Curs - Dip 2

DUMITRU VIRGIL DIACONU
DREPT INTERNAȚIONAL
PUBLIC
Manual universitar pentru

Învăţământul Frecvenţă Redusă
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

- 2017 -
Cursul de Drept internațional public este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice
şi Drept a Universităţii din Piteşti, forma de învăţământ frecvenţă redusă, programul de studiu Drept.
- numărul de credite - 5 puncte credit
- numărul ore de studiu individual - 28
- numărul ore de pregătire tutoriale - 28
- forma de finalizare examen, semestrul IV
SI (curs) - Evaluare finală. 50%

Seminar - Evaluarea
cunoștințelor pe
parcurs pein
chestionare orală; 20%
Structura notei
-Verificarea
cunoștințelor prin
lucrare scrisă 30%
Obiectivele cursului:
 Însușirea noțiunilor elementare de drept internațional public și înțelegerea locului și rolului instituțiilor
dreptului internațional public în societatea internațională.
 Elaborarea de raționamente juridice de către studenți îm domeniul dreptului internațional public.
 Conștientizarea creșterii importanței dreptului internațional public în contextul global actual.
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI: Prof. univ. dr.Didea Ionel

Conf.univ.dr.Drăghici Andreea
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1

TERITORIUL IN DREPTUL 3
INTERNAȚIONAL............................................................................................
1.1.Considerații introductive 3
…………………………………………………………………………………………..
4
1.2.Teritoriul de stat.......................................................................
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

DREPTUL INTERNAȚIONAL FLUVIAL, AERIAN ȘI SPAȚIAL.ZONE 19
POLARE ȘI ZONE CU REGIMURI JURIDICE INTERNAȚIONALE
SPECIALE…………………………………………………………………………..
2.1. Obiective............................................................................................... 19
2.2. Dreptul internațional fluvial................................................................. 19
2.3. Dreptul internațional aerian....................................................................... 21
2.4. Dreptul internațional spațial.................................................................... 23
2.5. Zone polare............................................................................................. 24
2.6. Zone cu regimuri internaționale speciale............................................. 26
2.7. Lucrare de verificare............................................................................... 28
2.8. Bibliografie........................................................................................... 28
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3

DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR 29
3.1. Obiective..................................................................................................... 29
3.2. Autorități statale cu atribuții în domeniul relațiilor externe................ 29
3.3. Misiunile diplomatice........................................................................... 29
3.4. Oficiile consulare…………………………………………………………. 36
3.5. Lucrare de verificare.............................................................................. 40
3.6. Bibliografie............................................................................................. 40

TRATATUL INTERNAȚIONAL 41
4.1. Obiective..................................................................................................... 41
4.2. Noţiunea de tratat internațional............................................................. 41
4.3. Clasificarea tratatelor.............................................................................. 41
4.4. Denumirea tratatelor................................................................................ 42
4.5.Structura tratatului.................................................................................... 45
4.6. Condițiile de validitate a tratatelor internaționale................................. 46
4.7. Lucrare de verificare............................................................................ 47
4.8. Bibliografie............................................................................................. 48
ÎNCHEIEREA, REZERVELE ȘI DECLARAȚIILE, LIMBA DE REDACTARE, 49
INTRAREA ÎN VIGOARE ȘI ÎNREGISTRAREA TRATATELOR……………….
5.1. Obiective..................................................................................................... 49
5.2. Incheierea tratatelor internaționale………............................................ 49
5.3. Rezervele și declarațiile la tratate......................................................... 52
5.4. Limba de redactare a tratatelor.............................................................. 53
5.5.Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor............................................ 53
5.6. Lucrare de verificare..................................................................................... 54
5.7. Bibliografie……………………………………………………………………… 55
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.6.

EFECTELE JURIDICE, MODIFICAREA, ÎNCETAREA SAU SUSPENDAREA, 56
NULITATEA ȘI INTERPRETAREA TRATATELOR……………………………
6.1. Obiective..................................................................................................... 56
6.2. Efectele juridice ale tratatelor................................................................ 56
6.3. Modificarea tratatelor.............................................................................. 57
6.4. Incetarea sau suspendarea efectelor tratatelor......................................... 58
6.5.Nulitatea tratatelor internaționale..................................................... 60

6.6. Interpretarea tratatelor.......................................................................... 61
6.7. Lucrare de verificare................................................................................ 63
6.8. Bibliografie............................................................................................. 63

MIJLOACE PAȘNICE DE SOLUȚIONARE A DIFERENDELOR 64
INTERNAȚIONALE………………………………………………………………
7.1. Obiective..................................................................................................... 64
7.2.Considerații generale…………………………………………………………. 64
7.3. Mijloace politico –diplomatice……..……………………………………. 65
7.4. Lucrare de verificare………………………………………………………… 68
7.5. Bibliografie............................................................................................. 68

MIJLOACE CU CARACTER JURISDICȚIONAL ȘI MIJLOACE ȘI 70
PROCEDURI DE SOLUȚIONARE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL
ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE........................................................
8.1. Obiective..................................................................................................... 70
8.2. Mijloace cu caracter jurisdicțional....................................................... 70
8.3.Mijloace și proceduri de soluționare pașnică a diferendelor în cadrul 79
organizațiilor internaționale.........................................................................
8.4. Lucrare de verificare.................................................................................. 80
8.5. Bibliografie................................................................................................ 81
FOLOSIREA LEGALĂ A FORȚEI POTRIVIT DREPTULUI 82
INTERNAȚIONAL…………………………………………………………………..
9.1. Obiective………………………………………………………………………… 82
9.2. Mijloacele de constrângere în relațiile 82
internaționale…………………………………………………..…………………
9.3. Folosirea legală a forței armate împotriva actelor de 86
agresiune.Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă……
9.4. Lucrare de verificare…………………………………………………………… 92
9.5. Bibliografie…………………………………………………………..………… 93

RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR 94
10.1. Obiective………………………………………………………………………… 94
10.2. Definire și situații………………………………………………………….. 94
10.3. Răspunderea pentru fapte ilicite….…………….................................. 94
10.4. Răspunderea pentru consecințe prejudiciabile rezultând din 99
activități neinterzise de dreptul internațional………………………………
10.5.Lucrare de verificare…………………………………………………………. 99
10.6.Bibliografie…………………………………………………………………… 100
LEGILE RĂZBOIULUI.DREPTUL UMANITAR.................................................. 101

11.1.Obiective.................................................................................................... 101
11.2.Considerații generale................................................................................. 101
11.3. Categorii de persoane și bunuri vizate de dreptul internațional 105
umanitar
11.4. Metode și mijloace de război interzise................................................... 105
11.5. Reguli generale de protecție a victimelor conflictelor armate și a 107
bunurilor cu caracter civil............................................................................
11.6. Lucrare de verificare............................................................................ 111
11.7. Bibliografie................................................................................................ 111

DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL........................................................... 112
12.1. Obiective................................................................................................. 112
12.2. Noțiuni introductive.............................................................................. 112
12.3.Principii specifice dreptului internațional penal................................. 113
12.4. Infracțiuni internaționale și crime internaționale............................... 115
12.5. Lucrare de verificare.............................................................................. 124
12.6. Bibliografie................................................................................................ 124
TERORISMUL INTERNAȚIONAL.................................................................. 125
13.1. Obiective............................................................................................. 125
13.2. Definire.................................................................................................. 125
13.3. Forme de manifestare a terorismului actual...................................... 130
13.4. Reglementări internaționale privind terorismul.................................. 143
13.5. Inițiative românești privind combaterea terorismului.......................... 150
13.7. Bibliografie............................................................................................. 154

JURISDICȚIA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI CURTEA PENALĂ 155
INTERNAȚIONALĂ.........................................................................................
14.1. Obiective............................................................................................... 155
14.2. Necesitatea unei jurisdicții penală internațională................................ 155
14.3. Curtea Penală Internațională................................................................ 157
14.5. Bibliografie............................................................................................ 165
- Unitatea de învățare 1-
TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
1.1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.2 TERITORIUL DE STAT
1.1 Considerații introductive

1.1.1 Obiectivele cursului
1.1.2. Concepția curiculară
1.1.3 Scopul unităților de învățare
1.1.4. Tematica unităților de învățare
1.1.5. Bibliografia generală
1.1.1. Obiectivele cursului
Obiectivul general al disciplinei constă în formarea noțiunilor elementare de drept

internațional public, înțelegerea instituțiilor fundamentale în această materie care stau la baza
sistemului de relații internaționale ce caracterizează societate internațională contemporană.
Obiectivele specifice constau în esență în cunoașterea și înțelegerea elementelor
teritoriului în dreptul internațional public, cunoașterea mecanismelor de drep diplomatic și
consular în relațiile internaționale, a reglementărilor privind tratatele internaționale, a
mijloacelor pașnice pentru soluționarea diferentelor internaționale, precum și a situațiilor în
care poate interveni folosirea legală a forței potrivit dreptului internațional la care se adaugă și
cunoașterea modului în care are loc răspunderea internațională a statelor, a legilor războiului
în final fiind prezentat și dreptul internațional penal și mai ales jurisdicția penală
internațională, urmărindu-se totodată și înțelegearea cu toate consecințele sale a terorismului
internațional prin prisma dreptului internațional public.
1.1.2. Concepția curiculară

Cursul este conceput ca și conținut și structură în vederea familiarizării studenților cu
instituțiile fundamentale ale dreptului internațional public precum și a legăturii sau conexiunii
a dreptului internațional public cu alte materii ce vizează dinamica relațiilor internaționale
contemporane într-o permanentă evoluție.
1.1.3 Scopul unităților de învățare

Scopul unităților de învățare în care este structurat cursul vizează dobândirea de
competențe în legătură cu instituțiile fundamentale din domeniul dreptului internațional
public ce sunt prezentate în istoria lor, dar și din perspectiva actuală și cea viitoare.
1.1.4. Tematica unităților de învățare

Unitatea de învățare 1:Teritoriul în dreptul internațional
Unitatea de învățare 2 : Dreptul internațional fluvial, aerian și spațial.Zone polare și
zone cu regimuri juridice internaționale speciale.
Unitatea de învățare 3: Dreptul diplomatic și consular
Unitatea de învățare 4: Tratatul internațional
Unitatea de învățare 5: Încheierea, rezervele și declarațiile, limba de redactare, intrarea
în vigoare și înregistrarea tratatelor
Unitatea de învățare 6: Efectele juridice, midificarea, încetarea sau suspendarea,
nulitatea și interpretarea tratatelor
3
Unitatea de învățare 7: Mijloace pașnice de soluționare a diferentelor internaționale
Unitatea de învățare 8: Mijloace cu caracter jurisdicțional și mijloace și proceduri de
soluționare pașnică a diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale
Unitatea de învățare 9: Folosirea legală a forței potrivit dreptului internațional
Unitatea de învățare 10: Răspunderea internațională a statelor
Unitatea de învățare 11: Legile războiului. Dreptul umanitar
Unitatea de învățare 12 : Dreptul internațional penal
Unitatea de învățare 13: Terorismul internațional
Unitatea de învățare 14: Jurisdicția penală internațională și Curtea Penală
Internațională.
1.1.5. Bibliografia generală
1. Dumitru Virgil Diaconu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2005
2. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Vol. 1, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981
3. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Vol. 2, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
4. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public. Volumul 1, Ediţia 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2010
6. Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 2004
7. Dumitra Popescu. Adrian Năstase. Drept internaţional public, Ediţie revăzută şi
adăugită, Casa de Editură Şansa SRL Bucureşti 1997
8. Ion Diaconu - Manual de Drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2007
9 Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2011
10. Preda Mătăsaru Aurel, Tratat de drept internaţional public, Editia 2, Editura
Hamagiu, Bucuresti, 2010
11. Năstase Adrian, Jura Cristian, Coman Florian, 14 Prelegeri de drept internaţional
public, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012
12. Adrian Năstas. Bogdan Aurescu. Drept internaţional public. Sinteze. Ediţia a 7 - a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
13. Bogdan Aurescu. Sistemul jurisdicţiilor internaţionale. Ed. All Beck, Bucureşti,
2005.
14. Andrei Poescu, Ion Diaconu. Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009.
15. N. Lupulescu. Drept umanitar, Ed. C.H.Beck, 2009
16. Dumitru Diaconu. Curtea Penală Internaţională. Istorie şi realitate. Ed. All Beck,
1999
17. Dumitru Virgil Diaconu. Terorismul. Repere juridice şi istorice, Ed. All. Beck ,
Bucureşti, 2004
1.2.Teritoriul de stat
1.2.1 Noțiune și componente

Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia un stat îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
4
În dreptul internaţional teritoriul de stat este un element de o deosebită importanţă,
întrucât vizează o valoare fundamentală pentru existenţa însăşi a statelor.Teritoriul constituie,
după cum s-a mai arătat, una din premisele materiale ale existenţei statului alături de
populaţie. Statul se bazează pe populaţia care este situată pe un anumit teritoriu.
Asupra teritoriului său statul îşi exercită pe deplin şi în mod exclusiv suveranitatea şi
acţionează în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale, celelalte state fiind obligate să nu
aducă atingere integrităţii teritoriale a altor state şi drepturilor suverane pe care acestea le au
în limitele lor teritoriale.
Deplinătatea suveranităţii teritoriale a unui stat se exprimă prin aceea că în propriul
teritoriu fiecare stat este în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor sale, să
reglementeze raporturile sociale în cele mai variate domenii, să-şi impună autoritatea sa
asupra întregului mecanism social şi să dispună asupra resurselor şi bogăţiei naţionale.
Exclusivitatea suveranităţii teritoriale înseamnă că fiecare stat îşi exercită
suveranitatea numai pe un anumit teritoriu şi nici un stat nu-şi poate exercita suveranitatea pe
teritoriul altui stat. Exercitarea suveranităţii mai multor state asupra aceluiaşi teritoriu ar
contrazice însuşi conceptul de suveranitate. Între statele independente respectul suveranităţii
teritoriale este una dintre bazele esenţiale ale raporturilor internaţionale.
Deplinătatea şi exclusivitatea suveranităţii teritoriale nu exclud, însă, ca un stat, prin
propria voinţă şi în condiţii stabilite prin acorduri internaţionale, să permită altor state şi
cetăţenilor acestora accesul pe propriul teritoriu şi unele drepturi în folosirea acestuia, în
general pe bază de reciprocitate. Astfel, statele îşi acordă reciproc dreptul de tranzit al
mijloacelor de transport feroviare, rutiere, aeriene, maritime sau fluviale, dreptul de a efectua
schimburi economice şi de a face afaceri, dreptul de a utiliza în anumite limite instalaţiile sau
fondurile acestora, etc.
Teritoriul de stat se compune din spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.
Spaţiul terestru este partea de uscat a teritoriului cuprinsă în limitele frontierei de stat,
indiferent unde este situată geografic.El cuprinde atât solul, cât şi subsolul în adâncime până
la limita accesibilă tehnicii.
Teritoriul poate fi format dintr-o singură masă continentală sau insulară, poate
cuprinde atât teritoriul continental cât şi insular ori mai multe insule constituite în arhipeleag,
după cum teritoriul unui stat poate cuprinde alături de un teritoriu compact numeroase alte
teritorii situate la mare distanţă, uneori pe continente diferite, precum şi enclave situate în
limitele teritoriale ale altui stat.
Prin asimilare, sunt considerate ca făcând parte din teritoriu şi cablurile submarine,
precum şi navele şi aeronavele, când acestea se află dincolo de limitele teritoriului de stat.
Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare (râuri, fluvii, canale, lacuri, mări interioare),
iar în cazul statelor care au ieşire la mare se adaugă apele maritime interioare şi marea
teritorială. Statele maritime exercită şi unele drepturi suverane asupra zonei contigue, a zonei
economice exclusive şi a platoului continental, care nu fac parte din teritoriul de stat.
Din teritoriul unor state fac parte şi zonele limitrofe din sectoarele polare ale Arcticii,
spaţiul situat între Polul Nord şi ţărmurile nordice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord.
Aceste sectoare, care pornesc de la limitele graniţelor ţărilor limitrofe şi de-a lungul
meridianelor geografice corespunzătoare,ce se nasc la Polul Nord, formând triunghiuri,
aparţin S..U.A., Canadei, Danemarcei, Norvegiei şi Rusiei.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a
spaţiului acvatic al unui stat, ale cărei limite superioare sunt relativ neprecizate, întinzându-se
până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, considerată a fi situată la aproximativ 100
sau 110 km deasupra nivelului mării.
5
1.2.2 Modificarea teritoriului de stat
După cum statele înseşi nu au rămas aceleaşi de-a lungul istoriei, nici teritoriul lor nu a
rămas imuabil.
Uneori limitele statelor s-au modificat prin voinţa populaţiei respective sau a statelor
în cauză în baza unor acte de drept civil, cum ar fi vânzarea- cumpărarea, cesiunea, schimbul,
donaţia sau arenda, dar cel mai adesea prin forţă, istoria cunoscând extrem de numeroase
situaţii când statele puternice, prin presiuni sau războaie, au impus statelor mai slabe ori
învinse modificări substanţiale ale teritoriului lor.
Expansiunea statelor europene pe alte continente ca rezultat al descoperirilor
geografice a pus problema legitimităţii cuceririi noilor teritorii descoperite. Asemenea teritorii
erau considerate res nulius şi puteau fi însuşite potrivit teoriei priorităţii, descoperirii sau a
primului descoperitor, ca orice lucru care nu aparţine nimănui, deşi în fapt erau locuite de
populaţii adesea foarte numeroase. Stabilirea chiar formală a puterii statului descoperitor prin
ridicarea unui monument sau arborarea pavilionului unei nave era considerată drept temei
juridic suficient pentru dobândire.
Odată cu încheierea, în mare, a procesului de cucerire a altor teritorii şi de constituire a
imperiilor coloniale, Congresul de la Berlin din 1885 stabilea, în special, sub impulsul
Germaniei unificate care dorea să ia locul vechilor puteri coloniale în posesiunile fictive ale
acestora, unele condiţii restrictive pentru stăpânirea de teritorii, între care ocuparea lor
efectivă, ceea ce presupune posesia reală cu intenţia de a-şi exercita suveranitatea, stabilirea
unei autorităţi responsabile cu funcţii de guvernare şi notificarea către alte state a ocupaţiei, cu
precizarea situaţiei geografice şi a limitelor teritoriului respectiv.
Recunoscându-se, însă, dreptul la război al fiecărui stat, se recunoştea în continuare
dreptul de a pune stăpânire pe teritoriile ocupate cu forţa. Aceasta se putea face fie prin
anexiune (detaşarea unei părţi din teritoriul statului ocupat), fie prin debelaţiune (preluarea
întregului teritoriu a statului ocupat şi, ca urmare, desfiinţarea statului respectiv). Exemplele
sunt numeroase, unor asemenea procedee căzându-le adesea victimă şi ţara noastră de-a
lungul istoriei (Anexarea Bucovinei în 1774, de către Imperiul Habsburgic, a Basarabiei în
1812, apoi în 1940 de către Rusia, ca şi a unei părţi din Transilvania în 1940 etc.).
Interzicerea războiului de agresiune a determinat ca în conformitate cu dreptul
internaţional contemporan ocuparea sau anexarea forţată a teritoriului unui stat ori a unei părţi
din acesta, să nu mai fie permise, constituind acte ilicite care atrag răspunderea internaţională
şi obligaţia de restituire. Orice modificare teritorială se poate face astăzi potrivit voinţei libere
a statelor şi dreptului la autodeterminare al popoarelor, exprimate prin adoptarea unor acte
politice şi legislative corespunzătoare ale organelor reprezentative ale statului sau ale mişcării
de eliberare naţională respective ori, în anumite conditii, prin voinţa liberă a populaţiei ce
ocupă un anumit teritoriu, exprimată sub forma unui plebiscit organizat sub control
internaţional.
1.2.3 Limitele teritoriului de stat

Expresia politică şi juridică a limitelor teritoriale ale statelor o constituie frontiera de
stat.
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte de pe
suprafaţa pamântului care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau de domeniile
limitrofe nesupuse suveranităţii vreunui stat. Ea constituie, în esenţă, limita juridică a
spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
Frontiera de stat este inviolabilă.
Dreptul internaţional cunoaşte două feluri de frontiere de stat: naturale (orografice) şi
convenţionale (geometrice).
6
Frontierele naturale se trasează ţinându-se seama de formele de relief şi de
particularităţile geografice: albia râurilor sau fluviilor, înălţimile alpine, văile, litoralul
maritim etc.
Frontierele convenţionale sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care, în baza unor
convenţii internaţionale, despart teritoriile statelor ţinând seama doar în mod excepţional de
anumite particularităţi locale sau forme de relief.
Din această categorie fac parte şi frontirerele astronomice, care coincid cu paralele sau
meridiane geografice. Asemenea frontiere sunt cele dintre Canada şi S.U.A., parţial între
S.U.A. şi Mexic, între Coreea de Nord şi de Sud, între numeroase state africane, între statele
ce stăpânesc sectoarele polare etc.
Ţinând seama de elementele componente ale teritoriului de stat frontierele sunt
:terestre, fluviale, maritime şi aeriene.
Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state. Poate fi atât naturală, cât şi
convenţională, în funcţie de factori foarte variaţi, istorici şi locali.
Frontiera fluvială este linia care desparte apele unui fluviu sau râu de graniţă.
Dacă fluviul sau râul respectiv este nenavigabil frontiera se stabileşte pe mijlocul
apei, iar dacă este navigabil, pe linia celor mai adânci puncte ale albiei care formează şenalul
navigabil (talveg). Dacă fluviul are mai multe braţe frontiera se fixează pe braţul principal.În
cazul în care se schimbă poziţia albiei, frontiera rămâne, în principiu, pe locul albiei vechi, iar
râul devine apă interioară a statului pe teritoriul căruia şi-a mutat albia.
Frontiera maritimă este, spre larg, limita extremă a mării teritoriale, care poate fi de
până la 12 mile marine măsurate de la liniile de bază stabilite prin legislaţia internă, iar faţă de
statele riverane, o linie trasată prin înţelegere cu acestea, conform unor reguli de delimitare
bazate pe numeroase criterii între care echidistanţa, echitatea, linia generală a ţărmului etc.
Frontiera aeriană este linia perpendiculară care porneşte de la traseul frontierelor
terestră, fluvială sau maritimă şi se înalţă până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele de stat se stabilesc prin lege, în conformitate cu tratatele internaţionale.
Stabilirea frontierei se face în cadrul a două operaţiuni – delimitarea şi demarcarea.
Delimitarea frontierelor se face în conformitate cu normele dreptului internaţional,
prin tratate între statele vecine în care se precizează direcţia şi aşezarea generală a frontierei şi
se face o descriere a traseului , care se fixează pe hartă, anexată la tratat.
Demarcarea înseamnă transpunerea în teren a traseului delimitat al frontierei , care se
face ,de regulă, de către comisii mixte ale reprezentanţilor celor două ţări şi constă în
stabilirea concretă a fiecărui element sau porţiune a traseului , fixarea de borne şi de stâlpi şi
de alte asemenea operaţiuni.
Traseul demarcat al frontierei se descrie amănunţit în procese verbale şi se transpune
pe hartă la scară mică, iar fiecare semn de demarcare se descrie sau se fotografiază, se
întocmesc scheme ale fiecărei zone.
Regimul frontierei de stat se stabileşte prin legi interne care reglementează modul de
trecere a frontierei şi controlul la frontieră, paza frontierei de stat, zonele adiacente frontierei,
condiţiile de folosire a terenurilor din apropiere , şederea în localităţile de frontieră şi alte
asemenea probleme.
Prin convenţii internaţionale între statele vecine se stabilesc punctele de trecere a
frontierei, se reglementează răspunderile fiecărei părţi pentru întreţinerea frontierei şi a
elementelor de marcare, precum şi numeroase probleme privind colaborarea între guverne şi
între organele grănicereşti pentru respectarea regimului de frontieră, prevenirea conflictelor şi
incidentelor în zonă şi rezolvarea lor atunci când apar.
În ceea ce privește România reglementarea frontierei este dată de O.U.G 105/2001
privind frontiera de stat a României cu modificările și completările ulterioare.
7
1.2.4. Apele interioare componente ale teritoriului de stat
Sunt porţiunile fluviale, lacustre şi maritime care fac parte din spaţiul acvatic,
componentă a teritoriului de stat.
Făcând parte din teritoriul statului pe care sunt situate, acestea sunt supuse regimului
juridic intern al statului respectiv.
Domeniul fluvial şi lacustru cuprinde cursurile de apă şi lacurile care sunt situate în
întregime pe teritoriul unui singur stat, cele care formează frontiera comună dintre două state,
precum şi cele care, în special în cazul fluviilor internaţionale, traversează şi separă teritoriile
mai multor state.
Cursurile de apă şi lacurile situate în întregime pe teritoriul unui stat se află sub
suveranitatea exclusivă a statului respectiv, care le stabileşte regimul juridic şi regulile de
utilizare a lor.
În cazul apelor care constituie frontiera comună a două state, fiecare dintre statele
respective este în drept să stabilescă regimul de utilizare al părţii ce-i revine până la frontieră,
dar, de regulă, regimul de utilizare, de navigaţie, de amplasare a unor baraje, centrale electrice
și altele se stabileşte în comun de statele riverane. Aceleaşi principii guvernează şi regimul
fluviilor care traversează mai multe ţări pentru porţiunile cuprinse în teritoriul unui anumit
stat, în măsura în care aceste cursuri nu au regimul unor fluvii internaţionale.
Apele maritime interioare cuprind zona acvatică situată între ţărm şi linia de la care se
măsoară marea teritorială a unui stat maritim. Asupra acesteia se exercită în totalitate
legislaţia naţională, zona făcând parte din teritoriul de stat.
În aceeaşi categorie sunt incluse şi mările interioare, adică mările înconjurate în
întregime de spaţiul terestru al unui singur stat (mări închise), cum ar fi Marea Aral, de
exemplu, sau cele ale căror ţărmuri, dar şi intrarea prin care comunică cu alte mări sau cu
oceanul, aparţin aceluiaşi stat ( mări semiînchise), cum ar fi Marea Albă sau Marea de Azov.
În apele maritime sunt cuprinse şi golfurile şi băile interioare cu o deschidere spre
mare mai mică de 24 mile maritime ( această distanţă reprezentând dublul lăţimii acceptate
pentru marea teritorială), precum şi băile şi golfurile „istorice” care, deşi au o deschidere mai
mare de 24 mile maritime, au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare
din considerente istorice, datorită faptului că o perioadă îndelungată au fost folosite în mod
exclusiv de către acestea. Exemple de golfuri istorice sunt Golful Hudson (Canada), Golful
Bristol (Anglia) sau Golful Granville (Franţa).
Golfurile şi băile la care sunt riverane două sau mai multe state, incluse în categoria
apelor maritime interioare, se delimitează de către statele respective în baza unor convenţii pe
care acestea le încheie între ele, iar în bazinele astfel delimitate reglementările privind regimul
juridic şi folosinţa acestora aparţin fiecăruia dintre state pentru partea ce-i revine.
Probleme deosebite ridică regimul apelor porturilor situate în apele maritime
interioare.
Regimul apelor portuare, adică al apelor situate în rada portului, între ţărm şi linia care
uneşte instalaţiile portuare cele mai avansate spre larg, este reglementat de către statul
riveran.Statul respectiv poate să stabilească porturile care sunt deschise şi navelor străine şi
poate interzice accesul aricăror nave în unele porturi pe care le declară închise. Porturile
închise sunt de regulă cele militare sau cele care servesc în exclusivitate cabotajului maritim
al statului respectiv.
În apele portuare navele străine şi echipajul acestora trebuie să se supună
reglementărilor statului riveran.
În porturile deschise intrarea şi staţionarea navelor comerciale străine este permisă în
baza normelor cutumiare şi a uzanţelor portuare, precum şi a prevederilor Convenţiei de la
Geneva din 1923 privind regimul internaţional al porturilor maritime, convenţie cu caracter
multilateral, care sunt detaliate prin reglementări interne.
8
Navele militare pot intra în porturile altui stat numai în baza unei autorizaţii prealabile
a statului respectiv, care poate impune anumite restricţii atât în legătură cu numărul navelor,
cât şi cu privire la durata staţionării. Ele pot intra într-un asemenea port fără autorizaţie numai
în caz de forţă majoră (furtuni, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află şeful statului
respectiv ori reprezentantul diplomatic acreditat în statul căruia-i aparţine portul.
Navele militare se bucură de imunitate penală şi civilă.
În baza imunităţii de jurisdicţie penală infracţiunile comise la bord de membrii
echipajului se pedepsesc conform legilor statului căruia îi apaţine nava militară, iar dacă un
asemenea membru al echipajului se refugiază la ţărm va putea fi judecat de statul respectiv
numai când nu este cerut înapoi de comandantul vasului. Dacă, însă, infractorul care a comis
o faptă penală la bordul navei este cetăţean al statului riveran sau dacă la ţărm s-a comis o
infracţiune, iar autorul s-a refugiat la bordul unei nave militare străine, vinovatul trebuie
predat autorităţilor locale.
De imunitatea de jurisdicţie se bucură şi membrii echipajelor navelor de stat de orice
fel, însă numai dacă aceştia se află pe ţărm în uniformă sau cu titlu oficial. În general, statutul
navelor de stat necomerciale este asimilat regimului navelor de război.
În caz de dezertare, membrii echipajelor navelor militare nu pot fi arestaţi de
comandantul navei pe ţărm, iar statul de reşedinţă nu este obligat să-i remită pe dezertori
statului ai cărui cetăţeni sunt.
Imunitatea de jurisdicţie civilă presupune ca navele militare să nu poată fi sechestrate,
confiscate sau rechiziţionate într-un port străin.
1.2.5 Marea teritorială componentă a teritoriului de stat

Prin marea teritorială se înţelege o porţiune de mare de o anumită lăţime care se
întinde de-a lungul teritoriului unui stat şi care este supusă suveranităţii sale.
Marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian de deasupra acesteia, face parte
integrantă din teritoriul de stat. Statul riveran exercită asupra mării teritoriale toate drepturile
decurgând din suveranitatea sa la fel ca şi în privinţa teritoriului terestru şi a celorlalte
elemente ale spaţiului acvatic, ţinând, însă, seama şi de exigenţele navigaţiei maritime
internaţionale.
În marea teritorială statul riveran exercită drepturi cum ar fi:
-dreptul de exploatare economică a zonei (pescuit, protecţia resurselor marine,
bogăţiile solului şi subsolului marin etc.);
-dreptul de a reglementa navigaţia (securitatea şi poliţia traficului, căile de navigaţie,
pilotajul şi prevenirea abordajelor, transporturile, protecţia cablurilor submarine şi a
conductelor petroliere, cabotajul etc.);
-dreptul de protejare a propriei securităţi (condiţiile trecerii navelor, stabilirea de zone
interzise, controlul vamal, fiscal şi sanitar, etc.);
-drepturile decurgând din competenţa jurisdicţională de a soluţiona orice litigii privind
zona.
Statul riveran este obligat să comunice prin avize către navigatori orice modificare a
regulilor stabilite şi să facă publicitatea cuvenită, prin hărţi maritime, culoarelor de navigaţie
şi sistemelor de separare a traficului.
Specificul mării teritoriale, care o deosebeşte de apele maritime interioare, este dreptul
de trecere inofensivă al navelor comerciale străine. Acest drept presupune ca navele
comerciale să poată naviga prin marea teritorială a altui stat, fără a intra în apele interioare şi
să traverseze marea teritorială spre porturi sau din porturi spre larg.
Pentru a fi inofensivă, trecerea trebuie să fie continuă şi rapidă. Oprirea şi ancorarea
navelor străine în apele teritoriale sunt permise, dar numai în măsura în care acestea sunt
determinate de nevoile obişnuite ale navigaţiei sau de împrejurări fortuite (avarii, furtună,
etc.).
9
Navele ce pătrund în marea teritorială sunt obligate să nu săvârşească acte împotriva
păcii, securităţii, ordinii publice sau intereselor statului riveran şi să respecte reglementările
privind căile şi regulile de navigaţie.
Potrivit art. 8 al Convenţiei din 1982 privind dreptul mării se consideră că trecerea
unei nave prin marea teritorială nu mai este inofensivă dacă nava respectivă: ameninţă cu
forţa sau foloseşte forţa împotrive suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei
politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar dreptului internaţional;efectuează
manevre sau exerciţii cu arme de orice fel; culege informaţii care pot să aducă prejudicii
apărării sau securităţii statului riveran;desfăşoară acte de propagandă care prejudiciază
interesele apărării sau ale securităţii; permite decolarea de pe navă sau îmbarcarea pe navă a
oricăror aparate de zbor;îmbarcă, debarcă sau lansează tehnică militară, scafandri, submarine
sau orice alte instalaţii în măsură să efectueze cercetări subacvatice;îmbarcă sau debarcă
mărfuri, bani sau persoane cu încălcarea reglementărilor statului riveran; săvârşeşte acte de
poluare gravă a mediului;desfăşoară activităţi de cercetare, pescuit sau orice alte activităţi care
nu au o legătură directă cu navigaţia.
Intrarea navelor străine cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele
state, inclusiv România, unei aprobări prealabile. Submarinele şi celelalte nave submersibile
au obligaţia ca în marea teritorială să navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional.
Trecerea prin marea teritorială a navelor militare este de regulă liberă. Un mare număr
de state, între care şi România, supun, însă, această trecere unei aprobări prealabile, deşi nu
există prevederi exprese în acest sens în dreptul internaţional.
Condiţiile trecerii inofensive a navelor maritime prin marea teritorială sunt stabilite de
legislaţia internă a fiecărui stat care are ieşire la mare. Statul riveran nu poate împiedica
trecerea inofensivă prin marea sa teritorială. El poate, însă, să stabilească în cuprinsul acesteia
zone maritime de securitate în care este interzisă intrarea navelor străine de orice fel sau a
unor categorii de nave, poate suspenda temporar dreptul de trecere inofensivă în anumite zone
şi poate să ia în marea sa teritorială măsurile necesare spre a împiedica sau întrerupe orice
trecere care nu este inofensivă.
Statul riveran exercită jurisdicţia asupra navelor aflate în pasaj inofensiv, în anumite
condiţii.
Pentru navele comerciale, statul riveran poate efectua acte de instrucţie penală sau de
arestare a unor infractori cu privire la faptele penale săvârşite la bordul navei numai dacă:
consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost încălcată ordinea publică în
marea teritorială; exercitarea jurisdicţiei a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau consular al statului de pavilion; pentru reprimarea traficului de stupefiante.
Conform legislaţiei sale de poliţie fiscală sau vamală statul riveran are dreptul de
vizită, de reţinere sau de captură a navelor comerciale străine, de control al documentelor
navei, al încărcăturii acesteia şi al documentelor echipajului, de confiscare a produselor
interzise aflate la bordul lor, putând aplica sancţiuni pentru încălcarea regulilor stabilite.
Dreptul de urmărire a navelor care au încălcat legile sau regulamentele de orice fel
privitoare la regimul mării teritoriale poate continua şi după ieşirea în marea liberă a navei
infractoare.
În ce priveşte jurisdicţia civilă, statul riveran, de regulă, nu poate opri o navă aflată în
pasaj inofensiv pentru a-şi exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate la bordul navei,
dar poate lua faţă de navele comerciale măsuri asiguratorii pentru obligaţii asumate în legătură
cu trecerea prin mare.
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură
de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a altui stat. În cazul în care nava respectivă sau
echipajul acesteia încalcă legislaţia statului riveran nava poate fi obligată să părăsească marea
teritorială. În asemenea împrejurări răspunderea pentru orice prejudiciu produs de navă sau de
echipaj revine statului de pavilion.
10
Lăţimea mării teritoriale este, potrivit Convenţiei asupra dreptului mării din 1982, de
până la 12 mile marine.
În timp, această lăţime a variat, multă vreme fiind stabilită la 3 mile marine, care
corespundea puterii de bătaie a unui tun, fără însă ca acestă limită să fi fost vreodată unanim
acceptată. Ea s-a extins ulterior, prin legile interne, ajungând la oarecare stabilitate regula
celor 6 mile marine, iar ulterior, la conferinţa privind dreptul mării din 1958 s-a recunoscut
dreptul statelor de a-şi stabili lăţimea mării teritoriale între 3 şi 12 mile marine.
Preocupate să-şi lărgească limita mării teritoriale pentru a avea acces neîngrădit la
exploatarea economică a zonelor de coastă, în anii ‚70, unele state sud-americane şi-au lărgit
marea teritorială până spre 200 mile marine.
Apariţia şi consacrarea conceptului de zonă economică exclusivă prin Convenţia din
1982 asupra dreptului mării a făcut posibilă stabilirea unei limite acceptate de 12 mile marine
pentru toate statele.
Limita interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale o constituie linia de
bază. Aceasta poate fi de două feluri: normală, la litoralul fără sinuozităţi; dreaptă, la celelalte,
fiind o linie ce uneşte punctele extreme ale formaţiunilor de insule, stânci, etc. strâns legate de
uscat şi punctele cele mai avansate ale litoralului.
Limita exterioară a mării teritoriale este o linie paralelă cu linia de bază, aflată la 12
mile marine de aceasta.
Porţiunea de mare aflată între linia de bază dreaptă şi ţărm face parte din apele
interioare ale statului.
1.2.6. Zone maritime asupra cărora statul exercită drepturi suverane

Suveranitatea deplină a unui stat maritim asupra teritoriului său se exercită până la
limita exterioară a mării teritoriale, dincolo de care începe marea liberă.
Nevoile de securitate ale unor state, sau de realizare a unor interese proprii şi în
anumite porţiuni de mare situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale au dus la
apariţia şi consacrarea unor zone speciale în care statele sunt îndrituite să exercite anumite
atribute ale suveranităţii lor.
Aceste zone sunt: zona contiguă, platoul continental şi zona economică exclusivă, care
nu fac parte din teritoriul de stat.
1.2.6.1.Zona contiguă
Este porţiunea din mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale
până la o distanţă de 24 mile marine de la liniile de bază spre larg, în care statul riveran are
anumite drepturi exclusive, precis determinate.
În acest spaţiu statul riveran este îndreptăţit să exercite controlul pentru prevenirea
încălcării legilor şi regulamentelor sale din domeniile vamal, fiscal, sanitar şi al regimului de
frontieră. Statul riveran poate lua orice măsuri de prevenire şi de sancţionare a încălcării
legislaţiei proprii în aceleaşi condiţii ca şi în teritoriul său naţional, dar numai în domeniile
menţionate.
Din punct de vedere istoric, la originea zonei contigue stau zonele în care anumite
puteri maritime şi-au rezervat încă din secolul al XVIII-lea unele drepturi de control exclusiv
în domeniul vamal, apoi şi în alte domenii, pentru protejarea mai bună a intereselor lor, în
condiţiile în care marea teritorială nu depăşea 3 km în lărgime.
1.2.6.2. Platoul continental
Sub aspect geologic platoul continental reprezintă prelungirea în pantă sub apele mării
a ţărmului unui stat riveran până la zona abruptă.
Sub aspect juridic Convenţia asupra dreptului mării din 1982 defineşte platoul
continental ca fiind solul şi subsolul spaţiilor submarine care se întinde dincolo de limita
exterioară a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la
limita exterioară a taluzului continental sau până la o distanţă de 200 mile marime măsurată
11
de la liniile de bază ale mării teritoriale acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu
ajunge până la această distanţă.
În situaţia în care taluzul continental se întinde pe distanţe pe distanţe foarte mari, de
multe sute de kilometri, aceeaşi convenţie stabileşte că platoul continental nu poate depăşi
350 de mile de la linia de bază sau 100 km dincolo de punctul în care adâncimea apei atinge
2500 m.
Delimitarea platoului continental se face, în limitele stabilite de convenţia menţionată,
de către fiecare stat riveran pentru zona sa.
Între statele vecine sau între ţările situate faţă în faţă delimitarea se face prin acordul
părţilor în temeiul dreptului internaţional, cu condiţia ca soluţia la care s-a ajuns să fie
echitabilă.
Consacrarea juridică a platoului continental a apărut şi s-a impus după al doilea război
mondial, atunci când perfecţionarea mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor submarine
(flora şi faună, zăcăminte de ţiţei şi gaze sau metalifere) a trezit interesul pentru valorificarea
de către statele dezvoltate a unor asemenea resurse.
Regimul juridic al platoului continental s-a conturat la început ca o practică unilaterală
a unor state, care a căpătat caracter de cutumă, iar apoi a fost consacrat în cadrul „Convenţiei
asupra platoului continental” semnată la Geneva în 1958, de unde a fost preluat în Convenţia
asupra dreptului mării din 1982.
Pe platoul continental statul riveran exercită drepturi suverane de explorare şi
exploatare a resurselor sale naturale.
Nici un alt stat nu poate dobândi drepturi asupra platoului continental fără
consimţământul expres al statului riveran. Totuşi, statul riveran nu poate împiedica un alt stat
de a instala şi a utiliza conducte şi cabluri submarine în perimetrul platoului său continental.
Traseul acestora se stabileşte, însă, împreună cu statul riveran.
Drepturile statului rinveran în platoul său continental nu depind de ocuparea efectivă
sau de vreo declaraţie expresă din partea acestuia.
Drepturile asupra platoului continental nu pot aduce atingere mării libere de deasupra
acestuia şi nici spaţiului aerian respectiv, care rămân în afara oricărui drept de suveranitate.
Statul riveran este ţinut să exploateze platoul său continental fără ca prin aceasta să se
stânjenească navigaţia liberă sau să se aducă atingeri grave resurselor biologice ale mării.
El poate să construiască sau să implanteze insule artificiale sau alte instalaţii destinate
explorării şi exploatării resurselor din zonă şi să stabilească în jurul acestora zone de
securitate de până la 500 m, cu condiţia ca ele să nu fie amplasate în locuri ce ar stingheri
utilizarea normală a căilor de navigaţie.
1.2.6.3. Zona economică exclusivă
Conceptul de zonă economică exclusivă este de dată recentă, el apărând după 1946
când unele state sud americane, interesate în protejarea resurselor lor piscicole, au instituit
anumite zone de protejare a pescuitului în dreptul litoralului lor, dincolo de marea teritorială,
pe distanţe variabile de până la 200 mile marine în largul oceanului. Asemenea zone au fost
ulterior stabilite şi de alte state, în special din Asia şi Africa. Pe cale convenţională acest drept
a fost consacrat prin „ Convenţia asupra dreptului mării” din 1982, ca una din cele mai
importante noutăţi aduse de această convenţie.
Zona economică exclusivă este o porţiune a mării libere care se întinde spre largul
mării pe distanţă de 200 mile marine de la linia de bază de la care se măsoară marea
teritorială.
Zona economică exclusivă nu face parte din teritoriul naţional al statului riveran.Ea
este supusă jurisdicţiei acestuia numai în ce priveşte unele drepturi economice de exploatare a
resurselor.
12
În zona economică exclusivă statul riveran are drepturi suverane în ce priveşte
explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestionarea resurselor naturale, biologice şi
nebiologice, ale mărilor şi oceanelor.
Liberatea de navigaţie, de survol şi de aşezare a cablurilor şi conductelor submarine,
pe care o au toate statele lumii în marea liberă trebuie să fie respectată în acestă zonă.
Statul riveran poate construi şi utiliza în zonă insule artificiale, instalaţii şi lucrări în
scop economic şi este singurul în drept să autorizeze şi să reglementeze construirea şi
utilizarea unor asemenea instalaţii de către alte state.
El are, de asemenea, dreptul de a desfăşura cercetarea ştiinţifico-marină în zonă şi de a
stabili măsurile de conservare a mediului marin, celelalte state având nevoie pentru asemenea
activităţi de autorizarea sa.
Statul riveran poate desfăşura în zonă activităţi de pescuit, dar şi alte activităţi de
exploatare şi de explorare în zonă în scopuri economice, cum ar fi producerea de curent prin
utilizarea apei, a curenţilor marini şi a vântului etc. In privinţa pescuitului, statul riveran poate
stabili volumul total al capturilor de peşte, volumul propriei sale capturi şi, prin acorduri cu
alte state, cotele de pescuit ale acestora în zonă, acordând în această privinţă un regim
preferenţial ţărilor fără litoral şi celor dezavantajate economic, aşa cum se recomandă în
cuprinsul Convenţiei din 1982.
De menționat că problema delimitării spațiilor marine din Marea Neagră , privind

platoul continental și zona economică exclusvă a făcut obiectul litigiului dintre România și
Ucraina cu care România a sesizat Curtea Internațională de Justiție din cadrul O.N.U.
Prin Hotărârea C.I.J. din 2009 s-a acordat României 79,34 % din zona aflată în dispută
cu Ucraina, respectiv 9700 km2 din aproximativ 12200 km2 .
1.3. Drepul mării
1.3.1. Considerații generale

Drepul internațional al mării ca parte integrantă a dreptului internațional public a
apărut și s-a dezvoltat ca o consecință a creșterii interesului omenirii și al statelor pentru
folosirea oceanului planetar și a bogățiilor sale.
Aceleași motive a generat și primele codificări ale dreptului mării cu ocazia celei de –
a doua Conferințe de la Haga din 1907, procesul de codificare continuând între cele două
războaie mondiale.
După cel de-al doilea război mondial, sub egida O.N.U. au urmat trei Conferințe
asupra dreptului mării:
- Prima Conferință, din 1958, s-a soldat cu adoptarea a patru Convenții: asupra mării
libere, a mării teritoriale, a platoului continental și a pescuitului și conservării resurselor
biologice.
- A doua Conferință din 1960, nu reușește să concilieze poziția statelor cu privire la
lățimea mării teritoriale si protecția zonelor de pescuit.
- A treia Conferință și-a început lucrările în 1973, cu mandatul elaborării unei
Convenții unice,având numeroase sesiuni până în 1982 , când în final Conferința a adoptat a
textul final al „ Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării” care a intrat în vigoare în
1994.
1.3.2. Marea liberă.

