Suport Finante Internationale 2019

UNIVERSITATEA PETROL GAZE DIN PLOIESTI
Mirela Panait
Ana Cojol
Catalin Voica
Finante internationale
Ploiesti
2018
1
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 1 LOCUL ŞI FUNCŢIILE ACTIVITĂŢILOR

MONETARE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE 2 ORE 5
1.1. Definirea şi structura activităţilor monetare şi financiare internaţionale. Fluxurile
monetare internaţionale .................................…............................................................... 6
1.2. Conceptul de relaţii valutar-financiare internaţionale ………………...................... 9
1.3. Funcţiile şi trăsăturile actuale ale relaţiilor valutar-financiare
internaţionale....................................................……………..................…....................... 10
1.4.Rezumat
1.5. Test de autoevaluare................................................................................................... 13
1.6 Lucrare de verificare...................................................................................................
1.7Bibliografie..................................................................................................................
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 2 MIŞCAREA INTERNAŢIONALĂ A

MIJLOACELOR DE PLATĂ. MODALITĂŢI ŞI ACORDURI DE PLATĂ
INTERNA-ŢIONALE 2 ORE … 14
2.1. Practici şi tehnici de plată folosite în schimburile internaţionale ……..................... 15
2.2. Cadrul juridic de desfăşurare a mişcării internaţionale a mijloacelor de plată.........
……………………………………………………………….......................... 15
2.3. Acreditivul documentar...................................................................…....................... 16
2.4. Scrisoarea de credit comercială …………………………………............................ 24
2.5. Incasso-ul documentar..............................................................………..................... 25
2.6. Garanţia bancară.............................................................................…........................ 27
2.7.Rezumat.............................................................................................................................................. 30
2.9. Lucrare de verificare.................................................................................................. 31
2.10. Bibliografie.............................................................................................................. 31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 3 PIAŢA VALUTARĂ INTERNAŢIONALĂ.. 2 32

ORE.......
3.1. Piaţa valutară naţională şi piaţa valutară internaţională..................…....................... 33
3.2. Participanţii şi activele negociate pe pieţele valutare....................…….................... 34
3.3. Principalele operaţiuni pe pieţele valutare internaţionale ..............…....................... 37
3.4. Stabilirea cursului valutar; tipurile cotaţiei ....................................…....................... 41
3.5. Tipuri de operaţiuni valutare în funcţie de scopul urmărit……………..................... 45
3.5.Rezumat.............................................................................................................................................. 46
3.8. Bibliografie................................................................................................................ 46
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 4. INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE. 2 ORE . 47

4.1. Investiţiile străine directe – concept şi definire..................…………........................ 48
2
4.2. Tipuri de investiţii străine directe şi factorii determinanţi……………...................... 49
4.3. Impactul investiţiilor străine directe asupra ţării gazdă..................…........................ 52
4.4. Modalităţi de implantare a investiţiilor străine directe .................…….................... 54
4.7. Rezumat …………………………………………………........................................ 56
4.8. Test de autoevaluare.................................................................................................. 56
4.9. Lucrare de verificare................................................................................................. 57
4.10. Bibliografie............................................................................................................. 57
UNITATEA DE INVATARE NR 5 PIAŢA INTERNAŢIONALĂ DE CAPITAL ŞI 58

INVES-TIŢIILE DE PORTOFOLIU 2 ORE.
5.1. Piaţa internaţională de capital – concept şi participanţi ………….…....................... 59
5.2. Motivaţiile emitenţilor pentru utilizarea pieţei internaţionale de capital .................. 60
5.3. Euroacţiunile, obligaţiunile străine şi euroobligaţiunile ..........………..................... 61
5.4. Prezentarea comparativă a investiţiilor străine directe şi a investiţiilor străine de 63
portofoliu...........................................………….……………….......................................
5. 5 Rezumat …………………………………………………....................................... 65
5.6. Test de autoevaluare................................................................................................. 65
5.7. Lucrare de verificare................................................................................................. 65
5.8. Bibliografie................................................................................................................ 66
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 6 CREDITAREA ŞI FINANŢAREA 67

COMERŢULUI EXTERIOR 2 ORE.
6.1 Creditarea activităţii de comerţ exterior........................………………...................... 68
6.2. Finanţarea comerţului exterior........................................................…....................... 69
6.3. Test de autoevaluare..............................................……………………..................... 77
6. 4 Rezumat …………………………………………………........................................ 77
6.5. Test de autoevaluare.................................................................................................. 78
6.7. Bibliografie................................................................................................................ 78
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 7 RISCURI SPECIFICE ACTIVITĂŢII 79

ECONOMICE INTERNAŢIONALE ŞI MODALITĂŢI DE ACOPERIRE A
ACESTORA . 2 ORE.
7.1 Riscul de ţară…………………………………………………………....................... 80
7.2. Riscul valutar, de preţ şi de dobândă ………………………………........................ 83
7. 3 Rezumat …………………………………………………........................................ 95
7.6. Bibliografie................................................................................................................ 95
96
Bibliografie............................................................................................…....................... 97
3
UNITATEA DE INVATARE NR 1- 2 orE
LOCUL ŞI FUNCŢIILE ACTIVITĂŢILOR
MONETARE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE
OBIECTIVE
 Definirea conceptelor utilizate: relaţii valutar-financiare, fluxuri monetare
internaţionale, activitate monetară şi financiară
 Structura, rolul şi funcţiile relaţiilor valutar-financiare
 Prezentarea trăsăturilor actuale ale relaţiilor valutar-financiare internaţionale
1.1. Definirea şi structura activităţilor monetare şi financiare internaţionale.

Fluxurile monetar-financiare internaţionale
1.2. Conceptul de relaţii valutar-financiare internaţionale
1.3. Funcţiile şi trăsăturile actuale ale relaţiilor valutar-financiare internaţionale
1.4. REZUMAT
1.5. TESTE DE AUTOEVALUARE
1.6. LUCRARE DE VERIFICARE
1.7. BIBLIOGRAFIE
4
UNITATEA DE INVATARE NR 1- 2 ore
LOCUL ŞI FUNCŢIILE ACTIVITĂŢILOR
MONETARE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE
1.1. Definirea şi structura activităţilor monetare

şi financiare internaţionale. Fluxurile monetar-financiare
internaţionale
Economia mondială este formată – aşa cum se cunoaşte – din totalitatea

economiilor naţionale şi a altor entităţi economice, legate între ele printr-un sistem
vast şi diversificat de relaţii economice internaţionale.În prezent, economia mondială
se caracterizează prin amploare şi complexitate deosebite, prin includerea în
componenţa ei a noi elemente structurale, prin modificarea locului pe care îl ocupă
componentele existente şi prin noi niveluri de dezvoltare calitativă şi cantitativă .
Între ţări, între partenerii externi publici şi privaţi se dezvoltă o vastă reţea de
fluxuri monetar-financiare internaţionale, care nu sunt altceva decât mişcări, deplasări
de mijloace băneşti de la o ţară la alta. Ele sunt generate fie de realizarea creanţelor şi
achitarea obligaţiilor asumate, fie de constituirea şi distribuirea unor fonduri financiare
la nivel internaţional, ori de procesele de finanţare şi de creditare, fie de plasamentele
de capital sau – pur şi simplu – de acordarea de ajutoare şi finanţări nerambursabile.
Activitatea monetară şi financiară internaţională poate fi definită ca un
ansamblu de operaţiuni şi procese de natură monetară şi financiară prin care se
realizează mişcarea mijloacelor băneşti şi a activelor financiare pe plan
internaţional.
Fenomenul mondo-financiar şi monetar are un conţinut deosebit de complex

care include mai multe categorii de operaţiuni.
 Operaţiuni de evaluare. Orice activitate internaţională, oricare ar fi natura şi
partenerii ei, presupune evaluarea obiectului acelei activităţi, dimensionarea
drepturilor ce se cuvin unui partener şi a obligaţiilor celuilalt partener, evaluare ce se
face cu ajutorul unui etalon monetar având recunoaştere internaţională. Poate fi folosit
ca etalon o valută, cu precădere una dintre valutele liber utilizate sau o monedă
compozită, cum sunt cele create special pentru relaţiile internaţionale: DST, AMU ş.a.
Se pot folosi pentru evaluare (mai ales între agenţi particulari) monede coş sau
monede compozite create de ei. Calitatea principală a coşului trebuie să fie constanţa
valorii lui. Pentru aceasta, partenerii de afaceri externi alcătuiesc un coş valutar din 3-
4 valute (valute forte), fiecare având o anumită participare la coş, astfel încât, în timp,
modificările valorii coşului să fie cât mai mici. Prin urmare, etalonul folosit pentru
evaluare poate să fie unul convenit între parteneri sau unul stabilit prin înţelegeri şi
reglementări statale, la nivel regional sau mondial. Sunt preferate DST-urile, iar pentru
Europa, a fost ECU până la înlocuirea lui cu euro. Şi chiar dacă moneda folosită ca
etalon pentru evaluare nu intră în circuitul privat (de exemplu, DST), evaluarea se
poate face fără nici un fel de dificultate, în astfel de monede, întrucât plata se face în
moneda convenită de parteneri şi menţionată în contracte, suma determinându-se
concret la data efectuării plăţii, pe baza cursului de schimb, dintre etalon şi moneda de
plată, din momentul plăţii.
5
 Operaţiuni de încasare şi de plată. Prin operaţiunile de încasare şi de plată se
sting efectiv obligaţiile şi angajamentele asumate şi se realizează drepturile
participanţilor la activităţile internaţionale. Aceste operaţiuni se efectuează fie direct
între parteneri, fie prin intermediul băncilor (mai ales) şi presupun acţiuni şi procese
din care rezultă mijloacele de plată necesare.
Figura nr. 1.1. Conţinutul fenomenului mondo-financiar şi monetar
1.1.Operaţiuni
Operaţiunidedeevaluare
evaluare
şişistabilire a etalonului
stabilire a etalonului
monetar
monetar
2.2.Operaţiuni
Operaţiunidedeîncasări
încasări
FENOMENUL şişiplăţi
FENOMENUL plăţi
MONDO-
MONDO-
FINANCIARSI
FINANCIAR SI 3.3.Operaţiuni
MONETAR Operaţiunidederepartiţie
repartiţie
financiară
financiară şi decredit
MONETAR şi de credit
CUPRINDE: :
CUPRINDE
4.4.Operaţiuni
Operaţiunispeculative
speculative
5.5.Acţiuni
Acţiunidedeorganizare,
organizare,
coordonare şi reglementare
coordonare şi reglementare
 Operaţiuni de repartiţie financiară şi de credit. Prin aceste operaţiuni se

mobilizează resurse, având caracter facultativ sau caracter obligatoriu, se constituie
fonduri la dispoziţia unor instituţii financiare internaţionale şi a băncilor cu activitate
pe plan mondial şi apoi, aceste fonduri se distribuie către cei care le solicită sau către
cei care sunt îndreptăţiţi să le folosească. Distribuţia se face prin forme diferite: prin
finanţarea directă a unor obiective sau prin credite, prin acordare de ajutoare, subvenţii
etc.
 Din activitatea monetar-financiară internaţională fac parte şi operaţiunile
speculative cu valute, cu titluri de valoare, cu indici bursieri etc.; operaţiuni care nu au
legătură directă cu procesele economice reale, ci au ca unic scop obţinerea de câştiguri
(se speculează cursul valutar, rata dobânzii, cursul hârtiilor de valoare etc.).
 Operaţiuni de organizare, coordonare şi reglementare a relaţiilor monetare şi
financiare internaţionale. La nivel internaţional se stabilesc norme, principii, reguli
care privesc comportamentul participanţilor la viaţa economică, măsuri de
perfecţionare a tehnicilor, metodelor şi mecanismelor prin care să se asigure o mai
bună desfăşurare a activităţii internaţionale.
6
Există două categorii de fluxuri monetar-financiare internaţionale: fluxurile
monetare cu caracter compensatoriu sau fluxuri de contrapartidă şi fluxurile monetare
autonome.
1. Fluxurile de contrapartidă sunt determinate de schimburile comerciale şi
necomerciale şi reprezintă o contraprestaţie a partenerului beneficiar. Ele sunt
echivalente ca valoare cu fluxurile reale de mărfuri, dar au sens contrar acestora şi sunt
decalate în timp. Aceste mişcări de mijloace băneşti sunt realizate în cadrul
operaţiunilor de încasare şi plată.
2. Din categoria fluxurilor autonome fac parte: a) fluxurile de creditare; b)
fluxurile de capital şi financiare; c) fluxurile unilaterale (sau transferurile unilaterale);
d) fluxurile speculative.
a) Fluxurile de creditare sunt alcătuite, în primul rând, din mişcările de
resurse băneşti pentru constituirea de depozite bancare în străinătate, la acele bănci
care oferă siguranţă şi dobânzi mari; ele sunt făcute de către agenţii economici, dar şi
de bănci, inclusiv de băncile centrale care îşi fructifică, pe această cale, o parte din
rezervele valutare oficiale. În al doilea rând, se includ aici mişcările de mijloace
băneşti determinate de acordarea de credite, de rambursarea lor şi de plata serviciului
datoriei externe (rata împrumutului, dobânzile, comisioanele şi alte cheltuieli). O mare
dezvoltare au luat, în prezent, fluxurile de creditare interbancare, cu deosebire cele pe
termen scurt. Creditele dau naştere unor titluri de credit care, pot fi transferate şi
negociate pe plan internaţional, la rândul lor, generând alte fluxuri monetare de
creditare şi/sau de plată.
b) Fluxurile de capital şi financiare cuprind fluxurile investiţionale şi
fluxurile financiare propriu-zise. Prin fluxurile investiţionale se realizează plasamentul
capitalurilor disponibile într-o ţară, în economia altei ţări. Fluxurile investiţionale pot
lua forma investiţiilor directe pentru crearea de noi obiective, pentru majorarea
capitalurilor unor societăţi existente sau pentru deţinerea pachetului de control la
diferite firme ori a investiţiilor de portofoliu care înseamnă plasarea capitalurilor în
hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni ş.a). În general, deţinerea unui pachet de acţiuni
cu drept de vot care depăşeşte 10% din totalul acţiunilor comune ale unei firme se
constituie în investiţie directă, pentru că un asemenea procent dă posibilitatea
proprietarului să participe la luarea deciziilor în cadrul societăţii. Dacă numărul
acţiunilor ordinare deţinute este sub 10%, se consideră că este realizată o investiţie de
portofoliu. Fluxurile financiare se referă şi la deplasările de mijloace băneşti pe plan
internaţional cu ocazia constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia
organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale (Organizaţia Naţiunilor Unite, instituţiile
Uniunii Europene etc.), precum şi la mişcările, în sens invers, ale mijloacelor băneşti
de la aceste instituţii şi organizaţii către beneficiarii fondurilor.
c) Fluxurile monetare unilaterale publice şi private. Cele publice sunt
generate, de regulă, de plata unor despăgubiri sau datorii de război, dar şi de ajutoarele
pe care unele state le acordă altora în situaţii deosebite: calamităţi naturale, epidemii,
convulsii sociale sau conflicte armate. Fluxurile unilaterale private decurg din:
drepturi de succesiune, de proprietate industrială şi intelectuală, precum şi din
transferurile de venituri obţinute de rezidenţii unei ţări în alte ţări.
d) Fluxurile speculative se referă la transferuri de mijloace băneşti dintr-o ţară
în altă ţară în vederea obţinerii de câştiguri din speculaţii financiare realizate pe piaţa
de capital sau pe cea bancară. Deşi unele fluxuri monetare internaţionale nu au o
legătură directă cu procesele economice reale (de exemplu, cele speculative), toate
sunt influenţate de dezvoltarea economiei mondiale, de evoluţia fluxurilor reale. Ele
suportă din partea economiei reale determinări şi influenţe atât cantitative (care se
7
referă la volumul fluxurilor) cât şi calitative (care se referă la participanţii la aceste
fluxuri şi la formele transferurilor băneşti).
Economia reală mondială, respectiv producţia mondială şi schimbul mondial

de bunuri şi servicii condiţionează atât cantitativ, cât şi calitativ activitatea monetară şi
financiară internaţională. Condiţionarea cantitativă constă în aceea că dimensiunile
resurselor şi nevoilor financiare internaţionale, partea din PIB-ul mondial care intră în
procesul repartiţiei internaţionale, rezultatele obţinute în urma acestei repartiţii,
costurile şi veniturile provenind din valorificarea externă a mijloacelor băneşti etc.
sunt condiţionate de mersul economiei reale. La fel cum, sub aspect calitativ,
economia mondială reală determină sensul şi tipul mişcării internaţionale a mijloacelor
băneşti, precizează şi agreează participanţii la relaţiile monetare şi financiare
internaţionale, defineşte principiile şi condiţiile desfăşurării activităţii monetare şi
financiare internaţionale.
Factorii care au stat la baza acestor schimbări au fost numeroşi. Dintre aceştia,
menţionăm:
 globalizarea în plan economic, care a însemnat liberalizarea comerţului, a
circulaţiei capitalurilor, informaţiilor, forţei de muncă etc., şi care a cuprins şi
domeniul monetar şi financiar internaţional;
 fenomenele de instabilitate economică şi monetară, precum şi inflaţia
galopantă, care au început în deceniul 8 al secolului al XX-lea şi au continuat şi în
următoarele decenii, punându-şi amprenta asupra ansamblului activităţilor
monetare şi financiare internaţionale;
 renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului şi demonetizarea aurului, care
au avut influenţe majore asupra sistemului monetar internaţional;
 trecerea de la regimul cursurilor fixe la regimul cursurilor flotante (libere) a
sporit enorm riscurile şi nu a mai dat posibilitatea previziunilor, cât de cât
apropiate de realitate, ale agenţilor implicaţi în aceste activităţi; odată cu aceasta,
s-au creat şi instrumente, produse şi operaţiuni prin care să se prevină ori să reducă
aceste riscuri;
 inovarea produselor şi operaţiunilor financiare a fost deosebit de intensă, odată
cu aceasta, s-a trecut şi la standardizarea lor în vederea facilitării tranzacţionării lor
în marile centre financiare din lume;
 uniformizarea reglementărilor juridice pe plan internaţional, cu tendinţe de
dereglementare statală, adică de reducere a normelor impuse pe linie de stat;
 progresele spectaculoase din domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor care
au permis interconectarea, cu o operativitate maximă, a principalelor centre
financiare ale lumii, deci globalizarea lor.
1.2. Conceptul de relaţii valutar-financiare internaţionale
În ultimele decenii, ca rezultat al dezvoltării economice a ţărilor lumii şi a

accentuării proceselor de integrare şi globalizare, activităţile monetare şi financiare
internaţionale au cunoscut o creştere explozivă care a produs modificări structurale şi
funcţionale în economia mondială
Numim relaţii valutar-financiare totalitatea legăturilor economice, în expresie
bănească, dintre participanţii la activităţile internaţionale – state, agenţi economici
publici şi privaţi – dintre instituţii şi organizaţii internaţionale şi parteneri naţionali,
8
legături care se exprimă şi se manifestă cu ajutorul valutelor şi a altor instrumente
monetare şi financiare recunoscute şi acceptate pe plan internaţional.
Analizate mai îndeaproape, prin prisma elementelor care le diferenţiază,
relaţiile valutar-financiare internaţionale sunt alcătuite din1:
 relaţii monetare (valutare) internaţionale care sunt generate de operaţiunile prin
care partenerii străini îşi procură mijloacele băneşti, lichidităţile necesare efectuării
plăţilor, achitării obligaţiilor lor internaţionale; este vorba despre procurarea valutelor
necesare, prin schimb valutar sau prin credite bancare pe termen scurt şi foarte scurt
sau prin operaţiuni de scontare şi rescontare, de factoring şi de forfetare a titlurilor de
creanţă;
 relaţii financiare propriu-zise, care rezultă din alocarea – pe termen lung sau
definitivă - a unor resurse financiare internaţionale sub forma investiţiilor directe de
capital, a plasamentului în titluri de valoare, a creditelor pe termen mediu şi lung, a
ajutoarelor externe etc.; ele sunt fie resurse temporare disponibile care sunt mobilizate
de instituţii specializate: bănci, case de economii, case de pensii, fonduri mutuale,
societăţi de asigurare ş.a., fie fonduri “oficiale” ale unor organizaţii şi instituţii
financiare internaţionale, ca Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, bănci cu activitate internaţională;
 relaţii de credit internaţional care i-au naştere pe baza împrumuturilor comerciale
şi bancare acordate, mai ales, agenţilor economici pentru finanţarea tranzacţiilor
comerciale;
 relaţii de plată şi de garanţii internaţionale rezultate din folosirea unor tehnici
şi modalităţi complexe de plată şi de garanţie a plăţilor, consacrate în relaţiile
economice internaţionale – acreditive documentare, incasso-uri, ordine de plată,
scrisori de garanţie bancară etc., ele asigurând derularea fluentă a schimburilor
economice internaţionale, în condiţii de risc minim.
1.3. Funcţiile şi trăsăturile actuale relaţiilor valutar-financiare

internaţionale
Prin conţinutul, influenţele şi consecinţele lor, relaţiile valutar-financiare

îndeplinesc funcţii deosebit de importante care justifică locul pe care îl ocupă azi în
ansamblul relaţiilor economice ale lumii, funcţii pe care le vom prezenta în continuare.
1. Funcţia de evaluare a mărfurilor – bunuri, servicii şi informaţii – şi de
comensurare a drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la activităţile internaţionale.
Această funcţie este proprie, îndeosebi, relaţiilor monetar-valutare prin care se
stabilesc etaloane monetare internaţionale şi se determină valoarea lor prin oscilaţiile
cursului de schimb. Funcţia devine şi mai importantă în cazul relaţiilor comerciale şi
de credit pe termene mai îndelungate din cauza modificărilor care apar în nivelul
preţurilor internaţionale, al ratei dobânzii şi al cursurilor de schimb.
2. Funcţia de accelerare a circuitului economic mondial. Prin asigurarea
instrumentelor de plată (valute, eurovalute) şi transformarea în lichidităţi a titlurilor de
creanţă, prin dezvoltarea relaţiilor de credit comercial şi bancar pe termen scurt şi prin
garanţiile privind îndeplinirea unor obligaţii de către partenerii implicaţi, garanţii pe
care şi le asumă, de regulă, băncile, relaţiile valutar-financiare internaţionale asigură
fluenţă şi echilibru circuitului economic mondial.
1
A se vedea Constantin Moisiuc (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, pag. 13-14
9
3. Funcţia de valorificare a disponibilităţilor băneşti se realizează cu ajutorul
relaţiilor de credit (constituirea de depozite bancare, mai sigure şi mai bine remunerate
pe plan extern, şi acordarea de credite partenerilor străini), precum şi prin
plasamentele de titluri de valoare. Nu trebuie omisă nici “valorificarea”
disponibilităţilor băneşti prin operaţiunile financiar-valutare speculative.
4. Funcţia de echilibrare a balanţei de plăţi. Pentru fiecare ţară, balanţa de plăţi se
încheie fie cu un sold pozitiv (excedent = încasările externe mai mari decât plăţile), fie
cu unul negativ (deficit = plăţile externe mai mari decât încasările). Echilibrarea
balanţei de plăţi se face, în ambele situaţii, cu ajutorul relaţiilor de credit şi financiare
internaţionale: în cazul excedentului – se acordă credite partenerilor străini (care le
solicită), se fac investiţii de capital în economia altor ţări, ori se rambursează în avans,
credite externe angajate de ţara respectivă; în cazul deficitului balanţei, se apelează la
parteneri străini care să facă investiţii, să acorde credite sau să reeşaloneze plata unor
împrumuturi externe scadente.
5. Funcţia de gestionare a datoriei externe. Pe de o parte, aceste relaţii mijlocesc
accesul debitorilor la fonduri băneşti necesare rambursări creditelor scadente şi
achitării dobânzilor şi altor cheltuieli ocazionate de creditarea externă sau permit
debitorilor temporar insolvabili să-şi reeşaloneze datoria, iar pe de altă parte, prin
intermediul acestor relaţii se asigură încasarea creanţelor externe de către creditori.
6. Funcţia de sursă a dezvoltării şi progresului economic şi uman este o funcţie
sintetică pe care o îndeplinesc aproape toate componentele relaţiilor valutar-financiare
internaţionale, în primul rând, componenta financiară-investiţională prin intermediul
căreia se realizează mobilitatea geografică a capitalurilor, se internaţionalizează
mobilizarea resurselor financiare şi dirijarea lor către zonele care resimt lipsa acestor
resurse şi care pot oferi un grad superior de eficienţă şi rentabilitate în utilizarea lor.
În perioada actuală, relaţiile valutar-financiare internaţionale se caracterizează
nu numai prin amploare şi complexitate deosebite, prin creşterea rolului şi contribuţiei
lor la soluţionarea problemelor acute ale omenirii ci au căpătat şi noi trăsături care le
particularizează şi le potenţează influenţa în economia mondială.
a) Expansiunea fără precedent pe care au avut-o aceste relaţii începând cu
deceniul 8 al secolului al XX-lea are la bază cauzele menţionate în caseta următoare.
Caseta nr. 1. Cauzele expansiunii

relaţiilor monetare şi financiare internaţionale
1) Amploarea deosebită a europieţelor. Toate formele cunoscute de pieţe

speciale (piaţa capitalului, piaţa valutară, piaţa creditului) funcţionează şi
cu eurovalute.
2) Reciclarea petrodolarilor. Este vorba de sume foarte mari în dolari,
obţinute de ţările producătoare şi exportatoare de petrol în urma celor
două şocuri petroliere (din ‘73-’74 şi din ‘79).
3) Trecerea, după 1973, de la regimul cursurilor fixe, valutare, cu marjă de
fluctuaţie, la regimul cursurilor flotante sau libere a mărit gradul de
instabilitate şi riscurile tuturor pieţelor (piaţa de mărfuri, piaţa bancară,
piaţa creditelor). Pentru a preveni asemenea riscuri, pentru a diminua din
efectele lor, participanţii la activităţile economice şi financiare au
dezvoltat noi şi noi operaţiuni. S-a constituit astfel un tip de operaţiuni ce
se numesc operaţiuni asiguratorii sau de protecţie împotriva riscurilor.
Acestea dublează sau chiar triplează operaţiunile reale de schimb de
mărfuri şi de servicii.
10
b) Perfecţionarea mecanismelor financiare, crearea şi proliferarea unor produse
financiare noi, mai complexe, mai sofisticate şi care s-au realizat în paralel cu trecerea
la standardizarea lor tot mai pronunţată, pentru a face posibilă negocierea lor fără
dificultăţi în toate centrele financiare ale lumii.
c) Globalizarea relaţiilor monetare şi financiare internaţionale – ca rezultat al
procesului de ansamblu al globalizării, proces ce s-a manifestat mai puternic în
domeniul monetar şi financiar, pentru că liberalizarea operaţiunilor acestui domeniu s-
a făcut mai rapid şi mai deplin decât liberalizarea altor domenii. Globalizarea
financiară s-a realizat prin interconexiunea burselor şi pieţelor valutare, printr-o
politică solidară privind dobânzile, politică adoptată de băncile cu funcţii pe plan
internaţional şi prin proliferarea şi utilizarea generalizată a produselor şi operaţiunilor
financiare noi.
d) Formarea pieţei financiare mondiale care se caracterizează printr-un dublu
proces de integrare. Este vorba de o integrare verticală, în care fiecare piaţă financiară
naţională este angrenată şi devine un compartiment al pieţei mondiale, şi de o
integrare orizontală, ce dă posibilitatea trecerii disponibilităţilor de pe o piaţă pe alta,
datorită procesului de liberalizare sau de reglementare naţională, de deschidere a
spaţiilor financiare naţionale către cel mondial. Procesul a fost iniţiat şi inspirat de
SUA şi preluat de partenerii vest-europeni şi de Japonia. În acest proces de formare a
pieţei financiare mondiale, un rol important l-au avut progresele realizate în domeniul
tehnicilor de prelucrare şi circulaţie a informaţiilor. Reţelele mondiale de
telecomunicaţii permit ca pieţele financiare să poată lucra continuu 24 de ore din 24,
operaţiunile fiind ordonate şi executate din oricare centru financiar al lumii.
e) O altă caracteristică o reprezintă progresul pieţelor de schimb şi modificarea
rolului lor.
 Până la al doilea război mondial, pieţele de schimb erau simple centre de
conversie valutară. Agenţii participanţi la activităţile internaţionale schimbau,
conform nevoilor lor, o valută obţinută de ei pe o alta de care aveau nevoie.
Volumul operaţiunilor, destul de restrâns, era legat de activitatea agenţilor
(importatori şi exportatori) şi de nevoile statului.
 După al doilea război mondial, creşte volumul operaţiunilor pe pieţele
valutare. Din deceniul al 8-lea al secolului al XX-lea, nu numai volumul
operaţiunilor dar şi varietatea operaţiunilor sporesc. Astfel, pentru o operaţiune
economică se desfăşoară între trei şi cinci operaţiuni de schimb valutar. Au
crescut, de asemenea, operaţiunile speculative dar şi operaţiunile asiguratorii. Ca
urmare, pieţele valutare şi-au modificat şi locul pe care îl ocupau în viaţa
economică. “De la simplu centru de conversie a monedelor naţionale, subordonat,
în esenţă, operaţiunilor comerciale, piaţa de schimb valutar tinde să devină
nucleul, centrul activităţilor financiare internaţionale ... în ultimul timp, piaţa de
schimb monetar a devenit tot mai mult interbancară, rolul clienţilor persoane
fizice fiind neînsemnat”2.
f) Evoluţia relaţiilor monetare financiare internaţionale a fost şi este încă marcată de
instabilitate, dezordini, crize şi tensiuni. Acestea sunt cauzate, în ultimă analiză, de
profundele schimbări care au avut loc în mediul economic şi financiar internaţional în
ultimii 30-35 de ani, comparativ cu perioada imediat următoare celui de-al doilea
război mondial şi care necesită o reformare de profunzime a întregului sistem monetar
şi financiar internaţional.
2
Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 30
11
1.4. Rezumat
Între agentii economici din diferite tari se dezvoltă o vastă reţea de fluxuri
monetar-financiare internaţionale, care reprezinta deplasări de mijloace băneşti de la
o ţară la alta. Acestea sunt generate de:
- realizarea creanţelor şi achitarea obligaţiilor asumate,
- de constituirea şi distribuirea unor fonduri financiare la nivel internaţional,
- procesele de finanţare şi de creditare,
- plasamentele de capital sau
- acordarea de ajutoare şi finanţări nerambursabile.
Activitatea monetară şi financiară internaţională poate fi definită ca un
ansamblu de operaţiuni şi procese de natură monetară şi financiară prin care se
realizează mişcarea mijloacelor băneşti şi a activelor financiare pe plan
internaţional.
1.5. Test de autoevaluare
1. Fenomenul mondo financiar cuprinde:

a) Operatiuni de evalure si operatiuni de incasare si plati;
b) Operatiuni speculative;
c) Operatiuni de repartitie financiara si de credit;
d) Actiuni de reglementare si control;
e) Toate cele de mai sus.
2. Intensificarea opeartiunilor pe piata valutara internationala are mai multe

cauze:
a) Cresterea volumului operatiunilor derulate pe aceasta piata;
b) Cresterea varietatii operatiunilor derulate pe aceasta piata;
c) Intensificarea activitatilor specualtive;
d) Intensificarea activitatilor asiguratorii;
e) Toate cele de mai sus.
1.6. Lucrare de verificare
1. Analizati trasaturile actuale ale relatiilor valutar-financiare internationale.

