecare limită emisă şi inclusă în contractul de
asigurare;
 prima minimă pe an de asigurare care este determinată astfel:
procentul de primă multiplicat cu exporturi asigurate (de regulă
între 0,5%- 3% din valoarea exporturilor asigurate).

Realizarea activităţii de export cu încrederea că veniturile


din export sunt sigure indiferent de evoluţia situaţiei financiare a
partenerului de afaceri pe perioada derulării contractului de export
presupune acces sporit la metode moderne de finanţare, specifice
comerţului internaţional, având la îndemână un nou colateral:
 cesiunea creanţelor din export;
 monitorizarea permanentă a contractelor externe;
 stabilirea unei relaţii financiare flexibile cu partenerul de afaceri
şi cu beneficii de ambele părţi (clientul obţine timp să plătească,
iar asiguratul este protejat financiar pe această perioadă).
Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată
neîndeplinirii condiţiilor contractuale (defecte de calitate, nelivrări în
termen, incapacitatea de onorare a contractului etc.), ci doar neplata
datorată unor factori externi, care nu pot fi controlaţi de exportator.
Contractul de asigurare nu acoperă riscuri care ţin de exportator, de
capacitatea sa de a îndeplini contractul extern, potrivit termenilor în
care a fost încheiat.
În cazul în care se produce unul dintre riscurile descrise mai
sus, plata despăgubirii se face cu condiţia îndeplinirii tuturor
obligaţiilor şi prevederilor contractuale în maxim 30 de zile de la
expirarea perioadei de aşteptare (5 luni de la notificarea sumelor cu
scadenţa depăşită).
Acest contract de asigurare funcţionează prin emiterea de
limite de credit care reprezintă suma maxima neachitată la un
moment dat pe fiecare debitor ( partener extern).
Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize
aprofundate a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a
fiecărui partener extern, analizat în parte.
Dacă riscurile evaluate sunt acceptabile, atunci limita de
credit aferentă debitorului analizat va fi emisă la nivelul solicitat de
asigurat. Dacă riscurile evaluate nu permit stabilirea unei limite de
109

credit la nivelul solicitat de către asigurat, atunci limita de credit


stabilită va fi mai mică, sau, dacă este cazul, va fi refuzată.
Odată ce contravaloarea mărfii se încasează, limita de credit
devine disponibilă pentru livrarea următoare (sistemul revolving).

Contractele de export introduse ulterior vor fi asigurate doar


pe baza completării formularului „Cerere de acceptare a unui nou
cumpărător”.
Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine
validă asigurarea şi limitele acordate prin efectuarea de exporturi pe
relaţia asigurată, prin continua verificare a conformităţii condiţiilor
de asigurare cu condiţiile exportului, prin declararea tuturor livrărilor
efectuate către debitorii asiguraţi prin plata primelor de asigurare,
prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din
contractul de asigurare.
Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile
din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru
ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de
export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul
respectiv.
Dacă riscul asigurat se produce, despăgubirea care este
oferită asiguratului este reprezentată de răspunderea maximă pe
contract de asigurare, adică prima minimă sau prima plătită de
asigurat pe anul de asigurare‚ respectiv maximum dintre cele două
valori ori coeficientul de multiplicare care este dependent de
caracteristicile asigurării solicitate.
Dacă contractul de asigurare a riscului de neplată este utilizat
de o bancă în constituirea unei modalităţi de finanţare a exportului de
tipul scontării/forfetării, trebuie reţinute următoarele aspecte:
1. prin acest contract nu se acoperă riscul ce ţine de capacitatea
exportatorului de a-şi îndeplini contractul de export;
2. prin analiza debitorilor în vederea asigurării se realizează o
primă selecţie a riscurilor implicate de contractele externe, iar
prin monitorizarea realizată de societatea de asigurări, ca un
serviciu inclus în contractul de asigurare, se realizează un control
permanent al riscurilor asumate;
3. pentru ca cesionarea contractelor de asigurare să reprezinte un
element de siguranţă pentru banca finanţatoare este necesar ca
110

derularea contractelor de export finanţate şi asigurate să se


desfăşoare chiar prin banca finanţatoare. De asemenea,
cooperarea dintre banca finanţatoare şi societatea de asigurare
este un element important în succesul finanţării prin contractul
de asigurare;
4. odată ce marfa este livrată de exportator şi debitorul a confirmat
asumarea obligaţiei de plată (prin declaraţia de acceptare a
mărfii) - contractul de asigurare reprezintă o contragaranţie
sigură şi eficientă. Cu cât perioada de credit oferită debitorului
extern este mai mare, cu atât interesul exportatorului în obţinerea
unei finanţări va fi mai ridicat;
5. pentru contractele asigurate, prin modul de administrare, există
în permanenţă o evidenţă strictă a derulării livrărilor şi situaţia
încasărilor care trebuie însă corelată cu evidenţa de la banca
finanţatoare;
6. practica din mai multe ţări corelează tranzacţiile de export
asigurate pentru care se oferă finanţare cu diminuarea
provizioanelor create pentru creditele de export oferite. Se ţine
cont, evident, de decalajul în timp – de exemplu 6 luni - între
încasarea formală în cadrul tranzacţiei şi despăgubirea potrivit
contractului (dacă se produce riscul asigurat). Acest decalaj în
timp îşi poate găsi un corespondent în costul cu care banca oferă
finanţarea pentru export.
Despăgubirea se plăteşte dacă sunt respectate în
totalitate condiţiile contractuale şi dacă riscul produs nu are
legătură cu existenţa unei dispute între parteneri. În cazul în care
valoarea livrării neîncasate este mai mică decât valoarea limitei de
credit, atunci despăgubirea va fi de 85% din valoarea livrării
neîncasate.

3.7.2.7 Încheierea contractului de asigurare a creditului de


export
Contractul de asigurare se încheie pe baza unei cereri-
angajament de asigurare, care reprezintă documentul juridic prin care
asiguratul solicită încheierea acestui contract. Contractul de
asigurare cuprinde pe lângă Condiţiile Generale, Cererea
Angajament de Asigurare şi o Listă a Condiţiilor Specifice în care
sunt cuprinse elemente care particularizează fiecare contract în parte:
111

 ţările şi riscurile acoperite;


 procentul asigurat;
 limitele de credit valabile pe debitorii asiguraţi;
 procentul de primă;
 prima de asigurare;
 răspunderea maximă a societăţii de asigurare pe perioada de
asigurare;
 clauze specifice;
 clauze adiţionale.
Clauzele specifice se referă la: riscuri (clasa A), la stabilirea
limitei de credit (clasa B), la colectare (clasa C), la recuperări (clasa
E), la facturare (clasa F). Acesta se ataşează contractului de asigurare
în funcţie de natura riscurilor asigurate şi de specificul tranzacţiei.
Contractul de asigurare funcţionează prin emiterea de limite
de credit. Limita de credit reprezintă valoarea maximă a livrărilor
efectuate şi neîncasate la un moment dat, către debitorul asigurat şi
este de tip revolving, reînnoindu-se automat, pe măsura încasărilor.
Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize aprofundate a
informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui
partener extern, analizat în parte.
În funcţie de evaluarea riscurilor tranzacţiei, limita de credit
aferentă debitorului analizat va fi emisă fie la nivelul celei solicitate
de asigurat, fie mai mică, iar dacă este cazul, va fi refuzată.
Contractul de asigurare întră în vigoare la data plăţii de către
asigurat a primei minime pe an de asigurare, valabilitatea limitelor de
credit fiind specificată expres în Lista Condiţiilor Specifice.
Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine
validă asigurarea şi limitele acordate, prin efectuarea de exporturi pe
relaţia asigurată, prin continua verificare a conformităţii condiţiilor
de asigurare cu condiţiile exportului, prin declararea tuturor livrărilor
efectuate către debitorii asiguraţi, prin plata primelor de asigurare,
prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din
contractul de asigurare.

3.7.2.8 Despăgubirea
În cazul în care se produce unul din riscurile asigurate prin
contractul de asigurare a creditului de export, pierderea va fi
112

considerată efectivă, cu condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor şi


prevederilor contractuale, astfel:
 în caz de insolvabilitate de îndată ce asiguratul notifică societatea
de asigurare despre apariţia unui caz de insolvabilitate, plata
despăgubirii se va face în 30 de zile de la notificarea adresată de
asigurat şi primirea tuturor documentelor care atestă debitul şi
demonstrează insolvabilitatea cumpărătorului;
 în cazul neplăţii prelungite, după 5 luni de la data notificării
adresate de către asigurat privind sumele cu scadenţă depăşită,
plata despăgubirii se va face în 30 de zile de la expirarea celor 5
luni menţionate mai sus, cu condiţia ca asiguratul să fi remis
toate dovezile privind debitul.
Despăgubirea care este oferită asiguratului este reprezentată
de răspunderea maximă pe contract de asigurare menţionată în
Lista Condiţiilor Specifice din cadrul contractului de asigurare.
În orice caz, despăgubirea aferentă riscurilor produse pe un
debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată
pentru acel debitor.
De exemplu Societatea comercială X solicită asigurarea unei
cifre de export pentru anul 2007-2008, în valoare de 1.200.000 USD.
Graficul de livrări indică livrări lunare de câte 100.000 USD.
Perioada de credit acordată cumpărătorului extern este de 30 de zile.
Valoarea limitei de credit de care are nevoie solicitantul este de
100.000 USD. În urma analizei debitorului extern, societatea de
asigurare a stabilit că poate acorda limita solicitată. Societatea X
încheie un contract de asigurare împotriva riscului de neplată la
extern. Răspunderea maximă pe contract de asigurare este de 85.000
USD, respectiv 85% din limita de credit agreată (85% din 100.000
USD). La data de 15 decembrie 2007, asiguratul notifică societatea
de asigurare cu privire la o factură neîncasată în valoare de 70.000
USD, cu data scadenţei 14 octombrie 2007. Societatea de asigurare
solicită asiguratului toate documentele care atestă debitul, precum şi
corespondenţa acestuia cu debitorul prin care acesta recunoaşte suma
datorată. Din acţiunea de colectare a debitelor restante demarată de
societatea de asigurare, reiese că debitorul asigurat este insolvabil.
Având în vedere că asiguratul şi-a îndeplinit toate obligaţiile
contractuale, iar unul din riscurile asigurate s-a produs, societatea de
asigurare plăteşte Societăţii comerciale X despăgubirea cuvenită în
113

valoare de 59.500 USD respectiv 85% din suma neîncasată (85% din
70.000 USD).

3.7.2.9 Cesionarea contractului de asigurare


Asiguratul poate cesiona drepturile ce decurg din contractul
de asigurare, reprezentând eventuale despăgubiri cuvenite în
favoarea unui terţ (bancă) cu acordul scris al societăţii de asigurare.
În acest sens, societatea de asigurare va întocmi şi trimite un Acord
de cesiune instituţiei indicate de asigurat.
Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile
din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru
ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de
export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul.

Prin asigurarea riscurilor de neplată la extern, care decurg


din întreaga cifra de export a asiguratului, în anumite condiţii se
poate emite un contract de asigurare numai pentru unele riscuri care
decurg dintr-o singură tranzacţie la export. Prima de asigurare este în
acest caz majorată cu un procent de 40%, de exemplu, faţă de prima
stabilită pentru acelaşi contract de export inclus în contractul de
asigurare care acoperă întreaga cifră de export a asiguratului.

3.7.3 Asigurarea de cauţiune

Asigurarea de cauţiune este o formă de protecţie prin care


societatea de asigurări garantează că debitorul îşi va îndeplini
obligaţiile legale sau contractuale pe care le are faţă de creditor. În
fapt, cauţiunea este un serviciu similar cu cel oferit de bănci, când
acestea garantează pentru clienţii lor.
Asigurarea de cauţiune are următoarele particularităţi:
 creditorul este beneficiarul cauţiunii, el este protejat;
 debitorul (asiguratul) este responsabil de îndeplinirea obligaţiilor
dintre el şi creditor, obligaţiile fiind garantate prin cauţiune;
 societatea de asigurări este partea care se alătură debitorului, în
scopul garantării, faţă de beneficiar, a îndeplinirii de către
asigurat a obligaţiilor rezultate din importul de mărfuri, de lucrări
sau servicii.
114

În asigurarea de cauţiune sunt garantate, în principal,


următoarele riscuri:
 garanţia de participare la licitaţie, care garantează faptul că
debitorul, în cazul în care câştigă licitaţia, va semna contractul şi
va furniza garanţia, respectiv cauţiunea şi buna executare a
contractului, iar dacă debitorul nu va încheia contractul sau nu va
aduce cauţiunea de bună executare, câştigător este desemnat
următorul la licitaţie, iar societatea de asigurări va plăti diferenţa
dintre valoarea licitată de debitorul garantat şi valoarea celui
căruia i s-a acordat ulterior licitaţia;
 garanţia de restituire a avansului‚ practicată în situaţiile în care
creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans - în fapt,
se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o
cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea
lucrărilor executate -;
 garanţia de bună executare a contractului, când prin cauţiunea
emisă se garantează îndeplinirea la termen a contractului, în
concordanţă cu programul şi cu specificaţiile convenite prin
clauzele contractuale.
Prima de asigurare se percepe pentru emiterea unei cauţiuni
şi este proporţională cu rata dobânzii pe piaţa respectivă şi în directă
competiţie cu comisioanele şi spezele bancare percepute pentru
scrisorile de garanţie. Franciza reprezintă de obicei 20-30% din suma
asigurată.

3.7.4 Asigurarea de fidelitate

Asigurarea de fidelitate oferă protecţie unei societăţi


împotriva daunelor cauzate de actele frauduloase sau necinstite ale
angajaţilor săi, indiferent dacă aceştia au acţionat singuri sau
împreună cu alte persoane.
Scopul asigurării de fidelitate este acela de a proteja
asiguratul împotriva unor prejudicii care ar rezulta din încrederea
acordată unor persoane care administrează o parte din activele sale.
Societatea de asigurări plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu şi
daunele de consecinţă sau costurile suportate de asigurat pentru
stabilirea pierderilor propriu-zise.
115

Garanţiile de fidelitate1 se emit pentru fiecare persoană în


parte, pentru anumite posturi, sau pot fi generale, pentru toţi angajaţii
unei societăţi.
Se practică acest tip de asigurare de către instituţiile
financiare împotriva fraudei şi necinstei angajaţilor, a furtului în
timpul transportului, înşelăciunii şi valutelor false, fraude la
sistemele informatice de prelucrare a datelor etc. Totuşi, doar riscul
de fraudă şi necinste intră în categoria asigurărilor de fidelitate, restul
fiind asimilate cu riscuri de asigurare legate de lumea interlopă.

3.8 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Criterii de clasificare ale asigurărilor.


2. Asigurarea de viaţă universală.
3. Asigurări colective de sănătate.
4. Caracterizaţi piaţa riscurilor aviatice.
5. În ce constă dispaşa?
6. Caracterizaţi asigurările de riscuri politice.
7. Regulile Incoterms
8. Diferenţe între asigurarea de cauţiune şi fidelitate.
9. Poliţa pe flux continuu de afaceri.

3.9 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE


AUTOEVALUARE

1. În funcţie de riscul asigurat, se disting următoarele tipuri de


asigurări de viaţă:
a) asigurări de supravieţuire;
b) asigurări de rentă;
c) asigurări de deces.

1
Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan, „Asigurări comerciale“, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996, pg. 327
116

A.(b,c) B.(a,b) C.(a,c) D.(a,b,c)

2. Dintre motivele pentru care se poate încheia o asigurare de


supravieţuire pot face parte:
a) achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu
valoare ridicată;
b) realizarea unei călătorii de agrement;
c) constituirea unui capital pentru o afacere;
d) susţinere financiară pe durata studiilor;
e) efectuarea de tratament medical.
A.(a,c) B.(b,c,e) C.(toate) D.(a,b,e)

3. Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt:


a) acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate;
b) lipsa posibilităţii de economisire;
c) facilitarea obţinerii unor împrumuturi mari;
d) alegerea perioadei de asigurare.
A.(a,b) B.(a,d) C.(b,c,d) D.(a,c,e)

4. Dintre dezavantajele asigurării de viaţă pe termen fac parte:


a) lipsa posibilităţii de economisire;
b) reducerea primelor de asigurare în funcţie de vârsta
asiguratului;
c) perioada de protecţie este limitată;
d) creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta
asiguratului.
A.(a,c,d) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(a,b)

5. Relativ la asigurarea de viaţă viageră se poate afirma că:


a) reprezintă un tip de asigurare care conferă protecţie în caz
de deces pentru durata întregii vieţi;
b) valoarea sa este fixă la un anumit nivel al primei;
c) poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform
unui plan prestabilit;
d) poliţa poate să fie cu participare şi fără participare în
acelaşi timp;
e) valoarea economiilor este garantată de societatea de
asigurări;
117

f) va asigura un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului


de deces pe întreaga durată a vieţii.
A.(a,b,c,e,f) B.(toate) C.(a,c) D.(b,d)

6. Se disting următoarele tipuri de asigurări de sănătate:


a) asigurări de accidente;
b) asigurări de îmbolnăvire;
c) asigurări permanente de boală.
A.(a,c) B.(a,b,c) C.(a,b) D.(b,c)

7. Asigurările de accidente urmăresc:


a) protejarea persoanelor fizice de consecinţele unor
evenimente care le pot afecta viaţa sau integritatea
personală dar şi capacitatea de muncă;
b) protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate
temporară de muncă determinată de boală;
c) să elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de
muncă pentru o perioadă îndelungată, incapacitate
determinată de un accident sau de o boală.
A.(a) B.(b) C.(c) D.(a,b,c)

8. Dintre avantajele asigurării colective de sănătate fac parte:


a) contribuţia angajaţilor nu se impozitează;
b) persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine
asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă, în mod
individual nu ar obţine acest lucru;
c) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va
fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;
d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va
suporta cheltuieli foarte mari.
A.(a,c) B.(b,c,d) C.(a,b,d) D.(c,d)

9. Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate:


a) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va
fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;
b) dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde
drepturile ce decurg din asigurarea colectivă de sănătate, iar
118

pentru a şi le păstra în continuare va fi nevoit sa plătească


prime foarte mari;
c) contribuţia angajaţilor nu se impozitează;
d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va
suporta cheltuieli foarte mari.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c) D.(b,d)

10. După stabilirea naturii bunurilor, acestea pot fi incluse în


următoarele categorii şi asigurate facultativ:
a) bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având
domiciliul, sediul sau reşedinţa în România;
b) bunuri primite în folosinţă sau păstrare, reparare, curăţare,
vopsire, vânzare sau pentru expunere în muzee sau
expoziţii;
c) bunuri care fac obiectul unor contracte de concesionare,
închiriere sau locaţie de gestiune.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

11. Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat, dar


aceste sume nu pot fi mai mari decât:
a) valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut
uzura pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar;
b) preţul plătit pe materii prime sau materiale, produse finite,
mărfuri;
c) valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu, al
lucrărilor de artă.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

12. Dacă se constată că la asigurarea de bunuri asiguratul nu a


acţionat conform clauzelor contractuale, stabilite la contractare,
atunci:
A. societatea de asigurare se poate preleva de obligaţiile asumate;
B. asigurătorul poate cere apoi, ulterior, de la caz la caz condiţii
suplimentare de păstrare, stocare, manipulare, instalarea de sisteme
de protecţie împotriva incendiilor, furt;
C. asigurătorul poate impune în contract, suplimentar, respectarea
normelor de utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale;
119

D. asigurătorul deschide dosarul de daună pentru a plăti imediat


despăgubirile asiguratului.

13. Asigurarea CASCO este:


a) un tip de asigurare facultativă;
b) o asigurare care se încheie pentru persoane fizice şi juridice
pentru daunele suferite de autovehiculele faţă de care
asiguratul are un interes asigurabil;
c) tipul de asigurare care are ca obiect asigurabil, orice
vehiculele terestre;
d) o asigurare care are ca obiect asigurabil, autovehiculele.
A.(a,b,d) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

14. Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu alte


modalităţi complementare de acoperire a riscurilor, precum:
a) asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu
extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12
luni);
b) asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată
cu asigurarea pentru furt extern (1- maxim 3 luni);
c) asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu
asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul
(valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii).
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(b)

15. Contractul de asigurare CASCO se încheie în baza următoarelor


documente care fac parte integrantă din contractul de asigurare:
a) cerere-chestionar;
b) acte justificative prin care se face dovada plăţii impozitului
anual pentru autovehicul;
c) nota de calcul;
d) inspecţia de risc.
A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c) D.(a)

16. Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie, acesta trebuie


să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
a) autovehicolul să fie în stare de funcţionare;
120

b) autovehicolul să nu prezinte pe caroserie porţiuni întinse


de rugină sau exfoliere;
c) anvelopele să nu prezinte uzură accentuată;
d) se acceptă ca parbrizul, geamurile, farurile,
semnalizatoarele, spoiler-ul sau alte părţi casante pot să nu
fie intacte;
e) viitorul asigurat nu trebuie să facă dovada că este în posesia
celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului;
f) asiguratul trebuie să facă dovada că este în posesia celor
două rânduri de chei originale ale autovehiculului.
A.(a,b,c) B.(a,b,c,f) C.(b,c) D.(d,e)

17. Pentru stabilirea primei de asigurare la contractele CASCO


trebuie cunoscute:
a) tipul de combustibil utilizat;
b) valoarea reală a autovehicolului;
c) gradul de uzură al autovehicolului;
d) suma asigurată;
A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c,d) D.(a)

18. Valoarea din nou (Vn) a autovehiculului se determină distinct


pentru autovehiculele din producţia străină în raport cu:
a) valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri
(inclusiv TVA şi celelalte taxe impuse);
b) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă
preţul de factură (inclusiv TVA);
c) valoarea de catalog EUROTAX;
d) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă
preţul de factură la care se adună totalul taxelor din
declaraţia vamală.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)

19. Categoriile de riscuri asigurate prin contractele CASCO pot fi:


a) riscuri specifice circulaţiei;
b) riscuri generale;
c) explozie urmate de incendiu;
d) calamităţi naturale.
A.(a,b,c) B.(a,b,d) C.(b,c,d) D.(d)
121

20. Din categoria riscurilor specifice circulaţiei care pot fi acoperite


prin contracte CASCO fac parte:
a) coliziuni cu alte autovehicule;
b) coliziuni cu orice alt corp mobil sau imobil;
c) răsturnări sau ieşiri în decor;
d) derapări;
e) căderi în prăpastie sau în apă (cu ocazia transbordării sau
ruperii podurilor);
f) căderi de corpuri pe vehicul
g) explozii.
A.(a,b,c,d,e,f) B.(toate) C.(b,c) D.(a)

21. Din categoria riscurilor generale asigurate prin contracte


CASCO:
a) trăsnet (chiar neurmate de incendiu) sau incendiu;
b) daunele produse direct asupra autovehiculului asigurat;
c) daunele produse indirect precum: afumare, carbonizare,
pătare sau efectele căldurii degajate;
d) daunele provocate de agentul de stingere.
A.(a,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)

22. Din categoria riscurilor determinate de calamităţi naturale, prin


contractele CASCO pot fi acoperite:
a) distrugerile provocate de ploile torenţiale, de grindină;
b) pagube produse ca urmare a prăbuşirii unui copac lovit de
trăsnet, acţiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună
sau uragan;
c) dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor din cauza
greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, ori a avalanşelor de
zăpadă, a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau a
cutremurelor de pământ peste autovehicolul asigurat.
A.(a) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c)

23. Un autovehicul are valoarea de achiziţie de 29.000 euro. Acesta


este utilizat timp de 4 ani. Amortizarea acceptată de societatea de
asigurări este de 12,5% pe an. Care este valoarea maximă la care
122

poate fi asigurat autovehicolul respectiv prin asigurarea de tip


CASCO?
A.(25.375) B.(14.500) C.(3.625) D.(9.062,5)

24. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 24.000 euro.