Principiul mării libere a fost formulat în 1609 de marele jurist Hugo Grotius, în
condiţiile în care , datorită dezvoltării comerţului internaţional, vechiul principiu al mării
închise, specific evului mediu şi de care profitau marile puteri navale ale epocii care
13
revendicau drepturi exclusive asupra unor mări sau a unor porţiuni din oceane, nu mai
satisfăcea interesele proprii cu acces în toate zonele lumii.
Principiul s-a impus apoi pe cale cutumiară, dar consacrarea sa convenţională nu s-a
produs decât în secolul nostru prin Convenţia de la Geneva din 1958 asupra mării libere.
Convenţia menţionată definea marea liberă ca acea parte a mării care nu aparţinea
mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat şi asupra căreia nu se exercită suveranitatea
vreunui stat, fiind deschisă tuturor naţiunilor. Unele noi precizări s-au adus prin Convenţia din
1982 în care se arată că regimul juridic al mării libere se aplică „ tuturor spaţiilor marine care
nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele interioare ale unui stat
şi nici din apele arhipelagice ale unui stat – arhipeleag”.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mărilor, potrivit
căruia mările şi oceanele lumii sunt deschise tuturor statelor, indiferent dacă acestea au sau nu
ieşire la mare şi nici un stat nu poate să-şi declare suveranitatea sa asupra vreunei părţi libere.
Principiul libertăţii mării conferă statelor lumii o serie de libertăţi concrete în marea
liberă:
- libertatea de navigaţie;
-libertatea de survol;
-libertatea de a pescui;
-libertatea de a aşeza cabluri şi conducte submarine;
-libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul
internaţional;
-libertatea cercetării ştiinţifice.
Primele patru libertăţi aparţin dreptului clasic, fiind consacrate ca atare prin
Convenţia din 1958, iar ultimele două sunt prevăzute pentru prima oară în Convenţia din
1982, constituind una din inovaţiile în materie aduse de aceasta.
Libertatea mărilor nu este, însă, absolută intrucăt această libertate trebuie exercitată cu
respectarea intereselor celorlalte state.
De altfel, navele aflate în marea liberă trebuie să se supună „legii pavilonului” in
sensul că statul al cărui pavilion îl arborează nava are jurisdicția exclusivă asupra ei,dreptul
mării admițând și nave sub pavilion O.N.U. iar o navă care se prevalează de mai multe
pavilioane este considerată o navă fără naționalitate.
De asemenea, Convenţia asupre dreptului mării din 1982. impune statelor obligaţia de
a coopera în această zonă şi de a-şi exercita libertăţile consacrate luând în consideraţie
interesele celorlalte state, precum şi drepturile acestora cu privire la activităţile din zona
internaţională a spaţiilor submarine..
Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv paşnice, fiind interzise , de
exemplu, experienţele nucleare în marea liberă şi spaţiul aerian de deasupra sa (tratat din
1963) sau plasarea de arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor(tratat din 1971). Marea
liberă nu este, însă, demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, restricţiile menţionate având
un caracter parţial, astfel că în timp de pace în marea liberă este permisă existanţa flotelor
maritime militare, iar în timp de război marea liberă poate fi folosită ca teatru de operaţii
militare.
De asemenea, în marea liberă statelor le revin o serie de obligaţii în legătură cu
prevenirea şi sancţionarea unor fapte care constituie ameninţări la adresa întregii comunităţi
internaţionale:
-de a preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe navele aflate sub pavilionul lor;
-de a coopera pentru reprimarea pirateriei în orice loc aflat în afara jurisdicţiei unui
stat;
-de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe
psihotrofe;
14
-de a coopera în interzicerea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune care îşi au
baza în această zonă etc.
Navele de război ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a vizita orice navă,
indiferent de naţionalitatea pavilionului acesteia, dacă există suspiciuni că la bordul său se
săvârşesc fapte de natura celor menţionate şi de a urmări o asemenea navă până ce aceasta
intră în zona de jurisdicţie a unui stat.
Statele au, de asemenea, obligaţia de a coopera pentru a asigura ca navele comerciale
să poată naviga în deplină securitate şi de a lua toate măsurile pentru prevenirea abordajelor
pe mare şi acordarea de ajutor navelor aflate în pericol, echipajelor acestora şi celelalte
persoane aflate la bordul navelor.
Statul riveran poate exercita un drept de urmărire asupra unui vas străin dacă există
motive serioase să se creadă că vasul a încălcat legile sale. Urmărirea trebuie să fi început în
spațiile maritime ale statului riveran și să fi fost neîntreruptă.
1.4 Zona internațională a spațiilor submarine

Descoperirea pe fundul mărilor şi oceanelor, în zona mării libere, dincolo de limita
exterioară a platoului continental, a unor importante zăcăminte care în condiţiile dezvoltării
spectaculoase a tehnicii contemporane ar putea deveni în scurt timp exploatabile a adus în
prim planul preocupărilor statelor lumii, în special a celor cu o dezvoltare tehnologică mai
puţin avansată, necesitatea stabilirii unor reguli de drept internaţional privind exploatarea
acestei zone, astfel ca ea să nu se facă în beneficiul exclusiv al statelor dezvoltate, ci în folosul
tuturor statelor lumii.
Mai multe rezoluţii ale Adunării generale a O.N.U., începând cu deceniul al şaptelea,
au instituit un moratoriu asupra exploatării fundului mărilor şi oceanelor, în aşteptarea
convenirii unui regim internaţional şi au stabilit unele principii privind exploatarea acestei
zone, declarată ca patrimoniu comun al umanităţii.
Convenţia din 1982 asupra dreptului mării a stabilit regimul zonei care constituie
patrimoniul comun al umanităţii, în sensul că în această zonă explorarea şi exploatarea
resurselor sale trebuie să se facă cu participarea şi în beneficiul tuturor statelor şi popoarelor.
Întrucât convenţia stabilea principii care exprimau îndeosebi punctul de vedere al;
ţărilor în curs de dezvoltare, unele state dezvoltate nu au semnat sau au amânat ratificarea
acesteia, astfel că în 1994 s-a încheiat un Acord privind aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei
din 1982, menţionându-se că ambele instrumente juridice trebuie să fie interpretate şi aplicate
împreună atunci când este vorba de regimul zonei patrimoniului comun al umanităţii.
Potrivit Convenţiei, nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitatea sau
drepturi suverane asupra vreunei părţi a zonei sau asupra resurselor sale, după cum nici un stat
şi nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-şi însuşească vreo parte a zonei sau a
resurselor sale.
Resursele zonei sunt inalienabile, drepturile asupra acestora aparţinând întregii
omeniri. Zona trebuie să rămână deschisă utilizării paşnice de către toate statele, fără
discriminări, indiferent dacă acestea sunt riverane sau fără litoral.Fiecare stat trebuie să
vegheze ca întreprinzătorii, persoane fizice sau juridice care posedă cetăţenia sau
naţionalitatea lor sau sunt controlate de acestea, să respecte întocmai regulile stabilite pentru
exploatarea resurselor zonei, fiind răspunzătoare dacă nu au luat măsurile necesare în acest
scop.
Pentru rezolvarea problemelor privind exploatarea zonei prin convenţie se crează un
mecanism instituţional format din: Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine, o
organizaţie internaţională, cu organisme corespunzătoare, prin intermediul căreia statele părţi
organizează şi controlează activităţile din zonă în folosul întregii omeniri, Întreprinderea, care
desfăşoară în zonă activităţi de explorare şi exploatare, de transport şi comercializare a
resurselor extrase precum și Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile
15
submarine, care cuprinde camere speciale pe categorii de diferende, ca organism
jurisdicţional.
În zona internaţională a teritoriilor submarine orice activitate se poate desfăşura numai
pe baza unei autorizaţii eliberate de Autoritate pe baza unor criterii economice stabilite într-o
anexă a Convenţiei şi în Acordul din 1994.
Activităţile pot fi desfăşurate fie de către Intreprinderea subordonată Autorităţii, fie de
către statele părţi ori de persoanele fizice sau juridice aparţinând statelor, în asociere cu
Autoritatea, şi privesc cercetarea ştiinţifică, explorarea şi exploatarea resurselor din zonă,
indiferent de natura acestora.
Statele părţi sunt obligate să asigure ca activităţile din zonă să se facă în mod eficient
şi cu evitarea risipei, în aşa fel incât să se asigure protecţia şi conservarea mediului marin,
precum şi conform principiilor unei gestiuni comerciale sănătoase, preocupându-se de
evoluţia armonioasă a economiei mondiale şi de evitarea oricăror dezechilibre în preţurile şi
comerţul mondial, cu luarea în considerare în mod special a intereselor ţărilor în curs de
dezvoltare şi a ţărilor dezavantajate geografic.
De asemenea, în exploatarea zonei trebuie să se ţină seama de desfăşurarea normală a
activităţilor din marea liberă (navigaţie, pescuit etc.), de regimurile juridice ale celorlalte
spaţii marine şi în special de interesele şi drepturile statelor riverane în legătură cu
zăcămintele minerale care se extind în zonele aflate sub jurisdicţia naţională a acestora sau
dinspre aceste zone spre zona care formează patrimoniul comun al umanităţii.
1.5 Strâmtori și canale maritime cu regim internațional
1.5.1 Strâmtori cu regim internațional

Strâmtorile internaţionale sunt întinderi de apă situate între porţiuni de uscat formând
treceri înguste pentru navigaţie. Regimul juridic al acestora interesează atât statele riverane,
pentru asigurarea propriei lor securităţi, cât şi celelalte state ale lumii, pentru facilitarea
navigaţiei libere a navelor proprii, strâmtorile făcând posibilă scurtarea rutelor între diferite
porturi ale lumii.
Până la Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, dreptul internaţional nu cuprindea
reguli general acceptate privind navigaţia prin strâmtorile internaţionale, existând doar
reglementări punctuale asupra unora dintre acestea: Bosfor şi Dardanele ( la Marea Neagră),
Sun, Belul Mare şi Belul Mic ( la Marea Baltică), Gibraltar, Magellan etc.
Regimul juridic stabilit prin Convenţia din 1982 prevede că prin strâmtorile care leagă
o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă cu o altă parte a mării libere sau a zonei
economice exclusive statele au un drept de trecere în tranzit pentru navele lor, similar
dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială. Aceasta înseamnă că navele în cauză
trebuie să realizeze un trafic continuu şi rapid , să se abţină de la orice activităţi care necesită
o autorizare prealabilă din partea statului riveran sau care sunt interzise de acesta ori care ar
stânjeni navigaţia şi totodată să respecte reglementările privind navigaţia în zonă stabilite de
statele riverane.
Statele riverane au obligaţia de a asigura dreptul de trecere în tranzit a tuturor navelor
în deplină securitate, fără nici o discriminare. Ele rămân, însă, suverane asupra acestor
strâmtori.
Strâmtorile Mării Negre
Constituind singura ieşire spre Marea Mediterană pentru ţările riverane Mării Negre,
strâmtorile Bosfor şi Dardanele prezintă atât pentru ţările respective, cât şi pentru alte ţări, o
importanţă politică, militară şi economică deosebită.
Stabilirea unui statut internaţional al Bosforului şi Dardanelelor s-a făcut pentru prima
oară prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1874, până atunci Imperiul otoman exercitând
suveranitatea sa deplină asupra acestora. Alte reglementări au fost realizate îndeosebi prin
16
Tratatul de la Adrianopole (1829), Tratatul de la Londra (1841) şi Convenţia de la
Lausanne(1923). Sub imperiul acestor reglementări internaţionale regimul juridic al acestor
strâmtori a oscilat între libertatea deplină pentru navigaţie a navelor unor state (Rusia, Anglia
etc.) sau pentru toate statele lumii şi închiderea lor totală pentru navele militare,
demilitarizarea şi neutralizarea lor.
Regimul juridic actual al celor două strâmtori este stabilit prin „Convenţia de la
Montreux” din 1936.
Potrivit acestei convenţii circulaţia navelor comerciale prin strâmtori este liberă pentru
toate statele lumii. În timp de război circulaţia este liberă numai dacă Turcia este neutră, iar
dacă Turcia este beligerantă ea poate să interzică trecerea navelor comerciale ale statelor
inamice, asigurând drept de liberă trecere pentru navele statelor neutre, cu condiţia ca acestea
să nu ajute vreun stat inamic.
Navele militare ale altor state au dreptul de a trece prin strâmtori în timp de pace, dar
cu unele restricţii. Statele riverane pot trece prin strâmtori orice navă militară, inclusiv
submarine, acestea însă fiind obligate să navigheze numai ziua şi la suprafaţă; pentru statele
neriverane trecerea navelor militare este supusă unor restricţii de tonaj, de număr de nave şi
de tipul acestora.
În timp de război, Turcia poate închide strâmtorile pentru navele militare ale statelor
inamice, iar dacă Turcia nu este beligerantă ea poate permite navelor de război ale altor state
să treacă prin strâmtori, cu condiţia ca statele respective să încheie cu ea acorduri de asistenţă
mutuală.
După cel de- al doilea război mondial, marile puteri au căzut de acord la Postdam în
1945 asupra revizuirii acestui tratat pentru a permite tonaje mai mari ale navelor militare, dar
negocierile purtate ulterior nu au dus la nici un rezultat.
1.5.2 Canale maritime cu regim internațional

Sunt căi maritime de navigaţie artificiale, construite pentru a lega două mări sau oceane
în scopul scurtării rutelor de navigaţie.
Deşi sunt construite pe teritoriul unui stat şi ca urmare sunt supuse suveranităţii
statului respectiv, importanţa pe care o prezintă pentru navigaţia internaţională a determinat ca
statutul celor mai importante asemenea canale să capete un caracter internaţional în baza unor
tratate, pentru a se asigura dreptul de tranzit prin ele pentru navele tuturor statelor.
Principalele canale internaţionale sunt Canalul de Suez, Canalul Panama şi Canalul
Kiel
Canalul de Suez.
A fost construit între 1859-1869, pe teritoriul Egiptului, care în acea perioadă se afla
sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pentru a lega pe o rută mai directă Oceanul Indian, prin
Marea Roşie, cu Marea Mediterană. Regimul internaţional al canalului a fost stabilit în baza
Convenţiei de la Constantinopol din 1888, care consacra libertatea de trecere pentru toate
categoriilor de nave ale tuturor statelor atât în timp de pace cât şi în timp de război, fără
oprire şi debarcare şi urmând indicaţiile autorităţii de control. Se stabilea o zonă neutralizată
de 3 mile pe ambele maluri care nu putea fi transformată în teatru de război şi nici supusă
blocadei şi în care era interzisă construirea de fortificaţii permanente şi se prevedea
posibilitatea ca Egiptul să ia unele măsuri restrictive dacă aprecia că securitatea sa ar fi
ameninţată.
După naţionalizarea, în 1956, de către Egipt a Companiei Canalului de Suez ca
expresie a afirmării suveranităţii sale asupra Canalului şi după eşuarea intervenţiei militare a
Angliei şi Franţei, care doreau să-şi păstreze privilegiile în zonă, Egiptul a făcut o declaraţie
unilaterală în aprilie 1957 angajându-se să respecte şi după naţionalizare statutul internaţional
al Canalului şi să asigure libertatea de navigaţie deplină a tuturor statelor în condiţiile stabilite
prin Convenţia din 1888.
17
Canalul Panama
A fost construit la începutul secolului XX pe teritoriul Statului Columbia în istmul
Panama şi deschis navigaţiei în 1914, pentru a se realiza o legătură între Oceanul Atlantic şi
Oceanul Pacific.
În 1901 se încheia un tratat între Statele Unite şi Anglia prin care se stabilea statutul
juridic al canalului care încă nu fusese terminat, în sensul garantării libertăţii de navigaţie a
tuturor statelor în timp de pace şi război în condiţii asemănătoare cu cele privind Canalul de
Suez, dar fără a fi demilitarizat, Statelor Unite recunoscându-li-se dreptul de a controla şi
asigura securitatea Canalului.
În 1903 Statele Unite încheie un nou tratat cu noul stat Panama, desprins din
Columbia şi controlat de S.U.A., prin care dobândea monopolul construcţiei, întreţinerii şi
gestiunii ulterioare a Canalului, drepturi largi în ce priveşte apărarea militară a acestuia şi
unele drepturi suverane pe timp de 99 de ani pe o fâsie de 5 km pe ambele maluri ale
Canalului.Se prevedea neutralizarea Canalului, dar S.U.A. au încălcat această obligaţie,
transformând zona într-o bază militară americană.
Ca urmare a revendicării de către Panama a suveranităţii sale asupra zonei Canalului,
în 1977 s-a încheiat un tratat între S.U.A. şi Statul Panama potrivit căruia zona canalului trece
sub suveranitatea Panama, iar administraţia Canalului şi apărarea militară a zonei sunt
transferate treptat statului Panama până în 1999, după care Canalul urma să dobândească un
regim de neutralitate garantat de S.U.A.
Canalul Kiel
A fost construit de Germania pe teritoriul său între 1885-1895 şi leagă Marea Baltică
cu Marea Nordului.
Statutul său internaţional a fost stabilit după primul război mondial prin Tratatul de la
Versailles, care-l declara deschis navigaţiei libere a tuturor navelor militare şi civile, în timp
de pace şi război, pentru toate statele, pe bază de egalitate, cu dreptul pentru Germania ca în
timp de război să-l poată inchide pentru navele statelor inamice. Germaniei i se recunoştea
dreptul de a reglementa paza canalului, precum şi regimul vamal şi sanitar în zonă.
În 1936 Germania a denunţat tratatul şi a elaborat un nou regulament prin care se
menţinea libera trecere a navelor comerciale străine, iar trecerea navelor militare era
condiţionată de obţinerea unor autorizaţii speciale din partea autorităţilor germane. În 1945,
regimul internaţional al Canalului Kiel a fost restabilit.
18
-Unitatea de învățare 2-
DREPTUL INTERNAȚIONAL FLUVIAL, AERIAN ȘI SPAȚIAL. ZONE

POLARE ȘI ZONE CU REGIMURI JURIDICE INTERNAȚIONALE SPECIALE
2.1 OBIECTIVE
2.2 DREPTUL INTERNAȚIONAL FLUVIAL
2.3 DREPTUL INTERNAȚIONAL AERIAN
2.4 DREPR INTERNAȚIONAL SPAȚIAL
2.5 ZONE POLARE
2.6.ZONE CU REGIMURI INTERNAȚIONALE SPECIALE
2.7.LUCRARE DE VERIFICARE
2.8.BIBLIOGRAFIE
2.1 Obiective
Dobândirea de cunoștințe vizând dreptul internațional fluvial, aerisn și spațial, zone
polare și zone cu regimuri juridice internaționale speciale.
2.2 Dreptul internațional fluvial
2.2.1 Privire generală

Dreptul internațional fluvial este format din ansamblul normelor juridice care
reglementează relatiile dintre state privind folosirea, în special pentru navigație, a unor ape
nemaritime, cum sunt fluviile internaționale,drept care e în curs de codificare.
Fluviile internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a
două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care îl traversează sau
asupra părţii din fluviu care îi revine când acesta desparte două state.
Regimul internaţional al acestor fluvii se referă numai la navigaţie, în privinţa căreia
se aplică, potrivit convenţiilor internaţionale, principiul libertăţii de navigaţie.
Prima afirmare a principiului libertăţii de navigaţie s-a făcut printr-un tratat din 1177
încheiat între mai multe state –oraşe italiene cu privire la râul Pad (Po).Tratatul de la
Osnabruck din 1648 dintre Suedia, Franţa şi Imperiul German prevedea pentru statele
semnatare libertatea de navigaţie pe mai multe fluvii, iar Revoluţia franceză afirma în 1792
principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale.
Prin Tratatul de pace de la Paris din 1814 se stabilea libertatea de navigaţie pe Rin, iar
Congresul de la Viena (1815) stabilea regimul internaţional al Dunării şi extindea acest
principiu şi la alte fluvii europene, recomandând încheierea de convenţii speciale pentru
fiecare fluviu, ceea ce s-a şi realizat ulterior pentru Oder, Niemen, Elba şi Escaut.
Conferinţa de la Berlin din 1885 a stabilit libertatea de navigaţie pe fluviile africane
Congo şi Niger, iar prin tratate şi acte interne ale statelor riverane s-a declarat libertatea de
navigaţie pe fluviul Amazon din America de Sud.
Tratatul de la Versailles a reafirmat regimul de fluvii internaţionale pentru Elba, Oder,
Niemen şi Dunăre.
Din actul final al congresului de la Viena şi din conventiile privind fluviile menţionate
rezultă unele principii privind navigaţia pe fluviile internaţionale:
-statele riverane, care sunt suverane asupra porţiunilor de fluviu situate în limitele
frontierelor lor, sunt singurele în măsură să reglementeze prin acorduri navigaţia pe fluviile
internaţionale;
19
-în timp de pace navele comerciale ale tuturor statelor au dreptul deplin de a naviga
liber, fără discriminare pe fluviile internaţionale; navele de război ale statelor neriverane nu
au acces pe fluviile internaţionale, iar cele ale statelor riverane pot naviga pe porţiunile de
fluviu aparţinând altor state numai cu permisiunea acestora;
-statele riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de navigaţie, iar pentru
lucrările de întreţinere şi amenajare pe care le execută au dreptul de a percepe taxe
corespunzătoare;
-pentru coordonarea activităţii lor în vederea asigurării navigaţiei statelor riverane pot
constitui comisii internaţionale.
Conferinţa de la Barcelona din 1921, convocată de Societatea Naţiunilor, a elaborat o
convenţie, un statut şi un protocol privind cursurile de apă navigabile de interes internaţional,
care reafirmau principiul libertăţii şi egalităţii de tratament în navigaţia pe fluviile
internaţionale, reluând regulile stabilite anterior. Acestea au fost ratificate de un număr relativ
mic de state, astfel că până în prezent nu există o reglementare generală şi uniformă pentru
toate fluviile internaţionale, ci doar unele principii generale şi reglementări punctuale pentru
diferite cursuri de apă.
2.2.2. Regimul navigaţiei pe Dunăre

Statutul juridic de fluviu internaţional al Dunării a fost stabilit prin reglementări
internaţionale succesive.
După ce la Congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută ca fluviu
internaţional, interesul pentru dominaţia asupra acestuia din partea marilor puteri a crescut,
marile puteri europene încercând să-şi impună controlul în dauna Imperiului Otoman, apoi a
Rusiei, iar prin înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei puterile Europei occidentale şi-au
asigurat dominaţia asupra gurilor Dunării şi implicit asupra întregului fluviu.
Prin tratatul de la Paris din 1856 se stabilea pentru prima dată un regim juridic general
privind navigaţia pe Dunăre. Tratatul prevedea libertatea de navigaţie atât pentru statele
riverane, cât şi pentru cele neriverane şi împărţea fluviul, din punctul de vedere al
administraţiei navigaţiei, în 2 sectoare: Dunărea fluvială şi Dunărea maritimă.Pentru ultima
porţiune a fost creată Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanţii marilor puteri
(Anglia, Franţa, Prusia şi Sardinia) şi ai marilor imperii riverane (Austria, Rusia şi Turcia).
Însărcinată iniţial doar cu competenţe tehnice privind curăţarea şi amenajarea porţiunii
navigabile de la Gurile Dunării, Comisia şi-a extins ulterior nepermis de mult atribuţiile,
devenind un adevărat stat în stat. Ea elabora regulamentele de navigaţie, asigura poliţia
fluvială, inclusiv prin folosirea forţelor armate ale statelor membre, exercitând un drept de
jurisdicţie privind încălcarea regulilor de navigaţie, stabilea şi percepea taxele pentru
navigaţie, avea pavilion propriu şi se bucura de imunităţi şi privilegii de orice natură
(diplomatică, fiscală, vamală, etc.), aducând prin aceasta grave prejudicii României, pe
teritoriul căreia îşi exercita competenţele şi unde îşi avea sediul (la Galaţi).
După primul război mondial, în 1921, se încheia o nouă Convenţie a Dunării la Paris,
care instituia un regim internaţional pe toată porţiunea navigabilă a fluviului, da la Ulm până
la vărsarea în mare, precum şi asupra principalilor afluenţi ai Dunării (Mureşul, Tisa, Morava
şi Drava) şi a canalelor.
Se înfiinţau două organe internaţionale pentru administrarea navigaţiei pe Dunăre:
Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanţii Angliei, Franţei şi României, pentru
Dunărea maritimă, de la vărsare până la Brăila, căreia i s-au conferit toate drepturile şi
privilegiile pe care le avusese şi înainte de război, şi Comisia Internaţională a Dunării, pentru
porţiunea de la Brăila la Ulm, din care făceau parte cele trei mari puteri şi toate ţările riverane.
Între cele două războaie mondiale România a dus o luptă continuă pentru suprimarea
privilegiilor Comisiei Europene a Dunării şi pentru afirmarea propriei suveranităţi în ce
priveşte puterea de decizie în probleme de reglementare a navigaţiei, stabilirea şi încasarea
20
taxelor, exercitarea propriei jurisdicţii şi apărarea intereselor sale naţionale, obţinând unele
midificări ale statutului internaţional în favoarea sa. Prin Convenţia de la Sinaia din 1938 o
mare parte a atribuţiilor Comisiei Europene a Dunării au trecut asupra României.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este cel stabilit prin Convenţia de la Belgrad
din 1948, încheiată numai între statele riverane. El se referă la porţiunea navigabilă a Dunării,
de la Ulm până la Marea Neagră, cu ieşire la mare prin Braţul Sulina.
Convenţia recunoaşte suveranitatea deplină a statelor riverane asupra porţiunilor de
fluviu aflate în limitele graniţelor lor.Fiecare stat riveran are dreptul să stabilească condiţiile
de navigaţie în porţiunea de fluviu supusă suveranităţii sale în baza unor norme generale de
navigaţie convenite între statele riverane, să efectueze controlul vamal şi sanitar şi să-şi
exercite jurisdicţia în zona proprie, fiind obligate să menţină în stare de navigaţie zona
respectivă şi să efectueze lucrările necesare în acest scop.
Navigaţia este liberă pentru navele comerciale ale tuturor statelor, pe bază de egalitate
în ce priveşte taxele şi condiţiile de desfăşurare a traficului.
Navigaţia navelor militare ale statelor neriverane este interzisă, iar cea a navelor
statelor riverane este permisă pe porţiunile ce revin altor state cu acordul acestora.
Pentru realizarea colaborării statelor riverane şi adoptarea de recomandări privind
regulile de navigaţie, de supraveghere a traficului, poliţia vamală sau sanitară şi pentru
efectuarea unor lucrări comune de asigurare a navigaţiei a fost constituită Comisia Dunării, cu
sediul actual la Budapesta, după ce până în 1957 acesta a fost la Galaţi
De menționat că în anul 1994 a fost semnată la Sofia, Convenția privind cooperarea
pentru protecția și folosirea durabilă a fluviului Dunărea ,părți ale acestei Convenții fiind
statele bazinului Dunării și nu doar statele riverane.
De asemenea U.E. este parte contractantă și membru al Comisiei Internaționale pentru
Protecția Dunării, creată prin Convenție cu sediul la Viena.
2.3 Dreptul internațional aerian

Dreptul aerian internațional s-a dezvoltat mai ales după cel de-al doilea război
mondial ca urmare a intensificării aeronavigației aeriene internaționale în spațiul aerian.
Spaţiul aerian a început să constituie obiect de reglementare juridică internaţională la
începutul secolului XX, odată cu apariţia aviaţiei şi a navigaţiei aeriene.
Anterior, problema spaţiului aerian s-a pus doar în plan doctrinar ori în cadrul
dreptului intern. În dreptul roman spaţiul aerian era considerat un bun care aparţinea tuturor,
nefăcând obiectul vreunei stăpâniri, iar în evul mediu era considerat ca aparţinând
proprietarului pământului.
Începuturile utilizării spaţiului atmosferic au ridicat problema dacă asupra acestuia se
exercită sau nu suveranitatea statelor. Iniţial a prevalat teoria libertăţii aerului, formulată de
Institutul de Drept Internaţional în 1906, considerându-se că spaţiul atmosferic de deasupra
teritoriilor statelor nu este supus suveranităţii acestora, statele având asupra spaţiului aerian
doar drepturile strict necesare autoapărării.În scurt timp, însă, teoria care proclamă dreptul
suveran al statelor asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului terestru şi maritim, până la
limita de unde începe spaţiul cosmic a fost îmbrăţişată de toate statele, după primul război
mondial devenind un principiu de drept consacrat ca atare în numeroase instrumente juridice
internaţionale.
Convenţia de la Paris din 1919 asupra navigaţiei aeriene prevedea în mod expres că
fiecare stat are suveranitate deplină şi exclusivă asupra spaţiului atmosferic situat deasupra
teritoriului său. În cuprinsul acestui spaţiu, care constituie spaţiul aerian naţional, se
recunoaşte, însă, în relaţiile dintre statele părţi, un drept de trecere inofensivă a aeronavelor
civile, care să se exercite în condiţii stabilite de fiecare stat, potrivit convenţiei.
21
Spaţiul aerian situat dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, deasupra mării libere, a
zonei economice exclusive şi a platoului continental, este deschis navigaţiei aeriene a tuturor
statelor, el constituind spaţiul aerian internaţional.
Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se materializează in primul rând prin
dreptul său de a stabili regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atât pentru
aeronavele naţionale, cât şi pentru cele străine. Fiecare stat reglementează prin legislaţia sa
internă condiţiile de acces şi utilizare a spaţiului său aerian şi poate interzice ca anumite
aeronave militare sau civile să pătrundă în acest spaţiu. Orice violare a reglementărilor
stabilite potrivit legislaţiei naţionale reprezintă o încălcare a suveranităţii statului şi dă dreptul
acestuia de a riposta, obligând aeronava infractoare să aterizeze şi luând şi alte măsuri
considerate drept necesare.
Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian nu exclude, însă, colaborarea
internaţională în vederea reglementării navigaţiei aeriene şi a transporturilor aeriene civile
internaţionale, o asemenea colaborare fiind deosebit de necesară şi utilă date fiind caracterul
extrem de tehnic al domeniului şi importanţa sa strategică deosebită .
Principiile şi normele colaborării internaţionale în utilizarea spaţiului aerian sunt în
exclusivitate de natură conventională, ele rezultând din tratate internaţionale, atât
multilaterale, cât şi bilaterale.
Principalele reglementări au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Chicago din 1944,
când s-au încheiat” Convenţia referitoare la navigaţia civilă internaţională” şi două acorduri
suplimentare referitoare la tranzitul aerian, respectiv la serviciile aeriene internaţionale.
Prevederile acestora se aplică numai statelor – părţi, aeronavele aparţinând unor state terţe
putând beneficia de libertăţile prevăzute numai în baza unor autorizaţii speciale acordate de
statul al cărui teritoriu urmează să fie survolat.
Prin instrumentele juridice menţionate se stabilesc cinci categorii de aeronave cărora li
se acordă în mod diferenţiat cinci libertăţi ale aerului - 2 de trafic şi 3 comerciale-.
Cele două libertăți de trafic stabilite sunt :
-libertatea de survol fără escală
- libertatea de escală tehnică.
In ceea ce privește celelalte trei libertăți comerciale, ele sunt:
-de a debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă pe teritoriul statului a cărui
naţionalitate o are aeronava;
- de a îmbarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă cu destinaţia pe teritoriul statului a
cărui naţionalitate o are aeronava;
de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă provenind sau având
destinaţia pe teritoriul unui alt stat.
În ceea ce privește aceste libertăți se pot reliefa și anumite aspecte privind condițiile
în care pot fi exercitate, astfel :
- Aeronavele civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale au asigurate
libertatea de survol fără escală şi libertatea de escală tehnică;
-Aeronavele civile care efectuează servicii comerciale (curse aeriene) regulate, şi care
sunt cele mai numeroase, se bucură de 3 libertăţi: de a debarca mărfuri, pasageri şi
corespondenţă pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava; de a îmbarca mărfuri,
pasageri şi corespondenţă cu destinaţia pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are
aeronava; de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă provenind sau având
destinaţia pe teritoriul unui alt stat;
-Aeronavele civile care efectuează servicii comerciale întâmplătoare se bucură de
libertatea de survol fără escală şi libertatea de escală tehnică, iar de celelalte trei libertăţi, care
privesc operaţiuni cu caracter comercial, pot beneficia numai cu acordul şi in condiţiile
impuse de statul pe teritoriul căruia are loc escala;
22
-Aeronavele care efectuează servicii de cabotaj ( prin zboruri între aeroporturile
aceluiaşi stat) trebuie să aibă de regulă naţionalitatea statului respectiv, aeronavele străine
neputând efectua asemenea zboruri decât cu autioritatea expresă a statului pe teritoriul căruia
urmează să execute cursele aeriene;
-Aeronavele de stat, adică acelea care îndeplinesc funcţii de apărare (militare), vamale,
de poliţie şi poştale nu pot survola teritoriul altui stat decât cu autoritatea expresă a acestuia.
Condiţiile concrete în care se exercită cele cinci libertăţi sunt stabilite prin numeroase
convenţii bilaterale.
Prin Convenţia de la Chicago din 1944 s-a înfiinţat Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale (OACI), instituţie spacializată a O.N.U. cu scopul principal de a contribui la
dezvoltarea continuă a transporturilor aeriene internaţionale prin uniformizarea normelor şi
procedurilor care să asigure respectarea drepturilor statelor părţi la convenţie, înfăptuirea pe
baze echitabile a transportului aerian şi evitarea discriminărilor, precum şi îmbunătăţirea
securităţii navigaţiei aeriene.
Pentru realizarea colaborării internaţionale în reprimarea infracţiunilor săvârşite la
bordul aeronavelor sau care afectează securitatea zborurilor internaţionale au fost încheiate
următoarele conventoarele convenţii: Conventia de la Tokio din 1963 referitoare la infracţiuni
şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor;Convenţia de la Haga din 1970 pentru reprimarea
capturării ilicite de aeronave şi Convenţia de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor
ilicite îndreptate contra securităţii navigaţiei civile.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor și mărfurilor în transportul aerian
este reglementată prin Convenția de la Varșovia din 1929 cu modificările ulterioare , mai ales
prin Protocolul de la Haga din 1955.
De asemenea răspunderea pentru prejudiciile cauzate la sol este guvernată de
prevederile Convenției de la Roma din 1951 cu modificările ulterioare.
Regimul spaţiului aerian al României este stabilit de Codul aerian român aprobat prin
O.G.nr. 29/1997 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.130/ 2000 modificată prin
Legea nr,399/2005
România este membră a OACI din anul 1966.
În anul 1994 România a ratificat Tratatul prvin Cerul Deschis ( Helsinki) , tratat ce
stabilește regimul Cer Deschis pentru executarea zborurilor de observare de către statele-
părți asupra teritoriilor altor state- părți stabilind drepturi și obligații pentru fiecare dintre
acestea , in concordanță cu angajamentele asumate în cadrul Organizației de Cooperare și
Securitate în Europa (O.S.C.E.)
2.4 Dreptul internațional spațial

Ca parte nouă a dreptului internațional public, al epocii postbelice, este expresia
colaborării statelor in reglementarea juridică a activității lor spațiale.
De altfel, progresele ştiinţei contemporane au adus spaţiul cosmic în sfera colaborării
internaţionale şi, ca urmare, şi a reglementărilor internaţionale, odată ce acesta a început să fie
abordabil şi să prezinte interes pentru statele lumii.
Punctul de început al erei cosmice este considerat anul 1957, când, a fost lansat
primul satelit artificial al pământului. La scurt timp, Adunarea generală a O.N.U. a creat în
1958 un Comitet special pentru problemele spaţiului cosmic, în cadrul căruia s-au elaborat
primele rezoluţii privitoare la principiile care trebuie să se aplice colaborării internaţionale în
spaţiul extraatmosferic: Rezoluţia nr. 1721/1961 care consacră principiul libertăţii spaţiului
cosmic şi Rezoluţia nr. 1962/1963 prin care s-a adoptat Declaraţia asupra principiilor juridice
care guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic, pe baza cărora
s-a adoptat în 1967 ceea ce a fost denumit, tratatul spaţial”, intitulat „Tratatul privind
23
principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi utilizarea spaţiului
extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti”.
După adoptarea tratatului spaţial au urmat alte importante conventii internaţionale
privind spaţiul cosmic:
-Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor şi restituirea
obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic – 1968;
-Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate de obiectele
lansate în spaţiul extraatmosferic – 1972;
-Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic – 1975;
-Acordul asupra activităţii statelor pe lună şi pe celelalte corpuri cereşti – 1979.
Din toate aceste instrumente juridice internaţionale se desprind, în afara unor
reglementări specifice, de amănunt, unele principii şi reguli care se impun statelor atunci când
desfăşoară activităţi în spaţiul cosmic și anume :
-Libertatea accesului la spaţiul cosmic, a exploatării şi utilizării acestuia de către toate
statele în condiţii de egalitate;
-Activităţile statelor în spaţiul cosmic trebuie să se desfăşoare conform dreptului
internaţional şi Cartei O.N.U.;
-Folosirea spaţiului extraatmosferic trebuie să se facă exclusiv în scopuri paşnice, nici
un stat nefiind în drept să plaseze pe orbita circumterestră sau în spaţiul cosmic armamente
clasice sau arme de distrugere în masă;
-Utilizarea spaţiului extraatmosferic trebuie să se facă în interesul întregii omeniri;
-Nici un stat nu este îndreptăţit să-şi proclame suveranitatea asupra spaţiului
extraatmosferic, a lunii sau a oricărui alt corp ceresc, să le ocupe sau să le folosească în mod
exclusiv.Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt declarate patrimoniu comun al umanităţii;
-Statele trebuie să coopereze şi să se ajute reciproc în tot ceea ce ţine de explorarea sau
utilizarea spaţiului cosmic;
-Proprietatea şi controlul asupra obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic revine
statului care le-a înmatriculat;
-Astronauţii trebuie consideraţi ca trimişi ai umanităţii în spaţiul extraatmosferic, iar
statele sunt obligate să le acorde toata asistenţa posibilă în caz de accident, de pericol sau de
aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat ori de aterizare în marea liberă;
-Toate statele trebuie să aibă acces la datele ştiinţifice obţinute prin explorări spaţiale,
la staţiile, instalaţiile, echipamentul şi vehiculele spaţiale de pe lună şi celelalte corpuri
cereşti.
-Există principiul răspunderii internaționale pentru daunele cauzate de obiectele
lansate în spațiu, în acest sens, încheindu-se Convenția privind răspunderea internațională
pentru daune cauzate de obiecte spațiale din anul 1972, menționată mai sus.
De arătat , că o metodă actuală cu rezultate deosebite privind utilizarea spațiului
extraatmosferic,este și metoda teledetecției prin sateliți, metodă prin care se poate determina
natura și starea resurselor naturale, elementelor naturale ale mediului înconjurător al
pămntului prin observații și măsurători făcute de obiectele spațiale.
De precizat, în acest sens, că prin acordurile de la Washington din in anul 1971, a fost
creată cea mai importantă organizație de telecomunicații prin satelit care este INTELSAT.
2.5 Zonele polare
2.5.1 Scurte considerații