2. Analizati functiile relatiilor valutar-financiare internationale.
Raspunsuri la testele de autoevaluare:

1. e , 2. e.
1.7 BIBLIOGRAFIE
1. Gabriela Anghelache, Carmen Obreja, Relatii monetare internationale –

concept, interdependente, tranzactii, Editura ASE, Bucuresti, 2017
12
2. Bran Paul, Ionela Costică, Relaţii financiare şi monetare internaţionale,
Editura Economică, diverse editii,
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=103&idb=6
3. Cojol Ana, Matei Mirela, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Universităţii din Ploieşti, 2006
4. Matei Mirela , Iacovoiu Viorela, Relaţii valutar-financiare internaţionale.
Teorie, aplicaţii, grile, Editura Universtiăţii din Ploieşti, 2005
5. Moisiuc Constantin, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
6. Catalin Popa, Sistemul financiar monetar international, 2008,
https://mpra.ub.uni-muenchen.de/24519/1/MPRA_paper_24519.pdf
7. Bratu, Ștefan Relaţii Financiar – Monetare Internaţionale, Editura
Universitaria, Craiova , 2010
8. Lucian C. Ionescu, Cătălin C. PopaPolitici şi strategii ale organismelor
monetar-financiare internaţionale în condiţiile fenomenelor de integrare şi
globalizare economică, Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, Constanta,
2010; https://www.researchgate.net/publication/278023728
9. Isărescu, M., & a României, B. N. (2012). Viitorul sistemului bancar
internaţional. discurs şi prezentare, 2., Conferinţă organizată de Clubul de la
Roma, ARCoR şi Banca Naţională a României.
10. Stefanescu, R., & Dumitriu, R. (2016). Particularitǎţi ale evoluţiei variabilelor
financiare..
11. CERNA, S. (2011). Politica monetară în epoca postcriză. Conferinţa BNR,
Constanţa.,
https://www.researchgate.net/profile/Silviu_Cerna/publication/236905753_PO
LITICA_MONETARA_IN_EPOCA_POSTCRIZA/links/
0c96051a3873e14846000000/POLITICA-MONETARA-IN-EPOCA-
POSTCRIZA.pdf
12. http://cristianpaun.finantare.ro/bancile-centrale/
13. http://cristianpaun.finantare.ro/fondul-monetar-international/
13
UNITATEA DE INVATARE NR. 2 - 2 ore
MIŞCAREA INTERNAŢIONALĂ A MIJLOACELOR DE
PLATĂ. MODALITĂŢI ŞI ACORDURI DE PLATĂ
INTERNAŢIONALE
OBIECTIVE
 Cunoaşterea mecanismelor şi modalităţilor de plată internaţionale
 Prezentarea acreditivului documentar şi a incasso-ului documentar
 Garanţiile bancare şi importanţa lor în relaţiile economice internaţionale
2.1. Practici şi tehnici de plată folosite în schimburile internaţionale

2.2. Cadrul juridic de desfăşurare a mişcării internaţionale a mijloacelor de plată
2.3. Acreditivul documentar
2.4. Incasso-ul documentar
2.5. Garanţia bancară
2.6. Ordinul de plată
2.7. Compensarea
2.8. TESTE DE AUTOEVALUARE

2.9.LUCRARE DE VERIFICARE
2.10 REZUMAT
2.11 BIBLIOGRAFIE
14
UNITATEA DE INVATARE NR. 2 – 2 ore
MIŞCAREA INTERNAŢIONALĂ
A MIJLOACELOR DE PLATĂ.
MODALITĂŢI ŞI ACORDURI DE PLATĂ
INTERNAŢIONALE
2.1. Practici şi tehnici de plată folosite

în schimburile internaţionale
Dezvoltarea puternică, globalizarea şi complexitatea sporită a relaţiilor

comerciale internaţionale au generat forme, tehnici şi instrumente de plată tot mai
numeroase, adaptate caracteristicilor operaţiunilor economice realizate. În viata
economică acţionează principiul conform căruia cine livrează mărfuri sau prestează
servicii, trebuie să primească pentru acestea o plată, iar cumpătătorul poate beneficia
de mărfuri/ servicii numai după de achită preţul/ tariful acestora. „Pe plan economic
internaţional se efectuează între ţări schimburi de bunuri şi servicii care comportă plăţi
şi încasări între parteneri şi care pot lua forme diferite, depinzând de împrejurări,
condiţii, interesul părţilor, de capacitatea de plată a debitorilor.”3
Tehnicile simple de plată sunt folosite într-o mică măsură şi într-un cadru
limitat deoarece utilizarea lor presupune o bună cunoaştere a partenerilor şi o încredere
deplină în seriozitatea şi solvabilitatea lor. Din acest motiv, ele sunt utilizate pentru
tranzacţii de mică valoare şi/sau în relaţiile dintre firme care aparţin aceluiaşi grup.
Plata poate fi făcută în numerar, prin cec sau prin emiterea unei cambii sau bilet la
ordin. Tehnica de plată cea mai simplă este plata facturii pe care exportatorul o trimite
odată cu expedierea mărfurilor, iar importatorul o achită la vedere sau la termen, aşa
cum s-a stabilit prin contractul comercial. În cazul în care s-a optat pentru plata
facturilor la termen, vânzătorul se poate finanţa prin iniţierea unei operaţiuni de
factoring.
Tehnicile de plată simple prezintă o serie de avantaje, cum sunt: evitarea
formalităţilor sau derularea unor formalităţi simple, costuri reduse sau inexistente;
realizarea cu uşurinţă a plăţii, dar implică şi riscuri: riscul de refuz al plăţii din partea
importatorului, lipsa protecţiei exportatorului în caz de litigiu, posibilitatea anulării
sau modificării ordinului de plată până în momentul încasării, fără avizul
beneficiarului.
2.2. Cadrul juridic de desfăşurare a mişcării internaţionale

a mijloacelor de plată
Mişcarea internaţională a mijloacelor de plată nu se desfăşoară haotic, ci într-

un cadru juridic bine conturat, pe bază de norme ce reglementează această mişcare.
Cadrul juridic este prevăzut cu un sistem de garanţii pe care le acordă băncile, atât
importatorilor, cât şi exportatorilor. Modalitatea de plată este un ansamblu de norme şi
reguli privind mişcarea instrumentelor de plată pe plan internaţional, împreună cu un
sistem de garanţii privind efectuarea plăţii.
3
Constantin Floricel, Relaţii şi tehnici financiar-monetare internaţionale, Editura Didactică şi
pedaggic, Bucureşti, 1994, pag. 36.
15
Şi în privinţa modalităţilor de plată folosite pe plan internaţional, au fost
adoptate reguli unitare, înainte de cel de-al doilea război mondial. Există astfel
“Reguli şi uzanţe uniforme privind acreditivele documentare”, act normativ publicat în
1933 pentru prima dată. Ediţia actuală, în vigoare, a fost revizuită în 1993 şi este
aplicată de la 1 ianuarie 1994, purtând denumirea de “Publicaţia nr. 500” a Camerei
Internaţionale de Comerţ de la Paris.
Având în vedere amploarea deosebită pe care au luat-o tranzacţiile realizate prin
intermediul Internetului4 şi tendinţa de dematerializare a documentelor reprezentative
ale mărfurilor, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat un supliment la
Publicaţia 500 prin care a reglementat anumite aspecte privind prezentarea electronică
(Supplement to Uniform Customs Practice 500 for Electronic Presentation). Acest
supliment a intrat în vigoare la 1 aprilie 2002 şi este cunoscut sub denumirea de eUCP.
Prin această publicaţie, nu sunt înlocuite sau revizuite actualele reglementări privind
acreditivul documentar, ci se stabilesc doar anumite de reguli referitoare la prezentarea
documentelor electronice. Printre cele mai importante aspecte reglementate de eUCP,
se numără:
 definirea anumitor termeni, cum ar fi: loc pentru prezentare, format, document
de hârtie;
 formatul în care trebuie prezentate documentele electronice;
 procedura ce trebuie urmată de beneficiar pentru a informa banca
prezentatoare că transmiterea documentelor este completă;
 examinarea documentelor electronice şi notificarea refuzului;
 semnificaţia documentelor originale şi în copie;
 ce se întâmplă în situaţia în care un document electronic este deformat din
cauza unui virus.
Aşadar, după un secol de utilizare aproape neschimbată, ca urmare a apariţiei şi
dezvoltării tehnologiei informaţiei, operaţiunile de plată prin acreditiv documentar au
cunoscut modificări profunde, înregistrându-se o reducere semnificativă a timpilor de
transmisie şi o creştere a acurateţei operaţiunilor.
Există ,de asemenea, un act normativ privind incasso-urile numit “Reguli
uniforme privind incasso-urile” (Publicaţia nr. 522) şi acte normative privind
garanţiile: “Reguli uniforme privind garanţiile contractuale” - Publicaţia nr. 325 şi
“Reguli uniforme privind garanţiile la cerere” – Publicaţia nr. 458. Aceste
reglementări emise de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris au fost modificate
de mai multe ori şi adaptate noilor cerinţe rezultate din amplificarea deosebită a
relaţiilor financiare şi comerciale internaţionale.
2.3. Acreditivul documentar
Acreditivul documentar este modalitatea de plată cea mai larg răspândită azi,
pentru că oferă garanţie maximă pentru părţile implicate, mai ales pentru exportator.
Acreditivul documentar (AD) este cadrul organizatoric reglementat din punct
de vedere juridic, prin care, o bancă, acţionând la cererea şi după instrucţiunile unui
client al său, numit ordonator, îşi asumă angajamentul de a plăti o anumită sumă de
bani exportatorului (beneficiarului) contra unor documente conforme regulilor
4
Claudia Baicu, Impactul tehnologiei computerizate asupra operaţiunilor prin
acreditiv documentar, Revista Finanţe Bănci, nr. 3/2004
16
internaţionale şi specificate în mod expres de către ordonator în scrisoarea de
deschidere a acreditivului.
În mod concret, acreditivul este un cont special ce se deschide în favoarea
beneficiarului la o bancă. Contul se alimentează de banca emitentă sau ordonatoare
(banca importatorului) din resursele ordonatorului sau din creditul acordat lui special,
de banca emitentă.
Folosirea acreditivului are la bază un contract comercial între parteneri. Dar,
acreditivul funcţionează ca tranzacţie absolut separată de cea de vânzare-cumpărare
sau de alte contracte pe care se poate baza acreditivul. Băncile nu sunt implicate sau
obligate de acele contracte, ele luând în considerare doar documentele şi precizările
din scrisoarea (ordinul) de deschidere a acreditivului.
“Acreditivele, prin natura lor, sunt tranzacţii separate de vânzări sau alte
contracte pe care ele se pot baza, iar băncile nu sunt în nici un fel implicate sau
obligate de asemenea contracte. Conform regulilor adoptate de Camera Internaţională
de Comerţ de la Paris, în operaţiile de acreditiv, toate părţile interesate iau în
considerare documentele şi nu mărfurile, serviciile şi/sau alte prestaţii la care
documentele se referă.”5
Condiţia esenţială pentru automatismul plăţii rezultat din acreditiv este ca
documentele prezentate de exportator să fie întocmite în strictă conformitate cu
termenii şi condiţiile acreditivului. Orice neregulă sau neconcordanţă în privinţa
documentelor determină exonerarea băncii de obligaţia de plată, iar plata devine
dependentă numai de acordul partenerilor contractului.
În derularea acreditivului documentar, sunt implicate 4 părţi.
 Ordonatorul acreditivului este importatorul, beneficiarul unei prestaţii sub formă
de bunuri sau servicii. Acesta dă ordin băncii să deschidă acreditivul, stabileşte
modalitatea de alimentare a contului şi emite scrisoarea de deschidere a acreditivului,
conţinând specificarea expresă a documentelor necesare şi a condiţiilor stipulate în
contractul comercial ce stau la baza acreditivului.
 Banca emitentă este cea care, la solicitarea ordonatorului, îşi asumă angajamentul
de plată în anumite condiţii (termene şi documente) în favoarea beneficiarului
acreditivului.
 Beneficiarul acreditivului este exportatorul, vânzătorul care, de îndată ce
expediază mărfurile, depune la banca sa ori la altă bancă, desemnată de ordonator,
documentele cerute în deschiderea acreditivului, în strictă conformitate cu termenii şi
condiţiile din scrisoarea de deschidere a acreditivului.
 A patra parte este tot o bancă, situată, de regulă, în ţara exportatorului, care, în
funcţie de condiţiile acreditivului, poate fi:
 banca notificatoare sau avizatoare care are rol de simplu intermediar,
manipulator de documente, asigurând transmiterea documentelor de la
exportator la banca plătitoare; pentru acest serviciu, primeşte un comision de
notificare, preluare de docu-mente;
 banca plătitoare care este autorizată să plătească exportatorului documentele
prezentate, încasând astfel un comision de plată documente;
 banca negociatoare (în cazul acreditivului care presupune utili-zarea unei
cambii trase asupra băncii emitente) care plăteşte documentele exportatorului,
contra unui comision de negociere, şi le remite apoi băncii emitente;
În derularea acreditivului mai poate să intervină banca confirmatoare care îşi
asumă un angajament de plată, egal ca valoare şi condiţii cu cele stabilitate de banca
5
Ana Cojol, Relaţii monetare şi financiare internaţionale. Pieţele valutare, Editura Bucura Mond,
Bucureşti, 1997, pag. 91.
17
emitentă şi încasează un comision de confirmare. Aceasta este, de regulă, o bancă de
prim rang, ce oferă o garanţie certă a plăţii către beneficiar.
Acreditivul documentar prezintă patru caracteristici6.

 Formalismul sau caracterul documentar constă în faptul că exportatorul nu
poate solicita plata contravalorii mărfii decât în baza unor documente care fac dovada
îndeplinirii stricte a condiţiilor trecute în scrisoarea de deschidere a acreditivului.
Băncile angajate în relaţia de acreditiv nu tratează şi nu iau în considerare decât
documentele, şi nu mărfurile sau serviciile la care se referă documentele.
 Independenţa faţă de relaţia contractuală de bază. Acreditivul documentar este
considerat o tranzacţie independentă de orice contract comercial sau înţelegere dintre
părţile care au iniţiat relaţia (chiar dacă în textul lui se face trimitere la contract).
Astfel, exportatorul, beneficiarul acreditivului documentar, nu poate invoca băncii,
pentru plata documentelor prezentate, un element stipulat în contractul comercial
internaţional, dar care nu se regăseşte şi în scrisoarea de deschidere a acreditivului
documentar.
Referitor la formalismul şi independenţa acreditivului documentar, acestea nu
trebuie înţelese ca o derogare pentru comerciant de la obligaţiile sale contractuale prin
simpla utilizare a acreditivului. Aceste două caracteristici pot fi invocate numai între
emitentul (importatorul) şi beneficiarul (exportatorul) acreditivului, concordanţa sau
punerea de acord a celor două înscrisuri – contractul comercial şi acreditivul
documentar – fiind o obligaţie implicită a celor două părţi.
 Fermitatea angajamentului bancar. Indiferent de tipul acreditivului
documentar – revocabil sau irevocabil – banca acţionează la cererea şi în conformitate
cu instrucţiunile ordonatorului, faţă de care se angajează să efectueze o plată. Acest
angajament rămâne ferm până primeşte alte instrucţiuni decât cele primite iniţial.
 Adaptabilitatea, o altă caracteristică a acreditivului, reiese chiar din definiţie.
Astfel, acreditivul este orice angajament ferm de plată, indiferent de modul în care este
definit sau descris. În funcţie de anumite menţiuni făcute în textul acreditivului sau
prin diferite moduri de utilizare, acesta a cunoscut în practica internaţională o
permanentă diversificare: transferabil, cu clauză roşie (red clause), subsidiar (back-to-
back), reînnoibil (revolving), stand-by etc. În funcţie de modul în care orice operaţiune
comercială sau ne-comercială poate să îmbrace o formă documentară, acreditivul are
supleţea necesară adaptării şi la alte operaţiuni decât cele de import-export.
În deschiderea acreditivului documentar, trebuie să se facă numeroase
menţiuni, funcţie de elementele stabilite de parteneri prin contractul comercial:
1. Părţile implicate:
 banca emitentă;
 banca exportatorului, care poate fi:
a) banca notificatoare – simplu intermediar între beneficiar şi banca
emitentă, care este şi banca plătitoare;
b) banca negociatoare – în cazul acreditivului documentar domiciliat
la banca emitentă, aceasta “cumpără” documentele de la exportator
şi le vinde băncii emitente;
c) banca plătitoare – în cazul acreditivului documentar domiciliat la o
altă bancă decât banca emitentă, aceasta îşi însuşeşte instrucţiunile
primite de la banca emitentă şi face ea însăşi plata în favoarea
6
Mariana Negruş , Decontarea tranzacţiilor internaţionale, Editura Tribuna Economică, 1993, pag. 13-
14
18
beneficiarului, având drept de recuperare imediată a banilor de la
banca emitentă;
 ordonatorul acreditivului documentar;
 beneficiarul acreditivului documentar.
2. Natura acreditivului documentar:
 revocabil – poate fi modificat/anulat de banca emitentă în orice moment al
derulării, fără o avizare prealabilă a beneficiarului acreditivului documentar;
 irevocabil – presupune un angajament ferm al băncii emitente de a executa sau
de a face să se execute plata cu condiţia îndeplinirii tuturor prevederilor
stipulate în cererea de deschidere a acreditivului documentar (acest angajament
nu poate fi modificat sau anulat decât cu acordul tuturor părţilor).
3. Domicilierea acreditivului documentar:
 acreditiv documentar domiciliat în ţara exportatorului (situaţia cea mai
frecventă) permite grăbirea încasării banilor pentru exportator;
 acreditiv documentar domiciliat în ţara importatorului prezintă dezavantajul că
pregătirea şi expedierea documentelor trebuie să se facă în timp util,
posibilitatea corectării lor fiind destul de redusă.
4. Valoarea şi valuta acreditivului documentar:
 valoarea acreditivului documentar poate fi exprimată ca o sumă fixă ori prin
indicarea unei limite superioare sau prin indicarea cu aproximaţie a sumei;
 în deschiderea acreditivului documentar se va preciza şi valuta în care se va
face plata, valută care este, de obicei, cea specificată în contractul comercial
internaţional; având în vedere independenţa acreditivului faţă de contractul
comercial, în cazul în care este indicată o altă valută, banca plăteşte în această
monedă.
5. Utilizarea acreditivului documentar:
 acreditiv documentar cu plata la vedere;
 acreditiv documentar cu plata diferată/amânată (plata se face la o dată
ulterioară prezentării documentelor la bancă);
 acreditiv documentar cu plata prin acceptare sau negociere de cambii (se
utilizează cambia, valoarea acesteia fiind egală cu valoarea acreditivului).
6. Valabilitatea acreditivului documentar:
 ordinul de deschidere a acreditivului va preciza termenul de valabilitate şi
banca la ghişeele căreia expiră acreditivul; valabilitatea acreditivului
documentar expiră la ghişeele băncii plătitoare, în cazul în care nu se fac alte
precizări, iar data de valabilitate este pentru documente prezentate şi nu
expediate,
 valabilitatea este menţionată prin precizarea unei date (de exemplu: valabil
până la data de ...) sau prin precizarea unui anumit interval (de exemplu:
valabil 2 luni), termenul calculându-se începând cu data emiterii acreditivului
documentar;
 termenul de livrare al mărfurilor este precizat clar sau poate să apară implicit,
prin termenul de prezentare a documentelor expediate; dacă nu se precizează
nici un termen de prezentare a documentelor, acesta este considerat a fi 21 de
zile de la data emiterii documentului de transport.
7. Natura, cantitatea şi starea mărfurilor. Băncile nu–şi asumă nici o obligaţie sau
răspundere pentru descrierea, cantitatea, greutatea, calitatea, starea, ambalajul,
livrarea, valoarea sau existenţa mărfurilor reprezentate de orice document.
8. Condiţia de livrare, ruta de transport. Pe plan internaţional, putem vorbi de o
standardizare a condiţiilor de livrare. Astfel, Camera Internaţională de Comerţ de
19
la Paris a elaborat anumite reguli, INCOTERMS (International Commercial
Terms), prin care sunt stabilite, pentru vânzător şi cumpărător, obligaţiile ce le
revin privind transferul mărfurilor şi riscurilor. În contractul de vânzare-cumpărare
se trece condiţia de livrare, urmată de denumirea localităţii unde se produce
transferul riscurilor şi cheltuielilor şi de sintagma INCOTERMS şi ediţia la care se
face referire (aceste reguli au fost actualizate şi completate de-a lungul anilor). De
exemplu, condiţia de livrare poate apărea în contract sub forma: FOB Constanţa,
INCOTERMS 2000.
9. Documentele care trebuie prezentate de către exportator sunt obligatorii şi
facultative.
 Documentele obligatorii sunt cele comerciale (factura), de transport şi de
asigurare. Documentele de transport sunt diferite în funcţie de tipul mijloacelor de
transport folosite. Pentru transportul rutier, documentul se numeşte scrisoare de
transport rutier sau scrisoare de trăsură rutieră. Pentru transportul maritim şi cel
aerian, documentul se numeşte conosament maritim, respectiv scrisoare de
transport aerian. În cazul transportului pe calea ferată, documentul se numeşte
scrisoare de trăsură feroviară.
 Documentele facultative sunt documente care atestă calitatea, cantitatea şi originea
mărfurilor. De exemplu: certificat de recepţie calitativă, buletin de analiză,
certificat de garanţie, certificat fito-sanitar, certificat de origine (acesta devine
foarte important, în măsura în care, marfa poate beneficia de un tratament
comercial preferenţial în cazul uniunilor vamale, zonelor de liber schimb sau al
acordurilor comerciale preferenţiale).
Derularea plăţii prin acreditivul documentar comportă următoarele etape:

1. încheierea contractului de vânzare-cumpărare;
2. ordonatorul dă dispoziţie băncii sale pentru deschiderea acreditivului, pe baza
disponibilului pe care îl are în cont sau pe baza unui credit pe care banca îl acordă în
acest sens;
3. deschiderea acreditivului şi informarea băncii beneficiarului;
4. avizarea beneficiarului cu privire la deschiderea acreditivului;
5. confirmarea de către firma exportatoare a concordanţei dintre acreditiv şi
clauzele din contractul de vânzare-cumpărare;
6. livrarea mărfurilor;
7. remiterea de către vânzător, la bancă, a documentelor care dovedesc expedierea
mărfii;
8. verificarea conformităţii documentelor cu termenii şi condiţiile stipulate în
scrisoarea de deschidere a acreditivului şi efectuarea plăţii contravalorii mărfurilor (în
cazul acreditivului domiciliat în ţara exportatorului);
9. banca exportatorului remite documentele băncii firmei importatoare, debitând-
o în valuta prevăzută în acreditiv;
10. banca firmei importatoare efectuează plata, creditând firma exportatoare;
11. banca firmei importatoare transmite documentele către importator, pe baza
cărora acesta va intra în posesia mărfurilor (cărăuşul nu eliberează marfa decât contra
originalului documentelor de transport).
Schematic, derularea plăţii prin AD este prezentată în figura următoare.
Figura nr. 2.1. Mecanismul derulării plăţii prin acreditiv documentar
20
Importator 1 Exportator
Importator 6 Exportator
2 11 4 5 7 8
3
9
10
Banca Banca
Banca Banca
emitentă exportatorul
emitentă
4.3.2. exportatorul
Forme şi tipuri de acreditive documentare
ui
ui
Acreditivul documentar cunoaşte numeroase variante, clasificarea făcându-se
în funcţie de mai multe criterii.
1. Din punctul de vedere al fermităţii angajamentului bancar, acreditivul

documentar este :
 revocabil – poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment al
derulării, fără o avizare prealabilă a beneficiarului acreditivului;
 irevocabil – presupune angajamentul ferm al băncii emitente de a executa sau de a
face să se execute plata, acceptarea sau negocierea dacă au fost respectate toate
condiţiile impuse; acreditivul poate fi modificat sau anulat doar cu acordul tuturor
părţilor interesate;
 irevocabil confirmat – presupune pe lângă angajamentul irevocabil al băncii
emitente şi un angajament egal ca valoare şi condiţii din partea unei alte bănci, banca
confirmatoare; acreditiv documentar irevocabil confirmat “este recomandabil a fi
utilizat în relaţiile cu partenerii proveniţi din ţări cu situaţie financiară instabilă,
dificilă sau standingul băncilor emitente (banca importatorului) este mai puţin
cunoscut sau pus sub semnul întrebării.”7
 irevocabil neconfirmat – banca emitentă este singura bancă angajată ferm la plată,
celelalte neavând un astfel de angajament ferm de plată.
2. Din punctul de vedere al locului şi al băncii la ghişeele căreia urmează să aibă

loc plata, acreditivul poate fi domiciliat:
 în ţara exportatorului: este varianta cea mai practicată în afacerile internaţionale,
fapt ce permite o încasare mai rapidă a valorii mărfurilor exportate;
 în ţara importatorului: exportatorul încasează contravaloarea mărfurilor după ce
documentele depuse la banca sa sunt transmise prin canal bancar la banca plătitoare,
care efectuează plată după verificarea acestora; banii sunt transmişi tot prin canal
bancar; principala problemă este expedierea documentelor în timp util, având în
vedere că valabilitatea acreditivului expiră la ghişeele băncii plătitoare.
3. Din punctul de vedere al modului de stingere a obligaţiei de plată, acreditivul este:
7
Mariana Negruş, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1999, pag. 24.
21
 cu plata la vedere: vânzătorul, dacă a prezentat documentele la ghişeele băncii
plătitoare, conform menţiunilor din deschiderea de acreditiv, primeşte imediat
contravaloarea lor;
 cu plata diferată (la termen): plata documentele se face după prezentarea acestora
la bancă, într-un interval de 30-60 de zile, în acest caz fiind avantajat cumpărătorul
care, având documentele, poate ridica marfa, o poate vinde şi îl va plăti ulterior pe
vânzător;
 cu plata prin acceptare: sunt specifice vânzărilor pe termen scurt, setul de
documente incluzând şi o cambie, a cărei valoare este egală cu valoarea acreditivului,
scadenţa fiind cea indicată în acreditivul documentar;
 cu plata prin negociere specifică scrisorilor de credit (o variantă a acreditivului),
care sunt domiciliate la banca emitentă şi pentru derularea plăţii sunt utilizate cambii
sau bilete la ordin, care vor fi scontate.
1. Din punctul de vedere al clauzelor pe care le conţine, acreditivul documentar

poate fi: transferabil / netransferabil; reînnoibil (revolving); cu clauză roşie (red
clause); reciproce (de compensaţie) şi simplu.
2. Din punct de vedere al utilizării combinate, acreditivul este: subsidiar (back-

to-back) şi cesionat.
Acreditivul documentar transferabil este un acreditiv documentar în baza

căruia beneficiarul are dreptul să solicite băncii însărcinate cu efectuarea plăţii sau
acceptării, sau oricărei alte bănci abilitate a efectua negocierea, să facă acreditivul
utilizabil, total sau parţial pentru unul sau mai mulţi terţi (beneficiari secunzi).
Transferul se face o singură dată, indiferent de numărul beneficiarilor secunzi.
Acreditivul documentar reînnoibil (revolving) este utilizat în cazul

contractelor de valori mari care presupun derularea în timp, prin livrări eşalonate.
Acesta se caracterizează prin faptul că valoarea lui se reîntregeşte automat pe măsura
efectuării plăţilor până la un anumit plafon, în funcţie de marfa livrată. Acreditivul
documentar revolving se deschide pentru o anumită sumă absolută sau un procent
reprezentând o parte din contravaloarea mărfurilor ce urmează a fi livrate potrivit
contractului. De exemplu, pentru o valoare totală a unui acreditiv documentar de
500.000 USD, suma ce va fi revolvată lunar, trimestrial etc. poate fi 10%, deci 50.000
USD în fiecare perioadă sau stabilită direct: 50.000 USD în fiecare perioadă până la
plafonul de 500.000 USD.
Avantajele utilizării acreditivului documentar revolving sunt:
 pentru cumpărător: nu se imobilizează o sumă mare pentru procurarea mărfii;
 pentru vânzător: acesta are siguranţa livrării certe a întregii producţii realizate.
Modul de revolvare a sumei se poate stabili în funcţie de timp sau în funcţie de
valoare. Revolvarea în funcţie de timp are loc când, în deschiderea acreditivului
documentar se prevede valoarea iniţială (50.000 USD) care se reîntregeşte periodic
(lunar, trimestrial) de un număr de ori (de 8 ori, iar valoarea totală a acreditivului este
de 400.000 USD). Revolvare în funcţie de valoare permite o revolvare cu fiecare
utilizare până la un plafon determinat (de exemplu, se pot utiliza cote de până la
50.000 USD, până la concurenţa sumei de 400.000 USD).
Acreditivul documentar cu clauza roşie permite ca plata în favoarea

exportatorului să se facă înaintea prezentării documentelor care atestă expedierea
22
mărfii. Datorită acestei particularităţi, într-o primă fază a utilizării sale, clauza era
trecută cu cerneală roşie pentru a avertiza asupra naturii speciale a relaţiilor dintre
părţile implicate. Acest tip de acreditiv permite acordarea de avansuri băneşti
exportatorului.
Acreditive documentare reciproce. Dificultăţile de natură valutar-financiară

sau comercial-valutară au determinat apariţia operaţiunilor speciale de comerţ exterior
şi anume compensaţiile care, în principiu, presupun schimbul direct de mărfuri,
diminuând rolul banilor ca mijloc de plată, uneori eliminându-i total. Acest fapt a
implicat şi o adaptare a modalităţilor de plată prin apariţia acreditivelor reciproce.
Acreditivul documentar simplu este o variantă a acreditivului documentar

adaptată altor tipuri de operaţiuni decât cele de import-export, fiind utilizată cu
precădere în cazul operaţiunilor necomerciale. Documentele cerute sunt simple
chitanţe care atestă ridicarea sumei, un cec sau o cambie emisă de beneficiar asupra
băncii emitente la ordinul băncii plătitoare, decont de cheltuieli (plata chiriilor sau
altor cheltuieli făcute) etc. Plata se face, de regulă, în numerar, dar la solicitarea
clientului, banii pot fi viraţi în contul beneficiarului deschis la banca plătitoare.
Acreditivul documentar subsidiar (back to back) presupune, de fapt, existenţa

a două acreditive: unul de export şi unul de import structurat pe cel de export.
Beneficiarul primului acreditiv documentar este ordonatorului celui de al doilea, cele
două acreditive fiind domiciliate la aceeaşi bancă şi anume la banca ce îl deserveşte pe
iniţiatorului acestei operaţiuni. Între cele două acreditive nu există nici o legătură
juridică, iar documentele de deschidere ale unui acreditiv documentar nu conţin
referiri la existenţa celuilalt. “Deşi cele două acreditive documentare sunt total
independente, ele sunt corelate valoric şi din punctul de vedere al termenelor de către
firma intermediară. Astfel, acreditivul documentar de export are o valoare şi un preţ
unitar mai mare şi o valabilitate mai îndelungată.”8
Acreditivul documentar cesionat. Cesionarea acreditivului documentar se
practică, cu preponderenţă, în ţările în care casele de comerţ intermediază schimburile
comerciale. Beneficiarul acreditivului documentar (ca intermediar) poate ceda total
sau parţial întreaga valoare a acreditivului în favoarea exportatorului real al mărfii.
“Cesionarea acreditivului documentar presupune o mai simplă utilizare a acreditivului
documentar de către beneficiar; el poate cesiona sume din orice tip de acreditiv
documentar (cu plata la vedere, diferată/prin acceptare/prin negociere etc.) fără ca
acesta să poarte menţiunea transferabil.”9
2.4. Scrisoarea de credit comercială
Scrisoarea de credit comercială constituie o formă a acreditivului documentar

şi este utilizată ca modalitate de plată mai ales în Anglia, Japonia şi alte ţări de
influenţă bancară anglo-saxonă. Scrisoarea de credit comercială este adresată de către
banca emitentă direct beneficiarului (exportatorului) care este autorizat – cu condiţia
prezentării până la un anumit termen a documentelor prevăzute în scrisoarea de credit,
care dovedesc expedierea mărfii – să tragă cambii, la vedere sau la termen, asupra
8
Mariana Negruş, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1999, pag. 125.
9
Idem, pag. 116.
23
băncii emitente, aceasta angajându-se irevocabil faţă de beneficiar (sau faţă de orice
altă bancă care le-ar negocia) să le onoreze la prezentare cu condiţia ca documentele să
fie în strictă concordanţă cu prevederile scrisorii de credit şi să fie prezentate în
termenul stabilit.
Deşi relaţia este directă, beneficiar-bancă emitentă, în derularea scrisorii de
credit intervine şi o a doua bancă, ce poate fi:
 bancă notificatoare, în sensul că face simplul oficiu de transmitere a
documentelor de la exportator la banca emitentă,
 bancă negociatoare, în sensul că “achiziţionează” documentele de la exportator
pentru a-le “vinde” băncii emitente (negociază documentele).
În orice situaţie, plata definitivă este realizată de banca emitentă.
Comparativ cu acreditivul documentar, scrisoarea de credit prezintă anumite

caracteristici:
 este întotdeauna irevocabilă, atunci când în textul ei apare termenul “confirmat”
singur, izolat, semnifică în acest caz caracterul irevocabil al scrisorii de credit şi
nu faptul că a fost confirmată de o terţă bancă;
 este întotdeauna adresată exportatorului ceea ce determină o relaţie
obligaţională directă : bancă emitentă – exportator;
 este întotdeauna utilizabilă prin cambii trase de exportator asupra băncii
emitente, în consecinţă scrisoarea de credit cuprinde precizări privind numărul,
valoarea şi scadenţa cambiilor pe care exportatorul le trage asupra băncii
emitente, aceasta angajându-se să le plătească sau să le accepte dacă
exportatorul îşi îndeplineşte întocmai obligaţiile.
Scrisoarea de credit stand-by sau acreditivul stand-by este o variantă a

acreditivului documentar, apariţia sa fiind generată de interdicţia băncilor americane
de a emite orice garanţii materiale în favoarea clienţilor lor. Băncile, având dreptul să
emită scrisori de credit, care sunt angajamentele lor proprii, le-au utilizat pentru
garantarea altor obligaţii decât cele pur de plată. Sistemul s-a generalizat şi este utilizat
şi în alte ţări de drept anglo-saxon. “În timp ce acreditivul documentar obişnuit este
utilizat pentru a asigura mişcarea pe canal bancar a documentelor comerciale şi
financiare de la exportator la importator şi a banilor, în sens invers, acreditivul
documentar stand by are o funcţie diferită: de garantare.”10
Comparativ cu garanţia bancară, în cazul scrisorii de credit stand-by, debitorul
principal este banca emitentă care se angajează în nume propriu, devenind obligată
direct. Această plată o efectuează contra unei declaraţii din partea beneficiarului că
cealaltă parte contractantă, solicitatorul (ordonatorul) scrisorii de credit stand-by nu şi-
a îndeplinit obligaţiile .
Scrisoarea de credit stand-by cuprinde toate elementele specifice scrisorii de
credit cu următoarele particularităţi:
 ordonatorul scrisorii de credit stand-by este persoana care solicită acest tip de
garanţie (şi nu importatorul);
 beneficiarul scrisorii de credit stand-by este cel ce va fi despăgubit dacă
ordonatorul nu îşi îndeplineşte întocmai obligaţia asumată prin contractul
comercial internaţional şi preluată în textul scrisorii de credit stand-by;
 valoarea scrisorii de credit stand-by reprezintă valoarea garanţiei şi este suma
pe care o plăteşte banca emitentă a scrisorii de credit stand-by beneficiarului;
10
Mariana Negruş , Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1999, pag.142
24
 valabilitatea scrisorii de credit stand-by este intervalul de timp în care banca s-a
angajat la plată şi în care beneficiarul poate solicita executarea (plata) garanţiei;
 condiţiile de executare a scrisorii de credit stand-by sunt trecute în textul ei, iar
plata se face la prima cerere şi imediat.
2.5. Incasso-ul documentar
Decontarea prin incasso documentar este mai simplă comparativ cu acreditivul

documentar, dar prezintă dezavantajul că nu este garantată bancar (chiar dacă în
derularea sa sunt antrenate bănci), având la bază doar obligaţiile asumate de
cumpărător prin contractul de vânzare-cumpărare.
Pentru efectuarea plăţii, exportatorul trebuie să depună documentele la banca
sa. Aceasta le transmite băncii importatorului fără a se implica în verificarea lor sau
efectuarea plăţii, iar banca importatorului transmite documentele importatorului.
Această modalitate de plată presupune un risc mare pentru exportatori pentru că ei
expediază marfa fără să aibă o garanţie concretă şi anticipată asupra plăţii. Băncile
implicate în derularea incasso-ului nu fac decât un serviciu de remitere (pentru care
încasează comision). De aceea, incasso-ul se foloseşte între parteneri care se cunosc
foarte bine şi între care există încredere şi relaţii reciproce de lungă durată .
“Incasso-ul documentar este modalitatea de plată prin care o bancă încasează
pentru exportator suma datorată de importator, după ce exportatorul depune la bancă
documentele care atestă expedierea mărfurilor. Documentele remise pentru incasso
sunt transmise băncii importatorului însoţite de un ordin de încasare. Acesta cuprinde
instrucţiuni privind modul de plată.”11
Există două moduri de plată:
a) documente contra acceptare (D/A) - documentele comerciale sunt însoţite de
o cambie, banca eliberând documentele importatorului numai după ce acesta acceptă
cambia;
b) documente contra plată (D/P) – documentele sunt eliberate de bancă
importatorului numai după ce acesta le-a plătit.
Documentele contra acceptare sunt însoţite de o trată trasă de exportator asupra
importatorului sau asupra băncii importatorului. Dacă există o precizare de această
natură, înseamnă că se plăteşte cu mijloace băneşti prin transfer şi documentele contra
plată se aplică. Se precizează şi moneda prin care se face plata. Banca importatorului
înmânează documentele clientului său contra avizului de plată în baza căruia banca
transferă suma băncii exportatorului dar după ce scade taxa pe care o percepe
(comisionul).
Cu toate că prezintă anumite riscuri, incasso-ul este folosit pentru că execuţia
lui este mai simplă, mai rapidă şi chiar mai ieftină decât în cazul acreditivului.
Ambele modalităţi comportă anumite riscuri:
- pentru exportator, un risc economic de neplată care este inexistent sau
foarte mic în cazul acreditivului;
- pentru importator, există un risc economic al neprimirii mărfurilor, al
unei calităţi necorespunzătoare, al lipsurilor cantitative, al preţului
11
Idem, pag. 177
25
(dacă există durată mare de timp între momentul contractării şi
momentul plăţii).
Denumirea părţilor implicate în derularea unui incasso, indiferent de caracterul
lui, simplu sau documentar, este consacrată prin Publicaţia 522:
- ordonatorul (exportatorul) – clientul care încredinţează operaţiunea de
incasso băncii sale;
- banca remitentă - banca la care ordonatorul a încredinţat operaţiunea
de incasso;
- banca însărcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca
remitentă, care intervine în operaţiunea de incasso;
- banca prezentatoare, respectiv banca însărcinată cu prezentarea
documentelor trasului;
- trasul (importatorul) – acela la care prezentarea documentelor trebuie
să fie făcută potrivit ordinului de încasare.
Banca însărcinată cu încasarea şi banca prezentatoare pot fi, în practică, una şi
aceeaşi bancă dacă documentele sunt trimise direct băncii care deserveşte afacerile
trasului. Noţiunile se separă atunci când banca remitentă utilizează serviciile altei
bănci din ţara trasului (sau din apropiere) – bancă însărcinată cu încasarea, care la
rândul ei se adresează băncii care îl deserveşte pe tras – banca prezentatoare.
Figura nr. 2.3. Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar
1
Exportator 2 Importator
3 8 6 5
Banca
Banca
7 importatorului
exportatorului
4
Derularea plăţii prin incasso documentar presupune mai multe etape.