Acesta este utilizat timp de 3 ani. Uzura anuală este de 15% pe an.
Care este valoarea primei de asigurare, în euro, plătită prin asigurarea
de tip CASCO, dacă cota de primă pe care o acceptă asiguratul este
de 7,48%?
A.(1795,2) B.(990) C.(990,24) D.(987,36)

25. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 38.750 euro.


Acesta este utilizat timp de 3 ani. Uzura anuală este de 12% pe an.
Care este valoarea plătită lunar a primei de asigurare, în euro, pentru
autovehicolul respectiv la asigurarea de tip CASCO, dacă cota de
primă pe care o acceptă asiguratul este de 6% şi convine să o
plătească în 10 rate egale?
A.(188,8) B.(144,8) C.(148,8) D.(184,4)

26. Răspunderea civilă legală este structurată astfel:


a) răspundere pentru neglijenţă, prejudicii intenţionate sau
prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile;
b) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea
clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului
de despăgubire;
c) răspundere civilă stabilită prin lege.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c) D.(a,b,c)

27. Din perspectiva asigurătorului, răspunderea civilă contractuală


are următoarele caracteristici:
a) se poate aplica în momentul încălcării clauzelor
contractuale doar dacă în contract sunt prevăzute obligaţii
pentru părţi, iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit
angajamentul contractual;
b) partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care
i-a produs aceste daune, cerând despăgubiri.
123

c) societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele


în care una din părţile participante la contract încalcă
prevederile contractuale;
d) acordul de despăgubire nu se referă la pierderi determinate
de răspunderea legală aferentă contractelor care conţin
acordul de despăgubire.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(c,d)

28. Dintre principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile


pot face parte:
a) răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea
clădirilor şi lucrărilor de reparaţii (de exemplu, explodează
în perioada de garanţie instalaţia termică);
b) răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor;
c) răspunderea civilă profesională;
d) răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă.
A.(a,b,d) B.(b,c) C.(a,b,c,d) D.(c,d)

29. Asigurarea de răspundere civilă auto:


a) este încheiată cu scopul de a acoperi daunele provocate
autovehicolelor terţilor în urma diverselor accidente;
b) poate include şi riscul de furt;
c) ia în considerare la stabilirea valorii de asigurare, valoarea
de catalog sau valoarea declarată de asigurat.
d) se încheie cu scopul de a acoperi daunele provocate
autovehicolelor proprietate personală în urma diverselor
accidente.
A.(b,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(c,d)

30. La contractele RCA, după fiecare despăgubire plătită:


a) asigurătorul nu va accepta plata unor sume adiţionale ca
prime suplimentare;
b) suma asigurată se diminuează corespunzător;
c) contractul de asigurare rămâne în vigoare pentru suma
rămasă;
d) suma asigurată poate fi reîntregită prin plata unor sume
adiţionale.
A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(c,d)
124

31. Clauzele contractuale specifice asigurării de răspundere civilă,


prevăd ca în cazul producerii evenimentelor asigurate:
a) să se acorde o despăgubire;
b) despăgubirea să nu fie mai mare decât suma asigurată sau
cuantumul pagubei sau valoarea autovehiculului în
momentul producerii riscului asigurat;
c) valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80%
din valoarea din nou a autovehiculului.
A.(a,b) B.(b,c) C.(toate) D.(c)

32. Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă, care nu


include:
A. asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO);
B. asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele
acestora sau mărfurile transportate;
C. asigurarea proprietăţii intelectuale;
D. asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.

33. Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este


reglementată pe plan internaţional prin:
a) Convenţia de la Varşovia (1929) completată prin
Convenţia de la Guatemala;
b) Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazul
daunelor provocate terţilor din afara aeronavei;
c) Acordul de la Tokyo (1963) care se aplică în cazul
daunelor provocate terţilor din afara aeronavei;
d) Convenţia de la Tokyo (1963), care se aplică tuturor
infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite
securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate
în aeronave sau ordinea şi disciplina la bord.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,d)

34. Din categoria asigurătorilor riscurilor aviatice pot face parte:


a) asigurători din domeniul viaţă;
b) carteluri formate din mai multe societăţi de asigurare;
c) societăţi de asigurare individuale de mari dimensiuni;
d) asigurători individuali de mici dimensiuni;
125

e) societăţi de tip Lloyd’s.


A.(a,b,e) B.(b,c) C.(b,c,e) D.(c,d)

35. Asigurătorii de aviaţie de tipul Societăţilor Lloyd’s:


a) operează la nivel naţional sau regional ca intermediari pe
piaţa asigurărilor aviatice,
b) acoperă riscuri care nu aparţin claselor omogene;
c) acoperă riscuri care au fost refuzate de alte societăţi de
asigurare;
d) acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită;
e) nu acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită.
A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)

36. Societăţile de asigurare evaluează în mod individual fiecare


contract de asigurare luând în consideraţie, în principal:
a) calităţile pilotului;
b) tipul aparatului de zbor şi dotarea electronică de la bord,
c) caracteristicile geografice ale zborurilor;
d) scopul folosirii aparatului de zbor.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c,d) D.(a,b,d)

37. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt, în grade


diferite, în fiecare formă de asigurare aviatică. În evaluarea acestui
risc de pierdere catastrofică, un rol important, hotărâtor, prezintă:
a) abilităţile pilotului;
b) caracteristicile fizice ale avionului;
c) aspectele geografice ale zborului.
A.(b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b)

38. Criteriile majore de care se ţine cont în stabilirea şi evaluarea


riscului în domeniul asigurărilor de aviaţie sunt:
a) tipul aparatului de zbor;
b) tipul echipamentul de bord şi abilităţile pilotului;
c) scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor;
d) caracteristicile geografice ale zborului.
A.(a,b,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)
126

39. Valoarea contractului CASCO de asigurare aviatică se


fundamentează pe determinarea:
a) aeroporturilor unde aterizează şi baza aeriană unde sunt
efectuate reparaţiile de întreţinere;
b) aspectelor caracteristicile geografice ale zborului;
c) tipului aparatului de zbor asigurat;
d) vechimii aparatului de zbor;
e) nivelului de uzură al aparatului.
A.(a,b,c) B.(c,d,e) C.(b,c) D.(a,d)

40. Evoluţia din domeniul comerţului maritim a condus în timp la


apariţia şi dezvoltarea sectorului de asigurări maritime care include:
a) asigurarea navelor;
b) contracte de asigurare de viaţă pentru echipaj;
c) contracte de asigurare de viaţă pentru pasageri;
d) asigurarea încărcăturii.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)

41. Principiile asigurărilor maritime se bazează pe:


a) principiul interesului asigurabil;
b) principiul subrogaţiei;
c) principiul despăgubirii;
d) principiul bunei credinţe.
A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c) D.(a,d)

42. La asigurările maritime, în condiţiile de livrare de tip „C” sau


„F”:
a) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care
poate să implice negocierea preţurilor de vânzare;
b) vânzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru marfa
transportată până la destinaţie;
c) asigurarea nu cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt
care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare;
d) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care
nu implică negocierea preţurilor de vânzare.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(a) D.(a,d)
127

43. În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le


afectează, avariile în domeniul maritim pot fi:
a) avarii totale;
b) avarii parţiale (particulare);
c) avarii comune.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(c)

44. La asigurările maritime, avaria totală poate fi:


a. reală;
b. constructivă;
c. avarie comună.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a,b)

45. Avaria comună:


a) apare atunci când din necesitate, în mod intenţionat, se
impune un sacrificiu, o cheltuială pentru siguranţa comună
a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei
intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă;
b) este expresia unui act intenţionat realizat prin ordin, în
momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie, fapt
care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia
maritimă;
c) nu apare în mod intenţionat, în expediţia maritimă;
A.(c) B.(a,b) C.(b,c) D.(a)

46. La asigurările maritime, acceptarea avariei comune implică unele


elemente privind paguba:
a) primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile
normale;
b) să fie ameninţate atât nava cât şi încărcătura;
c) sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt
rezultat al unui act intenţionat, dar au scopul comun de a
salva nava şi încărcătura;
d) sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie
să prezinte un caracter excepţional distingându-se de
cheltuielile normale de navigaţie asumate de armator prin
contract.
A.(a,b,c) B.(a,b,c,d) C.(b,c) D.(a,d)
128

47. Dintre cheltuielile pe care armatorul le poate efectua în legătură


cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare pot face parte:
a) cheltuieli de pilotaj şi remorcare;
b) cheltuieli cu reparaţiile la navă efectuate în portul de
refugiu;
c) cheltuielile salariale cuvenite echipajului ca urmare a
avariei;
d) asigurări suplimentare pentru încărcătură.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)

48. Dispaşa este:


a) documentul de lichidare al avariei comune;
b) acceptarea coasigurării în practica asigurărilor maritime;
c) documentul în care sunt evaluate cheltuielile cu pagubele şi
sacrificiile admise în avaria comună;
d) actul prin care societatea de asigurări înscrie elementele
specifice legislaţiei internaţionale la care trebuie să subscrie
membrii echipajului navei.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,c)

49. Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării


creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor
acordate de aceştia debitorilor rău platnici. Din categoria acestui tip
de asigurare, a cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea
debitorului de a face faţă obligaţiilor sale la scadenţă face parte:
a) asigurarea rentabilităţii firmelor de asigurare;
b) asigurarea riscurilor financiare;
c) asigurarea riscurilor politice;
d) asigurarea continuităţii activităţii economice a
asigurătorului.
A.(a,b,c,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,d)

50. La asigurarea creditelor de export, riscurile politice presupun:


A) dificultăţi şi întârzieri în transferul banilor din ţara
cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu privitor la
129

datoria externă declarat de guvernul unei terţe ţări, prin


intermediul căreia se face plata;
B) orice acţiune ale guvernelor străine ce împiedică îndeplinirea
contractului de export;
C) riscul de război, revoluţie etc. ce împiedică îndeplinirea
contractului de export;
D) toate riscurile privind cumpărătorii publici;
E) evenimente de tipul catastrofelor naturale, precum şi alte
evenimente asimilate acestora.
Identificaţi afirmaţia incorectă.

51. Riscurile comerciale asigurate prin asigurări de export e se referă


la:
A) insolvabilitatea debitorului public;
B) riscurile legate de cumpărătorii publici (de stat);
C) retragerea licenţei de export;
D) imposibilitatea importatorului de a plăti bunurile primite;
E) riscul de netransfer al valutei către furnizor.

52. Indicaţi varianta corectă în legătură cu Eximbank1:


1. Eximbank îşi desfăşoară activitatea în numele şi pe contul
statului, în calitate de agent al acestuia, pe bază de convenţie;
2. Eximbank îşi desfăşoară activitatea şi în nume şi pe cont
propriu;
3. Eximbank utilizează diferite tipuri de contracte de asigurare
a creditelor;
4. Contractele de asigurare se deosebesc după riscurile pe care
le acoperă şi diferă în funcţie de ţară;
5. Nivelul primei de asigurare este diferenţiat de Eximbank în
funcţie de anumite criterii.
A) toate variantele sunt adevărate;
B) toate variantele sunt false;
C) 1+2;
D) 2+3;

1
Bancă din România ce oferă credite de export
130

E) 4+5.

RĂSPUNSURI

1. D 19. B 37. A
2. C 20. A 38. D
3. D 21. D 39. B
4. A 22. D 40. D
5. A 23. B 41. B
6. B 24. D 42. C
7. A 25. C 43. A
8. C 26. D 44. D
9. A 27. C 45. B
10. A 28. C 46. B
11. A 29. C 47. A
12. A 30. B 48. D
13. A 31. C 49. B
14. A 32. C 50. E
15. B 33. D 51. D
16. B 34. C 52. A
17. C 35. D
18. B 36. C

3.10 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Asigurări şi reasigurări în comerţul


Ciurel Violeta, Sebe internaţional, Editura All,
Emil, Mihăescu Ana Bucureşti, 1992
Maria
131

2 Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie


Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3 Constantinescu Dan Asigurări şi reasigurări. Editura
Anghel (coordonaor) Tehnică, Bucureşti, 1997
4 Constantinescu Dan Managernentul societătilor de
Anghel asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
(coordonator) 1998
5 Constantinescu Dan Marketing în asigurări. Editura Brend,
Anghel coordonator Bucureşti, 1998
6 Constantinescu Dan Asigurarea şi managementul riscului.
Anghel, Marinică Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
7 Constantinescu Dan Introducere în asigurări. Editura
Anghel, Marinică Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
8 Donald E. Malecki, Commercial Liability Insurance and
Roland C. Horn, Eric Risk Management. American
A. Wiening Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
9 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
10 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
11 Iosif Gh., Gherasim Sistemul asigurărilor în România.
Al., Crişan N., Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
12 Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance
Kensicki, Gary Institute of America, Malvern,
Patrik, Robert Pennsylvania, 1997
Reinarz
13 Văcărel Iulian, Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Bercea Florian Editura Expert, Bucureşti, 1993
14 Victor Hallman, Personal insurance: Life, Health and
Karen L. Mamilton Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
132

CAPITOLUL 4
REASIGURĂRI

Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de


bază din domeniul reasigurărilor şi utilizarea adecvată a
limbajului specific activităţii de asigurare-reasigurare şi
reassigurare.

Scurt rezumat: Rolul reasigurărilor în activitatea


asigurătorilor este prezentat pornind de la conceptul
fundamental, urmărind apoi funcţiile reasigurărilor şi tipurile
specifice de reasigurări care pot fi practicate pe piaţă.
Este urmărit programul de reasigurare având punct de plecare
necesitatea reasigurării, sunt apoi culese informaţiile care stau
la baza fundamentării programului de asigurare, apoi se
stabileşte programul de reasiguare, care trebuie monitorizat.

Cuvinte cheie:
reasigurare; retrocesiune; reasigurare facultativă, reasigurare
prin acord, reasigurare proporţională; reasigurare excedent de
daună; necesitate de reasigurare; limită de reasigurare; program
de reasigurare.
133

4.1 CONCEPTUL DE REASIGURARE

La fel cum persoanele fizice sau juridice încheie asigurări


pentru a se proteja împotriva pierderilor financiare provocate de
avarierea bunurilor sau de răspunderea civilă, tot aşa şi societăţile de
asigurări se asigură la rândul lor împotriva pierderilor pe care le pot
înregistra datorită preluării riscurilor terţelor persoane.
Reasigurarea este o formă de asigurare pentru asigurători,
denumită şi „asigurarea asigurării”. De fapt, după cum indică şi
analiza etimologică, termenul de reasigurare înseamnă „a asigura din
nou”.
Deşi obiectul de activitate al asigurătorilor este preluarea
riscurilor terţelor persoane, societăţile de asigurări, indiferent de
mărimea lor, cedează o parte din aceste riscuri din motive
prudenţiale. La baza constituirii fondului de asigurare se află legea
numerelor mari, care permite societăţilor de asigurări să-şi
previzioneze daunele şi să estimeze volumul de prime necesar pentru
a acoperi daunele potenţiale, cheltuielile de funcţionare ale societăţii
şi o marjă de profit. Deoarece aceste previziuni implică şi o marjă de
eroare, asigurătorii trebuie să încheie reasigurări pentru acoperirea
daunelor neprevăzute, a căror frecvenţă şi ale căror dimensiuni ar
putea depăşi capacitatea financiară a firmei.
Transferul unei părţi din riscurile asumate de către un
asigurător, numit cedent, către un alt asigurător, numit reasigurător
(cesionar), se realizează prin intermediul contractului de reasigurare.
În cadrul acestuia, reasigurătorul promite să-l despăgubească pe
asigurător pentru daunele aferente poliţelor acoperite de contractul de
reasigurare, iar asigurătorul se obligă să plătească în schimb o primă
de reasigurare, reprezentând o parte din primele încasate. Este
important de menţionat că, deşi reasigurătorul va acoperi o parte din
despăgubirile plătite asiguratului, între asigurat şi reasigurător nu
există nici o relaţie contractuală.
Contractul de reasigurare este un contract de indemnizare,
conform căruia reasigurătorul acordă despăgubiri asigurătorului
134

numai în condiţiile în care se produc riscurile asigurate, iar obligaţia


asigurătorului faţă de asigurat este certă.
În contractul de reasigurare se utilizează anumiţi termeni
specifici, cum sunt: reţinere, limită de reasigurare, comision de
reasigurare; aceşti termeni vor fi definiţi în cele ce urmează.
În majoritatea cazurilor de reasigurare, nici una dintre părţile
contractante nu este dispusă să preia, respectiv, să cedeze riscurile în
totalitate.
Partea acoperită de reasigurat poartă denumirea de
„reţinere”. Însă, pentru a se proteja în eventualitatea producerii unor
daune foarte mari, reasigurătorul stabileşte o anumită „limită de
reasigurare‚ care reprezintă limita răspunderii acestuia pentru
daunele acoperite pe baza contractului de reasigurare. Partea care
depăşeşte această limită va fi suportată de către asigurător.
Pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile înregistrate de
asigurător cu ocazia emisiunii poliţelor, reasigurătorul trebuie să
plătească un „comision de reasigurare”. Acest comision se exprimă,
de regulă, ca procent din prima de reasigurare.
Atunci când un contract de reasigurare prevede plata unui
comision de reasigurare, valoarea primelor datorate reasigurătorului
se va reduce cu valoarea comisionului, obţinându-se astfel primele
de reasigurare nete.
La rândul lor, reasigurătorii pot ceda o parte din riscurile
preluate prin contractele de reasigurare. Acest transfer de riscuri este
denumit retrocedare. Reasigurătorul care cedează riscuri în
reasigurare se numeşte retrocedent, iar cel care îşi asumă aceste
riscuri este denumit retrocesionar. Principiile şi termenii
retrocesiunii sunt similare cu cele ale reasigurării.
Reasigurarea reprezintă tranzacţia prin care
reasigurătorul, în schimbul unei plăţi (prima de reasigurare),
este de acord să despăgubească compania cedentă, parţial sau
integral, pentru daunele pe care aceasta din urmă le suportă
pentru poliţa sau poliţele pe care le-a emis. Reasigurarea
defineşte operaţia de împărţire a riscurilor (de asigurare) între
135

mai mulţi asigurători. Reasigurarea1 este asigurarea


asigurătorului care conferă acestuia stabilitate financiară.
Reasigurarea derivă din necesitatea acoperirii unor riscuri
deosebit de mari în raport cu o societate de asigurări care nu poate
face faţă în eventualitatea producerii cazului asigurat. Pe plan intern
se impune existenţa mai multor societăţi de asigurare autonome,
consolidate funcţional şi financiar.
Reasigurarea operează practic şi în legătură cu asigurările
externe prin atragerea unor societăţi străine în procesul de asigurare.
Societăţile de asigurări apar într-o dubla postură în raportul de
reasigurare:
 în calitate de reasiguraţi - cedenţi - cedează altor societăţi
de asigurări o parte din riscurile pentru care au încheiat asigurarea
internă sau externă;
 în calitatea de reasigurători - cesionari - când primesc în
reasigurare, de la alte societăţi de asigurare, diferite riscuri pentru
care acestea au încheiat asigurări neavând puterea financiară pentru
a putea suporta eventualele pagube.
Operaţia de primire în reasigurare poartă denumirea de
reasigurare activă, iar operaţia de cedare în reasigurare poartă
denumirea de reasigurare pasivă.

4.1.1 Reasigurarea activă

În calitatea de reasigurător societatea de reasigurare preia de


la parteneri o parte din riscuri. Aceste riscuri sunt aferente unor
contracte de reasigurare, societăţile de reasigurare încasând partea
corespunzătoare de prime cedate de parteneri, iar prin primele de
asigurare nete participă la plata unor cote părţi din despăgubiri
corelate cu riscurile preluate.
Reasigurătorul nu are relaţii directe cu asiguraţii de pe piaţa
internă sau externă, el nu are nici o obligaţie faţă de aceştia.
Reasigurătorul participă la plata unor cote părţi din despăgubiri
corelate cu cheltuielile de achiziţie relative la cotele părţi din
administrarea asigurării efectuate de asigurător.
1
Iulian Văcărel, Florian Bercea, „Asigurări şi reasigurări“, Editura Expert,
Bucureşti, 1998, pg. 395
136

Cu ocazia primirii reasigurării, reasigurătorul trebuie să


manifeste prudenţă în acceptarea ofertelor de reasigurare, să
efectueze investigaţii şi să-şi revizuiască periodic portofoliul de
contracte pentru a-şi realiza o echilibrare financiară în funcţie de
riscuri, zone etc.