Teritoriile întinse care înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă particularităţi
geografice şi demografice care au determinat ca statutul lor juridic să pună unele probleme
deosebite şi în final să fie diferit.
24
La Polul Nord, zona denumită Arctica este constituită din Oceanul Îngheţat de Nord,
care cuprinde 2/3 apă şi 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de
o calotă de gheaţă.
La Polul Sud se află o zonă nesfârşită de gheaţă de 14 milioane kmp care acoperă un
continent – Antarctica.
Ambele zone sunt lipsite de populaţie.
Interesul pentru cele două zone este determinat de considerente strategice dar şi
economice şi de natură ştiinţifică.
2.5.2 Arctica
În lipsa unei populaţii sedentare şi a imposibilităţii ca această zonă să fie ocupată
efectiv de un stat, care să-şi poată astfel impune propria suveranitate, soluţia juridică a fost
găsită în principiul contiguităţii geografice.
Conform acestui principiu, statele care au graniţa situată la marginile zonei polare şi-
au extins suveranitatea şi asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce
străbat limitele laterale ale graniţelor lor, până la pol. Împărţirea astfel stabilită este în general
recunoscută de celelalte state, deşi nu există un instrument internaţional multilateral în acest
sens.
Teritoriile astfel delimitate aparțin următoarelor state: Rusia , Norvegia, Danemarca,
Canada și SUA.
2.5.3 Antarctica
Antartica are o suprafață de 14.000.000.km( PATRATI) ...și este situată între Africa
de Sud, America de Sud , Noua Zeelandă și Australia
Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de
gheaţă, în subsolul continentului , importante bogăţii naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franţa şi Norvegia, au încercat la
începutul secolului nostru să-şi impună suveranitatea asupra unor porţiuni din teritoriu iar
ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile şi Argentina au ridicat pretenţii
asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguităţii.
După cel de-al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să
dobândească un statut internaţional, în afara suveranităţii statelor, astfel că, în urma unei
conferinţe internaţionale, în 1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra Antarcticii”,
între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România).
Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi obligaţia statelor de a
colabora între ele în acest scop, precum şi principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv
paşnice.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi
denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în
zonă a oricăror deşeuri radioactive.
Tratatul nu soluţionează problema suveranităţii asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia
se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite
noi pretenţii asupra Antarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă de unele state nu le
îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele
state.
Dificultăţile apărute ulterior, în special cu privire la protecţia mediului, la regimul
resurselor minerale şi al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise
privind asemenea activităţi. Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra
(Australia) în 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua
25
la Wellington(Noua Zeelandă) în 1988, asupra reglementării activităţii privind resursele
minerale ale Antarcticii .
În octombrie 1991 statele părţi la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la
Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, prin care, între altele, se
interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii
internaţionale, regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zonă impunând
noi reglementări internaţionale.
2.6. Zone cu regimuri juridice internaționale speciale

Raţiuni de securitate sau de altă natură au determinat ca, în cursul istoriei, anumite zone ale
globului pământesc, unele porţiuni de teritoriu sau zone ale spaţiului maritim, inclusiv spaţiul
aerian de deasupra acestora, aparţinând fie unor state, fie făcând parte din patrimoniul
umanităţii, să capete un statut special în baza unor cutume sau prin tratate internaţionale.
Asemenea zone cu statut special sunt: zonele demilitarizate, zonele neutralizate şi
zonele denuclearizate,
2.6.1 Zonele demilitarizate

Sunt porţiuni de teritoriu în care nu este permisă prezenţa unor forţe sau instalaţii
militare. Pe un teritoriu care are un asemenea statut, prin convenţii internaţionale se prevede
că nici un stat sau, după caz, statele vecine, nu vor construi ori nu vor menţine şi se vor
distruge instalaţii sau fortificaţii militare, nu vor permite amplasarea sau prezenţa unor forţe
armate, a armatelor ori a anumitor tipuri de armamente, cu excepţia forţelor de ordine publică
cu logistica aferentă acestora.
Demilitarizarea poate să fie parţială sau totală , cu referire la zona de teritoriu pe care
o acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalaţii sau forţe armate
interzise.
Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase. Câteva dintre acestea privesc:
Marea Neagră, prin Convenţia de la Paris din 1856;ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de
la Versailles din 1919; canale maritime internaţionale; Insula Aaland, prin tratatul ruso-
finlandez din 1940; frontiera Italiei cu Franţa şi Iugoslavia şi parţial Sardinia şi Sicilia, prin
Tratatul de pace din 1947; întreaga Germanie, prin acordul de la Postdam din 1945; fundul
mărilor şi oceanelor etc.
2.6.2 Zonele neutralizate

Neutralizarea unui anumit spaţiu geografic constă în obligaţia pe care şi-o asumă
statele ca în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare în spaţiul respectiv şi să nu-l
transforme într-o bază militară.
Neutralizarea poate să însoţească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată
şi separat.
Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX –lea, în special asupra
unor căi maritime de interes internaţional (Canalul de Suez – 1888;Canalul Panama – 1903;
Strâmtoarea Magellan – 1881 etc.).
Regimul de zonă neutralizată s-a aplicat şi unor zone de importanţă strategică sau unor
zone de frontieră. Astfel, prin „ Actul final al Congresului de la Viena” din 1815 erau
neutralizate unele porţiuni ale frontierei dintre Elveţia şi Franţa sau prin Tratatul din 1905
dintre Suedia şi Norvegia era neutralizată şi demilitarizată o parte a frontierei dintre ele, pe o
adâncime de 25 km;
În prezent, Antarctica este demilitarizată şi neutralizată prin Tratatul din 1959.
26
c) Zonele denuclearizate
Apariţia la sfârşitul celui de al doilea război mondial a armelor nucleare a pus, între
alte probleme, şi pe aceea ca anumite zone ale globului pământesc de interes economic,
politic şi strategic pentru toate ţările lumii să fie declarate ca scoase în afara amplasării
armelor nucleare, pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii armamentului
nuclear în regiunile respective.
Regimul de zonă denuclearizată este de regulă aplicabil unor spaţii geografice întinse
care includ fie teritoriul mai multor state , fie continente întregi.
Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaţionale. În
zona denuclearizată statele implicate au obligaţia de a nu produce, achiziţiona, deţine, utiliza
sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu amplaseze, să nu
experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă şi să nu atace sau să
ameninţe cu atac nuclear statele din zonă.
Instituirea unui regim de zonă denuclearizată presupune realizarea unui sistem de
garanţii din partea celorlalte state, din care statele posesoare de arme nucleare nu pot lipsi,
precum şi un sistem internaţional de control şi supraveghere, care se execută atât de către
organismul special prin tratatul respectiv, cât şi prin aplicarea de către Agenţia Internaţională
pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, a garanţiilor asupra tuturor activităţilor nucleare,
care cade în competenţa sa exclusivă.
În ultimele decenii au fost numeroase propuneri de denuclearizare a unor zone, cu
unele realizări notabile.
Astfel, prin Tratatul dec la Tlatelolco din 1963 a fost denuclearizată America Latină,
prin Tratatul de la Ratatonga din 1985 Pacificul de Sud a fost declarat zonă denuclearizată, iar
Tratatul de stat cu Austria din 1955 interzicea ca această ţară să producă şi să depoziteze arme
nucleare.
Prin alte tratate internaţionale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii
sau spaţii, s-a stabilit ca zonele respective să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate
sunt cele cu privire la Antarctica (1959), la solul şi subsolul mărilor şi oceanelor(1963), la
spaţiul extraatmosferic (1967), la lună şi alte corpuri cereşti (1979).
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este convenția internațională care reglementează regimul actual al navigației
pe Dunăre?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 21.
2.Care sunt cele 5 libertăți ale aerului?

.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
27
2.7 Lucrare de verificare
Dreptul internațional fluvial

Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:

- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.
2.8 Bibliografie

Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
28
DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR
3.1 OBIECTIVE
3.2 AUTORITĂȚI STATALE CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL
RELAȚIILOR EXTERNE
3.3 MISIUNILE DIPLOMATICE
3.4 OFICIILE CONSULARE
3.5 LUCRARE DE VERIFICARE
3.6 BIBLIOGRAFIE
3.1 Obiective
Dobândirea de cunoștințe cu referire dreptul diplomatic și consular.
3.2 Autorități statale cu atribuții în domeniul relațiilor externe

Autoritățile statale sunt reprezentate în raporturile internaţionale de:
- Șeful statului
-Guvernul
-Ministerul Afacerilor Externe
-Ministrul afacerilor extern iar în anumite limite, alţi miniştri reprezintă, de asemenea,
statele, în domeniile lor de activitate.
Organele de specialitate în domeniul reprezentării statelor în raporturile internaţionale
sunt:
- Ministerul Afacerilor Externe,
-Misiunile diplomatice
- Oficiile consulare.
Şeful statului, şeful guvernului şi ministrul afacerilor externe, aflaţi în misiune pe
teritoriul altor state, se bucură de privilegii şi imunităţi extinse şi de o protecţie deosebită
(inviolabilitate personală, imunitate de jurisdicţie, libertate de deplasare, scutire de orice taxe
şi altele). Alte persoane, care reprezintă statul în misiuni speciale în străinătate, se bucură de
imunităţi şi privilegii legate de participarea la misiunea respectivă
3.3 Misiunile diplomatice
3.3.1 Privire generală

Pe măsura extinderii relaţiilor dintre state, a devenit necesară existenţa unor organe
permanente de reprezentare, pentru a rezolva diferite situații sau probleme care apar în
relaţiile dintre state.
Existenţa misiunilor diplomatice şi activitatea lor pe teritoriul altor state ridică
probleme complexe datorită nevoii de a concilia principiul suveranităţii teritoriale cu un
anumit statut al misiunilor respective, ca organe ale statului trimiţător. Aceasta decurge din
cerinţele relaţiilor internaţionale, care au ca făcut necesară activitatea unor organe
reprezentative ale altor state în cadrul aceluiaşi câmp al suveranităţii teritoriale. Alte probleme
decurg din apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale, în cadrul cărora statele sunt
chemate să realizeze cooperarea multilaterală în domenii tot mai extinse, fiind reprezentate tot
prin misiuni diplomatice şi alte misiuni oficiale.
Sistemul juridic al misiunilor diplomatice decurge din numeroase norme cutumiare,
care s-au format în cadrul practicii internaţionale a statelor, din cele mai vechi timpuri şi până
29
în zilele noastre. Aceste norme cutumiare au fost codificate în Convenţia de la Viena din
1961 privind relaţiile diplomatice. Normele de bază ale acestei Convenţii au fost preluate
în Convenţia asupra misiunilor speciale din 1969 şi în Convenţia de la Viena din 1975 privind
reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal.
Prevederile Convenţiei de la Viena din 1961, un adevărat cod al relaţiilor diplomatice,
reprezintă nu numai o codificare, ci şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional. În
prezent misiunile diplomatice pe lângă alte state au rangul de ambasade. Din aceeaşi clasă fac
parte nunciaturile apostolice (misiuni diplomatice ale Sfântului Scaun) şi înaltele comisariate
(misiuni diplomatice ale Marii Britanii în statele care fac parte din Commonwealth şi ale
acestora la Londra).
3.3.2 Înfiinţarea şi încetarea misiunilor diplomatice

3.3.2.1 Înfiinţarea unei misiuni diplomatice:
Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relaţii diplomatice
între cele două state în cauză şi să intervină un acord între ele pentru deschiderea de misiuni
diplomatice.
Stabilirea de relaţii diplomatice este condiţia obligatorie pentru a propune unui alt stat
înfiinţarea de misiuni diplomatice. Este însă necesar acordul de voinţă expres al celuilalt stat.
Deschiderea misiunilor diplomatice poate fi convenită o dată cu stabilirea relaţiilor
diplomatice sau separat de aceasta.
Acordul trebuie să precizeze rangul misiunii, pe cere-l va avea şi şeful misiunii. El
poate include şi alte elemente referitoare la efectivul misiunii, funcţiile acesteia şi altele.
3.3.2.2 Încetarea unei misiuni diplomatice:
a) Ruperea relaţiilor diplomatice
Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă cauza cea mai frecventă de încetare a
misiunilor diplomatice, indiferent de cauzele pentru care se produce (act unilateral, conflict
armat, nerecunoaşterea guvernului statului trimiţător etc.). De regulă, starea de război între
două state generează încetarea relaţiilor diplomatice şi deci şi a misiunilor.
Alte cazuri de rupere a relaţiilor diplomatice decurg din sancţiuni aplicate potrivit art. 41 din
Carta ONU.
b) Actul unilateral al statului trimiţător
Un caz frecvent de încetare a misiunii diplomatice îl reprezintă actul unilateral al
statului trimiţător, care procedează, pentru diferite raţiuni, mai ales de economie bugetară, la
reducerea misiunilor sale din străinătate.
c) Alte cazuri de încetare a misiunii diplomatice sunt :
- la cererea statului primitor, în situaţii de tensiune gravă;
- încetarea calităţii de subiect de drept internaţional a statului trimiţător (prin intrarea
într-o federaţie sau încorporarea teritoriului său în alt stat);
- retragerea recunoaşterii statului;
- declararea persona non grata sau inacceptabil a întregului personal al misiunii
.
3.3.3. Structura misiunii diplomatice
Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţa exclusivă a statului
trimiţător. Structura unei misiuni diplomatice este determinată de importanţa pe care o acordă
acest stat relaţiilor cu statul de reşedinţă, de atribuţiile pe care primul le conferă misiunii sale
în celălalt stat şi desigur de nivelul şi calitatea relaţiilor dintre cele două state.În general,
misiunile diplomatice cuprind:
– o secţie politică;
– o secţie economică şi/sau comercială;
– o secţie pentru relaţii culturale;
– o secţie de presă;
30
– o secţie consulară;
– un birou al ataşatului militar.
Misiunile reduse numericeşte pot avea chiar câte o persoană în fiecare secţie. Misiunea
este deservită de un personal tehnic şi administrativ, ca şi de personal de serviciu, organizat la
rândul lui în funcţie de atribuţiile care-i revin. Misiunea diplomatică este condusă de şeful
misiunii.
Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice a prevăzut trei clase de şefi de
misiuni diplomatice:
– ambasadorii sau numiţii acreditaţi pe lângă şefii de stat şi alţi şefi de misiuni având
un rang echivalent;
– trimişii, miniştrii sau internunţii acreditaţi pe lângă şefii de stat;
– însărcinaţii cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe.
Convenţia din 1961 consacră principiul conform căruia, în afară de ordinea de
precădere şi etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiuni, ca reprezentanţi ai
statelor egale şi suverane, ei fiind pe picior de egalitate
În practică se recurge din ce în ce mai mult la numirea de miniştri, ca şefi de misiuni
diplomatice, pentru a evita inconveniente privind ordinea de precădere.
Însărcinaţii cu afaceri (pe cere-i putem numi şi permanenţi) sunt acreditaţi pe lângă
miniştrii afacerilor externe, de către ministrul afacerilor externe al statului trimiţător. Ei nu se
bucură de onorurile celorlalţi şefi de misiuni iar nivelul contactelor lor cu autorităţile statului
de reşedinţă poate fi mai redus, deşi acest lucru depinde şi de alte împrejurări (interesele
statelor în cauză, personalitatea însărcinatului). Aceşti însărcinaţi cu afaceri sunt şefi de
misiune titulari (numiţi şi en tire sau en pied sau avec lettres) care ocupă această funcţie până
la numirea unui ambasador sau a unui ministru.
Se recurge la instituţia însărcinatului cu afaceri fie din motive financiare sau din lipsă
de personal, fie pentru a da expresie nivelul scăzut al relaţiilor dintre două state. În multe
cazuri, un ambasador este acreditat în mai multe state, iar misiunile diplomatice în statele în
care el nu este rezident sunt conduse de însărcinaţi cu afaceri.
Misiunile diplomatice pot fi conduse şi de însărcinaţi cu afaceri ad-interim, ei nu sunt
titulari ai postului, ci conduc misiunea în locul şefului de misiune titular, care este temporar
absent de pe post sau în imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile (este chemat pentru
consultări ori pleacă definitiv din statul de reşedinţă şi se aşteaptă numirea unui nou şef de
misiune). Sunt şi cazuri care decurg din voinţa deliberată a statului trimiţător pentru
considerente politice (a marca importanţa redusă acordată relaţiei cu statul de reşedinţă ori o
stare de încordare în raporturile dintre cele două state), sau economice (pentru a reduce
cheltuielile).
Însărcinatul cu afaceri ad-interim este, în mod automat, diplomatul cu gradul imediat
inferior şefului de misiune prin notificare scrisă adresată Ministerului Afacerilor Externe al
statului de reşedinţă, afară de cazul decesului acestuia, când diplomatul cel mai mare în grad
preia conducerea în mod automat. Șeful misiunii poate însă desemna un alt diplomat ca
însărcinat cu afaceri. Acesta nu poate delega funcţia sa şi nici nu poate fi înlocuit în mod
automat de un alt diplomat. In acest caz, Ministerul Afacerilor Externe al statului trimiţător
trebuie să desemneze, prin notificare scrisă, un alt însărcinat cu afaceri ad-interim.
3.3.4. Personalul misiunilor diplomatice

Personalul misiunii diplomatice cuprinde, în primul rând, pe şefii de misiune.
Ceilalţi membri ai personalului diplomatic sunt: miniştri sau miniştri consilieri; consilieri;
secretari I; secretari II; secretari III; ataşaţi din diferite domenii (ataşaţi militari, navali şi ai
aerului, ataşaţi comerciali, ataşaţi culturali, ataşaţi de presă, ataşaţi financiari, ataşaţi cu
probleme de emigraţie sau alţii). Adesea, persoanele care se ocupă de activitate comercială,
culturală sau altele primesc grade diplomatice superioare celui ataşat; De menționat că la
31
numirea lor şi în documentele care privesc calitatea lor se adaugă domeniul de care se vor
ocupa (de exemplu, consilier comercial sau secretar I economic).
Toate aceste persoane fac parte din personalul diplomatic al misiunii şi se bucură de
statutul diplomatic care decurge din normele dreptului internaţional public. Convenţia
de la Viena nu face nicio diferenţă între membrii personalului diplomatic de carieră şi cei care
nu sunt diplomaţi de profesie; trimiterea lor în calitate de diplomaţi într-un alt stat le conferă
acelaşi statut diplomatic.
Personalul nediplomatic este format din personalul administrativ şi tehnic. Are rolul de
a-i sprijini pe agenţii diplomatici să-şi îndeplinească atribuţiile, de a asigura funcţionarea în
bune condiţii a misiunii diplomatice.
Personalul de serviciu al misiunii diplomatice cuprinde persoanele angajate în
serviciul casnic al misiunii.Din această categorie ar face parte: şoferi, portari, paznici,
grădinari, bucătari, menajere etc.
Membrii personalului tehnic şi administrativ şi ai personalului de serviciu al misiunii
se bucură de un statut special, decurgând din atribuţiile pe care le îndeplinesc ca personal al
misiunii.Membrii de familie ai agenţilor diplomatici se bucură de acelaşi statut ca şi aceştia
din urmă. Membrii de familie ai membrilor personalului tehnic şi administrativ şi ai celui de
serviciu se bucură numai de anumite privilegii şi facilităţi.
3.3.4.1. Numirea membrilor misiunii diplomatice
Fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi numi agenţii diplomatici şi pe ceilalţi membri ai
misiunii diplomatice. Aceasta decurge din principiul egalităţii suverane a statelor, din dreptul
lor suveran de a-şi constitui organele care să acţioneze în numele lor şi să le reprezinte.
În dreptul internaţional au fost adoptate o serie de norme care acordă statului primitor,
în anumite condiţii, dreptul de a se opune numirii unor persoane ca membri ai misiunii
diplomatice. În esenţă, aplicarea acestor norme impune realizarea consimţământului statului
primitor la numirea unui agent diplomatic.
a)Numirea şi admiterea şefului de misiune
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, ”Statul primitor trebuie să se asigure că
persoane pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul primitor a primit
agrementul acestui stat”. Convenţia dă expresie, astfel, unei norme cutumiare a dreptului
internaţional general.Aceasta obligă statul să se informeze, în prealabil, dacă persoane pe care
intenţionează să o desemneze ca şef de misiune este agreată de statul care ar urma să o
primească.
Din prevederile Convenţiei de la Viena rezultă că obligaţia de a cere agrementul
vizează pe toţi şefii de misiune: ambasadori, miniştri sau însărcinaţi cu afaceri. Cazul
însărcinaţilor cu afaceri ad-interim este diferit, ei nu sunt şefi de misiune titulari, ci acţionează
în numele celor care i-au delegat pe perioada absenţei acestora.
Cererea de agrement constă în comunicarea de către un alt stat a intenţiei de a numi pe
lângă acesta din urmă o anumită persoană în calitate de şef de misiune, solicitându-i-se
statului respectiv să răspundă, în prealabil, dacă îşi dă asentimentul faţă de această numire.
Această cerere este transmisă pe canale diplomatice şi trebuie să fie făcută în mod
confidenţial şi, pe cât posibil, menţinută confidenţială de ambele state, iar răspunsul statului
primitor se comunică pe canale diplomatice.
Acordarea agrementului constituie o prerogativă a statului primitor, un act
discreţionar, în sensul că acesta rămâne liber să-l acorde sau nu, fără a trebui să dea
explicaţii,o atare acordare deschizând calea pentru procedura acreditării şefului de misiune.
Acreditarea este procedura specială prin care persoana care a primit deja agrementul
dobândeşte calitatea de şef de misiune. Aceasta constă în prezentarea unui document formal și
anume scrisorile de acreditare din partea şefului statului trimiţător (în cazul ambasadorilor şi
miniştrilor) ori din partea ministrului afacerilor externe (în cazul însărcinaţilor cu afaceri),
32
urmată de primirea solemnă a acestui document de către organul destinatar al statului
primitor. Odată cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, şeful de misiune
dobândeşte, în mod definitiv, funcţia oficială de şef de misiune şi este investit cu exerciţiul
deplin al funcţiilor sale.
b)Numirea şi admiterea celorlalţi membri ai personalului misiunii diplomatice
Numirea celorlalţi membri ai personalului misiunii diplomatice ţine, de asemenea, de
competenţa internă a statului trimiţător.Numirea şi trimiterea lor pe teritoriul statului primitor
este supusă unor condiţii şi poate fi respinsă de acest stat, având în vedere atribuţiile pe care ei
urmează să le îndeplinească pe teritoriul său.
Statul primitor poate să se pronunţe cu privire la numirea unui agent diplomatic, să
refuze primirea sau să ceară retragerea lui, în urma notificării de către statul trimiţător a
trimiterii lui la misiunea respectivă (care este obligatorie) sau după începerea misiunii.
Convenţia de la Viena prevede că statul primitor poate oricând să informeze statul trimiţător
că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non
grata sau că orice al membru al personalului misiunii nu este acceptabil. Statul trimiţător
trebuie să recheme persoana în cauză sau să pună capăt funcţiilor sale.
O procedură diferită este prevăzută pentru numirea ataşaţilor militari. Potrivit
Convenţiei de la Viena, statul primitor poate cere ca numele ataşaţilor militari, navali sau ai
aerului să-i fie supuse, în prealabil, pentru aprobare.
În ceea ce priveşte numirea personalului tehnic şi administrativ şi a celui de serviciu,
aceasta urmează aceleaşi norme ca şi în cazul personalului diplomatic, cu deosebirea că aceste
persoane pot fi cetăţeni ai statului primitor sau ai unui stat terţ. De asemenea, în legătură cu
aceste persoane nu se aplică procedura declarării persona non grata, ci sunt declaraţi
inacceptabili. Statul trimiţător trebuie să pună capăt funcţiilor lor în cadrul misiunii.
3.3.4.2 Încetarea funcţiilor membrilor misiunii diplomatice
Funcţiile membrilor misiunii diplomatice încetează ca rezultat al procesului firesc de
înnoire periodică a personalului, fie datorită voinţei statului trimiţător, ori a statului primitor,
fie ca urmare a altor împrejurări.
Statul trimiţător poate rechema un membru al personalului misiunii sale
diplomatice oricând:
– ca urmare a unei schimbări de guvern sau de orientare politică;
– fie pentru a marca nemulţumirea sa faţă de statul primitor şi a reduce astfel nivelul
de reprezentare la cel de însărcinat cu afaceri;
– fie pentru activitate apreciată ca necorespunzătoare a agentului diplomatic;
– în cazul izbucnirii unui conflict între cele două state şi al ruperii relaţiilor
diplomatice.
Rechemarea poate interveni şi ca un răspuns la cererea statului primitor, pentru
comportare necorespunzătoare a agentului diplomatic.
Statul primitor poate pune capăt funcţiei unui agent diplomatic, şef al misiunii
diplomatice sau un alt membru al acesteia, declarându-l persona non grata sau refuzând să-l
accepte în calitate de agent diplomatic. Uneori acestea sunt precedate de o cerere de
rechemare, care, de regulă, are caracter confidenţial şi oral.
Statul primitor poate declara o persoană non grata pentru:
a) motive care ţin de conduita acesteia în îndeplinirea funcţiilor sale:
– depăşirea cadrului normal al acestora, aşa cum sunt stabilite în dreptul diplomatic;
– amestec în treburile interne ale statului;
– nerespectarea legilor şi reglementărilor locale;
– comiterea unei infracţiuni grave;
– comportamentul membrilor familiei sale.
b) motive străine de aceasta:
– pentru a răspunde la un act similar al statului trimiţător;
33
– pentru a marca o atitudine faţă de acest stat, atunci când în relaţiile dintre ele sunt
dificultăţi.
Statul primitor nu este ţinut să dea explicaţii cu privire la motivele pentru care
declară persona non grata un agent diplomatic.
Expulzarea agentului diplomatic este măsura extremă, care intervine în cazul
respingerii de către statul trimiţător a cererii de rechemare sau a neexecutării acesteia într-un
termen rezonabil de statul primitor.Dacă măsura declarării persona non grata priveşte pe
diplomaţi, declararea unei persoane ca inacceptabilă se referă la membrii personalului tehnic
şi administrativ şi la personalul de serviciu. În ceea ce priveşte personalul aflat la serviciul
privat al unui membru al misiunii, el poate fi oricând expulzat.
c)alte cauze ale încetării funcţiei agentului diplomatic
Acestea ţin de persoana acestuia, şi anume, demisia sau decesul. Demisia poate duce
la încetarea misiunii numai în măsura în care este acceptată de statul trimiţător. Misiunea
unui agent diplomatic încetează și atunci când încetează să existe prin unirea, fie a statului
trimiţător, fie a celui primitor, cu un alt stat şi formarea unui nou subiect dreptului
internaţional.
3.3.5 Funcţiile misiunii diplomatice

Funcţiile misiunii diplomatice decurg din natura sa, ca organ de specialitate al statului
trimiţător pentru realizarea politicii sale externe.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, funcţiile misiunii diplomatice constau, în
special, în următoarele:
a) reprezentarea statului trimiţător în statul primitor;
b) protecţia intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi în statul primitor, în
limitele admise de dreptul internaţional;
c) purtarea de tratative cu guvernul statului primitor;
d) informarea prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor
din statul primitor.
Se prevede totodată, în mod expres, că nicio dispoziţie a Convenţiei nu poate fi
interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.
Astfel,practica internaţională a statelor consacră existenţa simultană a relaţiilor
diplomatice cu cele consulare (uneori relaţiile consulare au precedat pe cele diplomatice) şi
exercitarea, de către misiunile diplomatice, şi a funcţiilor consulare. Mai mult în cadrul
misiunilor diplomatice funcţionează secţii consulare, care exercită funcţiile consulare.
De altfel ,misiunea diplomatică exercită funcţii consulare, în principiu, pe întreg
teritoriul statului primitor, dacă statul trimiţător deschide, cu acordul statului primitor, oficii
consulare pe teritoriul acestuia
3.3.6 Imunităţile şi privilegiile diplomatice

Convenţia de la Viena din 1961 afirmă în preambul că „scopul privilegiilor şi
imunităţilor diplomatice este nu de a crea avantaje unor persoane, ci de a asigura îndeplinirea
eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor”.
3.3.6.1 Imunităţile şi privilegiile misiunii diplomatice
Imunităţile şi privilegiile misiunii diplomatice vizează respectarea localurilor misiunii
şi neamestecul statului de reşedinţă în activităţile desfăşurate de misiune.
-Inviolabilitatea localurilor misiuni. Potrivit Convenţiei, nu este permis agenţilor
statului de reşedinţă să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
Inviolabilitatea localurilor misiunii este considerată ca principiul cel mai vechi al dreptului
internaţional. Protecţia localurilor misiunii trebuie să fie asigurată şi în cazul ruperii relaţiilor
diplomatice sau al rechemării definitive sau temporare a misiunii diplomatice.
34
- În legătură cu inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, în practica internaţională
şi în doctrină s-a ridicat problema azilului diplomatic, respectiv, dacă o misiune diplomatică
poate acorda azil în localurile sale unor persoane din statul de reşedinţă.
Majoritatea statelor lumii nu recunosc un drept de azil diplomatic (deşi SUA şi unele
state europene l-au practicat, pe motive politice). Acest drept este recunoscut de majoritatea
statelor latino-americane şi face obiectul mai multor convenţii încheiate de acestea (Convenţia
de la Montevideo din 1933 privind azilul politic, Convenţia de la Caracas din 1954 cu acelaşi
titlu).
Convenţia de la Viena prevede că „localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod
incompatibil cu funcţiile misiunii, aşa cum sunt ele enunţate în prezenta Convenţie sau în alte
reguli ale dreptului internaţional, ori în acordurile speciale în vigoare între statul trimiţător şi
statul de reşedinţă.
Se poate considera că acordarea azilului nu a devenit o normă de drept internaţional
general. Acordarea azilului diplomatic nu este inclusă printre funcţiile misiunii diplomatice
iar extinderea unei astfel de practici poate, în multe cazuri, să pună în pericol îndeplinirea
acestor funcţii, putând fi o sursă de tensiune între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.
- Imunitatea de juridicţie înseamnă exceptarea de la jurisdicţia locală, de la controlul
instanţelor locale şi formele de constrângere pe care acestea le produce, şi nu scutirea de
obligaţia de a respecta legile şi reglementările locale.
- Inviolabilitatea arhivelor, documentelor şi corespondenţei misiunii. Potrivit
Convenţiei de la Viena din 1961, ele sunt inviolabile în orice moment şi în orice lor s-ar
afla.Se apreciază că, fără aceasta, ambasadele şi-ar pierde raţiunea de a fi. Statul de reşedinţă
are obligaţia de a respecta şi proteja nu numai inviolabilitatea arhivelor şi documentelor
misiunii, ci şi a corespondenţei oficiale a misiunii, prin aceasta înţelegându-se întreaga
corespondenţă referitoare la misiune şi la funcţiile sale.
- Privilegiile misiunii diplomatice se referă la libertatea de comunicare a misiunii în
scopuri oficiale. Potrivit Convenţiei de la Viena, statul de reşedinţă permite şi protejează
comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul său, ca
şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului său, misiunea poate folosi toate mijloacele de
comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate.
-Un alt privilegiu acordat misiunii diplomatice este libertatea de mişcare şi de
deplasare. Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, statul de reşedinţă asigură libertatea de
deplasare şi de circulaţie pe teritoriul misiunii, sub rezerva legilor şi reglementărilor sale
referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate
naţională.
- Misiunile diplomatice beneficiază de scutiri de taxe şi impozite. Misiunea
diplomatică este scutită de orice impozite şi taxe asupra drepturilor şi taxelor percepute pentru
actele oficiale eliberate de ea. Misiunile eliberează acte oficiale, mai ales în domeniul
consular, pentru care percep taxe. Este o normă general acceptată ca ele să fie scutite de
impozite asupra acestor venituri.
Misiunea şi şeful misiunii au dreptul de a arbora drapelul naţional şi de a pune stema
statului trimiţător pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele
de transport ale acesteia.
3.3.6.2 Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici
Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici sunt următoarele:
- inviolabilitatea personală şi inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic;
b) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă a agentului diplomatic;
c) scutiri de prestaţii, impozite şi taxe;
d) imunităţi şi privilegii acordate membrilor personalului diplomatic;
e) privilegii de ordin vamal – scutire de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi altor
drepturi conexe, pentru obiectele importate destinate uzului personal al agentului diplomatic
35
sau al membrilor familiei acestuia, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate
instalării sale.
3.3.6.3 Imunităţi şi privilegii acordate personalului tehnic şi administrativ, precum
şi membrilor familiilor acestora:
- inviolabilitate personală;
- inviolabilitatea reşedinţei;
- inviolabilitatea corespondenţei şi documentelor lor;
- imunitate de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă pentru actele îndeplinite în
exercitarea funcţiilor lor;
- privilegii fiscale; scutire de taxe pentru obiectele importate cu ocazia primei instalări.
3.4. Oficiile consulare
3.4.1 Relațiile consulare

Relaţiile consulare au fost definite ca fiind raporturile care se nasc între două state, din
faptul că pe teritoriul unui stat se exercită funcţii consulare de către organe ale altui
stat.Relaţiile consulare pot să existe, însă, independent de cele diplomatice şi pot continua în
cazul ruperii acestora.
Stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor consulare este întemeiată, în esenţă, pe interese
specifice ale statului trimiţător, ale cetăţenilor săi în domeniile economic, comercial, maritim,
social şi altele, pe recunoaşterea de către dreptul internaţional a unor drepturi de suveranitate
personală referitoare la cetăţenii proprii, pe recunoaşterea obligaţiei statului de reşedinţă de a
acorda străinilor drepturi subiective destul de apropiate de cele ale propriilor cetăţeni şi pe
dreptul statului trimiţător de a exercita protecţia cetăţenilor săi în străinătate.
Normele privind relaţiile consulare şi activitatea oficiilor consulare au fost codificate
prin Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare. Din multe puncte de vedere
aceasta este paralelă şi urmează mutatis mutandis prevederile Convenţiei din 1961 privind
relaţiile diplomatice. În acest context menţionăm şi Convenţia europeană privind funcţiile
consulare din 1967, încheiată în cadrul Consiliului Europei. A fost concepută ca o codificare
regională şi se referă doar la funcţiile consulare, considerându-se că materia privilegiilor şi
imunităţilor consulare este reglementată prin Convenţia din 1963.
3.4.2 Înfiinţarea oficiilor consulare

3.4.2.1 Privire generală
Exercitarea funcţiilor consulare se face, fie de către organe specializate, înfiinţate în
acest scop, denumite oficii consulare, fie de misiunile diplomatice.Stabilirea unui oficiu
consular prezintă aspecte specifice, care presupun consimţământul expres al statului de
reşedință .Astfel, dacă sediul misiunii diplomatice este, de regulă, în capitala de reşedinţă,
misiunea având atribuţii pe întreg teritoriul acestuia, oficiul consular are competenţe limitate
la o parte a teritoriului, denumită circumscripţie consulară, iar sediul său se stabileşte într-un
oraş din această circumscripţie. Atât întinderea circumscripţiei consulare, cât şi sediul
oficiului consular se stabilesc cu aprobarea statului de reşedinţă. Tot cu acordul acestuia se
stabileşte rangul oficiului consular:
-consulat general;
-consulat;
-viceconsulat;
- agenţie consulară.
Obţinerea consimţământului statului de reşedinţă privind deschiderea unui oficiu
consular, sediul şi circumscripţia sa reprezintă o normă fundamentală a dreptului
internaţional.
36
Este o normă cu caracter general, vizând atât consulatele de carieră, cât şi pe cele
onorifice.
3.4.2.2. Personalul oficiilor consulare
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, prin expresia: ”membrii oficiului consular”
se înţelege funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii.
În funcţie de natura sarcinilor lor, Convenţia de la Viena distinge patru categorii de
personal:
– şeful oficiului consular, persoana însărcinată să acţioneze în această calitate;
– funcţionarii consulari, persoanele însărcinate cu exercitarea funcţiilor consulare,
inclusiv şeful oficiului consular;
– angajaţii consulari, persoanele angajate în serviciile administrative sau tehnice ale
unui oficiu consular;
– membrii personalului de serviciu, persoanele afectate serviciului casnic al unui
oficiu consular.
Şeful serviciului consular desfăşoară o activitate de reprezentare, dar îndeplineşte
împreună cu ceilalţi funcţionari consulari funcţiile consulare propriu-zise. Şefii oficiilor
consulare pot fi:
- consuli generali;
- viceconsuli;
- agenţi consulari.
Acestea sunt şi gradele sau rangurile consulare.
Convenţia de la Viena prevede că, în lipsa unui acord explicit asupra efectivului
oficiului consular, statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele
considerate de el ca fiind rezonabile şi normale, ţinând seama de circumstanţele şi condiţiile
din circumscripţia consulară şi de nevoile oficiului în cauză.
Potrivit Convenţiei de la Viena, numirea şi admiterea oficiilor consulare reprezintă un
act în care trebuie să se întâlnească voinţa ambelor state, deşi numirea este un act intern, al
organului competent al statului trimiţător, căci persoana şefului oficiului consular trebuie să
fie agreată de statul de reşedinţă.
În cazul şefului oficiului consular, statul trimiţător eliberează persoanei în cauză
o patentă consulară, iar statul de reşedinţă răspunde prin eliberarea unui document
numit exequatur. Patenta consulară este un act oficial, intuitu personae, care trebuie să
indice: oficiul consular, categoria funcţionarilor consulari căreia îi aparţine persoana numită
(consul de carieră sau onorific); clasa consulară din care face parte (consul general, consul
etc.); sediul oficiului consular şi circumscripţia acestuia. Patenta emană de la un organ central
al statului trimiţător, de regulă, de la guvernul sau ministrul de externe al acestuia.
Exequaturul este, de asemenea, un act formal prin care şeful oficiului consular este
admis de către statul de reşedinţă să-şi exercite funcţiile consulare în această calitate. Este un
act al guvernului statului de reşedinţă, care confirmă evenimentele menţionate în patenta
consulară, îl autoriză să exercite funcţiile consulare încredinţate şi ordonă sau cere
autorităţilor locale să-l recunoască în această calitate şi să faciliteze exercitarea funcţiilor sale.
Exequaturul este obligatoriu pentru exercitarea funcţiilor consulare. Convenţia de la
Viena prevede că şeful oficiului consular nu poate intra în funcţie înainte de a fi
primit exequaturul. El poate fi admis provizoriu să exercite funcţiile consulare, în aşteptarea
eliberării exequaturului; Aceste funcţii pot fi exercitate cu titlu temporar şi de un agent
interimar, dacă şeful oficiului consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile sau dacă postul
este vacant.
Patenta consulară şi exequaturul conţin elemente care nu pot fi modificate decât prin
acord între două state, de regulă, prin eliberarea unei noi patente şi a unui nou exequatur.
Statul de reşedinţă este liber să acorde ori să refuze exequaturul şi nu este obligat să-şi
motiveze refuzul.
37
Având în vedere importanţa acordată patentei şi exequaturului, ca acte oficiale
provenind de la cele două state, Convenţia de la Viena prevede că fiecare stat este liber să
hotărască dacă va stabili sau va admite agenţii consulare girate de agenţi consulari care nu
sunt desemnaţi ca şefi de oficiu consular de către statul trimiţător. În cazul în care sunt admise
astfel de agenţii, condiţiile în care vor funcţiona, ca şi privilegiile şi imunităţile agenţilor
consulari, sunt stabilite prin acord între statul trimiţător şi cel de reşedinţă.
Convenţia de la Viena prevede că statul trimiţător poate numi conform voinţei sale
pe membrii personalului consular (alţii decât şeful oficiului consular), acelaşi regim fiind şi în
cazul numirii angajaţilor consulari şi a membrilor personalului de serviciu al oficiului
consular, singura deosebire fiind aceea că nu se prevede cerinţa consimţământului statului de
reşedinţă pentru a-i numi dintre cetăţenii săi sau ai unui stat terţ, aşa cum se prevede pentru
funcţionarii consulari.
Încetarea funcţiilor consulare ale membrilor personalului consular potrivit Convenţiei
de la Viena, are loc îndeosebi prin:
- notificarea statului trimiţător către statul de reşedinţă despre încetarea funcţiilor unui
membru al oficiului consular;
- notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător că el nu mai consideră persoana
în cauză ca membru al personalului consular;
- declararea unui funcţionar consular ca persoană non grata sau a unui alt membru al
personalului consular ca inacceptabil;
- declararea ca inacceptabilă a unei persoane, numită membru al unui oficiu consular,
înainte de ajunge pe teritoriul statului de reşedinţă sau înainte de a intra în funcţie la oficiul
consular.
3.4.2.3 Funcţiile consulare
Potrivit prevederilor Convenţiei din 1963 de la Viena, ale Convenţiei Europene şi ale
convenţiilor bilaterale, funcţiile consulare sunt grupate astfel:
a) Funcţii privind dezvoltarea relaţiilor între state:
- favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale şi economice;
- dezvoltarea relaţiilor culturale şi ştiinţifice;
- promovarea relaţiilor amicale cu statul de reşedinţă;
- funcţia de a îndeplini acte diplomatice în statul de reşedinţă.
b) Funcţii privind protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului trimiţător şi ale
persoanelor fizice sau juridice ale acestuia:
- protecţia intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice care au naţionalitatea statului
trimiţător;
- acordarea de asistenţă cetăţenilor şi persoanelor juridice care au naţionalitatea
statului trimiţător;
- funcţia de reprezentare;
- protejarea, în limitele fixate de lege şi regulamentele statului de reşedinţă,a
intereselor minorilor şi ale persoanelor incapabile, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales
atunci când se cere instituirea unei tutele sau curatele cu privire la aceste categorii de cetăţeni.
c) funcţii de stare civilă, notariale şi eliberare de vize:
-funcţii în domeniul stării civile;
- funcţii în domeniul notarial: eliberarea de vize şi paşapoarte, transmiterea de acte
judiciare şi extrajudiciare;
- transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii.
c) Funcţii în materie de navigaţie maritimă şi aeriană:
- asistenţă consulară acordată persoanelor de pe navele sub pavilionul statului
trimiţător;
- inspecţie şi control pe navele sub pavilionul statului trimiţător;
38
-funcţii consulare în legătură cu aeronavele similare cu cele privind navele: acordarea
asistenţei aeronavelor înmatriculate în statul trimiţător şi membrilor echipajului, în relaţiile cu
statul de reşedinţă, sau la care acesta nu se opune.
d) Alte funcţii – Convenţia de la Viena prevede posibilitatea exercitării altor funcţii
consulare, încredinţate de statul trimiţător şi care nu sunt interzise de legile statului de
reşedinţă, sau la acare acesta nu se opune. În practică sunt cunoscute atribuţii în ceea ce
priveşte exercitarea drepturilor electorale de către cetăţenii statului trimiţător. Activităţile
consulului în acest domeniu trebuie să respecte cerinţele care decurg din suveranitatea statului
de reşedinţă cu precizarea că nu pot fi desfăşurate, pe teritoriul acestui stat, campanii
electorale sau alte activităţi politice, ori de natură să tulbure ordinea publică.
3.4.2.3 Imunităţile şi privilegiile consulare
Imunităţile şi privilegiile oficiului consular se aseamănă, în linii mari, cu cele acordate
misiunilor diplomatice.
Imunităţile consulare constau în:
- inviolabilitatea localurilor consulare;
- inviolabilitatea personală.
Privilegiile consulare privesc:
-scutirea de obligaţii de înregistrare, de permise de şedere şi de muncă;
- membrii oficiului consular sunt scutiţi în ceea ce priveşte activitatea lor la oficiul
consular, de obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă referitoare la
permise de muncă pentru folosirea mâinii de lucru străine;
- scutirea de taxe vamale şi de control;
- scutirea de prestaţii personale a membrilor oficiului consular.
1.Care sunt autoritățile statale cu atribuții în domeniul relațiilor externe?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Ce este acreditarea?