1. Încheierea contractul comercial internaţional prin care partenerii au convenit plata
prin incasso documentar, acesta fiind documentul de referinţă pentru exportator în
îndeplinirea obligaţiilor sale.
2. Livrarea mărfii trebuie realizată în strictă concordanţă cu termenele de livrare şi
condiţiile privind calitatea, cantitatea etc. convenite prin contract. În urma livrării
mărfii, exportatorul este în posesia documentelor care atestă îndeplinirea obligaţiilor
26
contractuale (de regulă, factură, document de transport, poliţă de asigurare, certificat
de calitate, şi adesea şi una sau mai multe cambii).
3. Prezentarea setului de documente însoţit de ordinul de încasare se face la banca
exportatorului – banca remitentă. În ordinul de încasare, exportatorul solicită expres
plata şi prezintă clar şi precis condiţiile în care vor fi înmânate documentele
importatorului (contra plată/acceptare/alte condiţii) şi denumirea documentelor şi a
numărului de exemplare ce vor fi remise acestuia.
4. Banca remitentă, acţionând la ordinul clientului ei, emite propriul ei document –
incasso documentar – în cadrul căruia preia (şi traduce) întocmai instrucţiunile primite
de la ordonator, pe care îl remite băncii importatorului însoţit de setul de documente
depus de exportator pentru a atesta livrarea mărfii.
5. Banca prezentatoare, la sosirea documentelor, avizează importatorul de sosirea
acestora.
6. În funcţie de instrucţiunile primite în incasso documentar, banca prezentatoare
eliberează importatorului documentele – fie contra plată, fie contra acceptarea cambiei
(sau în alte condiţii). Fiind în posesia documentelor, importatorul ridică marfa.
7. După încasarea contravalorii documentelor de la importator, banca importatorului
remite banii (sau în cazul documente contra acceptare – remite cambia) băncii
remitente.
8. La primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorului încasarea exportului.
În cazul în care instrucţiunile date au fost documente contra acceptare, îi remite
cambia acceptată. În această a doua situaţie exportatorul aşteaptă scadenţa pentru a
încasa cambia (circuitul repetându-se sub forma incassoului financiar).
2.6. Garanţia bancară
Garanţia bancară – concept şi caracteristici
Garanţia bancară reprezintă angajamentul asumat de o bancă (garantă) în

favoarea beneficiarului garanţiei de a plăti acestuia o sumă de bani, în cazul în care
altă persoană, numită ordonator, în contului căruia se emite garanţia, nu a onorat sau a
onorat defectuos o obligaţie asumată prin contract.
De reţinut, este că printr-o garanţie bancară nu se garantează fapte, ci se preiau
obligaţii de plată cu titlul reparatoriu. Obligaţia asumată de bancă este accesorie
obligaţiei debitorului principal care s-a obligat la o anumită prestaţie, în general, prin
semnarea unui contract.
Garanţia bancară are următoarele caracteristici:
 este un contract cu titlu gratuit (pentru beneficiar);
 un contract unilateral (deoarece obligaţiile sunt doar pentru garant);
 este un contract subsidiar care însoţeşte obligaţia principală, fiind
determinat de aceasta.
Urmare diverselor reglementări legale, garanţia bancară cunoaşte numeroase

forme pe plan internaţional. Cu toate acestea, principalele elemente sunt12:
1. părţile implicate: ordonatorul, beneficiarul garanţiei şi banca garantă;
2. obiectul garanţiei este obligaţia asumată prin contractul de bază, Publicaţia nr.
458 recomandând ca în textul garanţiei să se facă trimitere expresă la tranzacţia de
12
Mariana Negruş, opera citată, pag. 293-300
27
bază sub forma unei fraze de genul “contractul nr....., din data de ... privind
livrarea de .....”;
3. valoarea garanţiei reprezintă suma de bani pe care banca garantă se obligă să o
plătească beneficiarului garanţiei; ea este întotdeauna fixă, chiar dacă se exprimă
procentual, suma trebuind menţionată expres în cifre şi litere cu precizarea
monedei în care se va face plata;
4. formula de angajament a băncii este fraza din textul scrisorii, prin care banca, în
calitate de garant, se obligă la plată în favoarea beneficiarului garanţiei; în funcţie
de angajamentul băncii, garanţiile pot fi:
 garanţii accesorii, caz în care banca garantă este debitor subsidiar dacă
debitorul principal nu-şi onorează obligaţiile contractuale (ordonatorul
urmăreşte la plată întâi debitorul principal şi în măsura în care acesta este
insolvabil, cererea de plată este adresată băncii garante);
 garanţii solidare, în care banca şi ordonatorul sunt desemnaţi debitori
pentru una şi aceeaşi obligaţie, existând riscul ca garantul solidar să se opune
plăţii invocând “beneficiile garantului solidar”;
 garanţii independente, care sunt derivate din garanţiile solidare, banca
garantă angajându-se la plată ca debitor principal, renunţând la beneficiile
garantului solidar (din acest motiv, au cea mai largă utilizare);
 garanţii la cerere (garanţii la prima şi simpla cerere) sunt o formă a
garanţiilor independente, apariţia lor fiind determinată de tendinţele de
simplificare a condiţiilor şi modului de executare a garanţiilor; aceste garanţii
conţin angajamentul băncii garante de a plăti o sumă de bani la simpla cerere a
beneficiarului, însoţită sau nu de documente, după cum s-a convenit;
5. condiţiile şi modul de executare a garanţiilor reprezintă documentele convenite
între părţi şi care sunt menţionate în textul garanţiei, documente care trebuie
prezentate de beneficiar pentru a solicita executarea scrisorii de garanţie bancară;
din acest punct de vedere, garanţiile pot fi
 necondiţionate, caz în care garanţia este executată la prima şi simpla cerere 13 a
beneficiarului, eventual fiind necesară declaraţia în scris a beneficiarului că
ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate;
 condiţionate, caz în care plata se face pe baza unor dovezi, documente care să
ateste neîndeplinirea/îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor de către ordonator,
documente care pot fi emise de terţi, de ordonatorul sau beneficiarul garanţiei;
6. valabilitatea scrisorii de garanţie bancară14 este perioada de timp în care
beneficiarul poate cere executarea garanţiei; valabilitatea expiră la sediul băncii
garante, motiv pentru care cererea de plată trebuie să ajungă la aceasta, înainte sau
cel mult la data limită menţionată în textul garanţiei; în practică, se pot întâlni
numeroase situaţii cum ar fi:
 valabilitatea se prezintă în textul scrisorii printr-o dată;
 valabilitatea se stabileşte în funcţie de un fapt ce atrage expirarea;
 valabilitatea se prelungeşte automat (de exemplu, valabilitatea este de
trei luni de la data livrării mărfurilor atestată de documentul de
transport; orice decalare a livrării atrage în mod automat prelungirea
perioadei de valabilitate a garanţiei);
13
Conform Publicaţiei nr. 458, cererea scrisă poate consta şi într-o teletransmisie autentificată sau un
mesaj informatic controlat.
14
Cu toate că în momentul îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către ordonatorul garanţiei, se stinge
automat şi obligaţia garantului asumată prin scrisoarea de garanţie, numeroase legislaţii naţionale impun
ca, după expirarea valabilităţii sau îndeplinirea obligaţiilor contractuale, garanţia să fie restituită băncii
garante.
28
 în unele ţări (Algeria, Liban, Iordania), garanţiile nu au o valabilitate
determinată;
 în ţări ca Turcia, Siria sau Tailanda, chiar dacă scrisoarea are o dată de
expirare, obligaţia nu se stinge decât în momentul restituirii către banca
garantă a scrisorii însoţită de o comunicare scrisă a beneficiarului
privind încetarea oricărei obligaţii de plată;
7. clauza de legislaţie precizează legea ce va fi aplicabilă în caz de litigiu; dacă
părţile nu au convenit altfel, legea aplicabilă este cea a sediului sucursalei care a
emis garanţia;
8. clauza de reducere se referă la diminuarea automată a obligaţiilor garantului
proporţional cu plăţile făcute în contul garanţiei respective;
9. clauza de identificare solicită primirea cererii de executare a scrisorii de garanţie
prin canal bancar, în vederea certificării semnăturilor care apar pe documente;
10. semnătura băncii garante.
Tipuri de garanţii bancare
În principiu, orice obligaţie contractuală poate constitui obiectul unei scrisori

de garanţie bancară. În continuarea vor fi prezentate cele mai utilizate tipuri de garanţii
bancare.
1. Garanţia de plată (payment guarantee) este cea mai importantă garanţie din
punctul de vedere al derulării contractelor comerciale internaţionale. În practică, ea
poate îmbrăca următoarele forme:
 garanţia pură de plată prin care banca emitentă se obligă să achite
contravaloarea mărfurilor sau prestaţiei efectuate de exportator; caracteristica
principală este faptul că exportatorul se poate adresa spre plată direct băncii
garante;
 garanţie de plată la incasso care are ca obiect acoperirea riscului de
neplată prin incasso; acest tip de garanţie fiind executată numai în cazul
refuzului de plată al importatorului;
 garanţia de plată a ratelor scadente;
 garanţie pentru plata efectelor de comerţ care are ca obiect
angajamentul garantului de a plăti la scadenţă cambii trase de vânzător asupra
cumpărătorului sau bilete la ordin emise de importator în favoarea
exportatorului.
2. Garanţia de participare la licitaţie (tender bond sau bid bond). Pentru

participarea la licitaţie, participanţilor li se solicită, pe lângă depunerea anumitor
documente, şi depunerea unei garanţii, pentru a se proba astfel bonitatea şi seriozitatea
licitanţilor. Garanţia poate lua forma unui depozit bancar sau a unei scrisori de
garanţie bancară. Organizatorul licitaţie este, în acest caz, beneficiarul garanţiei
bancare. Executarea garanţiei se face de către beneficiar, în general, în următoarele
situaţii stipulate în dosarul de prezentare sau caietul de sarcini al licitaţie:
 licitantul a retras sau a modificat oferta înainte de adjudecare;
 licitantul este declarat adjudecatar şi refuză să încheie contractul
comercial;
29
 după încheierea contractului, nu oferă o garanţie de bună execuţie a
contractului.
3. Garanţia de bună execuţie a contractului (performance bond) este

utilizată pentru acoperirea riscului de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a
obligaţiilor asumate prin contactul comercial. De regulă, valoarea garanţiei reprezintă
5-20% din valoarea contractului, iar valabilitatea scrisorii este corelată cu perioada de
executare a obligaţiilor contractuale.
O variantă a acestui tip de garanţie este garanţia de bună funcţionare sau de bună
execuţie tehnică. Obiectul acestei garanţii îl constituie acoperirea riscului cu care s-ar
putea confrunta cumpărătorul după livrarea mărfurilor, prin neîndeplinirea sau
îndeplinirea defectuoasă, de către vânzător, a obligaţiilor privind: remedierea
defecţiunilor, înlocuirea totală sau parţială a produselor care nu corespund condiţiilor
calitative stabilite prin contract, efectuarea service-ului în perioada de garanţie tehnică
etc.
4. Garanţia de restituire a avansului are ca obiect protejarea împotriva

riscului cu care se poate confrunta cumpărătorul prin nerestituirea avansului (plătit
vânzătorului înaintea de livrarea mărfurilor) în cazul încetării relaţiilor contractuale
sau neexecutării contractului din vina vânzătorului.
5. Garanţia de admisie temporară. Admisia temporară reprezintă

ansamblul activităţilor privind primirea pe teritoriul vamal al unei ţări a unor mărfuri,
fără plata taxelor vamale, cu condiţia ca aceste produse să fie reexportate. În această
situaţie se pot găsi:
 utilaje importate pentru efectuarea unor lucrări de construcţie-montaj;
 produse din străinătate expuse la târguri şi expoziţii;
 materiile prime utilizate în sistemul de lohn.
Prin această garanţie se realizează asigurarea autorităţilor vamale că ordonatorul va
plăti taxele vamale în cazul în care mărfurile respective nu mai sunt reexportate.
Valoarea garanţiei este egală cu nivelul taxelor vamale, potrivit tarifului vamal din ţara
importatoare.
2.7. Rezumat
În prezent, pentru stingerea obligaţiilor şi încasarea drepturilor de creanţă

rezultate din operaţiunile comerciale se utilizează tehnici complexe de plată:
acreditivul documentar şi incasso-ul documentar. Deşi sunt mai scumpe, mai greu de
realizat şi mai puţin operative, modalităţile de plată oferă mai multă siguranţă părţilor
implicate comparativ cu tehnicile simple de plată. Aceste modalitati de plata sunt strict
reglementate la nivel international si cunosc o varietate de forme care se pliaza pe
tipurile de operatiuni comerciale derulate.
2.8 Test de autoevaluare
1. Partile implicate in derularea platii prin acreditiv documentar sunt:

a) ordonatorul, beneficiarul, banca emitenta;
b) ordonatorul si beneficiarul;
c) ordonatorul si banca emitenta;
30
d) ordonatorul si banca emitenta;
e) ordonatorul, beneficiarul, banca emitenta si banca beneficiarului.
2. Garanţia de plată (payment guarantee) poate îmbrăca următoarele forme:

a. garanţia pură de plată ;
b. garanţie de plată la incasso;
c. garanţia de plată a ratelor scadente;
d. garanţie pentru plata efectelor de comerţ;
e. toate cele de mai sus.
Raspunsuri la testul de autoevaluare

1. e; 2. e
1. Cum se derulează plata prin acreditiv documentar?

2. Care sunt părţile implicate în derularea plăţii prin acreditiv documentar?
3. Care sunt caracteristicile acreditivului documentar?
2.10 Bibliografie
1. Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura All, Bucureşti, 1997

2. Negruş Mariana, Finanţarea schimburilor internaţionale. Politici.Tehnici,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
3. Negruş Mariana, Decontarea tranzacţiilor internaţionale, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1993
4. Ligia Georgescu-Golosoiu, Mijloace, modalitati si instrumente de plata; http://
www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?Id=203&idb=
31
UNITATEA DE INVATARE NR 3 – 2 ore
PIAŢA VALUTARĂ INTERNAŢIONALĂ
OBIECTIVE
 Cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor pieţei valutare
 Prezentarea operaţiunilor de pe pieţele tradiţionale (spot şi forward);
 Prezentarea operaţiunilor derivate (contracte futures şi options);
 Tehnici de stabilire a cursului valutar
3.1 Piaţa valutară naţională şi piaţa valutară internaţională

3.2. Participanţii şi activele negociate pe pieţele valutare
3.3. Principalele operaţiuni pe pieţele valutare internaţionale
3.4. Stabilirea cursului valutar; tipurile cotaţiei
3.5. Tipuri de operaţiuni în funcţie de scopul urmărit
3.6. REZUMAT
3.7. TEST DE AUTOEVALUARE
3.9. BIBLIOGRAFIE
32
PIAŢA VALUTARĂ INTERNAŢIONALĂ
3.1 Piaţa valutară naţională şi piaţa valutară internaţională
Pieţele valutare sau “pieţele de schimb” sunt centre ale comerţului cu valute şi
reprezintă un sistem de relaţii financiar-valutare în cadrul cărora se desfăşoară
vânzările şi cumpărările de valută (efectivă şi de cont) şi de devize (trate, bilete la
ordin, cecuri etc. exprimate într-o valută convertibilă). Pieţele valutare sunt folosite
pentru operaţii de vânzare-cumpărare de valută la vedere şi la termen.
Piaţa valutară internaţională este “piaţa pe care se desfăşoară cererea şi oferta
pentru o valută care, atât pentru solicitant, cât şi ofertant este o monedă străină.” 15 Ea
are ca suport pieţele valutare naţionale, dar concentrează oferta şi cererea de valute şi
devize convertibile la nivel internaţional. Pieţele valutare internaţionale sunt alcătuite
din totalitatea pieţelor naţionale pe care sunt permise astfel de operaţiuni. Londra este
cel mai mare piaţă valutară internaţională, urmată de New York şi Tokio, iar în Europa
Continentală - Zurich, Paris şi Frankfurt.
Piaţa valutară internaţională poate fi definită ca ansamblul relaţiilor ce iau
naştere între persoane fizice şi juridice în legătură cu vânzarea-cumpărarea de valute,
precum şi instituţiile naţionale cu vocaţie internaţională implicate în derularea acestor
operaţiuni şi reglementările juridice care guvernează aceste tranzacţii.
O piaţă valutară este formată, în general, dintr-o bursă valutară, care, în fapt,
este o organizaţie interbancară, dintr-un număr de bănci autorizate pentru schimbul
valutar şi case sau agenţii de schimb care ţin legătura cu bursa. Pe piaţa valutară
operează în anumite condiţii şi momente, şi banca centrală
Pieţele valutare aparţin ţărilor pe teritoriul cărora acţionează şi se supun
autorităţii monetare şi legislaţiei ţării respective. Există şi unele pieţe valutare care,
deşi formal, se supun legislaţiei naţionale, funcţionează ca adevărate pieţe
internaţionale. Acestea sunt pieţele valutare naţionale ale ţărilor cu valută liber
utilizabilă, care au un rol deosebit de important nu numai pentru ţările respective, şi
pentru celelalte ţări.
Volumul mare de operaţiuni care se efectuează pe aceste pieţe şi faptul că în
cadrul lor se formează cursul de schimb al principalelor valute, în funcţie de care se
operează şi pe alte pieţe, au făcut ca acestea să funcţioneze ca pieţe valutare
internaţionale, servind interese nelocalizate la o ţară sau alta. De aceea şi legislaţia
ţărilor respective este mult mai permisivă.
Dezvoltarea continuă a pieţelor valutare s-a aflat şi se află sub influenţa a

numeroşi factori.
1. Factorii economici, ca dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice şi
financiare internaţionale, fac să crească nevoia de mijloace de plată. Cum valutele
obţinute din încasări la exporturile de bunuri şi de “invizibile” nu sunt, întotdeauna, şi
cele necesare pentru plata importurilor, se impune schimbul valutar. La fel, creşterea
investiţiilor de capital şi amploarea pe care au luat-o diferitele transferuri de valoare pe
plan internaţional au sporit volumul operaţiunilor de pe pieţele valutare.
15
Costin Kiriţescu, Emilian Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998,
pag. 196.
33
2. Factorii tehnici specifici domeniului financiar-bancar cum sunt: generalizarea
plăţilor internaţionale prin transferuri bancare, extinderea legăturilor prin telefon, telex
şi satelit, au creat premisele efectuării cu mare rapiditate a operaţiunilor şi fructificării
avantajelor de moment ale diverselor pieţe din orice centru financiar al globului.
3. Mutaţiile de natură monetar-financiară pe plan naţional şi internaţional ca:
mobilitatea politicilor valutare ale diferitelor state, tendinţele de liberalizare a
schimburilor valutare, diminuarea restricţiilor în acest domeniu şi trecerea la
convertibilitate a noi monede naţionale au condus la dezvoltarea şi adâncirea pieţei
valutare internaţionale.
4. Generalizarea cursurilor flotante şi instabilitatea lor au avut ca efect
amplificarea operaţiunilor valutare cu scop speculativ şi a celor de acoperire, de
protecţie împotriva riscurilor.
5. Apariţia şi creşterea rapidă (spectaculoasă) a pieţelor eurovalutelor –
caracterizate prin volumul mare de operaţiuni şi prin rapiditatea cu care se efectuează
preschimbarea valutelor şi deplasarea lor de pe o piaţă pe alta - au contribuit din plin
la dezvoltarea pieţelor valutare internaţionale, prin apariţia şi consacrarea unor noi
centre specializate în operaţiuni de schimb valutar (centre off-shore).
3.2. Participanţii şi activele negociate pe pieţele valutare
Derularea operaţiunilor de schimb pe pieţele valutare presupune participarea a

numeroşi „operatori” ca bănci comerciale şi de investiţii, bănci centrale, investitori
instituţionali, brokeri etc.
1) Băncile comerciale şi cele de investiţii sunt principalii, uneori singurii,

participanţi pe pieţele valutare şi pe cele ale eurovalutelor (de exemplu, în SUA şi
Olanda). Ele “reprezintă operatorii cei mai importanţi, întrucât dispun de depozite la
instituţii financiare străine corespondente”16. De aceea, piaţa valutară mai este numită
piaţă interbancară sau piaţa băncilor.
Băncile autorizate acţionează pe piaţa valutară atât în nume şi pe cont propriu –
în calitate de dealeri –, cât şi în contul clienţilor lor (firme, persoane fizice şi juridice,
bănci din alte ţări), având în acest caz calitatea de brokeri.
Băncile dealer pun operatorilor lor condiţia de a nu depăşi, în operaţiunile pe
care le fac, o sumă plafon numită “limită de expunere valutară” a băncii. Scopul
urmărit de aceste bănci este dublu: obţinerea de câştiguri şi asigurarea de lichidităţi.
De aici, şi riscul cu care ele se confruntă, ca la sfârşitul zilei să rămână cu o sumă în
valută, nevândută, pentru care cursul de schimb se poate deprecia. Acest risc este
aproape inexistent în cazul băncilor broker, întrucât acestea având doar calitatea de
intermediari, acţionează corespunzător ordinelor primite de la clienţi şi numai atunci
când găsesc partenerul dispus să încheie tranzacţia respectivă.
2) Băncile centrale - piaţa valutară, ca piaţă interbancară presupune şi

intervenţia băncilor centrale, rezumată la îndeplinirea a trei funcţii specifice :
 executarea ordinelor primite de la clienţii lor – guverne, bănci centrale
străine, organisme internaţionale;
16
Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 169.
34
 controlul asupra pieţei valutare, pornind de la importanţa ce o acordă
schimburilor valutare şi condiţionarea creditelor în valută solicitate de
băncile comerciale;
 intervenţia pentru influenţarea cursurilor de schimb, în funcţie de interesele
naţionale sau pentru a respecta angajamente şi acorduri internaţionale
asumate;
Obiectivul intervenţiei băncilor centrale pe piaţa valutară este reglementarea
cursului valutelor. Unele bănci centrale refuză să intervină, motivând că vânzările sau
cumpărările de o anumită valută, pe care ele le-ar efectuat, destabilizează piaţa
valutară. O astfel de poziţie au avut SUA până în 1985, când în urma reuniunii de la
Washington, din 22 septembrie 1985, a miniştrilor de finanţe din SUA, Japonia,
Germania, Franţa şi Marea Britanie, au acceptat să intervină pentru reducerea cursului
dolarului în raport cu celelalte monede şi menţinerea lui în interiorul unei marje de
fluctuaţie secrete, stabilită ulterior prin acordul “Louvre”, în 1987.
3) Tranzacţiile cu valute nu se derulează numai în cadrul pieţei interbancare
(care este o piaţă de tip OTC, adică descentralizată), ci şi la bursele de mărfuri sau de
valori. În cadrul bursei întâlnim agenţi de bursă, numiţi brokeri în engleză sau curtieri
în franceză, care sunt specializaţi în tranzacţionarea anumitor active bursiere. Astfel,
contractele futures pe valute sunt intens tranzacţionate la Chicago Mercantile
Exchange (CME), iar opţiunile pe valute la Philadelphia Stock Exchange (PHLX). De
fapt, CME este considerată cea mai importantă bursă unde se tranzacţionează contracte
viitoare pe valute, volumul tranzacţiilor înregistrând evoluţii spectaculoase de la un an
la altul. Astfel, în 2004, s-au încheiat 1050 mld de contracte viitoare, media zilnică
fiind de 4,2 mil, înregistrându-se astfel o creştere de 34%. Contractele viitoare pe
valute au cunoscut o dinamică mai pronunţată, numărul mediu de contracte încheiate
într-o zi de tranzacţionare crescând de la 202.000 în 2004, la 334.000 în
2005(creşterea fiind de 65%).
4) Traderii: creatori şi utilizatori de piaţă17. Traderul care cotează diferite
valute este un creator de piaţă (market maker), adică face piaţă; în timp ce traderul
care tranzacţionează pe baza unui preţ cotat este un utilizator de piaţă (market taker).
5) Brokerii sau curtierii - intermediari organizaţi, de regulă, în case de
brokeraj (de curtaj), dar putând fi şi independenţi – au un rol important pe piaţa
valutară, prin serviciile de informare asupra pieţei şi de intermediere (îndeosebi pentru
clientela privată, care nu poate interveni direct pe această piaţă). În calitate de
intermediari, curtierii centralizează ordinele de cumpărare şi vânzare provenite de la
mai multe bănci, operatorilor fiindu-le mai uşor să utilizeze serviciile acestora decât să
contacteze direct pe cei care doresc să vândă sau să cumpere o anumită valută.
Serviciile curtierilor se caracterizează printr-o discreţie deplină care le conferă
încredere şi-i determină pe clienţi să-i contacteze fără să cunoască concret situaţia de
pe piaţa valutară a monedei care îi interesează.
Casele de brokeraj sunt organizate pe sectoare, fiecare sector lucrând cu o valută
sau cu un grup restrâns de valute, iar în cadrul fiecărui sector, brokerii sunt specializaţi
pe operaţiuni la vedere sau pe operaţiuni la termen şi pentru anumite categorii de
bănci. Ei sunt remuneraţi prin comision. Cele mai mari case de brokeraj sunt la
Londra, acestea fiind, de fapt, case internaţionale, cu birouri sau filiale şi în alte centre
financiare. Există şi case de curtaj mai mici, foarte specializate şi care nu grupează
decât câţiva curtieri. La Paris, funcţionează aproximativ 20 de case, din care doar
jumătate sunt mai importante.
17
Introducere în studiul pieţelor monetare şi valutare, Seria Reuters pentru educaţie financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2000, pag. 73
35
6) Investitorii instituţionali sunt “casele de titluri japoneze, aşa numitele
fonduri de sprijin (trust funds) anglo-saxone, societăţile de asigurări, organismele de
plasament colectiv în valori mobiliare” 18. Investitorii japonezi s-au dovedit a fi cei mai
importanţi cumpărători de bonuri de tezaur americane şi de alte titluri pe termen mediu
şi lung, în dolari, emise de FED, considerând că dobânzile mai ridicate şi stabile ale
acestor titluri vor compensa eventualele deprecieri viitoare ale dolarului pe pieţele
valutare (ori se vor adăuga unor viitoare aprecieri). “În acest caz, o cumpărare de
dolari la vedere contra yeni reprezintă o poziţionare dublă, atât faţă de dobânzile în
dolari, cât şi faţă de cursul USD/JPY.”19
7) Clientela privată, o altă categorie a participanţilor pe piaţa valutară
internaţională, este alcătuită din firme industriale, comerciale, instituţii financiare
neautorizate pentru operaţiuni valutare şi persoane fizice care nu pot interveni
nemijlocit pe piaţa valutară, ci numai prin intermediul băncilor sau agenţilor de
schimb (brokeri). Marea majoritate a firmelor de import-export apelează la bănci
pentru operaţiuni de schimb valutar necesare desfăşurării activităţilor lor, dar şi pentru
împrumuturi în valute sau pentru operaţiuni financiare speculative sau de minimizare a
riscului valutar (hedging). Aceştia nu au calitatea de a face direct schimb valutar şi
trebuie să apeleze la operatorii autorizaţi: băncile sau brokerii.
Activele negociate pe piaţa valutară internaţională sunt variate.

a) Valutele în cont sunt negociate pe calea transferului telegrafic de depozit bancar
care se realizează prin ordin transmis prin telex, de debitare a unui cont într-o
valută oarecare (convertibilă) şi de creditare concomitentă a altui cont, într-o altă
valută. Conturile pot aparţine aceleiaşi persoane sau unor clienţi diferiţi.
b) Titluri de credit comercial (devize, în sens restrâns), în principal trate sau cambii
exprimate în valute, folosite ca mijloace de plată pe plan internaţional, fac obiectul
unor operaţiuni de schimb pe pieţele valutare, contra valute în numerar, valute în
cont sau contra altor titluri de credit exprimate în alte valute.
c) Numerarul este puţin utilizat din cauza transferurilor mult mai operative şi mai
sigure. Totuşi, băncile deţin permanent o anumită sumă în numerar în diferite
valute şi efectuează schimb valutar la cererea clienţilor lor (mai ales pentru cererea
turistică). Cursurile de schimb valutar pentru numerar sunt mai mari decât cele
pentru transferuri, ele trebuind să asigure cheltuielile băncii cu deţinerea
numerarului, cu transformarea instrumentelor de plată în active de cont, în numerar
şi invers precum şi cu transportul şi cu asigurarea biletelor de bancă străine
vândute sau cumpărate.
d) DST-urile se vând şi se cumpără în condiţii speciale, de către agenţi autorizaţi, în
general, prin operaţiuni swap.
Valutele cel mai mult negociate pe piaţa valutară internaţională sunt: dolarul
american, euro, yenul, lira sterlină, francul elveţian, dolarul canadian, dolarul
australian fiind cotate pe toate pieţele valutare. Majoritatea dealerilor de pe piaţa
valutară se specializează într-o anumită valută sau grup de valute, strâns legate între
ele.
3.3. Principalele operaţiuni pe pieţele valutare internaţionale
18
Simona Gaftoniuc, opera citată, pag. 175.
19
Simona Gaftoniuc, opera citată, pag. 175.
36
Pieţele valutare internaţionale, actualmente, se împart în două categorii:
 pieţele tradiţionale, pe care se efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare de
valute la vedere şi la termen, operaţiuni de credit şi împrumuturi în valute diferite;
 pieţele derivate sau noile compartimente, formate, în principal, din piaţa
contractelor viitoare şi piaţa contractelor de opţiuni (options).
În cadrul acestora, se disting:
 piaţa contractelor standardizate (contracte futures şi contracte de opţiuni) în
care termenele şi valorile tranzacţionate sunt standardizate, iar operaţiunile se
realizează în cadrul burselor dotate cu camere de compensaţie;
 piaţa contractele nestandardizate (forward) este un compartiment al pieţei
interbancare, prin care se derulează tranzacţii pe baza înţelegerilor dintre parteneri cu
privire la sume şi termene.
Operaţiunile la vedere (spot) se caracterizează prin următoarele:
 realizarea tranzacţiei se face în maxim 48 de ore (2 zile bancare);
 se efectuează la cursul zilei numit curs spot sau la vedere;
 sunt, în principal, operaţiuni interbancare;
 se pot efectua şi între bănci şi clienţi nebancari.
În cazul operaţiunilor la termen (de tip forward), situaţia se prezintă diferit.
 Livrarea valutelor şi plata se fac la termenul convenit de parteneri.
 Termenele sunt foarte diferite în funcţie de natura activelor negociate: 3-6 luni
pentru valutele convertibile; de până la 18 luni pentru valutele frecvent utilizate în
tranzacţiile internaţionale; de peste 2 ani pentru cele 4 monede liber utilizabile (euro,
USD, lira sterlină şi yenul)şi francul elveţian.
 Contractele nestandardizate (forward) cuprind operaţiuni valutare cu sume şi la
termene care se negociază concret între părţi şi sunt adaptate necesităţilor curente ale
pieţei. Ele formează obiectul unor tranzacţii între bănci sau între bănci şi agenţi
nebancari.
 Cursul la care se face schimbul valutar se stabileşte anticipat, în momentul
negocierii tranzacţiei şi este valabil pentru ziua scadenţei. Acesta poate fi, în
momentul scadenţei, mai mare sau mai mic sau, cu totul întâmplător, egal cu cel la
vedere. Faţă de cursul spot din momentul negocierii, cursul la termen va fi mai mare
sau mai mic, în funcţie de tendinţele care se conturează şi de informaţiile de care
dispun participanţii la piaţa valutară.
 Principalele motivaţii ale operaţiunilor la termen sunt nevoia de o anumită
valută, la o anumită dată, speculaţiile valutare, precum şi dorinţa de acoperire
împotriva riscurilor, în cazul unei evoluţii divergente şi nefavorabile între cursurile
valutare ale monedelor implicate, între momentul încheierii contractului şi termenul
executării lui.
 Cei doi subiecţi ai operaţiunii valutare la termen mizează pe deprecierea uneia
dintre valute şi pe aprecierea celeilalte, însă fiecare dintre ei în sens invers. Ei pot să
câştige sau să piardă, dacă s-a realizat sau nu previziunea pe care au avut-o în legătură
cu nivelul cursului celor două valute, la termenul contractat. În fapt, unul dintre cei doi
subiecţi va câştiga, celălalt va pierde, evident dacă nu şi-a luat măsuri de protecţie
împotriva riscului.
Operaţiunile valutare la termen (forward) pot fi:
 simple sau outright, presupunând o singură tranzacţie, la un singur termen;
 complexe sau swap, care sunt operaţiuni duble şi constau în
cumpărarea/vânzarea la vedere şi vânzarea, respectiv cumpărarea la termen sau
cumpărare şi vânzare la scadenţe diferite.
37
Operaţiunile la termen au două scopuri: acoperirea împotriva riscurilor valutare
şi speculaţia. Există agenţi care negociază şi încheie tranzacţii la termen cu scopul
exclusiv de a câştiga din diferenţa de curs valutar.
Contractele futures sunt operaţiuni valutare bursiere care au la bază un contract
prin care părţile îşi asumă obligaţii ferme de a vinde sau de a cumpăra, la un moment
viitor şi sigur (scadenţă), anumite valute în sume şi la un curs de schimb stabilite în
momentul încheierii contractului. Ele prezintă anumite caracteristici.
 Părţile contractante sunt obligate să depună o sumă, numită depozit de
garanţie sau marjă reprezentând 2-10% din valoarea tranzacţiei. Indiferent de
evoluţia ulterioară a cursului valutelor tranzacţionate, la scadenţă părţile vor
executa operaţiunea prevăzută în contract.
 Frecvent, în cazul contractelor futures, nu se aşteaptă scadenţa, ci operaţiunea
se lichidează înainte de acest moment, prin compensarea poziţiei. Astfel,
deţinătorul unei poziţii iniţiale de cumpărare (long) va vinde acelaşi număr de
contracte, pe aceeaşi valută, la aceeaşi scadenţă şi pe aceeaşi piaţă bursieră.
 Cumpărătorul valutei speră că, încheind contractul futures, va plăti mai puţin
pe valuta dorită decât dacă ar cumpăra-o la vedere, în momentul viitor când va avea
nevoie de ea, iar vânzătorul consideră că prin contract va obţine mai mult. Evident
numai unul dintre ei va obţine profit. Iniţierea unor tranzacţii futures poate fi
determinată şi de lipsa fondurilor necesare pentru cumpărarea valutei de care are
nevoie, printr-o operaţiune spot. Prin depunerea unei marje, care reprezintă o mică
parte din valoarea tranzacţiei, agenţii economici beneficiază, astfel, de efectul de
levier specific contractelor futures.
 Aceste contracte se negociază pe pieţe organizate, în cadrul burselor, cei
autorizaţi să vândă sau să cumpere contracte fiind membrii bursei care acţionează
în nume şi pe cont propriu sau în contul clienţilor, iar tranzacţiile sunt în mod
obligatoriu, înregistrate la Casa de Compensaţie (sau de Clearing) care se interpune
între cumpărătorul şi vânzătorul de valută, garantând buna executare a operaţiunii.
 Contractele futures sunt utilizate preponderent pentru operaţiuni speculative şi
de acoperire a riscului valutar (hedging), deoarece poziţiile iniţiale (de vânzare –
short sau de cumpărare- long) sunt lichidate până la scandenţă prin compensare
adică prin dobândirea unei poziţii inverse (long, respectiv short). Deoarece acelaşi
operator are poziţii complementare pe acelaşi activ, cu aceeaşi scadenţă, el dispare
din evidenţele Casei de Compensaţie, la scadenţă el urmând să plătească sau să
primească o diferenţă în bani, în funcţie de rezultatul înregistrat – pierdere sau
profit.
 Contactele futures pot fi executate la scadenţă, fie prin livrare fizică, fie prin
regularizare valorică (compensare). Metoda de executare a contractului este
stabilită de fiecare bursă în parte, ea influenţând fluxurile financiare care apar la
scadenţă. Astfel, la Euronext, se tranzacţionează doar contracte futures euro/USD şi
USD/euro, ambele executându-se cash pe baza cotaţiei din ziua scadenţei. La
Chicago Mercantile Exchange (CME), piaţa valutară este bine reprezentată, fiind
tranzacţionate 36 contracte futures pe diferite valute, cele mai importante fiind cele
pe euro/USD, dolar canadian /USD, yen/USD, GBP/USD şi CHF/USD. Majoritatea
contractelor futures, inclusiv cele pe valute mai puţin tranzacţionate ,cum ar fi
forintul unguresc, zlotul polonez sau coroane cehă, se execută prin livrare fizică.
Excepţiile sunt contractele futures pe realul brazilian şi rubla rusească care se
execută cash20.
20
CME Foreign Exchange Product Guide and Calendar, www.cme.com
38
 Deci, spre deosebire de contractele forward care trebuie executate întotdeauna
la scadenţă prin livrarea activului, contractele futures oferă şi posibilitatea
regularizării valorice, în funcţie de condiţiile impuse de fiecare bursă pentru
valutele tranzacţionate. Mai mult, prin mecanismul compensării, foarte puţine
contracte futures ajung să fie executate la scadenţă, majoritatea fiind lichidate
înainte de scadenţă, atunci când se înregistrează un curs favorabil şi prin lichidarea
poziţiei iniţiale se obţine profit.
Exemplu nr. 1
Un investitor cumpără la Euronext 10 contrate futures pe raportul euro/USD,
cursul iniţial fiind de 1 euro = 1,34 USD, iar unitatea de tranzacţie (cantitatea specifică
fiecărui contract) este de 20.000 Euro. La scadenţă, cursul este de 1 euro = 1,45 USD.
Ce fluxuri financiare apar?
Rezolvare
Cumpărătorul este un speculator a la hausse, deci el este avantajat de creşterea
cursului valutar. Deci, el va înregistra profit din tranzacţionarea celor 10 contracte.
Profit = 10 x 20.000 x (1,45 – 1,34) = 22.000 USD
Contractele fiind executate prin regularizare valorică, cumpărătorul primeşte