4.1.2 Reasigurarea pasivă

Reasigurarea pasivă se manifestă atunci când societatea de


asigurări, în calitatea sa de asigurător, cedează (difuzează) o parte din
riscurile aferente asigurării (în cazul ţării noastre a celor externe).
Asigurătorul în calitatea de reasigurător cedează o cota parte
din prime, primeşte de la reasigurător cote de participare la
cheltuielile de achiziţie şi administrare a asigurării, pe care le
evidenţiază ca venit din activitatea de reasigurare.
La producerea riscului asigurat societăţile de reasigurare care
au preluat cote din riscurile cedate de reasigurat au obligaţia de a
acoperi daunele respective.
Retrocesiunea este o variantă a reasigurării active, în care
reasigurătorul preia o parte din riscurile unor asiguraţi şi cedează la
rândul sau altor societăţi de asigurare o cotă parte din riscurile
preluate şi corespunzător cu acestea o cotă parte din primele încasate.
Astfel se pulverizează riscul asupra altor societăţi de asigurare.
Coasigurarea este o metodă de dispersare a riscurilor
realizată în faza de încheiere a asigurării. În acest caz, de la început,
asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi de
asigurare, fiecare dintre acestea preluând o cota de risc pe care o
suportă independent contra unei părţi din prima de asigurare.
137

4.2 FUNCŢIILE REASIGURĂRII

Reasigurarea se fundamentează pe reducerea riscului


societăţii de asigurare (prin reducerea riscului de faliment). Pentru
cedent reasigurarea este o achiziţie de securitate financiară.
Astfel raţiunea reasigurării constă nu numai în necesitatea
omogenizării portofoliului cedentului ci presupune şi transformarea
portofoliului global al asigurătorului în nevoia de procurare
suplimentară de speranţă, certitudine privind utilitatea şi
rentabilitatea activităţii sale.
Analiza economică a reasigurării se încadrează în analiza
financiară în condiţii de incertitudine. Astfel asigurătorului îi revine
sarcina de a realiza următoarele două activităţi:
1. determinarea nivelului de reţinere care îi omogenizează cel mai
bine portofoliul de angajament;
determinarea volumului valoric optim de deţinere pentru fiecare tip
de active de reasigurare în corelaţie cu valoarea optimală a altor
active şi angajamentele portofoliului global.
Reasigurarea este un schimb de monedă deţinut cu
certitudine contra unei creanţe aleatoare, este un activ financiar
condiţionat (o creanţă) care garantează un anumit venit în funcţie de
circumstanţe.
Reasigurarea poate fi mai bine înţeleasă prin funcţiile pe
care le poate îndeplini, şi anume:
1) creşterea capacităţii de asigurare;
2) menţinerea stabilităţii financiare;
3) protecţia împotriva catastrofei;
4) asistenţă în activitatea de subscriere;
5) facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu
de asigurări.
138

4.2.1 Creşterea capacităţii de asigurare

Există două tipuri de capacitate în cazul asigurărilor de


bunuri şi de răspundere civilă: capacitate de asigurare per risc şi
capacitate de a subscrie prime.
a) Capacitatea de asigurare per risc se referă la capacitatea
asigurătorului de a oferi o limită de asigurare cât mai mare
pentru un singur risc. În asigurările de bunuri, riscul reprezintă
obiectul asigurat expus unui pericol. Fiecare asigurător îşi
stabileşte propria definiţie a riscului.
b) Capacitatea de a subscrie prime se referă la volumul maxim de
prime pe care le poate subscrie un asigurător. Capacitatea de a
subscrie prime este restricţionată de legislaţia care limitează
raportul dintre valoarea primelor subscrise şi valoarea capitalului
social şi a rezervelor. Analiştii financiari şi organizaţiile de
supraveghere a asigurătorilor urmăresc acest raport, intervenind
dacă mărimea sa depăşeşte o anumită valoare. Legislaţia română
prevede că societăţile de asigurare îşi pot asuma, anual,
obligaţii din contracte de asigurare şi reasigurare
corespunzătoare unui volum de prime care, după deducerea
primelor cedate în reasigurare, să nu depăşească un plafon
echivalent cu de cinci ori suma capitalului social vărsat şi a
rezervelor de capital. Capacitatea de a subscrie prime poate fi
mărită prin utilizarea reasigurării, deoarece prima de reasigurare
este dedusă din primele încasate înainte de a se calcula raportul
dintre primele încasate şi capitalul social plus rezerve.

Reasigurarea măreşte capacitatea de asigurare prin faptul că


permite asigurătorului să cedeze acele riscuri care îi pun în pericol
situaţia financiară.

4.2.2 Menţinerea stabilităţii financiare

Un asigurător, ca orice altă organizaţie care urmăreşte


obţinerea de profit, trebuie să genereze un flux constant al
profiturilor pentru a atrage şi păstra capitalul necesar extinderii
139

activităţii. În domeniul asigurărilor, uneori, despăgubirile fluctuează


foarte mult ca urmare a: condiţiilor demografice, economice, sociale
şi a acţiunii forţelor naturii. Nivelarea variaţiilor accidentale ale
expunerii la daune contribuie la menţinerea unor profituri constante.
De exemplu, un asigurător poate cumpăra o reasigurare
pentru a limita suma pe care ar trebui să o plătească pentru orice
daună majoră care s-ar produce. Limitarea valorii daunelor ce cad în
sarcina asigurătorului prin intermediul reasigurării conferă stabilitate
rezultatelor obţinute de acesta din activitatea de subscriere.

4.2.3 Protecţia împotriva catastrofei

Asigurătorii de bunuri şi răspundere civilă sunt expuşi unor


daune catastrofale importante care pot fi generate de cutremure,
uragane, inundaţii, tornade, explozii industriale, accidente aviatice şi
alte dezastre similare. Un singur eveniment de acest tip poate genera
numeroase revendicări privind asigurările de bunuri şi de răspundere
emise de un singur asigurător. Daunele totale din industria
asigurărilor în SUA au atins mai mult de 16 miliarde USD în cazul
unui singur uragan, iar daunele care depăşesc 100 milioane USD sunt
frecvent întâlnite.
Anumite forme de reasigurare, precum reasigurarea
împotriva catastrofei, oferă protecţie împotriva efectelor nefavorabile
ale catastrofelor şi limitează daunele asigurătorului la o valoare
prestabilită. O caracteristică distinctă a reasigurării împotriva
catastrofei este aceea că acoperă daunele aferente mai multor poliţe
emise de un asigurător, când acestea sunt generate de un singur
eveniment.

4.2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere

Reasigurătorii intră în contact cu o mare diversitate de


asigurători. În consecinţă, reasigurătorii acumulează un mare volum
de informaţii privind experienţa de daună a diverşilor asigurători,
precum şi metodele de evaluare, subscriere şi soluţionare a diferitelor
revendicări.
140

Experienţa reasigurătorului poate facilita lansarea


asigurătorului într-un nou domeniu de asigurări, în special în cazul
firmelor de asigurări mai mici. De exemplu, o societate de asigurări
de dimensiuni medii a reasigurat timp de câţiva ani 95% din
asigurarea de răspundere civilă tip „umbrelă”, bazându-se în mare
parte pe experienţa unui reasigurător în ceea ce priveşte evaluarea şi
subscrierea poliţelor.

4.2.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau


domeniu de asigurări

Uneori, un asigurător sau un reasigurător poate dori să se


retragă dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu de asigurări.
Există două modalităţi de a realiza acest lucru:
a) Asigurătorul poate pur şi simplu să rezilieze poliţele şi să
restituie primele necuvenite. Acest proces este greoi, costisitor şi este
posibil să creeze o imagine negativă în rândul deţinătorilor de poliţe,
intermediarilor şi autorităţilor de supraveghere.
b) O alternativă o constituie reasigurarea asigurărilor
nedorite. Această metodă nu numai că evită imaginea negativă creată
de reziliere, dar poate fi mai puţin costisitoare decât restituirea
primelor pentru poliţele reziliate.
Procesul de reasigurare a unei întregi clase sau categorii de
asigurări, sau a asigurărilor aferente unei anumite zone geografice
este denumit reasigurarea portofoliului.
141

4.3 REASIGURĂRI FACULTATIVE ŞI PRIN ACORD

Tranzacţiile de reasigurare se împart în două categorii


principale: facultative şi prin acord. Fiecare dintre aceste categorii
include reasigurări proporţionale şi excedent de daună (vezi Figura
nr. 1 Tipuri de reasigurări).
Atunci când un asigurător şi un reasigurător stabilesc să
împartă daunele care afectează un singur risc, convenţia este
denumită reasigurare facultativă. O convenţie de reasigurare
facultativă se materializează sub forma unui certificat de reasigurare
facultativă. În cazul reasigurării facultative, trebuie să existe o ofertă
şi o acceptare pentru fiecare risc individual, reasigurătorul având
posibilitatea de a accepta sau respinge riscul propus pentru
reasigurare.
Dacă asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc să împartă
daunele aferente mai multor riscuri, de regulă aferente unei categorii
sau unui grup de asigurări, convenţia este denumită reasigurare prin
acord. Cedarea riscurilor individuale, în cadrul unei reasigurări prin
acord, se realizează, în mod automat şi nu necesită aprobarea
reasigurătorului atât timp cât riscul intră în categoria riscurilor
acoperite prin contract. O convenţie de reasigurare prin acord se
materializează sub forma unui contract de reasigurare prin acord.
Datorită caracteristicilor lor distincte, reasigurările
facultative diferă de reasigurările prin acord din punct de vedere al
metodelor de subscriere, al tehnicilor de stabilire a preţului
reasigurării şi al redactării contractului. În cazul reasigurării
facultative, reasigurătorul subscrie şi evaluează un singur risc. În
reasigurarea prin acord, reasigurătorul subscrie un întreg portofoliu
de riscuri. Redactarea contractului trebuie să fie suficient de generală
şi de flexibilă, pentru a acoperi toate riscurile care intră într-o
anumită categorie. În cazul reasigurării facultative, flexibilitatea nu
trebuie să fie la fel de mare, deoarece certificatul de reasigurare
acoperă un singur risc.
142

 Reasigurări cotă-parte standard


Reasigurări  Reasigurări cotă-parte variabile
 Reasigurări excedent de sumă
proporţiona

 Reasigurări excedent de daună per


Tipuri de risc
reasigurări  Reasigurări împotriva catastrofei

 Reasigurări excedent de daună per

Reasigurări poliţă
excedent  Reasigurări excedent de daună per

de daună eveniment
 Reasigurări excedent de daună
agregat
 Reasigurări excedent de daună
agregat contra catastrofei

Figura nr. 1 Tipuri de reasigurări

Reasigurările facultative şi prin acord, deseori incluse în


programul de reasigurare al asigurătorului, servesc, de regulă, unor
scopuri diferite. Reasigurarea facultativă poate oferi capacitate de
asigurare peste limitele unei reasigurări prin acord, în cazul unui risc
mare sau al unui risc care nu este acoperit prin acord. Reasigurarea
prin acord poate stabiliza rezultatele activităţii de subscriere pentru o
categorie de asigurări şi poate proteja asigurătorul în cazul unei
catastrofe.
În cazul producerii unei daune acoperite de contractul de
reasigurare, asigurătorul acordă o despăgubire conform prevederilor
poliţei de asigurare. Valoarea recuperărilor de la reasigurător se
stabileşte în funcţie de condiţiile contractului de reasigurare încheiat
între asigurător şi reasigurător. Un reasigurător poate acoperi fie un
anumit procent din daună, fie sumele ce depăşesc un anumit nivel al
daunei, fie valoarea ce se încadrează între reţinerea asigurătorului şi
limita superioară prestabilită a daunei.
143

a) Metoda proporţională de împărţire a daunelor. Atunci


când un reasigurător este de acord să plătească un procent din fiecare
daună produsă, acordul este denumit acord de reasigurare
proporţional sau acord proporţional.
Conform acestui acord, procentul din primele de asigurare
primit de reasigurător este egal cu procentul din valoarea daunelor pe
care acesta îl va despăgubi. În cazul reasigurării proporţionale, rata
daunei este aceeaşi atât pentru asigurător cât şi pentru reasigurător,
datorită împărţirii egale a primelor şi daunelor. De asemenea, sumele
de asigurare sunt împărţite în aceeaşi proporţie ca şi primele şi
daunele. Metoda proporţională poate fi folosită atât în cazul
asigurărilor facultative, cât şi în cazul celor prin acord.
În exemplul următor, prezentat în Tabelul nr. 3, este ilustrată
relaţia dintre sumele asigurate, prime şi daune, în cazul unui acord de
reasigurare proporţional. Să presupunem că asigurătorul emite o
poliţă cu o sumă asigurată de 1000 u.m., în schimbul unei prime de
150 u.m. şi cedează 80% din prime şi daune unui reasigurător. În
plus, să presupunem că valoarea daunelor produse este de 400 u.m.,
iar rata daunei1 de 250%. Reasigurătorul acceptă 80% din suma
asigurată, adică 800 u.m., iar asigurătorul reţine 20%, adică 200 u.m.
De asemenea, reasigurătorul primeşte 80% din primă şi acoperă 80%
din daune, iar asigurătorul reţine 20% din primă şi suportă 20% din
daune.

Tabelul nr. 3 Reasigurare proporţională cu o reţinere de 20%


Situaţie Asigurător Reasigurător
contractuală 20% 80%
Suma asigurată 1000 u.m. 200 u.m. 800 u.m.
Prima 160 u.m. 32 u.m. 128 u.m.
Daune 400 u.m. 80 u.m. 320 u.m.
Rata daunei - 250% 250%

1
Vezi „Eficienţa activităţii de asigurare”, paragraful Indicatori de apreciere
Dauna
a eficienţei activităţii de asigurare, unde: Rd   100
Prima
144

Se observă ca rata daunei este identică, are aceeaşi valoare


atât pentru asigurat cât şi pentru reasigurător.

b) Metoda excedent de daună de împărţire a riscurilor.


Atunci când reasigurătorul acceptă să acopere o parte din daune care
depăşeşte o anumită reţinere a asigurătorului, acordul este denumit
acord de reasigurare excedent de daună. Reţinerea poate fi stabilită
per risc sau per eveniment. În cazul stabilirii reţinerii per eveniment,
excedentul este calculat pentru toate daunele înregistrate de
asigurător ca urmare a producerii unui singur eveniment, indiferent
de numărul poliţelor de asigurare acoperite de reasigurare afectate de
eveniment.
În Tabelul nr. 4 Reasigurarea excedent de daună, este
evidenţiată relaţia dintre sumele de asigurare, prime şi daune, în
cazul unui acord de reasigurare excedent de daună. Să presupunem
că reasigurarea excedent de daună prevede o reţinere de 250 u.m. per
eveniment, pentru o sumă asigurată de 1000 u.m. per eveniment, iar
reasigurarea reţine 750 u.m. per eveniment asigurat. Să presupunem
că prima de asigurare pentru o poliţă de 4.000 u.m. este de 450 u.m.,
iar prima de reasigurare este de 150 u.m. Vom examina situaţia unei
daune de 200 u.m. şi, respectiv, a uneia de 1400 u.m. În primul caz,
asigurătorul plăteşte întreaga despăgubire cuvenită (deoarece este
mai mică decât reţinerea de 1000 u.m.), iar reasigurătorul nu plăteşte
nimic. În cel de-al doilea caz, asigurătorul acoperă 1000 u.m., iar
reasigurătorul 400 u.m.

Tabel nr. 4 Reasigurarea excedent de daună


Situaţie Asigurător Reasigurător
contractuală
Suma asigurată 4000 u.m. 1000 u.m. 3000 u.m.
Prima 600 u.m. 450 u.m. 150 u.m.
Dauna1<1000 u.m. 200 u.m. 200 u.m. 0
Rata daunei1 - 44,44% 0
Dauna2>1000 u.m. 1400 u.m. 1000 u.m. 400 u.m.
Rata daunei2 - 222,2% 266,6%
145

În cazul reasigurării excedent de daună, rata daunei pentru


asigurător este diferită de cea pentru reasigurător şi depinde de
valoarea daunei.
Spre deosebire de reasigurarea proporţională, prima de
reasigurare pentru un anumit nivel al excedentului de daună nu se
exprimă ca procent din prima de asigurare, deoarece asigurătorul şi
reasigurătorul nu îşi împart daunele proporţional. Prima de
reasigurare este negociată între asigurător şi reasigurător şi este
determinată, de regulă, de factori precum numărul riscurilor
subscrise şi experienţa de daună anterioară a asigurătorului.

Cele două mari tipuri de reasigurări prin acord sunt


reasigurările proporţionale şi cele excedent de daună (vezi Figura nr.
1 Tipuri de reasigurări). În continuare, vor fi prezentate cele mai
importante forme de reasigurări proporţionale şi excedent de daună.
a. Reasigurarea proporţională1. Caracteristica distinctivă a
reasigurării pro rata (proporţionale) o reprezintă împărţirea
proporţională între asigurătorul iniţial şi reasigurător a sumelor
asigurate, a primelor şi despăgubirilor. Dacă reasigurătorul acoperă
10% din suma asigurată, va primi 10% din prima de asigurare şi va
plăti 10% din daunele acoperite de poliţa de asigurare.
Reasigurătorul plăteşte asigurătorului, de regulă un comision de
reasigurare, care trebuie să acopere cheltuielile efectuate de
asigurător cu emiterea poliţei. Acest comision va fi ajustat ulterior
pentru a reflecta profitabilitatea (sau neprofitabilitatea) afacerii
cedate.

b. Reasigurarea neproporţională. Principalele tipuri de


reasigurări neproporţionale sunt: reasigurarea excedent de daună şi
reasigurarea oprire de daună. În cadrul reasigurării excedent de
daună reasigurătorul acoperă o daună doar atunci când aceasta
depăşeşte reţinerea asigurătorului, fără însă a depăşi o anumită
limită2. Astfel, daunele mai mici, care se încadrează în limita
reţinerii, sunt acoperite în întregime de către asigurător, iar daunele

1
Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. 3
2
Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. 4
146

peste nivelul reţinerii sunt împărţite cu reasigurătorul. Această


metodă de împărţire este opusă celei folosite în cazul reasigurării
proporţionale, în care reasigurătorul plăteşte o sumă proporţională
pentru fiecare daună, indiferent de nivelul acesteia. Reasigurarea
excedent de daună poate fi încheiată pentru unul sau mai multe
niveluri de reasigurare, peste reţinerea asigurătorului.
Prima de reasigurare pentru acest tip de acord este negociată
între asigurător şi reasigurător şi se determină în funcţie de valoarea
daunelor, de risc sau pe baza combinaţiei dintre acestea. În calculul
primei de reasigurare pe baza valorii daunelor, se va ţine seama atât
de valoarea daunelor estimate, cât şi de cheltuielile şi de marja de
profit a reasigurătorului. Atunci când primele se determină pe baza
riscului, reasigurătorul trebuie să analizeze poliţele de asigurare din
perspectiva sumelor asigurate, pentru a determina daunele potenţiale
care vor depăşi reţinerea asigurătorului. O metodă folosită pentru
repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurători este costul
arderii1, determinat după formula:

D  100 D  100
Ca  sau C a 
P  80 P  75

unde:
D - este volumul daunelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura
de asigurare respectivă;
P - este volumul primelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura
de asigurare respectivă;
Ca - va reprezenta cota de primă cuvenită reasigurătorilor din
volumul de prime încasat de reasigurat în anul de asigurare respectiv.

Deoarece prima pentru reasigurarea excedent de daună nu se


determină proporţional în raport cu prima de asigurare, nu se va plăti
asigurătorului comision de reasigurare. În majoritatea acordurilor
excedent de daună, reţinerea este stabilită în valoare absolută. (Şi în
cazul acordului excedent de sumă, reţinerea este exprimată tot în

1
Vezi Dan Anghel Constantinescu (coord.), „Asigurări şi reasigurări“,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, pg. 320-321
147

valoare absolută, dar este raportată la suma asigurată, pentru a se


determina procentul în care se vor împărţi primele şi daunele). Într-
un contract excedent de daună, pentru a se determina nivelul
acoperirii prin reasigurare, reţinerea se aplică pentru fiecare daună în
parte.

4.4 CARACTERISTICI ALE REASIGURĂRILOR


FACULTATIVE

Reasigurarea fiind complementară asigurării are un rol


important în procesul de amplificare a pieţei interne şi internaţionale
a asigurărilor şi contribuie la realizarea stabilităţii economice
naţionale şi internaţionale.
Reasigurarea are influenţe majore în:
1. Protecţia asigurătorilor care se realizează prin favorizarea
dispersiei sau pulverizării riscului care determină creşterea
capacităţii de asigurare a societăţii de asigurări. De asemenea
este favorizată pulverizarea unor riscuri în afara graniţelor ţării.
2. Stabilizarea ratei daunelor. Prin contractele de asigurare pentru
protecţie împotriva catastrofelor încheiate pe perioade mari de
timp se realizează dispersarea pierderilor în timp şi o stabilizare
a ratei pierderilor.
3. Dispersarea riscurilor care se realizează prin practica
reciprocităţii reasigurării între asigurătorii primari. Astfel fiecare
societate (reasigurat sau reasigurător) îşi echilibrează portofoliul
riscurilor pentru care şi-a angajat răspunderea.
4. Stimularea volumului activităţii societăţii de asigurare cedente.
Pe de-o parte aceste societăţi pot prelua în asigurare riscuri
variate, mai numeroase şi mai mari, iar pe de altă parte creşte
flexibilitatea cu privire la tipurile, dimensiunile şi volumul
riscurilor pe care le poate ceda prin reasigurare.
148

5. Liberalizarea afacerilor pe piaţa asigurărilor care se manifestă


atunci când cedentul poate să se retragă la momentul considerat
oportun dintr-o anumită categorie de afaceri, dintr-o anumită
zonă sau pentru o perioadă determinată de timp prin cedarea
parţială sau totală a unor riscuri în reasigurare. Aceasta funcţie
rezidă în faptul că societatea cedentă este liberă să reintre în
afaceri atunci când consideră oportună, fără restricţii prin
negocieri, cu respectarea normelor şi a convenţiilor recunoscute
pe plan naţional sau internaţional.
6. Funcţia de consultanţă a reasigurărilor care se realizează
atunci când societăţilor cedente li se oferă servicii specifice prin
intermediul reasigurării (operaţii de brokeraj în reasigurări,
comisariat de avarii, operaţii de mandat etc.).
Reasigurarea facultativă, spre deosebire de reasigurarea prin
acord, este o reasigurare opţională, caracterizată de următoarele
elemente:
 reasiguratul poate să cedeze sau nu un anumit risc;
 reasigurătorul poate să accepte sau nu riscurile prezentate de
asigurător;
 reasigurarea se încheie pentru riscuri individuale;
 reasigurarea poate fi proporţională sau excedent de daună.
În cazul reasigurării facultative, societatea cedentă oferă
reasigurătorului informaţii complete asupra fiecărui risc care se
doreşte a fi reasigurat. Aceste informaţii sunt incluse în propunere şi
se referă la descrierea riscului, istoricul daunelor, primele şi
comisioanele din poliţa de asigurare, limita de reasigurare solicitată
reasigurătorului.
În comparaţie cu reasigurările prin acord, reasigurările
facultative prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Acestea sunt
prezentate în paragrafele următoare.