.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
39
Personalul reprezentanțelor diplomatice și oficiilor consulare.Imunitățile și

privilegiile diplomatice.

3.6 Bibliografie

Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
40
TRATATUL INTERNAŢIONAL
4.1. OBIECTIVE
4.2 NOŢIUNEA DE TRATAT INTERNAŢIONAL
4.3 CLASIFICAREA TRATATELOR
4.4 DENUMIREA TRATATELOR
4.5 STRUCTURA TRATATULUI
4.6CONDIȚIILE DE VALIDITATE A TRATATELOR
INTERNAȚIONALE
4.8 BIBLIOGRAFIE
4.1 Obiective
Dobândirea de cunoștințe generale vizând tratatul, clasificarea tratatelor, denumirea,
structura și condițiile de validitate a tratatelor.
4.2 Notiunea de tratat internațional

Tratatul internaţional constituie unul din instrumentele principale ale relaţiilor
internaţionale şi totodată principalul izvor al drepturilor şi obligaţiilor statelor în cadrul
acestei relaţii.
Tratatul este actul juridic ce exprimă acordul de voinţă liber consimţit intervenit între
două sau mai multe state ori alte subiecte de drept internaţional în scopul naşterii, modificării
sau stingerii drepturilor şi obligaţiilor părţilor în raporturile dintre ele.
Potrivit art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin
care s-a realizat codificarea în materie, tratatul internaţional este definit ca „un acord
internaţional încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, indiferent
dacă este consemnat într-un singur instrumentul ori în două sau mai multe instrumente
conexe, oricare ar fi denumirea lor”.
Tratatele au constituit şi în secolele trecute un important instrument al relaţiilor dintre
state, dar numărul acestora a crescut exponenţial in ultimele decenii, datorită dezvoltării
raporturilor internaţionale în condiţiile intensificării şi adâncirii cooperării pe multiple planuri
şi în forme tot mai variate între membrii comunităţii mondiale.
Ca sferă de reglementare, tratatele internaţionale îmbrăţişează o variată gamă de
probleme, de la principiile colaborării în problemele cardinale ale păcii şi securităţii
internaţionale până la probleme de strict interes bilateral in raporturile dintre state.
Tratatele pot fi, astfel, de natură politică (tratate de pace, de alianţă, de neagresiune
etc.) sau juridică ( convenţii consulare, de asistenţă juridică, de extrădare etc.), cu caracter
economic, comercial, financiar, militar , sanitar, în domeniul transporturilor, al dreptului
umanitar, pentru constituirea de aoganizaţii internaţionale, etc.
Dintre toate tratatele internaţionale cel mai important este, fără îndoială, Carta O.N.U.,
actul constitutiv al organizaţiei de securitate şi colaborare din care fac parte marea majoritate
a statelor lumii
4.3 Clasificarea tratatelor

Multitudinea de probleme reglementate prin tratate, ca şi caracteristicile acestora fac
necesară o ordonare a tratatelor potrivit anumitor criterii, o clasificare a acestora. Din
41
multiplele criterii propuse pentru clasificare tratatelor von reţine numai pe cele mai uzuale:
numărul participanţilor, conţinutul normativ, caracterul participării, termenul de valabilitate.
a) După numărul participantilor tratatele se împart în tratate bilaterale şi tratate
multilaterale (colective).
Tratatele multilaterale pot fi încheiate , la rândul lor, în diferite sisteme:
-între fiecare din părţi, cu conţinut identic sau similar ( de exemplu Tratatul de
înfiinţare, în anii 1921-1922, a Micii Înţelegeri, prin trei tratate separate încheiate între
România şi Cehoslavacia, România şi Iugoslavia şi Cehoslavacia şi Iugoslavia);
-între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte ( de exemplu, Tratatul de
la Versailles – 1919 între Germania şi principalele puteri aliate şi asociate;Tratatul pentru
definirea agresiunii din 1933 – între U.R.S.S. şi toate statele vecine, inclusiv
România;Tratatele de pace de la Paris din 1947);
-între mai multe state, fiecare constituind o parte din tratat (de exemplu Carta O.N.U.,
Pactul Ligii Naţiunilor etc.);
b) După conţinutul normativ
Tratatele internaţionale pot stabili prin cuprinsul lor norme de drept internaţional sau
pot stabili pur şi simplu drepturi şi obligaţii reciproce, cu respectarea normelor dreptului
internaţional. Din acest punct de vedere, tratatele se împart în:
-tratate-lege (normative);
-tratate-contract (nenormative);
-tratate multilaterale generale
Tratatele- lege. Sunt tratate care stabilesc norme noi, cu un caracter de aplicabilitate
generală, reguli de conduită pe care părţile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de
un anumit număr de state şi de a constitui o bază principială a relaţiilor lor în domeniul
respectiv. De exemplu Carta O.N.U. şi statutele instituţiilor spacializate ale O.N.U., tratatele
privind cooperarea în exploatarea şi explorarea spaţiului extraatmosferic, privind legile
războiului, privind dreptul mării etc.
Tratatele-contract. Stabilesc obligaţii concrete între părţi.De exemplu, tratatele de
comerţ, de delimitare a frontierei, de schimburi cultural-ştiinţifice etc.
Tratatele multilaterale generale sunt tratatele ce cuprind norme generale de drept
internaţional, aplicabile tuturor statelor sau care se ocupă de probleme de interes general
pentru întreaga umanitate ( problemele păcii şi războiului, problemele umanitare, problemele
folosirii spaţiilor in afara suveranităţii statelor etc).
c) După caracterul participării
-tratate deschise (majoritatea );
-tratate închise (în special cele regionale sau cu caracter militar);
d) După termenul de valabilitate
-tratat fără termen (Carta O.N.U. , tratatele de interes general umanitar etc.);
-tratate cu termen ( marea majoritate);
Lungimea termenelor stipulate în tratat diferă după caracterul tratatului, statele fiind
însă libere să stabilească orice termenconsideră necesar şi suficient.
Practica relaţiilor dintre state a conoscut tratate încheiate şi pe 99 de ani (capitulaţiile,
unele tratate economice sau de concesiuni etc.). În condiţiile de azi, de regulă, termenele nu
depăşesc 20 de ani (tratatele de alianţă în special prevăd acest termen). Unele tratate bilaterale
prevăd condiţia ca după expirarea perioadei de valabilitate, acestea să-şi prelungească
valabilitatea automat pe încă alte termene stabilite expres fără a fi nevoie să se încheie alte
tratate la expirarea termenului.
4.4 Denumirea tratatelor

Tratatul internaţional, ca instrument al relaţiilor dintre state, se concretizează în
practică printr-o foarte mare diversitate de forme, fiecare cu denumirea sa specifică. În
42
literatura juridică se consideră că ar exista 38 de asemenea denumiri. Cele mai utilizate dintre
acestea sunt: tratatul, convenţia, acordul, pactul, carta, statutul, constituţia, protocolul, actul,
declaraţia, aranjamentul, compromisul, modus-vivendi, schimbul de note, schimbul de
scrisori, gentlemen’s agrement, concordatul şi cartelul.
Dreptul internaţional nu cuprinde norme obligatorii privind întrebuinţarea uneia sau
alteia din denumiri, dar practica internaţională a consacrat unele principii de elaborare a
acestora şi domeniile în care de regulă se folosesc.
- Tratatul constituie denumirea generică pentru înţelegerile prin care sunt stabilite
drepturi şi obligaţii între părţile semnatare de obicei în domenii generale, importante, ale
relaţiilor internaţionale (politic, economic, militar etc.). Exemple de asemenea tratate sunt:
tratatele de pace, de comerţ şi navigaţie, tratatul privind interzicerea experienţelor nucleare în
cele trei medii, tratatul privind principiile juridice ale explorării şi exploatării spaţiilor
extraatmosferice etc.
Dacă statele sunt de acord, pot încheia tratate şi pentru domenii speciale. Astfel de
tratate sunt cele privind regimul frontierei încheiate de România cu statele vecine.
Spre deosebire de celelalte forme, tratatele se încheie după o procedură mai
complicată şi mai solemnă, de regulă, în numele şefului statului. Intrarea în vigoare a acestora
are loc întotdeauna după ratificare lor.
- Convenţia este o înţelegere încheiată între state, prin care sunt reglementate
probleme privind relaţiile într-un anumit domeniu. Are un caracter mai specializat decât
tratatul. Domeniile de reglementare sunt de aceea mai variate, iar angajamentele asumate sunt
de un nivel mai scăzut decât cele din tratate. Ratificarea lor este, de asemenea, necesară.
Exemple: Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind legile şi obiceiurile
războiului, Convenţia de la Montreux din 1936 privind strâmtorile Mării Negre, Convenţia de
la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor de război, Convenţiile de la Viena din 1961 şi
1963 privind relaţiile diplomatice şi consulare, Convenţia privind aviaţia civilă internaţională
(1944), Convenţiile pentru definirea agresorului (1933) etc.
- Acordul este o înţelegere internaţională semnată în numele sau din împuternicirea
guvernului şi care, de obicei, nu trebuie să fie ratificată. Prin acord se reglementează probleme
concrete ale relaţiilor dintre state, îmbrăţişând o sferă foarte largă de aspecte.
Acordul comercial – reglementează schimburile comerciale între state;
Acordul de credit – reglementează condiţiile în care este acordat şi se restituie creditul;
Acordul de plăţi – reglementează modul de efectuare a plăţilor între state;
Acordul economic – este o înţelegere cu privire la acordarea de ajutor tehnic ori pentru
efectuarea de schimb de experienţă în toate domeniile economiei.
Alte categorii de acorduri:culturale, de frontieră, de transporturi etc. Tot prin acord se
pot constitui înţelegerile regionale.
Unele ţări au stabilit prin acorduri unele forme de colaborare multilaterală (ex. :
Acordul general pentru tarife şi comerţ GATT – 1947, Acordul internaţional al cafelei – 1959,
Acordul internaţional al zahărului – 1937 şi 1959 etc.).
- Pactul denumeşte o categorie de tratate internaţionale, bi sau multilaterale, cu un
caracter deosebit de solemn, privind unele relaţii politice dintre state. Asemenea acte sunt
„Pactul Societăţii Naţiunilor” (1922), „ Pactul Briand-Kellogg” (1928), „Pactele drepturilor
omului” (1966) etc.
- Carta este un instrument juridic prin care statele stabilesc anumite principii în
vederea respectării lor (Carta Atlanticului între S.U.A. şi Anglia, 1941), dar în special
constituie un tratat prin care se înfiinţează o organizaţie internaţională importantă
desemnându-i-se şi competenţa şi modul de funcţionare (ex.: „Carta O.N.U.”, „Carta de la
Bogota privind constituirea O.S.A.” etc.
- Statutul este un tratat prin care se stabilesc structura, competenţa şi modul de
funcţionare a unui organism internaţional (ex.: „Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie”).
43
- Constituţia este de regulă tot o înţelegere internaţională care constituie actul
fundamental al organizării unor organizaţii internaţionale. Exemple: „Constituţia F.A.O.”,
„Constituţia O.I.M.”, „Constituţia O.M.S.”.
- Protocolul este o formă foarte utilizată în practica internaţională.
De regulă, este un act accesoriu la un tratat preexistent în scopul de a-l aplica, de a-l
prelungi sau de a-l modifica ( exemple:protocoalele comerciale privind listele de mărfuri ce
fac obiectul schimburilor, celor două protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din
1949, încheiate în 1977 etc.).
Prin protocol se poate încheia, însă, şi o înţelegere de sine stătătoare între state. Ex.:
Protocolul de la Geneva din 1925 care interzice folosirea în război a armelor chimice, toxice
şi bacteriologice.Protocolul referitor la precizarea traseului frontierei de stat între România şi
U.R.S.S. , din 4.02.1948 etc.
În practica unor conferinţe internaţionale şi a organizaţiilor internaţionale se dă
denumirea de protocol proceselor verbale privind dezbaterile conferinţei, dacă ele sunt
semnate de participanţii la conferinţă.
- Actul, sub denumirea completă de act adiţional, act final, act general etc. este
cunoscut ca o formă a tratatului internaţional.
Actul adiţional completează, modifică sau interpretează prevederile unui acord
principal, încheiat anterior sau la aceeaşi dată.
Actul final se adoptă la sfârşitul unei conferinţe internaţionale şi uneori cuprinde toate
angajamentele asumate de statele participante (Ex: „Actul final al Conferinţei Naţiunilor
Unite pentru comerţ şi dezvoltare”, Geneva , 1964).
Actul general denumeşte un tratat internaţional multilateral care reuneşte diferite
dispoziţii convenţionale adoptate la o conferinţă internaţională sau stabileşte un anumit regim
juridic (Exemplu: „Actul general al Conferinţei de la Berlin” din 1885 privitor la problemele
coloniale, „Actul general al Conferinţei de la Bruxelles” din 1890 referitor la interzicerea
comerţului cu scalvi etc.). Practica internaţională actuală foloseşte mai puţin această
categorie de tratate.
- Declaraţia este actul internaţional prin care părţile îşi fixează punctul de vedere sau
modul lor de acţiune în probleme de ordin politic, economic, juridic etc.
De obicei, cuprinde principiile generale după care statele înţeleg să se conducă în
relaţiile internaţionale. Ex. : „Declaraţia de la Postdam”, din august 1945 a celor 4 mari
puteri;”Declaraţia cu privire la neutralitatea Laosului”, din 1962;”Declaraţia universală a
drepturilor omului”din 1948 etc.
Un rol important au astăzi pentru comunitatea internaţională declaraţiile Adunării
Generale a O.N.U. care, deşi nu constituie un izvor de drept internaţional, constituie mijloace
eficiente pentru cristalizarea principiilor de drept internaţional şi pentru organizarea
colaborării între state în domenii de interes general (explorarea şi folosirea spaţiului cosmic,
abolirea colonialismului, lichidarea tuturor formelor de discriminare rasială etc.)
În practica internaţională se întâlnesc şi declaraţii unilaterale care, dacă sunt urmate de
declaraţii de acceptare din partea altor state, constituie o formă de angajament internaţional cu
efecte juridice.
- Aranjamentul se foloseşte în special în domeniul schimburilor comerciale.
- Compromisul este acordul între state de a transmite spre rezolvare, unei instanţe
judiciare sau arbitrale internaţionale, un anumit diferend intervenit între ele.
- Modus- vivendi – un acord provizoriu, în vederea unei soluţionări definitive.
- Schimbul de note şi schimbul de scrisori între factori de răspundere, îndeosebi între
reprezentanţii diplomatici, pot constitui angajamente internaţionale reciproce. Ex.: în
domeniul vizelor de paşapoarte, al transporturilor rutiere, în colaborarea proivind regimul
frontierei etc.
44
- Gentlemen’agreement constituie un tratat încheiat de obicei de şefii de state sau alte
persoane de mare autoritate, în formă nescrisă. A fost folosit adesea între monarhii feudali şi
se foloseşte şi astăzi. Ex.: înţelegerea între Napoleon şi Alexandru I, înţelegerea între marile
puteri privind repartizarea locurilor de membri nepermanenţi în Consiliul de Securitate după
criteriul geografic.
- Concordatul: înţelegere încheiată între guvernul unui stat şi Vatican cu scopul de a
reglementa situaţia şi privilegiile bisericii catolice în acel stat.
- Cartelul: o înţelegere între beligeranţi, încheiată de obicei de comandanţii militari,
privind în special schimbul de prizonieri sau de răniţi, circulaţia persoanelor etc.
4.5 Structura tratatului

Practica internaţională a consacrat, îndeosebi pentru principalele categorii de tratate, o
anumită formă pe care acestea trebuie să o prezinte, un sistem de organizare a materialului,
pentru a se exprima cu claritate şi fără echivoc problemele de reglementat şi pentru a se stabili
o ordine de prezentare a problemelor potrivit importanţei acestora.
De regulă, un tratat internaţional cuprinde următoarele părţi:
-preambulul;
-cuprinsul;
-partea finală;
-semnăturile;
-anexele;
a) Preambulul cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de
a-l încheia, principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanţii, nivelul
negocierilor, locul încheierii, eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi
explicaţi şi în primul articol al tratatului sau în partea sa finală).
b) Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a
acestora, astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei şi, în
continuare, folosindu-se şi prevederile din partea iniţială, să se facă formularea amănunţită a
tuturor aspectelor pe care părţile doresc să le reglementeze.
c) Partea finală face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare a tratatului,
durata acestuia, modalităţile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu să
fie denunţat, condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar,
dacă e necesară ratificarea, condiţiile de aderare etc.
d) Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la tratatele bilaterale,
prin metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga pe exemplarul care îi
revine; la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile sunt de
acord ( în practica generală internaţională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica
semnăturii în cerc, pentru a nu dazavantaja pe nici un participant.
e) Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul
economic, concretizări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre, date, scheme, hărţi, etc.
Anexele la tratat nu constituie acte juridice separate, ci fac corp comun cu însuşi
tratatul, urmează situaţia acestuia, tratatul şi anexele sale constituind un tot unitar. Pentru
acest motiv, de regulă, anexele nici nu se semnează.
În cuprinsul tratatului în cadrul acestor părţi principale materialul se ordonează după
categorii mai mari de probleme pe părţi, titluri, capitole, paragrafe, secţiuni şi articole.
Folosirea unora sau altora din aceste elemente tehnice de ordonare a materialului este
determinată de caracterul şi complexitatea problemelor, de diversitatea acestora, etc. Părţile la
tratat vor conveni asupra unora sau altora din aceste elemente, folosirea tuturora nefiind
obligatorie.
45
Tratatul se poate încheia într-un singur exemplar, dacă părţile hotărăsc, astfel, în care
caz statul desemnat ca depozitar este obligat să transmită celorlalte state participante copii
certificate ale tratatului.
Această formă se foloseşte pentru tratatele multilaterale.Tratatele bilaterale se încheie
de regulă în două exemplare, ambele cu valoare egală.
4.6 Condițiile de validitate a tratatelor

4.6.1 Elementele esențiale ale tratatelor
Orice tratat, pentru a fi valabil (valid) din punct de vedere juridic, trebuie să satisfacă
unele condiţii esenţiale de formă şi de fond. El trebuie să cuprindă anumite elemente
obligatorii şi poate cuprinde şi unele elemente accesorii, referitoare la termene sau condiţii, a
căror includere în conţinut este lăsată la aprecierea părţilor.
Elementele esenţiale ale tratatului sunt: subiectele (părţile), voinţa liber exprimată a
părţilor, conformitatea cu dreptul internaţional.
a) Subiecte (părţi) ale tratatului pot fi în principal statele, care pot încheia orice fel de
tratate internaţionale şi în orice domeniu, în virtutea principiului egalităţii suverane a statelor.
În anumite limite, pot încheia tratate internaţionale şi uniunile de state, naţiunile care
luptă pentru eliberare, precum şi organizaţiile internaţionale (acestea, potrivit principiului
specialităţii capacităţii lor juridice, pot încheia numai acele tratate necesare îndeplinirii
scopurilor lor, în conformitate cu statutul constitutiv).
b) Voinţa liber exprimată a părţilor. La încheierea unui tratat fiecare parte trebuie să
aibă posibilitatea de a-şi exprima în mod liber propria voinţă, numai în aceste condiţii tratatul
ce-l încheie fiind perfect valabil din punct de vedere al dreptului internaţional.
Tratatele încheiate prin alterarea voinţei părţilor sub orice formă s-ar manifesta aceasta
sunt nule de drept.
Alterarea voinţei părţilor poate să se facă prin mai multe mijloace şi în forme diferite:
eroare, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentantului
unui stat, constrângerea exercitată împotrive statului, toate acestea constituind vicii de
consimţământ la încheierea tratatelor.
- Eroarea este părerea greşită pe care şi-o face o parte despre o anumită situaţie.Ex.:
asupra traseului unei frontiere, asupra mărimii şi caracterului unei obligaţii etc.
Eroarea, pentru a putea fi invocată de o parte ca motiv de anulare a tratatului, trebuie
să aibă un caracter esenţial pentru acel tratat sau pentru consimţământul dat de o parte la
încheierea tratatului.
Eroarea nu poate fi acceptată dacă cel ce o invocă a contribuit la apariţia ei sau dacă
avea posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare.
-Dolul (viclenia, înşelăciunea) se întâlneşte mai rar în convenţiile
internaţionale.Atunci când există, el constă în prezentarea de către o parte, celeilalte părţi, a
unei situaţii de o aşa manieră încât aceasta acceptă condiţiile convenţiei, dar dacă ar cunoaşte
realitatea faptelor nu ar face acest lucru. A fost folosit adesea în tratatele coloniale. Dovedirea
relei credinţe a celeilalte părţi, a intenţiei acesteia de a-şi înşela partenerul, duce la anularea
tratatului respectiv.
- Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică, dar teoretic nu
poate fi exclusă.Când exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a
fost obţinută ca urmare a coruperii reprezentantului său prin acţiunea directă sau indirectă a
unui stat care a participat la negociere, statul păgubit poate invoca această corupere ca viciind
consimţământul său, pentru anularea tratatului.
- Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat se manifestă destul de frecvent
în practica internaţională.
Consimţământul unui stat obţinut prin constrângerea reprezentantului său, prin acte
sau ameninţări îndreptate împotriva lui, trebuie să fie lipsit de orice efect juridic
46
- Constrângerea exercitată împotriva statului a fost şi este destul de frecventă,
anumite state impunându-şi condiţiile prin ameninţări sau presiuni ori prin războaie urmate de
tratate în care îşi impun punctul de vedere anterior formulat şi pe care nu au putut să-l
realizeze prin mijloace licite, conforme cu dreptul internaţional.
Tratatul încheiat în asemenea condiţii, evident, nu poate fi considerat ca licit.
c) Conformitatea cu dreptul internaţional
Tratatele încheiate de state trebuie să aibă un obiect licit, să fie în strictă conformitate
cu principiile şi normele recunoscute ale dreptului internaţional, îndeosebi să nu contravină
principiilor fundamentale ale acestuia şi normelor imperative de la care nici o derogare nu
este permisă (jus cogens), precum şi eticii internaţionale.
Un tratat încheiat prin încălcarea normelor de drept internaţional este un tratat ilicit şi
este considerat nul de drept.
4.6.2 Elementele accesorii ale tratatului

Elementele accesorii ale tratatului sunt:
Termenul – un eveniment viitor și sigur de care depinde fie intrarea în vigoare a
tratatului ( termen suspensiv), fie ieșirea din vigoare a tratatului (termen rezolutoriu)
Condiția - un eveniment viitor și nesigur ( incert) de care depinde începerea executării
obligațiilor asumate prin tratat ( condiție suspensivă) sau încetarea executării
respectivelor obligații (condiție rezolutorie)
1.Definiți tratatul internațional
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Care sunt elementele esențiale ale tratatelor?

.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Condițiile de validitate a tratatelor internaționale.

47
4.8 Bibliografie
Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
48
INCHEIEREA, REZERVELE ȘI DECLARAȚIILE, LIMBA DE REDACTARE,

INTRAREA ÎN VIGOARE ȘI ÎNREGISTRAREA TRATATELOR
5.1. OBIECTIVE
5.2. INCHEIEREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE
5.3. REZERVELE ȘI DECLARAȚIILE LA TRATATE
5.4. LIMBA DE REDACTARE A TRATATELOR
5.5. INTRAREA ÎN VIGOARE ȘI ÎNREGISTRAREA TRATATELOR.
5.6. LUCRĂRI DE VERIFICARE
5.7. BIBLIOGRAFIE
5.1. Obiective
Dobândirea de cunoștinte vizând încheierea, rezervele și declarațiile, limba de
redactare, intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor.
5.2. Încheierea tratatelor internaționale
5.2.1 Considerații generale

Practica îndelungaţă a dus la formarea unor reguli cutumiare privind condiţiile în care
trebuie să se facă încheierea tratatelor internaţionale, în parte codificate prin Convenţia de la
Viena din 1969 referitoare la tratatele internaţionale.
Tratatul poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală, aceasta neavând efect asupra
valorii juridice a tratatului, dreptul internaţional neimpunând în general o formă obligatorie.
De regulă, însă, tratatele se încheie în formă scrisă, întrucât astfel se oferă garanţii mai mari în
ce priveşte consemnarea exactă a voinţei părţilor, atât pentru respectarea lor riguroasă, cât şi
pentru probarea conţinutului obligaţiilor atunci când una din părţi nu le respectă.
În ceea ce privește competențele de a încheia tratate internaţionale în numele statelor
sau organelor constituţionale ale acestora, dreptul internaţional recunoaște competenţele
stabilite prin legislaţia internă a fiecărui stat. Aceasta se stabileşte de regulă prin constituţia
statului, dar şi prin legi speciale.
Constituţiile majorităţii statelor prevăd că negocierea şi semnarea tratatelor se fac de
către organele executive ( preşedintele sau guvernul), iar ratificarea este atributul
parlamentului.
Practic, însă, spre deosebire de trecut când şefii de stat (împăraţi, regi, preşedinţi)
încheiau direct tratatele internaţionale, astăzi aceştia negociază numai în mod excepţional, ei
participând de regulă prin reprezentanţi împuterniciţi.
Potrivit art.91 din Constituţia României şi prevederile Legii nr.590/2003/ cu privire la
încheierea şi ratificarea tratatelor, în ţara noastră preşedintele încheie tratate în numele ţării,
care sunt negociate de guvern. Preşedintele poate da împuterniciri în acest scop primului –
ministru, ministrului afacerilor externe sau altor membri ai guvernului, precum şi unor
reprezentanţi diplomatici ai României.
Guvernul României poate negocia şi semna acorduri, convenţii sau alte înţelegeri
internaţionale la nivel guvernamental şi aprobă încheierea de instrumente jutridice
internaţionale la nivel departamental.
Acordurile şi înţelegerile care prin conţinutul lor nu impun ratificarea de către
parlament sau aprobarea de către guvern, cunoscute sub denumirea de acorduri în formă
simplificată, se încheie de ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau de scrisori
ori de către alţi miniştri în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.
49
Sunt supuse Parlamentului spre ratificare sau aderare prin lege toate tratatele
internaţionale încheiate în numele României, precum şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile
semnate la nivel guvernamental dacă acestea se referă la colaborarea politică şi militară, dacă
semnarea lor presupune adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare, dacă ele
implică un angajament politic sau financiar ori se referă la probleme privind regimul politic şi
teritorial al statului, la statutul persoanelor, la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ori la
participarea la organizaţii internaţionale, precum şi tratatele internaţionale în cuprinsul cărora
se prevede în mod expres că nu sunt supuse ratificării sau aderării.
Procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze principale:
- negocierea textului tratatului;
- semnarea tratatului;
- exprimarea consimţământului statului de a fi luat parte la tratat.
5.2.2 Negocierea tratatului

Este faza în care prin tratative duse între reprezentanţii statelor abilităţi în acest sens se
elaborează textul unui tratat.
Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente ale fiecărui stat conform
regulilor de drept intern. Documentul de abilitare poartă denumirea de depline puteri şi se
eliberează de regulă în numele guvernului de către Ministerul Afacerilor Externe, sub
semnătura ministrului.
Deplinele puteri se pot da fie numai pentru a negocia, fie pentru a negocia şi semna
tratatul, sau pentru alte operaţiuni (cum ar fi parafarea, de exemplu) întotdeauna precis
circumscrise.
Depăşirea sau încălacarea mandatului cuprins în deplinele puteri lipseşte de valoare
juridică actele încheiate.Statele pot, totuşi , ca în cazul în care un reprezentant şi-a depăşit
mandatul să aprobe ulterior sau să recunoască valoarea juridică a actelor semnate de acesta.
Potrivit practicii internaţionale, consacrată şi în legislaţia internă, anumiţi
reprezentanţi ai statelor nu sunt obligaţi să prezinte depline puteri la efectuarea actelor legate
de negocierea şi încheierea unui tratat. Aceştia sunt şeful statului, şeful guvernului şi ministrul
de externe; şeful misiunii diplomatice ( numai pentru tratatele bilaterale încheiate cu statul
unde este acreditat),reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională convocată
în vederea elaborării unui tratat.
Procesul de negociere a tratatului cuprinde anumite acte cu caracter preliminar,
tatonări făcute de organele competente, în special prin reprezentanţele diplomatice acreditate,
pentru a se afla dacă statul sau organele statului respectiv intenţionează sau acceptă să
angajeze negocieri asupra problemei în cauză, pentru a se stabili nivelul negocierilor, eventual
felul tratatului ce urmează a se negocia şi, cu caracter preliminar, problemele asupra cărora
urmează a se purta negocierile.
Verificarea deplinelor puteri. Negocierile propriu–zise încep prin verificarea
deplinelor puteri, pentru a se evita ca ulterior una din părţi să invoce incompetenţa
reprezentantului său şi a se stabili de la început cadrul exact al tratativelor şi rezultatul la care
se poate ajunge.
Ducerea tratativelor. Cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de către
fiecare din părţi a poziţiei asupra problemelor de reglementat, argumentarea acestora,
prezentarea reciprocă de documente informative privind problemele în discuţie sau de acte
normative interne privind aceste probleme, luarea în discuţie a unor principii şi reglementări
internaţionale în materie etc. Pe această bază, se formulează conţinutul celor trei părţi ale
tratatului (preambul, dispozitiv, partea finală).
Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul
tratatului, acesta se parafează. Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în
colţuri, a iniţialelor numelor persoanelor care au negociat tratatul..Parafarea nu obligă juridic
50
statele, ci dovedeşte doar faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat.
Parafarea poate interveni şi în cursul tratativelor, pe măsură ce părţile cad de acord asupra
unor paragrafe sau articole ale textului propus.
Ulterior, părţile pot fie să semneze textul parafat, fie să ridice noi probleme în discuţie,
continuând negocierile până la acordul final.
5.2.3 Semnarea tratatului

Constituie a două fază a încheierii tratatului. Semnarea unui tratat se poate face pur şi
simplu sau „ad referendum” ( în acest caz semnătura este valabilă sub rezerva aprobării de
către un organ superior).
Semnarea exprimă voinţa părţilor de a accepta conţinutul tratatului şi a se obliga la
cele prevăzute de acesta. Semnarea poate avea, însă, o valoare juridică diferită, în raport de
voinţa părţilor contractante. Din acest punct de vedere se distinge între:
-tratatele care urmează să dobândească forţă juridică obligatorie numai printr-o
procedură ulterioară, distinctă de semnare, denumită ratificare;
-tratatele care dobândesc forţă juridică prin semnarea lor;
În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului,
confirmarea că textul semnat reprezintă versiunea definitivă. Ea implică dreptul statului
semnatar de a ratifica tratatul şi obligaţia de a se abţine de la orice acţiuni contrare spiritului
tratatului până la ratificarea acestuia.
5.2.4 Exprimarea consimţământului statului pentru a fi parte la tratat.

Cea de a treia fază a încheierii tratatelor apare ca necesară pentru tratatele care nu se
consideră încheiate numai prin depunerea semnăturii, în fapt însă majoritatea tratatelor
internaţionale.
Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forţă prin recurgerea la
unul din următoarele mijloace juridice:
- ratificarea;
- aderarea;
-acceptarea sau aprobarea.
Ratificarea. Este operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana
împuternicită în acest scop este aprobat de organele de stat competente a angaja statul în
relaţii internaţionale.
Ratificarea se justifică prin motive de oportunitate, pentru mai multă siguranţă în ce
priveşte volumul şi caracterul obligaţiilor asumate. Întrucât nu este necesar ca toate tratatele
să fie supuse ratificării, s-a încercat a se stabili o delimitare între acestea, fără a se putea face,
însă, cu destulă precizie. Problema este de competenţa internă a statelor.
În afara situaţiilor prevăzute de legislaţia internă a fiecărui stat, tratatele vor mai fi
supuse ratificării ori de câte ori însuşi tratatul prevede ca fiind necesară ratificarea, ori când
părţile au convenit ulterior. De asemenea, când intenţia de ratificare rezultă din conduita
părţilor în timpul negocierii sau din deplinele puteri ale negociatorilor.
Nu există un termen pentru ratificarea tratatelor, dar părţile pot fixa de comun acord
asemenea termene în mărime absolută (cifre sau date exacte) sau în termeni generali (ex.:”cât
mai curând posibil”).
De asemenea, nu există nici obligaţia de a ratifica un tratat.
Practica internaţională cunoaşte multe situaţii de acest fel. Ex.: S.U.A. nu au ratificat
Tratatul de la Versailles din 1919.
Ratificarea tratatului se face de către părţi, la un nivel comparabil al organelor de
ratificare.
51
Actul de ratificare se încorporează ulterior într-un document numit de instrument de
ratificare, care se comunică, se schimbă sau se depune spre păstrare statului depozitar (
depunerea are loc în cazul tratatelor multilaterale).
Numai din momentul efectuării, după caz, a uneia din aceste operaţii tratatul capătă
deplină forţă juridică.
În cazul în care ratificarea a fost făcută de către un alt organ decât cel competent
(ratificare imperfectă), situaţia acestui tratat este apreciată în mod diferit în dreptul
internaţional: unii îl consideră ca valabil, alţii susţin că tratatul trebuie să producă efecte
împotriva statului care este vinovat de ratificarea greşită, iar majoritatea consideră că tratatul
nu este valabil.
Aderarea. Este procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele nu au
semnat un tratat multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, iar
ulterior apreciază că este necesar să devină parte la acel tratat.
Aderarea este posibilă numai dacă tratatul în cauză prevede această în mod expres în
textul său, ori dacă din tratat rezultă intenţia părţilor de a permite ca şi alte state să poată adera
la acesta.
Acceptarea sau aprobarea tratatului. Constituie procedee mai noi pe care statele le
pot folosi pentru a deveni părţi la tratat, pentru a se evita procedura mai îndelungată şi mai
complicată a ratificării de către parlament.
Competenţa de a accepta sau aproba un tratat revine de regulă guvernelor. Aceste
proceduri sunt utilizate numai în cazul tratatelor ce nu implică un angajament politic major
sau se referă la domenii de colaborare mai puţin importante.
5.3. Rezervele și declarațiile la tratate

În practica internaţională apar ades situaţii când statele, deşi doresc să încheie un anumit
tratat sau să adere la el, nu pot fi de acord sau nu se pot angaja să respecte unele prevederi ale
acestuia.
Situaţia poate apărea numai în cazul tratatelor multilaterale, pentru că la tratatul
bilateral dacă un stat nu este de acord cu anumite propuneri ale celeilalte părţi are
posibilitatea de a se opune şi a nu le accepta încă în faza de negociere a tratatului.
Pentru a depăși acest impas sunt utilzate rezervele și declarațiile la tratate.
Adoptarea de rezerve şi declaraţii are un efect pozitiv în dreptul internaţional, întrucât
oferă posibilitatea ca la tratate să adere şi acele state care nu pot accepta integral clauzele unui
tratat, dar se pot obliga faţă de majoritatea acestora.
Există deosebiri între rezervă şi declaraţie.
-Rezerva modifică înseşi obligaţiile înscrise în tratat, alegând între dispoziţiile faţă de
care statul se angajează să le respecte şi cele cu care nu este de acord şi pe care nu se
angajează să le respecte. Rezerva are astfel un caracter juridic, fixând cadrul exact al
angajamentelor.
-Declarația este un act prin care se exprimă doar o părere despre o anumită dispoziţie
din tratat, o atitudine negativă faţă de această dispoziţie cu care statul care formulează
declaraţia nu poate fi pe deplin de acord. Neformulând însă o rezervă faţă de acea dispoziţie,
statul va fi obligat să o respecte ca şi pe celelalte; declaraţia are astfel un caracter pur politic,
fără efect juridic. De aici rezultă o altă deosebire: poate fi făcută cu ocazia semnării şi numai
până la depunerea instrumentelor de ratificare, iar declaraţia oricând.
Faptul că rezerva produce efecte atât de radicale a impus pe plan internaţional
necesitatea stabilirii unor condiţii restrictive pentru formularea acesteia. Astfel, părţile pot
hotărâ ca la tratatul pe care îl încheie să nu fie permise rezervele; rezerva trebuie să se refere
numai la acele dispoziţii sau domenii pentru care părţile admit formularea de rezerve; rezerva
să nu fie incompatibilă cu scopul sau cu obiectul tratatului.
52
Deşi rezerva are un caracter unilateral, funcţionând din momentul formulării ei,
celelalte state părţi la convenţia la care s-a formulat o rezervă au dreptul să fie sau nu de acord
cu ea. În principiu, opoziţia unui stat face ca rezerva să producă efecte faţă de statele care au
acceptat-o, iar faţă de acele state care nu au acceptat-o nu va produce efecte. Aceleaşi state au,
însă şi posibilitatea ca, prin obiecţiunile lor la rezerve să refuze aplicarea tratatului în întregul
lui între ele şi statul rezervator.
5.4 Limba de redactare a tratatelor

Tratatele internaţionale au pus întotdeauna probleme privind limba în care acestea să fie
redactate.
În evul mediu, tratatele se încheiau în limba latină, iar ulterior locul acesteia a fost luat
de limba franceză. Mai târziu s-au impus şi alte limbi ca fiind de largă circulaţie, astfel că
astăzi în cadrul O.N.U. s-a considerat necesar să se reglementeze şi această problemă.
La O.N.U. sunt stabilite ca limbi oficiale engleza, franceza, rusa.În limbile oficiale se
redactează cele mai importante documente ale O.N.U., inclusiv tratatele elaborate în cadrul
sau sub egida acestuia.
În relaţiile bilaterale părţile pot folosi orice limbă doresc. Ele îşi pot redacta tratatul fie
într-o singură limbă, alta decât a lor proprie, fie în limba fiecăreia dintre ele. Practica folosirii
limbii fiecăreia din părţi este astăzi dominantă, corespunzând mai bine cerinţelor suveranităţii
statelor semnatare. În acest caz, ambele exemplare au caracter autentic şi valoare egală.
Limba de redactare diferită ridică, însă, uneori, probleme de interpretare, întrucât este
posibil ca termenii folosiţi într-un exemplar al convenţiei să nu aibă sens identic cu cei folosiţi
în celălalt exemplar şi aceasta să împieteze asupra înţelegerii conţinutului exact al obligaţiilor
asumate.
De aceea, uneori statele stabilesc dacă unul sau altul din texte prevalează în caz de
dubiu asupra unor formulări, iar alteori părţile redactează conventia într-o a treia limbă, care
serveşte de mijloc de referinţă pentru asemenea situaţii.
Întotdeauna, însă, pentru a lămuri asemenea probleme se recurge la textul autentic,
original al conventiei şi nu la traduceri sau la copii, fie chiar şi oficiale. Textul autentic
prevalează întotdeauna asupra celui oficial, iar acesta asupra copiilor sau traducerilor simple.
Din valoarea egală a textelor autentice redactate în cele două limbi rezultă şi
consecinţa că statele nu vor putea ratifica numai exemplarul radactat în limba lor, ci convenţia
în întregime.
În cazul în care părţile nu vor stabili un mod de soluţionare a neclarităţilor de această
natură se va recurge la metodele generale de interpretare a tratatelor. Nu există un for
internaţional care să decidă asupra unei asemenea probleme.
5.5. Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor
5.5.1. Intrarea în vigoare a tratatelor

Intrarea în vigoare a tratatelor are loc în condiţii diferite în funcţie de caracterul
tratatelor existând:
- tratate care nu sunt supuse ratificării;
- tratate supuse ratificării.
- a) Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în vigoare din momentul in
care statele semnează documentele (dacă, bineînţeles, acestea nu trebuie să fie supuse
aprobării guvernelor sau dacă semnarea nu s-a făcut ad referendum).
-b) Tratatele supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului instrumentelor
de ratificare în cazul celor bilaterale, dacă statele nu au convenit alt termen. În cazul tratatelor
multilaterale părţile vor hotărâ prin însuşi tratatul respectiv asupra condiţiilor intrării în
53
vigoare. În această privinţă există o practică foarte variată. Se poate prevedea o anumită dată
sau un eveniment la producerea căruia tratatul să intre în vigoare. În general, însă, se
stabileşte o majoritate sau un număr minim de state care trebuie să ratifice tratatul.
Astfel, art. XXI al „ Cartei O.N.U.” prevede că aceasta să intre în vigoare la depunerea
instrumentelor de ratificare de către 18 state, inclusiv 3 din următoatrele state:Canada,
U.R.S.S., S.U.A., Franţa şi Marea Britanie. Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile
diplomatice a intrat în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la secretarul general al
O.N.U. a celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare .
Pentru statele care aderă la un tratat, în principiu aderarea face ca dispoziţiile tratatului
să se aplice din momentul aderării şi nu din cel al intrării în vigoare a tratatului.
5.5.2 Înregistrarea tratatelor
Înregistrarea tratatelor se face potrivit art. 102 al „ Cartei O.N.U.” la Secretariatul
general al organizaţiei care asigură publicitatea necesară. În caz de neînregistrare, tratatul nu
poate fi invocat în faţa vreunui organ al O.N.U. , dar efectele sale sunt depline în relaţiile cu
alte state sau organizaţii internaţionale.
1.Care sunt fazele principale în care se desfășoară procedura de încheiere a
tratatelor?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Când intră în vigoare tratatele supuse ratificării?