de 22.000 USD de la vânzător care a înregistrat o pierdere egală cu această sumă.
Exemplu nr. 2
Un investitor cumpără la CME 10 contrate futures pe raportul euro/USD,
cursul iniţial fiind de 1 euro = 1,34 USD, iar unitatea de tranzacţie (cantitatea specifică
fiecărui contract) este de 120.000 euro. La scadenţă, cursul este de 1 euro = 1,45 USD.
Ce fluxuri financiare apar?
Rezolvare
Contratele futures tranzacţionate la CME pe raportul euro//USD se execută
prin livrare fizică. Deci, la scadenţă, cumpărătorul primeşte suma de
10 x 120.000 = 1.200.000 euro
pentru care plăteşte
10 x 120.000 x 1,34 = 1.608.000 USD
Cumpărătorul înregistrează un profit prin executarea contractelor, deoarece el a

cumpărat euro la un curs mai mic decât cursul spot din ziua scadenţei.
10 x 120.000 x (1,45 – 1,34) = 132.000 USD
Deci, contractele futures care se execută cash sunt utilizate exclusiv pentru
speculaţie şi acoperirea riscului valutar (hedging), în timp de contractele care se
execută prin livrare fizică sunt folosite şi pentru tranzacţionarea efectivă a unei valute.
Contractele de opţiuni sunt operaţiuni valutare care asigură, în cel mai înalt
grad, protecţia împotriva riscului de curs valutar. Ele se încheie între vânzătorul şi
cumpărătorul de opţiuni şi, spre deosebire de contractele viitoare care conţin obligaţii
39
ferme pentru ambele părţi, de a efectua tranzacţia contractată, în cazul contractelor de
opţiuni, numai vânzătorul opţiunii este obligat să execute operaţiunea de vânzare sau
de cumpărare de valută, - în cazul în care cumpărătorul opţiunii îi solicită acest lucru -
în timp ce cumpărătorul opţiunii are dreptul să aleagă între executarea contractului şi
renunţarea la contract, pierzând prima pe care a plătit-o la încheierea contractului. El
va alege o soluţie sau alta, în funcţie de condiţiile concrete din momentul efectuării
operaţiunii, luând în considerare diferenţa dintre cursul la vedere al valutei
tranzacţionate – din acel moment – şi cursul stabilit în contract (preţul de exerciţiu),
precum şi mărimea primei plătite, astfel încât operaţiunea să se realizeze pentru el cu
un câştig sau, cel puţin, cu o pierdere minimă. Aceste contracte prezintă anumite
caracteristici.
 Apariţia opţiunilor şi a contractelor de opţiuni este legată de riscurile tot mai
mari care intervin atât în operaţiunile comerciale, cât şi în cele de arbitraj sau
speculative, ba chiar şi în cele asiguratorii, din cauza instabilităţii cursurilor
valutare.
 Opţiunea este un produs nou al pieţelor valutar-financiare, care dă
cumpărătorului (deţinătorului) ei dreptul, dar nu şi obligaţia să efectueze, în viitor,
un schimb valutar – o cumpărare de valută, în cazul unei opţiuni call sau o vânzare,
în cazul unei opţiuni put – la un curs de schimb stabilit şi care se numeşte preţ de
exerciţiu.
 Pentru dreptul de a alege, pe care îl dă opţiunea, cumpărătorul ei plăteşte
vânzătorului de opţiune o “primă” sau “premium”, indiferent care îi va fi decizia
finală: executarea opţiunii sau renunţarea la ea (abandonarea opţiunii). Din acest
motiv, cumpărătorul de opţiune are o pierdere limitată, egală cu mărimea primei
plătite în momentul încheierii contractului. Vânzătorul de opţiune are un profit
limitat, egal cu prima încasată şi o pierdere nelimitată. Deci, cumpărătorul de
opţiune mizează pe o evoluţie mai amplă a cursului valutar, în timp ce vânzătorul
de opţiune anticipează o mişcare mai redusă a cursului valutar. Aşadar, participanţii
au anticipări diferite şi câştigă cel care a intuit corect evoluţia cursului valutar.
 Opţiunile sunt contracte standardizate, care au un sistem de marje asemănător
cu al contractelor futures, cu deosebirea că, dată fiind pierderea limitată care poate
fi înregistrată de cumpărătorii de opţiune, marjele sunt obligatorii doar pentru
vânzătorii de opţiuni. Al fel ca şi în cazul tranzacţiilor futures, poziţiile iniţiale pot
fi lichidate sau compensate până la scadenţă.
Elementele proprii unei opţiuni sunt :
 natura opţiunii este în funcţie de felul operaţiunii vizate şi poate fi : opţiune call
pentru cumpărare de valute şi opţiune put pentru vânzare de valute;
 prima sau premium este, de fapt, preţul pe care îl plăteşte cumpărătorul de opţiune
pentru dreptul de a alege executarea contractului sau abandonarea lui, iar nivelul ei
este în funcţie de cursul valutei tranzacţionate, preţul de exerciţiu şi data exerciţiului
(scadenţa opţiunii);
 preţul de exerciţiu sau de exercitare (în engleză “exercise price” sau “strike
price”) este cursul la care cumpărătorul unei opţiuni – de cumpărare sau de vânzare –
va dobândi sau va ceda valuta respectivă, în cazul deciziei de executare a opţiunii;
 tipul opţiunii: americană sau europeană, fapt ce vizează perioada în care poate fi
exercitată opţiunea: opţiunile americane port fi exercitate oricând până la scadenţă, în
timp ce cele europene nu pot fi exercitate decât la scadenţă.
 data exerciţiului sau scadenţa opţiunii este ultima zi în care mai poate fi folosit
dreptul de opţiune după care aceasta se anulează. Efectuarea operaţiunii valutare poate
40
avea loc la scadenţă sau înaintea ei, în intervalul de existenţă a opţiunii – numit durată
de exerciţiu, în funcţie de tipul opţiunii.
În prezent, piaţa valutară internaţională este nucleul întregii vieţi financiare

mondiale. Volumul anual al tranzacţiilor pe pieţele valutare internaţionale reprezintă,
în medie, până la cinci ori volumul comerţului internaţional, ceea ce înseamnă că
pentru o singură operaţiune comercială au loc mai multe operaţiuni de schimb valutar.
Piaţa valutară actuală este o piaţă organizată la scară mondială şi poate să opereze non
stop, primindu-se şi efectuându-se comenzi din orice colţ al lumii.
3.4. Stabilirea cursului valutar; tipurile cotaţiei
Pentru desfăşurarea relaţiilor economice şi financiare internaţionale, are o mare

importanţă raportul de schimb a unei monede naţionale cu altă monedă naţională,
numită curs valutar, care exprimă - mai mult sau mai puţin corect – raportul de valoare
(de putere de cumpărare) dintre cele două monede.
Cursul valutar sau cursul de schimb este preţul unei valute în altă valută.
Pentru valutele convertibile, el se stabileşte liber pe piaţă, luând valori în funcţie de
raportul dintre cererea şi oferta pentru respectivele valute, precum şi în funcţie de alţi
factori. Determinarea cursului de schimb valutar pe piaţă ca urmare a oscilaţiilor
cererii şi ofertei se numeşte cotaţie şi se publică zilnic la bursă sau pe piaţa
interbancară. În practica bancară, se utilizează două modalităţi de cotare: cotaţia
directă sau incertă şi cotaţia indirectă sau certă.
Cotaţia directă sau incertă este cel mai răspândit tip de cotaţie, practicându-se
pentru marea majoritate a valutelor şi constă în determinarea sumei variabile în
monedă naţională cu care se cumpără/vinde o unitate de monedă străină. În cazul
acestei cotaţii, cursul valutar (al monedei naţionale) scade când suma variabilă în
monedă naţională creşte.
Exemplul nr. 1 :
Un curs USD/ROL 27.400 înseamnă următoarele:
 1 USD poate fi schimbat pentru 27.400 lei;
 USD este valuta de bază, iar ROL este valuta cotantă;
 dacă cumpărăm USD, înseamnă că vindem lei şi invers.
Cotaţia indirectă sau certă este specifică anumitor ţări: Anglia, Canada şi
Australia şi arată câte unităţi monetare străine se obţin la o unitate monetară naţională;
deci exprimă preţul unităţii monetare naţionale în monedă străină.
Cursul valutar (al monedei naţionale) scade când valoarea valutei străine
creşte. În lucrarea pe care am citat-o anterior, Eugen Ştefan Pecican arată că ”este
necesar să semnalăm că nu există o identitate de opinii, în sensul că unii autori
consideră că lira sterlină se află în regim de cotaţie directă”21.
Exemplul nr. 2 :
Un curs GBP/USD de 1,6870 înseamnă următoarele:
 1 GBP poate fi schimbat pentru 1,6870 USD
 GBP este valuta de bază şi USD este valuta cotantă;
 dacă cumpărăm GBP, vindem USD şi invers.
Cele două modalităţi de cotare pot fi folosite simultan, deoarece cotaţiile sunt
simetrice, iar produsul lor este unu.
21
Eugen Ştefan Pecican, opera citată, pag. 110.
41
Ca rezultat al tuturor operaţiunilor efectuate de bănci pe piaţa valutară şi
comunicate bursei valutare prin intermediul curtierilor şi reprezentanţilor bancari, se
formează cotaţia oficială a pieţei. La fel, între diferite pieţe valutare se stabileşte o
medie a tuturor operaţiunilor valutare, indiferent de ţară, formându-se cursul mondial
al valutelor.
Pe piaţa valutară, principalele valute sunt cotate atât la vedere, cât şi la termen.
Cursul la termen este mai mare decât cursul la vedere, caz în care cursul la termen face
primă sau este în report (en réport). Dar pot exista şi situaţii în care valuta străină să
aibă un curs mai scăzut la termen decât la vedere, fiind în acest caz în déport sau cu
discount (cu pierdere).
În mod normal, cursul la termen trebuie să fie mai ridicat decât cel spot, pentru
că el se determină adăugând la cursul spot (la vedere) dobânda care s-ar obţine din
folosirea (investirea) valutei respective pe termenul prevăzut. Atunci când cursul
valutar la termen este superior celui la vedere plus dobânda, diferenţa în plus este
numită agio valutar, iar în situaţia inversă, diferenţa în minus este un disagio valutar.
Stabilirea cursului la termen ţine cont de deportul sau reportul valutei de bază
faţă de valutele cotante. Pentru determinarea cursului forward se aplică câteva reguli
simple, pe care le redăm mai jos.
Regula nr. 1. Curs cu patru zecimale
Exemplul nr. 3:
Se dau următoarele cursuri la vedere ale dolarului american faţă de francul
elveţian: 1 USD = 1,2770 CHF curs de cumpărare şi 1 USD = 1,2800 CHF curs de
vânzare. Forward 1 lună + 20, + 30 (report).
Rezolvare
Cursul forward se determină astfel:
 se deplasează virgula cu patru spaţii la dreapta;
 se adună punctele forward;
 se deplasează virgula cu patru spaţii la stânga, cursul forward fiind de 1,2790
la cumpărare, respectiv 1,2830 curs de vânzare
Regula nr. 2. Curs cu două zecimale

Exemplul nr. 4 :
Se dau următoarele cursuri la vedere ale dolarului american faţă de yenul
japonez: 1 USD = 102,90 JPY curs de cumpărare şi 1 USD = 102,99 JPY curs de
vânzare. Forward 1 lună – 112, – 100 (deport).
Rezolvare
Cursul forward se determină astfel:
 se deplasează virgula cu două spaţii la dreapta;
 se scad punctele forward;
se deplasează virgula cu două spaţii la stânga, cursul forward fiind de 101,78 la
cumpărare, respectiv 101,99 curs de vânzare.
Pentru calcularea punctelor forward (deport sau report), traderii utilizează

diferite formule pe care le prezentăm mai jos22.
22
Introducere în studiul pieţelor monetare şi valutare, Seria Reuters pentru educaţie financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2000, pag. 306
42
Formula nr. 1
( B  A) xSxT
Puncte forward=
AxT  100 xDB
unde: A este rata dobânzii pentru valuta de bază;

B-rata dobânzii pentru valuta cotantă;
T- timpul, în zile;
DB - baza anuală de calcul a zilelor;
S-cursul spot.
Exemplul nr. 5
Să se calculeze punctele forward ştiind că raportul de schimb este 1USD = 1,5350 CHF,
iar ratele dobânzii la depozitele în USD şi CHF la 3 luni sunt de 5,5%, respectiv 3,5%.
Rezolvare:
(3,5  5,5) x1,5350 x90
Puncte forward =  0,007551
5,5 x90  100 x360
(aproximativ – 76 de puncte)
Următoarea formulă conduce la obţinerea unui rezultat cu un grad mai mare de

aproximare, însă este mai rapidă şi uşor de utilizat.
Formula nr. 2
Sx( B  A) xT
Puncte forward=
DBx100
unde: A- rata dobânzii pentru valuta de bază;

B-rata dobânzii pentru valuta cotantă;
T- timpul, în zile
DB - baza anuală de calcul a zilelor ( este, de regulă, de 360 de zile dar
pentru lira sterlină, baza de calcul este de 365 de zile)
Exemplul nr. 6
Utilizând datele prezentate în exemplul anterior, să se calculeze punctele forward.
Rezolvare:
1,5350 x (3,5  5,5) x90
Puncte forward =   0,007675
360 x100
(aproximativ – 77 de puncte)
În cazul operaţiunilor la vedere, cursul de cumpărare – la care băncile îşi

procură valuta – este mai mic decât cursul de vânzare – la care ele vând valuta
clienţilor lor. Diferenţa dintre cursul de vânzare (mai mare) şi cel de cumpărare (mai
mic) poartă denumirea de marjă a băncii şi este diferită de la o bancă la alta, precum şi
în funcţie de clienţi.
Marja băncii este sursă a profitului bancar, alături de comisioanele şi taxele pe
care băncile le percep pentru serviciile prestate clienţilor.
43
Pentru operaţiunile la termen, simple (outright), cursul de schimb este diferit în
funcţie de termen şi poate să fie egal cu cel la vedere, doar cu titlu de excepţie –
spunem atunci că este un curs au pair sau al pari.
În cadrul operaţiunilor swap, se practică atât cursuri la vedere – pentru prima
operaţiune – ,cât şi cursuri la termen – pentru cea de-a doua operaţiune. Diferenţa
dintre cele două cursuri corespunde dobânzii pe care ar fi primit-o banca dacă îşi plasa
valuta într-o operaţiune de credit (de exemplu, banca vinde o valută la vedere şi o
răscumpără la termen).
Operaţiunile valutare la termen se efectuează direct de la bancă la bancă sau
prin intermediul curtierilor (brokerilor), deci nu există un curs la termen unic, oficial,
ci atâtea cursuri câte operaţiuni şi câte termene sunt. În condiţiile de stabilitate a
cursurilor valutare, operaţiunile la termen sunt mai puţin solicitate, pentru că monedele
slabe sunt puţin sau deloc cerute, iar cele puternice sunt prea puţin oferite; dar aceste
operaţiuni iau amploare când instabilitatea creşte. Trecerea la regimul cursurilor
flotante a condus la creşterea volumului şi ponderii operaţiunilor la termen,
contribuind astfel la dezvoltarea spectaculoasă a pieţelor valutare şi la diversificarea
operaţiunilor.
Cursul valutar nu trebuie confundat cu paritatea valutară, deşi ambele exprimă
raportul valoric dintre două monede naţionale diferite. Paritatea valutară este o noţiune
abstractă, teoretică, determinată prin calcul, exprimând raportul dintre puterile de
cumpărare ale celor două monede, în timp ce cursul valutar se formează pe piaţă, în
funcţie de raportul concret dintre cerere şi ofertă şi în condiţiile unei anumite
conjuncturi economice, politice sau altă natură; de aceea este denumit şi curs de piaţă,
curs economic sau curs nominal.
Atunci când cursul valutar este stabilit în mod unilateral de către autoritatea
monetară naţională (banca centrală), poartă denumirea de curs oficial şi este egal sau
cât mai apropiat de paritatea valutară. Fondul Monetar Internaţional a introdus în
practica internaţională, noţiunea de curs central, pe care fiecare ţară este obligată să-l
declare (comunice) periodic. El este determinat ca medie a cotărilor pieţei valutare şi
este, deci, tot un curs de calcul.
De-a lungul anilor, s-au practicat, aşa cum se cunoaşte, mai multe regimuri sau
sisteme de curs valutar:
a) regimul cursurilor fixe – autoritatea monetară naţională stabileşte cursul
valutar şi prin intervenţii pe piaţă îl menţine între anumite limite, dinainte
stabilite, numite marje de fluctuaţie;
b) regimul cursurilor flotante sau libere – stabilirea cursurilor se face prin
funcţionarea (mai mult sau mai puţin) liberă a mecanismelor pieţei;
c) regimul cursurilor fluctuante care se situează între cursurile fixe şi cele
flotante, constând practic în cursuri care pot flota liber pe piaţă dar numai
între anumite limite care nu pot fi depăşite.
3.5. Tipuri de operaţiuni în funcţie de scopul urmărit
Operaţiunile derulate pe pieţele valutare pot fi clasificate în funcţie de scopul

urmărit, astfel:
44
1. operaţiunile valutare cu scop economic sau comercial prin care încasările în
valută din export sunt schimbate cu alte valute pentru continuarea activităţii sau se
cumpără valuta necesară plăţii importurilor;
2. operaţiuni cu scop financiar – atunci când un credit, exprimat într-o anumită
valută ,se schimbă cu un credit exprimat altă valută;
3. operaţiunile speculative sunt operaţiuni care nu au suport real în schimbul de
mărfuri sau servicii şi sunt iniţiate în vederea obţinerii unor câştiguri, din diferenţele
de curs valutar sau de dobânzi;
4. operaţiunile de arbitraj valutar (arbitrare) sunt schimburi valutare efectuate
de către bănci în scopul optimizării structurii rezervei valutare oficiale şi private, dar şi
în scopul obţinerii de câştiguri;
5. operaţiunile asiguratorii sau de acoperire a riscului sunt vânzări-cumpărări
anticipate sau operaţiuni valutare duble la acelaşi termen, dar de sens invers, sau o
combinaţie de operaţiuni, una la vedere şi alta la termen, efectuate cu scopul protejării
împotriva riscului valutar;
6. operaţiuni de intervenţie a băncii centrale pentru corecţia cursului valutar,
prin vânzări-cumpărări de valute, astfel încât să se modifice sau să se echilibreze
raportul cerere-ofertă.
Orice activitate economică desfăşurată pe plan extern implică un anumit risc

valutar cu atât mai mare, cu cât timpul necesar executării şi încasării ei este mai mare.
Riscul valutar este posibilitatea (pericolul) unor pierderi care se pot înregistra la un
contract comercial cu plata la termen, la o convenţie de credit extern sau la un acord
internaţional de plăţi etc. ca urmare a variaţiei cursului valutar (depreciere sau
apreciere a valutei din contract), în intervalul de la data încheierii contractului şi până
la data încasării sau plăţii.Operaţiunile asiguratorii cel mai frecvent întâlnite sunt
operaţiuni la termen, iar cele mai cunoscute şi cu rezultate notabile în privinţa
acoperirii riscurilor sunt: contractele forward, swap-ul valutar şi pe valute, contractele
viitoare şi contractele de opţiuni.
3.6. Rezumat
În prezent, piaţa valutară este o piaţă organizată la scară mondială, capabilă să

trateze, în orice moment al zilei şi din orice loc, ordinele primite spre executare din
lumea întreagă. Acest lucru este posibil datorită progreselor realizate în
telecomunicaţii şi faptului că în lume funcţionează mari reţele specializate în
transmiterea informaţiilor (SWIFT, Reuter, Telerate, Globex). Programul de
funcţionare al diferitelor centre de schimb valutar internaţional pe piaţa valutară
internaţională a fost corelat în raport cu fusul orar astfel încât piaţa valutară
internaţională operează continuu. Aceasta piata se remarca prin complexitatea
operatiunilor derulate si tipurile de participanti.
45
1. Pe piata valutara se pot incheia urmatoarele tipuri de contracte:

a) Spot (la vedere);
b) Futures;
c) Options;
d) Forward
e) a+b+c+d.
2. Contractele futures:
a) sunt utilizate pentru speculatie si hedging;
b) sunt contracte standardizate;
c) se tranzactioneaza la bursa;
d) se incheie pe piata interbancara
e) a+b+c.

1. e, 2. e.
1. Care sunt participanţii pe piaţa valutară?

2. Care este relaţia dintre cursul la vedere şi cursul forward?
3. De ce sunt utilizate contractele bursiere la termen?
4. Cum se execută contractele futures pe valute?
5. Cum se clasifică operaţiunile valutare, în funcţie de scopul urmărit?
3.9. Bibliografie
1. Bran Paul, Ionela Costică, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura

Economică, 1999
2. Bourguinat Henri, Finance internationale, Presses Universitaires de France, Paris,
1992
3. Cojol Ana, Relaţii monetare şi financiare internaţionale. Pieţele valutare, Editura
Bucura Mond, Bucureşti, 1997
5. Constantin Floricel (coordonator), Relaţii valutar-finanicare internaţionale.
Aplicaţii practice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
6. Stefanescu, R., & Dumitriu, R. (2016). Particularitǎţi ale evoluţiei variabilelor financiare.,
7. http://cristianpaun.finantare.ro/cursul-de-schimb/
8. https://www.ecb.europa.eu/ecb/html/index.ro.html
9. https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-central-
bank_ro
10. http://bnr.ro/Regimul-cursului-de-schimb-al-leului-3333.aspx
46
INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
OBIECTIVE
 În cadrul analizei componentelor private ale relaţiilor financiare internaţionale,
se va face prezentarea investiţiilor străine directe, a tipurilor şi factorilor
determinanţi ai acestora
 Înţelegerea impactului investiţiilor străine directe şi a modalităţilor de
implantare
 Prezentarea mecanismelor şi surselor de finanţare
4.1. Investiţiile străine directe – concept şi definire

4.2. Tipuri de investiţii străine directe şi factorii determinanţi
4.3.. Impactul investiţiilor străine directe asupra ţării gazdă
4.4. Modalităţi de implantare a investiţiilor străine directe
4.5. Agenţii economici implicaţi în fluxurile de investiţii străine directe
4.6. REZUMAT
4.9. BIBLIOGRAFIE
47
UNITATEA DE INVATARE NR 4
INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
4.1. Investiţiile străine directe – concept şi definire
O formă importantă de finanţare internaţională (din surse private, mai ales) a

unor activităţi economice o reprezintă investiţiile străine directe.
Definirea investiţiilor străine directe cunoaşte o varietate de forme, pe plan
internaţional neexistând un concept unanim acceptat. Definiţiile date de organisme
internaţionale sau interne stabilesc anumite procente din capitalul social unei firme
care trebuie deţinute de investitorul străin (10-20%) sau stabilesc plafoane minime
exprimate în moneda naţională ori în valută forte. Nu există o practică uniformă nici în
ceea ce priveşte conţinutul acestei noţiuni. În ţări ca Finlanda se consideră că fac parte
din investiţiile străine directe şi profitul reinvestit şi creditele comerciale, iar în alte
ţări ca Luxemburgul, acestea sunt excluse. Politica privind investiţiile diferă de la ţară
la ţară, iar aceste diferenţe se reflectă în varietatea definiţiilor şi conţinutului
investiţiilor.
Investiţiile străine directe (ISD) sunt definite de Conferinţa Naţiunilor Unite
pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)23 ca investiţii ce implică o relaţie pe termen
lung şi reflectă interesul unei entităţi într-o economie străină. ISD presupun
exercitarea unei influenţe semnificative a investitorului (persoană fizică sau juridică)
asupra unei firme din altă ţară. Fluxurile de ISD au trei componente: participarea la
capitalului social al unei firme, profiturile reinvestite şi împrumuturile intra-companie.
Potrivit Codul OCDE de liberalizare a mişcărilor de capital se consideră
investiţie străină directă (ISD) “investiţia făcută cu scopul de a stabili relaţii
economice de durată şi care dă posibilitatea de a exercita o influenţă asupra
managementului, se realizează în ţara gazdă de către nerezidenţi sau în străinătate de
către rezidenţi prin :
 crearea, extinderea unei societăţi, filiale, sucursale (deţinute în proporţie de
100%) sau achiziţionarea întregului pachet de acţiuni de la o societate
existentă;
 participarea la o societate nouă sau existentă;
 împrumuturi de peste 5 ani”
În această diversitate, criteriul major de departajare a investiţiilor directe de
investiţiile de portofoliu este deţinerea unui pachet de acţiuni care asigură
investitorului participarea la administrarea companiei şi controlul asupra acesteia
(desemnarea cel puţin a unui membru în Consiliul de Administraţie). Nu este
suficientă stabilirea unui procent minim din capitalul social al unei firme, pentru că
implicarea în procesul de conducere şi administrare a firmei depinde şi de structura
acţionariatului. Deţinerea unui pachet sub 10% din capitalul unei companii, în
condiţiile existenţei unei dispersii accentuate a acţionariatului, poate duce la
desemnarea unui membru în Consiliul de Administraţie 24. Investiţiile străine directe se
pot, deci, realiza prin participarea la constituirea sau extinderea unei companii,
23
World Investment Report 2002: Transnational Corporations and Export Competitiveness, UNCTAD,
New York and Geneva, 2002, pag. 291.
24
Dispersia acccentuată a acţionariatului se întâlneşte la societăţile listate la bursă şi mai ales în cazul
societăţilor care au făcut obiectul procesului de privatizare în masă.
48
dobândirea de acţiuni prin achiziţii de pe piaţa bursieră, înfiinţarea sau extinderea unei
sucursale, prin fuziunea sau preluarea unor companii locale.
Investiţiile străine directe se remarcă prin complexitatea lor. Spre deosebire de comerţ,
de investiţiile de portofoliu sau de licenţe, investiţiile străine directe implică şi un
angajament pe termen lung al potenţialului uman, financiar şi material al
investitorului; ele antrenează, deci, şi fluxuri de tehnologie, cunoştinţe, forţă de muncă
specializată, management, bunuri şi servicii. Aşadar, investiţiile străine directe sunt
ansamblul fluxurilor financiare, materiale, tehnologice şi manageriale, pe care o
persoană fizică sau juridică le desfăşoară într-o altă economie de cât cea în care este
rezidentă, pentru realizarea unei activităţi productive de durată, prin deţinerea
controlului asupra acesteia.
Aşa cum rezultă şi din definiţia de mai sus, aceste investiţii nu sunt apanajul exclusiv
al societăţilor transnaţionale (ST), ele putând fi realizate şi de persoane fizice sau de
firme care nu îndeplinesc condiţiile pentru a se încadra în categoria societăţilor
transnaţionale. Investiţiile străine directe implică astfel internalizarea unor active şi
activităţi din străinătate, integrarea orizontală sau verticală a acestora în structurile
societăţilor transnaţionale şi “renunţarea la piaţă ca spaţiu şi mijloc de
tranzacţionare”25.
4.2. Tipuri de investiţii străine directe şi factorii determinanţi
În funcţie de motivaţia investitorilor, se disting următoarele tipuri de investiţii

străine directe26: investiţii de valorificare a resurselor/activelor ţării gazdă, investiţii de
valorificare a pieţelor şi investiţii de eficienţă şi de exploatare a unor avantaje locale
(costul forţei de muncă, transportului, energiei etc.).
Investiţiile străine directe de valorificare a resurselor sunt cea mai veche
formă a investiţiilor străine directe. Primele investiţii directe care aveau ca motivaţie
valorificarea resurselor au fost realizate în secolul al XVII-lea de East India Company,
Virginia Company şi Massachusetts Bay Company, care aveau în vedere atât
valorificarea resurselor altor ţări, cât şi extinderea şi intensificarea schimburilor
comerciale.
Acest tip de investiţii deţinea, în 1984, o treime din stocul mondial de investiţii directe
realizate de SUA şi Marea Britanie, ponderea lor diminuându-se substanţial în ultimii
ani, cu toate că, după valul de naţionalizări din anii ‘60 – ’70 ai secolului trecut, care a
determinat deteriorarea climatului investiţional, multe ţări în curs de dezvoltare permit
accesul investitorilor străini şi în acest sector. Astfel, şi firmele din ţările în curs de
dezvoltare mai puţin înzestrate, dar având o tehnologie avansată, pot avea acces la
resursele altor ţări.
Investiţiile străine directe de valorificare a activelor strategice apar pe o
treaptă superioară a globalizării activităţii unei firme, mai ales din ţările dezvoltate,
care investesc în străinătate pentru a avea acces la anumite capacităţi de cercetare-
dezvoltare (Japonia şi Coreea de Sud au investit în domeniul microelectronicii în
SUA) sau pentru a-şi spori competitivitatea (firmele pot relocaţiona la filialele din
străinătate activitatea de cercetare-dezvoltare, design sau alte activităţi cu o valoare
25
Anda Mazilu, Transnaţionalele şi competitivitatea. O abordarea est–europeană, Editura Economică,
1999,pag. 17.
26
Foreign direct investments determinants and transnational corporations strategies. The case of
Brazil, UNCTAD, New York, 2000, pag. 3-4.
49
adăugată mare). De exemplu, societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate au
transferat activităţile de cercetare-dezvoltare în Singapore, iar producerea de software
în India.
Investiţiile străine directe de valorificare a pieţelor sunt cea mai importantă
formă a investiţiilor străine directe. Ele au în vedere mărimea şi posibilităţile de
creştere ale pieţelor naţionale, avantajele pe care le implică apropierea de clienţi,
evitarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului, eliminarea costurilor de
transport care se înregistrează în cazul exporturilor. Cele mai multe studii empirice
demonstrează că cel mai important factor determinant al investiţiilor străine directe
este piaţa împreună cu posibilităţile de creştere a acesteia. Totuşi, dacă o piaţă mare
este stagnantă sau în scădere ori economia ţării este instabilă, mărimea pieţei nu este
suficientă pentru a atrage investiţii străine importante 27. De fapt, cele mai multe studii
sugerează că cei mai importanţi factori determinanţi (din perspectiva ţărilor gazdă) ai
investiţiilor străine directe sunt:
1) mărimea pieţei interne,
2) creşterea pieţei - trecut şi potenţial de dezvoltare,
3) stabilitatea mediului de afaceri.
Valorificarea pieţelor a fost principalul determinant al investiţiilor în sectorul
manufacturier din ţările în curs de dezvoltare în anii ‘60-‘70 ai secolului al XX-lea
când aceste ţări promovau o politică de substituire a importurilor, ca şi al investiţiilor
americane în Europa după cel de al doilea război mondial şi al investiţiilor japoneze în
SUA până la începutul anilor ’80 ai secolului trecut. Integrarea economică regională a
dat un nou impuls acestui tip de investiţie, investitorii având, astfel, acces preferenţial
la pieţe mult mai mari.
De asemenea, investiţiile străine directe în sectorul serviciilor 28 au în vedere, în cele
mai multe cazuri, tot valorificarea pieţelor, dat fiind faptul că serviciul este consumat,
de obicei, la locul producerii lui. De fapt, investiţiile străine directe în sectorul terţiar
cunosc o creştere importantă, ele reprezentând mai mult de jumătate din investiţiile de
acest gen care provin din cele mai importante ţări dezvoltate. Ponderea acestui sector
în fluxurile de investiţii străine directe primite a crescut de la 43% la 53% pentru ţările
dezvoltate şi de la 25% la 41% pentru ţările în curs de dezvoltare în perioada 1988-
1997. Sectorul serviciilor deţine mai mult de jumătate din fluxurile de investiţii străine
directe furnizate de Franţa şi SUA. Creşterea importanţei investiţiilor străine directe
atrase de sectorul serviciilor este corelată29 cu creşterea contribuţiei acestuia la crearea
PNB şi venitului pe locuitor.
Această tendinţă înregistrată la nivel mondial se datorează atât deregularizării
cât şi privatizării sectorului terţiar30, ea fiind deosebit de pronunţată mai ales în cazul
Uniunii Europene.
Investiţiile străine directe de eficienţă sunt atrase de costurile mai reduse ale
forţei de muncă şi ale resurselor din ţara gazdă. Costul mai redus al forţei de muncă a
stat la baza investiţiilor japoneze în industria textilă americană, a investiţiilor SUA în
America Centrală, Mexic şi Asia şi a investiţiilor vest-europene în Europa Centrală şi
27
Cazul cel mai elocvent este Brazilia între anii ‘80-‘90 cu un PIB/locuitor în scădere şi o inflaţie
ridicată.
28
În cadrul acestui sector, se detaşează ca importanţa finanţele şi asigurările urmate de comerţ, transport
şi comunicaţii şi apoi de construcţii.
29
Astfel, ponderea sectorului serviciilor în stocul de ISD primite de Coreea de Sud a crescut de la 25-
30% la începutul anilor 80 la 35% zece ani mai târziu, în acelaşi timp crescând şi ponderea acestui
sector la crearea PNB de la 45% la 50%.
30
În Peru, 60% din ISD recepţionate în 1994, respectiv 2 mld. USD proveneau din privatizarea
industriei de telecomunicaţii.
50
de Est, procesul de deplasare a acestor investiţii către ţările cu forţă de muncă ieftină
continuând.
O formă mai complexă a acestor investiţii este legată de integrarea
internaţională a producţiei, unităţile productive create prin investiţiile străine furnizând
componente pentru producţia societăţii mamă. O astfel de strategie a fost folosită în
cazul investiţiilor americane din industria de automobile, electronice şi de tehnică de
calcul. S-a mers până acolo încât, în ţările în curs de dezvoltare, se realizează produse
finite care poartă marca societăţii mamă.
Din analiza investiţiilor directe, se remarcă faptul că motivaţia acestora s-a
deplasat de la accesul la resursele naturale şi reacţia faţă de protejarea pieţelor
naţionale, la considerente legate de costuri şi eficienţă, precum şi la accesul la active
strategice, pentru inputuri de calitate (raportul competenţă/costul forţei de muncă) şi
accesul la pieţe liberalizate.
Investiţiile străine directe sunt realizate atunci când există trei factori
determinanţi31: avantaje specifice firmei; care pot astfel compensa costurile
suplimentare implicate de acţiunea într-un mediu străin sau dezavantajele investitorilor
străini faţă de firmele locale, avantaje locale - piaţă de desfacere, costuri reduse,
infrastructură şi posibilitatea de internalizare a acestor avantaje. Analiza deciziei de a
investi se bazează următoarele aspecte: perspectivele de rentabilitate corelate cu rata
dobânzii şi evoluţia cursului de schimb; gradul de risc şi motivaţia realizării
investiţiilor străine directe: piaţă, resurse, eficienţă.
Fiecăruia din cele 3 puncte analizate îi corespund, la nivelul ţărilor gazdă mai
mulţi determinanţi.
1) Cadrul general oferit investiţiilor străine directe vizează stabilitatea
economică şi politică, tratamentul aplicat agenţilor economici străini, funcţionarea
pieţei, tratatele bi/multilaterale privind investiţiile străine directe, politica de
privatizare, politica comercială, politica fiscală şi monetară, politica economică, în
general.
2) Determinanţii economici privesc:
 piaţa: mărimea pieţei şi venitul pe locuitor, posibilităţile de creştere a pieţei,
accesul la pieţele regionale şi globale, preferinţele specifice ţării, structura
pieţei,
 valorificarea resurselor: materiile prime, costul scăzut al forţei de muncă, forţa
de muncă înalt calificată, infrastructura dezvoltată, active ,
 eficienţa: costul resurselor şi activelor corelate cu productivitatea forţei de
muncă, alte costuri: de transport şi comunicaţii, existenţa unui acord regional de
integrare care favorizează stabilirea unei reţele corporative regionale.
3) Determinanţii de afaceri vizează: promovarea investiţiilor, stimulentele
acordate investitorilor, costurile corelate: absenţa corupţiei, eficienţa administrativă,
înlesnirile sociale (şcolile bilingve, calitatea vieţii), servicii post-investiţii.
Stimulentele acordate investitorilor străini sunt avantaje prin care guvernul ţării
gazdă încurajează acţiunea companiilor în anumite domenii de activitate. Acestea pot
fi clasificate astfel32:
 stimulente fiscale: reducerea impozitului pe profit, amortizarea accelerată,
exceptarea de la plata taxelor vamale;
 stimulente financiare: creditele subvenţionate, subvenţionarea unor cheltuieli
de investiţii legate de infrastructură, investirea alături de partenerul străin;
31
A se vedea World Investments Report 1998, UNCTAD, New York, 1998, pag. 89-91.
32
Incentives and foreign direct investment, UNCTAD, New York, 1996
51
 stimulente de piaţă: acordarea unor drepturi de monopol, protecţia faţă de
competiţia produselor din import, închiderea pieţei pentru noi intrări, contracte
guvernamentale preferenţiale;
 alte stimulente: furnizarea de terenuri, servicii de informare, consultanţă,
instituirea unor zone libere.
Aceste stimulente sunt apreciate diferenţiat de către investitorii străini în funcţie
de tipul investiţiei. În cazul unor investiţii străine directe orientate spre export,
stimulentele fiscale au o importanţă mai mare decât cele care privesc protejarea pieţei.
Pentru investiţiile străine directe de valorificare a pieţelor, situaţia este inversă. În
concluzie, în condiţiile în care pe plan mondial se remarcă o apropiere a politicilor
privind atragerea investiţiile străine directe, decizia de a investi are o bază mai largă:
un set de politici economice coerente care include şi politica privind investiţiile străine
directe.
4.3. Impactul investiţiilor străine directe asupra ţării gazdă
Dezvoltarea unei ţări se bazează, în primul rând, pe investiţiile interne. Dar acestea
sunt potenţate de investiţiile străine directe care aduc câştiguri importante ţării
receptoare prin numeroase contribuţii.
 Formarea capitalului. Investiţiile străine directe contribuie doar într-o