4.4.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative

Avantaje ale reasigurărilor facultative sunt:


 reasigurarea facultativă poate acoperi riscuri sau expuneri care
sunt excluse de o anumită reasigurare prin acord, datorită naturii
lor sau pentru că nu îndeplinesc clauzele acordului;
149

 reasigurarea facultativă poate oferi acoperire peste limitele


reasigurării prin acord;
 reasigurarea facultativă poate fi încheiată pentru a proteja o
reasigurare prin acord convenabilă (de exemplu, o poliţă de
asigurare acoperită de un acord de reasigurare poate fi
reasigurată şi facultativ, pentru ca eventualele daune să nu
determine modificarea comisionului, primelor sau a altor condiţii
contractuale ale asigurării prin acord);
 reasigurarea facultativă se poate încheia şi pentru a obţine
consultanţă din partea reasigurătorului pentru subscrierea
asigurării.

4.4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative

Dintre dezavantajele reasigurărilor facultative fac parte:


 reasigurarea facultativă este greu de administrat, costurile
încheierii reasigurării fiind mai mari pentru ambele părţi
contractante;
 este posibil să se înregistreze întârzieri în încheierea reasigurării
facultative deoarece reasigurătorul trebuie să subscrie fiecare risc
în parte şi să negocieze fiecare contract separat;
 asigurătorul poate întârzia în acceptarea unui risc pentru a fi
sigur că va primi reasigurarea dorită.
Având în vedere aspectele menţionate, precum şi
informaţiile statistice, care indică faptul că 80% din personalul
departamentelor de reasigurări este implicat în derularea contractelor
de reasigurare facultative, vom menţiona câteva situaţii în care se
recomandă încheierea reasigurării facultative:
 asigurătorul este solicitat să accepte un risc pe care nu l-a mai
asigurat şi nu cunoaşte care sunt standardele de subscriere care
trebuie aplicate;
 riscul pe care asigurătorul doreşte să-l asigure depăşeşte limita de
reasigurare a reasigurării prin acord;
 asigurătorul nu doreşte să cedeze în reasigurarea prin acord
riscurile ce nu îndeplinesc criteriile de subscriere, dar pe care,
din motive diferite, le-a acceptat în asigurare;
150

 riscul care se doreşte a fi asigurat prezintă numeroase expuneri


care sunt excluse din acordul de reasigurare deja încheiat;
 asigurătorul caută o formă de reasigurare mai puţin costisitoare.
Astfel, pentru ca asigurătorul să aibă siguranţa că nu şi-a
asumat un risc care depăşeşte capacitatea sa financiară, nu trebuie să
emită o poliţă de asigurare până când nu primeşte avizul
reasigurătorului pentru partea sa de risc.

4.4.3 Tipuri de reasigurări facultative

Există două modalităţi de încheiere a reasigurării facultative:


proporţional sau excedent de daună per risc.
(a) Reasigurarea facultativă proporţională este o reasigurare care
se încheie doar pentru o singură poliţă de asigurare. Societatea
cedentă stabileşte reţinerea din suma asigurată, precum şi partea
care va fi cedată reasigurătorului, iar primele şi daunele se vor
împărţi în aceeaşi proporţie.
(b) Reasigurarea excedent de daună per risc se poate încheia şi
sub formă facultativă, mai ales în cazul riscurilor de răspundere
civilă.

4.4.4 Contracte mixte

Pe lângă tipurile de reasigurări menţionate deja, se pot


încheia şi o serie de contracte mixte, cum sunt: reasigurarea-
program, reasigurarea facultativ-obligatorie (mixtă) şi reasigurarea
prin acord facultativă.

4.4.4.1 Reasigurarea-program
Aceasta presupune încheierea unui contract sau acord prin
care se reasigură o clasă de asigurări. Cedentul este obligat să
cedeze, iar reasigurătorul să accepte poliţele de asigurare care cad
sub incidenţa acordului. Clasa de afaceri poate fi formată doar din
câteva tipuri de asigurări, care sunt în mod expres excluse din
acordurile de reasigurare încheiate de cedenţă. Deşi reasigurarea-
program seamănă cu reasigurarea prin acord, având în vedere că
151

riscurile nu sunt subscrise individual, din punct de vedere al


efectuării plăţilor este mai apropiată de reasigurarea facultativă.

4.4.4.2 Reasigurarea facultativ-obligatorie


Reasigurarea facultativ-obligatorie presupune cedarea
opţională a poliţelor de asigurare şi acceptarea obligatorie de către
reasigurător. Dezavantajul constă în posibilitatea ca asigurătorul să
realizeze o selecţie a riscurilor în defavoarea reasigurătorului, cedând
numai asigurările cu risc mare. Însă, datorită caracterului
semiobligatoriu, acest tip de reasigurare este mai ieftin pentru ambele
părţi contractante şi poate oferi un volum de prime mai stabil pentru
reasigurător.

4.4.4.3 Reasigurarea prin acord facultativă


Reasigurarea prin acord facultativă presupune încheierea unui
acord între cedent şi reasigurător în care se precizează termenii şi
condiţiile care se vor aplica reasigurării facultative încheiate de cele
două părţi. Acest acord nu obligă compania cedentă sau pe
reasigurător să reasigure anumite poliţe, cesiunea şi acceptarea sunt
în întregime opţionale.

4.5 PROGRAMUL DE REASIGURARE

Un program de reasigurare reprezintă o combinaţie de


contracte de reasigurare prin intermediul cărora asigurătorul îşi
acoperă necesităţile sale de reasigurare. În elaborarea programului de
reasigurare se are în vedere corelarea necesităţilor asigurătorului cu
funcţiile îndeplinite de reasigurare. Asigurătorii colaborează cu
reasigurătorii sau cu intermediarii în vederea colectării şi analizării
informaţiilor necesare întocmirii programului de reasigurare. În
continuare sunt prezentate etapele elaborării unui program de
reasigurare. Asigurătorii se pot caracteriza prin diferite strategii de
152

afaceri, resurse financiare şi/sau concepţii manageriale. Prin urmare,


programul de reasigurare trebuie să reflecte aceste diferenţe.

Etapele elaborării programului de reasigurare. Elaborarea


programului de reasigurare implică parcurgerea următoarelor etape:
1. Determinarea necesităţilor asigurătorului, ce pot fi acoperite
prin reasigurare, inclusiv reţinerea acceptabilă şi limitele de
reasigurare necesare.
2. Culegerea informaţiilor necesare pentru analiză, referitoare la
primele, daunele şi modificările anterioare ale cotelor de primă,
ceea ce determină reţinerea asigurătorului şi limitele de
asigurare.
3. Determinarea programului de reasigurare care acoperă cel mai
bine necesităţile asigurătorului.
4. Monitorizarea aplicării programului şi adoptarea modificărilor
necesare.

4.5.1 Stabilirea necesităţii reasigurării

Prima etapă a programului de reasigurare se adresează


identificării necesităţilor asigurătorului ce pot fi acoperite prin
reasigurare, inclusiv a reţinerii acceptabile şi a limitelor de
reasigurare necesare. Programul trebuie să prevadă satisfacerea
necesităţilor curente, asigurând totodată o anumită flexibilitate în
vederea adaptării la schimbările anticipate pe durata fiecărui contract
de reasigurare.
Reasigurarea nu poate acoperi toate necesităţile
asigurătorului - precum cele privind perfecţionarea tehnicilor de
marketing sau pentru pregătirea personalului -, prin urmare, la
elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute funcţiile
reasigurării, respectiv creşterea capacităţii de asigurare, nivelarea
variaţiei daunelor, asigurarea unei protecţii contra catastrofelor,
sprijinirea activităţii de subscriere, facilitarea retragerii dintr-o
anumită zonă geografică sau domeniu de asigurare.
În elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute:
(A) strategia de afaceri a asigurătorului;
(B) resursele financiare ale acestuia şi
153

(C) atitudinea managementului faţă de risc.


Aceste elemente influenţează necesităţile, reţinerea şi
limitele de reasigurare.

4.5.1.1 Strategia de afaceri


Strategia de afaceri a asigurătorului ilustrează piaţa pe care
va concura acesta. Această strategie abordează următoarele aspecte:
1. planurile de dezvoltare;
2. categoriile de asigurări subscrise;
3. mărimea companiei,
4. forma de proprietate;
5. aria geografică de extindere.
1. Planurile de dezvoltare. Strategia de afaceri cuprinde
planurile de dezvoltare ale asigurătorului. Într-o piaţă concurenţială,
asigurătorii au nevoie de capacitate financiară, pentru a-şi menţine
sau creşte cota de piaţă. Reasigurarea poate mări capacitatea de
asigurare a asigurătorului. De exemplu, un asigurător specializat în
asigurări pentru persoane fizice nu poate satisface toate cererile de
asigurări auto şi de asigurare a gospodăriilor, deoarece clienţii doresc
limite de răspundere civilă mai mari decât cele oferite de asigurător.
Asigurătorul decide să lanseze pe piaţă o poliţă de asigurare
complexă de răspundere civilă cu sume asigurate de 1 mil. u.m., 2
mil. u.m. şi 3 mil. u.m. Aceste limite de asigurare măresc în mod
semnificativ riscul la care se expune asigurătorul. Reasigurarea i-ar
putea furniza capacitatea de asigurare şi stabilitatea financiară
necesară pentru ca să poată să subscrie limite de asigurare mai mari.
Acoperirea prin reasigurare poate avea un efect pozitiv sau
negativ asupra planurilor de dezvoltare ale asigurătorului şi asupra
cotei de piaţă. Dacă reasigurătorul consideră că afacerea va fi
profitabilă, atunci va plăti, probabil, comisioane de reasigurare mai
mari decât cheltuielile de vânzare suportate de asigurător. Această
diferenţă va încuraja planurile de dezvoltare ale asigurătorului. În
schimb, primele de reasigurare mari sau o reţinere ridicată îl pot
determina pe asigurător să-şi reconsidere planurile de dezvoltare.
2. Categoriile de asigurări subscrise. Un alt segment al
strategiei asigurătorilor precizează categoriile de asigurări ce vor fi
subscrise de asigurător. Tipul şi numărul categoriilor de asigurări
subscrise influenţează necesităţile de reasigurare ale asigurătorului.
154

De exemplu, un asigurător care asigură serviciile de tractare auto


pentru membrii unui club auto în limita unei sume asigurate de 200
u.m. per eveniment se va putea descurca şi fără reasigurare.
Asigurătorul nu se expune la daune catastrofale sau la pagube
individuale mari. De asemenea, sunt puţin posibile variaţii mari ale
frecvenţei daunelor.
Pe de altă parte, asigurarea maritimă casco implică o
expunere la daune deosebit de mari per eveniment. Asigurarea de
răspundere civilă a producătorului, precum şi asigurarea de
răspundere civilă generală a companiilor de dimensiuni mari impun,
de asemenea, limite de asigurare ridicate1. Prin urmare, riscurile mari
necesită o reasigurare facultativă.
În general asigurătorii care subscriu asigurări pentru
persoane fizice au nevoie de reasigurare într-o măsură mai redusă
decât cei care asigură persoane juridice. Riscurile la care se expun
persoanele fizice tind să fie mai mici şi cu nivel de gravitate mai
redus decât cele ce caracterizează persoanele juridice. De asemenea,
riscurile aferente persoanelor fizice tind să fie mult mai omogene şi
cu daune mult mai predictibile decât cele ale persoanelor juridice (cu
excepţia catastrofelor).
Numărul categoriilor de asigurări subscrise de către
asigurător influenţează de asemenea necesităţile de reasigurare. Dacă
activitatea asigurătorului este foarte diversificată, rata daunelor va fi
probabil mult mai stabilă decât în cazul în care asigurătorul subscrie
numai un singur tip de asigurare. În acest caz, nu va fi nevoie de
reasigurare pentru a nivela experienţa de daună.
Anumite categorii de asigurări pot genera profit, în timp ce
altele pot fi continuu neprofitabile. Mai mult, rezultatele din
subscriere pentru un anumit tip de asigurări pot fi constante sau
variabile. Caracteristicile proprii fiecărei categorii de asigurări
afectează necesităţile de reasigurare. De exemplu, în SUA, categoria
de asigurări auto personale ce acoperă limitele minime legale se
caracterizează de obicei printr-o rată a daunei de 105-110%. În

1
De exemplu, riscurile care trebuiesc acoperite prin asigurare CASCO
pentru autovehiculele Poliţiei sunt mult mai mari decât pentru un asigurat
obişnuit, fapt care determină societatea de asigurări să încaseze prime de
asigurare majorate, sau să recurgă la reasigurare.
155

schimb, asigurările camioanelor cu gabarit depăşit, ce au o limită de


asigurare de până la 1000000 USD pot avea mai mulţi ani o rată a
daunei de sub 100% pentru ca ocazional să se confrunte cu daune
uriaşe care pot mări rata daunelor la peste 125%.
Dacă un asigurător decide să se lanseze într-o nou domeniu
de asigurări, numărul poliţelor subscrise iniţial va fi redus. Daunele
estimate pot diferi foarte mult de experienţa de daună efectivă.
Reasigurarea poate contrabalansa experienţa de daună puţin
predictibilă prin distribuţia riscului. De asemenea, reasigurătorii pot
sprijini, prin experienţa lor de subscriere, lansarea noilor produse.
3. Mărimea companiei. Strategia de afaceri a unui asigurător
trebuie să specifice numărul de poliţe pe care acesta intenţionează să
le subscrie. În general, cu cât asigurătorul încheie mai multe poliţe,
cu atât rezultatele activităţii de subscriere vor fi mai predictibile.
Această estimare este facilitată de Legea numerelor mari1. În
asigurări, legea numerelor mari se poate aplica numai dacă riscurile
sunt similare ca formă şi mărime. De exemplu, un asigurător poate să
subscrie un număr mare de poliţe, dar aceste poliţe acoperă o largă
categorie de bunuri şi activităţi. Deoarece poliţele asigură riscuri
diferite, estimarea daunelor la care sunt expuse aceste poliţe este
dificilă.
Conform Legii numerelor mari, un asigurător care subscrie
un număr mare de poliţe de asigurare a gospodăriilor, ce acoperă
riscuri similare, poate estima mult mai exact daunele, în comparaţie
cu un asigurător care are numai câteva poliţe de acest tip. Prin
urmare, un asigurător cu un volum de asigurări ridicat are mai puţină
nevoie de reasigurare pentru a stabiliza rezultatele activităţii de
subscriere.
4. Forma de proprietate. Strategia asigurătorului în privinţa
formei de proprietate asupra capitalului influenţează, de asemenea,
necesităţile de asigurare. De exemplu, o societate de asigurări pe
acţiuni se va concentra asupra protejării dividendelor. În schimb, un
asigurător mutual va fi preocupat de minimizarea daunelor, spre a se
evita impunerile percepute deţinătorilor de poliţe. Dacă un asigurător

1
Conform acestei legi, cu cât se produce mai des un anumit eveniment, cu
atât rezultatele sale vor fi mai predictibile.
156

se transformă din asigurător mutual într-o societate de asigurări pe


acţiuni, nevoile sale de reasigurare vor suferi modificări.
De asemenea, dacă asigurătorul este o filială a unei alte
societăţii, se va pune un accent deosebit pe menţinerea unui anumit
nivel al câştigurilor per acţiune. În acest caz, pentru a asigura un
anumit nivel de venituri şi o valoare minimă a câştigurilor per
acţiune se poate apela la reasigurare.
5. Aria geografică de extindere. În cadrul strategiei de
afaceri asigurătorul stabileşte zona geografică în care îşi va vinde
poliţele. Deseori, vânzările unui asigurător se concentrează în zona în
care acesta îşi stabileşte sediul central. Concentrarea în alte teritorii
se poate datora fie unui manager de vânzări foarte eficient, fie
achiziţionării unui alt asigurător în acea zona.
Aria geografică de extindere influenţează expunerea
asigurătorului la daune catastrofale. Se poate întâmpla ca
asigurătorul să subscrie poliţe în zone expuse anumitor catastrofe,
precum cutremure, inundaţii, furtuni sau uragane. Dacă asigurările
subscrise de asigurător prezintă o concentrare din punct de vedere
geografic, acesta trebuie să analizeze posibilitatea reasigurării contra
catastrofelor.
Aria geografică de extindere a asigurătorului se modifică în
momentul în care acesta se lansează în noi teritorii sau se retrage din
altele. Extinderea în noi teritorii ridică aceleaşi probleme ca cele
puse de lansarea unor noi produse. Instabilitatea rezultatelor
activităţii desfăşurate în noile teritorii poate afecta rezultatele globale
ale asigurătorului.
Un asigurător poate decide să se retragă dintr-un anumit
teritoriu din câteva motive. Reglementările legislative dintr-o
anumită jurisdicţie pot cauza creşterea daunelor. De asemenea, se
poate întâmpla ca asigurătorul să nu aibă managementul sau
specialiştii necesari pentru desfăşurarea activităţii în acel teritoriu.
Asigurătorul poate încerca să redreseze situaţia apelând în caz
extrem la retragerea din acel teritoriu. În situaţia în care asigurătorul
se retrage dintr-un anumit teritoriu, va fi necesar să se reasigure
poliţele existente, iar dacă există deja o reasigurare pentru acestea,
aceasta va trebui modificată.
157

Tabelul nr. 5 Corelaţia dintre strategia de afaceri şi funcţiile reasigurării


Funcţiile reasigurării:

domenii sau
de asigurare

Consultanţă

din anumite
Strategia de

Capacitate

catastrofei
Stabilitate

subscriere
financiară

împotriva

Retragere
Protecţie
afaceri

zone
în
referitoare la:

Planuri de
*
dezvoltare
Categorii de
* * *
asigurări subscrise
Mărimea
* *
companiei
Forma de
*
proprietate
Aria geografică
* *
de extindere

Necesităţile de reasigurare determinate de strategia de


afaceri. În Tabelul nr. 5 sunt prezentate modalităţile prin care
reasigurarea acoperă diferitele necesităţi ale asigurătorului, în funcţie
de prevederile strategiei de afaceri a acestuia . De exemplu, planurile
de dezvoltare ale asigurătorului necesită o capacitate de asigurare
mărită şi stabilitate financiară. Reasigurarea poate satisface aceste
necesităţi.

4.5.1.2 Resursele financiare


Asigurătorii trebuie să compare valoarea riscurilor asumate cu
resursele lor financiare. Această comparaţie trebuie să aibă în vedere
lichiditatea activelor. Există state care prin legi sau alte reglementări
limitează volumul primelor subscrise şi suma asigurată maximă. De
exemplu, în SUA, suma asigurată reţinută pentru un risc nu trebuie
să depăşească 10% din valoarea capitalului şi rezervelor. În plus,
volumul primelor subscrise nete nu trebuie să depăşească de 3 ori
valoarea capitalului şi rezervelor.
Lichiditatea activelor asigurătorului este deosebit de
importantă. Dacă activele imobiliare deţin o pondere ridicată în
158

activele asigurătorului, lichiditatea asigurătorului este limitată,


deoarece acestea pot fi dificil de vândut. Dacă ponderea cea mai
mare a investiţiilor este deţinută de obligaţiuni ale căror valoare de
piaţă este mai mică decât valoarea contabilă, asigurătorul nu va dori
să vândă aceste obligaţiuni, deoarece acest lucru ar determina
reducerea valorii activelor. Asigurătorul cu lichiditate redusă va avea
nevoie de reasigurare, pentru a-şi acoperi o parte a riscurilor
asumate.
Un asigurător cu putere financiară are nevoie de reasigurare
într-o măsură mai mică decât cei cu capacitate financiară redusă, cel
puţin din două motive:
a) În primul rând, un asigurător cu putere financiară nu trebuie să-şi
mărească limita maximă a volumului de prime.
b) În al doilea rând, el are nevoie într-o mai mică măsură de
stabilizarea ratei daunei prin intermediul reasigurării. Rezervele şi
capitalul său îi permit să suporte variaţiile negative ale ratei daunei,
iar costurile de reasigurare reduse reprezintă un alt avantaj al unui
asigurător cu putere financiară.
Asigurătorul poate aparţine unei companii mamă care are
capacitatea de a furniza capitalul necesar pentru creşterea volumului
de prime de asigurare. De asemenea, dacă asigurătorul este o
societate pe acţiuni, o ofertă de acţiuni pe piaţa financiară poate
asigura fondurile necesare. Dacă totuşi asigurătorul nu are acces la
finanţare şi nu-şi poate mări capitalul, reasigurarea poate fi utilizată
pentru mărirea capacităţii de asigurare.

Tabelul nr. 6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurării


Funcţiile reasigurării:
domenii sau
de asigurare

Consultanţă

din anumite
Capacitate

catastrofei
Stabilitate

subscriere
financiară

împotriva

Retragere

Resurse
Protecţie

zone

financiare:
în

Lichiditate redusă
* *
a activelor
Acces limitat
* *
la capital
Capital şi
* * *
rezerve reduse
159

Necesităţile de reasigurare determinate în funcţie de


resursele financiare ale reasigurătorului sunt ilustrate în Tabelul nr.
6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurării. Aşa
cum se prezintă aici, resursele financiare vizează direct funcţiile de
creştere a capacităţii de asigurare şi de menţinere a stabilităţii
financiare. De asemenea, resursele financiare pot determina
necesitatea reasigurării contra catastrofelor. Totuşi, există şi alţi
factori importanţi care determină această necesitate.

4.5.1.3 Atitudinea managerului faţă de risc


Managerul poate avea aversiune faţă de risc, poate fi
conservator, agresiv etc. Managementul firmei de asigurare decide
cumpărarea unei reasigurări. Deşi datele statistice şi modelele
financiare sprijină adoptarea acestor decizii, decizia reflectă, de
asemenea, şi nivelul de acceptabilitate al conducerii în ceea ce
priveşte asumarea riscului. Managementul trebuie să urmărească
securitatea faţă de risc, în special la stabilirea reţinerii sau la
modificarea programului de reasigurare.
Managerii trebuie să se asigure că şi acţionarii, partenerii de
afaceri, autorităţile publice, comunitatea şi toate persoanele care au
un interes în compania respectivă acceptă modificările aduse
programului de reasigurare. Astfel, programul de reasigurare trebuie
să reflecte toleranţa la risc a echipei manageriale, a acţionarilor sau a
deţinătorilor de poliţe din companiile mutuale. Managementul firmei
de asigurare trebuie să fie sensibil la cerinţele şi interesele
acţionarilor şi partenerilor, pentru a putea selecta acel program de
reasigurare care satisface nevoile acestora.