.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Procedura de încheiere a tratatelor.


54
5.7. Bibliografie
Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
55
EFECTELE JURIDICE, MODIFICAREA, INCETAREA SAU

SUSPENDAREA, NULITATEA ȘI INTERPRETAREA TRATATELOR
6.1. OBIECTIVE
6.2. EFECTELE JURIDICE ALE TRATATELOR
6.3. MODIFICAREA TRATATELOR
6.4. INCETAREA SAU SUSPENDAREA EFECTELOR TRATATELOR
6.5. NULITATEA TRATATELOR INTERNAȚIONALE
6.6. INTERPRETAREA TRATATELOR
6.7. LUCRARE DE VERIFICARE
6.8 BIBLIOGRAFIE
6.1 Obiective
Dobândirea de cunoștințe cu referire la efectele juridice, modificarea, încetarea sau
suspendarea, nulitatea și interpretarea tratatelor.
6.2 Efectele juridice ale tratatelor

Tratatele încheiate cu respectarea principiilor de drept internaţional şi îndeplinind
condiţiile de validitate ce se cer acestora trebuie să fie respectate de către statele părţi. Acesta
este principalul efect juridic al tratatului.
Această obligativitate a statelor semnatare de a pune în aplicare și de a respecta
prevederile tratatului ca principalul efect juridic al tratatului e subsumată urmatoarelor
principii aplicabile efectelor tratatului și anume:
-respectarea cu bună credință a tratatelor;
- neretroactivitatea tratatelor;
-efectul relativ al tratatelor.
6.2.1 Principiul respectării cu bună- credință a tratatelor internaționale

Principiul respectării cu bună- credință a tratatelor internaționale este principalul efect
juridic al tratatului. a tratatelor şi a oricăror obligaţii internaţionale fiind totodată și un
principiu fundamental al dreptului internaţional, consacrat şi de „Carta O.N.U.” , care la art. 2
pct. 2 prevede că membrii organizaţiei trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile
pe care şi le-au asumat ( principiul pacta sunt servanda).
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969 formulează acest principiu
astfel: „ Orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie executat de către ele cu bună-credinţă”.
Pentru a fi respectat, un tratat trebuie să fie licit, iar împrejurările existente la
încheierea tratatului să nu se fi schimbat în mod radical, în aşa măsură încât respectarea
tratatului să fie imposibilă sau net dezavantajoasă pentru una din părţi. Survenirea unor
evenimente excepţionale ( război, catastrofe naturale, declin economic, etc) poate face, însă,
ca executarea tratatelor să se amâne. Această amânare se hotărăşte de comun acord de statele
părţi printr-un moratoriu.
6.2.2 Principiul neretroactivității tratatelor

Tratatele internaţionale nu au efect retroactiv. Ele se aplică statelor părţi din momentul
intrării în vigoare,când își produc efectul .
Un stat parte nu se angajează prin tratat pentru fapte juridice care s-au petrecut înainte
de intrarea în vigoare a tratatului sau pentru acte juridice pe care le-au incheiat anterior așa
cum se prevede Convenția de la Viena din 1969.
56
Tratatul internațional are efecte numai pentru viitor aplicăndu-se situațiilor care apar
sub imperiul prevederilor sale, posterior momentului intrării în vigoare.
Aceasta nu împiedecă însă părțile dacă o doresc să prevadă că un tratat sau unele
dispoziții ale acestuia vor avea un efect retroactiv.
6.2.3 Principiul efectului relativ al tratatelor

Efectele tratatelor se produc în principiu:
-de regulă, între părţile contractante;
- în anumite limite ele şi asupra unor state terţe.
Între părţile contractante tratatele produc efecte din momentul intrării în vigoare.
O dată încheiat şi intrat în vigoare, tratatul trebuie să fie respectat de organele de stat
ale celor două părţi şi de cetăţenii acestora la fel ca şi legea internă, întrucât tratatele
internaţionale, din momentul intrării în vigoare, sunt considerate ca acte legislative ale
părţilor. Procesul de transformare a unui tratat internaţional într-un act intern se poate face pur
şi simplu prin ratificarea ori aprobarea acestora sau prin transpunerea lui într-un act normativ
intern.
În legislaţia unor state se stabileşte un raport ierarhic între legea internă si tratatul
internaţional. Practica este variată: dreptul englez dă prioritate legilor si precedentelor
judiciare interne, în Germania şi Austria tratatele sunt asimilate cu legile interne, iar în Franţa
tratatele au o autoritate superioară legii, sub rezerva aplicării lor şi de către cealaltă parte.
Potrivit Constituţiei României (art.11) tratatele ratificate de parlament potrivit legii fac
parte din dreptul intern. Au prioritate reglementările internaţionale numai dacă privesc
drepturile fundamentale ale omului, atunci când legea internă nu este în concordanţă cu
acestea.
Efectele asupra unor state terţe constituie excepţii de la principiul efectului relativ al
tratatelor, pentru că, de regulă, tratatele nu creează nici obligaţii, nici drepturi pentru alte state
decât cu consimţământul expres al acestora.
Pot produce efecte şi asupra altor state, fără ca acestea să-şi dea consimţământul ,
tratatele prin care se stabilesc regimuri juridice general aplicabile, cu caracter obiectiv, care
sunt în interesul comunităţii internaţionale în ansamblul său. Asemenea tratate sunt cele care
privesc statutul de neutralitate al unui stat, demilitarizarea, neutralizarea sau denuclearizarea
unui anumit teritoriu, cele prin care se stabileşte un anumit regim teritorial, inclusiv limitele
teritoriului de stat, regimul căilor de comunicaţie, al mării libere şi spaţiului cosmic, tratatele
prin care se creează o organizaţie internaţională etc.
6.3 Modificarea tratatelor

Tratatele internaţionale aflate în vigoare pot să fie modificate dacă raţiunile pentru care
au fost încheiate sau condiţiile de aplicare impun transformarea unor prevederi pentru a fi
adaptate la noile realităţi.
Adaptarea conţinutului unui tratat, transformarea textului acestuia, se pot face prin:
- amendare ;
- revizuire.
Amendarea priveşte, de regulă, modificări de mai mică amploare.
Revizuirea atrage modificări substanţiale şi extinse ale textului unui tratat.
Modificarea unui tratat se poate face numai prin voinţa părţilor contractante, în
cazurile şi modalităţile prevăzute de regulă în însuşi cuprinsul tratatului. Orice modificare
adusă unui tratat trebuie să parcurgă, pentru a intra în vigoare, în general acelaşi traseu politic
şi juridic ca la intrarea în vigoare a tratatului modificat, dacă părţile nu prevăd o procedură
mai simplificată.
Modificarea tratatelor pune probleme mai complexe în ce priveşte tratatele
multilaterale, ale căror clauze de revizuire trebuie să prevadă în mod expres condiţiile în care
57
se poate modifica, dispoziţiile din tratat care pot sau nu să fie modificate, numărul de state
care trebuie să ratifice modificarea pentru ca aceasta să devină efectivă etc.
În principiu şi modificarea tratatelor multilaterale impune acordul tuturor statelor părţi,
dar se poate concepe şi un sistem în care modificările operate să devină efective cu acordul
majorităţii acestora, caz în care apare un complex de situaţii în ce priveşte opozabilitatea
modificării faţă de statele care nu s-au declarat de acord cu aceasta.
6.4 Încetarea sau suspendarea efectelor tratatelor

De regulă, statele prevăd în tratatele pe care le încheie anumite termene de valabilitate.
Împlinirea acestor termene duce la încetarea efectelor tratatului, care în cazul în care se
consideră necesar a fi menţinut trebuie să fie reînnoit
În cea ce privește supendarea tratatelor Convenția din 1969 prevede că aplicarea unui
tratat față de toate părțile sau față de o persoană determinată poate fi suspendată prin voința
părților în două ipoteze:
- potrivit dispozițiilor tratatului respectiv;
- in orice moment cu consimțământul tuturor părților, după consultarea tuturor
celorlate părți contractante.
Încetarea efectelor tratatelor sau suspendarea acestora pot să aibă loc şi în alte
împrejurări.
Cazurile în care tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele sau pot fi suspendate
sunt:
-voinţa comună a părţilor;
- denunţarea unilaterală;
-violarea dispozițiilor tratatului de către una dintre părti;
-survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare;
- imposibilitatea executării.
6.4.1 Voinţa comună a părţilor

Încetarea tratatului prin voinţa părţilor este situaţia cea mai frecventă şi are loc prin
inserarea în convenţie a unui termen. La împlinirea acestui termen convenţia încetează de a
mai produce efecte. Părţile pot, însă, indiferent dacă prin conventie s-a prevăzut sau nu un
termen, să considere că aceasta nu mai este în vigoare oricând doresc, de comun acord.
Alteori, încheierea unui nou tratat abrogă pe cel vechi parţial sau în totalitate. Este
preferabil ca această abrogare să fie prevăzută în mod expres în noul tratat. Noul tratat poate
să se refere la aceleaşi materii sau prin prevederile sale să fie incompatibil cu prevederile celui
vechi.
La tratatele multilaterale este mai dificil să se aplice acest procedeu, dată fiind
existenţa mai multor părţi mai greu de conciliat spre o hotărâre în sensul înlocuirii vechiului
instrument juridic.
Retragerea dintr-un tratat multilateral poate duce la desfiinţarea acestuia, dacă
micşorarea numărului participanţilor la tratat face iluzoriu însuşi scopul tratatului.
6.4.2 Denunţarea unilaterală

Denunțarea unilaterală constă într-o declaraţie a uneia din părţi prin care aceasta se
consideră liberă de obligaţiile ce-i revin prin tratat. Este un mod excepţional de a pune capăt
unui tratat.
Denunţarea unilaterală poate avea loc în general numai dacă acest mod este prevăzut
în tratat sau dacă rezultă tacit din acesta. Statul ce doreşte să se retragă dintr-un tratat trebuie
să notifice acest lucru celorlalte părţi, de regulă, cu minimum 12 luni înainte. Orice altă
denunţare este considerată o violare a dreptului internaţional.
58
6.4.3 Violarea dispozițiilor tratatului de către una dintre părți
Încetarea efectelor tratatului poate avea loc și atunci una dintre părți violează
dispozițiilor tratatului incheiat.
O atare violare poate avea loc , atunci când partea adversă refuză în mod constant să-şi
execute obligaţiile sau prin actele sale violează substanţial prevederile acestuia. Actele de
nerespectare a tratatului trebuie să se refere la dispoziţii de esenţă ale acestuia.
Acest caz de incetare pune însă, probleme foarte dificile în ce priveşte aprecierea
caracterului încălcării prevederilor tratatului, iar invocarea acestei încălcări este foarte greu de
dovedit, cel mai adesea ambele părţi având argumente în acest sens.
6.4.4. Survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare

Tratatele pot înceta şi ca urmare a îndeplinirii unei condiţii rezolutorii la survenirea
unor fapte sau evenimente viitoare incerte. Acestea trebuie să fie de regulă arătate expres în
tratat.”Tratatul de la Varşovia” prevedea că acesta va lua sfârşit în cazul când Europa va fi
creat un sistem de securitate colectivă şi va fi încheiat în acest scop un tratat general –
european de securitate colectivă.
Nu întotdesuna asemenea evenimente pot fi prevăzute în cuprinsul unui tratat. Starea
de război este un eveniment cu importante consecinţe pentru soarta tratatelor, care pune capăt
majorităţii acestora. Problema e controversată dacă tratatele iau sfârşit în mod automat şi
pentru întotdeauna sau dacă sunt numai suspendate pe perioada ostilităţilor. În general, însă,
tratatele cu caracter politic şi economic între statele aflate în război ca adversari îşi încetează
valabilitatea. Alte categorii de tratate ( administrative, sanitare, culturale, etc.) se consideră în
general ca suspendate.
Practic, soarta tratatelor între statele beligerante se rezolvă prin tratatul de pace.
În timpul războiului intră efectiv în funcţie, însă, prevederile convenţiilor
internaţionale care se referă la perioadă de război, îndeosebi cele privind regulile de ducere a
războiului şi dispoziţiile privind protecţia anumitor categorii de persoane în timp de război.
Clauza rebus sic stantibus este situaţia tipică vizănd survenirea unor fapte sau
împrejurări ulterioare încheierii tratatului dar o schimbare fundamentală a imprejurărilor
anterioare în care s-a încheiat contractul, ceea ce ar conduce la încetarea efectelor tratatului.
Clauza se referă la faptul ca, în cazul în care după încheierea tratatului împrejurările se
schimbă în aşa manieră încât situaţia devine dazavantajoasă pentru una din părţi , aceasta
poate să ceară anularea tratatului dacă cealaltă parte nu convine să se pună de acord
dispoziţiile acestuia cu noua situaţia.
Dreptul internaţional permite ca o parte să se dezică de tratatul pe care l-a încheiat ,
dacă noile împrejurări schimbă în aşa măsură situaţia părţilor încât dacă aceasta ar fi existat în
momentul încheierii, ele nu l-ar fi încheiat. Aplicarea în practică a acestei reguli este foarte
dificilă, deoarece poate da foarte uşor loc la abuzuri din partea părţii ce invocă clauza.
Date fiind riscurile invocării abuzive a acestei clauze, există unele condiţii pentru a fi
invocată:
-noua împrejurare să fie fundamental deosebită de împrejurările încheierii tratatului;
-noile împrejurări să transforme radical întinderea obligaţiilor părţilor.
Clauza nu va putea fi invocată:
- pentru a pune capăt unui tratat ce stabileşte o frontieră;
-pentru retragerea dintr-un tratat multilateral;
-dacă schimbarea fundamentală a împrejurărilor rezultă dintr-o încălcare a tratatului
de către partea ce a invocat clauza.
6.4.5 Imposibilitatea executării

Imposibilitatea executării poate fi invocată de oricare din părţi, dacă această
imposibilitate rezultă din dispariţia sau distrugerea obiectului tratatului fără vina acestora.
59
6.5. Nulitatea tratatelor internaționale
Încheierea unui tratat presupune – după cum s-a arătat – îndeplinirea unor condiţii care
să asigure exprimarea liberă a voinţei de a se angaja prin acel tratat, dar presupune totodată şi
respectarea de către părţile contractante a principiilor şi normelor dreptului internaţional.
În cazul în care tratatul nu s-a încheiat cu respectarea principiilor și normelor
imperative ale dreptului internațional ori cănd n-au fost respectate condițiile de fond de
validitate a tratatelor internaționale intervine nulitatea tratatelor.
Nulitatea poate fi :
- relativă;
- absolută.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către statul a cărui consimțământ a fost
viciat și poate fi acoperită prin confirmarea de către acesta.
Nulitatea absolută poate fi invocată de către oricare din părțile la tratat și chiar de către
unele din statele interesate sau de către o instanță internațională din oficiu.
Cu referire la aceste nulități în raport de viciile de consimțământ nulitatea este relativă
in caz de eroare, dol, și coruperea reprezentantului statului și absolută în caz de constrăngeri
exercitate împotriva reprezentantului unui stat sau statului însuși.
In afară de tratatele la a căror încheiere s-a constatat existenţa unor vicii de
consinţământ şi care sunt nule, in condițiile arătate mai sus vor fi considerate ca nule de la
început – ab inițio- şi tratatele încheiate în următoarele condiţii:
- ca urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
- prin nerespectarea unor norme imperative ale dreptului internaţional.
Recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, pentru încheierea unui tratat
internaţional, se poate manifesta prin folosirea forţei armate sau prin presiuni de orice natură
asupra celuilalt stat contractant.
Exemple de asemenea tratate sunt: „Acordul de la Munchen” prin care Cehoslovaciei
i-au fost impuse condiţii oneroase sub ameninţarea exercitată de către forţele armate ale
Germaniei naziste, cât şi prin presiunile exercitate asupra conducătorilor acestei ţări; „Dictatul
de la Viena”, prin care s-a desprins din teritoriul României o parte importantă a Ardealului,
sub presiunea militară şi politică a marilor puteri europene, în special a Germaniei şi Italiei
fasciste.
Nerespectarea unor norme imperative ale dreptului internaţional
Prin tratatele pe care le încheie, statele sunt obligate să respecte normele de drept
internaţional care le obligă la o anumită comportare în acord cu interesele generale ale
comunităţii umane. Normele imperative ale dreptului internaţional sunt cele mai importante
reguli, grupate în aşa-zisul „ jus cogens gentium”, a căror încălcare pune în pericol însăşi
securitatea şi stabilitatea raporturilor internaţionale, bazele relaţiilor dintre state. Care sunt în
concret aceste norme este adesea greu de stabilit şi pentru aceasta s-au propus diferite
criterii.Se consideră, însă, că asemenea norme sunt:
-principiile generale ale dreptului internaţional;
-regulile generale umanitare (privitoare la interzicerea sclaviei, a genocidului, la
protecţia anumitor categorii de persoane şi a victimelor de război, etc)
-normele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv cele ale
dreptului penal internaţional;
-normele privind folosirea de către toate statele a acelor spaţii ce nu sunt supuse
suveranităţii (marea liberă, inclusiv spaţiul aerian de deasupra acesteia, spaţiul
extraatmosferic, fluviile internaţionale, teritoriile şi subsolul marin etc.)
Dacă norma imperativă apare ulterior încheierii unui tratat, Convenția de la Viena din
1969 precizeză că „ orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul și ia
sfârșit”.
60
De asemenea potrivit Convenției de la Viena din 1969 , in cazul unui tratat ce a
devenit nul ca urmare a încălcării unei norme imperative a dreptului internațional părțile sunt
ținute să elimine consecințele actului îndeplinit în baza unei dispoziții a tratatului care este în
conflict cu norma imperativă, și să facă astfel încăt relațiile lor mutuale să fie conforme cu
norma imperativă a dreptului internațional general.
De altfel, consecința recunoașterii nulității unui tratat este aceea că dispozițiile
acestuia sunt lipsite de efecte juridice
Totuși actele îndeplinite cu bună credință înainte de invocarea nulității nu devin nule
prin simplul fapt al nulității tratatelor
De făcut și precizarea că dacă unele acte au fost totuși îndeplinite in conformitate cu
dispozițiile unui tratat ce a devenit nul, oricare dintre părți poate cere celorlate să se
restabilească situația care ar fi existat dacă actele nu ar fi fost îndeplinite.
6.6 Interpretarea tratatelor

Este operaţiunea de stabilire a felului în care trebuie înţeles conţinutul tratatelor.
Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare
trebuie să ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.
Ea poate să fie făcută în primul rând de statele părţi la tratat, dar poate fi făcută şi de
un organ internaţional special desemnat sau de către orice altă persoană cu o pregătire
adecvată, în cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de statele părţi este cea mai
importantă şi poartă denumirea de interpretare autentică.
Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode şi
procedee care să servească acestui scop. Asupra numărului şi denumirii acestora, a ierarhizării
şi conţinutului lor nu există un consens unanim.
Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:
a) Buna-credinţă – orice tratat trebuie interpretat cu intenţia reală de stabilire a
sensului exact al prevederilor şi nu pentru susţinerea unui punct de vedere diferit faţă de
acestea;
b) Sensul clar – nu va trebui niciodată să se dea o interpretare specială unui tratat ale
cărui prevederi sunt redactate în mod clar, fără echivoc, întrucât aceasta ar fi contrarie însăşi
finalităţii operaţiei de interpretare;
c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual. Cuvintele din tratat trebuie
considerate în sensul lor originar, cel mai simplu, mai firesc şi mai evident după sensul
general al cuvintelor, în sensul lor uzual;
d) Excluderea interpretărilor absurde. O interpretare care duce la un sens absurd este
necorectă, deoarece se presupune că părţile au dorit să dea sens celor scrise în tratat şi de
aceea trebuie să se înlăture orice contradicţie între contextul general al tratatului şi un înţeles
al unui anumit termen din tratat;
e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special. Atunci când se stabileşte că
părţile au înţeles să folosească un termen în sensul său special şi nu în cel uzual, el va fi
interpretat ca având acest sens;
f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului. Întrucât
sensul anumitor termeni se poate modifica pe parcurs, interpretarea acestora în alt sens decât
cel pe care l-au avut la încheierea tratatului poate duce la arbitrar sau la alterarea voinţei reale
a părţilor;
g) Interpretarea prin context. Prevederile tratatului trebuie interpretate în contextul
general al acestuia, ţinând cont că de fapt fiecare cuvânt este o parte a unui întreg; se va ţine
astfel cont de alineatul, articolul sau capitolul din care acesta face parte, dacă este localizat în
partea introductivă, în cuprins sau în partea finală a tratatului etc;
61
h) Luarea în considerare a scopului tratatului. Interpretarea unor părţi din tratat se va
face în lumina scopului general al tratatului, astfel că sensul care i se dă să nu fie contrar
acestui scop;
i) Efectul util. Interpretarea unui text trebuie să ducă la concluzia că acesta trebuie să
producă un anumit efect, că nu este posibil ca intenţia părţilor să fi fost de a-l insera în tratat
fără nici un rost;
j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă. Dacă nu se poate ajunge la stabilirea
sensului exact al prevederilor dintr-un tratat, acestea, pentru a produce efecte, vor fi
interpretate în favoarea părţii care se obligă prin acel tratat. Dacă s-ar interpreta altfel s-ar
putea ajunge la crearea pe cale de interpretare a unor obligaţii pentru această parte care, dacă
s-ar interpreta corect tratatul, probabil că nu i-ar reveni.
k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul. În caz de dubii asupra
sensului unei prevederi din tratat, aceasta va fi considerată în sensul care poate fi defavorabil
părţii care a redactat-o sau a impus-o, întrucât se presupune că aceasta avea posibilitatea să o
formuleze clar, dar nu a făcut-o.
Urmând aceste reguli de interpretare, părţile pot folosi diferite metode de interpretare,
comune oricărei interpretări juridice și anume interpretarea:
- gramaticală,
-logică,
- istorică
- sistematică.
Ele pot folosi diferite principii şi procedee de interpretare, cum ar fi :
- argumentul per a contrario;
- argumentul reducerii la absurd;
- principiul după care prevederile speciale derogă de la cele cu caracter general
1.Care sunt principiile aplicabile efectelor tratatelor?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Care sunt cazurile în care tratatele își pot înceta efectele sau pot fi suspendate?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
62
Efectele juridice ale tratatelor.


6.9. Bibliografie
Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
63
MIJLOACE PAȘNICE DE SOLUȚIONARE A DIFERENDELOR
INTERNAȚIONALE
7.1 OBIECTIVE
7.2 CONSIDERAȚII GENERALE
7.3. MIJLOACE POLITICO- DIPLOMATICE
7.5 BIBLIOGRAFIE
7.1 Obiective
Dobândirea de cunoștințe cu referire la mijloacele pașnice de soluționare a
diferendelor internaționale.
7.2. Considerații generale

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept
internaţional au cunoscut o lunga evoluţie istorica. În conţinutul acestui principiu se reunesc
aspecte juridice, de morala şi de politica internaţionala.
Primele încercări de reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907.
Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligaţia de a
încerca sa soluţioneze prin mijloace paşnice diferendele dintre ele, fără a exclude însă
posibilitatea recurgerii la război.
Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnica constituie un principiu al
dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg‖. Pe
lângă condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii
naţionale, Pactul consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele
internaţionale numai prin mijloace paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificată nici o
procedura de constrângere colectiva aplicabila în cazul încălcării sale.
Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin
mijloace paşnice, ca o obligaţie internaţionala a statelor şi un principiu fundamental al
dreptului internaţional public.
Carta O.N.U. are, de altfel,un capitol special în care se ocupă de reglementarea
paşnică a diferendelor internaţionale, instituind în articolul 33 din acest capitol obligaţia, cât şi
mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. Se prevede obligaţia părţilor de a soluţiona
un diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, de a căuta să-l rezolve prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe
cale judiciară, prin recurgerea la organizaţii internaţionale sau cele regionale sau prin mijloace
la care convin părţile de comun acord.
Ulterior principiul a fost consacrat în Carta O.S.A., Carta O.U.A., Pactul Ligii Arabe,
Actul Final de la Helsinki. În 1982, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia asupra
reglementării paşnice a diferendelor internaţionale. În 1985 au fost adoptate încă două
documente de către Adunarea Generală a O.N.U.: a) Apelul solemn către toate statele aflate în
conflict, de încetare fără întârziere, a acţiunilor armate şi de soluţionare a problemelor dintre
ele pe calea tratativelor; b) Angajamentul statelor membre ale O.N.U. de a reglementa stările
de încordare și conflict, diferendele existente pe cale politică, de a se abţine de la folosirea
forţei şi ameninţarea cu forţa, de la intervenţia în treburile interne ale altor state.
La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Convenţia europeana pentru
soluţionarea paşnica a diferendelor‖ (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei.
De asemenea, Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 este un document de
mare însemnătate, care a fost adoptat la reuniunea la nivel înalt a statelor participante la
64
C.S.C.E., în care s-a reafirmat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi s-
a hotărât să se pună la punct mecanismul de prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele
părţi.
În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergentele sau

conflictele dintre doua subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să aibă o
natura juridică sau politică.
Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între state şi care au ca
obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept internaţional, existenţa unui fapt care,
daca ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea
naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale parţilor nu
pot fi formulate juridic.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în 1924, a definit diferendul un dezacord
asupra unei probleme de drept sau de facto opoziţie de teze juridice sau de interese între state.
În Carta O.N.U. şi în alte documente internaţionale, alături de noţiunea de diferend figurează
şi noţiunea de situaţie, care are un sens mai larg. Situaţia în dreptul internaţional public
desemnează o stare de fapt care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere
unui diferend (art. 34).
În timp ce diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord declarat cu privire la
un drept, o prestaţie sau un interes, termenul de situaţie reprezintă o stare de fapt care ar putea
da naştere unui diferend şi care privesc mai multe state. În timp ce obiectul diferendului este
clar, precis, situaţia implică interese mai complexe ce antrenează un număr mai mare de state.
O regula importanta a dreptului internaţional contemporan este regula caracterului

facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statele îşi aleg în mod liber şi pe baza
acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care sa recurgă pentru soluţionarea unui diferend.
În ceea ce privește mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale,
acestea pot fi clasificate în trei categorii:
a) mijloace politico-diplomatice – fără caracter jurisdicțional:
- negocierile directe ( tratativele);
-bunele oficii;
- mediațiunea;
- ancheta;
- concilierea.
b) mijloace jurisdicţionale:
– arbitrajul internațional
– justiția internațională
c)Mijloace și proceduri de soluționare în cadrul organizațiilor internaționale:
-cu vocație universală;
-cu vocație regională ( zonală
În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un
caracter de recomandare fata de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de
Consiliul de Securitate al O.N.U.
7.3 Mijloace politico- diplomatice
7.3.1 Negocierile directe ( tratativele)

Negocierile directe sau tratativele diplomatice constituie principalul mijloc de
reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. Negocierea este mijlocul paşnic pentru
65
soluţionarea diferendelor care poate duce la soluţionarea definitivă, pot alege un alt mijloc
pentru soluţionarea diferendelor, sau la un modus vivendi. Tratativele diplomatice sau
negocierile directe sunt cel mai important mijloc paşnic, fiind caracterizat prin supleţe şi
discreţie. Importanţa sa este recunoscută de către Curtea Internaţională de Justiţie în Hotărârea
sa din 1974, astfel : „ Metoda cea mai potrivită de soluţionare a diferendului este cea a
negocierilor”
Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate bine definită din punct de vedere
procedural. Ele se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor ca şi prin
schimbul de documente scrise.
Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de
câtre ministerele afacerilor externe ale statelor, de către şefii guvernelor sau, în unele cazuri,
chiar de către şefii statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către
cei mai înalţi funcţionari ai acestora (secretari generali, directori sau preşedinţi).
Unul din avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite de
reprezentare. În situaţia negocierilor părţile sunt situate pe poziţii de egalitate în discuţii.
Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ele pot dura câteva zile sau
mai mulţi ani. În cazul când negocierile nu vor da rezultate părţile pot recurge la alte mijloace
pașnice de soluționare a diferendelor internaționale.
Pentru ca negocierile directe să ducă la soluționarea unui diferend internațional se cer
întrunite următoarele condiții:
- părțile aflate în diferend sa fie animate de dorința sinceră de a soluționa diferendul în
mod pașnic;
- să se asigure o delimitare precisă și clară a obiectului diferendului dintre state;
-în timpul negocierilor să se respecte principiile fundamentale ale dreptului
internațonal public, in special, principiul egalității suverane a statelor.
7.3.2.Bunele oficii
Prima reglementare convenţională, prin care s-au codificat bunele oficii a fost
Convenţia I de la Haga din 1907, apoi în cadrul conferinţei de la Paris din 1956, precum şi în
cadrul Congresului de la Berlin din 1978. Convenţia de la Haga din 1907 prevedea în art. 3
alin. 3 o regulă de bază a bunelor oficii: intervenţia terţului în soluţionarea unui diferend, nu
poate fi considerată ca un act inamical Bunele oficii sunt reglementate de Convenția de la
Haga din 1970
Bunele oficii reprezintă, astfel, demersul întreprins pe lângă statele parţi la un litigiu,
de către un terţ – stat sau organizaţie internaţională – din proprie iniţiativa sau la cererea
parţilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor
diplomatice.
Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau
soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în
momentul începerii negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Terţul nu participa la
negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar
facilitează începerea tratativelor. Pentru a se angaja în activitatea de bune oficii terţul are
nevoie de acceptarea părţilor.
7.3.3 Mediațiunea
Mediatiunea presupune, de asemenea, intervenţia unui terţ, care poate fi un stat, o
organizaţie internaţionala sau o persoana fizica. Terţul, de aceasta data, participa la negocieri
şi face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul. Propunerile terţului
nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în diferend.
Din punct de vedere procedural medierea internaţională se caracterizează prin deplina
sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend şi prin absenţa unor forme sau
etape care trebuie parcurse. În practică acţiunile de mediere se pot interpătrunde cu
66
negocierile directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul
intervenţiei unui mediator
Părţile la un diferend sunt libere să refuze soluţia propusă de mediator,mediațiunea
având astfel un caracter facultativ.
Deosebirea esențială între bunele oficii și mediațiune este gradul de intervenția a
terțului în soluționarea unui diferend internațional. Bunele oficii au un caracter procedural,
deoarece terțul nu se ocupă de fondul diferendului, ci numai de organizarea negocierilor
dintre părțile în diferend pe cănd mediațiunea înseamnă o participare a terțului la soluționarea
în fond a diferendului fără a avea un rol hotărâtor.
7.3.4 Ancheta internațională
Ancheta internaţională cât şi Comisia Internaţională de anchetă au fost prevăzute în
documente internaţionale de mare însemnătate, precum Convenţia de la Haga pentru
aplanarea conflictelor internaţionale din cadrul Conferinţei de la Haga din 1907 , Primul
Protocol adiţional al Convenţiei de la Geneva din 1949, iar în cadrul organizaţiilor
internaţionale, Rezoluţia 2329 (XXII) 1967 a Adunarea Generală a O.N.U.
Ancheta internaţionala se poate utiliza în cazul diferendelor internaţionale generate de
aprecieri diferite asupra unor situaţii de fapt.
Comisia internaţională de anchetă este, astfel, alcătuită din comisari a căror numire
este lăsată la libera alegere a părţilor aflate în diferend. Ca o regulă generală, numărul
comisarilor este impar, ceea ce o aseamănă cu alcătuirea unei jurisdicţii arbitrale sau a unui
tribunal arbitral. Preocuparea majoră este de a face apel la persoane specializate, la experţi în
domeniul dreptului internaţional, persoane ce dau dovada de independenţă şi imparţialitate
Crearea Comisiei internaționale de anchetă de către părțile în diferend se face pe baza
acordului dintre ele in care se precizează faptele pe care Comisia trebuie să le cerceteze și
elucideze,modul și termenul de alcătuire a ei și întinderea împuternicirilor membrilor ei.
Comisia nu se pronunţa asupra răspunderii parţilor în diferend.
Comisia îşi încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la stabilirea
faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti.Părțile în diferend își
păstrează libertatea deplină în folosirea constatărilor din raport.
7.3.5. Concilierea internațională
Codificarea normelor de drept internațional privind concilierea internațională s-a făcut
prin Actul general de arbitraj din 1928. Ulterior concilierea internaţională este reglementată
de câteva acte internaţionale cum sunt: Pactul de la Bogota din 1948, Convenţia europeană
din 1957, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, Convenţia asupra
dreptului mării din 1982, Convenţia referitoare la conciliere şi arbitraj din 1992 din cadrul
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Concilierea internaţională este definită in reglementările internaționale ca fiind un
mod de reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură în care o comisie,
constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie numai pentru o anumită situaţie, ca urmare a
unui diferend, procedează la examinarea imparţială şi se străduieşte să definească termenii
unui angajament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care va
fi avut în vederea reglementării
Concilierea internațională efectuată de o Comisie internațională de conciliere
procedează astfel la examinarea unui diferend de către un organ permanent sau instituit ad-
hoc după apariţia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase dintre părţile în
diferend care sa conducă la împăcarea lor.
Comisia internaţionala de conciliere are un rol mai amplu decât Comisia
internațională de anchetă. Ea cercetează nu numai faptele care au generat diferendul respectiv
așa cum procedează Comisia internațională de anchetă dar face şi recomandări asupra
modului de soluţionare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt
obligatorii pentru părţile aflate în diferend
67
Rolul Comisiei internaționale de conciliere este să concilieze părțile aflate în diferend,
fiind un mijloc pașnic care se apropie mai mult, mai ales prin procedura ei de lucre de
mijloacele pașnice cu caracter jursdicțional.
1.Care sunt mijloacele politico-diplomatice fără caracter jurisdicțional?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Care este diferența dintre bunele oficii și mediațiune?

.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Mijloace politice și diplomatice de soluționare a diferendelor internaționale.