anumită măsură la formarea capitalului fix. Numai fluxurile investiţionale directe din
care se scad cele pentru achiziţionarea capacităţilor de producţie deja existente
contribuie la formarea capitalului fix prin investiţii noi (green field investments) şi
investiţiile de restructurare, făcute pentru rentabilizarea unor achiziţii anterioare şi
creşterea stocului de capital în companiile existente. Aşadar, pentru estimarea
contribuţiei lor la formarea capitalului trebuie cunoscută valoarea investiţiilor străine
directe făcute pentru achiziţii. Dar nu toate investiţiile străine directe non-achiziţii se
traduc în creşterea stocului de capital întrucât investiţiile noi implică şi cumpărare de
pământ, astfel că, ponderea investiţiilor străine directe non-achiziţii care nu contribuie
la formarea brută a capitalului este dificil de stabilit.
 Transferul tehnologic, know-how. Accesul unei ţări la tehnologie poate fi

realizat în moduri diferite, pe plan mondial neexistând o singură sursă. Coreea de Sud
şi Japonia s-au bazat pe licenţe şi achiziţii de tehnologie de la societăţile
transnaţionale, Singapore s-a bazat pe investiţiile străine directe, iar China şi Taiwanul
au folosit ambele surse. Întrebările care se pun sunt dacă se obţine tehnologie
modernă, avansată, ştiind că adeseori se oferă spre licenţiere tehnologii deja perimate
şi dacă există capabilităţi locale de a lucra cu noua tehnologie şi de a obţine profit.
 Dezvoltarea capitalului uman. Asupra forţei de muncă, investiţiile străine
directe au un impact bivalent. Pe de o parte, în cazul unor achiziţii de companii
autohtone, ca urmare a programelor de restructurare, se procedează la disponibilizări
de personal, ceea ce contribuie, pe termen scurt, la creşterea şomajului şi intensificarea
concurenţei şi pe piaţa muncii. Pe de altă parte, investitorii străini creează noi locuri de
muncă şi plătesc salarii mai mari decât companiile naţionale, permiţându-şi angajarea
unor specialişti tineri, bine pregătiţi, care contribuie la creşterea productivităţii muncii.
Pe lângă latura materială, angajaţii au acces la tehnologie şi cunoştinţe avansate. De
asemenea, se introduc tehnici moderne de management, fie prin crearea unor societăţi
mixte, fie prin migraţia personalului calificat către societăţile autohtone.
52
 Cursul de schimb şi balanţa de plăţi. În cazul investiţiilor străine directe trebuie
făcută o comparaţie între fluxurile de intrare asociate proiectului respectiv şi valoarea
estimată a fluxurilor viitoare de profit, utilizând ca factor de actualizare rata dobânzii
de pe piaţa internaţională la care ţara respectivă poate împrumuta fonduri. În mod
normal, fluxurile viitoare actualizate sunt mai mari decât capitalul investit pentru că
rata profitului în ţările în curs de dezvoltare este mai mică decât rata dobânzii de pe
piaţa internaţională accesibilă acestor ţări. În plus, se economiseşte valută prin
substituirea unor importuri şi are loc aprecierea cursului de schimb
 Privatizare/restructurare. În cazul marilor firme de stat oferite spre vânzare,

atunci când firmele locale nu dispun de fondurile necesare achiziţionării şi
rentabilizării acestor coloşi, investiţiile străine directe rămân singura alternativă.
 Promovarea exporturilor, îmbunătăţirea structurii comerţului exterior şi

accesarea unor noi pieţe de export. Cercetările recente asupra comerţului internaţional
subliniază faptul că investiţiile străine directe nu diminuează fluxurile comerciale ci,
din contră, le încurajează. Într-o primă fază de expansiune a societăţilor străine, soldul
balanţei comerciale a ţării gazdă poate fi afectat negativ datorită importurilor masive
făcute de filialele acestor societăţi - maşini, utilaje, materii prime etc. În timp, odată cu
începerea exporturilor de către filiale, soldul balanţei comerciale se îmbunătăţeşte.
Aşadar, fluxurile de investiţii străine directe pot ajuta la finanţarea soldului contului
curent sau pot genera deficite.
 Impactul investiţiilor străine directe asupra economiei naţionale se manifestă şi

asupra resurselor, concurenţei, relaţiilor de proprietate şi politicii economice.
Deschiderea economiei naţionale faţă de investiţiile străine directe contribuie şi la
intensificarea concurenţei şi, deci, induce o utilizare mai eficientă a resurselor de către
agenţii economici locali, conducând, în final, la creşterea eficienţei economice.
Uneori, impactul poate avea şi o latură negativă, deoarece societăţile investitoare
folosesc puterea lor superioară de piaţă pentru anihilarea concurenţei. În vederea
evitării acestei situaţii, cele mai multe ţări în curs de dezvoltare au adoptat legi privind
concurenţa, similare celor din ţările dezvoltate. Astfel, se produce şi modernizarea şi
adaptarea sistemului legislativ, pe lângă legile specifice de atragere a investiţiilor
străine directe, sunt adoptate şi legi complementare care să le favorizeze accesul, cum
ar fi – reglementări privind falimentul, piaţa de capital, sistemul de impozitare şi
altele.
 ISD încurajează şi generează investiţii interne. Investiţiile străine pot duce şi la o

reducere substanţială a costurilor de producţie şi implicit a preţurilor, mărind
competitivitatea externă a producătorilor locali şi deci a exporturilor şi îmbunătăţind
avantajele locale ale ţării gazdă vis-a-vis de fluxurile viitoare de investiţii străine
directe.
Concluzionând, alături de factorii interni, investiţiile străine directe au un impact

pozitiv asupra dezvoltării durabile, prin efectul lor de finanţare şi prin contribuţiile pe
care le aduc la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, a nivelului de trai şi, în
cele din urmă, a produsului intern brut.
53
4.4. Modalităţi de implantare a investiţiilor străine directe
În funcţie de modalitatea de implantare, investiţiile străine directe se pot

realiza prin: preluări de firme (achiziţii şi fuziuni)33 sau investiţii pe loc gol (green
field investments).
Practica a dovedit că investiţiile pe loc gol sunt mai puţin costisitoare 34 decât
achiziţiile deoarece firma poate fi mai bine controlată, sistemele de producţie pot fi
extinse atât cât este necesar, iar pentru localizarea capacităţilor de producţie se va
căuta un teren mai ieftin (eventual putând beneficia, în acest sens, de anumite facilităţi
din partea ţării gazdă). În plus, prin investiţiile pe loc gol se pot evita problemele cu
care se confruntă o firmă deja existentă şi este posibilă introducerea tehnologiei de
ultimă oră. Cu toate acestea, achiziţiile prezintă şi avantaje35:
 favorizează economiile de scară,
 sunt o modalitate eficientă de cumpărare a activelor, a mărcilor de
fabrică/comerţ, a tehnologiei de valoare, a reţelei de distribuţie,
 prin achiziţionarea unei firme deja existente pe piaţă, nu se fac presiuni
asupra sistemului concurenţial, motiv pentru care nu există
obstrucţionări din partea ţării gazdă.
Principalele probleme pe care le ridică achiziţiile sunt cele legate de evaluarea
companiei, de diferenţele de ordin cultural care pot inhiba combinarea între firme ce
diferă prin naţionalitate şi obiceiuri, de costurile pe care le implică cercetarea pieţei în
vederea găsirii unei firme potrivite pentru achiziţionare şi de determinare a gradului
de sinergie care va fi obţinut prin noua achiziţie.
Alegerea modalităţii de intrare – achiziţie/fuziune sau investiţie pe loc gol este
determinată de numeroşi factori, care ţin de ţara gazdă, de strategia societăţii
transnaţionale, dar şi de schimbările ce au loc pe plan mondial.
În cazul ţării gazdă, aspectele care influenţează modalitatea de realizare a
investiţiilor străine directe sunt numeroase.
 Nivelul de dezvoltare a ţării gazdă. În cazul ţărilor dezvoltate, caracterizate
prin existenţa a numeroase firme private, cu pieţe eficiente, ambele metode pot fi
avute în vedere. În ţările cele mai sărace, pot exista oportunităţi de afaceri, dar puţine
firme care să poată fi preluate. Aşadar, cu cât nivelul de dezvoltare al ţării gazdă este
mai ridicat, cu atât există o ofertă mai mare de companii care pot fi preluate 36. Acest
fapt este dovedit şi de datele statistice, care arată că cele mai multe preluări de firme se
realizează între firme din ţările dezvoltate.
 Politica privind regimul investiţiilor străine directe. În ciuda liberalizării
politicii investiţiilor străine directe, unele ţări în curs de dezvoltare menţin restricţii
privind preluările internaţionale, iar în cazul anumitor industrii, chiar şi în ţările
dezvoltate, este nevoie de o autorizare suplimentară.
 Cadrul legal şi instituţional. Preluările internaţionale pot fi afectate de
diferenţele existente în ceea ce priveşte conducerea corporatistă 37 şi structura
33
Pentru o prezentare mai detaliată a se vedea World Investment Report 2000, UNCTAD, New York
and Geneva, 2000.
34
Ca urmare, acest tip de investiţie este preferat de firmele mai mici care nu au o forţă financiară
deosebită.
35
Costea Munteanu, Călin Vâlsan, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, 1995, pag. 164-165.
36
O excepţie de la această regulă este oferită de ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă, care atrag
cea mai mare parte a ISD prin programele de privatizare a societăţilor cu capital de stat.
37
Guvernanţa corporatistă (corporate governance) “reprezintă capacitatea de control pe care o pot
exercita proprietarii firmei (acţionarii) asupra echipei de manageri”, “în mod indirect (prin funcţia de
agent a Consiliului de Administraţie şi prin cea de control a auditorilor neutri)” şi “în mod direct prin
54
proprietăţii (SUA şi Marea Britanie, Germania şi Japonia) sau de dezvoltarea redusă a
pieţei de capital şi neadaptarea sistemului contabil local la nivel internaţional, mai ales
în cazul ţărilor în curs de dezvoltare.
 Circumstanţe excepţionale. În această categorie intră crizele financiare şi
programele de privatizare, care favorizează preluările internaţionale deoarece există un
număr mare de firme care pot fi achiziţionate în condiţii avantajoase.
Din punctul de vedere al societăţii investitoare, care intenţionează să realizeze

o achiziţie sau o fuziune, motivaţiile sunt multiple.
 Viteza de implantare. Achiziţiile şi fuziunile sunt considerate a fi cea mai
rapidă metodă de expansiune, favorizată şi de competiţia acerbă şi de reducerea
accentuată a ciclului de viaţă al produselor.
 Accesul la active strategice. Acestea nu sunt disponibile oricând şi pentru a se
dezvolta au nevoie de timp. În această categorie intră cunoştinţele tehnice, activităţile
de cercetare-dezvoltare, patentele, mărcile de fabrică şi de comerţ, deţinerea unor
autorizaţii locale şi licenţe, reţelele de distribuţie şi de furnizori. Deci, o firmă locală
poate face obiectul unei preluări internaţionale dacă dispune de active strategice.
 Căutarea de noi pieţe. Prin preluările internaţionale, societăţile străine au
acces imediat la piaţa locală.
 Efectul de sinergie. Acesta poate consta în efecte statice: reducerea costurilor
sau creşterea veniturilor datorită centralizării activităţii de conducere, utilizare comună
a reţelelor de distribuţie şi de marketing, sinergia puterii de cumpărare, economiile de
scară38, evitarea dublării unor activităţi ca cele de cercetare-dezvoltare; efecte
dinamice cum ar fi creşterea puterii de inovare şi de negociere. Importanţa diferită a
acestor efecte este dată şi de domeniul de activitate: efectele statice vor fi importante
în industriile caracterizate prin creşterea competiţiei, scăderea preţurilor şi excesul de
capacităţi (industria de apărare sau de automobile); efectele dinamice vor fi prioritare
în ramurile industriale caracterizate prin rapide schimbări tehnologice (industria
farmaceutică, tehnologia informaţiei);
 Creşterea mărimii companiei. Este un factor esenţial în cazul operaţiunilor
care necesită economiile de scară, importante cheltuieli de cercetare-dezvoltare şi
expansiunea reţelelor de distribuţie.
 Reducerea riscului (a riscului operaţional, riscului valutar etc.). Diminuarea
riscului se realizează prin diversificare producţiei sau a pieţelor Firmele consideră ca
veniturile obţinute în diferite ramuri industriale sunt mai puţin corelate la nivel
internaţional decât la nivel naţional.
 Motive financiare. Sunt mai importante în cazul preluărilor de portofoliu şi a
celor realizate în economii având pieţe de capital slab dezvoltate sau afectate de crize
financiare, ceea ce permite cumpărarea pachetelor de acţiuni la preţuri reduse;
 Câştigurile personale ale managerilor. Chiar dacă din punct de vedere tehnic,
operaţiunea nu este eficientă sau nu este în interesul acţionarilor, managerii, mai ales
în cazul unei conduceri corporatiste slabe, au în vedere prin expansiune creşterea
puterii, a prestigiului şi a remuneraţiei.
Modificările înregistrate la nivel mondial, pe linia accelerării ritmului
schimbărilor tehnologice, a modificării cadrului legal cu privire la regimul investiţiilor
intermediul drepturilor de vot asociate acţiunilor.” – Costea Munteanu, opera citată, pag. 14.
38
“Prin economii de scară se înţeleg avantajele pe care le obţin firmele ca urmare a creşterii afacerilor
sub influenţa conjugată favorabilă a factorilor naturali, demografici, economici, tehnico-ştiinţifici şi
social-umani.” - Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – Economie, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, pag. 199.
55
străine şi al concurenţei, a liberalizării comerţului şi mişcărilor de capital, şi
dezvoltării pieţelor de capital au făcut să crească înclinaţia investitorilor străini spre
fuziuni şi achiziţii. Preluările internaţionale se concentrează în ţările dezvoltate,
remarcându-se ţările UE, SUA, Canada şi Australia.
Fuziunile şi achiziţiile s-au concentrat, în ultimii ani, în acele sectoare
economice caracterizate prin: existenţa supracapacităţilor de producţie sau a unei
cereri reduse (industria de automobile şi de apărare), importante cheltuieli de
cercetare-dezvoltare (industria farmaceutică), modificări ale mediului concurenţial
datorate noilor orientări tehnologice (chimie, petrochimie) şi importante măsuri de
liberalizare şi deregularizare (telecomunicaţii, serviciile financiare). Datele disponibile
pentru ţările dezvoltate, arată creşterea valorii preluărilor internaţionale, şi
concentrarea lor în sectorul terţiar.
Fuziunile şi achiziţiile internaţionale sunt clasificate după cum urmează:
1. fuziuni şi achiziţii orizontale – între firme concurente, din aceeaşi ramură
industrială (farmaceutică, automobilistică, petrolieră); aceste preluări au cunoscut o
creştere rapidă datorită restructurării globale care a afectat multe ramuri industriale ca
răspuns la schimbările tehnologice şi liberalizarea economică; scopul: efectul de
sinergie şi creşterea cotei de piaţă;
2. fuziuni şi achiziţii verticale – între firmele furnizoare şi firmele beneficiare,
între firme legate prin relaţii de vânzare-cumpărare de bunuri economice; obiectivul
urmărit este reducerea incertitudinii şi a costurilor de tranzacţie;
3. fuziuni şi achiziţii conglomerate realizate între firme care desfăşoară activităţi
fără nici un fel de legătură.
Din punct de vedere tehnic, fuziunile se pot realiza prin: absorbţie (fuziune
prin înghiţire) prin care numai una din firmele implicate supravieţuieşte, celelalte
firme încetându-şi existenţa juridică şi consolidare (fuziunea pură) prin care firmele
implicate formează o nouă companie, cele originare încetându-şi activitatea. Din
punctul de vedere al pachetului de acţiuni cumpărat, achiziţiile pot fi depline (100%),
majoritare (peste 50% plus unu din drepturile de vot în Adunarea Generală a
Acţionarilor), sau minoritare (între 10-50%).
4.5. Rezumat
Investiţiile străine directe au un impact pozitiv asupra dezvoltării durabile, prin

efectul lor de finanţare şi prin contribuţiile pe care le aduc la creşterea gradului de
ocupare a forţei de muncă, a nivelului de trai şi, în cele din urmă, a produsului intern
brut.
Investitiile straine directe spot realiza pe loc gol sau prin preluari de firme,
modalitatea de implantare fiind influentata de numerosi factori cum
ar fi nivelul de dezvoltare al tarii gazda sau viteza de implantare.
1. ISD se pot realiza prin :

a) investitii pe loc gol ;
b) fuziuni cu firme locale;
c) cumpararea de actiuni emise de firme autohtone ;
d) cumpararea de obligatiuni emise de firme autohtone ;
56
e) a+b+c .
2. ISD au influenta asupra :

a) dezvoltarii tarii gazda ;
b) balantei de plati a tarii gazda ;
c) ocuparii fortei de munca din tara gazda ;
d) calificarii fortei de munca din tara gazda ;
e) toate cele de mai sus.
1. Enumeraţi principalele tipuri de ISD.

2. Care sunt principalele modalităţi de implantare ale firmelor în străinătate?
3. Care sunt agenţii economici care realizează investiţii directe în străinătate?
4.8. Bibliografie
1. Matei Mirela, Investiţiile străine directe. Funcţii şi evoluţii 1990-2000,

Colecţia România, Editura Expert, Bucureşti, 2004
2. Matei Mirela , Iacovoiu Viorela, Relaţii valutar-financiare internaţionale.
3. Mazilu Anda, Transnaţionalele şi competitivitatea. O abordare est-europeană,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
4. Miron Dumitru, Cristian Păun, Aspecte financiar-valutare ale relaţiilor
economice internaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 2001
5. Moisiuc Constantin, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
6. Munteanu Costea, Călin Vâlsan, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1995
7. Munteanu Costea, Horobeţ Alexandra, Finanţe transnaţionale, Editura ALL
BECK, Bucureşti, 2003
8. www.unctad.org
9. https://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=9403
10. https://fic.ro/publications (Consiliul Investitorilor Straini din Romania)

1. e, 2. e.
57
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ DE CAPITAL
ŞI INVESTIŢIILE DE PORTOFOLIU
OBIECTIVE
 Înţelegerea mecanismelor specifice pieţei internaţionale de capital
 Cunoaşterea motivaţiilor participării pe piaţa internaţională de capital
 Înţelegerea operaţiunilor bursiere
5.1. Piaţa internaţională de capital – concept şi participanţi

5.2. Motivaţiile emitenţilor pentru utilizarea pieţei internaţionale de capital
5.3. Euroacţiunile, obligaţiunile străine şi euroobligaţiunile
5.4. Prezentarea comparativă a investiţiilor străine directe şi a investiţiilor
străine de portofoliu
5.5. REZUMAT
5.8. BIBLIOGRAFIE
58
UNITATEA DE INVATARE NR. 5
PIEŢELE INTERNAŢIONALE DE CAPITAL
ŞI INVESTIŢIILE DE PORTOFOLIU
5.1. Piaţa internaţională de capital – concept

şi participanţi
Intrarea pe piaţa financiară internaţională se realizează şi sub forma

plasamentului de titluri (hârtii de valoare) în cadrul pieţei de capital. În terminologia
actuală, există încă diferenţieri în privinţa gradului de cuprindere a operaţiunilor de
plasament, în conceptul de piaţă de capital. În literatura americană, piaţa de capital
este doar o componentă, un segment al pieţei financiare, aceasta din urmă desemnând
atât tranzacţiile cu titluri pe termen lung, cât şi pe cele cu instrumente monetare. În
literatura franceză, noţiunea de piaţă de capital este mai cuprinzătoare decât cea de
piaţă financiară şi include piaţa creditului, piaţa valorilor mobiliare şi piaţa monetară.
În literatura de specialitate din ţara noastră ”se utilizează noţiunea de Piaţă financiară
care ar cuprinde Piaţa de capital, Piaţa monetară (cuprinzând piaţa interbancară şi a
titlurilor de credit pe termen scurt) şi Piaţa produselor de asigurare”39.
Pe pieţele internaţionale, la fel ca şi pe cele naţionale de altfel, se foloseşte o
gamă largă de instrumente şi modalităţi pentru plasamentul titlurilor de valoare. La fel
ca şi prof. P. Bran, vom considera şi noi “că operaţiunile de plasament cu titluri pe
termen lung (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) sunt cuprinse în piaţa de
capital, iar operaţiunile cu titluri pe termen scurt (certificate de depozit bancar) sunt
cuprinse în piaţa monetară (a creditului pe termen scurt)”40.
La operaţiunile de plasare a titlurilor pe pieţele internaţionale de capital participă:
 investitorii: firme private, persoane fizice, bănci şi instituţii financiare (de
asigurări, mai ales), societăţi de investiţii, fonduri de pensii etc.
 intermediarii financiari care pot fi de tip bancar – cei care atrag active pentru
a crea titluri proprii (bănci, societăţi financiare, fonduri de investiţii) şi de tip
bursier (burse, brokeri, precum şi bănci de investiţii care, dacă activează exclusiv
pe piaţa bursieră, se numesc societăţi de bursă); acest tip de intermediari se ocupă
de distribuţia primară şi secundară a titlurilor, de comerţul cu titluri (dealing) şi de
intermedierea în comerţul cu titluri;
 emitenţii de titluri de valoare care sunt beneficiari ai fondurilor atrase: firme,
bănci, instituţii financiare (naţionale şi internaţionale) şi chiar unele guverne şi
administraţii locale.
Piaţa titlurilor de valoare se structurează în:
- piaţa primară - pe care se vând şi se cumpără titluri emise pentru prima dată, ea
având rolul de a plasa valorile mobiliare nou emise pentru atragerea capitalurilor
disponibile pe termen mediu şi lung;
- piaţa secundară - pe care se operează cu titluri emise anterior, aflate deja în
circulaţie, dând astfel deţinătorilor de titluri posibilitatea de a le valorifica la cursuri
avantajoase lor sau de a-şi acoperi anumite riscuri financiare cu care se confruntă.
39
Paul Bran, opera citată, pag. 242 şi 249.
40
Idem, pag. 242.
59
Legăturile dintre deţinătorii de fonduri (investitorii) şi emitenţii de titluri se
realizează cu ajutorul instituţiilor financiare specializate: bănci comerciale, societăţi
financiare nebancare şi burse, care acţionează pe piaţa primară şi pe cea secundară, dar
şi al unor instituţii cu funcţii adiacente cum ar fi firmele de evaluare, firmele de
marketing financiar, firmele de consultanţă, firmele de rating.
Fondurile mobilizate prin plasarea acestor titluri pe termen mediu şi lung sunt
utilizate pentru completarea capitalului permanent (capitalul social plus fondurile de
rezervă şi împrumuturile pe termen lung). Apelarea la piaţa creditului se realizează
prin contractarea de credite bancare sau prin angajarea de credite comerciale (datorii
către furnizori).
Dacă principalii emitenţi ai titlurilor ce se negociază pe pieţele
internaţionale de capital sunt agenţi care provin din ţările dezvoltate, precum şi
instituţii financiare internaţionale, investitorii – cei care-şi plasează capitalurile
disponibile în titluri de valoare – provin, în marea lor majoritate (85-90%) din ţările
dezvoltate, într-un procent mic (4-5%) din ţările producătoare de petrol şi numai 3-4%
sunt organizaţii internaţionale.
Din perspectiva unei ţări, pieţele de capital pot fi clasificate în piaţa internă şi
piaţa externă41. Piaţa internă, numită şi piaţă naţională prezintă două segmente: piaţa
autohtonă şi piaţa străină. Piaţa autohtonă cuprinde tranzacţiile cu titlurile de valoare
emise de firme locale. Piaţa străină a unei ţări vizează tranzacţiile cu valorile mobiliare
emise de companiile străine în ţara respectivă, emisiunea şi intermedierea de active
financiare supunându-se reglementărilor specifice ţării respective. De exemplu,
acţiunile emise în SUA de o firmă japoneză trebuie să îndeplinească condiţiile stabilite
de legea americană a valorilor mobiliare şi alte cerinţe impuse de Comisia pentru
valori mobiliare şi burse42.
Piaţa externă include tranzacţiile cu acele valori mobiliare care se disting prin
următoarele caracteristici: vânzarea lor este intermediată de un sindicat internaţional
de bănci; sunt oferite spre cumpărare simultan în mai multe ţări; sunt emise în afara
jurisdicţiei unei singure ţări. Piaţa externă mai este cunoscută şi sub numele de piaţa
offshore sau europiaţa.
Piaţa străină şi piaţa externă alcătuiesc piaţa internaţională de capital, care din
punctul de vedere al pretenţiilor şi drepturilor financiare ale deţinătorilor de valori
mobiliare se poate împărţi în piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor.
5.2. Motivaţiile emitenţilor pentru utilizarea pieţei

internaţionale de capital
Dezvoltarea pieţei internaţionale de capital se datorează, în mare măsură,

corporaţiilor care au preferat finanţarea externă. Pentru autorităţile publice sau marile
corporaţii care au nevoie de fonduri importante, piaţa autohtonă de capital nu este
capabilă să mobilizeze aceste sume de bani, alternativa fiind piaţa străină sau
europiaţa.
Utilizarea pieţelor internaţionale poate fi motivată şi de dorinţa emitentului de
a-şi reduce costurile. În ciuda intensificării procesului de integrare bursieră,
imperfecţiunile pieţelor (date de reglementările diferite care guvernează valorile
41
Frank J. Fabozii, Pamela P. Peterson, Financial Management&Analysis, second edition, Wiley, New
York, 2003, pag. 837.
42
Securities and Exchange Commision (SEC)
60
mobiliare şi bursele de valori, regimul fiscal sau atitudinea diferită a investitorilor faţă
de risc) oferă posibilităţi de reducere a costurilor de emisiune şi mobilizare a
fondurilor.
Diversificarea surselor de finanţare şi reducerea importanţei furnizorilor locali
de capitaluri este o altă motivaţie pentru slaba utilizare a pieţei locale de capital. În
cazul emisiunilor de acţiuni pe piaţa internaţională se urmăreşte o dispersie a
acţiunilor şi o diversificare a acţionariatului, fapt ce poate limita tentativele de preluare
ostilă a societăţii emitente. În cazul societăţilor transnaţionale, repartiţia internaţională
a acţiunilor va asigura o reflectare mai bună a intereselor investitorilor din întreaga
lume şi va reduce, indirect, riscul politic.
De asemeni, decizia unei companii de a opta pentru emisiunea de valori
mobiliare denominate în valută poate fi privită şi ca o măsură de management al
riscului valutar. De exemplu, o firmă americană intenţionează să construiască o fabrică
într-o altă ţară, costurile de construcţie urmând să fie denominate în moneda ţării
respective. După finalizarea lucrărilor, bunurile produse vor fi vândute în ţara
respectivă, încasările urmând să fie exprimate în aceeaşi monedă. Deci, compania
americană se va confrunta cu riscul valutar. În prima perioadă, există riscul de
apreciere a monedei ţării respective (depreciere a dolarului), iar în perioada de
încasare a veniturilor din vânzarea produselor, se poate materializa riscul de depreciere
a monedei ţării respective (apreciere a dolarului american). Prin finanţarea acestei
investiţii pe baza emisiunii de obligaţiuni denominate în moneda ţării respective, firma
americană va primi fondurile, şi ulterior va plăti datoria angajată în moneda ţării
respective, evitând astfel schimbul valutar şi diminuând riscul valutar.
Unele firme transnaţionale oferă acţiuni angajaţilor şi managerilor (gratuit sau
la un preţ mai redus) cu scopul de a răsplăti performanţele deosebite sau pentru
fidelizare. Din acest motiv, listarea acţiunilor la bursele în care societatea respectivă
are filiale măreşte atractivitatea acţiunilor oferite. În plus, cotarea acţiunilor la bursele
cu renume pe plan mondial contribuie la îmbunătăţirea imaginii şi notorietăţii firmei
emitente în rândul investitorilor instituţionali şi individuali.
5.3. Euroacţiunile, obligaţiunile străine şi euroobligaţiunile
Literatura de specialitate43 reţine ca an de naştere pentru piaţa euroacţiunilor

anul 1983 sau se consideră că acest an poate fi privit ca primul an în care există
statistici pentru această piaţă, fiind amintite cazuri de emisiune, din anii anteriori, care
aveau cel puţin unele caracteristici ale unei euroemisiuni. Astfel, societatea canadiană,
Alcan Aluminium a plasat 5 mil de acţiuni, în principal, în SUA şi pe piaţa europeană
în anul 197644. După anul 1983, tot mai multe firme americane au făcut emisiuni de
acţiuni care aveau şi o tranşă de euroacţiuni, iar firmele europene au început să ofere
acţiuni cu o tranşă americană. De fapt, multe oferte publice primare nu se mai
adresează exclusiv pieţei autohtone sau pieţei străine, ci pieţei internaţionale, în
general, acţiunile fiind oferite simultan în ţări ca SUA, Japonia, Canada, Marea
Britanie sau Franţa. Cel mai important centru bursier pentru tranzacţiile cu euroacţiuni
este Londra, care este de altfel şi cea mai importantă locaţie pentru operaţiunile cu
euroobligaţiuni.
43
idem, pag 844 şi Petre Brezeanu, Finance internationales, Editura ASE, 2002, pag. 179.
44
Henri Bourguinat, Finance internationale, Presses Universitaires de France, Paris, 1992, pag. 65
61
Piaţa internaţională a obligaţiunilor este împărţită în piaţa obligaţiunilor străine
şi piaţa euroobligaţiunilor45. Obligaţiunile străine sunt obligaţiuni emise de un debitor
străin pe o piaţă naţională de capital, valorile mobiliare fiind denominate în moneda
ţării unde are loc plasarea lor. Obligaţiunile străine se deosebesc de cele autohtone,
deoarece în majoritatea statelor există reglementări legale diferite pentru obligaţiunile
emise de străini şi rezidenţi. Deosebirile pot viza aspecte cum ar fi impozitarea,
perioada de timp în care se face emisiunea sau numărul /valoarea obligaţiunilor emise,
informaţiile care trebuie puse la dispoziţia publicului, cerinţe de înregistrare sau
restricţii privind agenţii economici care pot cumpăra obligaţiuni.
Obligaţiunile străine au denumiri diferite în funcţie de piaţa pe care are loc

plasarea lor. Astfel, obligaţiunile străine emise în SUA sunt numite yankee bonds, cele
plasate în Japonia- samurai bonds, cele emise în Elveţia – chocolate bonds, iar cele
destinate pieţei olandeze se numesc Rembrandt bonds. Denumiri mai exotice au şi
obligaţiunile străine plasate în Australia - kagoroo bonds, în Noua Zeelandă - kiwi
bonds sau în Spania – matador bonds. Cele mai importante pieţe pentru obligaţiunile
străine sunt Londra, Frankfurt, Tokyo, New York şi Zurich.
Euroobligaţiunile sunt obligaţiuni emise simultan de un agent economic, pe

mai multe pieţe, fiind denominate, de regulă, într-o monedă terţă faţă de debitorul şi
creditorii implicaţi. O altă diferenţă faţă de obligaţiunile străine este faptul că
majoritatea pieţelor pe care se plasează euroobligaţiune nu impun cerinţe de
preînregistrare, de informare sau cu privire la perioada de derulare sau valoarea
emisiunii. Unele ţări cum ar fi Germania, Japonia sau Franţa impun anumite cerinţe
privind perioada sau valoarea emisiunii doar dacă euroobligaţiunile sunt emise în
moneda ţării respective. Pe piaţa euroobligaţiunilor, cele mai utilizate valute sunt
dolarul american, euro, lira sterlină, dolarul canadian şi yenul japonez.
Literatura de specialitate reţine ca primă emisiune de euroobligaţiuni, cea
realizată în iulie 1963 de Autostrada Italiană, caracterizată printr-un număr de 60.000
de obligaţiuni, valoare nominală de 250 USD şi o dobândă de 5,5%, plătită anual .
Euroobligaţiunile sunt emise, în cea mai mare, parte sub forma obligaţiunilor
clasice, cu aceleaşi caracteristici ca şi obligaţiunile plasate pe piaţa internă. Alte tipuri
de euroobligaţiuni sunt:
 euroobligaţiunile cu dobândă variabilă care au fost introduse începând cu 1974,
fiind lansate în perioadele de mare fluctuaţie a ratei dobânzii; remunerarea
investitorilor făcându-se pe baza unei rate de referinţă (LIBOR – London
InterBank Oferred Rate ) la care se adaugă o marjă;
 euroobligaţiunile convertibile în acţiuni care dau posibilitatea investitorului de a
schimba obligaţiunile în acţiuni ale societăţii emitente;
 euroobligaţiuni cu warrant care permit dobândirea sau subscrierea de acţiuni ale
societăţii emitente într-o anumită perioadă de timp, în proporţia sau la preţul fixat
iniţial.
Euroobligaţiunile prezintă anumite trăsături care le diferenţiază net faţă de