4.5.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de


reasigurare

Asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să determine tipul de


reasigurare ce va fi utilizat, să stabilească reţinerea şi limitele
contractului de reasigurare. Dacă se aduc modificări programului de
reasigurare existent, asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să se
asigure că nu rămân riscuri neacoperite.
160

În funcţie de necesităţile asigurătorului, identificate în prima


etapă de elaborare a programului de reasigurare, şi de tipurile de
reasigurare selectate în vederea acoperirii acestor necesităţi,
asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc valoarea reţinerilor şi limitelor
de reasigurare.

4.5.2.1 Reţinerea asigurătorului


Reţinerea este valoarea riscului pe care asigurătorul o
păstrează pe răspunderea sa. (a) strategia de afaceri, (b) resursele
financiare şi (c) atitudinea managementului faţă de risc influenţează
valoarea reţinerilor şi limitelor de asigurare stabilite de asigurător1,
(d) condiţiile impuse de reasigurător, (e) costurile implicate, (f) tipul
de reasigurare, (g) reţinerile celorlalţi asigurători, precum şi (h)
contribuţia la co-reasigurare, influenţează de asemenea, reţinerea
asigurătorului.
(a) În raport cu strategia de afaceri, gama de asigurări
încheiate de asigurător poate să influenţeze valoarea reţinerilor. Dacă
asigurătorul subscrie riscuri care nu îndeplinesc standardele
prevăzute iar valoarea maximă ce revine unui risc este redusă,
reţinerea trebuie să fie mai mică pentru a reduce expunerea. Pe de
altă parte, asigurătorul care subscrie numai riscurile preferate poate
avea o reţinere mare, dacă estimează daune reduse.
Dacă asigurările încheiate de către asigurător diferă foarte
mult ca mărime reţinerea poate să crească omogenitatea acestora.
Asigurătorii utilizează legea numerelor mari pentru a estima cu
exactitate valoarea daunelor viitoare. Pentru aplicarea eficientă a
legii numerelor mari se impune omogenizarea mărimii riscurilor.
Reasigurarea poate facilita obţinerea acestei omogenităţi prin cedarea
sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii. Valoarea reţinerii este aceeaşi
pentru majoritatea poliţelor, obţinându-se astfel omogenizarea riscuri
lor.
Totuşi, utilizarea reţinerii în scopul omogenizării riscurilor
trebuie făcută cu atenţie. Chiar dacă se utilizează aceeaşi reţinere
pentru categorii de asigurări foarte diferite ca mărime, aceasta nu
înseamnă că riscurile vor fi similare. De exemplu, două poliţe de
asigurare de răspundere civilă în valoare de 25 de milioane u.m. şi de
1
vezi detalierea în paragraful următor
161

1 milion u.m. asigură probabil activităţi foarte diferite. Dacă ambele


poliţe sunt reasigurate, păstrându-se o reţinere de 1 milion de u.m.,
asigurătorul poate obţine omogenizarea mărimii riscurilor însă
rezultatele estimărilor vor fi inexacte, deoarece activităţile asigurate
în cele două poliţe sunt sigur diferite.
Strategia de afaceri poate influenţa reţinerea prin
specificarea ariei de extindere a activităţii reasigurătorului. Un
asigurător de bunuri poate avea un nivel de reţinere diferit în zonele
expuse uraganelor decât în cele ferite de acestea. Mai mult, un
asigurător va avea o reţinere mai mică în zonele în care volumul de
prime este redus comparativ cu zonele în care volumul de prime este
mare.
(b) Resursele financiare şi atitudinea managementului
influenţează, de asemenea, valoarea reţinerii. Supusă reglementărilor
legislative menţionate anterior, capacitatea asigurătorului de a reţine
riscuri este limitată şi de situaţia sa financiară. Un asigurător nu
trebuie să reţină riscuri atât de mari, încât producerea lor să pună în
pericol solvabilitatea companiei. Determinarea mărimii acestor
riscuri se face pe baza unei analize. Asigurătorul trebuie să evalueze
toate daunele care se încadrează în reţinerile programului de
reasigurare. De exemplu, reţinerea din cadrul acordului de
reasigurare per risc se va stabili luându-se în considerare daunele
reţinute în contractul contra catastrofelor.
În cazul societăţilor pe acţiuni cotate la bursă, presiunile
exercitate de piaţă pot conduce la stabilirea unor reţineri mult mai
mici decât maximul permis asigurătorului, din punct de vederea legal
sau financiar. Investitorii se orientează în general spre companii care
raportează profituri în creştere sau cel puţin stabile. Un asigurător
care îşi asumă o reţinere foarte ridicată poate îndepărta investitorii,
deoarece profiturile pot varia foarte mult de la un an la altul.
(c) În asigurarea de bunuri, atitudinea managementului
faţă de dauna maximă probabilă estimată este foarte importantă.
Dauna maximă probabilă reprezintă valoarea daunei maxime, în
afara cazurilor în care apar condiţii agravante, precum
nefuncţionarea sistemului automat de incendiu sau scăderea presiunii
apei. Estimarea daunei maxime probabile sprijină decizia
subscriitorului de a accepta sau nu o propunere de reasigurare
precum şi stabilirea reţinerii. Asigurătorul care acceptă o daună
162

maximă probabilă de 10% va avea o reţinere mai mică decât cel a


cărui daună maximă probabilă este de 25%. Se pot produce şi daune
neanticipate, însă dacă subscriitorii iau acest lucru în considerare la
stabilirea primelor, ei pot aplica o reţinere mai mare.
Pentru a înţelege modul în care strategia, resursele financiare
şi atitudinea managementului faţă de risc pot influenţa reţinerile, să
presupunem că strategia unui asigurător prevede creşterea numărului
de poliţe de asigurare a gospodăriilor în judeţe care sunt expuse
furtunilor catastrofale şi grindinei. Asigurătorul va analiza resursele
financiare necesare pentru a absorbi daunele şi va evalua dorinţa
managementului de a a-şi asuma riscul. Pe baza informaţiilor,
asigurătorul poate să aleagă o reţinere modestă, astfel încât
acumularea daunelor cauzate de o singură furtună să nu conducă la
insolvabilitatea asigurătorului.
(d) Condiţiile impuse de reasigurător. Reasigurătorul
poate să refuze subscrierea reasigurării datorită reţinerii stabilite de
asigurător. În acest caz, reasigurătorul şi asigurătorul trebuie să
negocieze o reţinere acceptabilă. Reasigurătorii impun uneori o
limită minimă a reţinerii. Condiţia reţinerii minime îl forţează pe
asigurător să-şi asume un risc mai mare, care să favorizeze controlul
daunelor şi să asigure calitatea procedurilor de subscriere şi de
despăgubire. Pe de altă parte, dacă contractul este profitabil,
reasigurătorul va căuta să-şi mărească participarea şi, implicit, să
reducă reţinerea.
(e) Costurile implicate. Costul este de asemenea un factor
important în stabilirea reţinerii. Costurile reasigurării sunt dificil de
măsurat datorită dificultăţilor întâmpinate în determinarea valorii
efectelor reasigurării. De exemplu, este greu de măsurat valoarea
creşterii capacităţii de asigurare cresc corespunzător cu reducerea
valorii reţinerii.
(f) Tipul de reasigurare. Reţinerea variază în funcţie de
tipul de reasigurare la care se apelează. Reasigurarea per categorie
de asigurări reprezintă un contract de reasigurare care acoperă o
anumită categorie de asigurări subscrise de către asigurător.
Reasigurarea complexă reprezintă un contract de reasigurare prin
care se acoperă două sau mai multe categorii de asigurări. Când se
încheie o reasigurare per categorie de asigurări, reţinerea se va stabili
la un nivel mai redus, deoarece această acoperire are rolul de a
163

facilita subscrierea. În cazul reasigurării complexe, reţinerea netă


reflectă experienţa de daună generală a asigurătorului şi nu
rezultatele aferente unei singure categorii de asigurări. Astfel,
datorită volumului mai mare de prime şi stabilităţii rezultatelor se
poate fixa o reţinere mai mare.
(g) Reţinerea celorlalţi asigurători. Uneori managerii
utilizează informaţii despre reţinerea celorlalţi asigurători, de aceeaşi
categorie, pentru a-şi fixa propria reţinere. Totuşi, această metodă de
stabilire a reţinerii prezintă câteva deficienţe. Una dintre acestea
constă în dificultatea obţinerii informaţiilor referitoare la reţinerea
practicată de ceilalţi asigurători. De obicei, aceste informaţii nu se
pot obţine din surse publice. Mai mult, acestea trebuie colectate
direct de la asigurători, intermediari sau reasigurători. Intermediarii
în reasigurări sau reasigurătorii sunt reticenţi în a dezvălui reţinerile
practicate, datorită obligaţiei lor de a păstra confidenţialitatea faţă de
asigurătorul cedent.
O altă deficienţă a acestei metode este aceea că, deşi
asigurătorii pot părea similari, ei nu sunt niciodată identici, fiind cu
mult mai diferiţi decât par. Rapoartele financiare pot ilustra faptul că
unii asigurători subscriu aceleaşi categorii de asigurări şi au acelaşi
volum de încasări, însă activităţile şi obiectele asigurate pot diferi.
Standardele de subscriere, distribuţia teritorială, puterea financiară a
asigurătorului precum şi alţi factori care influenţează reţinerea pot fi
de asemenea diferiţi. Mai mult, se poate întâmpla ca asigurătorul luat
ca model să nu fi optat pentru cea mai avantajoasă reţinere.
(h) Contribuţia la co-reasigurare. Asigurătorii trebuie să ia
în considerare existenţa clauzei de co-reasigurare în momentul în
care fixează valoarea reţinerii. Deseori, reasigurătorii solicită
introducerea clauzei de co-reasigurare, în special în contractele de
reasigurare prin acord tip catastrofă sau oprire de daună. Aceste
clauze obligă asigurătorul să acopere un procent din daune, frecvent
de 5-10%, peste reţinere. Co-reasigurarea încurajează asigurătorul în
aplicarea corectă a controlului daunelor, a procedurilor de subscriere
şi soluţionarea eficientă a despăgubirilor. Dacă asigurătorul are o
contribuţie ridicată la co-reasigurare, poate opta pentru o reţinere mai
mică.
164

4.5.2.2 Limite de reasigurare

Limitele prevăzute în contractul de reasigurare reprezintă


valoarea maximă a răspunderii acceptate de reasigurător conform
contractului de reasigurare. Stabilirea limitelor contractuale nu este
nici mai uşoară şi nici mai precisă decât stabilirea reţinerii. Factorii
ce trebuie analizaţi la stabilirea limitelor contractuale pot varia în
funcţie de tipul de contract şi cuprind următoarele:
 limitele maxime ale poliţelor;
 riscul obligaţilor extracontractuale;
 riscul depăşirii limitelor poliţei;
 riscul acumulării răspunderii;
 riscul de catastrofă.

Limitele oferite de programul de reasigurare trebuie să fie


suficient de mari pentru a satisface cererile privind limitele de
asigurare adresate asigurătorului de către potenţialii clienţi. Dacă un
asigurător apelează frecvent la reasigurarea facultativă pentru a
obţine limitele necesare, programul său de reasigurare trebuie
modificat. Un alt motiv pentru stabilirea unor limite ridicate este
acela de a preveni acumularea unor daune ce depăşesc capacitatea de
reasigurare.
La prima vedere, s-ar părea că limitele contractuale pentru
fiecare risc sau fiecare poliţă în parte trebuie stabilite la nivelul
limitei maxime ale poliţelor subscrise de asigurător.
Această metodă ar asigura acoperirea oricăror daune ce vor
avea loc. Totuşi, s-ar putea ca această metodă să nu reprezinte cel
mai economic mod de a furniza o acoperire totală prin reasigurare.
De exemplu, dacă majoritatea poliţelor subscrise de către un
asigurător au limite de asigurare de până la 500.000 u.m. şi mai
puţin, şi doar câteva poliţe au limite cuprinse între 500.000 u.m. şi
1.000.000 u.m., atunci metoda cea mai economică este aceea de a
încheia o reasigurare prin acord cu o limită de 500.000 u.m. şi de a
utiliza reasigurarea facultativă pentru protejarea acelor câteva riscuri
cu valoare mare.
165

4.5.3 Stabilirea programului de reasigurare

Prezentarea programului de reasigurare existent. Un


element cheie în elaborarea programului de reasigurare este analiza
programului de reasigurare existent şi a efectelor acestuia asupra
rezultatelor activităţii de subscriere a asigurătorului. Această
prezentare trebuie să includă o scurtă descriere a programului de
reasigurare actual precum şi rezultatele obţinute ca urmare a
reasigurării. Aceste rezultate pot indica faptul că nu este necesară
adaptarea programului de reasigurare existent sau, din contră, sunt
necesare modificări pentru îmbunătăţirea programului de reasigurare.
După ce s-au identificat necesităţile asigurătorului s-au
colectat şi analizat suficiente informaţii, asigurătorul şi reasigurătorul
pot cădea de acord asupra celui mai adecvat program de reasigurare.

Tabelul nr 7: Corelaţia: tipuri de reasigurare - funcţiile reasigurării


de asigurare

domeniu de
Extinde-rea

Menţinerea

Facilitarea
capacităţii

financiare
stabilităţii

experienţei

asigurare
retragerii
catastrofei

dintr-un
reasigură-
Utilizarea
împotriva
Protecţia

torului

Reasigurarea
* *
facultativă
Reasigurarea prin
*
acord-cotă parte
Reasigurarea prin
*
excedent de sumă
Reasigurarea prin
acord excedent de * * *
daună
Alegerea tipului de reasigurare. Asigurătorii utilizează o
combinaţie de reasigurări facultative şi prin acord, atât proporţionale
cât şi neproporţionale. Programul de reasigurare ales depinde de
prioritatea necesităţilor de reasigurare identificate în funcţie de
strategia de afaceri, resursele financiare şi de atitudinea
managementului faţă de risc (vezi Tabelul nr. 7, Corelaţia: tipuri de
reasigurare - funcţiile reasigurării).
166

(a) Reasigurarea facultativă. Utilitatea reasigurării facultative în


cadrul programului de reasigurare este relevată de următorii factori:
1. Risc ridicat sau de natură neobişnuită. Deseori asigurătorii sunt
preocupaţi de faptul că un anumit risc prezintă o probabilitate de
daună atât de ridicată încât riscul este prea mare pentru a fi
reţinut în exclusivitate de asigurător.
2. Capacitate de asigurare suplimentară. Foarte puţini asigurători
pot sau doresc să pună la dispoziţie capacitatea necesară pentru
asigurarea unor obiecte ce necesită limite mari de asigurare,
precum o clădire pentru birouri sau un avion cu reacţie.
3. Protejarea reţinerii nete a asigurătorului. Se poate încheia o
reasigurare facultativă care să protejeze reţinerea asigurătorului
pentru un anumit risc, dacă această reţinere este prea mare.
Reasigurătorul prin acord trebuie să fie informat de existenţa
acestui aranjament.

O daună produsă de un singur risc poate fi atât de mare încât


să transforme contractul prin acord într-un contract neprofitabil.
Relaţiile contractuale neprofitabile pot conduce la rezilierea
contractului şi încetarea activităţii de subscriere de către asigurător.
Un asigurător prudent reasigură uneori riscurile individuale, pentru a
reduce instabilitatea rezultatelor contractelor prin acord.
Fiecare contract prin acord conţine o listă cu riscuri excluse
ce nu pot fi cedate în reasigurare. În afara cazului în care
reasigurătorul prin acord permite o excepţie de la prevederile
contractului, asigurătorul va utiliza, pentru riscurile excluse,
reasigurarea facultativă.
Dacă asigurătorul se lansează într-un nou domeniu de
asigurări sau doreşte să obţină o altă opinie în ceea ce priveşte riscul,
asigurătorii facultativi pot oferi consultanţă.

Deseori, contractele de reasigurare facultative completează


contractele prin acord. De exemplu, dacă asigurătorul doreşte să
ofere anumitor clienţi o sumă asigurată mai mare decât cea
prevăzută, el poate utiliza reasigurarea facultativă pentru acoperirea
sumelor excedentare, iar pentru sumele asigurate obişnuite poate
apela la reasigurarea prin acord. În această situaţie reasigurarea
facultativă va proteja rezultatele reasigurării prin acord.
167

Deoarece contractele de reasigurare prin acord reasigură


toate poliţele cuprinse într-o categorie de asigurări, motivele utilizării
lor sunt diferite faţă de cele caracteristice contractelor de reasigurare
facultative. Obiectivele reasigurării prin acord sunt:
Deoarece reasigurătorii şi asigurătorii îşi împart atât profitul,
cât şi pierderile aferente poliţelor cedate pe baza contractului de
reasigurare, variaţia experienţei de daună a asigurătorului este
nivelată iar rezultatele activităţii de subscriere sunt stabilizate. Acest
lucru conduce la îmbunătăţirea situaţiei financiare a asigurătorului.
Reasigurarea prin acord măreşte valoarea riscului care poate
fi subscris automat de către asigurător, fără să apeleze la o
reasigurare facultativă, ceea ce conduce la creşterea capacităţii de
asigurare a asigurătorului.
Deoarece contractele de reasigurare prin acord acoperă toate
poliţele aferente unei categorii de asigurări, acestea pot proteja
asigurătorul în cazul în care într-un eveniment sunt implicate mai
multe poliţe de asigurare, oferă protecţie împotriva catastrofei.

În cazul reasigurării proporţionale, reasigurătorul plăteşte


asigurătorului un comision de reasigurare. Comisionul de reasigurare
compensează asigurătorul pentru cheltuielile realizate cu subscrierea
poliţei (cheltuieli de achiziţie). Astfel, reasigurarea proporţională
oferă posibilitatea extinderii numărului de poliţe subscrise fără însă a
epuiza capacitatea de asigurare a asigurătorului. Din acest motiv,
acei asigurători care urmăresc o extindere rapidă pe piaţă utilizează
reasigurarea proporţională.
Reasigurarea proporţională poate nivela experienţa de daună
a asigurătorului organizat sub formă de societate pe acţiuni, ce
doreşte să-şi menţină valoarea dividendelor per acţiune. Totuşi,
reasigurarea proporţională este mai puţin eficientă decât alte forme
de reasigurare în ceea ce priveşte limitarea acumulării de daune în
urma producerii unui risc, deoarece majoritatea contractelor
proporţionale prevăd o limită a despăgubirilor per eveniment.
Reasigurarea proporţională poate lua forma unei reasigurări
cotă parte sau a unei reasigurări excedent de sumă asigurată. Aceste
tipuri de reasigurare satisfac necesităţile asigurătorului în măsură
diferită.
168

(b) Reasigurarea prin acord cotă-parte. Contractele cotă-parte sunt


utilizate în general în domeniul asigurărilor de bunuri şi de
răspundere civilă. Deoarece asigurătorii şi reasigurătorii îşi împart
primele şi daunele în aceeaşi proporţie, marea majoritate a
asigurătorilor au aceeaşi rată de daună ca cea a reasigurătorilor şi
deci nu obţin o protecţie împotriva unei rate de daună nefavorabile.
Dacă asigurătorul doreşte să se retragă dintr-un anumit
teritoriu sau dintr-o anumită categorie de asigurări, asigurătorul poate
ceda 100% din prime unui reasigurător. Un contract cotă parte de
100% este deseori cea mai uşoară şi mai rapidă metodă de a anula
răspunderea asigurătorului şi de a garanta faptul că aceste asigurări
nu vor afecta rezultatele viitoare. Totuşi, reasigurătorul nu îşi va
asuma un portofoliu fără o probabilitate rezonabilă de a obţine profit.
Contractele cotă-parte sunt utile în cazurile în care se
promovează o politică de dezvoltare, lansarea sau retragerea dintr-un
anumit teritoriu sau domeniu de asigurări, îmbunătăţirea situaţiei
financiare a asigurătorilor sau în cazurile în care managementul nu
doreşte asumarea unui risc ridicat.

(c) Reasigurarea prin acord excedent de sumă asigurată.


Contractele excedent de sumă asigurată sunt utilizate aproape în
exclusivitate în reasigurarea de bunuri şi rareori în reasigurarea
răspunderii civile. Contractele excedent de sumă asigurată permit
reasigurătorului să-şi asume riscurile mici pe care acesta consideră că
le poate reţine fără a apela la reasigurare şi să reasigure proporţional
acele riscuri care depăşesc reţinerea dorită. Astfel, contractele
excedent de sumă asigurată sunt mai puţin utile decât contractele
proporţionale în situaţia în care asigurătorul doreşte o extindere
rapidă.
Dacă se încheie un contract excedent de sumă în scopul
creşterii capacităţii de asigurare, asigurătorul trebuie să stabilească o
reţinere netă ridicată. Dacă managementul consideră că reţinerea este
prea mare, aceasta poate fi protejată printr-un contract de reasigurare
excedent de daună.
Contractele excedent de sumă pot implica costuri indirecte
ridicate, datorită cheltuielilor administrative cu stabilirea proporţiei
din fiecare risc ce va fi cedată în reasigurare. Costurile indirecte ale
169

reasigurării sunt deseori ignorate, deoarece este dificil să determini


cu exactitate cheltuielile impuse de programul de reasigurare. Totuşi,
asigurătorii ar trebui să identifice şi să evalueze aceste cheltuieli.

(d) Reasigurarea prin acord excedent de daună este cel mai


eficient tip de reasigurare în ceea ce priveşte stabilizarea experienţei
de daună este reasigurarea excedent de daună. Ea poate lua forma
reasigurării per risc, per poliţă, per eveniment şi catastrofă. Dacă sunt
întocmite corect, contractele de reasigurare excedent de daună pot
stabiliza experienţa de daună mult mai eficient decât contractele
proporţionale.
Contractul excedent de daună devine executoriu în cazul în
care se produce o daună mare. Prin urmare, reasigurarea excedent de
daună este utilă în cazul portofoliilor cu rezultate instabile.
De asemenea, contractele excedent de daună sunt eficiente în
asigurarea de răspundere civilă auto. Majoritatea revendicărilor de
răspundere civilă auto nu depăşes o valoare de 50.000 u.m., de
exemplu, însă uneori se produc şi daune mai mari.
Reasigurarea excedent de daună poate fi folosită eficient şi
de către asigurătorii mutuali, care doresc reducerea daunelor de
valori foarte mari, pentru a evita impunerile percepute deţinătorilor
de poliţe.
Un asigurător de dimensiune redusă dar cu putere financiară
mare poate cumpăra o reasigurare excedent de daună pentru a-şi
asigura stabilitatea financiară necesară.
Reasigurarea excedent de daună este utilizată şi atunci când
asigurătorul doreşte să-şi păstreze lichidităţile. Nevoia de lichiditate
este mai pronunţată în situaţia în care asigurătorul se confruntă cu un
flux de numerar negativ ca urmare a daunelor suportate sau a scăderii
veniturilor din investiţii.
În cazul dificultăţilor legate de fluxul de numerar,
reasigurarea excedent de daună este des utilizată, deoarece primele
aferente reasigurării excedent de daună sunt de obicei mai mici decât
primele aferente reasigurării proporţionale. În plus, asigurătorul
poate mări reţinerea pentru a reduce primele de reasigurare.