7.5 Bibliografie
Bucureşti, 2005
68
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
69
MIJLOACE CU CARACTER JURISDICȚIONAL ȘI MIJLOACE ȘI
PROCEDURI DE SOLUȚIONARE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR IN CADRUL
ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
8.1. OBIECTIVE
8.2. MIJLOACE CU CARACTER JURISDICȚIONAL
8.3. MIJLOACE ȘI PROCEDURI DE SOLUȚIONARE PAȘNICĂ A
DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
8.5. BIBLIOGRAFIE
8.1 Obiective
Dobândirea de cunoștințe cu referire la mijloacele cu caracter jurisdicțional, precum și
la mijloace și proceduri de soluționare pașnică în cadrul diferendelor internaționale.
8.2.Mijloace cu caracter jurisdicțional

8.2.1 Considerații generale
În cazurile în care părţile aflate în litigiu nu ajung la o rezolvare paşnică a acestuia prin
folosirea mijloacelor politico-diplomatice – tratativele,bunele oficii, mediaţiunea, ancheta
internaţională sau concilierea internaţională- se cere utilizarea mijloacelor paşnice cu caracter
jurisdicţional, din care fac parte:
- arbitrajul internațional;
- justiția internațională.
Carta O.N.U. prevede în art. 33 ca statele părţi la orice diferend “a cărei prelungire ar
putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” trebuie să caute să-l
rezolve prin mecanisme politico- diplomatice (tratative, ancheta, mediaţiunea, conciliere), dar
şi “pe calea arbitrajului şi reglementare judiciară”.
Mijloacele paşnice cu caracter jurisdicţional sunt acele proceduri prin care se doreşte
soluţionarea diferendelor internaţionale de către o instanţă de arbitraj sau judecătorească pe
baza normelor de drept în vigoare printr-o hotărâre ce este obligatorie din punct de vedere
juridic.
Jurisdicția internațională – ad hoc sau permanentă- prezintă următoarele caracteristici;
-competența ei este facultativă , in sensul că in cadrul ei se poate judeca o cauză numai
pe baza consimțomântului părților ei;
- în general competența instanțelor internaționale nu este prestabilită , convențiile
internaționale în acest domeniu indicănd doar diferendele internaționale care ar trebui supuse
instanțelor internaționale, fără a institui o obligație propriu- zisă a statelor, cu unele excepții.
Această idee este reafirmată in Statul Curții Internaționale de Justiție care prevede : „
În competența Curții intră toate cauzele pe care o i le supun părțile...”( art. 36 pct.1).
8.2.2 Arbitrajul internațional

8.2.2.1.Considerații generale
Arbitrajul internațional este un mijloc de soluționare pașnică a diferendelor
internaționale in cadrul căruia părțile aflate într-un diferend, printr-un acord formal – clauză
compromisorie sau tratat numit Compromis sau Acord special-, încredințează soluționarea
diferendului unui terț - care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe- și se supun
deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre
definitivă și obligatorie.
Arbitrajul internațional este astfel o judecată pe plan internațional de către o instanță
arbitrală constituită ad- hoc, fără a avea un caracter permanent, de părțile în diferend,
70
judecată la care se recurge dacă părtile doresc, recurgerea la arbitrajul internațional pentru
soluționarea diferendelor internaționale fiind astfel facultativă.
Ca reglementări internaționale esențiale in evoluția sa istorică s-au impus următoarele:
-1899: se creează Convenția de la Haga privind soluționarea diferendelor
internaționale prin Convenția de la Haga privind soluționarea diferendelor internaționale.
-1907: se adoptă la Haga forma revizuită a Convenției privind soluționarea
diferendelor internaționale care prevedea menținerea Curții Permanente de Arbitraj de la
Haga, care funcționa din1902. In Convenția de la Haga din 1907 se prevede în articolul 37:
“Arbitrajul internaţional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători aleşi
de ele şi pe baza respectării dreptului. Recurgerea la arbitrajul internaţional implică obligaţia
de a se supune hotărârilor arbitrale cu buna-credinţa”.bir
In ceea ce privește Curtea Permanenta de Arbitraj (C.P.A.) de la Haga s-a stabilit ca
aceasta să nu fie un organ permanent deoarece în primul rând, nu se întruneşte decât pe
durata unui litigiu cu care aceasta este sesizată, având activitate doar ocazional şi în al doilea
rând, compoziţia sa nu este permanentă ea diferind pentru fiecare litigiu în parte, după cum
decid părţile.
-1928: se adoptă de către Adunare Societății Națiunilor – precursoarea O.N.U. –Actul
general de reglementare a diferendelor internaționale, care a intrat în vigoare în 1929.
-1948:se adoptă Pactul de la Bogota din 1948 intervenit între statele din cele două
continente americane.
- 1955: se adoptă un Cod privind arbitrajul in cadrul O.N.U. de către Comisia de Drept
Internațional.
- 1957: este adoptată Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor
internaționale in cadrul Consiliului Europei.
8.2.2.2 Fundamentul juridic al procedurii arbitrale
- Consimțământul de a accepta arbitrajul poate fi dat înainte de nașterea litigiului-
pentru ipoteza în care va apărea un diferend- și îmbracă forma unei clauze compromisorii
înserată într-un tratat- bilateral sau multilateral- sau poate fi dat după declanșarea acestuia,
caz în care poate îmbrăca forma unui tratat între părțile în diferend, denumit Compromis sau
Acord Special/ Compromisoriu
-Clauza compromisorie nu vizează un litigiu existent și actual, ci diferende eventuale,
susceptibile să intervină între statele contractante în legătură cu tratatul respectiv.
- Compromisul este un acord internațional prin care cele două state convin să
încredințeze unui arbitru unic, unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral
preconstituit, reglementarea unui litigiu existent. Compromisul este un tratat căruia i se aplică
principiile și regulile dreptului tratatelor. Compromisul trebuie să conțină:angajamentul de a
recurge la arbitraj, obiectul diferendului, modul de constituire a tribunalului arbitral și
numărul arbitrilor, dreptul aplicabil, regulile de procedură pe care trebuie să le aplice
tribunalul, angajamentul părților de aplica hotărârea tribunalului.
Rolul părților în procedura arbitrală
-Alegerea organului arbitral: statele au o libertate totală în alegerea formei de arbitaj și
a arbitrilor. Tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de membri, la alegerea părților
în diferend, fie de pe listele Curții Permanente de Arbitraj, fie de alte persoane.Numărul
arbitrilor este de regulă impar ( 3 sau 5). Părțile numesc un număr egal de arbitri, care aleg un
supraarbitru ( președintele tribunalului)
-Definirea misiunii organului arbitral. Părțile determină limitele competenței
organului arbitral și îi definesc misiunea. Dreptul aplicabile este dreptul hotărât de părți.
-Procedura. Părțile pot fixa regulile de procedură fie prin Compromis, fie printr-un
alt tratat. Procedura propriu-zisă cuprinde două faze: scrisă și orală. Se pot cita martori, se pot
ordona expertize,se pot decide măsuri conservatorii. Ulterior fazei orale au loc deliberările
urmate de pronunțarea hotărârii arbitrale.
71
8.2.2.3 Sentința arbitrală
Sentința arbitrală nu produce efecte decât între părți, se bucură de autoritate de lucru
judecat, dar nu are caracter executoriu.
Așadar sentința este obligatorie pentru părți – decurge din principiul pacta sunt
servanda-, are caracter definitiv -conform principiului relativității lucrului judecat-, dar nu
este executorie- nu există un organ care să monitorizeze executarea hotărârii și să sancționeze
partea care nu execută hotărârea, ca în cazul instanțelor jurisdicționale propriu- zise -.
Se admit, în mod excepţional, și anumite căi de recurs: recursul în interpretare, daca
între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii, recursul în corectare,
daca tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere sau
recursul în revizuire, daca se descoperă un fapt nou, cu caracter esenţial care nu a fost
cunoscut la data pronunţării sentinţei
8.2.3 Justiția internațională

8.2.3.1 Privire generală
Justiția internațională este înfăptuită de instanțe cu caracter permanent care au
competența de a judeca diferendele intternaționale atunci când statele consimt ca diferendul
dintre ele să fie supus jurisdicției acestor instanțe
In cadrui justiției universale cu caracteter permanent funcționează :
-instanțe internaționale cu caracter universal;
-instanțe internaționale cu caracter regional.
a) Instanțe internaționale cu caracter universal
Instanța internațională cu caracter universal este Curtea Internaţionala de Justiţie
(C.I.J.)
In privința reglementărilor internaționale cu referire la jurisdictia internațională cu
caracter permanent, ca un scurt istoric, se pot enunța următoarele:
-Ideea creării unei structuri judiciare permanente pentru soluționarea diferendelor
internaționale a fost evocată pentru prima dată la Conferința de la Haga din 1907.
- Pactul Societății Națiunilor – precursoarea O.N.U. – în art.14 , prevedea înființarea
unei Curți Permanente de Justiție Internațională (C.P.J.I. ), Statutul C.P.J.I ,fiind adoptat de
Adunarea Generală a Societății Națiunilor in 1920 și a intrat în vigoare în 1921, Curtea
funcționând în mod efectiv până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
- După cel de-al doilea război mondial odată cu înfiintarea O.N.U. in 1945 ca
sucesoare a Societății Națiunilor, prin Carta O.N.U. in art. 92 s-a prevăzut inființarea ca
organ judiciar principal al O.N.U. a Curții Internaţionale de Justiţie (C.I.J.)
b) Instanțe internaționale cu caracter regional.
În cadrrul jurisdicției internaționale cu caracter permanent funcționează și instanțe
internaționale de judecată cu caracter regional.
Un exemplu de astfel de instanță internațională este Curtea de Justiție din cadrul U.E.
8.2.3.2.Curtea Internaţionala de Justiţie
Curtea Internaţionala de Justiţie C.I.J. cu sediul la Haga a fost instituită- așa cum s-a
arătat- prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai organul judiciar al organizaţiei, ci şi al
întregii comunitaţi internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale
Permanente de Justiţie, dizolvata o data cu Societatea Naţiunilor.
Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot
deveni părţi la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al comunitaţii
internaţionale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de
Consiliul de Securitate.
72
Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi este facultativă, fiind determinată de
consimţământul statelor- părţi la litigiul cu care a fost sesizată, principiul caracterului
facultativ al recurgerii la jurisdicția C.I.J. fiind consacrat în art.36 alin.1 din Statul C.I.J.
Odată însă ce a recurs facultativ la jurisdicția Curții competența acesteia devine
oblgatorie, in raport cu alt stat care acceptă și el obligativitatea jurisdicției Curții.
Obligativitatea competenței Curții poate rezulta pentru state și din prevederile unor
tratate internaționale prin care statele au consimțit la jurisdicția Curții in cazul soluționării
unor diferende ce se pot ivi între părțile contractante.
A.Structura Curții
a) Judecătorii permanenți. Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători
ad-hoc şi camere. Curtea are ca membrii permanenţi 15 judecători, care funcţionează cu titlu
individual, fiind aleşi de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generala O.N.U., pe o
perioadă de 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Persoanele care candidează pentru
funcţia de judecători la Curte trebuie să aibă calităţi morale, să poată ocupa cele mai înalte
funcţii judiciare în ţara lor şi care au competenţa recunoscută în materia de drept internaţional.
În alegerea judecătorilor Curţii se are în vedere ca ei să prezinte marile forme de civilizaţie
existente în lume şi principalele sisteme juridice existente în comunitatea internaţională.
Judecătorii C.I.J., pe timpul mandatului lor nu pot exercita vreo funcţie politică sau
administrativă în ţara lor şi nici vreo activitate profesională. Judecătorii Curţii se bucură de
privilegii şi imunităţi diplomatice, ei sunt inamovibili, pe timpul mandatului lor. Trebuie
precizate două caracteristici ale acestor judecători ai C.I.J.: pe de o parte, ei sunt aleşi, iar pe
de altă parte, ei sunt independenţi. Curtea este condusă de un președinte și un vicepreședinte
aleși dintre judecătorii ei, de către aceștia pe timp de 3 ani
b) Judecătorul național. Este special numit, ad-hoc, de câtre un stat pentru
soluţionarea unui anumit diferend, in cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curţii
nu are calitatea de cetăţean al său. Mandatul lui este limitat la cauza pentru care au fost
desemnat. În compunerea completului de judecată al Curţii s-a menținut
astfel,instituţia judecătorului naţional, practicată de către fosta Curte permanentă de Justiţie
Internaţională, reglementată de art. 31 al statutului C.I.J., care prevede: “Dacă în Completul
Curţii nu este inclus nici un judecător având cetăţenia părţilor, fiecare dintre părţi poate să
procedeze la desemnarea unui judecător…” Este vorba despre o practică la care părţile fac
apel în mod sistematic. Această instituţie prezintă un mare avantaj pentru Curte, respectiv
acela de a aprecia argumentele şi sistemul juridic al părţilor în litigiu.
c) Camerele Curţii. Curtea poate să constituie oricând una sau mai multe camere,
alcătuite din 3 sau mai mulți judecători. Pentru a soluționa o cauză ce prezintă un interes
particular, Curtea poate să instituie ad-hoc, la cererea părților, o cameră de judecată mai
restrânsă, formată din 3-5 judecători. Conform art.29 din Statut, Curtea mai înființează anual
o Cameră compusă din 5 judecători care să dezbată și să soluționeze cauzele care se pretează
unei proceduri sumare.
B. Competenţa Curţii . Poate fi:

-contencioasă;
- necontencioasă ( consultativă)
Competența contencioasă
Competența contecioasă poate fi analizată sub două aspecte: al subiectelor de drept
internaţional care apar în faţa sa – competenţa personală ( rațione personae) – şi al litigiilor
care i se supun – competenţa materială ( rațione materie)
a) Competența personală. Conform Statutului, art.34 alin 1 numai statele pot sa fie
părţi în cauzele supuse Curții cu referie însă la statele membre O.N.U. Potrivit art.35 alin.2
din Statut ,Consiliul de Securitate , poate stabili condițiile accesului la Curte și pentru statele
care nu sunt nici membre O.N.U. nici membre la Statutul C.I.J. Interesele persoanelor fizice
73
şi juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice. Organizaţiile
internaţionale nu pot să apară ca pârţi într-un litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea
Generala a O.N.U. să solicite Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură cu
problemele puse în discuţie.
b) Competența materială. În Statutul Curţii se prevăd potrivit art. 36 două categorii
de cauze care intră în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile,
precum şi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele şi
convenţiile în vigoare.
Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca
obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept internaţional; existenţa unui fapt care,
dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligaţii internaţionale; natura şi întinderea
reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Întrucât exercitarea jurisdicţiei Curţii este facultativă , așa cum s-a precizat mai sus,o
atare jurisdicție este condiţionată de acceptarea ei de câtre statele părţi. Statele pot să-şi
exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.
-Acceptarea anterioara a jurisdicţiei Curţii se poate face printr-o declaraţie unilaterala
(clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. şi cuprinde obligaţia
asumată de stat de a accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul
raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicţiei Curţii poate să rezulte
din tratatele dintre state, care reglementează soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate să
fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul unui tratat încheiat între state.
- Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend se realizează printr-un
acord special între state, denumit compromis, în care părţile stabilesc obiectul diferendului
supus Curţii, respectiv problemele asupra cărora părțile îi solicită Curții să se pronunțe.
c) Dreptul aplicabil
Conform art. 38 din Statut , C.I.J. aplică în soluţionarea litigiilor, dreptul internațional
în vigoare, respectiv :
-convențiile internaționale, fie ele generale sau speciale;
-cutuma internațională;
- principiile generale de drept;
- hotărârile judecătorești;
-doctrina celor mai calificați specialiști în dreptul intetnațional ;
-echitatea.
d) Procedura
Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul
contradictorialităţii şi al publicităţii dezbaterilor
Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de memorii) şi o fază orală (audierea
părţilor, dezbateri), urmată de deliberare care este confidențială și de pronunțarea hotărârii
care se face în ședință publică.
În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia de necompetenţă a Curţii în
soluţionarea cauzei, obiecţii la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecăţii pe fond.
Curtea poate să dispună - pe cale de ordonanţă - măsuri conservatorii cu titlu
provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, daca există pericolul producerii unui prejudiciu
iremediabil în cauză.
Neprezentarea uneia dintre părţi la procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea
examinării cauzei.
Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. În caz de paritate,
votul Preşedintelui Curţii prevalează. Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii
separate (cele care diferă de hotărârea Curţii) sau individuale ( cele care coincid cu hotărârea
Curţii dar se bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii.
74
Hotărârile sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru
cauza pe care o soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat.
Carta O.N.U. dă posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat,
dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii
Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita interpretarea
hotărârii pronunţate, în cazul în care se contestă înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii.
Se admite şi posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a
descoperit un fapt nou, de natură a influenţa în mod decisiv procesul decizional şi care nu a
fost cunoscut de câtre Curte sau de parte la acea dată. Termenul în care poate fi solicitată
revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu mai târziu de 10 ani
de la pronunţarea hotărârii.
Competența necontencioasă( consultativă)
Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea:
- Adunării Generale;
- Consiliului de Securitate;
- Instituților specializate O.N.U. cu autorizarea Adunării Generale în domeniul lor de
competență
Statele nu pot cere direct avize cosultative C.I.J.
Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ.
Procedura este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată acesteia.
Curtea va pronunța avizele sale consultative în ședință publică, după ce va fi înștiințat
Secretarul General și pe reprezentanții Membrilor Națiunilor Unite , ai altor state și ai
organizațiilor internaționale care sunt direct interesați.
Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a
solicitat a acceptat în prealabil această oceastă situație
8.2.3.3.Curtea de Justiție a Uniunii Europene ( C.J.U.E.)
A. Privire de ansamblu
Curtea de Justiție a Uniunii Europene ( C.J.U .E.)-denumirea actuală- este instanță
internațională cu caracter regional din cadrul Europei reprezentativă pentru sistemul judiciar
european, mai ales din perspectiva dreptului comunitar și mai puțin a dreptului internațional
public,- denumirea inițială Curtea de Justiție,fiind instituită în urma Tratatului de la Paris
din 1951 privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.).
Ulterior, prin Convenția privind instituțiile comune din 1957, Curtea de Justiție
devine o instituție comună celor trei Comunități, respectiv Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) și celelalte două Comunități înființate ulterior și anume
Comunitatea Economică Europeană ( C.E.E.) respectiv Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice ( C.E.E.A.) , ea fiind denumită Curtea de Justiție a Comunităților Europene (
C.J.C.E.)
In prezent denumită Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) aceasta este
organul judiciar al Uniunii Europene ( U.E.)
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) este un sistem judiciar ce cuprinde :
- Curtea de Justiție;
-Tribunalul;
-Tribunale specializate.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se
asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile
juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau
organizații care doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o
suspectează că le-a încălcat drepturile.
75
Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt
înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:
-interpretarea legislației (hotărâri preliminare) – în acest sens de menționat că
instanțele naționale ale țărilor UE sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a
legislației europene, dar există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în
mod diferit. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea
unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism
poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este
compatibilă cu dreptul UE.
-respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri
de infringement) - este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu
își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate
de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi
vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate introduce o a
doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
-anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat
membru, Consiliul UE,Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European consideră că
un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate
cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le
privește în mod direct.
-garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abțineriide a acționa) –
de arătat în acest sens că Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite
decizii în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte
instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o
plângere Curții.
-sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau
întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea
instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin
intermediul Curții.
a) Curtea de Justiție
-Sediul- la Luxemburg.
-Membri : câte 1 judecător din fiecare țară a U.E.,deci, 28 de judecători plus 11
avocați generali
-Competență. Pronunță hotărâri in cele mai frecvente tipuri de cauze cu care e
investită cum sunt cele prezentate mai înainte, așa cum rezultă din prevederile Tratatelor U.E.
-Structură și organizare : Judecătorii și avocații generali sunt selectați dintre
persoanele care posedă calificativele necesare pentru a ocupa cele mai înalte funcții judiciare
în statele lor sau sunt juriști cu o competență recunoscută de statele membre și numiți de
comun acord, pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei
instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Curtea poate să funcționeze in Camere de 3 și de 5 judecători , în Marea Cameră de 15
judecători sau în Plen, în funcție de importanța și de complexitatea cazului. Majoritatea
cazurilor sunt soluționate de 5 judecători. Sunt foarte rare situațiile în care se implică toată
Curtea.
- Procedură
În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător
(„judecătorul raportor”) și un avocat general.
Cazurile sunt evaluate în două etape:
76
-Etapa scrisă
Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale, instituțiile UE și
uneori persoanele fizice pot transmite observații.
Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi discutate în cadrul
reuniunii generale a Curții, care stabilește,dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de
vedere oficial din partea avocatului general.
-Etapa orală ( audierea publică)
Părțile pledează în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa
întrebări.
În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere din partea
avocatului general, acesta este prezentat după câteva săptămâni de la audiere.
-Deliberarea și pronunțarea hotărârii
Judecătorii deliberează în secret și apoi pronunță hotărârea în ședință publică.
Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de judecătorul
raportor. Fiecare judecător din completul de judecată respectiv poate propune modificări.
Deciziile Curţii de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii
separate sau divergente să fie menţionate.
Hotărârea are forță obligatorie și executorie.
b) Tribunalul
Este sucesorul Tribunalului de Primă Instanță ( T.P.I.)
-Competență: Tribunalul are competența să judece în primă instanță, toate acțiunile
directe,cu excepția celor atribuite unui Tribunal specializat sau celor rezervate prin Statut
Curții de Justiție.
Tribunalul se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în
principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile
comerciale.
-Structură și organizare : 47 de judecători incepând cu 2016 În 2019, numărul
acestora va crește la 56 reprezentănd câte 2 judecători din fiecare țară a UE din cele 28 de
state membre în prezent.
În cadrul Tribunalului se se constituie Camere formate din 3 sau 5 judecători sau in
cazuri speciale prevăzute se constitue și Marea Cameră din 15 judecători
-Procedura. Este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor sunt soluționate de
Camera de 3 judecători și nu există avocați generali.
Deciziile pronunțate de Tribunal pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiție în
condițiile prevăzute de Statutul Curții de Justiție.
c)Tribunalele specializate
Ca tribunal specializat funcționează Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene
( T.F.P.)
Competență: Această nouă jurisdicție specializată exercită în primă instanță
competențe în litigiile dintre Uniune și funcționarii acesteia, inclusiv litigiile dintre orice
organe, agenții,oficii și funcționarii acestora.
Structură și organizare :În cadrul T.P.F. funcționează un Comitet compus din 7
personalități dintre foști membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului și din juriști cu
competențe notorii.
Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene lucrează in Camere compuse din 3
judecători, cu titlu excepțional, cauzele pot fi judecate în ședință plenară în Cameră alcătuită
din 5 judecători sau din judecător unic.
Procedura: Este similară cu cea a Tribunalului
77
8.2.3.4 Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO)
-Scurt istoric
Este o instanță internațională judicară internațională cu cracter regional ce ființează in
cadrul Consiliului Europei, organizație intergvernamentală inființată in Europa, după sfărșitul
celui de –al doilea război mondial.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a fost astfel inființată prin
Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 1950, semnata la Roma și intrata in vigoare in
anul 1953.
Conventia a reprezentat primul efort colectiv in directia impunerii si respectarii
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prevăzute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului adoptată in anul 1948
Sistemul de protecție și control al drepturilor omului prevăzut de Convenție cuprindea
inițial trei instituții : Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului și Comitetul Miniștrilor.
Ulterior în 1998 se înființează o Curte unică prin contopirea Comisiei și a Curții
anterioare, in timp ce Comitetul Miniștrilor își păstreză atribuțiile de monitorizare a măsurilor
concrete și generale de executare hotărârilor C.E.D.O.
- Sediul : la Strasbourg ( Franța)
- Competența.
Curtea este competentă să judecee incălcări ale drepturilor omului și ale libertăților
fundamentale prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului și de Protocoalele
adiționale
Ea poate fi sesizată fie de state, fie de persoane fizice , organizații și alte entități
- Structură și organizare:
CEDO se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor contractante,
fiecare stat parte la Convenție avănd dreptul la un loc de judecător în cadrul Curții,
Există și instituția judecătorului ad- hoc, care înlocuiește judecătorul național, dacă
acesta este incompatibil într-un anumit dosar.
Judecătorii trebuie să aibă o inaltă reputație morală și să întrunească condițiile pentru
exercitarea unor înalte funcții judiciare și să fie juriști cu o competență recunoscută.
Judecatorii sunt alesi de fiecare data pentru sase ani, de catre Adunarea Parlamentara a
Consiliului Europei de pe o listă de 3 candidați propuși de fiecare stat membru
Totusi, mandatul unei jumatati din numarul judecatorilor alesi la primele alegeri va
expira dupa trei ani, astfel incat reinnoirea mandatelor unei jumatati din numarul judecatorilor
sa se faca la fiecare trei ani.
Curtea, in plenul ei isi alege presedintele, doi vicepresedinti pe o perioada de trei ani.
C.E.D.O. este organizată administrativ în 4 Secțiuni , fiecare secțiune având căte un
președinte. Totodată se constituie Comitete de către 3 judecători- comitetele de filtraj a
cererilor-și Camere de 7 judecători. Marea Cameră se constitue din 17 judecători și este
constituită pe 3 ani.
-Procedura: Procedura este publică și contradictorie. Există o fază scrisă și – uneori în
cazuri complexe- o fază orală ( audierile sunt publice, dacă C.E.D.O. nu decide astfel)
Hotărârea:Hotărârile se iau cu majoritate de voturi, existănd posibilitatea pentru
judecători de a emite opinii separate, individuale sau declarații de dezacord.
Hotărârile pronuțate definitive și obligatorii pot fi supuse de asemenea interpretării și
revizuirii in condițiile prevăzute de Regulamentul C.E.D.O.
Există si situația când ulterior declarării unei cereri ca admisibilă, aceasta să fie
scoasă de pe rol, in cazul în care părțile încheie o înțelegere amiabilă, dacă reclamantul nu
mai dorește să o mențină sau litigiul a fost soluționat la nivel național.
78
8.3. Mijloace și proceduri de soluționare pașnică a diferendelor în cadrul
organizațiilor internaționale
Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale poate fi realizată și prin mijloace sau
proceduri convenite la nivelul organizațiilor intternaționale cu caracter universal sau
regional.
Un rol important în acest sens îl are O.N.U. ca organizație cu caracter universal
reprezentativ pentru întreaga comunitate internațională, iar în plan regional, în Europa,
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa ( C.S.C.E.), în America Organizația
Statelor Americane ( O.S.A.), în Africa Organizația Unității Africane ( O.U.A.)
8.3.1. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale în cadrul O.N.U.

Carta O.N.U.instituie un sistem de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale prin
intermediul O.N.U.( Cap.VI).
Acest sistem poate fi aplicat nu numai pentru soluționarea diferendelor internaționale
ci și a situațiilor care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui
diferend.( art.34)
În ceea ce privește diferendele pot avea ca obiect aplicarea şi interpretarea actelor
constitutive ale organizaţiei, respectiv soluţionarea unei dispute dintre un stat membru şi o
organizaţie internaţională.
Carta O.N.U. precizează că în atenția organizației intră mai ales diferendele
internaționale, care prezintă o anume gravitate și a căror prelungire pune în pericol pacea și
securitatea internațională.( art.33 )
Dintre organele principale ale O.N.U. sunt competente să acționeze pentru
soluționarea pașnică a diferendelor internaționale următoarele :
a) Consiliul de Securitate;
b) Adunarea Generală;
c) Secretarul General
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate adopta următoarele măsuri pentru
soluţionarea diferendului:
a) să invite părţile să soluţioneze diferendul prin mijloace paşnice prevăzute de Cartă,
în caz că poate acţiona ca mediator sau conciliator;
b) să ancheteze diferendul sau situaţia internaţională;
c) să recomande părţilor în diferend procedurile sau măsurile de aplanare a acestuia,
situaţie în care trebuie să ia în considerare că diferendele cu caracter juridic sunt supuse
soluţionării Curţii Internaţionale de Justiţie.
Adunarea Generală a O.N.U. este competentă să discute toate problemele în litigiu,
având ca temei Carta O.N.U. şi să formuleze recomandări părţilor aflate în diferend.
Competenţa sa este subsidiară competenţei Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de un stat membru
al organizaţiei, care este parte în diferend sau de un membru care nu este parte la acel
diferend, sau chiar de către consiliul de Securitate.
Activitatea Adunării Generale are un caracter declarativ.
Secretarul general al O.N.U. este competent în atenţionarea Consiliului de Securitate
asupra oricărei probleme care ar putea pune în pericol menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
El poate face anchete sau raporturi cu privire la diferend sau la situaţia în cauză, poate
iniţia acţiuni de bune oficii, mediaţiune sau conciliere
8.3.2.Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale în cadrul orgnizațiilor

internaționale regionale.
79
Organizaţiile internaţionale regionale au un rol important în soluţionarea diferendelor
internaţionale. Ele trebuie să ţină o legătură strânsă cu O.N.U. în ceea ce priveşte politica de
menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, ca un efect al globalizării. Ele sunt chemate să
reglementeze diferendele locale sau regionale.
Carta O.N.U. cere Consiliului de Securitate să încurajeze soluţionarea paşnică a
diferendelor locale prin intermediul organizaţiilor internaţionale regionale, fie la iniţiativa
statelor membre, fie sesizarea organizaţiilor regionale de către Consiliul de Securitate.
Organizaţiile internaţionale regionale au obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra
acţiunilor întreprinse de ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Organizaţiile regionale cu competenţă generală au funcţii în domeniul menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale şi al soluţionării paşnice a diferendelor locale.
Printre cele mai reprezentative organizaţii internaţionale regionale amintim: în Europa,
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa ( C.S.C.E.), în America Organizația
Statelor Americane ( O.S.A.), în Africa Organizația Unității Africane ( O.U.A.)
1.Care sunt mijloacele cu caracter jurisdicțional de rezolvare pașnică a diferendelor
internaționale?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Ce componenete are Curtea Europeană de Justiție a UE ca sistem judiciar?

.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
Curtea Internațională de Justiție.


80
8.5. Bibliografie
Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
81
FOLOSIREA LEGALĂ A FORŢEI POTRIVIT DREPTULUI

INTERNAŢIONAL
9.1 OBIECTIVE
9.2 MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE ÎN RELAŢIILE
INTERNAŢIONALE
9.3 FOLOSIREA LEGALĂ A FORȚEI ARMATE ÎMPOTRIVA ACTELOR
DE AGRESIUNE. DREPTUL STATELOR LA AUTOAPĂRARE INDIVIDUALĂ SAU
COLECTIVĂ.
9.5 BIBLIOGRAFIE
9.1. Obiective
Dobândirea de cunoștințe privind mijloacele de constrângere în relațiile internaționale,
precum și folosirea legală a forței în cazul actelor de agreasiune.
9.2. Mijloace de constrângere în relațiile internaționale
9.2.1 Consideraţii generale

Nerespectarea normelor dreptului internaţional, ca şi săvârşirea unor acţiuni inamicale
împotriva altor state ori încălcarea drepturilor acestora sunt acte care, potrivit dreptului
internaţional dau dreptul statelor lezate, ca şi comunităţii internaţionale, de a lua unele măsuri
de constrângere paşnică, cu caracter de sancţiune, fără a se recurge la război, dacă diferendul
sau situaţia internaţională ce au intervenit nu se pot rezolva prin mijloacele paşnice politico-
diplomatice sau jurisdicţionale consacrate.
Măsurile de constrângere vizează fie asigurarea legalităţii internaţionale, fie
înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate şi obligarea statului în culpă
de a repara prejudiciile cauzate.
Dreptul internaţional cunoaşte următoarele mijloace de constrângere paşnică grupate
în două categorii:
a)Fără folosirea forţei armate:
-retorsiunea;
-represaliile;
-embargoul;
- boicotul;
- ruperea relaţiilor diplomatice;
-excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale .
b) Cu folosirea forţei armate:
-represaliile armate;
- blocada maritimă paşnică;
-demonstraţiile cu forţele armate;
- ocuparea militară a teritoriului altui stat.
În dreptul internaţional clasic, statele puteau să recurgă în mod individual la asemenea
mijloace de constrângere fără vreo restricţie. O dată cu interzicerea recurgerii la forţă în
relaţiile internaţionale, folosirea în mod individual de către state a mijloacelor de constrângere
bazate pe forţa armată a devenit contrară dreptului internaţional, iar mijloacele de
82
constrângere fără folosirea forţei armate au suferit transformări importante, în sensul
îngustării câmpului de utilizare a acestora.
Potrivit dreptului internaţional contemporan, statele pot recurge în mod individual
numai la măsuri de constrângere care nu sunt bazate pe forţa armată şi aceasta în mod cu
totul excepţional, în strânsă legătură cu Organizaţia Naţiunilor Unite, atunci când sunt
obiectul unor presiuni sau ilegalităţi din partea altui stat care nu a ajuns încă în faza unui atac
armat.
Mijloacele de constrângere, cu sau fără folosirea forţei armate, pot fi, însă, utilizate în
cadrul măsurilor colective luate de Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate
putând să decidă în acest sens în baza articolelor 41 şi 42 ale Cartei O.N.U.
9.2.2 Mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate

9.2.2.1 Retorsiunea
Retorsiunea este o măsură de răspuns a unui stat faţă de actele neamicale ale altui stat.
Actul neamical căruia i se răspunde prin retorsiune nu constituie în sine o încălcare a
normelor dreptului internaţional sau a unui tratat internaţional şi poate consta în persecuţii ale
propriilor cetăţeni în statul respectiv, expulzarea unor diplomaţi, adoptarea unor măsuri
legislative neprieteneşti etc.
Este de esenţa retorsiunii ca răspunsul la un act neamical, care are un caracter de
retorsiune, să aibă valoarea unor acte similare şi să nu depăşească amploarea sau caracterul
actului la care se răspunde.
Retorsiunea este o măsură permisă de dreptul internaţional contemporan.
9.2.2.2. Represaliile
Represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul
de a obţine repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al
dreptului internaţional săvârşite de acel stat saui de a preveni repetarea unor asemenea acte.
Represaliile se deosebesc de retorsiune prin aceea că ele constituie măsuri de răspuns
la acte considerate ca fiind contrare dreptului internaţional şi nu la simple acte inamicale.
Pentru a fi legală, recurgerea la acte de represalii este supusă unor anumite condiţii.
Un stat poate executa acte de represalii numai dacă:
-este el însuşi lezat de actul ilegal al altui stat şi s-a adresat în prealabil acelui stat, care
nu s-a conformat cererii sale;
-se păstreză o proporţie între represalii şi actul ilegal, astfel ca represaliile să fie
comparabile cu prejudiciul suferit (priccipiul proporţionalităţii);
-represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu şi
împotriva unui stat terţ;
-nu se recurge sub nici o formă la forţa armată.
Represaliile licite pot consta în acte foarte variate, între care sechestrarea unor bunuri
sau valori aparţinând statului în culpă, întreruperea relaţiilor comerciale ori a comunicaţiilor
de orice fel cu acesta, expulzarea resortisanţilor celuilalt stat, refuzul de a executa un tratat
etc.
9.2.2.3 Embargoul
Embargoul este măsura prin care un stat reţine navele comerciale ale altui stat în
porturile sau în marea sa teritorială împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe
acesta să pună capăt unei încălcări a dreptului internaţional şi să repare prejudiciul cauzat
prin acea încălcare.
Prin extensie, embargoul poate consta în reţinerea bunurile şi a valorilor de orice fel
destinate statului împotriva căruia se aplică o asemenea măsură.
Embargoul constituie o măsură legală şi în condiţiile dreptului internaţional
contemporan, ea neimplicând măsuri de utilizare a forţei.
9.2.2.4 Boicotul
83
Boicotul constituie un mijloc de constrângere internaţională constând în întreruperea
relaţiilor comerciale între state, ca şi în întreruperea relaţiilor comunicaţiilor feroviare,
maritime, poştale, telegrafice, prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt
unei încălcări a normelor dreptului internaţional.
Boicotul poate fi aplicat şi în baza unei hotărâri luate în cadrul organizaţiilor
internaţionale. Astfel, conform Pactului Societăţii Naţiunilor, Consiliul Securităţii putea lua
măsuri de boicot împotriva unui stat care ar fi recurs la război fără respectarea dispoziţiilor
privind rezolvarea pe cale paşnică a diferendului în care era antrenat.
Potrivit art. 41 al Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate poate să decidă întreruperea
totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene,
poştale, telegrafice, prin radio, precum şi a altor mijloace de comunicaţii ale statelor membre,
ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de ameninţare a păcii, de
violare a păcii sau de agresiune.
9.2.2.5 Ruperea relaţiilor diplomatice
Ruperea relaţiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot lua în cazul în care
relaţiile lor cu alte state cunosc un grad deosebit de deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte
grav în consecinţe.
Ruperea relaţiilor diplomatice poate constitui, însă, şi o măsură de constrângere luată
faţă de un sfat pentru încălcarea de către acesta a legalităţii internaţionale, cu scopul de a-l
determina să pună capăt actelor sale ilegale.
Ruperea relaţiilor diplomatice, este actul unilateral al uni stat prin care îşi recheamă
misiunea diplomatică dintr-un stat şi cere statului respectiv să-şi recheme misiunea
diplomatică de pe teritoriul său. Prin acest act, statul care a recurs la el pune capăt relaţiilor
oficiale cu statul vizat prin acţiunea sa. Motivele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi: un act
discreţionar al statului respectiv; un act acceptat sau impus în virtutea unor tratate sau
organizaţii pe plan internaţional; reacţia împotriva unui ilicit, care a provocat o daună sau a
încălcat un drept; nemulţumirea pentru comportarea neamicală a unui stat; schimbarea
neconstituţională a guvernului unui stat printr-o lovitură de stat, revoluţie sau ocupaţie
străină; ruperea sau stabilirea relaţiilor statului respectiv cu un terţ.
Măsura poate fi dispusă cu caracter de sancţiune şi de către O.N.U.sau de către
organizaţiilor regionale de securitate, împreună cu măsurile de boicot sau separat de acestea,
în cadrul acţiunii de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.
9.2.2.6. Excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile
internaţionale
Este o măsură de constrângere care nu a existat în dreptul internaional clasic, ea
apărând o dată cu amploarea deosebită pe care au luat-o conferinţele şi organizaţiile
internaţionale în epoca contemporană.
A fost folosită în sistemul Societăţii Naţiunilor, dar cu deosebire în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau al altor organizaţii internaţionale în ultimele decenii.
9.2.3 Mijloacele de constrângere cu folosirea forţei armate

9.2.3.1. Represaliile armate
De-a lungul istoriei represaliile cu folosirea forţei armate au fost permise, ele fiind
considerate legale în baza dreptului la autoajutorare al statelor, care permitea adoptarea
oricăror măsuri de forţă atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat.
Represaliile aveau un dublu caracter, reparator şi sancţionator, şi se foloseau pentru
rezolvarea situaţiei sau a diferendului prin forţă, dar fără a se ajunge la război. Folosirea forţei
armate cu titlu de represalii a constituit, însă, adesea preludiul unor intervenţii militare sau
pretext pentru asemenea intervenţii.
Represaliile bazate pe forţa armată au fost interzise parţial prin Conventia a II-a de la
Haga din 1907 referitoare la limitarea folosirii forţei pentru obţinerea plăţii unor datorii
84
contractuale. Ele au fost interzise de o manieră generală în baza Cartei O.N.U., ca fiind
contrare scopurilor şi principiilor acesteia, care impun statelor obligaţia de a se abţine în
relaţiile lor de la folosirea forţei armate, inclusiv cu titlu de represalii.
Dacă folosirea forţei armate în cadrul represaliilor atinge un anumit grad de gravitate
şi intensitate, aceasta poate constitui nu numai o încălcare a interdicţiei generale de a folosi
forţa în relaţiile internaţionale, ci şi un act de agresiune armată.
9.2.3.2 Blocada maritimă paşnică
Prin blocadă maritimă paşnică se înţelege ansamblul de măsuri vizând împiedicarea de
către un stat, cu forţele sale navale militare, fără a se afla în război cu un alt stat, a oricăror
comunicaţii cu litoralul şi porturile respectivului stat, pentru a determina pe celălalt stat să
renunţe la o acţiune concretă prin care i se încalcă drepturile proprii sau se aduce atingere
legalităţii internaţionale.
Blocarea porturilor sau a coastelor altui stat implică posibilitatea pentru statul care a
recurs la o asemenea măsură de a reţine şi sechestra navele statului blocat, care ar intra sau ar
ieşi din porturile acestuia ori din marea sa teritorială.
La origine, blocada maritimă a constituit unul din procedeele de ducere a războiului,
dar în secolul al XIX- lea a început să fie folosită şi în timp de pace, ca o măsură de
constrângere pentru restabilirea ordinii juridice internaţionale, în cazul în care a fost încălcată.
În dreptul internaţional contemporan, blocada maritimă paşnică este interzisă dacă este
efectuată individual de către un stat împotriva altui stat, fiind considerată un act ilegal de
ameninţare cu forţa sau de recurgere la ameninţarea cu forţa armată într-un mod agresiv,
figurând în componenţa definiţiei agresiunii adoptată în 1974.
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, însă, potrivit art. 42 al Cartei, să dispună
efectuarea unei blocade maritime paşnice cu forţele militare navale ale statelor membre ale
organizaţiei, ca o măsură de constrângere cu folosirea forţei armate în condiţiile prevăzute de
Capitolul VII al Cartei O.N.U.
9.2.3.3.Demonstraţiile cu forţele armate
Demonstraţiile cu forţele armate constau în desfăşurarea de efective militare, mişcări
de trupe, aducerea în apropierea graniţei cu un alt stat a unor forţe militare navale, aeriene sau
terestre, ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune a anumită conduită coniderată ca
legală ori pentru a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au
fost lezate interesele altui stat.
În trecut, demonstraţiile cu forţa armată au constituit un mijloc frecvent utilizat şi din
păcate se mai utilizează şi astăzi, deşi din punct de vedere legal ele sunt interzise, constituind
acte de ameninţare cu forţa, la care statele nu mai au dreptul să recurgă în mod individual,
potrivit principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale.
Măsura poate fi luată, însă, în mod legal în cadrul O.N.U. de către Consiliul de
Securitate în conformitate cu art. 42 al Cartei, împotriva unui stat agresor, ca măsură colectivă
a membrilor organizaţiei.
9.2.3.4.Ocuparea militară a teritoriului altui stat
În dreptul internaţional clasic, ocuparea militară a teritoriului sau a unei porţiuni din
teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de pace, fără o declaraţie
de război, cu caracter de represalii împotrive încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor
obligaţii sau ca o garanţie că statul respectiv îşi poate corecta conduita ilegală.
O asemenea măsură era considerată legală atâta timp cât dreptul internaţional clasic
permitea ca, în virtutea dreptului de autoapărare sau autoprotecţie a statelor, care avea un sens
mult mai larg decât dreptul la autoapărare individuală sau colectivă prevăzut de Carta O.N.U.,
fiecare stat să poată recurge în mod unilateral la măsuri bazate pe forţa armată împotriva altui
stat, chiar şi atunci când acesta nu săvârşea un act de agresiune.
Potrivit dreptului internaţional contemporan, ocuparea totală sau parţială a teritoriului
altui stat este interzisă, fiind contrară principiului nerecurgerii la forţă împotriva suveranităţii
85
sau a integrităţii teritoriale a altui stat. Ea este considerată ca un act de agresiune şi figurează
în definiţia adoptată în 1974 a agresiunii, ca una din situaţiile în care recurgerea la forţă
armată constituie o agresiune internaţională.
9.3 Folosirea legală a forței armate împotriva actelor de agresiune

9.3.1 Probleme de principiu
Recurgerea la forţa armată împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor este
astăzi interzisă în baza principiului nerecurgerii la forţă, principiu fundamental al dreptului
internaţional contemporan, iar agresiunea armată este considerată drept cea mai gravă crimă
internaţională.
Dreptul internaţional permite, însă, ca forţa armată să fie folosită drept mijloc de ultim
recurs pentru contracararea actelor de agresiune, statele putând să utilizeze forţele lor armate
împotriva altor state care încalcă grav legalitatea internaţională, pentru a-şi apăra propria
integritate teritorială, independenţa şi suveranitatea şi pentru sancţionarea agresorului, în care
sens sunt în drept să adopte în propriul teritoriu măsuri adecvate de natură a le permite
realizarea scopurilor arătate.
În realizarea uneia din principalele sale funcţii, de a menţine pacea şi securitatea
internaţională, Carta O.N.U. cuprinde un sistem complex de sancţionare, în colectiv, a
agresorului de către statele membre, menit a asigura restabilirea legalităţii internaţionale,
înlăturarea actelor de agresiune şi a urmărilor acestora, repunerea în drepturi a statului lezat şi
prevenirea unor noi încălcări.
Sisteme similare de asigurare a securităţii internaţionale funcţionează şi în plan zonal,
în cazul organizaţiilor internaţionale regionale.
Carta O.N.U. recunoaşte în acelaşi timp şi dreptul la autoapărare al fiecărui stat care,
în caz de agresiune, este îndreptăţit să riposteze prin toate mijloacele care-i stau la îndemână,
fie în mod individual, fie împreună cu alte state cu care se află în relaţii de alianţă politico-
militară bilaterală sau multilaterală, pentru acordarea de ajutor mutual în caz de atac armat.
Recunoaşterea dreptului la autodeterminare al popoarelor a dus în planul dreptului la
legitimarea luptei armate duse de popoarele coloniale şi dependente împotriva asupritorilor,
recurgerea la forţa armelor de către aceste popoare încadrându-se în situaţiile legitime de
folosire a forţei, ca ripostă la exercitarea ilegală de către statele metropolă a unor constrângeri
la adresa libertăţii şi independenţei lor.
Situaţiile în care forţa armată poate fi folosită în mod legal pentru sancţionarea
agresiunii sunt, deci, următoarele:
-de către Organizaţia Naţiunilor Unite, ca sistem universal de securitate;
- de către organizaţiile regionale, sub controlul O.N.U.;
- de către fiecare stat în parte, potrivit dreptului la autoapărare individuală sau
colectivă;
- de către popoarele coloniale sau dependente împotriva ţărilor care exercită asupra lor
o dominaţie ilegală, contrară normelor dreptului internaţional şi Cartei O.N.U.
9.3.2 Folosirea forţei de către Organizaţia Naţiunilor Unite