obligaţiunile străine, eurocredite sau obligaţiuni autohtone.
 Majoritatea euroobligaţiunilor sunt la purtător, fiind astfel atractive pentru
investitorii care doresc să rămână anonimi, unul din motive fiind evitarea plăţii taxelor
aferente unei investiţii în valori mobiliare.
45
J. Orlin Grabbe, International financial markets, New Jersey, 1996, pag. 267.
62
 Dobândă plătită de euroobligaţiuni nu este, de regulă, supusă impozitării. În
situaţia în care o ţară impune anumite taxe pentru deţinători de eurobligaţiuni, cutuma
internaţională impune majorarea dobânzii astfel încât investitorii să obţină după plata
impozitului aceeaşi sumă pe care ar fi primit-o în absenţa fiscalităţii.
 Finanţarea prin euroobligaţiuni diferă de eurocredite, deoarece cumpărătorii acestor
valori mobiliare (şi deci creditorii emitentului) nu se implică în activitatea financiară a
debitorului. În cazul eurocreditelor, debitorul se angaja, de regulă, să menţină un
anumit raport între capital şi active sau să încheie un acord cu FMI
 Emisiunea de euroobligaţiuni presupune parcurgerea anumitor etape, şi anume:
vânzarea obligaţiunilor către sindicatul bancar care intermediază emisiunea, vânzarea
valorilor mobiliare de către banca manager către băncile de subscriere care se ocupă
de plasarea lor către investitori; plasarea obligaţiunilor care se realizează şi de către
banca manager.
 Ca şi în cazul obligaţiunilor autohtone, euroobligaţiunile cunosc mai multe forme.
Astfel, în funcţie de dobânda plătită, există euroobligaţiuni cu dobândă fixă, cu
dobândă variabilă şi eurooobligaţiuni cupon zero. Alte tipuri de obligaţiuni: specifice
europieţei sunt: obligaţiunile convertibile, obligaţiunile ipotecare sau obligaţiunile
dual-valutare (dual-currency bonds). Obligaţiunile convertibile sunt destul de frecvent
emise, mai ales de firmele japoneze. Aceste obligaţiuni sunt convertibile fie în acţiuni,
fie în aur sau petrol, fie în obligaţiuni emise de aceeaşi companie. Obligaţiunile
ipotecare au început să fie emise după 1984, ele fiind garantate cu ipoteci, alte cu
obligaţiuni (cum ar fi cele garantate de Asociaţia Naţională Ipotecară din SUA –
Ginnie Mae). Obligaţiunile dual-valutare sunt obligaţiuni emise într-o anumită valută,
dar care plătesc dobânzi sau principalul în altă valută. Aceste obligaţiuni reprezintă de
fapt o combinaţie de obligaţiuni obişnuite şi contracte forward.
5.4. Prezentarea comparativă a investiţiilor străine directe şi a

investiţiilor străine de portofoliu
Spre deosebire de investiţiile străine directe, investiţiile care se fac în titluri de

valoare – numite investiţii de portofoliu sunt de natură pur financiară, realizate de
obicei, prin achiziţionarea de acţiuni sau obligaţiuni de pe pieţele bursiere, scopul lor
fiind obţinerea unor câştiguri din dividende sau dobânzi şi din diferenţa de curs
obţinută prin arbitraj în timp sau spaţiu. Aceste investiţii se canalizează spre ţara
receptoare, cu preponderenţă, prin intermediul fondurilor de risc, a fondurilor de
investiţii, a certificatelor de depozit globale şi a certificatelor americane de depozit.
Pe plan internaţional, diferite organisme internaţionale, cum ar fi FMI, OCDE,
UNCTAD, au încercat definirea şi delimitarea celor două tipuri de investiţii. În
general, elementele cheie care fac diferenţa dintre cele două concepte sunt controlul şi
interesul pe termenul lung al investitorului faţă de firma receptoare, acestea fiind
prezente în cadrul ISD şi nu în cazul ISP. Mai mult, FMI şi OCDE includ şi controlul
influenţei ca factor de delimitare între cele două tipuri de investiţii. UNCTAD
consideră că ISD şi ISP se pot diferenţia prin trei aspecte: proprietatea, partajarea
riscurilor şi forma de recompensare. 46
Principalele deosebiri între investiţiile străine directe şi investiţiile străine de
portofoliu sunt date de următoarele aspecte:
 implicarea în administrarea societăţii: investitorii de portofoliu achiziţionează
titlurile unei societăţi fără a lua parte la conducerea societăţii;
46
Alexandra Horobeţ, Managementul riscului în investiţiile internaţionale, Editura All,pag. 45-46
63
 orizontul de timp pentru care se fac investiţiile străine de portofoliu este mai
mic decât în cazul investiţiilor străine directe, fiind, în general, de ordinul
săptămânilor sau lunilor;
 investitorul implicat: pe lângă investitorii - persoane fizice, în cazul
investiţiilor străine directe, investitorii sunt firme angajate în produ-cerea de
bunuri şi servicii, în timp ce investitorii de portofoliu sunt, în principal,
investitori instituţionali - fonduri de pensii, companii de asigurări sau fonduri
de investiţii, care achiziţionează, de obicei, titlurile unor societăţi cotate pe
piaţa de capital; în unele cazuri investiţiile se pot realiza şi în societăţi închise,
necotate pe piaţa bursieră şi nu omitem nici investitorii speculatori;
 factorii determinanţi pentru cele două tipuri de investiţii cunosc anumite
diferenţieri dar şi apropieri.
În general, pentru ambele tipuri de investiţii, rata creşterii economice,
potenţialul de creştere, stabilitatea politică, volatilitatea cursului de schimb al monedei
locale sunt factori importanţi care influenţează decizia de a investi. Dacă în cazul
investiţiilor străine directe, investitorii analizează şi aspecte ca mărimea pieţei locale,
costul redus al forţei de muncă, starea infrastructurii, existenţa unui acord de liber
schimb, investitorii de portofoliu au în vedere capitalizarea bursieră şi potenţialul de
creştere a acesteia, uşurinţa repatrierii capitalurilor şi reglementările legale privind
societăţile listate pe piaţa de capital. Datele empirice sugerează posibila influenţă a
instabilităţi macroeconomice a ţării receptoare asupra volatilităţii investiţiilor străine
de portofoliu.
Investiţiile străine de portofoliu47 pot avea şi ele o contribuţie importantă la
finanţarea firmelor autohtone, mai ales în cazul în care se achiziţionează valorilor
mobiliare nou emise pe piaţa primară locală sau pe piaţa internaţională prin emisiune
de acţiuni sau chiar de obligaţiuni. În cazul în care se achiziţionează titluri de pe piaţa
secundară48 locală, investiţiile străine de portofoliu participă indirect la finanţarea
firmelor locale prin creşterea cursului care conduce la scăderea costului capitalului
mobilizat de pe piaţa de capital, încurajând noile emisiuni de valori mobiliare.
Investitorii de portofoliu se orientează, cu preponderenţă, spre acţiunile “blue
chips” (acţiuni ale unor firme prospere, în creştere, intens tranzacţionate pe piaţă) dar
nu ratează nici oportunităţile oferite de piaţă (societăţile care par subevaluate din
punct de vedere al coeficientului PER 49, pentru care se înregistrează anomalii ale
cursurilor, dar care au un mare potenţial de creştere). Pentru aceste societăţi,
investiţiile străine de portofoliu asigură îmbunătăţirea accesului pe piaţa de capital şi
reducerea costului capitalului.
Fluxurile de investiţiile străine de portofoliu sunt direct legate de dezvoltarea
pieţei locale de capital50, dar contribuie şi ele la creşterea lichidităţii pieţei financiare,
la îmbunătăţirea infrastructurii financiare, ceea ce poate conduce la atragerea de
investiţii străine directe. De cele mai multe ori, fondurile cu capital de risc care
investesc în societăţi necotate asigură listarea acestora pe piaţa de capital, în vederea
obţinerii unei câştig substanţial prin vânzarea pachetului de acţiuni.
47
World Investment Report 1997, UNCTAD, New York, 1997.
48
Studiile indică faptul că o mare pare din fluxurile de ISP către pieţele emergente se realizează prin
intermediul pieţei secundare. În perioada 1992-1994, 70% din aceste fluxuri au fost direcţionate prin
piaţa secundară.
49
PER (Price Earning Ratio) este indicatorul cel mai utilizat pentru a caracteriza eficienţa plasamentului
în acţiuni, arătând cât trebuie să plătească un investitor pentru o acţiune pentru a obţine o unitate
monetară din profitul firmei emitente. Când PER este relativ mare, acţiunea este scumpă, când PER este
relativ mic, acţiunea este ieftină şi se recomandă cumpărarea acesteia.
50
Capitalizarea bursieră şi potenţialul de creştere sunt factori importanţi care determină amploarea ISP.
64
Diferitele componente ale investiţiilor străine de portofoliu au un grad de
volatilitate diferit. Astfel, investiţiile realizate prin fondurile închise sunt mai puţin
volatile decât cele realizate prin intermediul fondurilor deschise. Cel mai mare
coeficient de volatilitate se înregistrează în cazul investiţiilor străine de portofoliu
realizate prin achiziţionarea de titluri de pe piaţa locală de capital, mai ales în cazul
investitorilor individuali care nu au acces la cele mai sofisticate metode investiţionale
şi nu dispun de informaţii şi resurse, accesibile marilor investitori instituţionali. O
volatilitate scăzută se înregistrează în cazul fondurilor cu capital de risc, dată fiind
motivaţia acestui tip de investiţie.
5.5. Rezumat
Globalizarea pieţelor de capital a lărgit substanţial posibilităţile de finanţare ale

companiilor autohtone şi autorităţilor publice, care pot atrage fondurile disponibile şi
de pe pieţele străine de capital. În acest caz, globalizarea înseamnă integrarea pieţelor
de capital din lume într-o piaţă mondială a capitalurilor. Liberalizarea pieţelor
naţionale de capital, intensificarea activităţii investitorilor în centrele financiare
importante, progresul tehnologic şi intensificarea instituţionalizării pieţelor financiare
au dus la globalizarea pieţelor de capital.
1. Investitiile straine de portofoliu:

a) au caracter speculativ;
b) sunt investitii pe termen lung;
c) sunt investitii pe termen scurt;
d) a+b;
e) a+c.
2. Pe piata international de capital, principalii participanti sunt:

a) emitentii;
b) speculatorii;
c) hedgerii;
d) arbitrajistii;
e) toti cei de mai sus.
1. Care sunt participanţii pe piaţa de capital?

2. Care sunt motivaţiile emitenţilor pentru participarea la piaţa internaţională de
capital?
3. Care sunt principalele caracteristici ale euroobligaţiunilor?
4. Prezentaţi deosebirile dintre ISD şi ISP.
Bibliografie
1. Dufloux Claude, Piaţa financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2002
65
2. .Fabozzi Frank J, Pamela P. Peterson, Financial Management & Analysis,
second edition, Wiley, New York, 2003
3. Niţu Adrian, Burse de mărfuri şi valori, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2002
4. Stoica Ovidiu, Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital, Editura Economică,
Bucureşti, 2002

1. e, 2. e.
66
CREDITAREA ŞI FINANŢAREA COMERŢULUI EXTERIOR
6.1. Creditarea activităţii de comerţ exterior

6.2. Finanţarea comerţului exterior
OBIECTIVE
 Sublinierea importanţei rolului creditelor pentru susţinerea schimburilor
internaţionale
 Prezentarea formelor moderne de finanţare (factoring, forfetare, leasing)
6.3. REZUMAT
6.4TEST DE AUTOEVALUARE
6.6. BIBLIOGRAFIE
67
CREDITAREA ŞI FINANŢAREA
COMERŢULUI EXTERIOR
6.1. Creditarea activităţii de comerţ exterior
Derularea operaţiunilor de export-import şi modalităţile de plată utilizate pe

plan internaţional (acreditivul documentar, mai ales) fac ca relaţiile comerciale externe
să implice participarea creditului comercial şi a celui bancar. Atât transferul de
proprietate asupra mărfurilor, de la exportator la importator, cât şi transferul în sens
invers al mijloacelor de plată necesită perioade mai lungi sau mai scurte de timp, în
care participanţii la aceste relaţii sunt nevoiţi să apeleze la serviciile pieţei financiare .
Sunt solicitate atât credite pe termen scurt pentru completarea capitalului de lucru al
firmelor care participă la comerţul exterior, cât şi credite pe termen mijlociu şi lung
(până la 10-15 ani) pentru finanţarea unor noi investiţii în vederea creşterii
capacităţilor de producţie a mărfurilor pentru export.
Principalele forme de creditare a activităţilor de comerţ exterior sunt creditul
furnizor şi creditul cumpărător.
Creditul furnizor este un credit acordat direct de exportator importatorului.
Creditul furnizor reprezintă 80-90% din valoarea mărfii, restul fiind achitat de
importator sub forma plăţii avansului sau plăţii la livrare. De regulă, exportatorii se
împrumută de la bănci pentru finanţarea acestor operaţiuni. Pentru acordarea
creditelor, băncile solicită asigurarea acestora la o instituţie specializată (de asigurare).
Poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta la banca care îl
finanţează. Costul asigurării este plătit de exportator (prima de asigurare), dar este
întotdeauna suportat de importator (prin evidenţiere separată în contract sau prin
includerea în preţul mărfii). Băncile, la rândul lor, se pot refinanţa de la banca centrală
sau de la alte instituţii specializate.
Aşadar, creditul furnizor presupune un contract comercial internaţional (între
exportator şi importator), o convenţie de creditare (între exportator şi bancă) şi o poliţă
de asigurare (între exportator şi societatea de asigurare). Creditul furnizor este un
credit pe termen mediu şi lung, pe termen scurt practicându-se acreditivele cu plata
diferită sau amânată, deschise de importator în favoarea exportatorului.
Creditul cumpărător este creditul acordat importatorului de o bancă din ţara
exportatorului, astfel încât exportatorul încasează integral contravaloarea mărfii la data
livrării. Acest tip de credit este acordat de bănci specializate în finanţarea exporturilor.
La rândul lor, băncile se refinanţează la banca centrală sau la alte instituţii financiare
prin rescontare. În ultimii ani, aceste bănci mobilizează fonduri şi prin lansarea de
obligaţiuni sau prin credite rotative sau consorţiale.
Creditului acordat importatorului reprezintă 75-90% din valoarea mărfii, restul
fiind plătit în avans sau la livrare de către importator. Asigurarea creditelor se face de
către banca exportatorului la o societate de asigurare din ţara sa, costul asigurării fiind
suportat de importator (uneori şi de exportator).
Aşadar, creditul cumpărător presupune: un contract comercial de vânzare-
cumpărare (între exportator şi importator), o convenţie de credit (între importator şi
banca exportatorului) şi o poliţă de asigurare (între banca exportatorului şi o societate
de asigurare).
68
Alte tipuri de credite:
 Creditul consorţial este un împrumut de valoare mare acordat de mai multe bănci,
constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorţiu
bancar format dintr-o bancă principală (lead manager) şi câteva bănci;
 Creditul revolving permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin
intermediul unor credite reînnoibile pe termen scurt.
Pentru reducerea impactului riscului de neplată, se practică asigurarea şi

garantarea creditelor de export, care devin astfel o pârghie importantă de stimulare a
schimburilor comerciale internaţionale. Asigurarea se face pentru creditele de export şi
urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea
mărfurilor vândute pe credit. Asigurarea se face de către o instituţie bancară sau de
asigurări din ţara exportatorului (COFACE în Franţa, Eximbank în SUA) pentru o
anumită proporţie din creditul acordat, o parte din risc suportându-l agentul economic.
Riscurile de nerambursare a creditelor se pot acoperi prin diferite metode cum
ar fi: scrisoarea de garanţie bancară, garanţia societăţilor de asigurare, scrisoarea de
credit comercială stand by, ipoteca, gajul, titlurile de credit acceptate şi avalizate,
depozitul bancar, rezervarea dreptului de proprietate etc. Astfel, în cazul creditului
cumpărător, o instituţie bancară din ţara importatorului se obligă faţă de banca
creditoare din ţara exportatorului să achite contravaloarea mărfii livrate pe credit, dacă
debitorul devine insolvabil.
6.2. Finanţarea comerţului exterior
În afara operaţiunilor de creditare propriu-zise, activităţile de import-export

sunt sprijinite prin practicarea anumitor “operaţiuni de finanţare a comerţului
exterior”, care constau în preluarea de către o bancă sau de o instituţie specializată a
creditului comercial al firmelor de export, prin scontarea, forfetarea sau factoringul
titlurilor de creanţă ale acestora sau finanţarea directă prin leasing, sub formă de
bunuri (maşini, utilaje, mijloace de transport) pe care beneficiarul le utilizează fără a le
achita preţul întreg, ci doar pe baza unei “chirii”.
Leasingul
Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie de către societăţi

financiare specializate în acest tip de operaţiuni sau direct de către producătorii unor
utilaje, maşini, mijloace de transport. Motivaţiile pentru care se recurge la acest tip de
operaţiune rezidă din specificul unor activităţi pentru care sunt utilizate activele
respective (pe termen scurt sau nerepetabile) sau din faptul că firma utilizatoare nu
dispune de suficiente fonduri pentru a le cumpăra. Leasingul s-a afirmat şi ca o metodă
de privatizare, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat vânzând active (secţii,
clădiri, ateliere) prin leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Obiectul
operaţiunilor de leasing s-a extins astfel de la bunurile mobile, caz în care discutăm de
leasing mobiliar, şi în sectorul activelor imobiliare – leasing imobiliar.
Potrivit specialiştilor51, leasingul a fost utilizat pentru prima dată în SUA,
atunci când firma Bell Tellephone a oferit abonaţilor săi posibilitatea de închiria
51
Gabriel Tiţa-Nicolescu, Regimul juridic al operaţiunilor de leasing, Editura All Beck, Bucureşti,
2003, pag. 7
69
aparatele telefonice, în loc de a le cumpără. În anii 30 ai secolului al XX-lea, au apărut
şi primele forme de leasing imobiliar. Toate aceste operaţiuni reprezentau, de fapt,
simple locaţiuni, însă condiţiile şi scopul pentru care au fost încheiate contractele de
leasing, au făcut posibilă abordarea leasingului sub latura sa de operaţiune de credit.
Prima operaţiune de acest tip făcută cu scopul de a obţine o finanţare a unei
activităţi productive s-a realizat abia în anul 1950 în SUA, atunci când directorului
unei fabrici de produse alimentare din California a primit o comandă profitabilă dar nu
deţinea nici echipamentele necesare, nici fondurile pentru cumpărarea acestora. Ca
urmare, directorul firmei s-a adresat unei instituţii financiare, solicitând acesteia
cumpărarea echipamentelor şi închirierea acestora de către firma sa. Încurajat de
avantajele acestei metode de finanţare şi comercializare, directorul a înfiinţat prima
societate specializată de leasing – United States Leasing Corporation. Ulterior, şi
băncile s-au implicat în activitatea de leasing, deoarece dispuneau de importante
fonduri financiare. Implicarea acestora s-a concretizat fie în susţinerea unor societăţi
de leasing, fie direct, după ce au fost autorizate să desfăşoare astfel de activităţi.
Leasingul s-a extins în multe ţări52, unele emiţând reglementări speciale pentru
aceste operaţiuni sau legi fiscale care abordează leasingul pentru a stabili obligaţiile
fiecărui agent economic implicat şi implicit taxele şi impozitele care trebuie plătite
către stat. Având în vedere utilizarea frecventă pe plan internaţional şi divergenţele
care au apărut între părţile contractante care aveau sediul în ţări diferite, în anul 1998,
s-a încheiat în cadrul UNIDROIT, Convenţia privind leasingul financiar internaţional,
stabilindu-se astfel reguli uniforme şi în acest domeniu.
În România, leasingul a fost reglementat prin OG nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing 53. Având în vedere utilizarea
leasingului ca metodă de privatizare, OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor
comerciale reglementează şi leasingul imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare.
Activele societăţilor cu capital majoritar de stat închiriate de întreprinderi mici şi
mijlocii, în anumite condiţii, pot face obiectul unui contract de leasing. La acestea se
adaugă şi reglementările privind înregistrarea în contabilitate precum şi prevederile
Codului Fiscal care stabilesc cheltuielile deductibile ale unei operaţiuni de leasing.
Clasificarea operaţiunilor de leasing
1. După poziţia furnizorului distingem leasing direct şi leasing indirect (caz în care
societatea de leasing preia funcţia de creditare şi de prestare servicii).
2. După conţinutul ratei de leasing raportate la preţul echipamentului există leasing
financiar (în perioada de bază, prima închiriere, se realizează întregul preţ al
echipamentului, inclusiv costurile auxiliare şi un profit) şi leasing funcţional sau
operaţional (în perioada de bază nu se realizează decât o parte din preţul
echipamentului).
3. După conţinutul ratelor percepute întâlnim leasing brut care cuprinde în ratele sale
pe lângă preţul de vânzare şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii şi leasing
net care cuprinde în ratele sale numai preţul de vânzare.
4. Forme speciale de leasing
52
Idem, pag. 19-37 pentru reglementarea leasingului în legislaţia altor state.
53
În România, primele referiri la leasing au fost făcute iniţial prin H.G. nr. 72/1993 privind regimul
vamal al bunurilor importate ce fac obiectul tranzacţiilor de leasing.
70
 Lease back (sau sale and lease back) - proprietarul unei firme, care are nevoie
urgentă de fonduri băneşti, vinde activele firmei sale unei societăţi de leasing cu care
încheie un contract de leasing pentru utilizarea ulterioară a acestora.
 Time sharing - a apărut datorită costurilor ridicate şi uzurii morale rapide ale
unor echipamente, calculatoare, avioane; acest tip de leasing presupune exploatarea în
timpi partajaţi, în aceeaşi perioadă de timp, a echipamentelor de către mai mulţi
utilizatori. Deoarece acest tip de leasing are ca obiect principal calculatoarele, a mai
fost denumit şi leasingul ordinatoarelor. Utilizat pentru prima dată în 1965 de către
General Electric, leasingul în timpi partajaţi s-a extins foarte mult, peste 80% din
parcul mondial de mari computere fiind exploatat în acest sistem.
 Leasingul acţionar (credit-bail d’actions) – este o tehnică financiară utilizată
pentru prima dată în Franţa, de către Groupement Francais D’Entreprises, cu scopul de
a satisface cerinţele întreprinderilor pentru atragerea de fonduri financiare. O societate
pe acţiuni îşi majorează sau îşi constituie capitalul social prin emiterea de acţiuni care
sunt subscrise de un fond de investiţii; fondul de investiţii cedează, în locaţie, acţiuni
societăţii emitente care în schimb, va vărsa periodic o sumă de bani cu titlu de chirie.
La expirarea contractului, firma emitentă are posibilitatea de a-şi răscumpăra propriile
acţiuni la un preţ convenit cu fondul de investiţii, ţinând cont şi de vărsămintele
efectuate anterior54.
 Leasingul experimental - se utilizează pentru promovarea vânzărilor;
echipamentele fiind utilizate pentru o perioadă limitată de timp, după care sunt fie
returnate producătorului, fie achiziţionate de către utilizator în sistem de leasing.
 Renting şi hire - sunt o variantă a leasingului pe termen scurt şi constau în
închirieri cu ora sau cu ziua a unor mijloace de transport sau utilaje cum ar fi
excavatoarele sau macaralele.
 Master leasing sau leasingul de containere este utilizat de către societăţile de
transport, care preferă să închirieze containerele decât să le achiziţioneze. Companiile
specializate în ţinerea parcului de containere le pun la dispoziţia cărăuşilor fie pentru o
perioadă de timp (term leasing), fie pentru o anumită călătorie (trip leasing). Acest tip
de leasing prezintă anumite asemănări cu rentingul, însă diferenţele rezidă, în
principal, din natura subiecţilor care iau parte la cele două tipuri de operaţiuni: master
leasingul este folosit, în special, în comerţul internaţional, în timp ce rentingul este, de
regulă, un contract comercial de drept intern.
 Leveraged lease presupune finanţarea parţială de către societatea de leasing a
valorii echipamentelor, diferenţa fiind acoperită de alţi creditori. Acest tip de leasing
este utilizat în cazul finanţării unor echipamente de mare valoare.
Derularea operaţiunii de leasing;avantajele şi limitele leasingului
Părţile implicate într-o operaţiune de leasing sunt locatorul (care poate fi

producătorul bunurilor sau o societate de leasing) şi utilizatorul. Derularea leasingului
are loc în mai multe etape. Potenţialul utilizator adresează o cerere de ofertă
locatorului. În cazul în care locatorul este o societate de leasing, acesta acceptă cererea
de oferă şi contactează un producător pentru echipamentul solicitat. Următoarea etapă
este încheierea contractului de leasing după care are loc cumpărarea echipamentului de
către societatea de leasing şi livrarea lui utilizatorului. Acesta plăteşte locatorului o
chirie lunară care cuprinde pe lângă plata serviciului făcut de locator (comision şi
54
Gabriel Tiţa-Nicolescu, Regimul juridic al operaţiunilor de leasing, Editura All Beck, Bucureşti,
2003, pag. 111-112
71
dobândă) şi o parte aferentă amortizării mijlocului respectiv. Utilizatorul beneficiază
integral de serviciile bunurilor, imediat după închiriere.
La expirarea contractului de leasing, utilizatorul are triplă opţiune: restituirea bunului,
prelungirea contractului de leasing sau cumpărarea utilajului la valoarea reziduală
(valoarea rămasă).
Extinderea rapidă a leasingului se datorează avantajelor sale atât pentru

utilizator cât şi pentru furnizor. Pentru utilizator, subliniem următoarele avantaje:
 acesta are posibilitatea de a folosi cele mai moderne şi eficiente echipamente
şi utilaje de producţie, fără a dispune de suma necesară pentru cumpărarea acestora;
 prin plata periodică a ratelor de leasing, se economiseşte sau se direcţionează
spre alte utilizări capitalul propriu;
 valoarea constantă a ratelor de leasing facilitează programarea mai riguroasă a
cheltuielilor;
 prin stabilirea duratei de leasing, utilizatorii au posibilitatea de a dispune în
permanenţă de mijloace de producţie performante;
 posibilitatea evitării uzurii morale, prin convenirea înlocuirii utilajelor ce fac
obiectul operaţiunilor de leasing;
 posibilitatea de a opta la expirarea duratei contractului fie pentru cumpărarea
bunului, prin plata valorii reziduale, fie pentru folosirea lui în continuare, plătind o
rată de leasing în cuantum redus.
Pentru furnizor, avantajele leasingului constau în:
 promovarea şi dezvoltarea producţiei, vânzărilor şi a exporturilor;
 atragerea de noi clienţi care nu pot plăti integral preţul, în cazul vânzărilor, sau
avansul în cazul vânzărilor pe credit;
 obţinerea unui profit mai mare, acesta fiind, de regulă, superior celui rezultat
din vânzările clasice.
Finanţatorul se implică în operaţiunile de leasing din considerente exclusiv
financiare, pentru plasarea pe termen mediu sau lung a capitalului propriu sau
împrumutat. Siguranţa plasamentului este oferită de dreptul de proprietate asupra
bunului care face obiectul operaţiunii de leasing.
În literatura juridică străină, se apreciază că dezvoltarea leasingului depinde în
mod esenţial de gradul de dezvoltare al economiei şi de sistemul fiscal. Lipsa
facilităţilor fiscale, mai cu seamă a celor vamale, presupune dezavantaje pentru părţile
implicate. Pentru utilizator, leasingul este eficient doar în cazul în care poate exploata
bunurile ce fac obiectul contractului pe toată durata acestuia. În general, leasingul este
mai costisitor decât creditul bancar sau vânzările pe credit, agenţii economici apelând
la această sursă de finanţare doar în cazul în care nu dispun de alte surse de finanţare
sau sumele economisite pot fi plasate spre investiţii mai profitabile. Pentru finanţator,
riscul principal constă în transmiterea folosinţei asupra bunului, fapt ce poate conduce
la deteriorarea lui de către utilizator şi imposibilitatea găsirii unui nou utilizator.
Forfetarea
Forfetarea - concept şi caracteristici
Forfetarea constă în transmiterea creanţelor pe care le are un agent economic

(în calitate de vânzător, furnizor), provenite din operaţiuni comerciale efectuate pe
credit, unei instituţii financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând să
72
recupereze contravaloarea acestora la scadenţă, de la debitor. Prin forfetare se
realizează finanţarea agenţilor economici pe termen scurt şi mediu, creanţele având
termene între 90 de zile – 1 an, respectiv 1 an –7 ani. Operaţiunea de forfetare este un
proces “prin care instituţia finanţatoare, denumită simplu finanţator, contra unei taxe
de forfetare (calculată pentru perioada de la data cumpărării până la data scadenţei
acesteia) cumpără fără recurs creanţe scadente la termen, încorporate în titluri de credit
sau plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie, de la beneficiarii acestora.”55
Deşi este definită uneori şi ca o formă derivată a operaţiunii de scontare, forfetarea
prezintă anumite caracteristici care o diferenţiază net de scontare.
1. În timp ce scontarea de derulează pentru perioade de credit scurte, forfetarea
se foloseşte pentru perioade medii şi chiar lungi (până la 10 ani).
2. Scontarea este o operaţiune cu recurs asupra creditorului (beneficiarului
titlului de credit), precum şi asupra celorlalţi obligaţi cambiali, în timp ce forfetarea
este o operaţiune fără recurs.
3. Titlurile de credit scontate de băncile comerciale pot face obiectul operaţiunii
de rescontare la banca centrală.
4. Operaţiunea de scontare este, de regulă, o operaţiune de finanţare a creanţelor
rezultate din tranzacţii comerciale interne, în timp ce operaţiunea de forfetare este o
operaţiune de finanţare a creanţelor rezultate din tranzacţii comerciale internaţionale,
între parteneri situaţi în ţări diferite.
5. Scontarea are ca obiect creanţele încorporate numai în titluri de credit
(cambie şi bilet la ordin), în timp ce forfetarea vizează atât creanţele încorporate în
titluri de credit, cât şi creanţele plătibile prin metode de plată asiguratorii (acreditiv
documentar sau scrisoare de garanţie).
Iniţial, operaţiunile de forfetare au apărut în Elveţia, dar în prezent, cel mai
important centrul este Londra. Operaţiunile de forfetare s-au dezvoltat şi diversificat,
fapt datorat, în mare măsură, intensificării schimburilor comerciale internaţionale.
Extinderea utilizării acestei metode de finanţare a condus la formarea a două pieţe:
piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară este locul unde are loc vânzarea-cumpărarea creanţelor între
exportatori şi finanţatori (bănci sau instituţii specializate). Exportatorul vinde
finanţatorului, fără recurs, creanţa scadentă la termen, iar finanţatorul plăteşte
exportatorului valoarea creanţei, mai puţin taxa de forfetare. În calitate de prim
cumpărător al creanţei, finanţatorul are obligaţia de a verifica valabilitatea, realitatea şi
legalitatea creanţei achiziţionate, fiind răspunzător faţă de eventualii cumpărători
ulteriori ai creanţei. Pentru realizarea acestor verificări, exportatorul are obligaţia de a
pune la dispoziţia finanţatorului toate documentele necesare. În unele situaţii,
exportatorul solicită finanţatorului păstrarea confidenţialităţii asupra tranzacţiei
comerciale. În aceste cazuri, creanţele vor putea fi tranzacţionate pe piaţa secundară
fără a fi însoţite de documentele comerciale, finanţatorul confirmând cumpărătorului
legalitatea, valabilitatea şi realitatea creanţei tranzacţionate. Uneori, exportatorul poate
interzice finanţatorului vânzarea creanţelor pe piaţa secundară, condiţionând
finalizarea operaţiunii de forfetare de păstrarea creanţelor în portofoliul primului
cumpărător, până la scadenţă.
Piaţa secundară “este spaţiul în care operaţiunile de vânzare-cumpărare a
creanţelor încorporate în titluri de credit sau plătibile prin metode de plată asiguratorii
55
Mihaela Rovenţa, Introducere în forfetare şi factoring. Tehnici moderne de finanţare a activităţii de
export, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 17
73
sunt efectuate numai între finanţatori.” 56 Vânzarea creanţelor deţinute de un finanţator
se poate face în totalitate sau în parte, atunci când creanţa este plătibilă în mai multe
tranşe. La rândul său, al doilea cumpărător poate vinde creanţa pe piaţa secundară
către alţi finanţatori, primind valoarea acesteia mai puţin taxa de forfetare.
Băncile şi instituţiile specializate acţionează concomitent pe cele două pieţe,
prezenţa mai pronunţată pe una din cele două pieţe depinzând de politica instituţiei
respective. Decizia de a acţiona pe piaţa secundară în calitate de vânzător sau
cumpărător este influenţată de mai mulţi factori.
1. Evoluţia ratei dobânzii sau randamentului oferit de alte plasamente financiare
(obligaţiuni, credite, acţiuni) poate sta la baza unei decizii de vânzare a unor creanţe,
dacă aceste plasamente alternative sunt mai interesante din punctul de vedere al
câştigului sau riscului.
2. Pentru diversificarea riscului, fiecare instituţie de forfetare îşi stabileşte un
plafon valoric de expunere alocat ţării garantului sau zonei geografice în care acesta
activează. Prin urmare, o oferta nu poate fi onorată, dacă acest plafon a fost atins,
decât prin vânzarea unor creanţe deja existente în portofoliu.
3. În vederea diminuării riscului, se stabileşte şi o limită de expunere alocată
garantului, în funcţie de situaţia financiară a acestuia (bancă sau instituţie
specializată). Deci, vânzările şi cumpărările de creanţe ţin cont şi de această restricţie.
4. Oferta primită de la debitorul creanţei pentru răscumpărarea creanţei nu este
refuzată de finanţator, deoarece se elimină astfel riscul de neîncasare, iar fondurile
obţinute pot fi orientate spre alte oportunităţi de afaceri.
Succesul tranzacţiilor pe piaţa secundară depinde de riscul de ţară al plătitorului/
garantului şi de bonitatea acestuia.
Taxa de forfetare
Deoarece finanţatorul renunţă la dreptul de recurs, taxa de forfetare, exprimată

în sumă absolută, este dedusă din valoarea nominală a creanţei şi se plăteşte în
momentul finalizării operaţiunii de forfetare. Elementele luate în calcul sunt
următoarele:
 rata dobânzii care cuprinde o rată de bază (LIBOR, FIBOR etc.) şi o marjă, care
acoperă riscul operaţiunii, costurile de administrare ale operaţiunii şi un profit al
finanţatorului;
 numărul de zile calendaristice – calculat ca diferenţă între data scadenţei creanţei şi
data efectuării operaţiunii de forfetare (data la care vânzătorul creanţei încasează
valoarea acesteia);
 comisionul de angajament se percepe ca un procent din valoare creanţei în situaţia
în care finanţatorul se angajează faţă de exportator, ca în cadrul unei perioade
determinate (în general, până la 12 luni de la data emiterii angajamentului) să îi
cumpere exportatorului creanţe viitoare, scadente la termen, rezultate din diferite
tranzacţii comerciale; nivelul acestui comision se fixează în funcţie de:
- valuta tranzacţiei – pentru valutele cu volatilitate ridicată,
comisionul este mai mare,
- perioada de valabilitate a scrisorii de angajament
56
Mihaela Rovenţa, Introducere în forfetare şi factoring. Tehnici moderne de finanţare a activităţii de
export, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag 31.
74
- şi riscul de ţară al importatorului/garantului.
 comisionul de opţiune perceput de finanţator pentru oferta de finanţare prin
opţiune emisă în favoarea exportatorului; oferta de finanţare prin opţiune se
transformă automat, după semnarea contractului de vânzare-cumpărare, într-un
angajament ferm al finanţatorului privind efectuarea operaţiunii de forfetare.
Taxa de forfetare se exprimă procentual şi în sumă absolută. În general, taxa de
forfetare este fixă, dar ea poate fi şi variabilă, caz în care este modificabilă la un
anumit interval de timp convenit între exportator şi finanţator.
Valoarea taxei de forfetare se calculează după mai multe metode.
1. Metoda straight discount – STD. Taxa de forfetare se
determină pe baza formulei de calcul a dobânzii prin raportarea produsului dintre
valoarea nominală a creanţei, rata dobânzii şi numărul de zile aferente finanţării la
baza de calcul ( 360 sau 365 de zile).
FV d t
TF =
360
unde: TF este valoarea taxei de forfetare (forfaiting fee)