Reasigurarea contra catastrofei completează celelalte


reasigurări ale asigurătorului, având ca scop protejarea acestuia
170

împotriva unor acumulări de daune. Aşa cum am menţionat anterior,


reasigurarea proporţională prevede deseori o limită per eveniment,
făcând astfel necesară cumpărarea unei reasigurări contra catastrofei.
Dacă asigurătorul prezintă o concentrare într-un teritoriu expus
daunelor catastrofale, programul de reasigurare al asigurătorului
trebuie să prevadă şi o reasigurare contra catastrofei.
Reasigurarea oprire de daună este strâns corelată cu
rezultatele din subscriere ale asigurătorului. În reasigurarea oprire de
daună, reţinerea asigurătorului este stabilită în funcţie valoarea
raportului dintre daunele plătite şi primele cuvenite. Reasigurarea se
aplică peste această reţinere, prevăzându-se însă o limită maximă.
Asigurătorii utilizează reasigurarea oprire de daună pentru
acele categorii de asigurări care deţin următoarele caracteristici:
 daunele individuale estimate sunt relativ mici;
 volumul acestor daune poate absorbi un procent ridicat din
venitul din prime;
 rata daunei fluctuează puternic de la an la an datorită pagubelor
produse de evenimente meteorologice precum: furtună şi
grindină.

Asigurătorii de dimensiuni mici cumpără reasigurarea oprire


de daună pentru a-şi proteja portofoliile de asigurări ale proprietarilor
agricoli, ale gospodăriilor, ale societăţilor comerciale mici sau cele
de transport de persoane. Acest tip de reasigurare este mai scump
decât alte tipuri de reasigurări şi nu este disponibil tuturor
asigurătorilor.
Pentru a opta între reasigurarea contra catastrofei şi
reasigurarea oprire de daună trebuie să se ia în considerare doi
factori: perioada de rambursare a daunelor prin reasigurare şi tipul de
catastrofă.

Reasigurarea contra catastrofei acţionează ca un cont de


rezervă, din care asigurătorul poate retrage sumele necesare, imediat
după achitarea daunelor. În schimb, reasigurătorul oprire de daună nu
acoperă daunele decât la sfârşitul anului, când se va putea stabili cu
precizie rata daunei. Astfel, asigurătorul care optează pentru
reasigurarea oprire de daună se poate trezi în situaţia în care trebuie
să lichideze anumite investiţii pentru plăti despăgubirile sau trebuie
171

să menţină o rezervă de numerar suficient de mare pentru a acoperi


daunele imediat ce se produc.
Dacă asigurătorul se confruntă, pe parcursul anului, cu un
număr mare de daune de valori reduse, atunci reasigurarea oprire de
daună este mai potrivită. Totuşi, dacă experienţa de daună a
asigurătorului este afectată de mai multe evenimente catastrofale
izolate, ce se produc doar de câteva ori în intervalul unui deceniu,
utilizarea reasigurării contra catastrofei este mai indicată.
Mai multe daune de dimensiuni reduse sau o singură daună
de valoare ridicată pot conduce la creşterea nevoii de lichiditate.
Asigurătorul trebuie să analizeze dacă reasigurarea oprire de daună îi
poate satisface necesităţile de lichiditate în termen scurt.

4.5.4 Monitorizarea programului de reasigurare

Modificările în strategia de afaceri, resursele financiare sau


schimbarea atitudinii managementului faţă de risc pot impune
adaptarea programului de reasigurare. Asigurătorii de succes
urmăresc continuu să-şi îmbunătăţească produsele şi serviciile oferite
asiguraţilor. În plus, programul de reasigurare trebuie să fie
modificat ca urmare a schimbării condiţiilor de piaţă ce pot afecta
activitatea de subscriere a asigurătorului.
Dacă informaţiile utilizate în analiza necesităţilor de
reasigurare ale asigurătorului se modifică semnificativ, programul de
reasigurare poate solicita unele adaptări. De exemplu, dacă se
descoperă anumite erori în informaţiile utilizate, programul de
reasigurare trebuie să fie reevaluat.
Eficienţa programului de reasigurare trebuie analizată cel
puţin o dată pe an. Această analiză trebuie să înceapă cu prima etapă
de elaborare a programului de reasigurare, respectiv cu determinarea
necesităţilor asigurătorului. Astfel, elaborarea programului de
reasigurare reprezintă un proces continuu.
La evaluarea programului de reasigurare, asigurătorul trebuie
să ia în considerare întotdeauna şi costurile implicate. Reasigurarea
influenţează în mod direct costurile asigurătorului iar pe termen lung
afectează şi poziţia sa concurenţială pe piaţă.
172

4.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care este utilitatea reasigurării?


2. Tipuri de reasigurări.
3. Ce legătură există între activitatea de reasiguare şi cea
de management al riscului?
4. Ce diferenţă există între reasigurările facultative şi cele
prin accord?
5. De ce sunt elaborate contracte mixte de reasigurare?
6. Care sunt etapele unui program de reasigurare?
7. Definiţi contractul de reasigurare în opoziţie cu cel de
asigurare.
8. De câte feluri sunt contractele de reasigurare şi prin ce
se deosebesc acestea?
9. Problemă propusă spre rezolvare
O societate de asigurări încheie contracte de asigurare
împotriva riscului de incendiu cu mai multe firme din industria
confecţiilor, răspunderea asumată vizând toate bunurile
firmelor respective. Asigurătorul protejează fiecare dintre
contractele de asigurare prin contract de reasigurare în limita a
1.150.000 u.m. Suma reţinută în cont sau ca prioritate
reprezintă 450.000 u.m. La cele trei firme se produce riscul
asigurat.
Date disponibile:
FIRMA Suma Prima de asigurare Dauna
asigurată (u.m.) (u.m.)
A 1.000.000 15.000 500.000
B 1.300.000 26.000 600.000
C 2.600.000 50.000 1.200.000

Stabiliţi tipul de contract de reasigurare (CR);


despăgubirea suportată de reasigurat (dr) şi despăgubirea
suportată de reasigurător (DR).
173

4.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE


AUTOEVALUARE

1. În legătură cu reasigurarea excedent de sumă asigurată, să se


identifice afirmaţia falsă:
a) Acest tip de reasigurare se caracterizează prin aceea că
reasiguratul stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea
sa proprie şi tot ceea ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul,
îl cedează reasigurătorului;
b) Plinul de conservare se stabileşte (exprimă) valoric;
c) Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică la toate tipurile
de asigurări, adică bunuri, persoane şi răspundere civilă;
d) La riscurile bune, plinul de conservare va fi mai mare decât la
cele mai puţin bune;
e) Mărimea reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a
reasigurătorilor este un prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în
reasigurare.

2. Definiţia reasigurării este următoarea:


a) Un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai
mulţi asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de
menţinere a unui echilibru între primele încasate şi
despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.
b) Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe
asigurat.
c) Reasigurarea se încheie numai între societăţi de asigurări.
d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi
reasigurător.
e) Contractul de asigurare are caracter confidenţial şi se
bazează mai mult pe cutumă şi mai puţin pe prevederi
legislative.
Se cere răspunsul corect şi complet.

3. Contractul de reasigurare poate avea:


a) caracter facultativ, obligatoriu sau mixt;
b) caracter strict legiferat prin norme uniforme emise de CSA;
174

c) avantaje numai pentru asigurător;


d) efecte numai pentru o parte, de regulă asigurător;
e) avize din partea CSA, conform Normelor acesteia.

4. Se încheie un contract de asigurare ale unor mărfuri


destinate exportului; suma asigurată 110.000 u.m., iar suma
reală 125.000 u.m. Din suma astfel asigurată, asigurătorul
reţine 16.500 u.m., iar restul îl cedează în asigurare în felul
următor:
- reasigurătorul 1 preia 20% din suma asigurată;
- reasigurătorul 2 preia 30% din suma asigurată.
Prima de asigurare este de 9.500 u.m., pagubă la marfă
40.000 u.m.
Se cere:
a) Despăgubirea la marfă;
b) Despăgubirea suportată de asigurător şi de
reasigurători;
c) Primele de asigurare ce se cuvin asigurătorului şi
reasigurătorilor.
============================================
a) 35.200 u.m. 2580 u.m. 5.280 u.m. 9870 u.m. 5280 u.m.
7.040 u.m. 10560 u.m.
b) 35.200 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 10560 u.m. 5280 u.m.
7.040 u.m. 10560 u.m.
c) Sunt necesare şi alte date.
d) Problema nu se poate rezolva.
e) 35.200 u.m. 5280 u.m. 0 u.m. 0 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 0
u.m.
=============================================

5. În cazul coasigurării, combinaţia corectă a afirmaţiilor de


mai jos este:
1. fiecare asigurător nu este obligat la plata proporţional
cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia;
175

2. asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare


decât prejudiciul efectiv, consecinţa directă a riscului;
3. obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare nu se divide
între doi sau mai mulţi asigurători;
4. între asigurat şi fiecare asigurator există raporturi de
asigurare distincte;
5. între asigurători nu se practică solidaritatea
convenţională.

a) 1+2+4;
b) 1+3+5;
c) 3+4+5;
d) 2+4+3;
e) 2+4+5.

6. Reasigurarea proporţională cunoaşte următoarele variante:


1. reasigurarea excedent de daună;
2. reasigurarea excedent de sumă asigurată;
3. reasigurarea cotă-parte;
4. reasigurarea oprire de daună;
5. reasigurarea proporţională mixtă;
6. reasigurarea de acoperire a sinistrelor majore.
Alegeţi varianta corectă:
a) 1+3+5+6; b) 4+5+6; c) 2+3+5; d) 2+3+4; e) 1+4+5+6.

7. Reasigurarea oprire de daună se poate defini astfel:


a. răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună
la un anumit plafon (prioritate), iar răspunderea
reasigurărilor vizează partea de daună ce depăşeşte
prioritatea;
b. răspunderea reasiguratului se stabileşte anticipat sub forma
unei sume fixe din suma asigurată;
176

c. reasiguratul reţine în sarcina sa o cotă procentuală din


suma asigurată;
d. reasiguratul se obligă să acopere din daunele produse în
cursul anului o sumă echivalentă cu un anumit procent din
volumul sumelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ce
depăşeşte acel nivel;
e. reasiguratul reţine în sarcina sa daunele ce depăşesc nivelul
priorităţii stabilite în contract.
Alegeţi varianta corectă.

RĂSPUNSURI
1 c
2 a
3 a
4 -
5 e
6 c
7 e

Problemă rezolvată

1. Cauzele unui contract de reasigurări prevăd:


 cota de participare a reasiguratorului = 40%;
 cota de participare a reasiguratului la beneficiile
reasiguratorului = 30%;
 pierderile se raportează până la acoperirea completă din
beneficiile realizate în exerciţiul următor;
 comisionul de bază este de 25% din volumul primelor
cedate.

La expirarea exerciţiului financiar reasiguratul prezintă:


 suma asigurată totală = 70.000.000 u.m.;
 prime de asigurare încasate = 2.000.000 u.m.;
 despăgubiri plătite = 500.000 u.m.
177

În aceeaşi dată, reasiguratorul prezintă:


 venituri = 800.000 u.m.;
 cheltuieli generale = 10.000 u.m.;
 rezerve de daună = 15.000 u.m.;
 pierderi reportate = 9.000 u.m.

Stabiliţi:
a) tipul de contract de reasigurare;
b) comisionul de bază;
c) participarea reasiguratului la beneficiul
reasiguratului.
% particip R = R%
R
% particip. la profit π = 300 => CRP
pierdere reportate
% Cb = 25% Pac
r
Sa = 70.000.000 u.m
Pa – 2.000.000 u.m.
D= 500.000 u.m
R
V = 800.000 u.m.
Ch.gen. = 10.000 u.m.
Rezerve de daună = 15.000 u.m.
Pr (pierdere reportată) = 9.000 u.m.

a) CR = ?
b) Cb = ?
R
c) πr = ?

a) Veniturile reasiguratorului sunt:


• primele cedate de reasigurat;
• rezerva de daună din exerciţiul anterior;
• rezerva de primă de exerciţiul anterior.
178

Cheltuielile sunt:
• despăgubiri suportate (achitate);
• rezerve de daună pentru exerciţiul curent;
• rezerve de primă pentru exerciţiul curent;
• comisioane (comision de bază şi adiţional);
• cheltuieli generale.

Faptul că reasiguratul participă la profitul


reasigurătorului => avem CRP.
b) Cb = Pac x % Cb
Pac = Pa x % particip CR/R = Pa x (100 - %particip CR/r) =
= 2.000.000 x 40% = 800.000 u.m.
Cb = 800.000 x 25% = 200.000 u.m.
R R R
c) πr = π x % particip πr = 366.000 x 30% = 109.800 u.m.
DR = D x % particip CR/R = 500.000 x 40% = 200.000 u.m.
ChR = DR + rezerva de daune + Ch.gen +Cb = 200.000 +
+15.000 + 10.000 + 200.000 = 425.000 u.m.
R
π = VR – ChR – Pr = 800.00 - 425.000 - 9.000 = 366.000 u.m.

4.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Asigurări şi reasigurări în comerţul


Ciurel Violeta, Sebe internaţional, Editura All,
Emil, Mihăescu Ana Bucureşti, 1992
Maria
2 Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3 Constantinescu Dan Asigurări şi reasigurări. Editura
Anghel (coordonaor) Tehnică, Bucureşti, 1997
179

4 Constantinescu Dan Managernentul societătilor de


Anghel asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
(coordonator) 1998
5 Constantinescu Dan Asigurarea şi managementul riscului.
Anghel, Marinică Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
6 Constantinescu Dan Introducere în asigurări. Editura
Anghel, Marinică Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
7 Donald E. Malecki, Commercial Liability Insurance and
Roland C. Horn, Eric Risk Management. American
A. Wiening Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
8 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
9 Iosif Gh., Gherasim Sistemul asigurărilor în România.
Al., Crişan N., Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
10 Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance
Kensicki, Gary Institute of America, Malvern,
Patrik, Robert Pennsylvania, 1997
Reinarz
11 Văcărel Iulian, Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Bercea Florian Editura Expert, Bucureşti, 1993
180

CAPITOLUL 5

EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE

Obiective: Se urmăreşte formarea deprinderii de utilizare a


conceptelor privind eficienţa activităţii de asigurare.

Scurt rezumat: Capitolul prezintă din perspective multiple


(asigurat, asigurător, agent de asigurare) indicatori de eficienţă
specifici precum şi modalităţi de caracterizare a activităţii în
asigurare urmate de modalităţi practice de creştere a eficienţei
activităţii.

Cuvinte cheie:
eficienţa activităţii de asigurare; credibilitate şi rating;
181

5.1 EFICIENŢA ÎN ASIGURARE

Eficienţa oricărei activităţi trebuie privită în strânsă legătură


utilitatea sa socială. Asigurările constituie un element important
mecanismului deosebit de complex al economiei de piaţă, corespund
unei nevoi vitale, concrete, de protecţie a persoanelor fizice şi
juridice. Asigurările reprezintă, în esenţă, o prestare de servicii
efectuată de o societate comercială din domeniul asigurărilor în
favoarea populaţiei sau unor persoane juridice.
Concret, eficienţa are două accepţiuni: mai întâi, prin
eficienţă înţelege raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus
pentru acea activitate, iar în al doilea rând, eficienţa este legată de
rezultatele financiare obţinute de un asigurător. Efectul obţinut de pe
urma activităţii asigurare, prin acordarea de despăgubiri şi sume
asigurate, se concretizează în crearea condiţiilor de continuare a
activităţii agenţilor economici care au suferit o pagubă, asigurarea
integrităţii proprietăţii unor persoane fizice sau juridice, acordarea de
sprijin financiar persoanelor care îşi pierd capacitatea de muncă în
urma unor accidente etc., ceea ce dă asigurării un profund caracter
social. Asigurările şi reasigurările în valută conduc la menţinerea
comerţului exterior la standarde ridicate, ajutând, în acelaşi timp,
colaborarea şi cooperarea dintre state în plan economic.
Efortul necesar desfăşurării activităţii de asigurare este depus
atât de asiguraţi (care plătesc primele de asigurare) cât şi de
asigurător, responsabil cu realizarea efectivă a asigurărilor de diferite
tipuri. Rezultă de aici că eficienţa activităţii de asigurare trebuie
privită din două unghiuri, atât al asiguratului cât şi al asigurătorului.
Economia de piaţă presupune nu numai instituţii, mecanisme
şi pârghii financiare specifice, legislaţie, dar şi personal cu spirit şi
iniţiativă în promovarea unor activităţi rentabile şi eficiente.
Restructurarea economiei naţionale a cuprins şi activitatea de
asigurare din ţara noastră. S-au făcut paşi importanţi în această
direcţie. Apariţia legii privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor a creat
cadrul legal pentru a se manifesta o concurenţă loială în acest sector
182

de activitate. Odată cu creşterea concurenţei societăţile comerciale


sunt nevoite să găsească anumite soluţii care să armonizeze
interesele ambelor părţi care intervin în contractul de asigurare.
Problema eficienţei activităţii de asigurare trebuie privită şi
prin prisma faptului că, în viitor, ponderea asigurărilor prin efectul
legii va scădea în favoarea asigurărilor facultative. De asemenea,
trebuie să avem în vedere faptul că în viitor între bugetul statului şi
societăţile de asigurare relaţiile vor fi mult simplificate, şi, ca atare,
acestea din urmă vor trebui să-şi constituie în aşa fel rezervele de
prime şi de daune încât să facă faţă apariţiei unor riscuri asigurate de
proporţii mari şi foarte mari.
Pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniul asigurărilor
trebuie acţionat pe mai multe direcţii:
 adoptarea în continuare a unor acte normative care să
reglementeze întreaga activitate de asigurare;
 extinderea protecţiei prin asigurare asupra unor sectoare, bunuri
şi riscuri noi, determinată de amploarea şi complexitatea noilor
structuri social-economice;
 perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a angajaţilor din
societăţile de asigurări;
 necesitatea folosirii computerelor în automatizarea operaţiunilor
de asigurări - experienţa acumulată în această privinţă în alte ţări
şi domenii de activitate arată că acestea pot fi folosite la calculul
automat al primelor de asigurare, la contabilizarea acestora, la
redactarea poliţelor de asigurare.
Din punctul de vedere al asigurătorului activitatea de
asigurare este cu atât mai eficientă cu cât cheltuielile cu plata
indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele
legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai
reduse.
Din perspectiva asiguratului, eficienţa asigurărilor este cu
atât mai mare cu cât despăgubirile primite la producerea riscului
asigurat sunt mai ridicate iar primele de asigurare mai mici. De
asemenea, cu cât timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului
de asigurare şi până la plata despăgubirii este mai scurt, cu atât mai
eficientă este activitatea de asigurare.
La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează
prima de asigurare fără a cunoaşte exact mărimea daunelor care se
183

pot produce, dispunând doar de estimaţii ale acestora calculate pe


baza teoriei probabilităţilor. De aceea, calculul cotelor de primă este
o etapă importantă în crearea unui tip de produs, bazându-se pe
calcule actuariale. Fondurile specifice create de societatea de
asigurare trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor,
cheltuieli financiare şi de administrare. Analiza eficienţei se va baza
pe datele furnizate de sistemul informaţional al societăţii de
asigurare.
Specific domeniului asigurărilor este faptul că evenimentele
generatoare de pagube se produc aleator, lucru care influenţează în
mare măsură fluxurile financiare din cadrul unei societăţi de
asigurări. Este recomandabil ca analiza eficienţei să se facă pe o
perioadă de minim 5 ani, deoarece numai în acest mod concluziile
desprinse vor fi corecte. În cazul asigurărilor facultative este implicat
şi un alt aspect, cel al activităţii de promovare şi vânzare a
produselor societăţii pe piaţă. Determinantă este şi percepţia
potenţialilor clienţi asupra necesităţii şi utilităţii respectivei asigurări,
disponibilitatea lor pentru achiziţionarea unei asigurări facultative.

Funcţia de eficienţă a activităţii de asigurare. În


condiţiile economiei de piaţă orice societate de asigurare
trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe baza unor criterii de
eficienţă care să conducă la acoperirea tuturor cheltuielilor cu
plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor de constituire şi
administrare a fondului de asigurare. De asemenea, se
urmăreşte şi obţinerea unui profit necesar desfăşurării şi
dezvoltării activităţii societăţii. O societate care nu poate
asigura plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor specifice va
ajunge, inevitabil, în situaţia de faliment. Putem considera, în
concluzie, că eficienţa unei societăţi de asigurări este direct
condiţionată de mărimea profitului obţinut din această
activitate.
În general, profitul se stabileşte la sfârşitul anului
calendaristic, ceea ce, în caz că acesta are o valoare negativă,
înseamnă încheierea activităţii cu pierderi, fapt ce poate duce la
sistarea activităţii.
184

Este necesar ca societatea de asigurare să aibă în orice


moment o situaţie dacă nu exactă, fapt practic imposibil în condiţiile
în care îşi desfăşoară activitatea, cel puţin probabilitatea ca profitul
obţinut să aibă o anumită valoare. Este nevoie de determinarea unei
expresii analitice care să exprime profitul în orice moment, în funcţie
de parametrii care intervin în caracterizarea activităţii societăţii. O
asemenea expresie analitică se numeşte funcţie de eficienţă a
activităţii de asigurare.
Pentru determinarea funcţiei de eficienţă pentru o societate
de asigurare vom considera următoarele caracteristici:
N - numărul asiguraţilor la un moment dat;
S - suma plătită în medie de asigurător pentru fiecare asigurat, în
cazul producerii evenimentului asigurat;
p - probabilitatea (frecvenţa relativă) de producere a evenimentului
asigurat;
P - prima de asigurare medie plătită de fiecare asigurat;
ε - riscul de faliment.
Rε - capitalul social necesar desfăşurării activităţii de asigurare.