9.3.2.1 Considerații generale
Carta O.N.U. proclamă în preambulul său hotărârea statelor membre de a-şi uni
eforturile pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, de a accepta principii şi a
institui metode „ care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul lor
comun”.
Statele membre ale O.N.U. s-au angajat să-şi garanteze reciproc securitatea şi să
contribuie prin toate mijloacele conforme cu dreptul internaţional la reprimarea agresiunii
indiferent unde, din partea cui şi împotriva cui s-ar produce aceasta.
86
Mijloacele prevăzute de Carta O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, asigurarea legalităţii internaţionale şi apărarea drepturilor statelor sunt, în caz
de diferend sau de conflict internaţional, atât mijloacele paşnice cunoscute, cât şi, în caz de
violări ale păcii sau de acte de agresiune, măsuri bazate pe forţă, fie că aceasta implică sau nu
folosirea forţei armate. Ele sunt cuprinse în Capitolul VI al Cartei, intitulat, „ Acţiunea în caz
de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”.
Mecanismul prevăzut în acest sens de Carta O.N.U. este destul de complex,
principalelor organisme ale organizaţiei mondiale stabilindu-li-se atribuţii, drepturi şi
obligaţii precise privind folosirea forţei, inclusiv a forţei armate.
Acest mecanism prevăzut de Carta O.N.U. privind folosirea forţei, inclusiv a forţei
armate este circumscris atribuțiilor și rolului hotărâtor pe care îl au :
-Adunarea Generală
-Consiliul de Securitate
9.3.2.2. Rolul Adunarii Generale a O.N.U.
Adunarea Generală a O.N.U. are un rol relativ limitat în rezolvarea unor situaţii
conflictuale ce ar apărea între membrii organizaţiei.
Pe de o parte, ea se poate pronunţa asupra oricărei situaţii ce ar constitui o ameninţare
la adresa păcii şi securităţii internaţionale, în baza competenţei sale generale de a analiza şi
dezbate orice problemă ce intră în sfera de preocupări a organizaţiei, iar pe de altă parte, în
caz de diferend între statele membre, poate face recomandări asupra modului de soluţionare
atât statelor implicate, cât şi Consiliului de Securitate, acestuia din urmă fie din oficiu , dacă
nu s-a sesizat el însuşi cu situaţia sau diferendul respectiv, fie la cererea acestuia, dacă s-a
sesizat el însuşi.
Adunarea Generală nu poate să întreprindă măsuri bazate pe forţă şi cu atât mai mult
nu poate dispune recurgerea la forţa armată împotriva unui stat care prin conduita sa culpabilă
a dat naştere unui diferend sau unei situaţii internaţionale, sau care în mod deliberat a recurs la
acte de agresiune împotriva altui stat.
Deşi limitată prin prevederile Cartei O.N.U. în posibilităţile ei legale de a acţiona
direct asupra situaţiilor concrete în care pacea şi suveranitatea sunt tulburate sau ameninţate,
Adunarea Generală a îndeplinit şi îndeplineşte în continuare un rol important în soluţionarea
unor probleme de ordin general de această natură, adoptând decizii (declaraţii şi rezoluţii)
care exprimă luări de poziţie nete împotriva unor acte de agresiune şi care exercită o influenţă
pozitivă pe plan internaţional, pentru dezamorsarea unor situaţii conflictuale şi soluţionarea
acestora în spiritul dreptului internaţional, al asigurării păcii mondiale.
9.3.2.3 Rolul Consiliului de Securitate al O.N.U.
Consiliul de Securitate al O.N.U. are, potrivit Cartei, o poziţie cu totul specială în
sistemul de rezolvare a situaţiilor şi diferendelor care ar primejdui pacea şi securitatea
internaţională, el având „ principala răspundere pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale” (art. 24) şi fiind abilitat ca în îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând din
această răspundere, să acţioneze în numele statelor membre, acestea obligându-se să-i accepte
şi să-i execute hotărârile .
Măsurile pe care le poate lua Consiliul de Securitate în caz de ameninţare contra păcii,
violări ale păcii sau acte de agresiune sunt prevăzute în Capitolul VII al Cartei O.N.U., care
cuprinde şi principalele atribuţii ale Consiliului de Securitate în domeniul realizării securităţii
şi păcii internaţionale.
Potrivit Cartei (art. 39) Consiliul de Securitate are atât competenţa de a constata
existenţa unei ameninţări contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune, cât şi
pe aceea de a acţiona în mod corespunzător pentru menţinerea păcii.
Constatarea existenţei uneia din situaţiile care reclamă intervenţia Consiliului de
Securitate se poate face atât din oficiu, cât şi la sesizarea unui alt organ al O.N.U. sau a unor
state, indiferent dacă statele respective sunt sau nu implicate direct.
87
Acţiunea Consiliului de Securitate constă în adoptarea unor recomandări sau a unor
hotărâri, în funcţie de situaţie.
Recomandările nu au caracter obligatoriu, pe această cale nu se pot lua măsuri de
constrângere, ci doar se pot indica procedurile şi metodele pentru rezolvarea situaţiei.
Hotărârile stabilesc măsuri concrete menite a duce la menţinerea sau, după caz, la
restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul de Securitate este în drept să decidă, cu
caracter obligatoriu, luarea de măsuri provizorii sau de măsuri definitive, care pot să implice
sau nu folosirea forţei armate.
a) Măsurile provizorii se iau în scopul de a preveni agravarea unei situaţii constatate
ca atare, înainte de cercetarea amănunţită a acesteia şi de adoptarea unor recomandări sau
hotărâri pentru soluţionarea pe fond a conflictului. Carta nu indică în ce ar putea consta
asemenea măsuri provizorii pentru a nu îngrădi aprecierea Consiliului de Securitate în raport
cu situaţiile concrete, care pot fi foarte variate. Asemenea măsuri pot consta, de exemplu,
dintr-un ordin de încetare a focului, din instituirea unui moratoriu, oprirea înaintării trupelor şi
altele asemenea.
În caz de neconformare a părţilor faţă de măsurile cu caracter provizoriu dispuse de
Consiliul de Securitate, acesta este împuternicit să ţină seama în modul cuvenit de refuzul
respectiv în cursul desfăşurării ulterioare a evenimentelor, la aprecierea poziţiei şi a
răspunderii fiecăreia dintre părţi.
Măsurile provizorii trebuie să fie de aşa natură încât să nu prejudicieze drepturile ,
pretenţiile sau poziţia părţilor interesate şi să nu avantajeze pe vreuna din părţi.
a) Măsurile definitive pot să fie de două feluri:
-cele care nu implică folosirea forţei armate
--cele bazate pe folosirea forţei armate.
Măsurile care nu implică folosirea forţei armate pot să se refere la izolarea
internaţională a statului în culpă sau la crearea unor dificultăţi pentru poziţia politică
internaţională şi pentru economia acestuia, prin exercitarea de presiuni, în scopul de a-l
determina astfel să-şi corijeze conduita, să renunţe la actele sale condamnabile şi să reintre în
legalitate.
În cadrul acestor măsuri Consiliul de Securitate poate să ceară statelor membre ale
O.N.U. să întrerupă total sau parţial relaţiile economice, comunicaţiile feroviare, maritime,
aeriene, poştale, telegrafice, prin radio sau prin alte mijloace de comunicaţie cu statul supus
măsurilor de sancţionare, sau să întrerupă relaţiile diplomatice cu acesta ( art. 41 al Cartei
O.N.U.).
Deşi nu implică folosirea forţei armate, asemenea măsuri au caracter de constrângere
şi prezintă o gravitate deosebită pentru statele împotriva cărora se iau. Ele nu mai au drept
scop, ca în cazul măsurilor provizorii, conservarea poziţiei părţilor în conflict la un moment
dat, ci sancţionarea acelora care nu s-au conformat hotărârilor anterioare şi continuă conduita
lor ilicită. Luarea unor asemenea măsuri presupune o atitudine clară, tranşantă, din partea
Consiliului de Securitate în favoarea uneia sau alteia din părţile aflate în conflict, o
condamnare a statelor vinovate de tulburări ale păcii, de violări ale păcii sau de acte de
agresiune.
Măsurile bazate pe folosirea forţei armate se iau în cazul în care măsurile cu caracter
provizoriu, recomandările Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate, precum şi
măsurile luate de Consiliul de Securitate care nu implică folosirea forţei armate, s-au dovedit
ineficiente.
În această situaţie Consiliul de Securitate poate să întreprindă, prin folosirea forţelor
terestre, navale sau aeriene ale membrilor organizaţiei, orice acţiune pe care o consideră
necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
88
Carta prevede asemenea măsuri numai cu caracter enunciativ, menţionând
demonstraţiile militare , măsurile de blocadă şi alte operaţii executate de forţele maritime,
terestre sau aeriene ( art. 42).
Pentru exercitarea atribuţiilor Consiliului de Securitate, Carta O.N.U. a prevăzut un
mecanism de constituire şi de utilizare a forţelor armate ale organizaţiei, care să fie în
măsură să angajeze acţiuni militare asupra statelor în culpă.
Art. 43 al Cartei O.N.U. prevede obligaţia statelor membre de a pune la dispoziţia
Consiliului de Securitate forţe armate şi de a-i acorda sprijinul şi facilităţile necesare, inclusiv
dreptul de trecere a trupelor peste teritoriul lor, în vederea executării măsurile de menţinere a
păcii.
Contribuţia cu forţe armate , sprijinul şi facilităţile, nu se angajează însă automat, ci
sunt condiţionate de îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
- formularea unei cereri exprese din partea Consiliului de Securitate
- încheierea unor acorduri între Consiliu pe de o parte şi membrii organizaţiei,
individual sau în grup, pe de altă parte.
Utilizarea în luptă a efectivelor puse la dispoziţia O.N.U. trebuie să se facă, potrivit
Cartei, după planurile pregătite de Consiliul de Securitate cu ajutorul unui Comitet de stat
major, statele care participă cu forţe armate având, însă, dreptul să fie invitate la adoptarea de
către Consiliul de Securitate a hotărârilor privind utilizarea forţelor lor armate.
Caracterul sumar al prevederilor Cartei, ca şi sistemul prevăzut pentru angajarea şi
conducerea forţelor armate ale O.N.U., au determinat ca problema constituirii unor asemenea
forţe să depindă în ultimă instanţă de factori politici conjuncturali, practic de voinţa marilor
puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate, astfel că, până în prezent, nu s-au
încheiat asemenea acorduri încă din timp de pace şi, ca urmare , nici nu s-au constituit forţele
militare ale O.N.U. în conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei.
Mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. a funcţionat doar cu caracter ad-hoc în cazul
agresiunii săvârşite de Irak în 1990 împotriva statului Kuweit, pe care l-a invadat şi l-a
anexat. După anexare, prin rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. , s-a cerut Irakului
eliberarea Kuweitului, iar ca urmare a refuzului statului agresor Consiliul de Securitate a
instituit o blocadă totală şi a invitat mai multe state să-i pună la dispoziţie trupe pentru
reprimarea agresiunii şi eliberarea Kuweitului.
Trupele puse la dispoziţia Consiliului de Securitate, în special de către Statele Unite
ale Americii, au declanşat in ianuarie 1991 operaţiunea „ Furtuna deşertului” în urma căreia
Kuweitul a fost eliberat, iar Irakului i s-au pus o serie de condiţii, între care restituirea
bunurilor ridicate din Kuweit, plata reparaţiilor pentru daunele cauzate şi distrugerea
armamentului de nimicire în masă, până la îndeplinirea acestor condiţii menţinându-se în
continuare blocada instituită şi exercitându-se un control asupra îndeplinirii obligaţiilor
stabilite.
Cu toate că mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale şi reprimarea oricărei agresiuni prin folosirea forţei armate nu a
funcţionat decât în mică măsură, el este şi rămâne încă în vigoare, dispoziţiile corespunzătoare
nefiind abrogate, iar noile condiţii ale relaţiilor internaţionale, apărute ca urmare a sfârşitului
bipolarităţii mondiale, ar putea crea un cadru nou, care să faciliteze punerea lor în aplicare în
situaţiile prevăzute de Cartă.
Forţele multinaţionale de menţinere a păcii
Deşi forţele armate ale O.N.U. nu s-au putut constitui conform Cartei, organizaţia
mondială a fost totuşi prezentă cu efective militare ale statelor membre în numeroase situaţii
conflictuale şi crize politico-militare ce au avut loc în ultimele decenii în diferite regiuni ale
lumii, adicând adesea o contribuţie pozitivă la rezolvarea sau diminuarea proporţiilor acestora.
Rolul îndeplinit de aceste forţe armate nu este, însă, cel prevăzut de capitolul VII al
Cartei O.N.U. – constrângerea agresorului să înceteze actele sale agresive şi restabilirea păcii
89
şi securităţii internaţionale, prin implicarea directă în operaţiile militare împotriva statului
agresor – ci unul de o factură diferită, de prevenire a agravării conflictelor armate declanşate
şi de garantare că anumite aranjamente politico-militare la care s-a ajuns pe parcurs în situaţia
internaţională ce s-a creat sunt respectate de părţile implicate, fără a lua, în general, atitudine
activă şi diferenţiată în favoarea vreuneia dintre părţi, considerată ca victimă.
Forţele multinaţionale de menţinere a păcii, indiferent de denumirea concretă a
acestora sau de misiunile pe care le au de îndeplinit, au întotdeauna un caracter ad-hoc, ele
constituindu-se de către Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe
perioade determinate şi pentru un conflict anume.
Crearea acestor forţe reprezintă o soluţie originală, izvorâtă din necesităţile şi
realităţile contemporane, inspirată, în esenţa sa, din principii generale ale Cartei.
9.3.3.Rolul organizaţiilor internaţionale regionale în folosirea forţei

Carta O.N.U., în capitolul VIII, prevede şi posibilitatea ca forţa să fie folosită sub
egida O.N.U. de către organizaţiile internaţionale – acorduri şi organisme – care au în
preocupările lor probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în cadru
regional, dacă organizarea şi activitatea acestora sunt compatibile cu scopurile şi principiile
O.N.U.
În concepţia Cartei, rolul organizaţiilor internaţionale de securitate este limitat şi, în
mare parte, subordonat O.N.U. Menirea lor este ca, alături de O.N.U. , să promoveze
rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale cu caracter local, iar sub egida
acesteia, să participe la rezolvarea oricăror diferende, inclusiv prin aplicarea unor măsuri de
constrângere, rolul lor fiind astfel de a completa mecanismul centralizat de securitate
colectivă cu contribuţia pe care , pe plan zonal, o pot aduce la limitarea efectelor asupra păcii
şi securităţii internaţionale ale diferendelor şi altor situaţii periculoase, la rezolvarea mai
operativă a acestora.
Potrivit Cartei, organizaţiile regionale trebuie să informeze permanent şi complet
Consiliul de Securitate al ONU asupra acţiunilor pe care le întreprind sau le pregătesc pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, ele nu pot întreprinde nici o măsură de
constrângere fără autorizarea Consiliului de Securitate, iar Consiliul de Securitate la rândul
său poate utiliza asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea măsurilor de
constrângere sub autoritatea sa.
9.3.4. Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă

Art. 51 al Cartei O.N.U. stipulează că nici o dispoziţie a Cartei „ nu va aduce atingere
dreptului inerent al dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se
produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite...”
Dreptul legitim la autoapărare în forma consacrată de Carta O.N.U. este rezultatul
unei îndelungi evoluţii, de la dreptul de autoprotecţie recunoscut ca legal sub diferite forme (
autoconservarea, autoapărarea preventivă, autoajutorarea etc.) la situaţia de astăzi când statele
au dreptul de a recurge la forţa armelor numai în cazul în care sunt victime ale unei agresiuni
armate, nu şi ca răspuns la violarea de către state a normelor de drept internaţional în alte
forme, cum ar fi nerespectarea unor obligaţii asumate prin tratate ori lezarea unor interese
legitime.
Mai mult, pentru a se justifica recurgerea la forţa armată în cadrul dreptului legitim de
autoapărare individuală sau colectivă atacul căruia i se ripostează trebuie să fie real şi actual,
simpla eventualitate a unui atac sau ameninţarea cu agresiunea armată neputând constitui un
temei pentru ca recurgerea la forţa armată de către statul ameninţat să aibă caracterul de
autoapărare legitimă.
Acţiunile militare preventive sunt contrare Cartei O.N.U. şi dreptului internaţional
contemporan.
90
Carta O.N.U. nu cuprinde nici o menţiune specială din care să rezulte deosebiri de
principiu între autoapărarea individuală şi cea colectivă.
Autoapărarea colectivă presupune ca două sau mai multe state să-şi acorde reciproc
sprijinul, inclusiv cu forţele lor armate, în cazul în care unul dintre ele ar fi victimă a
agresiunii. Pentru a da eficienţă autoapărării colective, statele încheie de regulă încă din timp
de pace, în baza art. 51 al Cartei O.N.U. , acorduri de asistenţă mutuală prin care se stabilesc
condiţiile şi limitele furnizării reciproce de sprijin militar în caz de agresiune. Un exemplu de
asemenea acord îl constituie Tratatul Atlanticului de Nord, care stă la baza constituirii
N..A.T.O.
Astfel in art.5 al Pactului Nord – Atlantic ( N.A.T.O.) se prevede în mod expres
dreptul de autoapărare individuală și colectivă în cazul unui atac armat.
În acest sens prevederile alin. 1 al acestui articol menționează:
„ Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a alteia dintre ele, in Europa sau
America de Nord, va fi considerat împotriva tuturor părților și, în consecință, sunt de acord că,
dacă are loc un asemenea atac armat,fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare
individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, va
sprijini partea sau părțile atacate, prin realizarea imediată, individual și împreună cu celelalte
părți,a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, în
vederea restabilirii și meținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord”
Potrivit art. 51 al Cartei O.N.U. măsurile luate de statele membre în exercitarea
dreptului lor la autoapărare trebuie să fie aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate
şi nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle acestuia de a întreprinde oricând
acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale.
9.3.5. Folosirea forţei de către popoarele coloniale şi naţiunile dependente pentru

eliberarea lor naţională
Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a propus printre scopurile sale şi pe acela de a dezvolta
relaţii între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi
a dreptului lor de a dispune de ele însele.
Dezvoltarea la scurt timp după adoptarea Cartei a unor ample mişcări de eliberare
colonială şi naţională, pentru obţinerea independenţei, de către popoarele aservite în variate
forme (colonii, mandate, tutelă internaţională, etc.) a dus la prăbuşirea sistemului colonial şi la
formarea a circa 90 de state independente, proces în care luptă popoarelor respective a
dobândit caracterul unei lupte legitime, iar opoziţia fostelor state dominante caracterul unei
acţiuni contrară normelor şi principiilor dreptului internaţional.
Folosirea forţei armate de către statele metropolă împotrive popoarelor aflate sub
dominaţia lor, care îşi caută realizarea drepturilor lor legitime inclusiv pe calea armelor, a
căpătat astfel caracterul unei agresiuni internaţionale.
Adunarea Generală a O.N.U. s-a pronunţat în acest sens în numeroase documente
internaţionale, în special în cuprinsul Declaraţiei privind acordarea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale, din 1960, care proclamă incompatibilitatea dintre regimul colonial şi
dreptul popoarelor de a-şi hotărâ soarta, şi Rezoluţia din 1966 intitulată „ Respectarea strictă a
interdicţiei recurgerii la ameninţarea sau la folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi a
dreptului popoarelor la autodeterminare”, în care se prevede expres că orice acţiune care face
apel la constrângere directă sau indirectă pentru a lipsi popoarele supuse dominaţiei străine de
dreptul lor la autodeterminare, la libertate şi la independenţă, constituie o violare a Cartei
O.N.U.
În cuprinsul Definiţiei agresiunii din 1974 (art.7) se reafirmă dreptul popoarelor
supuse unor regimuri coloniale sau rasiste ori altor forme de dominaţie străină de a lupta
pentru eliberarea lor şi de a solicita şi a obţine ajutor din partea altor state pentru realizarea
91
acestui scop şi, deşi acţiunea acestor popoare nu figurează printre actele de agresiune cuprinse
în art. 3, se menţionează că nimic din definiţia dată nu poate să afecteze dreptul acestor
popoare la lupta lor.
Protocolul I de la Geneva, din 1977, pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului
internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat recunoaşte din art. 1, par. 4, ca
având caracter internaţional şi „conflictele armate în care popoarele luptă împotriva
dominaţiei coloniale şi a ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor resiste, în exercitarea
dreptului popoarelor de a dispune de ele însele...”
Ca atare, se poate conchide că în prezent recurgerea la forţa armată pentru exercitarea
dreptului popoarelor de a dispune de ele însele constituie un caz special de legitimă apărare,
iar folosirea forţei armate pentru a împiedica o asemenea luptă este contrară art. 2, par.4, al
Cartei, care prevede că statele sunt obligate să nu recurgă la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea forţei nu numai împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui
stat, ci şi „în orice altă manieră incompatibilă cu scopurile Naţiunilor Unite”.
1.Care sunt mijloacele de constrângere fără folosirea forței armate în dreptul
internațional?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Care este conținutul art. 5 din Pactul Nord Atlantic – NATO privind dreptul de
autoapărare individuală și colectivă în cazul unui conflict armat?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Folosirea legală a forței armate împotriva actelor de agresiune de către ONU.


92
9.5. BIBLIOGRAFIE
Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
93
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR
10.1. OBIECTIVE
10.2 DEFINIRE ȘI SITUAȚII
10.3 RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTE ILICITE
10.4 RĂSPUNDEREA PENTRU CONSECINȚE PREJUDICIABILE REZULTÂND
DIN ACTIVITĂTI NEINTERZISE DE DREPTUL INTERNAȚIONAL
10.6 BIBLIOGRAFIE
10.1. Obiective
Dobândirea de cunoștințe în materia răspunderii internațională a statelor.
10.2. Definire și situații
Răspunderea internaţională este definită în esență ca instituţia juridică potrivit căreia

statul sau alt subiect al dreptului internaţional, care săvârşeşte fapte internaţionale ilicite, este
răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de toate statele lumii, în cazul
crimelor internaţionale.
Răspunderea statelor precum și a altor subiecte de drept internațional, ca principiu
general intervine în două situații distincte :
a) Răspunderea pentru fapte ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional,
prin care se încalcă norme ale dreptului internațional;
b)Răspunderea pentru consecințe prejudiciabile rezultând din activități care nu sunt nu
sunt interzise de dreptul internațional- activități licite.
Instituția răspunderii internaționale s-a aflat în proces de codificare încă din 1949 de
Comisia de Drept Internațional din cadrul O.N.U care a reușit în 2001 să adopte un Proiect de
articole privind răspunderea statelor ce cuprinde trei părți:
-originea răspunderii internaționale;
-conținutul, formele și gradele răspunderii;
-soluționarea diferendelor.
10.3 Răspunderea pentru fapte ilicite

10.3.1. Caracterele, natura și fundamentul răspunderii internaţionale
-In ceea ce privește caracterul răspunderea internaţională are, ca primă trăsătură
fundamentală, un caracter sancţionator, ea fiind o replică la nerespectarea regulilor de drept
internaţional
- Natura juridică a răspunderii internaţionale, reprezintă un raport juridic între două
sau mai multe subiecte de drept internaţional public, în special între state, respectiv între statul
vinovat şi statul lezat, opinie însuşită şi de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Chiar
şi atunci când se produce o daună unui particular, raportul de răspundere se naşte între statul
care şi-a încălcat obligaţia şi statul al cărui cetăţean este victima. Atunci când gravitatea
încălcărilor este de mare amploare şi vizează întreaga comunitate internaţională, raportul
juridic de răspundere se naşte între statul autor şi toate celelalte state, ca o obligaţie erga
omnes (de ex., în cazul acţiunilor care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională).
- Fundamentul răspunderii internaţionale trebuie analizat în contextul distincţiei care
se face între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional şi răspunderea
pentru consecinţele prejudiciabile ale unor activităţi legale. Răspunderea statelor pentru fapte
ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional, fundamentul răspunderii internaţionale a
94
statelor este actul sau faptul ilicit, reprezentat de o acțiune sau omisiune care constituie o
incălcare a unei obligații internaționale.
10.3.2.Condițiile necesare pentru existența unui fapt ilicit

a) Imputabilitatea faptului ilicit
Este o condiție de ordin subiectiv- o acțiune sau omisiune, care conform dreptului
internațional este imputabilă statului;
b)Încălcarea unei obligații internaționale
Este o condiție de ordin obiectiv constând în încălcarea unei obligații internaționale
prin comportarea imputabilă a subiectului de drept internațional.
Doctrina și practica jurisprudențială mai reclamă existența altor trei condiții :
-culpa care nefiind complet înlăturată, lasă tot mai mult loc răspunderii obiective;
-prejudiciul, Comisia de Drept Internațional , in Proiectul de articole vizând
răspunderea statelor arătând că nu existența prejudiciului este esențială, ci încălcarea unei
obligații internaționale;
-prejudiciul ca o condiție a existenței faptului ilicit.
10 3.2.1. Imputabilitatea faptului ilicit
In ceea ce privește imputabilitatea faptului ilicit în in Proiectul de articole vizând răspunderea
statelor se arată următoarele :
-Statul răspunde pentru faptele oricăror organe( autorități) fără distincție( legislative ,
executive, judecătorești, centrale,locale);
-Statul răspunde pentru faptele persoanelor sau grupurilor de persoane ce acționează
pe baza unor însărcinări primite de la stat;
Statul nu răspunde pentru faptele persoanelor ce nu acționează pe seama statului decât
dacă faptele au fost săvârșite ca urmare a unor acțiuni sau omisiuni emanând de la organele
statului.
10.3.2.2. Încălcarea unei obligații internaționale.
Proiectul de articole vizând răspunderea statelor privind încălcarea unei obligații
internaționale face o distincție între :
a) obligații ce interesează societatea internațională în a ansamblul său( obligații erga
omnes);
b)alte obligații.
a) In ceea ce privește obligațiile ce interesează societatea internațională în a ansamblul

său, incălcarea unei astfel de obligații conduce la comiterea unei crime internaționale
Crimele internaţionale sunt definite în Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional
a O.N.U. ca fiind faptul ilicit din punct de vedere internaţional, care rezultă din violarea
unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale
societăţii internaţionale, încât ea este considerată de societate în ansamblul ei ca o crimă.
Răspunderea pentru această categorie de fapte ilicite vizează ocrotirea unor valori universal
acceptate de societatea internaţională, precum pacea şi securitatea internaţională, dreptul
popoarelor la autodeterminare, protecţia fiinţei umane în timp de pace şi în timp de conflict
armat, mediul natural etc. În cazul săvârşirii acestor fapte internaţionale ilicite, raportul juridic
de răspundere se naşte între statul autor al crimei internaţionale şi toate celelalte state
(obligaţie de răspundere erga omnes).
b) Cu referire la încălcarea altor obligații decăt cele interesează societatea internațională

în a ansamblul său de menționat că in cazul încălcării acestora se comite un delict
internațional.
De altfel, delictul internațional este orice fapt internațional ilicit mai puțin grav care nu e
considerat crimă internațională.
95
Distincția între crime și delicte internaționale generează regimuri diferite de constatare
a lor : în cazul crimelor orice subiect de drept internațional poate invoca răspunderea, pe când
în cazul delictelor numai subiectul direct lezat.
Ca urmare a numeroaselor critici din partea statelor și a doctrinei care au indicat

„slăbiciunile” acestei soluții privind diferența dintre crime și delicte Proiectul final de articole
adoptat Comisiei de Drept Internațional ( C.D.I.) din cadrul O.N.U. adoptat în anul 2001
părăsește distincția dintre crime și delicte internaționale.
Astfel Capitolul III intitulat, „ Încălcări grave ale obligațiilor ce decurg din normele
imperative ale dreptului internațional general ” (art.40 și art.41) introduce obligația statelor de
a coopera pentru a pune capăt a unei astfel de încălcări – definită ca implicând neîndeplinirea
flagrantă sau sistematică de catre statul responsabil a obligației în cauză- precum și obligația
de a nu recunoaște ca legală o situație creată de o astfel de încălcare și de a nu acorda ajutor
sau asistență pentru menținerea acestei situații.
Se creează și prin această reglementare , de asemenea o diferență de regim , intre
acest tip de încălcare a obligațiilor ce decurg din normele imperative ale dreptului
internațional și celelalte încălcări privind alte obligații în privința aplicării răspunderii
internaționale ale statelor.
10.3.3. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului.

a) Consimțământul. Trebuie să rămână valabil, iar faptul ilicit să rămână în limitele
consimțământului exprimat;
b) Legitima apărare. Provocarea stării de pericol se datorează statului față de care se
iau măsurile de autoapărare,ce trebuie să fie licite și să se desfășoare conform Cartei O.N.U.;
c) Contramăsurile. Acestea nu trebuie să implice folosirea forței sau a amenințării
cu forța;
d) Forța majoră. Evenimentul trebuie să fie imprevizibil și irezistibil, în afara
controlului statului și să facă imposibilă executare obligației.Forța majoră nu exclude
răspunderea dacă statul a contribuit la producerea faptului sau și-a asumat riscul producerii
situației respective;
e) Starea de primejdie. Autorul faptului trebuie să nu fi avut o altă modalitate
rezonabilă de a-și salva viata sau viețile altor persoane încredințate în grija sa. Starea de
primejdie nu exclude răspunderea dacă ea se datorează conduitei statului ce o invocă sau dacă
faptul în cauză poate cauza un pericol comparabil mai mare.
f) Starea de necesitate. Nu poate fi invocată decât dacă faptul ilicit este singura
modalitate de a salva interesul său vital față de un pericol grav și iminent și să nu afecteze
grav interesul unui stat sau grup de state față de care obligația este datorată sau un interes
esențial al comunității internaținale ca întreg. Ea nu poate exclude răspunderea dacă obligația
internațională în discuție exclude posibilitatea invocării sau dacă statul a contribuit la crearea
stării de necesitate.
Dacă în ipoteza de la lit.e) primejdia amenință interese majore ale cetățenilor, în
cazul stării de necesitate ( lit.e) interesele fundamentale ale statului sunt în pericol.
Proiectul final de articole adoptat Comisiei de Drept Internațional prevede însă că

aceste cauze de exonerare nu operează dacă faptul ilicit este neconform cu o obligație ce
decurge dintr-o normă imperativă a dreptului internațional general.
10.3.4 Formele răspunderii internaționale.

Dreptul internațional clasic dominat de concepția civilistă privind răspunderea pune la
baza instituției răspunderii internaționale principiul obligației statului vinovat de a repara
dauna pricinuită altui stat.
96
Potrivit Proiectul final de articole adoptat Comisiei de Drept Internațional (C.D.I.)
din cadrul O.N.U. statul care săvârșește faptul ilicit și a cărui răspundere este stabilită are
obligația nu numai de reparare completă a prejudiciului cauzat dar și obligația de a executa
obligația încălcată.( art.29)
De asemenea, există totodată și obligația de pune capăt faptului ilicit și de a oferi
garanații corespunzătoare că nu se va repeta ( art.30)
De menționat, că odată stabilită răspunderea statului care săvârșește actul ilicit acel
stat pe lângă obligația de repararea prejudiciului sau a altor obligații menționate mai sus
poate fi supus unor sancțiuni.
In ceea ce privește formele în care este antrenată răspunderea statului,acestea pot fi :
-Răspunderea politică;
- Răspunderea morală;
- Răspunderea materială;
- Răspunderea penală.
10.3.4.1.Răspunderea politică
Răspunderea politică este o formă a răspunderii internaţionale a statelor care
presupune suportarea de către statul autor a unor sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă
care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la sancţiuni dure, chiar cu
folosirea forţei armate, în cazul actelor de agresiune.
Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în diverse moduri: condamnarea
şi alte luări de poziţii de dezaprobare; moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care
pot merge până la decizia de suspendare sau excludere din organizaţie a statului autor;
intreruperea relațiilor economice, comerciale ori de comunicații sub diverse forme.
întreruperea relaţiilor diplomatice; folosirea forţei armate aeriene, navele terestre în scop
demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza deciziei Consiliului de Securitate
10.3.4.2 Răspunderea morală
Răspunderea morală a statelor este o formă a răspunderii internaţionale a statelor
(satisfactio), determinată de prejudiciul moral adus prin :ofensarea drapelului sau imnului de
stat , denigrarea politicii unui stat sau a istoriei acestuia unui stat, un tratament
necorespunzător acordat unui șef de stat aflat în vizită într-o altă țară , fapte contrare dreptului
internaţional.
Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de scuze datorate
de statul autor faţă de statul lezat, prezentarea de promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta.
Este posibil ca satisfacţia să fie exprimată şi prin declararea faptei ca ilicită de către o instanţă
internaţională.
Răspunderea morală nu are numai o funcţie reparatorie din punct de vedere moral, ci,
prin reafirmarea normelor încălcate, şi o funcţie de promovare a respectării dreptului
internaţional.
10.3.4.3 Răspunderea materială

Această formă a răspunderii internaţionale obligă statul vinovat să repare daunele
materiale provocate altui stat, sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate
(reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio).
Reparaţia daunelor materiale are un caracter compensatoriu şi nu unul punitiv.
Principiul aplicabil este restitutio in integrum, cu precizarea că practica internaţională
consacră regula potrivit căreia statul vinovat va repara numai daunele directe, nu şi pe cele
indirecte. Ca principiu subsidiar, când restabilitatea situaţiei anterioare faptei ilicite nu este
posibilă, răspunderea materială va consta în plata unor compensaţii pentru prejudiciile
provocate (reparatio)
Se acordă despăgubiri atât pentru paguba propriu-zisă ( damnum emergens) cât și
pentru profitul nerealizat ( lucrum cessans ) care trebuie să fie normal și previzibil
97
Răspunderea materială a statelor poate exista independent de celelalte forme ale
răspunderii internaţionale. Dacă faptele ilicite sunt grave, pe lângă răspunderea materială
operează şi răspunderea politică şi morală, inclusiv tragerea la răspundere penală a
persoanelor autoare ale crimelor internaţionale.
10.3.4.4. Răspunderea penală
Această formă de răspundere penală intervine atunci când dreptul internațional este
lezat prin încălcarea categoriei de obligații internaționale „ erga omnes”, de pildă, când un
stat săvârșește acte de agresiune împotriva altui stat ( o crimă împotiva păcii)
Violarea acestei obligații angajează răspunderea internațională a statului vinovat nu
numai față de statul lezat în mod direct prin fapta sa, ci și față de alte state din comunitatea
internațională.
În acest caz statului i se pot aplica sancțiuni în mod prealabil și independent de
îndeplinirea acestei obligații de reparare a daunei provocate. Aceste sancțiuni pot îmbrăca
aspecte individuale în cazul sancțiunii aplicate de statul victimă sau colective în cazul
sancțiunilor date de comunitatea internațională prin intermediul Consililui de Securitate al
O.N.U.
De menționat, că răspunderea internațională se caracterizează, în general, prin absența
acțiunilor penale care apar, totuși, în mod excepțional in cazul răspunderii persoanei fizice în
numele statului sau ca persoană particulară pentru săvârșirea de infracțiuni sau de crime
internaționale.
10.3.5 Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor internaţionale

Prezenţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale a schimbat imaginea societăţii
internaţionale, cu implicaţii evidente şi în sfera răspunderii internaţionale. Recunoscându-se
personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, rezultă că acestea au drepturi şi obligaţii
în raport cu alte subiecte ale dreptului internaţional public, ceea ce înseamnă că, dacă
drepturile lor sunt violate, au posibilitatea să le valorifice prin intermediul răspunderii
internaţionale. Organizaţia internaţională guvernamentală, ca şi statul, poate fi parte într-un
raport juridic de răspundere internaţională. Organizaţiile internaţionale au şi o personalitate
juridică de drept intern, aflându-se sub imperiul jurisdicţiei unui stat. Organizaţia are o dublă
personalitate juridică: de drept intern şi de drept internaţional.
Din punct de vedere al dreptului intern, răspunderea juridică a organizaţiei
internaţionale poate fi contractuală şi extracontractuală, în funcţie de actele sau faptele
acesteia, care sunt sub incidenţa legislaţiei naţionale. Ca toate subiectele dreptului intern,
organizaţiile internaţionale au obligaţia să respecte legislaţia naţională a statului în care îşi au
sediul ori a statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, în caz contrar, fiind supuse
regulilor răspunderii juridice. Organizaţiile internaţionale beneficiază de imunitate de
jurisdicţie sub aspect procedural. De menționat că organizaţia poate renunţa la imunitatea sa
sau poate soluţiona litigiul prin negociere sau prin orice alt mijloc convenit de părţi.
În privinţa răspunderii organizaţiei internaţionale în dreptul internaţional public, în
general, organizaţiile internaţionale sunt supuse regulilor răspunderii internaţionale a statelor,
cu precizarea că ele funcţionează pe principiul specializării (persoană juridică funcţională).
Răspunderea lor în plan internaţional este determinată de acest specific. Caracterul ilicit al
faptelor organizaţiilor internaţionale va fi analizat prin raportare la actele statutare şi la
deciziile pe care le iau realizarea obiectivelor. Ca şi statele, organizaţiile internaţionale nu fac
obiectul răspunderii penale, aplicându-se principiul societas delinquere non potest, ceea ce nu
exclude răspunderea penală a funcţionarilor acestora atunci când comit infracţiuni
internaţionale.
98
10.4.Răspunderea pentru consecințe prejudiciabile rezultând din activități
neinterzise de dreptul internațional
Este o problematică diferită de cea a răspunderii internaționale pentru fapte ilicite o
atare răspundere intervenind in urma unor reglementări sectoriale privind :
-utilizarea pașnică a energiei nucleare ;
- poluarea cu hidrocarburi sau cu alte substanțe poluante;
- lansarea de obiecte în spațiul cosmic.
În urma acestor activități se pot produce daune pe teritoriul altui stat fără ca
această activitate în cauză să aibă un caracter ilicit-activități licite per se.
Întrucât activitățile arătate mai sus sunt considerate extrem de periculoase –produc
sau crează un risc de natură să ducă la prejudicii transfrontaliere în procesul funcționării lor
normale- producerea prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii statului, care
este o răspundere pentru risc.
Comisia de Drept Internațional a încercat să stabilească o serie de principii privind
comportamentul statelor legat de aceste activități neinterzise de dreptul internațional ce pot
avea consecințe prejudiciabile și anume:
-libertatea de acțiune a statelor ( de a permite desfășurarea pe teritoriul său a oricăror
acțiuni compatibile cu protecția drepturilor emanând din suveranitatea altor state)
-cooperarea (coordonarea cu statele victimă pentru prevenirea sau minimalizarea
riscului daunelor transfrontaliere sau limitarea efectelor lor )
- prevenirea ( reducerea la minim a riscului producerii unor accidente sau a mărimii
daunelor )
-reparația ( pe baza negocierilor directe cu statul prejudiciat)
1.Care sunt cele 2 situații distincte în care intervine răspunderea statelor?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 94
2.Care sunt formele în care este antrenată răspunderea statelor?

.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Formele răspunderii internaționale.