FV - valoarea nominală a creanţei (face value)
d - rata dobânzii aferentă operaţiunii de forfetare (discount rate)
t - numărul de zile
Valoarea prezentă sau rămasă a creanţei (PV) se calculează prin deducerea din
valoarea nominală a creanţei a taxei de forfetare.
PV=FV – TF
2. Metoda discount to yield –DTY exprimă, din punctul de vedere al

finanţatorului, rata venitului asupra capitalului investit, iar din perspectiva
exportatorului, rata dobânzii plătită pentru operaţiunea de forfetare.
PV=FV/Di
TF=FV – PV
d t
Di=1+
360
unde Di este divizor.
Alegerea bazei de calcul este un alt element important care contribuie la corecta
calculaţie a taxei de forfetare. În practică, se utilizează
 metoda franceză: 365/360 zile, adică numărul exact de zile
din cadrul fiecărei luni şi un număr de 360 de zile pe an;
 metoda germană: 360/360 de zile, adică 30 de zile pentru
fiecare lună şi 360 de zile pe an.
Factoringul
Factoringul – concept şi clasificare
75
Factoringul este o operaţiune financiar-bancară prin care are loc o
transformarea în lichidităţi a creanţelor rezultate în urma livrării bunurilor sau prestării
serviciilor. Dezvoltarea factoringului a fost determinată de extinderea vânzărilor
plătibile la un termen de 30-180 de zile de la data livrării mărfurilor.
Factoringul este un produs financiar complex, care presupune un ansamblu de
operaţiuni: creditare, asumarea riscului de neîncasare a creanţelor, servicii de urmărire
şi încasare a creanţelor şi de evidenţă contabilă a acestora.
În operaţiunile de factoring, o parte - factorul - se obligă să asigure recuperarea
creanţelor aderentului (exportatorului) de la clienţii săi (importatorii). Aderentul
remite factorului creanţele sale sub formă de facturi, iar factorul se subrogă în
drepturile aderentului privind încasarea acestor creanţe. Plata creanţelor către aderent
se face de către factor fie imediat (factoring clasic), fie la scadenţă (factoring la
scadenţă). În practică, factorul plăteşte imediat aderentului, în general, 85% din
valoarea facturilor, iar restul la scadenţă.
Factoringul este o tehnică de finanţare care s-a extins considerabil atât pe plan
intern cât şi pe plan internaţional, deoarece în contractul comercial de vânzare-
cumpărare sau prestare servicii, părţile contractante nu au optat pentru metode de plată
asiguratorii cum ar fi acreditivul documentar sau garantarea plăţii prin aval sau
scrisoare de garanţie. Cele două tipuri de factoring – naţional şi internaţional cunosc
multe asemănări, deoarece factoringul internaţional s-a dezvoltat ca urmare a
extinderii utilizării acestor operaţiuni pe plan intern, dar prezintă şi anumite diferenţe.
Derularea operaţiunilor de factoring
Având în vedere caracterul complex al factoringului internaţional, vom

prezenta în continuare, etapele derulării unei astfel de operaţiuni.
1. Se încheie contractul internaţional de vânzare-cumpărare prin care se prevede
efectuare plăţii la o dată ulterioară livrării mărfurilor.
2. Exportatorul se adresează unui factor de export din ţara sa în vederea iniţierii
operaţiunii de factoring. Factorul de export solicită exportatorului completarea unei
cereri care să cuprindă următoarele informaţii: denumirea societăţii, forma juridică şi
sediul, obiectul de activitate, clienţii externi, volumul şi valoarea vânzărilor pentru
fiecare client extern, descrierea bunului sau serviciului care face obiectul exportului,
termenul de încasare pentru creanţele externe.
3. Factorul de export selectează un factor de import situat în ţara exportatorului
în vederea participării la operaţiunea de factoring. Acestuia îi sunt prezentate toate
informaţiile necesare pentru a se decide asupra implicării în operaţiunea de factoring.
4. Factorul de import analizează informaţiile primite de la factorul de export cu
cele deţinute în baza sa de date şi decide asupra realizării operaţiunii. Odată decizia
luată, acesta stabileşte limita de credit (inclusiv valabilitatea acesteia) pentru
importator şi transmite această informaţie factorului de export.
5. Odată cu aprobarea cererii de factoring, exportatorul procedează la livrarea
bunurilor sau prestarea serviciilor conform clauzelor contractuale.
6. Exportatorul încheie cu factorul de export un contract de factoring şi prezintă
acestuia documentele care dovedesc îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul
comercial. Prin acest contract, are loc transmiterea drepturilor de creanţă aferente
facturii comerciale de la exportator către factorul de export.
7. Exportatorul primeşte parţial sau total contravaloarea facturii.
76
8. Factorul de export notifică factorului de import transmiterea dreptului de
proprietate asupra creanţelor cumpărate de la exportator.
9. Factorul de import urmăreşte achitarea datoriilor de către importator, vărsând
sumele colectate către factorul de export.
10. Factorul de export plăteşte exportatorului diferenţa de bani, mai puţin
valoarea comisioanelor de factoring.
În general, operaţiunea de factoring este fără recurs asupra exportatorului, motiv
pentru care factorii de export procedează la determinarea bonităţii exportatorilor pe
baza situaţiilor financiare ale acestora, certificate de societăţi autorizate. Operaţiunea
de factoring fără recurs se transformă automat într-o operaţiune cu recurs în situaţia în
care exportatorul nu şi-a îndeplinit integral obligaţiile asumate prin contractul
comercial. Riscul de credit aferent contractului comercial între importator şi exportator
este preluat de factorul de import, acesta evaluând şi stabilind limita de credit până la
care preia riscul de neplată al debitorului. În cazul unei operaţiuni de factoring fără
recurs, exportatorul este asigurat integral împotriva riscul de neîncasare al facturii.
Fiind o tehnică complexă, costul operaţiunii de factoring presupune două
componente:
 dobânda de finanţare, corespunzătoare perioadei de credit la care se adaugă o
marjă în funcţie de valoarea exportului, valuta creanţei, riscul de ţară al
debitorului, tipul factoringului – cu recurs sau fără recurs asupra exportatorului;
 comision de management al creanţelor variază, de regulă, între 0,5% şi 3% din
valoarea facturilor, fiind stabilit în funcţie de mărimea exportatorului (măsurată pe
baza cifrei de afaceri), numărul livrărilor şi domeniul de activitate
6.3. Rezumat
Intensificarea operatiunilor de comert exterior a condus la aparitia si

dezvoltarea unor tehnici specifice de finantare cum ar fi creditul cumparator, creditul
furnizor, leasingul, factoring sau forfetare.
1. Taxa de forfetare este determinata de:

a) cursul actiunilor tranzactionate de emitent;
b) cursul obligatiunilor tranzactionate de emitent;
c) rata dobanzii;
d) rata de factorig;
e) rata de leasing.
2. Forfetarea:
a) este o tehnica de finantare a operatiunilor de comert exterior;
b) este o operatiunie pe termen scurt;
c) este o operatiune pur speculativa, realizata pe piata bursiera;
d) este o operatiune de acoperire a riscurilor financiare;
e) este similara cu operatiunea de leasing.
77
1. Definiţi creditul furnizor.
2. Definiţi creditul cumpărător.
3. Cum se realizează garantarea creditelor de export?
4. Care sunt principalele tipuri de leasing?
5. Cum se derulează operaţiunea de leasing?
6.6. Bibliografie

Editura Economică, diverse editii,
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=103&idb=6
2. Gabriela Anghelache, Carmen Obreja, Relatii monetare internationale –
concept, interdependente, tranzactii, Editura ASE, Bucuresti, 2017
3. Rovenţa Mihaela, Introducere în forfetare şi factoring. Tehnici moderne de
finanţare a activităţii de export, Editura Economică, Bucureşti, 2002
4. Tiţa-Nicolescu Gabriel, Regimul juridic al operaţiunilor de leasing, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003,
Raspunsuri test de autoevaluare
1. c, 2. a
78
RISCURI SPECIFICE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
INTERNAŢIONALE ŞI MODALITĂŢI DE ACOPERIRE A
ACESTORA
OBIECTIVE
 Înţelegerea conceptelor de risc de ţară, risc financiar
 Cunoaşterea factorilor de influenţă şi a tehnicilor de acoperire
7.1. Riscul de ţară

7.2. Riscul valutar, de preţ şi de dobândă
7.3. Riscul de nerambursare a creditelor şi operaţiunile cu derivate pe credit
7.4.REZUMAT
7.7. BIBLIOGRAFIE
79
RISCURI SPECIFICE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

INTERNAŢIONALE ŞI MODALITĂŢI DE ACOPERIRE
A ACESTORA
7.1 .Riscul de ţară
Riscul de ţară - concept, componente, analiză
Riscul de ţară reprezintă probabilitatea înregistrării unor pierderi financiare în

afacerile internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice şi sau politice
specifice ţării partenerului de afaceri.
Riscul de ţară are trei componente:
1) riscul suveran care reprezintă probabilitatea ca un stat suveran, la un moment
dat să nu poată sau să nu dorească să-şi onoreze angajamentele externe, din cauze
aflate sub controlul guvernului respectiv;
2) riscul de transfer care este probabilitatea ca un guvern să nu vrea sau să nu
poată să pună la dispoziţia firmelor valuta solicitată în schimbul monedei naţionale
pentru achitarea obligaţiilor externe,
3) riscul general de ţară care cuprinde acele evenimente economice, sociale sau
politice cu caracter general care pot conduce la imposibilitate de plată.
Riscul suveran depinde de performanţele economice şi de schimbările politice
din ţara respectivă. Riscul de transfer apare, în general, în ţările cu deficit cronic al
balanţei de plăţi, în care guvernul controlează schimburile valutare. Specialiştii 57 reţin
principalele forme de realizare a acestui control.
 Blocarea schimbului apare în cazul în care guvernul împiedică importatorii sau
debitorii, în general, să-şi onoreze datoriile în valută, cu toate că ei dispun de fondurile
necesare pentru realizarea acestor plăţi. Creditorii au două posibilităţi: fie aşteaptă
până în momentul în care restricţiile guvernamentale sunt ridicate, fie acceptă plata
obligaţiilor în moneda ţării respective.
 Practicarea cursurilor valutare multiple presupune existenţa simultană a mai multor
cursuri de schimb, care se aplică diferenţiat în funcţie de natura tranzacţiei cu
exteriorul.
 Raţionalizarea schimburilor – presupune obligaţia firmelor de a ceda veniturile în
valută către guvern la un curs stabilit prin lege. Ulterior, guvernul alocă valuta
firmelor pe care doreşte să le încurajeze şi refuză schimbul firmelor cu activitate “
nedorită” din punctul de vedere al echilibrului contului curent din balanţa de plăţi.
În sfera riscului general de ţară se includ evenimente cum ar fi devalorizările
semnificative ale monedei naţionale, schimbările bruşte de politică economică,
tratamentul discriminatoriu aplicat firmelor străine, recesiuni ample, războaie,
revoluţii.
Riscul de ţară are un caracter multidimensional, materializarea sa putând lua
diferite forme58.
57
Monica Dudian, Evaluarea riscului de ţară, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 6
58
Monica Dudian, opera citată, pag. 6
80
 Evenimente care pun sub semnul întrebării întreaga rentabilitate şi/sau
recuperare a investiţiilor: confiscare, naţionalizare, devalorizare, restricţii în
repatrierea profiturilor, limitarea înfiinţării de filiale sau sucursale, deflaţia.
 Evenimente cu efecte adverse asupra profitabilităţii împrumuturilor din
străinătate: taxe speciale şi reţineri aplicate capitalului nerambursat,
managementul ratei dobânzii; întârzieri impuse de guvern în achitarea
obligaţiilor externe ale sectorului public sau privat.
 Evenimente nefavorabile din punctul de vedere al recuperării împrumuturilor
externe: controlul schimburilor valutare şi politici interne neprevăzute care
afectează capacitatea firmelor de a produce sumele necesare restituirii datoriei.
Evaluarea riscului de ţară presupune o analiză amănunţită a situaţiei

economice, sociale şi politice din ţara respectivă. Toate metodele de evaluarea se
bazează pe un set comun de indicatori.
Indicatorii privind situaţia economică evaluează cantitatea şi calitatea resurselor
materiale, umane şi financiare de care dispune o ţară precum şi eficienţa utilizării
acestor resurse.
 Produsul intern brut pe cap de locuitor prin care se apreciază nivelul de dezvoltare
al ţării.
 Creşterea economică care se apreciază de regulă prin ritmul anual de creştere al
PIB real. Utilizarea PIB real elimină creşterile artificiale, generate de inflaţie şi
prezintă o imagine mai fidelă a tendinţei economiei.
 Inflaţia reflectă gradul de stabilitate al preţurilor, pentru măsurarea acestui
fenomen fiind utilizat fie deflatorul PIB, fie indicele general al preţurilor de
consum.
 Ponderea agriculturii şi a sectorului industrial în PIB.
 Ponderea sectorului public în PIB.
 Deficitul bugetar ca procent din PIB poate oferi informaţii privind evoluţia inflaţiei
şi a balanţei de plăţi. Existenţa unui deficit ridicat (mai mare de 3%), determină o
creştere a masei monetare şi a creditului, ducând la accelerarea inflaţiei şi la
înrăutăţirea situaţiei balanţei de plăţi
 Investiţiile interne brute ca procent din PIB – analiza evoluţie acestui indicator
oferă informaţii cu privire la creşterea economică. Există situaţii în care utilizarea
neraţională a unor investiţii importante conduce la o creştere economică redusă.
Deci este important să se calculeze creşterea investiţiilor dintr-o perioadă şi
creşterea PIB din perioada următoare.
Indicatorii structurii financiare determină costului capitalului şi încurajează
formarea economiilor interne şi stimulează realizarea de investiţii. Gradul de
dezvoltare al pieţei financiare are influenţă asupra modalităţilor de finanţare şi
costurilor la care se mobilizează capitalurile. Evaluarea situaţiei financiare a unei ţări
se face cu ajutorul unui set de indicatori59, cum ar fi: viteza de circulaţie a monedei,
rata lichidităţii monetare calculată ca raport între masa monetară şi PIB; rata medie a
dobânzii; rata economisirilor; volumul creditelor acordate; volumul tranzacţiilor
bursiere; accesibilitatea pe piaţa creditului şi pe piaţa de capital; siguranţa sistemului
financiar-bancar.
59
Cristian Păun, Laura Păun, Riscul de ţară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag.
144-146
81
Indicatorii balanţei de plăţi sunt utilizaţi pentru aprecierea capacităţii unei ţări
de a obţine valuta necesară acoperirii datoriei externe şi de a face faţă la şocurile
externe. Printre cei mai importanţi indicatori utilizaţi se numără:
 ritmul de creştere al importurilor şi exporturilor;
 ponderea exportului şi importului în PIB, indicatori prin care se măsoare fie
gradul de valorificare a produselor interne pe alte pieţe, fie gradul de
dependenţă externă al economiei naţionale;
 gradul de acoperire a importurilor prin exporturi, care surprinde rolul
comerţului exterior asupra creşterii economice;
 distribuţia geografică a exporturilor prin care se urmăreşte gradul de
diversificare a exporturilor şi competitivitatea externă a producţiei naţionale;
 elasticitatea exporturilor ţării respective faţă de importurile mondiale care se
calculează ca raport între ritmul de creştere al exporturilor unei ţări şi ritmul de
creştere a importurilor mondiale, din care se scad importurile ţării analizate (se
determină astfel sensibilitatea exporturi-lor naţionale în raport cu cererea
mondială de bunuri şi servicii);
 elasticitatea importurilor ţării respective faţă de exporturile mondiale care se
calculează ca raport între ritmul de creştere al importurilor unei ţări şi ritmul de
creştere al exporturilor mondiale, arătând gradul de permeabilitate al
economiei naţionale la oferta internaţională de mărfuri şi servicii;
 elasticitatea cererii în funcţie de venit pentru produsele importate, calculată ca
raport între ritmul de creştere al importurilor şi ritmul de creştere al PIB sau
PNB;
 elasticitatea cererii în funcţie de venit pentru produsele exportate, care se
calculează ca raport între ritmul de creştere al exporturilor către principalii
parteneri şi ritmul de creştere al PNB al principalilor parteneri înmulţit cu
ponderea fiecărui partener în totalul exporturilor;
 dinamica schimburilor comerciale cu străinătatea;
 indicele raportului de schimb net calculat ca raport între indicele valorii medii
unitare a exporturilor şi indicele aferent importurilor, izolând incidenţa
preţurilor asupra activităţii de comerţ exterior.
 soldul contului curent;
 soldul contului de capital şi financiar;
 lichiditatea internaţională;
 stabilitatea cursului de schimb valutar;
 ponderea erorilor şi omisiunilor în total balanţă de plăţi;
 regimul valutar.
Indicatorii datoriei externe. Finanţarea activităţii economice nu se realizează
exclusiv din surse interne. În anumite cazuri, economiile naţionale nu pot susţine
importurile şi anumite proiecte investiţionale cu fondurile obţinute din exporturi şi
apelează la credite externe. Creditarea externă trebuie însoţită, din partea statului
debitor, de un set de măsuri de redresare economică, iar fondurile obţinute nu trebuie
utilizate pentru satisfacerea unor nevoi de consum, efectele pe termen lung fiind
negative. Pentru a măsura povara datoriei externe asupra unui stat şi capacitatea ţării
respective de a face faţă serviciului datoriei externe se analizează următorii indicatori:
 datoria externă raportată la PIB; literatura de specialitate nu reţine un nivel
critic pentru acest indicator, analiza trebuind corelată cu strategia economică,
profilul datoriei şi evoluţia dobânzilor pe piaţa externă;
 datoria externă raportată la exportul de bunuri şi servicii reflectă capacitatea
exportului de a finanţa obligaţiile care decurg din datoria externă;
82
 serviciul datoriei externe ;
 serviciul datoriei externe raportat la PIB prin care se determină capacitatea
economiei naţionale de a genera fluxuri valutare necesare plăţii dobânzilor şi a
tranşelor de credit.
Situaţia politică şi socială. Riscul de ţară este determinat nu numai de factori cu
caracter economic ci şi de factori politici şi sociali. Climatul politic al unei ţări trebuie
analizat cel puţin sub următoarele aspecte: forma de guvernare, sistemul partidelor
politice, personalităţile politice, stabilitatea şi permanenţa politicilor guvernamentale,
statul şi instituţiile sale, mecanismele de control. Anumite evenimente externe
influenţează şi ele capacitatea unei ţări a face faţă angajamentelor financiare
internaţionale. În această categorie, literatura de specialitate60, reţine: instabilitatea
politică regională, importanţa geopolitică (înzestrarea cu anumite resurse,
dimensiunile ţării respective), apartenenţa la o grupare politică sau economică.
Având în vedere impactul major al riscului de ţară atât asupra investiţiilor
private, cât şi asupra creditării externe a ţării respective, analiza riscului de ţară este
realizată de numeroase agenţii şi firme de evaluare 61 cum ar fi BERI (Business
Environmental Risk Information), The Economist Intelligence Unit, Standard and
Poor’s, Moody’s, Fitch IBCA, dar şi de diferite reviste economice cum ar fi The
Economist sau Euromoney. Modelele utilizate sunt diferite (analiza statistică, metode
probabilistice, sisteme statice etc.), însă se poate observa preponderenţa unor factori
consideraţi reprezentativi pentru evaluarea riscului de ţară, ţările fiind grupate în clase
de risc.
7.2. Riscul valutar, de preţ şi de dobândă
Definirea riscului valutar şi de dobândă
Riscul valutar este posibilitatea înregistrării unei pierderi în cadrul unei

tranzacţii economice sau financiare datorită modificării nefavorabile a cursului valutei
contractului în intervalul dintre momentul încheierii contractului şi momentul plăţii
sau încasării valutei. Riscul valutar poate afecta atât exportatorii cât şi importatorii.
Pentru exportatorul, riscul valutar apare datorită reducerii puterii de cumpărare a
valutei contractului între data perfectării tranzacţiei şi momentul încasării valorii
contractului. Aşadar, valuta contractului a suferit o depreciere. Exportatorul este
dezavantajat, pentru că, deşi încasează aceeaşi sumă, puterea de cumpărare a valutei
contractului a scăzut.
Pentru importator, riscul valutar apare datorită creşterii puterii de cumpărare a
valutei contractului între momentul perfectării tranzacţiei şi momentul plăţii valorii
contractului. Aşadar, valuta contractului a suferit o apreciere. Importatorul este
dezavantajat, pentru că, deşi plăteşte aceeaşi sumă, puterea de cumpărare a valutei
contractului a crescut.
Riscul de dobândă este posibilitatea înregistrării unei pierderi specifice unei
tranzacţii de genul acordării unui credit sau realizării unui plasament bancar, în
condiţiile modificării nefavorabile a ratei dobânzii pe piaţa monetară.
60
Monica Dudian, Evaluarea riscului de ţară, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 35
61
Băncile comerciale şi agenţiile de evaluare analizează cu preponderenţă riscul de transfer, în timp ce
firmele de evaluare a riscului de ţară realizează o activitate mult mai complexă a sferei de cuprindere a
riscului de ţară.
83
Riscul de preţ este posibilitatea înregistrării unei pierderi specifice unei
tranzacţii comerciale în urma modificării nefavorabile a preţului. Acest risc apare atât
în cazul tranzacţiilor încheiate la bursă, cât şi în afara bursei.
Tehnici interne de acoperire

a riscului valutar, de preţ şi de dobândă
Pentru acoperirea riscului valutar se pot utiliza diferite tehnici interne cum ar
fi: clauza valutară, alegerea valutei contractului, includerea în preţ a unei marje
asiguratorii, sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută
1. Clauza valutară. Clauzele valutare sau de consolidare valutară oferă numeroase
posibilităţi.
 Clauza valutară simplă prin care valuta contractului este legată de o altă valută,
numită valuta clauzei sau valuta etalon. Alegerea valutei clauzei este determinată,
în principal, de stabilitatea ei în timp. Prin această clauză se stabilesc, la momentul
încheierii contractului, următoarele elemente:
 cursul valutar la momentul încheierii contractului,
 abaterea minimă a cursului valutar pentru care se recalculează valoarea
contractului,
 momentul efectuării acestor calcule,
 piaţa de referinţă pentru cursul de schimb al celor două valute.
Variaţia procentuală a cursului de schimb se determină pe baza următoarei
formule:
C1
k= 1
C0
unde C1 este cursul valutar în momentul plăţii,
C0 - cursul valutar în momentul contractării.
Suma de plată se calculează astfel:
V1 = V0 ( 1+k)
 Clauza coşului valutar simplu prin care valuta contractului este legată de un coş
valutar, efectul fiind compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor ce
compun coşul valutar. Această clauză presupune stabilirea unor elemente similare
cu cele pentru clauza valutară şi anume:
 cursurile de schimb ale valutei contractului faţă de valutele din coş la
momentul încheierii contractului,
 abaterea minimă de la care se fac calculele,
 piaţa de referinţă pentru cursurile valutare,
 momentul recalculării valorii contractului.
Variaţia procentuală a cursurilor de schimb pentru valutele din coş este

următoarea:
1 n C1i
k=  1
n 1 C0 i
84
unde n este numărul valutelor din coş,
C1 şi C0 sunt cursurile valutare în momentul plăţii, respectiv în momentul
contractării.
Suma de plată se calculează astfel:
V1 = V0 (1+k)
Coşul valutar poate fi simplu (ponderea fiecărei valute din coş este aceeaşi
pentru toate valutele) sau ponderat (ponderea valutelor în coş fiind diferită, în funcţie
de importanţa valutei de piaţa internaţională, de ponderea ei în încasările şi plăţile
firmei, de ponderea volumului comerţului exterior al ţării cu ţările valutelor
respective) .
O variantă a clauzei coşului valutar este clauza DST a cărei utilizare extinsă a
fost determinată de accesul rapid şi sigur la cursul acestei unităţi monetare de cont
publicat zilnic de FMI.
2. Alegerea valutei contractului se va face ţinând cont de aspecte cum ar fi durata

contractului, politica menţinerii dinamice a structurii rezervelor valutare şi
sincronizarea plăţilor şi încasărilor în aceeaşi valută. În general, importatorul va
tinde să aleagă o monedă slabă, aflată în depreciere iar exportatorul va prefera o
monedă “ tare” aflată într-un proces de apreciere.
3. Includerea în preţ a unei marje asiguratorii care să acopere inflaţia, variaţia
nedorită a cursului. Marja asiguratorie este limitată, deoarece trebuie să se ţină
seama de preţurile internaţionale şi de cele interne.
4. Sincronizarea plăţilor şi încasărilor în valută asigură diminuarea riscului valutar
care se înregistrează doar pentru soldul operaţiunilor efectuare în aceeaşi monedă
sau pentru intervalul de timp în care nu se realizează sincronizarea.
Pentru acoperirea riscului de preţ, prin contractul comercial interna-ţional se

pot stabili anumite clauze contractuale.
1. Clauza de escaladare a preţurilor – este utilizată, în special, în cadrul
contractelor de lungă durată, unde între momentul încheierii contractului şi deci, al
convenirii preţului, şi momentul efectuării livrării şi respectiv al facturării întregii
contravalori a instalaţiei, utilajului etc., există un interval de timp mare în care pot
apărea influenţe nefavorabile determinate de: creşterea preţurilor la materii prime şi
materiale, creşterea preţurilor la combustibil şi energie etc.. Această clauză are ca scop
să stipuleze în contract acordul părţilor pentru ca preţul contractului să fie modificat în
momentul livrării în funcţie de indicele de modificare a preţurilor la produsul care
formează obiectul contractului sau la elementele de referinţă care compun preţul
respectiv. Comisia economică O.N.U. pentru Europa recomandă următoarea formulă
posibil de utilizat în stabilirea clauzei de escaladare a preţurilor:
 M1 S1 
Preţul de livrare = P  a  b M  c S  ,
0
0 0
unde P0 este preţul de contract;

a - marjă de siguranţă (este fixă), fiind, în fond, procentul din preţ care se consideră
constant (costuri fixe);
b - coeficient ce reprezintă ponderea materiilor prime şi materialelor în preţul total al
produsului;
85
c - coeficient ce reprezintă ponderea salariilor în preţul total al produsului;
M1, M0 - costul materiilor prime sau materialelor la data încheierii contractului (M0) şi la
data livrării sau a scadenţei ratei creditului (M1).
S0, S1- salariile directe medii în respectiva ramură de producţie sau într-o ţară dată în
cele două momente.
La încheierea contractului, părţile vor stabili următoarele elemente: momentul

recalculării preţului şi piaţa de referinţă pentru elementele care compun preţul.
Exemplu
Un agent economic din România încheie un contract de export pentru predarea
unei instalaţii la cheie. Pentru acoperirea riscului de preţ se prevede în contract clauza
preţului escaladat. Preţul contractului va fi recalculat la data plăţii pe baza
următoarelor elemente: ponderea cheltuielilor fixe este 15%; coeficientul de influenţă
a modificării preţurilor la materii prime este 53%; coeficientul de influenţă a
modificării salariilor directe este 32%; preţul de contract este 680000$. De la data
încheierii contractului şi până la data plăţii s-au înregistrat următoarele modificări:
preţul materiilor prime a crescut cu 20%, iar creşterea salariilor directe a fost de 12%.
Se cere determinarea preţului care urmează a fi plătit la scadenţă.
Rezolvare
Formula de calcul de la care vom porni este:
 M1 S1 
Preţul de livrare P1 = P  a  b M  c S  ,
0
0 0
a+b+c=1
P P 15%53%100%  20%  32% 100%  12%  
1 0

 
P1  PO  0.15  0.53 1.2  0.32 1.12 
P1 680.000 (0,15  0,636  0,3584)
P1 = 778.192 $.
2.Clauza de consolidare a valorii contractului de export prin plata în mărfuri.

În cazul exporturilor de produse complexe, pe bază de credit, o formulă des uzitată, o
constituie rambursarea creditului acordat (sub forma exporturilor de produse
complexe) în produse. Astfel, între valoarea integrală a contractului, a ratelor anuale
de rambursat şi produselor în care să se efectueze această rambursare se stabileşte o
relaţie de proporţionalitate. Utilizarea acestei tehnici permite ca indiferent de evoluţia
preţurilor la produsul în care se rambursează contravaloarea contractului, exportatorul
să primească aceeaşi cantitate de mărfuri, echivalentă preţului unitar stabilit în
momentul încheierii contractului.
Cantitatea anuală de produse ce urmează a fi livrată în contul creditului acordat

se stabileşte, în principiu, pe baza formulei:
V
C
P
unde C este cantitatea de produse ;
86
V - valoarea creditului acordat de furnizorul produsului complex;
P - preţul unitar, în momentul semnării contractului, al produsului în care
importatorul se angajează să ramburseze creditul;
3. Clauza de rectificare a preţurilor în funcţie de evoluţia acestora pe piaţa

reprezentativă a produsului. Ca o variantă a clauzei de escaladare a preţurilor, în
special în cazul exporturilor de maşini şi utilaje, există posibilitatea includerii în
contract a unei clauze prin care partenerii convin ca preţul mărfurilor ce formează
obiectul contractului să se modifice corespunzător evoluţiei preţurilor la produsele
respective pe piaţa sau pieţele reprezentative.
Includerea unei astfel de clauze în contract impune stabilirea pieţei
reprezentative a produsului respectiv, a publicaţiei de referinţă, precum şi modalitatea
de aplicare şi calcul a modificărilor de preţ. În esenţă, această clauză are la bază
principiul modificării automate a preţurilor din contract corespunzător evoluţiei
preţului internaţional la produsul respectiv.
În cazul în care publicaţia la care se face apel, pentru calculul modificărilor de
preţ, are preţurile exprimate într-o altă valută decât valuta în care urmează a se efectua
plata, este necesar să se aibă în vedere şi modificarea cursului valutar între cele două
monede: moneda de contract şi moneda în care sunt exprimate preţurile în publicaţie
sau pe baza cărora s-au calculat indicii. Alegerea pieţei de referinţă şi a publicaţiei
care să stea la baza calculelor constituie un element esenţial. In cazul în care produsul
exportat (maşină sau utilaj) nu se regăseşte ca atare într-o publicaţie, acesta se
asimilează cu un alt produs ai cărui indici de preţ se publică.
4. Clauza de revizuire a preţului reprezintă o modalitate de adaptare a

contractului la noile circumstanţe prin renegocierea preţului. 62 Ea obligă părţile să
procedeze la recalcularea preţului dacă se înregistrează o variaţie peste o anumită
limită a costului materiilor prime, al materialelor, al tarifelor de transport etc., care fac
tranzacţia mai oneroasă pentru una din părţi faţă de condiţiile avute în vedere la
încheierea contractului. Spre deosebire de clauzele de menţinere a echilibrului
contractual, părţile trebuie să ducă noi tratative de preţ, ceea ce se poate solda cu
tergiversări sau prelungiri ale duratei de executare a contractului.
5. Clauza de indexare este aceea care, în vederea contracarării efectului

variaţiei preţului, prevede legarea sumelor prevăzute în contract de un anumit etalon: o
marfă de referinţă, „produse tari” sau anumiţi indicatori sau indici. 63 Dacă valoarea
etalonului se modifică peste o anumită limită, se schimbă automat şi preţul din
contract cu procentul convenit de părţi. Această clauză este utilă atunci când marfa
care face obiectul contractului este influenţată direct de mişcarea preţurilor
internaţionale ale anumitor produse (exemplu: combustibili) care se iau ca etalon. În
cazul exportului pe piaţa inflaţionistă este indicată legarea preţului contractului de
deflatorul preţurilor de pe acea piaţă (expresie a nivelului procesului inflaţionist).
Pentru protejarea contra riscului de dobândă, principală tehnică internă este

clauza de actualizare64. Această clauză presupune recalcularea preţului în funcţie de
62
Popa Ioan, Tranzacţii comerciale internationale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pag 168
632
Popa, Ioan, opera citată, pag 167
64
Floricel Constantin., Galoş S., Petrescu Raluca, Relaţii valutar-financiare, Ed. Didactică- Pedagogică,
Bucureşti, pag 46
87
diferenţa ratei dobânzii în cele două momente, al efectuării plăţii faţă de data încheierii
contractului, precum şi de numărul de ani în care se derulează contractul.
Recalcularea se face după următoarea relaţie:
n
 r 
V1 V0  1   ,
 100 
unde V0, V1 este valoarea din contract şi valoarea recalculată;
r - diferenţa dintre rata dobânzii în momentul plăţii faţă de data încheierii
contractului;
n - numărul de ani în care se derulează contractul.
Tehnici externe de acoperire a riscului valutar,

de preţ şi de dobândă
Operaţiunile de swap
Swap-ul presupune schimbarea unui împrumut obţinut de un agent economic