Totalul sumelor plătite S(t) de către societatea de asigurare


este dat de următoarea relaţie:

S(t)= N ·p·S

Ţinând cont de caracteristicile definite anterior se poate


deduce uşor relaţia de calcul a profitului brut (Pb) ca diferenţă între
totalul sumelor încasate de societate (N·p) şi totalul cheltuielilor
efectuate (N ·p· s) astfel:

Pb = N·P - N·p·S = N· (P-p·S) (1)

Considerăm un procent ρ reprezentând ponderea cheltuielilor


pentru constituirea şi administrarea fondului de asigurare, din totalul
încasărilor, rezultă că profitul efectiv realizat, notat Pe va fi:

NP
Pe  Pb - 
100
185

NP
Pe  N  ( P  p  S )  
100
 P
Pe ( p )  N   P  p  S   (2)
 100 

Această funcţie reprezentată în relaţia (2) poate fi privită ca o


funcţie de p, adică profitul efectiv depinde de probabilitatea de
producere a evenimentului asigurat Pe(p). Este necesar ca, în funcţie
de acest parametru, să se stabilească în ce condiţii profitul efectiv
realizat este maxim la un moment dat.
Se constată că valoarea funcţiei Pe(p) scade pe măsură ce
probabilitatea p creşte. Profitul efectiv realizat devine nul dacă
probabilitatea de producere a evenimentului asigurat ia valoarea:

P   
p 1  (3)
S  100 

La nivelul fiecărei societăţi de asigurare se va determina prin


studii statistice această probabilitate pentru a ajuta la stabilirea
primei de asigurare. Dacă probabilitatea determinată statistic
depăşeşte valoarea dată de formulă, profitul efectiv realizat devine
negativ, adică societatea începe să lucreze în pierdere până în
momentul în care probabilitatea revine la o valoare sub cea dată de
relaţia (3).
Pentru evitarea acestei situaţii, societatea de asigurare poate
influenţa micşorarea probabilităţii p, sub valoarea precizată, fie prin
creşterea (indexarea) primei de asigurare încasate de la asiguraţi, fie
prin micşorarea sumelor plătite asiguraţilor sub formă de despăgubiri
sau sume asigurate (S).
Probabilitatea p poate fi considerată ca un prag de trecere
spre faliment dacă societatea de asigurare respectivă nu are alte surse
de creştere a profitului efectiv. O societate de asigurare trebuie să
desfăşoare şi alte activităţi din care să obţină profit, pentru a acoperi
pierderile din activitatea propriu-zisă de asigurare, până când
probabilitatea p scade sub pragul amintit. De asemenea, este bine ca
186

fondul de rezervă constituit să fie suficient de mare ca să poată


acoperi pierderile generate în asemenea situaţii.
Ţinând cont de caracterul aleator al plăţilor către asiguraţi,
pot să apară situaţii în care fie profitul efectiv devine negativ, fie
capitalul social de care dispune societatea devine negativ. Totuşi,
având în vedere timpul scurt de redresare a situaţiei, nu se poate
spune că o societate de asigurare este falimentară la prima trecere la
un sold negativ şi nici că lucrează în pierderi la prima obţinere de
profit efectiv negativ. O asemenea situaţie trebuie însă să constituie
un semnal de alarmă pentru societatea respectivă, în sensul că trebuie
urmărite direcţiile în care evoluează atât capitalul total cât şi profitul
efectiv realizat, verificare care trebuie să se facă continuu sau la
intervale foarte scurte de timp.
Din relaţia (2) se observă că în cazul în care p nu depăşeşte
valoarea din relaţia (3), profitul efectiv creşte proporţional cu
numărul de asiguraţi. De aceea se impune ca pentru o cât mai bună
eficienţă a activităţii de asigurare, societatea respectivă să depună
eforturi susţinute pentru ca numărul de asiguraţi să crească.
Tot din relaţia (2) se observă influenţa negativă asupra
profitului efectiv realizat a procentului ρ, în momentul în care acesta
creşte. Astfel, o cale de creştere a profitului este micşorarea acestei
ponderi, iar funcţia Pe(p) se constituie într-o cale de a măsura
eficienţa societăţii respective.

Nivelul despăgubirilor şi al sumelor asigurate este


determinat direct de mărimea primelor de asigurare încasate de
societatea de asigurări de la asiguraţi.
Pentru a finanţa în întregime cheltuielile, asigurătorii se simt
nevoiţi să ridice nivelul primelor de asigurare ceea ce contravine
intereselor şi posibilităţilor asiguraţilor.
În concluzie, activitatea de asigurare trebuie să fie astfel
organizată încât asigurătoru1 să-şi poată acoperi cheltuielile de
administrare şi constituire a fondului de asigurare, plata
despăgubirilor şi a sumelor asigurate, precum şi un anumit profit.
Concret, aprecierea activităţii de asigurare se face folosindu-se
indicatori care să reflecte atât rezultatele obţinute de asigurători cât şi
eficienţa din punctul de vedere al asiguratului.
187

5.2 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI


ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE

În aprecierea activităţii de asigurare se foloseşte un set de


indicatori1 a căror alegere este operată pe baza unor criterii‚ precum:
 obiectivele concrete care se urmăresc;
 nivelul macro sau micro la care urmează să fie făcută aprecierea;
 modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică;
 ramura de asigurare despre care este vorba.
În domeniul obiectivelor concrete urmărite se înscriu:
stabilirea rezultatelor financiare obţinute de asigurător, nivelul de
dezvoltare al asigurărilor facultative, cantitatea şi calitatea activităţii
desfăşurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări,
rezultatele obţinute de asiguraţi etc. Cei mai utilizaţi indicatori sunt
prezentaţi în continuare.

1. Rata daunei (Rd) este unul dintre cei mai importanţi


indicatori utilizaţi în aprecierea activităţii unei societăţi de asigurare.
Se exprimă ca raport între despăgubirile sau sumele asigurate plătite
de asigurător şi primele de asigurare încasate. Formula de calcul este:

Dp
Rd   100
P

unde:
Dp - totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de
asigurător;
P - totalul primelor de asigurare încasate de asigurător.
Rata daunei este exprimată în procente şi poate fi mai mică,
egală sau mai mare decât sută la sută. Cu cât acest indicator

1 Văcărel, I, Bercea, F. - Asigurări şi reasigurări”’ Editura Expert,


Bucureşti, 1998, pag. 509 – 510 şi Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan:
Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 191-198.
188

înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiară


este mai favorabilă pentru asigurător.
2. Rata asigurării (Ra) oferă o imagine asupra nivelului de
cuprindere al asigurărilor colective. Se numeşte şi gradul de
cuprindere în asigurare. Acesta este un raport între totalul
bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor)
asigurabile. Formula de calcul este următoarea:

n
Ra   100
N

unde:
Ra = rata asigurării
n = numărul bunurilor (persoanelor) asigurate;
N = numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator exprimat
în procente şi arată cât din numărul bunurilor (gospodăriilor,
persoanelor) este asigurat. Cu cât acest indicator înregistrează valori
mai apropiate de 100, cu atât înseamnă că asigurarea facultativă
respectivă este mai dezvoltată.
Mărimea gradului de cuprindere în asigurare influenţează
direct rezultatele obţinute la asigurările facultative. De regulă, cu cât
gradul de cuprindere în asigurare este mai ridicat, cu atât există mai
multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil între
despăgubirile plătite şi primele încasate, dispersia riscului fiind
optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate
creşte (conform cu Legea numerelor mari).
3. Rata fizică a daunei (Rfd) este un indicator care seamănă
cu rata daunei, este un indicator cantitativ, iar mărimile care se
raportează sunt exprimate în unităţi naturale. Cu cât nivelul acestui
indicator este mai scăzut, cu atât activitatea firmei de asigurare este
mai eficientă. Se determină folosind relaţia:

nr .B .dp
R fd   100
nr .B .asig .
unde:
Rfd = rata fizică a daunei;
189

nr.B.dp. = numărul de bunuri despăgubite;


nr.B.asig. = numărul de bunuri asigurate.
4. Costul relativ al activităţii de asigurare (Ca) se obţine ca
raport între totalul cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare
şi totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare sau din alte
surse. Acest indicator se calculează cu scopul de a cuprinde în
evaluare şi alte cheltuieli efectuate de asigurător în afara celor cu
plata sumelor asigurate şi a despăgubirilor. Formula de calcul pentru
costul relativ al activităţii de asigurare este:

C
Ca   100
P

unde:
Ca - reprezintă costul relativ al activităţii de asigurare;
C - totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (plăţi de despăgubiri,
de sume asigurate şi cheltuieli privind constituirea şi administrarea
fondului de asigurare);
P - totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de
asigurător.
Costul relativ al activităţii de asigurare arată, în procente, cât
reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din
activitatea de asigurare.
În general, Ca este mai mic decât sută la sută, însă, pot
apărea şi cazuri când este mai mare, ceea ce denotă că, în perioada
respectivă, asigurătorul nu şi-a acoperit cheltuielile totale din
veniturile realizate pe seama încasărilor din prime şi din alte venituri.
În toate cazurile Ca > Rd pentru că C > Dp.
C  Dp
Expresia Ca -Rd =  100 arată, în procente,
P
cheltuielile ocazionate de constituirea şi administrarea fondului de
asigurare. Rata anuală a daunei cât şi costul relativ al activităţii de
asigurare se calculează atât pentru fiecare an de asigurare cât şi
pentru întreaga perioadă studiat[. De asemenea, indicatorii se
calculează fie la nivelul întregii societăţi de asigurare, fie pe
sucursale, venind atât în sprijinul analizei pe ansamblu cât şi a
analizei detaliate.
190

5. Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în


aprecierea eficienţei unei societăţi de asigurare. Aceasta se
calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de obicei, un an) la
totalul veniturilor. Formula de calcul este:
( P C )
Rvn   100
P

unde: Rvn reprezintă rata venitului net.

Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne


asigurătorului din fiecare 100 u.m. de prime încasate.
6. Cheltuieli la 1 u.m. venit net (C1 u.m.) este un alt indicator
utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale. Acesta se
calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi
totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe
parcursul unui an şi diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor. Formula de calcul este:

C - Dp
C 1 u.m. 
P -C

Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia


este mai favorabilă pentru asigurător. Analiza ratei daunei şi a
costului relativ al activităţii de asigurare se operează şi separat, pe
categorii de bunuri şi de asiguraţi, insistându-se asupra bunurilor
deoarece cheltuielile pentru constituirea fondului de asigurare sunt
mai mari decât în alte cazuri.
Există situaţii în care analiza eficienţei se poate face şi în
profil teritorial. Aceasta va permite societăţii de asigurare să
analizeze performanţa diferitelor sucursale ale sale şi cauzele care
duc la scăderea eficienţei. În funcţie de situaţia pe ansamblu şi de
ponderile anumitor categorii de bunuri asigurate în total vor rezulta
analize mai profunde pentru anumite grupe.
191

5.3 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI


AGENTULUI DE ASIGURARE

În ceea ce priveşte aprecierea eficienţei personalului care se


ocupă cu încheierea asigurărilor facultative, există un set de
indicatori care pot oferi o imagine a cantitativă şi calitativă a muncii
prestate de agenţii unui asigurător.

1. Numărul mediu de asigurări contractate de un


lucrător (Nac) din domeniul achiziţiei este calculat ca un raport între
numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită
perioadă de timp şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea
de asigurări.
Formula de calcul este:

Ac
N ac 
Lc
unde:
Nac = numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;
Ac = numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă;
Lc = numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
2. Suma medie asigurată (Sma) se calculează ca un raport
între totalul sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de
asigurare încheiate.
Formula de calcul este următoarea:

Sa
S ma 
Nc
unde:
Sma = suma medie asigurată;
Sa = totalul sumelor asigurate;
Nc = numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Suma medie asigurată se utilizează ca indicator pentru
aprecierea rezultatelor numai la categoriile de asigurări facultative de
viaţă. În cazul în care se constată că la asigurările de viaţă sumele
192

asigurate sunt mai mari, acest lucru înseamnă că personalul care se


ocupă de contractări a desfăşurat o activitate de calitate superioară.
Acest indicator poate fi calculat atât pentru stocuri de asigurări cât şi
pe perioadă.
3. Prima medie încasată pe contract (Pm) este un alt
indicator utilizat în analiza eficienţei, şi se obţine raportând totalul
încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate.
Formula de calcul este prezentată mai jos:

P
pm 
Nc

unde:
pm = prima medie încasată pe contract;
P = totalul încasărilor din prime.
Acest indicator se poate calcula atât în cazul asigurărilor de
bunuri cât şi în cazul asigurărilor de persoane sau de răspundere
civilă. Acesta are, însă, o semnificaţie aparte în cazul asigurărilor de
viaţă care se încheie pe o perioadă mai îndelungată, arătând gradul de
atragere de numerar de la populaţie.
4. Productivitatea muncii (W) unui agent de asigurări se
obţine raportând încasările din primele de asigurare la numărul total
de lucrători pentru o perioadă dată de timp. Formula productivităţii
este:

P
W 
Laa
unde:
W = productivitatea medie a muncii pe un lucrător;
Laa = numărul total de lucrători angrenaţi în asigurări.

Acest indicator se poate calcula atât la nivelul unui trimestru,


cât şi anual. Numărul mediu de asigurări contractate, suma medie
asigurată, prima medie încasată pe un contract şi productivitatea
muncii pe un lucrător pot fi calculaţi atât la nivelul unei sucursale,
cât şi la nivelul societăţii de asigurări.
193

5.4 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI


ASIGURĂRILOR DIN PERSPECTIVA ASIGURAŢILOR

Eficienţa din punctul de vedere al asiguraţilor poate fi


apreciată pe baza unor indicatori cum sunt: durata medie de lichidare
a daunelor, gradul de acoperire prin asigurare, gradul de acoperire a
daunei.

1. Durata medie de lichidare a daunelor (Dm) se


calculează ca un raport între numărul de zile trecute de la avizarea
daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate.
Formula de calcul se prezintă astfel:
n

t 1  t 2  ...  t n 
ti
Dm   i 1

Nd Nd
unde:
Dm = reprezintă durata medie de lichidare a daunelor;
ti = numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea
acestora;
Nd = numărul daunelor soluţionate.
În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a
daunelor mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în
posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau
distrus mai rapid. Durata medie de lichidare a daunelor se calculează
pe categorii de bunuri asigurate. Ea poate fi determinată atât la
nivelul unei sucursale cât şi la nivelul societăţii de asigurare.
2. Gradul de acoperire prin asigurare (Gaa) se calculează
ca un raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat.
Acest indicator ne arată, în procente, în ce raport se află suma
asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat. Formula de calcul
este următoarea:

S
G aa   100
V
unde:
Gaa = gradul de acoperire prin asigurare;
194

S = suma asigurată;
V = valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.
3. Gradul de acoperire a daunei (Gad) sau rata
despăgubirii se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare.
Aceasta arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea faţă de
valoarea pagubei produse. Formula de calcul este următoarea:

D
Gad   100
Pg
unde:
Gad = gradul de acoperire a daunei;
D = despăgubirea acordată asiguratului;
Pg = valoarea pagubei produse la bunul asigurat.

Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe


tipuri de bunuri cuprinse în asigurare. De menţionat că nivelul
acestui indicator diferă în funcţie de principiul de răspundere (de
acoperire), care se aplică la categoria respectivă de bunuri.
Pentru a aprecia rezultatele obţinute la asigurările obligatorii,
pot fi utilizaţi ca indicatori rata daunei, costul relativ al activităţii de
asigurare şi rata venitului net. La asigurările facultative pot fi utilizaţi
toţi indicatorii prezentaţi. Alegerea indicatorilor utilizaţi se poate
face şi în funcţie de ramura de asigurare care face obiectul analizei.
Pentru aprecierea rezultatelor la asigurările de bunuri se pot
utiliza, în funcţie de obiectivul analizei, indicatori cum sunt: gradul
de cuprindere în asigurare, rata daunei, costul relativ al activităţii de
asigurare, rata venitului net, cheltuielile la un leu venit net,
productivitatea muncii unui lucrător din asigurări, gradul de
acoperire prin asigurare, gradul de acoperire al daunei şi durata
medie de lichidare a daunelor.
La asigurările de persoane, eficienţa poate fi apreciată cu
ajutorul unor indicatori cum ar fi: gradul de cuprindere în asigurare,
numărul de poliţe ce revin la 1000 de locuitori asigurabili, suma
medie asigurată pe un contract, prima medie încasată pe un contract,
numărul de asigurări contractate de un asigurător, productivitatea
muncii, rata daunei (sumei asigurate), costul relativ al activităţii de
asigurare, rata venitului net, cheltuieli la un leu venit net.
195

La asigurările facultative de viaţă gradul de cuprindere poate


fi calculat în diferite variante. O primă variantă este raportarea
numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul
populaţiei asigurabile. O altă modalitate de calcul este raportarea
numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul
total al salariaţilor, raportarea portofoliului total de asigurări de viaţă
la numărul total al salariaţilor (sau la numărul persoanelor care
realizează venituri).
În privinţa asigurărilor în valută se va ţine seama de
condiţiile economice, financiare şi valutare. Unele societăţi de
asigurări îşi asumă obligaţii în valută. De asemenea, cedările şi
primirile în reasigurare ia şi de la societăţile din străinătate conduc la
încasări şi plăţi în valută. Aprecierea rezultatelor acestor societăţi se
face prin indicatori ca rata daunei, costul relativ al activităţii de
asigurare, rata venitului net, cursul de revenire şi luarea în
considerare a aportului acestor asigurări la realizarea unor încasări în
valută şi dispersia în timp şi spaţiu a răspunderilor în valută. La
asigurările în valută se va face atât o analiză a veniturilor şi
cheltuielilor totale cât şi una detaliată, pe tipuri de venituri şi
cheltuieli.
În ceea ce priveşte reasigurările, este indicat să fie analizate
mai întâi rezultatele obţinute la cedările în reasigurare şi apoi cele
obţinute la primirile în reasigurare.
Aprecierea rezultatelor obţinute la cedările în reasigurare se
va opera pe categorii de bunuri, pentru fiecare categorie de bunuri
fiind analizate primele de reasigurare încasate de reasigurători,
daunele suportate de reasigurători şi rezultatul net în favoarea
reasigurătorului, în procente faţă de primele de reasigurare.
Pentru o ilustrare corespunzătoare, analiza daunelor
suportate de reasigurători se face pe perioade mari de timp, de
minimum 5 ani, deoarece volumul acestora poate diferi mult de la an
la an. În ceea ce priveşte rezultatul final obţinut din cedările în
reasigurare, trebuie să avem în vedere şi situaţiile în care soldul
general este favorabil reasigurătorilor. În aceste situaţii nu este
indicat să se renunţe la reasigurător. La aprecierea aportului
reasigurării este necesar să se analizeze care este probabilitatea de
producere a unei pagube catastrofale care ar putea pune asigurătorul
într-o situaţie dificilă. Chiar dacă această probabilitate nu este
196

ridicată este indicat să se ia măsuri de protecţie prin reasigurare. În


final, este bine de amintit importanţa efectuării comparaţiilor între
volumul daunelor suportate de reasigurători şi volumul primelor
cedate acestora. În cazul în care se constată că volumul daunelor
raportat la volumul primelor încasate de la reasiguraţi este mai mare
decât volumul daunelor suportate de reasigurători raportat la volumul
primelor cedate acestora, se impune acordarea unei atenţii sporite la
primirile în reasigurare pentru evitarea unui dezechilibru financiar
cauzat de evenimente grave.

5.5 CĂI DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII DE


ASIGURARE ŞI REASIGURARE

Creşterea eficienţei în activitatea de asigurare şi reasigurare


este un obiectiv de atins de fiecare firmă de asigurare sau reasigurare.
Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor firmelor de asigurare
este determinat de volumul despăgubirilor realizate către persoanele
asigurate. Astfel, identificarea acelor căi de reducere a despăgubirilor
reprezintă o prioritate pentru managerii firmelor de asigurare-
reasigurare.
Reducerea cheltuielilor cu despăgubirile, poate avea loc în
condiţiile în care sunt pertinent analizate, în dinamică, toate
portofoliile de asigurări realizate de firma în discuţie, având în
vedere imprevizibilitatea riscurilor corelată cu valoarea pagubelor.
Un prim element care trebuie analizat poate fi determinarea gradului
în care unele riscuri propuse a fi despăgubite au cauze obiective sau
implicaţii subiective.
De asemenea, realizarea unui număr mare de asigurări, poate
determina încasări mai mari pentru societăţile de asigurare care
trebuie să-şi fundamenteze valoarea primelor de asigurare pe calcule
statistice, actuariale, evidenţe clare ale situaţiei de plată sau neplată
(întrerupere, încetare de plată, rate restante, răscumpărări etc.).
Aplicarea metodelor de management al riscului poate
conduce substanţial la reducerea cheltuielilor cu despăgubirile. Prin
197

integrarea în contractele de asigurare a unor clauze care să permită


realizarea periodică de inspecţii de către societăţile de asigurare
asupra bunurilor care fac obiectul asigurării, se poate refuza plata
despăgubirilor solicitate de către asigurat, sau chiar rezilia contractul
de asigurare.
Nu este de conceput în prezent realizarea pe baze de
eficienţă a activităţii în firmele de asigurare-reasigurare fără a se face
apel la utilizarea echipamentelor informatice de calcul şi a
accesoriilor acestora.
Se constată în prezent extinderea volumului de poliţe de
asigurare efectuate în valute (în special pentru asigurările de viaţă
care includ şi o componentă de investiţie).
Domeniul asigurărilor trebuie să ţină cont de evoluţia pieţei,
a concurenţei, a condiţiilor de utilizare şi aplicare a tehnologiilor,
firmele fiind nevoite să-şi extindă reasigurărilor active faţă de
reasigurările pasive. Reasigurările active prezintă o mai mare
certitudine în ceea ce priveşte caracterul favorabil al efectelor care
sunt generate. Reasigurătorii pot accepta doar acele contracte pe care
le consideră avantajoase privitor la riscul implicat, valoarea primelor
de reasigurare care vor fi încasate etc.
În cazul reasigurărilor pasive, reasiguraţii se pot considera
într-o oarecare măsură dezavantajaţi, fiind în situaţia delicată de a
accepta condiţiile impuse de reasigurător.
Condiţiile dinamice existente în mediul concurenţial în care
îşi desfăşoară activitatea firmele de asigurare se constituie în cauze
obiective care determină o adaptare continuă, o creştere susţinută a
eficienţei activităţii de asigurare şi reasigurare.
198

5.6 CREDIBILITATE ŞI RATING PE PIAŢA


ASIGURĂRILOR

Companii specializate de consultanţă şi analiză financiară


recunoscute la nivel mondial precum Standard&Poor's determină
indici calculaţi de analiştii săi pe baza rezultatelor financiare ale
diferitelor companii analizate, care au un puternic impact asupra
evenimentelor curente şi a modificărilor survenite în politica
financiară a companiilor, şi implicit asupra poziţiilor pe piaţă a
acestora. Pentru a încadra o anumită companie în piaţă financiară
mondială, acesteia i se atribuie un rating.
„Rating”- ul asociat unei companii de asigurare reprezintă
opinia companiei de consultanţă – de exemplu al Standard&Poor’s -
asupra caracteristicilor privind securitatea financiară a unei
organizaţii de asigurare, asupra capacităţii de a-şi achita obligaţiile
contractuale care derivă din poliţele de asigurare şi din contractele
încheiate, respectând termenele stabilite. Rating-ul exprimă opinia
Standard&Poor’s asupra credibilităţii unui creditor privind poliţele
de asigurare sau alte obligaţii financiare, acesta fiind utilizat pentru a
stabili capacitatea asigurătorului de a-şi achita obligaţiile financiare,
cu respectarea termenelor contractuale. Aceste rating-uri au un
caracter dinamic fiind modificate ca urmare a unor schimbări
intervenite în cadrul politicii financiare în compania respectivă,
schimbări ce au ca efect modificarea poziţiei pe piaţă a companiei
respective.
Standard&Poor’s a stabilit mai multe categorii de ratinguri:
de tipul A, tipul B şi tipul C (vezi Tabelul nr.). În cadrul fiecărei
categorii sunt stabilite mai multe nivele exprimate prin indici de
tipul: AAA, AA sau A, BBB, BB sau B şi CCC sau CC. Fiecare
indice de tipul A şi indicele de tipul BBB exprimă o anumită
capacitate de respectare a obligaţiilor contractuale de natură
financiară de către compania căreia i s-a atribuit un astfel de rating.
Fiecare rating poate fi interpretat conform cu reprezentările
din Tabelul nr. 8
199

Tabelul nr. 8 Tipuri de rating


Rating Caracterizare
un asigurător cu un astfel de rating, prezintă
caracteristici de securitate financiară extrem de ridicată,
fiind cel mai înalt rating de putere financiară stabilit de
AAA Standard&Poor's pentru un anumit asigurător; este un
rating care exprimă faptul că acest asigurător – în opinia
Standard&Poor's - are o capacitate de respectare a
angajamentelor financiare extrem de puternică.
un asigurător cu un rating AA are o capacitate foarte
AA ridicată de a-şi respecta obligaţiile financiare, diferenţa
faţă de cel calificat cu un rating AAA, fiind foarte mică
acest rating exprimă o capacitate ridicată a unei
companii de asigurare de a-şi respecta condiţiile
contractuale de natură financiară, dar este mai
A
susceptibilă a suporta efecte adverse ca urmare a
schimbării circumstanţelor şi condiţiilor economice
decât asigurătorii cu un rating mai ridicat
defineşte o companie cu o capacitate adecvată de
respectare a obligaţiilor financiare, totuşi, condiţii
BBB
economice adverse şi circumstanţe schimbătoare pot
duce la slăbirea acestei capacităţi
o companie cu un astfel de rating este mai puţin
vulnerabilă decât ceilalţi asigurători cu ratinguri scăzute,
totuşi, este foarte expusă condiţiilor economice şi
BB
financiare adverse care pot duce asigurătorul la o
capacitate inadecvată de respectare a angajamentelor
financiare
asigurătorul cu un astfel de rating este mai vulnerabil
B decât cel cu un rating de tipul BB, dar are totuşi
capacitatea de a-şi respecta obligaţiile financiare
un asigurător cu un rating CCC este în mod curent
CCC vulnerabil, capacitatea sa financiară fiind dependentă de
situaţii financiare şi economice favorabile
CC exprimă o companie în mod curent foarte vulnerabilă
200

Asigurătorii cu un rating BB, B, CCC sau CC sunt mult mai


expuşi situaţiilor economice şi financiare adverse, care pot duce la o
capacitate de respectare a obligaţiilor financiare inadecvată, fiind
priviţi ca având o caracteristică puternic speculativă, BB indicând
cel mai scăzut nivel de speculare, iar CC cel mai ridicat. Semnele
„+” (plus) sau „-” (minus) alăturate unui anumit rating definesc
apropierea faţă de un nivel alăturat, superior sau inferior.

5.7 INTREBARI RECAPITULATIVE

1. Indicaţi căile de ameliorare a eficienţei activităţii de


asigurare la nivelul companiilor de profil.
2. Care sunt indicatorii specifici de apreciere a eficienţei
activităţii de asigurare?
3. Cum se calculează prima medie încasată per contract?

5.8 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE


AUTOEVALUARE

1. Să se calculeze costul relativ al activităţii de asigurare, cunoscând


următoarele date:
- plăţi de despăgubiri...11.000;
- plăţi din sume asigurate...9.900;
- alte cheltuieli de administrare a fondului de asigurare...7.700;
- total prime de asigurare...22.000;
a) 90% b) 30% c) 0 d) 130% e) 100%

2. Indicatorul „Gradul de cuprindere în asigurare”, poate fi folosit


pentru:
a) aprecierea calităţii activităţii personalului din asigurări;
201

b) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor EX


CONTRACTU;
c) aprecierea nivelului rentabilitaţii asigurărilor EX LEGE;
d) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor obligatorii;
e) aprecierea profitabilităţii asigurărilor de viaţă.

3. Indicatorul „Gradul de acoperire a daunei” se determină astfel:


a. ca raport între mărimea primei nete încasată şi nivelul pagubei la
bunul asigurat;
b. ca raport între despăgubirea acordată asiguratului şi valoarea
pagubei produse la bunul asigurat;
c. ca raport între nivelul daunei produse la bunul asigurat şi nivelul
primei totale încasate de asigurător;
d. ca raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului în
momentul încheierii asigurării;
e. ca raport între totalul despăgubirilor plătite de asigurător şi totalul
primelor de asigurare încasate de asigurător.

4. Starea de faliment a unei societăţi de asigurare apare:


a) atunci când apare insolvabilitatea societăţii de asigurare la finele
lunii;
b) atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a
sumelor asigurate depăşesc încasările din primele de asigurare
şi capitalul societăţii de asigurare;
c) atunci când nu mai există destule lichidităţi pentru
acoperirea despăgubirilor la asigurările obligatorii, conform
legii;
d) numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive;
e) la finele anului când se întocmesc documentele contabile de
sinteză, ce scot în evidenţa o slabă gestiune a resurselor
băneşti.

REZOLVĂRI

1. d 2. b
3. e 4. b
202

5.9 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Asigurări şi reasigurări în comerţul


Ciurel Violeta, Sebe internaţional, Editura All,
Emil, Mihăescu Ana Bucureşti, 1992
Maria
2 Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3 Constantinescu Dan Asigurări şi reasigurări. Editura
Anghel (coordonaor) Tehnică, Bucureşti, 1997
4 Constantinescu Dan Managernentul societătilor de
Anghel asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
(coordonator) 1998
5 Constantinescu Dan Marketing în asigurări. Editura Brend,
Anghel coordonator Bucureşti, 1998
6 Constantinescu Dan Asigurarea şi managementul riscului.
Anghel, Marinică Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
7 Constantinescu Dan Introducere în asigurări. Editura
Anghel, Marinică Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
8
9 Donald E. Malecki, Commercial Liability Insurance and
Roland C. Horn, Eric Risk Management. American
A. Wiening Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12 Iosif Gh., Gherasim Sistemul asigurărilor în România.
Al., Crişan N., Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
13 Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance
203

Kensicki, Gary Institute of America, Malvern,


Patrik, Robert Pennsylvania, 1997
Reinarz
14 Văcărel Iulian, Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Bercea Florian Editura Expert, Bucureşti, 1993
15 Victor Hallman, Personal insurance: Life, Health and
Karen L. Mamilton Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
204

CAPITOLUL 6
CORELAREA SISTEMULUI
ASIGURĂRILOR CU CEL AL UNIUNII
EUROPENE

Obiective: Acest capitol urmăreşte înţelegerea corelării


activităţii de asigurare din România cu cea din UE.

Scurt rezumat: Specificul activităţii de asigurare naţional


trebuie adaptat la cerinţele pieţei globale, astfel că se impun
schimbări ample în activitatea practică a asigurătorilor şi a
reasigurătorilor din România

Cuvinte cheie:
supraveghere unică; risc de faliment, reglementări europene în
activitatea de asigurare, Sistem Bonus-Malus.
205

6.1 SUPRAVEGHERE UNICĂ ÎN PIAŢA FURNIZĂRII


SERVICIILOR FINANCIARE

În Anglia a intrat în vigoare legea privind pieţele de servicii


financiare. Legea reorganizează substanţial reglementările în
domeniul furnizării de servicii financiare sub auspiciile organului de
supraveghere unic pe acest domeniu, care include şi asigurările. În
plus de aceasta este creată o nouă categorie de răspundere civilă şi
anume abuzul pieţei. În plus de aceasta sunt extinse puterile
organului unic de supraveghere de a investiga afaceri şi activitatea
persoanelor fizice din domeniu şi de a aplica sancţiuni. Scopul
declarat al legii sus amintite este de a conserva integritatea şi
încrederea în sistemul financiar promovând totodată înţelegerea
publicului cu privire la sistemul financiar şi de a asigura protecţia
consumatorului reducând infracţiunile din domeniul financiar.

În cadrul reglementării la care ne-am referit, de câteva mii de


pagini de norme juridice, o mare atenţie este acordată înregistrării şi
aprobării persoanelor semnificative care au atribuţii de control în
cadrul sistemului financiar. Aceste persoane sunt supuse aprobării
organului de supraveghere dacă:
 pot avea o influenţă semnificativă asupra comportamentului
firmei în raport de activităţile sale reglementate;
 lucrează direct cu clienţii firmelor în probleme ce au legătură
substanţială cu îndeplinirea de către aceştia activităţilor
reglementate;
 vin în contact cu proprietăţile clienţilor firmelor controlate în
probleme legate în mod substanţial de aducerea la îndeplinire a
activităţilor reglementate.

Reglementarea acestei situaţii face parte din măsurile


legislative de armonizare a legislaţiei engleze cu legislaţia Uniunii
Europene, mai precis generaţia a III-a de Directive privind piaţa
asigurărilor.
206

6.2 DIRECTIVELE UNIUNII EUROPENE PRIVIND


FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE

La 15 februarie 2001, Parlamentul european a aprobat forma


finală a Directivelor privind falimentul societăţilor de asigurare şi a
stabilit ca limită de implementare în ţările membre 1 Aprilie 2003.
Respectivele Directive sunt o parte din punerea în aplicare de către
factorii de decizie din Uniunea Europeană în domeniul asigurărilor a
Programului de acţiune privind libertatea oferirii de servicii
financiare pe teritoriul statelor membre ale Uniunii.
Din punct de vedere al jurisdicţiei trebuie precizat că aceste
Directive concep atât situaţia propriu zisă de faliment cât şi aspectele
privind reorganizarea.
Aşadar, Directivele stabilesc drept principii majore că:
 atât procedura de reorganizare cât şi cea de faliment vor putea fi
pornite numai de organele competente din ţara de înregistrare a
societăţii respective;
 legea aplicabilă procedurii este legea statului de înregistrare a
societăţii de asigurare respective;
 începând cu data limită de implementare se va aplica o singură
procedură de lichidare sau de reorganizare indiferent de legea
aplicabilă pe teritoriul ţării unde firma are o filială sau o
sucursală.
Necesitatea adoptării acestor Directive şi unificarea
procedurilor de faliment sau reorganizare a unei societăţi de
asigurare din spaţiul Uniunii Europene a pornit de la problemele
practice de implementare a generaţiei a III a de Directive din 1994.
Principiul fundamental al acestor Directive este de a se aplica o
singură regulă în sensul că legea aplicabilă unei societăţi de
asigurare indiferent de teritoriile ţărilor (membre ale UE) unde îşi
deschide sucursale sau filiale în baza regulilor privind libertatea
oferirii serviciilor, este legea locului unde aceasta s-a înregistrat şi
este supravegheată ca şi persoană juridică. Era aşadar normal ca
reglementările UE să aibă în vedere şi să şi realizeze un singur
pachet de reglementări atât la constituirea societăţii cât şi în cazul
procedurilor de faliment.
207

O altă importantă parte a reglementării din Directivele UE la


care ne referim priveşte protecţia deţinătorilor de poliţe de asigurare
în procedura de lichidare a unei societăţi de asigurare. În articolul 10
din aceste Directive stabileşte reguli alternative de implementare
pentru două proceduri de protecţie a deţinătorilor de poliţe de
asigurare de la societatea în reorganizare sau în faliment. Aceste
metode sunt oferite statelor membre pentru implementare potrivit
intereselor acestuia şi a conceptului de protecţia deţinătorilor de
poliţe de asigurare.
1. Metoda I, în baza căreia, deţinătorii de poliţe de asigurare
sunt creditori privilegiaţi şi au prioritate absolută faţă de alţi creditori
admişi.
2. Metoda II, în baza căreia deţinătorii de poliţe de asigurare
la societatea în faliment au prioritate faţă de alţi creditori dar nu şi
faţă de salariaţi sau creditorii din taxele datorate de societate.

Cele două metode nu afectează dreptul deţinătorilor de poliţe


de la societatea respectivă de a se adresa şi la Fondurile de protecţie
acolo unde acestea există, în măsura în care, din procedura de
faliment se obţine numai un procent din valoarea totală a pretenţiei.

Ar mai fi de menţionat că Directivele se adresează numai


domeniului asigurărilor directe nu şi reasigurărilor. Aceasta
înseamnă că deţinătorii de poliţe din reasigurări nu se bucură de
acelaşi rang ca şi creditorii, deţinători de poliţe din asigurările
directe.

6.3 CONSIDERAŢII PRIVIND SISTEMUL BONUS-


MALUS

Există diferenţe care apar între realitatea românească şi


solicitările Comisiei Europene în ceea ce priveşte clauza Bonus-
Malus pentru asigurarea obligatorie a autovehiculelor.
Sistemul Bonus-Malus penalizează asiguraţii responsabili de
producerea unuia sau mai multor accidente prin perceperea unei
208

prime adiţionale sau malus şi îi răsplăteşte pe cei care nu au


înregistrat daune prin acordarea unei reduceri sau bonus.
În cazul asigurărilor auto, variabilele apriori de clasificare
utilizate pentru divizarea riscurilor includ, de regulă vârsta şi sexul
asiguratului, tipul maşinii, domiciliul asiguratului şi ocupaţia
acestuia, distanţa parcursă anual de maşină.
Aplicarea unui sistem Bonus-Malus se poate constitui într-o
rezolvare a problemei legată de necunoaşterea anticipată a
comportamentului în trafic a asiguraţilor. Este evident faptul că
opţiunea de a subscrie pentru o poliţă facultativă împotriva riscului
de coliziune va fi luată serios în considerare de persoanele care au o
frecvenţă mai mare de producere a daunelor decât cei care optează
pentru clasica asigurare obligatorie.
Ca urmare este necesară sublinierea etapelor diferite în care
se situează sistemul Bonus-Malus în ceea ce priveşte asigurarea de
răspundere civilă auto, ştiut fiind faptul că Comisia Europeană a
solicitat încetarea aplicării acestui sistem începând cu 1 ianuarie
2004, în timp ce în România implementarea urmează a-şi găsi
finalizarea la aceeaşi dată. În consecinţă este vorba de un
antagonism: sfârşit şi totodată început... Sfârşit pentru că acest sistem
va dispărea. Astfel pentru a respecta o reglementare impusă de
Comisia Europeană, multe ţări au demarat deja reforma sistemului
Bonus-Malus.
În Belgia vechea scară de 23 de trepte va fi înlocuită la
această dată de un document standard în care va fi menţionat
istoricul daunelor aferent ultimilor 5 ani.
În Franţa, în februarie anul curent Comisia Europeană a
cerut de asemenea renunţarea la obligativitatea sistemului Bonus-
Malus în domeniul asigurării autovehiculelor, principalul motiv fiind
considerat lipsa concurenţei ca urmare a stabilirii nivelului primelor
de către lege. Comisia Europeană aduce ca argument în favoarea
solicitării sale încălcarea unei directive europene intrată în vigoare în
august la 1 iulie 1994.
Aceasta prevedea libertatea tarifară şi înlăturarea
controalelor prealabile sau sistematice asupra contractelor de
asigurări generale şi tarifelor aferente acestora. Ori sistemul Bonus-
Malus în asigurarea pe care o avem în vedere în acest moment are la
bază criterii detaliate şi mai ales obligatorii dacă le considerăm din
209

perspective legii, adică exact libertatea stabilirii de fiecare companie


a propriei tarificări.
Trebuie precizat că aplicarea acestei directive are ca obiectiv
realizarea pieţei interioare a asigurărilor în sânul Uniunii
Europene.Justificarea din acest punct de vedere are suport
concurenţial dacă avem în vedere posibilitatea societăţilor de
asigurare de a-şi stabili propriul sistem de premiere a conducătorilor
auto buni şi penalizarea celor care produc accidente multiple.
Comisia Europeană a repetat că scopul nu este de a contesta
promovarea securităţii rutiere şi încurajarea şoferilor buni, ci doar
posibilitatea ca fiecare companie de asigurări să-şi determine liber
propria sa politică comercială şi nu încorsetată de dispoziţii
legislative.
Începând cu 1 februarie 2002 primele asigurărilor
răspundere civilă obligatorie nu mai sunt cuplate sistemului Bonus-
Malus. Sistemul vechi se baza pe o scară obligatorie care mergea de
la 0 la 22 şi permitea fixarea primei asiguratului. Fiecare treaptă
conducea la un procent fix din prima de bază. Asiguratul începea de
la nivelul 11 dacă folosea autoturismul în interes personal sau 14
dacă utilizarea era în interes de serviciu.
Şoferilor li se acorda o treaptă inferioară în funcţie de
numărul anilor fără accidente (1 treaptă / an), în timp ce restul din
contră pentru fiecare an erau penalizaţi cu 5 trepte, cu condiţia de a fi
vinovaţi de producerea riscului.
Noul sistem porneşte de la premisa că fiecare companie are
în vedere o cotă de primă iniţială dar poate decide funcţie de propriul
management să-i „taxeze” mai dur pe vinovaţi, pentru a oferi pe de
altă parte reduceri suplimentare celor cu o conduită ireproşabilă la
volan. În plus trecerea la noua etapă care va începe la 1 ianuarie 2004
presupune completarea unei „fişe a accidentelor”. Perioada actuală (1
februarie 2002 – 1 ianuarie 2004) are la bază o dovadă Bonus-Malus
care trebuie completată de vechiul asigurător dacă se optează pentru
schimbarea acestuia.
În România eficienţa funcţionării sistemului RCA
(răspundere civilă auto) este strâns corelată cu o serie de condiţii care
urmează a fi îndeplinite în timp cât mai scurt. Printre acestea este şi
sistemul Bonus-Malus, alături de care mai figurează:
210

- crearea unei baze de date centralizate care să permită


evidenţierea legături între autovehiculele înmatriculate în circulaţie şi
asigurările de răspundere civilă auto aferente acestora;
- eficientizarea sistemului de tarifare comun, reglementat de
autoritatea de supraveghere;
- folosirea unei hărţi naţionale a distribuţiei geografice a
daunelor;
- funcţionarea, supravegherea şi alimentarea Fondului de
compensare (fondul victimelor străzii);
- subscrierea pe poliţa tip CARTE VERDE luând în calcul şi
răspunderea civilă auto internă.
Avantajele şi dezavantajele sistemului Bonus-Malus sunt
legate de persoana contractantă indiferent de cine a condus
autovehiculul în momentul accidentului. O încercare de diferenţiere
ar fi sortită eşecului dacă avem în vedere realitatea românească: în
cele mai multe cazuri o familie deţine cel mult un autoturism.
Totuşi dacă auto a fost însuşit fără acordul proprietarului şi
acest lucru este raportat înainte de accident, sistemul Bonus-Malus al
persoanei contractante nu este influenţat.
În cazul întreruperii contractului de răspundere civilă auto pe
o perioada mai scurtă de 1 an de zile, clasa dobândită în sistemul
Bonus-Malus nu este afectată.
Dacă contractul s-a desfiinţat prin neplata primelor de
asigurare aferente, clasa bonus nu se transmite, în schimb clasa
malus se păstrează dacă se încheie un nou contract într-un an de zile.
În cazul în care în termen de 6 săptămâni de la producerea
evenimentului, vinovatul plăteşte suma totală a despăgubirii
societăţii asigurătoare, clasa de bonus-malus rămâne nemodificată.
Asigurătorul este obligat sa elibereze "adeverinţa Bonus-
Malus". La încheierea noului contract, la alt asigurător, contractantul
(viitorul asigurat) este obligat să prezinte această adeverinţă în caz
contrar acesta este introdus la poziţia 0. La prezentarea ulterioară a
adeverinţei pentru clasa bonus, bonusul se poate acorda retroactiv.
Dacă contractantul nu prezintă adeverinţa, noul asigurător
este obligat să solicite vechiului asigurător datele referitoare la
situaţia bonus – malus, iar adeverinţa B-M este valabilă 30 zile de la
data eliberării.
211

6.4 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Tendinţe pe piaţa asigurărilor din România şi UE.


2. Implicaţii ale supravegherii unice pe piaţa asigurărilor europene.
3. Sistemul Bonus-Malus în asigurarea RCA.

6.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Asigurări şi reasigurări în comerţul


Ciurel Violeta, Sebe internaţional, Editura All,
Emil, Mihăescu Ana Bucureşti, 1992
Maria
2 Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3 Constantinescu Dan Asigurări şi reasigurări. Editura
Anghel (coordonaor) Tehnică, Bucureşti, 1997
4 Constantinescu Dan Managernentul societătilor de
Anghel asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
(coordonator) 1998
5 Constantinescu Dan Marketing în asigurări. Editura Brend,
Anghel coordonator Bucureşti, 1998
6 Constantinescu Dan Asigurarea şi managementul riscului.
Anghel, Marinică Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
7 Constantinescu Dan Introducere în asigurări. Editura
Anghel, Marinică Tehnică, Bucureşti, 1998
Dobrin
8
9 Donald E. Malecki, Commercial Liability Insurance and
Roland C. Horn, Eric Risk Management. American
A. Wiening Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
212

11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor


economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12 Iosif Gh., Gherasim Sistemul asigurărilor în România.
Al., Crişan N., Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
13 Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance
Kensicki, Gary Institute of America, Malvern,
Patrik, Robert Pennsylvania, 1997
Reinarz
14 Văcărel Iulian, Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Bercea Florian Editura Expert, Bucureşti, 1993
15 Victor Hallman, Personal insurance: Life, Health and
Karen L. Mamilton Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995