în anumite condiţii, cu un altul obţinut de alt agent economic, cei doi considerând mai
avantajoase condiţiile în care a obţinut creditul cealaltă parte. Contractele de swap sunt
considerate instrumente financiare prin care se pot schimba condiţiile de plată ale unor
obligaţii financiare.
Operaţiunile de swap sunt de dată recentă (1980), însă urmele sale se pot regăsi
în secolul al XVIII-lea, în teoria avantajului comparativ a lui Ricardo. Această teorie
se bazează pe exemplu a două ţări care produc vin şi stofă. Dacă ţara A produce mai
eficient stofă decât ţara B, atunci ea dispune de un avantaj absolut pentru acest produs
în comparaţie cu ţara B. Conform teoriei lui Ricardo, chiar dacă ţara A are un avantaj
absolut şi pentru producţia de vin, acesta nu este un motiv pentru absenţa relaţiilor
comerciale dintre cele două ţări. Fiecare ţară trebuie să se specializeze în producerea
acelor bunuri pentru care dispune de un avantaj comparativ. Astfel, cele două ţări pot
face comerţ, prin schimbul surplusului de produse. Deci, fiecare ţară va dispune de
produsele de care are nevoie.
Existenţa swap-ului este explicată prin aplicarea acestei legi pentru procesul de
creditare. Firmele obţin credite în anumite condiţii în funcţie de bonitatea lor
financiară dar şi de cerere şi ofertă. Swap-ul permite agenţilor economici accesul la
condiţii mai bune comparativ cu cele care au fost obţinute iniţial prin procesul de
creditare.
Obiectivele acestor operaţiuni sunt obţinerea unor condiţii considerate mai
avantajoase şi reducerea costului finanţării, prin acoperirea riscului valutar şi/sau de
dobândă. Aşadar, într-o astfel de operaţiune este esenţială capacitatea părţilor
implicate de a prevedea evoluţia corectă a ratei dobânzii şi/sau cursului valutar,
operaţiunea fiind de tip “win-lost”.
În practică, se disting trei tipuri principale de swap: swap de rate ale dobânzii,
swap valutar şi swap mixt de rate ale dobânzii şi valute şi pot apărea cinci situaţii
distincte:
 schimbul unui împrumut cu rată a dobânzii fixă contra unui împrumut (exprimat în
aceeaşi valută) cu o rată a dobânzii variabile;
 schimbul unui împrumut cu rată a dobânzii variabile contra unui împrumut
(exprimat în aceeaşi valută) cu o rată a dobânzii variabile diferită;
altă valută) cu o rată a dobânzii variabile;
88
 schimbul unui împrumut cu rată a dobânzii variabile contra unui împrumut
(exprimat în altă valută) cu o rată a dobânzii variabile diferită;
altă valută) cu o rată a dobânzii fixe.
Părţile implicate sunt, de obicei, o bancă şi o societate comercială sau două
bănci. Pe plan internaţional, există bănci specializate de swap care acţionează fie în
calitate de broker, găsind un partener de contract pentru clientul care solicită acest
lucru, fie ca dealer, fiind parte contractantă într-o operaţiune de swap. În unele cazuri,
ambii parteneri pot fi companii, situaţie favorizată şi de procesul de dezintermediere
ce caracterizează piaţa financiară internaţională.
Poziţia iniţială dobândită prin semnarea unui contract de swap se poate
lichida65 în trei moduri:
 aşteptarea până la scadenţă şi încasarea sau plata unei diferenţe, în funcţie
de evoluţia dobânzii sau cursului de schimb;
 adoptarea unei poziţii de sens contrar celei iniţiale, prin încheierea unui
nou contract de swap cu partenerul iniţial;
 adoptarea unei poziţii de sens contrar celei iniţiale, prin încheierea unui
nou contract de swap cu un alt partener.
SWAP-ul de rate ale dobânzii este definit ca un aranjament între două părţi de
a schimba obligaţiile de dobândă pentru o anumită perioadă de timp, pentru o sumă
noţională. În acest caz are loc doar un schimb de dobânzi, nu şi de împrumuturi,
agenţii economici rămânând debitori faţă de creditorii iniţiali.
În funcţie de obligaţiile de plată a dobânzilor care se schimbă, se disting
următoare tipuri de swap:
 fix contra variabil, de exemplu se schimbă o rată fixă de 8% cu rată variabilă
calculată LIBOR (6 luni) sec.
 variabil contra variabil, cunoscut ca swap-ul de bază, presupune, de exemplu,
schimbarea unei rate variabile calculate LIBOR (6 luni) + 2% cu o rată variabilă
egală cu rata dobânzii de la obligaţiunile de stat +3%.
La încheierea contactului trebuie lămurite câteva aspecte pentru o bună
determinare a fluxurilor financiare viitoare ce urmează a fi plătite de părţile implicate.
Astfel, trebuie să se precizeze:
 piaţa de referinţă – piaţa monetară, piaţa obligaţiunilor sau a altor hârtii
de valoare,
 durata anului financiar – 360 sau 365 de zile, şi
 periodicitatea efectuării plăţilor – anual, semestrial, trimestrial.
Maturitatea acestor operaţiuni este de 1-30 de ani, de scadenţe mai mari
beneficiind firmele cu o foarte bună bonitate financiară. Piaţa de swap pentru scadenţe
de 3-5 ani este relativ lichidă, în timp ce pentru scadenţe de 1-2 ani, tranzacţiile sunt
foarte intense.
Swap-ul clasic presupune derularea imediată a operaţiunii, suma noţională 66
rămânând constantă pe perioada desfăşurării acestei operaţiuni. În practică se pot
întâlni diferite variante cum ar fi:
 swap-ul amortizabil (amortising swap), caz în care suma noţională asupra căreia
se aplică dobânda se reduce conform unei scheme predeterminate;
65
Dumitru Miron, Cristian Păun, Aspecte financiar-valutare ale relaţiilor economice internaţionale,
Editura ASE, Bucureşti, 2001
66
Noţionalul este un activ de referinţă imaginar.
89
 accreting swap este similar cu swap-ul amortizabil, cu deosebirea că suma
noţională creşte conform unei scheme predeterminate;
 “roller costers” combină caracteristicile celor două tipuri prezentate mai sus;
 “forward start swap” presupune stabilirea tuturor detaliilor operaţiunilor,
inclusiv preţul, derularea operaţiunii urmând a avea loc la o dată ulterioară, de
exemplu peste 6 luni.
Swap-urile pe valute sunt acorduri OTC care au apărut încă din anii 70 ai
secolului trecut, însă primul swap important de acest gen, pe termen lung, a fost
realizat în 1981 de către Banca Mondială şi IBM.67 Apariţia acestui tip de swap a fost
determinată de posibilitatea agenţilor economici de a obţine împrumuturi, în condiţii
avantajoase, exprimate însă în valute de care nu aveau nevoie. Astfel, o firmă are
nevoie de un credit în franci elveţieni, însă rata dobânzii la care poate obţine acest
credit este foarte ridicată. În schimb, această firmă poate obţine de la bancă un
împrumut în dolari americani, cu un cost mai redus. In aceste condiţii, firma poate găsi
o altă companie care are nevoie pentru finanţarea unor proiecte investiţionale de dolari
americani, dar care a obţinut de la banca sa un împrumut exprimat în franci elveţieni.
Deci, cele două firme pot semna un acord de swap.
Swap-ul pe valute presupune schimbul dobânzilor aferente unor împrumuturi
exprimate în valute diferite, având loc şi schimbul celor două împrumuturi. Părţile
implicate plătesc şi principalul asupra căruia se calculează dobânzile. Împrumuturile
sunt exprimate în valute diferite, dar mărimile relative sunt determinate de la semnarea
contractului pe baza cursului valutar la vedere. Comparativ cu swap-ul de rată a
dobânzii, în cazul swap-ului pe valute, riscurile sunt mai mari deoarece are loc şi
schimbul împrumuturilor, iar dobânzile care se schimbă sunt exprimate în valute
diferite.
Ca şi în cazul swap-ului tradiţional, dobânzile se calculează pe baza unor rate
diferite aferente valutor implicate, cum ar fi de exemplu: PIBOR pentru euro şi
LIBOR + marjă pentru dolarul american.
Ratele dobânzilor pentru cele două credite pot fi rate fixe, fiind vorba de un
swap pe valute fix-pentru - fix (fixed-to-fixed currency swap) sau una poate fi fixă si
cealaltă flotantă sau ambele sunt variabile, caz în care aveam un swap încrucişat pe
valute (cross curency swap).
Swap-ul pe mărfuri (commodity swap) sunt tranzacţii pur financiare, care nu
presupun nici o livrare fizică de mărfuri, fiind de fapt o înţelegere între două părţi, prin
care cel puţin un set de plăţi este stabilit pe baza preţurilor mărfurilor sau pe baza unui
indice bursier de mărfuri68. Această tranzacţie este utilizată de producătorii şi
consumatorii care doresc să se protejeze împotriva riscului de preţ. Astfel, producătorii
de pâine şi alte produse de panificaţie se acoperă prin intermediul unui astfel de swap
împotriva riscului de creştere a preţului cerealelor, în timp ce companiile aeriene
iniţiază operaţiuni de swap pentru diminuarea riscului de majorare a preţului
carburanţilor. Începând cu anii 90 ai secolului al XX-lea, cel mai important tip de
swap de mărfuri este cel de produse energetice (produse petroliere).
De exemplu, companiile aeriene trebuie să fixeze preţurile la bilete în avans,
însă orice fluctuaţie a preţului la combustibili le afectează, deoarece cumpărarea
combustibilului se realizează în baza unor contracte pe termen lung, cu livrări lunare.
Aceste contracte de cumpărare a combustibilului au preţuri determinabile, la o dată
67
Introducere în studiul poduselor financiare derivate, Editura Economică, Bucureşti, 200, pag. 156
68
Idem, pag. 160.
90
ulterioară, preţurile de livrare fiind fixate pe baza unei cotaţii bursiere sau a unui
indice de preţ mediu lunar, cum ar fi Platts69.
Pentru că veniturile companiilor aeriene sunt, oarecum fixe, iar costurile sunt
variabile, ele iniţiază swap-uri energetice, în general pe perioade de 2 ani, cu termene
de plată semestriale – dată la care plătesc sau primesc o sumă de bani în funcţie de
evoluţia cotaţiilor bursiere sau indicilor de preţ. În baza acordului de swap, firma
convine la efectuarea unor plăţi fixe, iar banca la realizarea unor plăţi în funcţie de
evoluţia indicelui de preţ stabilit. La datele convenite, se face diferenţa dintre plăţi, iar
suma netă este plătită fie de bancă, fie de companie. Dacă preţul petrolului scade,
atunci firma se aprovizionează la preţuri mai avantajoase, însă este obligată prin
acordul de swap să plătească la bancă diferenţa dintre preţul fixat şi preţul fluctuant.
În cazul în care preţul combustibilului creşte, s-a produs riscul de preţ, însă banca
plăteşte companiei diferenţa între preţul fixat şi de fluctuant. Rezultatul final al
operaţiunii de swap este de fapt fixarea costurilor, indiferent de evoluţia preţurilor pe
piaţa petrolului.
Swap-ul pe acţiuni (equity swap) este o metodă de acoperire a riscurilor

utilizată de managerii de portofoliu sau de către investitorii instituţionali care urmăresc
o gestionare optimă a titlurilor financiare pe care le deţin. Acest tip de tranzacţie dă
posibilitatea de a transfera active în alte ţări, evitând-se costurile ridicate de
tranzacţionare de pe piaţa de capital, precum şi reglementările specifice fiecărei pieţe
în parte. Un swap pe acţiuni reprezintă angajamentul între două parţi, din care cel
puţin una dintre părţi este de acord să-i plătească celeilalte părţi o rată de randament
bazată pe indici bursieri, în conformitate cu un grafic de termene viitoare. Cealaltă
parte efectuează plăţi bazate pe baza valorii fixe sau flotante ale unui alt indice bursier.
Plăţile sunt bazate pe un anumit procent convenit, aplicat la valoarea capitalului
noţional de referinţă.70
De exemplu, un investitor american deţine în portofoliu valori mobiliare
americane, dar ar dori să-şi diminueze riscul de ţară dorind să cumpere şi titluri
financiare de pe piaţa germană, care să deţină circa 15% din portofoliu. O primă
soluţie ar fi vânzarea unor titluri din portofoliu şi cumpărarea de acţiuni germane.
Pentru a evita costurile de tranzacţionare cât şi problemele care pot apărea la operarea
pe pieţele bursiere externe, optează pentru un swap pe acţiuni, încheiat cu o bancă
comercială sau o bancă de investiţii. În baza acordului, se convin următoarele:
- valoarea capitalului noţional este egală cu 15% din valoarea actuală a
portofoliului;
- plăţile sunt făcute pe o bază trimestrială;
- investitorul plăteşte trimestrial rata de rentabilitate specifică indicelui
bursier Standar&Poor’s către bancă;
- banca plăteşte la fiecare trimestru către investitor rata de rentabilitate
specifică indicelui specific pieţei germane de capital DAX.
Deci, swap-ul pe acţiuni oferă posibilitatea de a pătrunde pe pieţele externe,
fără constrângeri şi complicaţiile specifice tranzacţiilor bursiere derulate în străinătate.
În practică, părţile pot conveni ca plăţile să fie făcute pe anumite sectoare ale pieţei
bursiere (cu ajutorul indicilor sectoriali) sau chiar pe anumite titluri. În plus, în funcţie
de atitudinea investitorilor faţă de riscul valutar, plăţile se pot face baza capitalurilor
noţionale exprimate în aceeaşi valută sau în valute diferite, în funcţie de pieţele pe care
69
Platts este lider mondial în furnizarea de informaţi privind piaţa energetică (petrol, cărbune, gaze,
electricitate, energie nucleară, metale şi produse petrochimice).
70
Introducere în studiul produselor financiare derivate, Editura Economică, 2000, Bucureşti, pag. 165
91
se operează. De asemenea, părţile pot opta între valori fixe şi variabile ale capitalului
noţional. Un capital noţional fix înseamnă că portofoliul este reechilibrat periodic
pentru a se menţine aceeaşi alocaţie procentuală convenită iniţial. Un capital noţional
variabil nu este echilibrat, el micşorându-se sau mărindu-se în funcţie de evoluţia
preţurilor titlurilor financiare din componenţa portofoliului.
În prezent, Banca Mondială oferă posibilităţi de acoperire a riscului de

dobândă şi a riscului valutar prin tehnici de swap de dobânda, sap pe valute şi swap de
mărfuri. Swap-urile de rată a dobânzii şi pe valute sunt disponibile, în principal, pentru
francul elveţian, euro, lira sterlină, yenul japonez şi dolarul american. În cazul swap-
ului de rată a dobânzii, valoarea maximă a împrumutului noţional este de 500 mil
USD, iar pentru swap-ul de valute de 300 mil USD, maturitatea fiind de cel puţin 10-
12 ani. Valoarea minimă a unei tranzacţii este de 25 mil USD.
Pentru iniţierea unor astfel de tranzacţii, clienţii Bănci Mondiale trebuie să
plătească anumite comisioane, într-o perioadă de 60 de zile de la data încheierii
tranzacţiei, diferenţiate în funcţie de tipul operaţiunii. Astfel, pentru swap-ul de rată a
dobânzii , comisionul este de 1/8%, pentru swap-ul valutar de ¼%, iar pentru swap-ul
de mărfuri de 3/8%. Agenţii economici care au încheiat astfel de tranzacţii cu Banca
Mondială, au posibilitatea de a finaliza mai devreme operaţiunea, plătind un comision
de finalizare mai rapidă egal cu cel de iniţiere a operaţiunii. 71
Opţiunile cap, floor şi collar
Opţiunile pe diferenţele de rată ale dobânzii sunt considerate instrumente

sintetice, care dau dreptul cumpărătorului opţiunii, în schimbul plăţii unei prime, de
fixa o limită inferioară şi/sau superioară pentru rata dobânzii aferentă unui împrumut
sau unui plasament realizat la o rată variabilă. Durata contractului poate fi de câteva
luni sau câţiva ani, fapt ce influenţează modul de plată al primei. În principiu, prima
este plătită vânzătorului opţiunii în momentul încheierii contractului, dacă durata este
mai mică de un an. Dacă contractul are o durată mai mare, prima se plăteşte eşalonat,
la începutul fiecărui an. Prima se calculează ca procent din valoarea sumei noţionale.
În funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţă, firmele care iniţiază astfel de
operaţiuni fie primesc diferenţa de dobândă, în cazul opţiunilor cap şi floor, fie plătesc
la bancă sau primesc de la bancă o sumă de bani în cazul unei opţiuni collar.
Opţiunea cap este cumpărată de către firmele care au contractat credite cu

dobândă variabilă şi care vor să se protejeze împotriva riscului de creştere a dobânzii.
Prin acest tip de contract, firma care cumpără opţiunea îşi fixează o rată maximă
pentru împrumutul cu rată variabilă, putând beneficia totuşi de scăderea ratei dobânzii.
Banca acţionează ca un vânzător de opţiune, încasând prima de la cumpărătorul
opţiunii. Prima opţiunii este plătită în momentul încheierii contractului, fiind stabilită
în funcţie de nivelul ratei plafon garantată. Cu cât plafonul este mai jos, cu atât
opţiunea este mai scumpă. Prima mai este influenţată şi de durata contractului şi de
volatilitatea ratei de referinţă.
În schimbul primei, cumpărătorul opţiunii are dreptul de a încasa diferenţa de
dobândă, calculată prin înmulţirea sumei noţionale cu diferenţa dintre rata dobânzii de
pe piaţă şi rata plafon garantată.
71
Hedging Product Broshure, www.world bank.org.
92
Floor-ul este o opţiune simetrică faţă de cap, fiind utilizată de agenţii economici
care au efectuat plasamente bancare sau financiare cu dobândă variabilă (depozite
bancare sau achiziţionare de obligaţiuni). Prin acest contract, firmele se protejează
împotriva riscului de scădere a dobânzii, fixând o rată minimă. Cumpărătorul de floor
are dreptul de a încasa diferenţa de dobândă calculată prin înmulţirea capitalului
noţional cu diferenţa dintre rata planşeu garantată şi rata pieţei.
Ca şi în cazul cap-ului, prima este plătită de cumpărătorul de opţiune, nivelul ei
fiind influenţat de nivelul ratei garantate (relaţia fiind în acest caz direct
proporţională), de durata contractului şi de sensibilitatea ratei de referinţă.
Collar-ul este o combinaţie de cap şi floor, constând în cumpărarea unui cap şi

vânzarea unui floor sau invers. Pentru acoperirea riscului de dobândă, utilizarea
operaţiunilor de cap sau floor prezintă ca inconvenient major - mărimea primei. Pentru
reducerea costurilor, au fost combinate cele două opţiuni, prima plătită pentru
cumpărarea uneia fiind compensată, parţial, prin prima încasată pentru vânzarea
celeilalte. Collar-ul permite garantarea unu interval de rate. Dacă o firmă a contractat
un credit cu dobândă variabilă, ea va face simultan o cumpărare de cap şi o vânzare de
floor, deci va realiza o cumpărare de collar. Vânzarea de collar presupune o
combinaţie între o vânzare cap şi o cumpărare de floor, această operaţiune fiind
utilizată de firmele care au făcut plasamente la o rată variabilă a dobânzii.
Forward – forward (sau termen contra termen)
Această operaţiune se poate asimila cu o cumpărare a ratei viitoare (sau la

termen) a dobânzii graţie deschiderii unui credit (pentru o finanţare) sau realizării unui
plasament (pentru un împrumut acordat), a căror perioadă de punere în practică este, în
cele două cazuri, diferită, dar rata dobânzii se fixează din momentul demarării
operaţiei. Cu alte cuvinte, vorbim despre o operaţie de garantare a ratei de dobânzii de
către un bancher, cu angajamentul de împrumut sau de plasament al clientului pentru o
operaţiune viitoare, dar pe termen scurt, de exemplu, o operaţiune planificată peste
şase luni cu o durată de nouă luni; toate combinaţiile sunt posibile pentru durate de la
1 la 12 luni.
Presupunem că trezorierul unei întreprinderi planifică în viitorul apropiat să
recurgă fie la un împrumut, fie la un depozit într-o bancă. Dacă el estimează că
evoluţia pieţei îi va fi defavorabilă (deci creşterea ratelor dacă el doreşte să împrumute
şi scăderea ratelor dacă este vorba despre un depozit) are posibilitatea, graţie
„termenului contra termen”, de a fixa, din prezent, condiţiile tranzacţiei viitoare.
Făcând aceasta, el obţine o dublă acoperire a riscurilor cu privire la:
- lichidităţi, adică certitudinea de a obţine capitaluri sau de a găsi un debitor
pentru un depozit prevăzut;
- remunerarea sau costul, prin fixarea prealabilă a ratei dobânzii.
Această tehnică permite unei întreprinderi care doreşte să împrumute sau să se
împrumute la termen stabilirea unei poziţii ferme a ratelor, prin intermediul unei
bănci. Negocierile se fac pe piaţa liberă unde nu există, aşadar, nici un standard.
Operaţiunea este irevocabilă între cumpărătorul de forward – forward şi vânzător.
Întreprinderea se va numi cumpărător în cazul împrumutului şi vânzător în cazul
plasamentului.
93
De reţinut este faptul că se iau în calcul două perioade: o perioadă de aşteptare
între data semnării contractului şi data împrumutului (plasamentului) şi o perioadă de
angajare între data semnării contractului şi data de scadenţă a termenului.
Forward Rate Agreement (FRA)
Această tehnică permite întreprinderii care doreşte să împrumute sau să acorde

împrumuturi la termen să îşi acopere, prin intermediul unei bănci, o poziţie viitoare a
ratelor de dobânzii.
Spre deosebire de produsul anterior (forward - forward), garanţia irevocabilă a
ratei nu implică punerea efectiv în practică a împrumutului sau a creditului. Există o
disociere între angajamentul ratei dobânzii şi angajamentul de lichiditate. Astfel, la
termenul contractului, este plătită numai diferenţa dintre rata stipulată în contract şi
rata de pe piaţă de la data reglementării.
Din acest punct de vedere, un contract FRA apare ca un acord prin care cele
două părţi caută să se înarmeze împotriva variaţiei ratei dobânzii:
- debitorul (sau cumpărătorul de FRA) este cel care caută să se protejeze
împotriva creşterii ratei dobânzii;
- creditorul (sau vânzătorul de FRA) este cel care caută să se protejeze
împotriva scăderii ratei dobânzii.
Rezumând, FRA este o operaţiune de garantare a ratei de către un bancher
pentru o operaţie viitoare, dar, contrar operaţiunii forward-forward, fără angajamentul
clientului de a împrumuta sau de a plasa fonduri intr-o o operaţiune viitoare.
Contractul FRA prevede:
- data contractuală sau data de semnare a contractului FRA; este data de
fixare a ratei;
- data deznodământului contractului FRA sau data de începere a
împrumutului;
- data scadenţei operaţiunii de împrumut sau de plasament;
- durata ( în general, 3 luni în 3 luni, 3 luni în 6 luni, 6 luni în 12 luni);
- valoarea nominală a împrumutului viitor acordat sau contractat;
- rata garantată;
- rata de referinţă (în general, PIBOR în Franţa);
- modul de reglementare a diferenţei de dobândă, ştiind că aceasta este
plătită la începutul perioadei de graţie, când în mod normal, dobânzile se
plătesc la sfârşit.
În calcului diferenţei, vom aplica următoarea formulă:
C  rg  rp N
D ,
rp N   360
unde D este diferenţa de dobândă;
C - valoarea nominală a operaţiunii (sau capital noţional);
rg - rata garantată sau rata FRA;
rp - rata pieţei;
N - durata contractului, exprimată în număr de zile.
FRA poate fi utilizat de către întreprindere la fel de bine atât pentru acoperire, cât şi
pentru speculaţie:
94
- în cazul unei operaţiuni de acoperire, FRA este o soluţie suplă pentru a fixa
în avans rata unui viitor credit spot cum ar fi biletele de trezorerie,
eurocreditele;
- în cazul unei operaţiuni de speculaţie, FRA este utilizat pentru a reduce
costul împrumutului sau pentru a ameliora randamentul unui plasament,
operaţii ce sunt deja în derulare, în timp ce pentru acoperire ele sunt
viitoare; este evident că această a doua optică de utilizare a FRA prezintă
riscuri pentru întreprindere.
FRA poate fi realizat între o întreprindere şi o bancă, dar şi între două bănci.
7.3.Rezumat
Derularea operatiunilor comerciale si financiare antreneaza aparitia unor riscuri

specifice cum ar fi riscul valuar, de pret sau de dobanda. Pentru acoperirea acestor
riscuri, agentii economici pot utiliza diverse tehnici cum ar fi cele clauze contractuale
specifice sau metode bancare sau bursiere cum ar fi swap-ul sau collar-ul.
1. Principalele metode interne de acoperire a riscurilor financiare sunt:

a) clauza pretului escaladat;
b) clauza cosului valutar;
c) clauza valutara;
d) clauza de optiune asupra monedei de plata;
2. Principalele metode externe de acoperire a riscurilor financiare sunt:

a) swap;
b) cap;
c) floor;
d) collar;
1. Definiţi riscul de ţară.

2. Care sunt componentele riscului de ţară?
3. Enumeraţi principalii indicatori cu ajutorul cărora se determină riscul de ţară.
4. Care sunt principalele agenţii care evaluează riscul de ţară şi acordă
calificative?
5. Enumeraţi principalele operaţiuni utilizate pentru acoperirea riscurilor
financiare?
7.6. Bibliografie
95
1. Matei Mirela, Iacovoiu Viorela, Relaţii valutar-financiare internaţionale.
2. Miron Dumitru, Cristian Păun, Aspecte financiar-valutare ale relaţiilor
economice internaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 2001
96
Bibliografie
Cărţi, tratate, monografii

Editura Economică, 1999
11. Bourguinat Henri, Finance internationale, Presses Universitaires de France, Paris,
1992
12. Cojol Ana, Relaţii monetare şi financiare internaţionale. Pieţele valutare, Editura
Bucura Mond, Bucureşti, 1997
14. Constantin Floricel (coordonator), Relaţii valutar-finanicare internaţionale.
Aplicaţii practice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
15. Dardarc Nicolae, Teodora Vâşcu, Monedă credit, Editura ASE, Bucureşti, 2002,
16. Dragotă Victor (coordonator), Management financiar, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
17. Dudian Monica, Evaluarea riscului de ţară, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999
18. Dufloux Claude, Piaţa financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2002
19. Gaftoniuc Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000
20. Grabbe J. Orlin, International financial markets, New Jersey, 1996
21. Horobeţ Alexandra, Managementul riscului în investiţiile internaţionale, Editura
All,pag.
22. .Fabozzi Frank J, Pamela P. Peterson, Financial Management & Analysis, second
edition, Wiley, New York, 2003
23. Kiriţescu Costin, Relaţiile valutar-financaire internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978
24. Kiriţescu Costin, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
25. Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian, Băncile. Mică enciclopedie, Editura Expert,
Bucureşti, 1998
26. John Hull, Options, futures and other derivatives, Prentice Hall International,
27. Matei Mirela, Investiţiile străine directe. Funcţii şi evoluţii 1990-2000, Colecţia
România, Editura Expert, Bucureşti, 2004
28. Matei Mirela, Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Editura Universtiăţii din
Ploieşti, 2005
29. Matei Mirela , Iacovoiu Viorela, Relaţii valutar-financiare internaţionale. Teorie,
aplicaţii, grile, Editura Universtiăţii din Ploieşti, 2005
30. Mazilu Anda, Transnaţionalele şi competitivitatea. O abordare est-europeană,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
31. Miron Dumitru, Cristian Păun, Aspecte financiar-valutare ale relaţiilor economice
internaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 2001
32. Moisiuc Constantin, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002
33. Munteanu Costea, Călin Vâlsan, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1995
34. Munteanu Costea, Horobeţ Alexandra, Finanţe transnaţionale, Editura ALL
BECK, Bucureşti, 2003
35. Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura All, Bucureşti, 1997
97
36. Negruş Mariana, Finanţarea schimburilor internaţionale. Politici.Tehnici, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1991
37. Negruş Mariana, Decontarea tranzacţiilor internaţionale, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1993
38. Niţu Adrian, Burse de mărfuri şi valori, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2002
39. Cristian Păun, Laura Păun, Riscul de ţară, Editura Economică, Bucureşti, 1999,
pag. 144-146
40. Popa Ioan, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Econo-mică, Bucureşti,
1997
41. Popa Ioan, Bursa, Editura Adevărul, Bucureşti, 1993
42. Românu Ion, Vasilescu Ion, Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993,
43. Rovenţa Mihaela, Introducere în forfetare şi factoring. Tehnici moderne de
finanţare a activităţii de export, Editura Economică, Bucureşti, 2002,
44. Stancu Ion, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997
45. Stancu Ion, Investiţiile directe şi finanţarea lor, Editura Economică, Bucureşti,
2003
46. Stoica Ovidiu, Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
47. Tiţa-Nicolescu Gabriel, Regimul juridic al operaţiunilor de leasing, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003,
48. Văcărel Iulian, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1995
49. *** Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993
50. *** Introducere în studiul pieţelor monetare şi valutare, Seria Reuters pentru
educaţie financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2000
51. *** Introducere în studiul produselor financiare derivate, Seria Reuters pentru
educaţie financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2000
Articole
1. Brandon Kyle, Frank Fernandez, Financial Innovation and risk management: an
introduction to credit derivatives, SIA Research Report, vol V, No. 13/2004
2. Cardena Juan, Graf Juan, O`Dogherty Pascual, 2003, Foreign banks entry in
emerging market economies: a host country perspective, Bank for International
Settlements.
3. Clarke George, Cull Robert, Martinez Peria Maria, Sanchez Susana, oct.2001,
Foreign bank entry experience, implications for developing countries, and agenda for
further research, World Bank, Policy research working papers 2698
4. Clarke George, Cull Robert, Martinez Peria Maria, sept. 2001, Does foreign bank
penetration reduce access to credit in developing countries? Evidence from asking
borrowers, Development research Group, World Bank
5. Domanski Dietrich, dec. 2005, Foreign banks in emerging market economies:
changing players, changing issues, Bank for International Settlements (BIS),
Quarterly Review,
6. Dvorak Tomas, Richard Podpiera, European Union enlargement and equity market
in accession countries, IMF working papers, 2005, www.imf.org
98
7. Errunza V., D. Miller, Market segmentation and the cost of capital on international
equity markets, Journal of Financial and Quantitative Analysis, vol 35, no. 4/2000
8. Giannetti Mariassunta, Ongena Steven, 2005, Financial integration and
entrepreneurial activity. Evidence from foreign bank entry in merging markets,
European Central Bank, Working Paper Series 498/june 2005,
9. Iacovoiu Viorela, Mirela Matei, Impactul fondurilor de preaderare asupra
economiei româneşti, Sesiunea ştiintifică organizată de Universitatea Româno-
Americană, 2006
10. Karoly G. Andrew, The role of ADRs in the development and integration of
emerging equity markets, 2002, www.imf.org
11. Moreno Ramon, Villar Augustin, 2004, The increase role of foreign bank entry in
emerging markets, Bank for International Settlements Papers 23,
12. Mirela Matei, “ Fondurile cu capital de risc – o nouă sursă de finanţare a
investiţiilor din România”, Buletinul Universităţii Petrol Gaze din Ploieşti, vol LIV,
Seria Stiinte Economice, nr. 2/2002
13. Mirela Matei, Impactul capitalului strain asupra firmelor locale, Buletinul
Universitatii Petrol Gaze din Ploiesti, vol LV, Seria Stiinte socio-umane, economice si
juridice, nr.3,4/2003
14. Mirela Matei, Operaţiunile de swap şi derivatele pe credit, Buletinul UPG LVII,
nr. 3/2005
15. Mirela Matei, Aspecte privind evoluţia pieţelor de capital la nivel mondial,
Sesiunea ştiintifică organizată de Universitatea Româno-Americană, 2006
16. Mirela Matei, Impactul băniclor europene asupra economiei româneşti în
perspectiva integrării în UE, Sesiunea ştiintifică internationala organizată deASE,
2006
17. Mirela Matei, Dimensions of the evolution of exchanges at international level,
Buletinul UPG 1/2006
Studii ale unor organisme naţionale şi intenrationale
1. World Investment Report 2005, UNCTAD, New York and Geneva, 2005
2. World Investment Report 2003, FDI policies for development: national and
international perspective, UNCTAD, New York and Geneva, 2003
3. World Investment Report 2002: Transnational Corporations and Export
Competitiveness, UNCTAD, New York and Geneva, 2002
4. World Investement Report 2001, Promoting Linkages, UNCTAD, New York and
Geneva, 2001
8. Foreign direct investments determinants and transnational corporations strategies.
The case of Brazil, UNCTAD, New York 2000,
9. Incentives and foreign direct investment, UNCTAD, New York, 1996
10. Comparison of banks. International banks in the new Europe 2004/2005, Bank
Austria Creditanstalt, 2005
11. Foreign direct investment in the financial sector of emerging market
economies, Committee on the Global Financial System, Bank for International
Settlements (BIS), march 2004
99
12. Soluţii imediate pentru creşterea investiţiilor străine directe în România,
Bucureşti, Consiliul investitorilor străini (CIS), 2005
13. International capital markets: developments, prospects and key policy issues,
International Monetary Fund (IMF), September 2000
14. Hedging Product Broshure, www.worldbank.org
15. OTC derivatives market activity in the second half of 2004, www.bis.org
16. BIS Quaterly Review, June 2005, www.bis.org
17. The depositary receipt market 2004, www.adrny.com
18. Industry consolidation in the era of globalization: depositary receipt
considerations for cross-border mergers&acquisitions, www.adrbny.com
Site-uri de internet
1. www.euronext.com/financialinformation
2. www.londonstockexchange.com
3. www.eurexchange.com
4. www.cbot.com
5. www.cme.com
6. www.djindexes.com
7. www.nybot.com
100

Suport Finante Internationale 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Finante Internationale 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA PETROL GAZE DIN PLOIESTI

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 1 LOCUL ŞI FUNCŢIILE ACTIVITĂŢILOR

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 2 MIŞCAREA INTERNAŢIONALĂ A

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 3 PIAŢA VALUTARĂ INTERNAŢIONALĂ.. 2 32

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 4. INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE. 2 ORE . 47

UNITATEA DE INVATARE NR 5 PIAŢA INTERNAŢIONALĂ DE CAPITAL ŞI 58

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 6 CREDITAREA ŞI FINANŢAREA 67

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 7 RISCURI SPECIFICE ACTIVITĂŢII 79

1.1. Definirea şi structura activităţilor monetare şi financiare internaţionale.

1.1. Definirea şi structura activităţilor monetare

Economia mondială este formată – aşa cum se cunoaşte – din totalitatea

Fenomenul mondo-financiar şi monetar are un conţinut deosebit de complex

Figura nr. 1.1. Conţinutul fenomenului mondo-financiar şi monetar

 Operaţiuni de repartiţie financiară şi de credit. Prin aceste operaţiuni se

Economia reală mondială, respectiv producţia mondială şi schimbul mondial

1.2. Conceptul de relaţii valutar-financiare internaţionale

În ultimele decenii, ca rezultat al dezvoltării economice a ţărilor lumii şi a

1.3. Funcţiile şi trăsăturile actuale relaţiilor valutar-financiare

Prin conţinutul, influenţele şi consecinţele lor, relaţiile valutar-financiare

Caseta nr. 1. Cauzele expansiunii

1) Amploarea deosebită a europieţelor. Toate formele cunoscute de pieţe

1.5. Test de autoevaluare

1. Fenomenul mondo financiar cuprinde:

2. Intensificarea opeartiunilor pe piata valutara internationala are mai multe

1.6. Lucrare de verificare

1. Analizati trasaturile actuale ale relatiilor valutar-financiare internationale.

Raspunsuri la testele de autoevaluare:

1. Gabriela Anghelache, Carmen Obreja, Relatii monetare internationale –

2.1. Practici şi tehnici de plată folosite în schimburile internaţionale

2.8. TESTE DE AUTOEVALUARE

2.1. Practici şi tehnici de plată folosite

Dezvoltarea puternică, globalizarea şi complexitatea sporită a relaţiilor

2.2. Cadrul juridic de desfăşurare a mişcării internaţionale

Mişcarea internaţională a mijloacelor de plată nu se desfăşoară haotic, ci într-

2.3. Acreditivul documentar

Acreditivul documentar prezintă patru caracteristici6.

Derularea plăţii prin acreditivul documentar comportă următoarele etape:

Figura nr. 2.1. Mecanismul derulării plăţii prin acreditiv documentar

1. Din punctul de vedere al fermităţii angajamentului bancar, acreditivul

2. Din punctul de vedere al locului şi al băncii la ghişeele căreia urmează să aibă

3. Din punctul de vedere al modului de stingere a obligaţiei de plată, acreditivul este:

1. Din punctul de vedere al clauzelor pe care le conţine, acreditivul documentar

2. Din punct de vedere al utilizării combinate, acreditivul este: subsidiar (back-

Acreditivul documentar transferabil este un acreditiv documentar în baza

Acreditivul documentar reînnoibil (revolving) este utilizat în cazul

Acreditivul documentar cu clauza roşie permite ca plata în favoarea

Acreditive documentare reciproce. Dificultăţile de natură valutar-financiară

Acreditivul documentar simplu este o variantă a acreditivului documentar

Acreditivul documentar subsidiar (back to back) presupune, de fapt, existenţa

2.4. Scrisoarea de credit comercială

Scrisoarea de credit comercială constituie o formă a acreditivului documentar

Comparativ cu acreditivul documentar, scrisoarea de credit prezintă anumite

Scrisoarea de credit stand-by sau acreditivul stand-by este o variantă a

2.5. Incasso-ul documentar

Decontarea prin incasso documentar este mai simplă comparativ cu acreditivul

Figura nr. 2.3. Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar

Derularea plăţii prin incasso documentar presupune mai multe etape.

2.6. Garanţia bancară

Garanţia bancară – concept şi caracteristici

Garanţia bancară reprezintă angajamentul asumat de o bancă (garantă) în

Urmare diverselor reglementări legale, garanţia bancară cunoaşte numeroase

Tipuri de garanţii bancare

În principiu, orice obligaţie contractuală poate constitui obiectul unei scrisori