99
10.6. Bibliografie
Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
100
-Unitatea de învățare nr. 11-
LEGILE RĂZBOIULUI. DREPTUL UMANITAR
11.1. OBIECTIVE
11.2. CONSIDERAȚII GENERALE
11.3.CATEGORII DE PERSOANE ȘI BUNURI VIZATE DE DREPTUL
INTERNAȚIONAL UMANITAR
11.4. METODE ȘI MIJLOACE DE RĂZBOI INTERZISE
11.5.REGULI GENERALE DE PROTECȚIE A VICTIMELOR CONFLICTELOR
ARMATE ȘI A BUNURILOR CU CARACTER CIVIL
11.7. BIBLIOGRAFIE
11.1. Obiective
Dobândirea de cunoștințe privind legile războiului precum și în materia dreptului
umanitar.
11.2. Considerații generale
11.2.1.Evoluția istorică a reglementărilor internaționale privind legile razboiului și

dreptul umanitar.
Încă de la apariția lor statele au acceptat existența unui drept al războiului – jus bell -
respectiv unui jus ad bellum adică dreptul de a recurge la război și a unui jus in bello , adică
reguli ce trebuie respectate în timpul conflictului armat.
-În a doua jumătate a secolului al IX – lea preocupările pentru reglementarea în dreptul
internațional a prortecției victimelor în situație de război a dus la crearea în 1863 a
Comitetului Internațional al Cricii Roșii (C.I.C.R.) și în 1864 la adoptarea primei convenții de
drept umanitar și anume „Convenția pentru ameliorarea soartei militarilor răniți din forțele
armete în campanie”. Aceste momente au dus la divizarea lui jus in bello în două ramuri:
dreptul războiului propriu zis și dreptul umanitar.
-Ulterior dreptul războiului propriu zis a fost codificat prin Convențiile de la Haga din
1899 și 1907, adoptându-se o nouă denumire a dreptului războiului, aceea de legi și obiceiuri
ale războiului.
-După cel de-al doilea război mondial, expresia clasică „legile și obiceiurile
războiului” este înlocuită cu o expresie modernă, aceea de „dreptul conflictelor armate”
reglementat de Convențiile de la Geneva din 1949 și de Protocoalele sale adiționale din 1977,
denumire acceptată și în prezent, constituind de altfel substanța dreptului internațional
umanitar, o creație recentă a comunității internaționale.
Vechiul drept al războiului codificat prin Convențiile de la Haga din anii 1899 și 1907
este numit și „dreptul de la Haga”, iar dreptul conflictelor armate sau dreptul umanitar este
denumit „dreptul de la Geneva”.
Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 au sistematizat regulile de purtare a
războiului terestru, a celui maritim și mai puțin a celui aerian, la nivelul tehnicii militare la
data când au fost adoptate și au codificat normele de drept internațional privind neutralitatea
întimp de război.
Principalele reguli sub acest aspect sunt cuprinse, în primul rând , în Convenția a IV
de la Haga din 1907 referitoare la legile și obiceiurile războiului terestru precum și în
„Regulamentul privind legile și obiceiurile războiului terestru”, anexă la Convenție.
101
De altfel, aceste convenții cuprind ceea ce se numește „dreptul de la Haga” prin care s-
au stabilit drepturile și obligațiile părților beligerante în desfășurarea ostilităților și cu privire
la limitarea dreptului lor în alegerea mijloacelor și metodelor de luptă.
După primul război mondial și pe baza experienței lui „dreptul de la Haga” a fost
completat prin „Protocolul de la Geneva de interzicere a folosirii armelor chimice și
bacteriologice în timp de război” din anul 1925 și „Convenția privind regimul prizonierilor de
război” adoptată la Geneva în 1929.
-La baza întregului sistem de norme privind purtarea războiului, codificate prin
Convențiile de la Haga stau două reguli esențiale:
a) Prima regulă este cuprinsă în așa numita „Clauza Martens”.
Ea este enunțată în Convenția a doua adoptată la prima Conferință de la Haga din 1899
și reafirmată în Convenția a IV adoptată la a doua Conferință de la Haga din 1907.
Clauza Martens-după numele juristului rus Fyodor Martens- precizează că în situațiile
în care nu sunt reglementate prin convențiile celor două Conferințe de la Haga, populația și
beligeranții rămân sub garanția și imperiul principiilor dreptului internațional, așa cum
rezultă ele din obiceiurile stabilite între națiunile civilizate, din legile omeniei și din cerințele
conștiinței publice.
Prin această clauză se urmărește să se elimine acțiunile arbitrare ale beligeranților pe
considerentul că obiceiurile și legile de purtare a războiului nu reușesc să reglementeze toate
situațiile care se pot ivi în timpul desfășurării războiului, cu atât mai mult cu cât legile de
purtare a războiului se dezvoltă mult mai încet decât mijloacele și metodele de purtare a lui.
De asemenea prin clauza Martens se urmărește și eliminarea acțiunilor arbitrare ale
beligeranților pe considerentul că lipsesc reglementările de drept internațional referitoare la
ducerea războiului.
De altfel „clauza Martens” este și astăzi actuală, ea fiind reafirmată în Protocolul
adițional I de la Geneva din 1977 care stipulează „În cazurile neprevăzute în prezentul
protocol sau de alte acorduri internaționale, persoanele civile și combatanții rămân sub
protecția și sub imperiul principiilor dreptului ginților, așa cum rezultă ele din folosința
stabilită a principiilor omeniei și exigențele conștiinței publice” (art. 1 pct.2).
b) A doua regulă principală a „dreptului de la Haga” era clauza generală de
participare.
În acest sens Convenția a IV-a de la Haga din 1907 menționează că prevederile sale și
cele cuprinse în Regulamentul anexă privitor la legile și obiceiurile războiului terestru „nu se
aplică decât între puterile contractante și numai dacă beligeranții sunt cu toții părți la
Convenție” (art. 2).
Această clauză a fost însă înlocuită de regula că legile și obiceiurile de purtare a
războiului trebuie respectate de către toți beligeranții, indiferent că sunt sau nu parte la
convențiile care le consacră. Această regulă a fost afirmată ulterior în hotărârea Tribunalului
Militar Internațional de la Nurnberg din 1946 și în Convențiile de la Geneva din 1949.
-Un moment important în evoluția legilor de purtare a războiului îl constituie
adoptatea Convențiilor de la Geneva din 1949 și a celor două Protocoale adiționale din 1977,
prin aceste acte internaționale punându-se bazele „dreptului de la Geneva” , respectiv a
„dreptului umanitar”.
Convențiile de la Geneva din 1949 sunt:
1. Convenția pentru îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate
în campanie (Convenția I);
2. Convenția pentru ameliorarea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților din
forțele armate de pe mare (Convenția a II-a):
3. Convenția privind regimul prizonierilor de război (Convenția a III-a);
4. Convenția privind protecția persoanelor civile în timp de război (Convenția a
IV-a);
102
Toate aceste convenții au fost adoptate la 12 august 1949.
Cele 4 Convenții de la Geneva menționate au fost completate prin două Protocoale
adiționale din 1977 și anume:
1. Protocolul adițional privind protecția victimelor conflictelor armate
internaționale (Protocolul I);
2. Protocolul adițional privind protecția victimelor conflictelor armate
neinternaționale (Protocolul II);
Aceste protocoale au fost adoptate la 8 iunie 1977 și au intrat în vigoare în 7
decembrie 1978.
„Dreptul de la Haga” și „dreptul de la Geneva” (excepție Protocolul adițional II)
cuprind reguli referitoare numai la conflictele dintre state, Protocolul adițioanal II constituind
un element de noutate în reglementările referitoare la conflictele armate.
Protocolul adițional II este, de altfel, primul act internațional care reglementează
protecția victimelor conflictelor armate neinternaționale, adică ale războiului civil. El
contribuie la umanizarea războaielor civile care nu intrau sub incidența „dreptului de la
Haga”.
-Toate aceste patru Convenții și cele două Protocoale, din 1949 respectiv 1977 ce
cuprind împreună circa 600 de articole și la care au aderat în prezent majoritatea statelor
constituie baza dreptului umanitar.
De altfel, dreptul internațional umanitar este ansamblul de norme juridice prin care se
protejează persoanele victime ale conflictelor armate internaționale și neinternaționale și
bunurile care nu au legătură cu operațiunile militare. El face parte din normele dreptului
internațional public, normele dreptului umanitar sunt creația statelor, cu participarea unei
organizații internaționale neutră și privată –Comitetul Internațional al Crucii Roșii (C.I.C.R.).
În timp sistemul de norme ale dreptului internațional umanitar a consacrat în centrul
său protecția persoanei umane în timpul conflictelor armate internaționale sau
neinternaționale.
Un alt aspect esențial care trebuie avut în vedere este legat de situațiile în care devin
incidente normele de drept internațional umanitar.
Având în vedere reglementările cuprinse în principal în cele patru Convenții de la
Geneva, precum și în Protocoalele adiționale la acestea,- prezentate in tabloul de mai sus- se
poate afirma că normele dreptului internațional umanitar se aplică numai în caz de conflict
armat.
Trebuie însă precizat că documentele amintite disting între doua tipuri de conflict
armat și anume: conflictul armat internațional și conflictul armat intern.
În ceea ce privește conflictul armat internațional, acesta este definit în sistemul
convenţiilor de la Geneva ca reprezentând „toate cazurile de război declarat sau orice alt
conflict armat care poate să apară între două sau mai multe părţi contractante, chiar dacă
starea de război nu este recunoscută de una dintre ele”
Interesantă este însă completarea adusă definiției în cauză de dispozițiile cuprinse în
Protocolul adițional I, care includ în sfera conflictelor armate internaționale și “lupta
popoarelor împotriva dominaţiei coloniale şi a ocupaţiei străine, precum şi împotriva
regimurilor rasiste.“ Această completare a determinat anumite state, precum Regatul Unit al
Marii Britanii, SUA sau Israel să nu ratifice o lungă perioadă de timp Protocolul adițional I.
Pe de altă parte, conflictul armat intern, reglementat de art. 3 comun celor patru
Convenții de la Geneva, este definit ca fiind acel “conflict desășurat pe teritoriul uneia dintre
statele semnatare ale convenției între forțele sale armate și forțe armate dizidente sau grupuri
înarmate organizate.” Prin Protocolul adițional II sunt prevăzute însă acele situații cărora nu le
sunt aplicabile regulile dreptului internațional umanitar și anume: “situaţiile de tensiune
internă şi tulburările interne, cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate
de violenţă şi alte acte analoage, care nu sunt conflicte armate.”
103
De asemenea, trebuie menționat faptul că în momentul de față sunt calificate ca făcând
parte din categoria conflictelor armate ce cad sub incidența normelor de drept internațional
umanitar și conflictele armate destructurate sau de identitate și conflictele armate
internaționalizate.
Având în vedere cele prezentate anterior, se poate conchide că dreptul internațional
umanitar reprezintă nu numai o modalitate de limitare a efectelor distructive cauzate de
război, dar și o garanție a respectării drepturilor omului în caz de conflict armat.
11.2.2. Principiile şi regulile esenţiale ale dreptului umanitar

a) Principii.
În ceea ce privește principiile dreptului internațional umanitar, acestea sunt
considerate ca reprezentând structura de bază a normelor ce guvernează ramura de drept aflată
în discuție, indiferent de forma- convențională sau cutumiară- pe care o îmbracă. Avem în
vedere în acest sens următoarele principii:
1. Principiul umanismului, consacrat pentru întâia oară în Preambulul Convenției
de la Haga sub numele de “Clauza Martens” ;
2. Principiul distincţiei dintre civili şi combatanţi în timpul conflictelor armate și
dintre bunurile civile şi obiectivele militare;
3. Principiul necesităţii militare;
4. Principiul proporționalității și al necauzării de suferințe inutile;
5. Principiul nediscriminării.
b)Reguli esenţiale.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a formulat şapte reguli care sintetizează esenţa
dreptului internaţional umanitar. Ele nu au autoritatea unui instrument juridic internațional şi
în nici un caz nu sunt destinate să înlocuiască tratatele aflate în vigoare.
1. Persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilităţi au dreptul de a le fi
respectate viaţa şi integritatea fizică şi psihică. Asemenea persoane trebuie, în orice
împrejurări, să fie protejate şi tratate cu umanitate, fără nici o distincţie defavorabilă, oricare
ar fi aceasta;
2. Este interzisă uciderea sau rănirea unui adversar care se predă sau care nu mai poate
lua parte la luptă;
3. Bolnavii şi răniţii trebuie să fie adunaţi şi îngrijiţi de către acea parte la conflict
care îi are în puterea sa. Personalul medical, clădirile, transporturile şi echipamentele
medicale trebuie să fie cruţate. Crucea roşie pe fond alb este semnul care protejează
asemenea bunuri ori persoane şi ele trebuie să fie respectate;
4. Combatanţii capturaţi şi civilii care se găsesc sub autoritatea părţii adverse
au dreptul de a le fi respectate viaţa, demnitatea, drepturile personale şi convingerile politice,
religioase sau de altă natură. Ei trebuie să fie protejaţi împotriva actelor de violenţă sau de
răzbunare. Ei au dreptul de a schimba veşti cu familiile lor şi de a primi ajutor;
5. Orice prersoană trebuie să se bucure de garanţiile judiciare fundamentale şi nimeni
nu poate fi tras la răspundere pentru un act ce nu l-a comis. Nimeni nu poate fi supus torturii
fizice sau psihice, pedepselor sau altor tratamente corporale degradante;
6. Nici una din părţile conflictului sau membrii forţelor lor armate nu au drept
nelimitat de a alege mijloacele şi metodele de război. Este interzisă folosirea armelor sau a
metodelor de război care pot cauza pierderi inutile sau suferinţă excesivă;
7. Părţile la conflict trebuie să facă în permanenţă distincţie între populaţia civilă şi
combatanţi, astfel încît să cruţe populaţia civilă şi proprietatea civilă. Nici populaţia civilă, în
ansamblul său, şi nici civilii luaţi separat, nu pot fi atacaţi. Atacurile trebuie să fie îndreptate
doar împotriva obiectivelor militare.
104
11.3. Categorii de persoane și bunuri vizate de dreptul internațional umanitar
Începând cu Convenția adoptată la Geneva în 1864 și continuând cu toate celelalte
instrumente internaționale dreptul internațional umanitar vizează mai multe categorii de
persoane și bunuri.
Acestea sunt:
a) răniții, bolnavii și naufragiații;
b) personalul sanitar și religios;
c) combatanții – prizonieri de război;
d) mercenarii și spionii;
e) populația civilă și persoanele civile;
f) personalul societăților de ajutor voluntar;
g) dispăruții și decedații;
h) bunurile cu caracter sanitar;
i) bunurile cu caracter civil;
O problemă mai delicată referitoare la categoriile de persoane vizate de dreptul
internațional umanitar prezentate mai sus a fost problema combatanților, adică a acelor
persoane care participă la ostilități având dreptul să comită acte de violență sau să fie supuși
ostilităților adversarului care beneficiază de statut de prizonier de război.
În decursul timpului de remarcat că statutul de combatant în urma căruia se beneficia
și de statutul de prizonier de război a fost supus mai multor modificări privind protecția sa și
anume prin Regulamentul anexă la Convenția a IV-a de la Haga din 1907, prin Convențiile de
la Geneva din 1949 în care s-a încercat și s-a reușit rezolvarea unor situații neacoperite, iar în
sfârșit prin Protocolul adițional I adoptat la Geneva din 1977 aducându-se noi precizări
privind statutul de combatant și anume acordarea cestui statut „popoarelor care luptă contra
dominației coloniale și ocupației străine și contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele...”.
De asemenea în legătură cu mercenarii – nu luptă pentru o idee ci din spirit mercantil
- pentru ca aceștia să nu fie confundați cu voluntarii internaționali Protocolul adițional I din
1977 a definit mai riguros mercenarul, arătându-se că „un mercenar nu are dreptul la statutul
de combatant sau de prizonier de război”. Prin urmare în caz de captură, mercenarul va
beneficia de o judecată echitabilă și dacă acest statut se confirmă, va suporta sancțiunile
penale chiar și pentru simplul fapt de a fi participat la ostilități.
În ceea ce privește o altă categorie de persoane vizată de dreptul internațional umanitar
aceasta este și a spionilor.
Spionii sunt acele persoane special instruite pentru a culege clandestin informații
despre inamic în timpul conflictului armat.
Statutul acestora a fost inițial prevăzut în Regulamentul anexă de la Convenția de la
Haga din 1907 și ulterior i s-au adus noi precizări prin Protocolul adițional nr I din 1977.
Statutul juridic al spionului este similar cu cel al mercenarului, adică nu beneficiază de
calitatea de conbatant și prin urmare de statutul de prizonier de război. El va beneficia totuși
de o garanție respectiv de o judecată prealabilă în conformitate cu legile statului captor.
11.4. Metode și mijloace de război interzise
11.4.1. Considerații generale

Până în sec. al XIX-lea libertatea în alegerea metodelor și a mijloacelor de luptă era
apreciată ca fiind nelimitată. Totuși de-a lungul timpului au existat încercări de limitarea a
acestora în funcție de efectele lor distructive, de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate și
de locurile și bunurile vizate.
105
În dreptul internațional umanitar sunt consacrate cu privire la metodele și mijloacele
de luptă ca principii de bază- subsumate principiilor și regulilor esențiale ale dreptului
internațional umanitar prezentate mai înainte- următoarele:
- părțile la un conflict armat nu au un drept nelimitat în alegerea mijloacelor și
metodelor de război;
- permanent trebuie să se facă o distincție clară între obiectivele militare și populația
civilă, persoanele civile, bunurile cu caracter civil, atacurile fiind permise numai împotriva
primelor (principiul discriminării);
- limitarea pe cât posibil a suferințelor și distrugerilor;
Aceste principii se referă la interzicerea acelor metode și mijloace de război care
produc rău superflu, au efecte nediscriminante sau au efecte întinse, grave și durabile asupra
mediului natural.
Pornind de la aceste principii generale sunt interzise următoarele mijloace și metode
de război:
-Metodele și mijloacele de război care produc rău superflu;
-Metodele și mijloacele de război cu efect nediscriminant;
-Metodele și mijloacele de război ecologic;
-Metodele perfide;
11.4.2. Metode și mijloace de rozboi care produc rău superflu

În această categorie sunt incluse printre altele următoarele metode și mijloace:
-gloanțele care se dilată sau se turtesc ușor în corpul omenesc, cum sunt gloanțele
neacoperite în întregime cu cămașă dură sau cele prevăzute cu incizii;
-a ucide un inamic care, depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a
predat fără condiție precum și declarația că nimeni nu va fi cruțat;
-gloanțele explozive sau asimilate;
-armele al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin
raze X în corpul omenesc;
-armele laser care provoacă orbirea;
-minele antipersonal;
-armele incendiare;
11.4.3. Metode și mijloace de război cu efect nediscriminant

Pentru a se asigura protecția populației civile și a bunurilor cu caracter civil părțile la
conflict trebuie în orice timp să facă distincție între populația civilă și obiectivele militare și în
consecință să nu-și dirijeze operațiunile decât contra obiectivelor militare.
Prin obiectiv militar se înțelege bunul care prin natura lui, prin amplasare, destinație
sau utilizare aduce o contribuție efectivă la acțiunile militare și a căror distrugere, captură sau
neutralizare aduce un avantaj militar precis.
Atacurile fără discriminare sunt interzise. Prin expresia „atacuri fără discriminare” se
înțelege:
-atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;
-atacurile în care se folosesc metode și mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate
împotriva unui obiectiv militar determinat;
-atacurile în care se folosesc metode și mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi
limitate și care sunt capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare și persoane civile
sau bunuri cu caracter civil;
În cadrul acestor categorii de metode și mijloace care produc efecte nediscriminante se
numără:
-armele chimice și bacteriologice denumite și arme oarbe. Utilizarea acestora este
ilegală, mai mult este interzisă și producerea acestora.
106
-armele nucleare și termonucleare;
11.4.4. Metode și mijloace de război ecologic

Metodele și mijloacele de război ecologic au fost interzise pentru prima dată în mod
expres prin Protocolul adițional I din 1977 ce include protejarea mediului natural prin
interdicția de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru a cauza sau de la care
se poate aștepta să se cauzeze daune acestui mediu natural compromițându-se sănătatea sau
supraviețuirea populației.
Așa cum rezultă din prevederile acestui Protocol nu sunt interzise toate atingerile
aduse mediului natural, ci numai acelea care au efecte:
-întinse;
-grave;
-durabile;
Astfel de efecte întinse, grave și durabile pot avea atât armele convenționale, cât mai
ales armele special concepute în acest sens – arme neconvenționale – cum ar fi:
-armele bacteriologice;
-armele chimice;
-armele nucleare;
-tehnici de modificare a mediului cum ar fi formarea sau dispersarea ceții și a norilor,
producerea grindinei, a ploilor și a zăpezilor, provocarea de furtuni, deteriorarea stratului de
ozon, introducerea în atmosferă a unor câmpuri electromagnetice și altele;
-introducerea de concentrații de materiale radioactive în oceanul planetar;
-provocarea de cutremure de pământ, de avalanșe și alunecări de teren;
-incendierea pe mari suprafețe a vegetației;
11.4.5. Metode perfide

Metodele perfide, ca metode interzise de dreptul internațional umanitar sunt definite
de Protocolul adițional I din 1977 în felul următor: „...actele care fac apel, cu intenția de a
înșela, la buna credință a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul de a primi sau
obligația de a acorda protecția prevăzută de regulile dreptului internațional aplicabile în
conflictele armate”.
Ca acte de perfidie pot fi date ca exemple:
-simularea predării;
-simularea unei incapacități datorată unor răni sau boli;
-simularea de a avea statutul de civil sau de necombatant;
-simularea de a avea un statut protejat folosind semne, embleme sau uniforme ale
Națiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părți la conflict;
Dacă perfidia este interzisă de dreptul internațioanl umanitar nu același lucru se poate
spune despre șireteniile de război care sunt acele acte care au ca scop să inducă un adversar în
eroare sau de a-l face să comită im prudențe, dar care nu face apel la buna credință a
adversarului în ceea ce privește protecția conferită de dreptul internațional umanitar, fără a se
înfrânge vreo regulă de drept a acestuia.
Exemple de șiretenii de război: folosirea de camuflaje, lumini, operațiuni asimilate și
false informații, dar și altele întâlnite în regulamentele de luptă, manualele militare și practica
părților la conflictul armat.
11.5. Reguli generale de protecție a victimelor conflictelor armate și a bunurilor

cu caracter civil
11.5.1. Protecția generală a populației civile și a bunurilor cu caracter civil
11.5.1.1. Protecția generală a populației civile
107
Așa cum s-a arătat anterior unul dintre principiile dreptului internațional umanitar este
acela al discriminării potrivit căruia trebuie să se facă o distincție permanentă și clară între
obiectivele militare și populația civilă, persoanele civile, bunurile cu caracter civil, atacurile
fiind permise numai împotriva primelor.
Este considerată civilă orice persoană care nu aparține uneia dintre categoriile
considerate ca având calitatea de combatantă, mai mult în caz de îndoială persoana respectivă
urmând a fi considerată civilă.
Populația civilă cuprinde toate persoanele civile.
Rezultă că în categoria civili sunt incluse toate persoanele aflate pe teritoriul în
conflict care nu fac parte din forțele armate.
Printre măsurile de protecție a persoanelor civile și a populației civile în cazul unui
atac se pot enumera următoarele:
-să se asigure că obiectivele de atacat nu sunt persoane civile ci obiective militare;
-să se evite sau să se reducă la minim pierderile de vieți omenești în cadrul populației
civile, a rănirii persoanelor civile și a producerii de pagube la bunurile cu caracter civil sau o
combinație a acestor pierderi și pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar
concret și direct așteptat, în aceste condiții eventual atacul va fi întrerupt sau anulat;
-în cazul atacurilor care pot afecta populația civilă trebuie lansat un avertisment în
timp util și prin mijloace eficace, afară de cazul când circumstanțele nu permit aceasta;
-părțile în conflict se vor strădui, în măsura în care aceasta va fi posibil să îndepărteze
din vecinătatea obiectivelor militare, populația civilă, persoanele civile și bunurile cu caracter
civil supuse autorității lor;
-se va evita amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau apropierea zonelor dens
populate și se vor lua măsuri pentru a proteja împotriva pericolelor ce rezultă din operațiile
militare, populația civilă, persoanele civile și bunurile cu caracter civil;
-se va facilita în măsura posibilului regruparea familiilor dispersate ca urmare a
conflictelor armate și se va încuraja acțiunea organizațiilor umanitare care se consacră acestei
sarcini;
Persoanele care sunt în mâinile unei părți la conflict și care nu beneficiază de un
tratament mai favorabil în virtutea convențiilor și protocolului vor fi tratate cu umanitate, fără
nici o diferențiere cu caracter defavorabil, respectându-se integritatea corporală, onoarea,
convingerile și practicile religioase ale acestora, ele beneficiind cel puțin de reguli de
protecție precum:
a)Sunt și rămân interzise întotdeauna și în orice situație următoarele acte, fie că sunt
comise de persoane civile sau militare:
-omorul;
-tortura fizică sau mintală;
-pedepsele corporale;
-mutilările;
-atingerile îndreptate împotriva demnității persoanei, mai ales tratamentele umilitoare
și degradante, prostituția forțată;
-luarea de ostatici;
-pedepsele colective;
b)Amenințarea de a comite oricare dintre actele arătate mai sus.
Sunt totodată instituite reguli speciale pentru:
-protecția femeilor;
-protecția copiilor;
-protecția ziariștilor;
108
11.5.1.2. Protecția generală a bunurilor cu caracter civil
Protecția bunurilor cu caracter civil este fundamentată pe distincția care trebuie făcută
între acestea și obiectivele militare, atacurile fiind permise numai împotriva acestora din
urmă.
Prin obiectiv militar – în ceea ce privește bunurile – înțelegem bunurile care prin
natura lor, prin amplasare, destinație sau utilizare aduc o contribuție efectivă la acțiunea
militară și a căror distrugere totală sau parțială, capturare sau neutralizare, în împrejurările
date oferă un avantaj militar precis.
Bunurile cu caracter civil sunt toate bunurile care nu sunt obiective militare.
Protocolul adițional I reglementând protecția bunurilor cu caracter civil vizează mai
întâi bunurile culturale și lăcașurile de cult, iar apoi bunurile indispensabile supraviețuirii
populației civile.
Pentru protecția acestora din urmă Protocolul precizează:
-este interzisă înfometarea civililor ca metodă de război;
-este interzis de a ataca, distruge, lua sau scoate din uz bunuri indispensabile
supraviețuirii populației civile oricare ar fi motivația;
-sunt interzise atacurile cu titlu de represalii îndreptate împotriva mediului natural,
astfel instalațiile conținând forțe periculoase, respectiv barajele, digurile și centralele nucleare
de producere a energie electrice nu vor face obiectul atacurilor și nici al represaliilor chiar
dacă ele constituie obiective militare, atunci când astfel de atacuri pot provoca eliberarea de
forțe periculoase și în consecință pot cauza pierderi importante populației civile;
Totuși această protecție specială vizând barajele, digurile și centralele nucleare de
producere a energie electrice poate înceta când:
-barajele sau digurile sunt utilizate în alte scopuri decât funcționarea normală și pentru
sprijinirea regulată și directă a operațiunilor militare și dacă aceste atacuri reprezintă singurul
mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin;
-centralele nucleare de producere a energie electrice furnizează curent electric pentru
sprijinul regulat, important și direct al operațiunilor militare și dacă astfel atacuri reprezintă
singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin;
11.5.2. Reguli de protecție cu privire la răniți, bolnavi și personalul sanitar

Câteva exemple dintre cele mai importante reguli de protecție pentru răniți și bolnavi
stabilite în Convenția I din 1949 și de Protocolul adițional I din 1977.
-să fie tratați și îngrijiți cu omenie indiferent de partea sub puterea căreia de află fără
vreun caracter discriminatoriu. Numai motive de urgență medicală vor îngădui o prioritate în
ordinea îngrijirilor.
-permanent dar mai ales după fiecare luptă se vor lua măsuri pentru căutarea și
ridicarea răniților, bolnavilor și morților. Cu această ocazie se pot încheia armistiții, înțelegeri
de întrerupere a focului.
-sunt prevăzute reguli pentru stabilirea unor elemente care să ajute la identificarea
răniților, bolnavilor și morților, informații care se transmit părților interesate prin intermediul
puterilor protectoare, a birourilor de informații și agenției centrale de informații asupra
prizonierilor de război;
-dacă o parte în conflict datorită unor situații deosebite pe câmpul de luptă este
obligată să abandoneze răniții sau bolnavii adversarului ei, va trebui să lase, în măsura în care
cerințele militare o vor permite, o parte a personalului și materialului sanitar pentru a
contribui la îngrijirea lor;
Personalul sanitar afectat exclusiv la căutarea, ridicarea, transportul sau tratamentul
răniților și bolnavilor, la prevenirea bolilor sau exclusiv la administrarea stabilimentelor
sanitare va fi respectat și protejat în toate împrejurările, iar nimeni nu va fi pedepsit pentru că
a exercitat o activitate cu caracter medical conform deontologiei, indiferent de împrejurări.
109
De asemenea beneficiază de protecție personalul religios, precum și acela al
societăților de ajutor voluntar autorizate de guvernele lor.
11.5.3. Reguli generale de protecție pentru prizonierii de război

Din analiza largă a prevederilor Convenției a III- a și ale Protocolului adițional I
rezultă că între noțiunea de combatant și cea de prizonier de război este o relație directă, în
sensul în care numai combatanții când sunt capturați de inamic pot avea statutul de prizonier.
Potrivit unui mai vechi principiu prizonierii nu sunt sub autoritatea indivizilor sau a
armatei care i-a capturat, ci sub autoritatea puterii inamice.
Ei trebuie să fie tratați tot timpul cu omenie, orice act sau omisiune ilicită care ar cauza
moartea sau ar pune în pericol sănătatea lor fiind interzise, nici un prizonier de război nu
poate fi supus mutilărilor fizice sau experiențelor medicale sau științifice care nu ar fi
justificate de tratamentul medical necesar.
Ei trebuie să fie protejați tot timpul împotriva actelor de violență sau de intimidare și
împotriva insultelor și curiozității publice.
Prizonierii de război au dreptul la respectarea persoanei lor, represaliile împotriva
acestora fiind interzise.
Convenția stabilește principiul potrivit căruia prizonierii de război trebuie să fie tratați
în același fel, indiferent de deosebirile pe temeiuri diverse, cum ar fi rasa, naționalitatea,
religia, orientarea politică sau alt criteriu analog.
Puterile deținătoare de prizonieri de război sunt responsabile de tratamentul ce li se
aplică acestora și orice act ilicit care antrenează moartea sau pune în pericol grav sănătatea
prizonierului va fi considerată ca o gravă infracțiune echivalentă cu crima de război.
1.Care sunt convențiile de la Geneva din 1949?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Care sunt principiile dreptului internațional umanitar?

........................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
........................................................................................................................................
110
Reguli generale de protecție a victimelor conflictelor armate și a bunurilor cu

caracter civil.

11.7. Bibliografie

Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
111
DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL
12.1. OBIECTIVE
12.2. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
12.3. PRINCIPII SPECIFICE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PENAL
12.4. INFRACȚIUNI INTERNAȚIONALE ȘI CRIME INTERNAȚIONALE
12.6 BIBLIOGRAFIE
12.1 Obiective
Dobandirea de cunoștințe în materia dreptului internațional penal.
12.2. Noțiuni introductive
Amploarea deosebită a fenomenului infracţional în societatea modernă, atingerile tot

mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internaţională în ansamblu ori
vizează interesele unui număr mare de state, ca şi apariţia criminalităţii organizate care
depăşeşte graniţele naţionale prin reţele infracţionale ce acţionează pe teritoriul mai multor
state , stau la baza constituirii şi dezvoltării dreptului internaţional penal, ca expresie a
coordonării eforturilor de interzicere şi reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalităţii
şi progresului întregii societăţi umane contemporane.
Marele jurist internaţionalist român Vespasian V. Pella definea dreptul internaţional
penal ca totalitatea regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de reprimare a
infracţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică
internaţională şi armonia între popoare.
Un alt eminent jurist de drept internaţional, belgianul Stefan Glaser, scria că dreptul
internaţional penal, în sensul care i se dă reprezintă ansamblul de reguli juridice recunoscute
în relaţiile internaţionale care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială
internaţională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere.
Putem, deci, defini dreptul internaţional penal ca un ansamblu de norme juridice,
conventionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state ca parte a dreptului internaţional
public, în baza cărora este organizată incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care
se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale.
Prin instrumente juridice de drept internaţional penal sunt reglementate relaţiile
internaţionale cu caracter penal, stabilindu-se faptele care aduc atingere intereselor superioare
ale comunităţii internaţionale, modul de sancţionare a acestora şi regulile colaborării
internaţionale în incriminarea, descoperirea şi sancţionarea unor asemenea fapte.
Convenţiile internaţionale cu caracter penal nu cuprind şi pedepsele corespunzătoare
fiecărei fapte, ci doar unele indicii referitoare la regimul sancţionator, făcându-se trimitere, de
regulă, la legislaţia penală a statelor părţi, în sensul că prin legislaţia internă a statelor se vor
prevedea pedepse penale pentru fiecare faptă incriminată în baza convenţiilor internaţionale,
în raport de gravitatea acesteia, uneori indicându-se că faptele respective trebuie să fie
pedepsite cu pedepse aspre ori să fie considerate ca fapte grave sau că infracţiunile la care
acestea se referă constituie crime internaţionale şi trebuie să fie pedepsite după modalităţile
stabilite prin legislaţia internă pentru faptele penale ce se încadrează în categoria crimelor.
De menţionat este şi împrejurarea că dreptul internaţional cuprinde îndeosebi norme
de drept material şi în mică măsură norme de drept procedural, acestea din urmă fiind
112
prezente, însă, în statutele tribunalelor penale internaţionale alături de normele materiale şi
cele cu caracter organizaţional.
Faptele penale care fac obiectul de reglementare a dreptului internaţional penal sunt
atât cele prin care se aduc atingere relaţiilor paşnice dintre state, precum şi drepturilor
fundamentale ale omului, cum sunt crimele contra păcii, crimele împotriva umanităţii şi
crimele de război, cât şi cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale
pentru societatea umană sau activităţi importante pentru colaborarea internaţională, în această
categorie intrând infracţiuni cum sunt terorismul, traficul de sclavi, traficul de femei şi de
copii, distrugerea unor valori culturale, traficul de droguri, pirateria şi alte asemenea fapte.
12.3 Principiile specifice dreptului internațional penal
La baza reglementărilor de drept internaţional penal stau câteva importante principii

cărora li se adaugă , evident, principiile general recunoscute ale represiunii penale din dreptul
intern al statelor.
1) Principiul represiunii universale
Spre deosebire de dreptul intern, în care acţionează principiul teritorialităţii legii
penale, în dreptuil internaţional penal sancţionarea faptelor grave se poate face de către orice
stat, indiferent de naţionalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârşită infracţiunea ori
aceasta şi-a produs efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a
fost prins făptuitorul.
În convenţiile internaţionale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se
includ prevederi în sensul că statele părţi sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fi
comis respectivele fapte şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele
pirat în largul mării şi, capturându-le, să le supună legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fi
naţionalitatea navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai
săi şi nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau
echipajul nu au naţionalitatea sa.
2) Principiul legalităţii incriminării
Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanţie judiciară
fundamentală, în sensul că nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a
săvârşit-o nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei.
Convenţiile internaţionale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi
condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârşite, nu
constituiau un act delictuos potrivit dreptului internaţional.
3) Principiul răspunderii penale individuale
Indiferent dacă o crimă internaţională a fost săvârşită de către o persoană care
acţionează în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, in nume propriu,
răspunderea penală va reveni întotdeauna persoane respective. Se are în vedere că, indiferent
de situaţie, orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparţin
oamenilor, persoane bine determinate, care trebuie să acţioneze în cadrul normelor legale, să
se conformeze interdicţiilor impuse de legea penală internaţională.
4) Principiul imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război
Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut de Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii din 1968.
Din cuprinsul conventiei rezultă că este vorba atât de prescripţia răspunderii penale,
cât şi de prescripţia executării pedepselor.
Convenţia precizează că dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor
de stat, cât şi particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea
unei crime din categoriile menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vedere comiterii
113
acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor
fi tolerat săvârşirea lor.
Principiul a fost consacrat unlterior şi în alte documente juridice internaţionale, între
care Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a
crimelor de război, adoptată în 1974.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime
sunt că ele reprezintă cele mai grave crime de drept internaţional, că reprimarea efectivă a
acestora este un element important în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea
drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale şi că aplicare regulilor de drept intern
referitoare la prescripţia infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar avea drept rezultat
nepedepsirea crimelor încă nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnaţi în
contumacie.
5) Irelevanţa juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat
În dreptul internaţional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la
răspunderea internaţională a statelor şi în care s-a statuat fără dubiu răspunderea persoanelor
fizice pentru faptele penale săvârşite prin încălcarea normelor de drept internaţional, scuza
îndeplinirii de către autorii infracţiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi
persoanele având obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele
legalităţii internaţionale. Ca urmare, săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei
însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o
infracţiune din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice
cele mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul legalităţii internaţionale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenţii
internaţionale. În acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg
prevedea în art. 7 că: „ situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi
funcţionari, nu va fi considerată nici o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a
pedepsei”, iar în sentinţa sa tribunalul menţionat a respins categoric teoria actului de stat
invocată de apărătorii acuzaţilor, argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile
războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul pe care l-a primit din partea
statului, din moment ce statul dând acest mandat a depăşit el însuşi puterile pe care i le
recunoaşte dreptul internaţional.
6) Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală
Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acţionat din
ordinul expres al superiorului său poate să fie în anumite condiţii absolvit de răspundere
penală, un asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internaţional ordinul
superiorului nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât
autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârşită sau
ca autor al unei infracţiuni distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convenţiilor penale internaţionale, dar cu
deosebire din cele privind crimele de război.
Tribunalele de la Nürenberg şi Tokio, respingând scuza absolvitorie a ordinului
superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanţe faptul de a fi acţionat criminal din
ordin ar putea fi considerat ca un motiv de micşorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că
aceasta ar fi în interesul justiţiei.
Statutul Curţii Penale Internaţionale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, dând expresie
acestui principiu, precizează că în orice împrejurare un ordin de a comite crima de genocid
sau o altă crimă împotriva umanităţii este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru
asemenea infracţiuni nu se va putea invoca scuza unei dispoziţii primite din partea unui
guvern sau a unui superior, militar sau civil.
114
12.4 Infracțiuni internaționale și crime internaționale
12.4.1. Infracțiuni internaționale

12.4.1.1.Noţiunea de infracţiune internaţională
Trecerea în sfera internaţionalului a unor infracţiuni care în perioada clasică a
dreptului internaţional public erau de competenţa exclusivă a statelor, în cadrul dreptului
intern al acestora, ca şi apariţia unor noi infracţiuni grave, o dată cu interzicerea recurgerii la
forţa armată în relaţiile dintre state şi cu dezvoltarea generală a relaţiilor internaţionale, care
devin tot mai complexe şi impun cerinţe tot mai mari de apărare a unor valori şi a interese
comune, au determinat şi cristalizarea noţiunii de infracţiune internaţională.
Noţiunea de infracţiune internaţională este de dată mai recentă, ea fiind legată şi de
două postulate importante pentru dreptul internaţional penal şi anume că statul în relaţiile sale
este supus dreptului şi că individul poate fi făcut răspunzător pentru acţiunile ilicite ale unui
stat.
Dreptul internaţional penal s-a constituit ca ramură distinctă abia în ultimul secol, iar
răspunderea internaţională pentru săvârşirea de infracţiuni s-a adăugat celorlalte forme ale
răspunderii, îndeosebi în legătură cu crimele de război, dar şi cu săvârşirea de către persoane
particulare în timp de pace a unor infracţiuni a căror periculozitate afectează societatea umană
în întregul său, dincolo de interesele de protecţie antiinfracţională proprii fiecărui stat.
Vespasian Pella arăta că infracţiunea internaţională constituie o acţiune sau inacţiune
sancţionată de o pedeapsă pronunţată şi executată în numele comunităţii statelor.
Majoritatea autorilor care au definit infracţiunea internaţională au încadrat-o în
categoria faptelor ilicite săvârşite de către state prin reprezentanţii lor autorizaţi sau de către
persoane particulare în nume propriu, dar imputabile în toate situaţiile, sub aspectul sancţiunii
penale, unor persoane fizice.
Infracţiunea internaţională poate fi definită ca o faptă constând dintr-o acţiune sau
omisiune, săvârşită cu vinovăţie de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume
şi interes propriu, prin care se încalcă dreptul şi interesele ocrotite de dreptul internaţional şi
care este sancţionată prin incriminarea sa de către dreptul internaţional.
12.4.1.2. Elementele constitutive ale infracţiunii internaţionale
Infracţiunea internaţională se caracterizează prin următoarele elemente constitutive:
a) Elementul material, constând dintr-un act de natură fizică , voluntar, care se poate
manifesta sub două forme: ca acţiune (delicta comissiva) sau ca inacţiune ori omisiune
(delicta omissiva).
Actul material ia aspecte diferite în raport de configuraţia faptei incriminate în baza
dreptului internaţional convenţional sau cutumiar (genocid, apartheid, terorism, etc.).
b) Elementul ilicit constituie un alt factor care condiţionează existenţa infracţiunii
internaţionale, ilegalitatea fiind aceea care diferenţiază şi atrage sancţiunea penală. Caracterul
ilicit rezultă dintr-o încălcare a unei norme de drept internaţional cuprinsă fie într-o convenţie
internaţională, fie într-o cutumă, ori dintr-un act contrar echităţii şi justiţiei internaţionale.
Infracţiunile internaţionale nu pot fi reprimate dacă au intervenit anumite cauze care
înlătură caracterul ilicit al actului de violare a obligaţiei internaţionale (forţa majoră, starea de
necesitate, legitima apărare etc.) sau dacă faptele au fost săvârşite în limitele unei obligaţii
rezultând din legi sau tratate internaţionale.
c) Elementul moral. Pentru a constitui infracţiune internaţională, actul incriminat
trebuie să fie imputabil autorului. Se pune, deci, problema săvârşirii cu vinovăţie a faptei
incriminate. Aceasta presupune atât voinţa de a comite o faptă de drept internaţional penal, cât
şi conştiinţa caracterului ilicit al faptei.
115
12.4.1.3. Clasificarea infracţiunilor internaţionale
În dreptul internaţional penal, infracţiunile se pot clasifica după mai multe criterii:
1) O primă clasificare are la bază obiectul infracţiunii, în raport de care infracţiunile se
împart în:
a) Infracţiuni comise de către persoane fizice în numele sau în contul unui stat, cum ar
fi : declanşarea şi ducerea unui război de agresiune, violarea angajamentelor asumate prin
tratate internaţionale, apartheidul, genocidul etc.
b) Infracţiunii comise de către persoane particulare, în afara împuternicirii din partea
vreunei autorităţi a unui stat. În această categorie intră o multitudine de infracţiuni, între care:
terorismul, pirateria maritimă, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor sau a
conductelor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulaţia şi
traficul cu publicaţii obscene, aducerea în sclavie şi traficul de sclavi, traficul de femei şi de
copii, luarea de ostatici, munca forţată, infracţiunile împotriva bunurilor culturale etc.
2) O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul urmărit de autorul
infracţiunii, în sensul dacă acesta ( motivul sau scopul) are sau nu un caracter politic ori
ideologic. În prima categorie a infracţiunilor cu caracter politic sau ideologic se încadrează
crimele împotriva umanităţii, crimele de război, genocidul, apartheidul şi terorismul
internaţional, iar în cea de-a doua categorie intră toate celelalte infracţiuni menţionate şi altele
de acelaşi gen.
3) Un al treilea criteriu de clasificare îl constituie perioada în care au fost comise
infracţiunile, după cum acestea au fost săvârşite în timp de pace sau în timp de război, din
acest punct de vedere unele infracţiuni putând fi săvârşite numai în timp de pace, altele numai
în timp de război, iar altele atât în timp de pace cât şi în timp de război.
4) Cea de-a patra clasificare a infracţiunilor internaţionale se face după natura
obiectului împotriva căruia sunt dirijate şi căruia îi aduc atingere, cu alte cuvinte, după natura
valorilor afectate, în infracţiuni contra unor valori morale şi infracţiuni contra unor valori
materiale.
a) Din prima categorie a infracţiunilor îndreptate împotriva unor valori morale, fac
parte infracţiunile prin care se aduce atingere ordinii politice şi juridice internaţionale, cum
sunt războiul de agresiune şi terorismul internaţional, sau persoanei umane concepută ca o
valoare universală indiferent de naţionalitate, rasă sau religie şi anume vieţii, integrităţii sale
fizice sau morale, demnităţii umane, cum ar fi crimele de război, crimele împotriva umanităţii,
tratamentele inumane, scalvia şi faptele analoge sclaviei, munca forţată, traficul de stupefiante
etc.
b) Din cea de-a doua categorie, a infracţiunilor internaţionale prin care se aduce
atingere valorilor materiale, adică acele valori care pot face obiectul unei aprecieri sau
evaluări materiale şi pecuniare, se încadrează cele prin care se lezează bunurile culturale cum
sunt opere literare, ştiinţifice, artistice, de cult, etc, bunurile a căror folosinţă este
indispensabilă tuturor oamenilor, de pildă, telegraful, telefonul, cablurile şi conductele
submarine, ori bunurile a căror autenticitate sau conservare este importantă atât pentru
comunitatea statelor, cât şi pentru fiecare individ ( moneda, biletele de bancă, titlurile de
valoare şi altele).
12.4.1.4. Reglementări internaționale privind infracțiunile internaționale.
Pe lăngă abordările doctrinare in dreptul internațional există reglementări punctuale
pentru faptele frecvente ce prezintă prin consecințe și valorile lezate un înalt grad de
periculozitate pentru întreaga comunitate internaţională, fapte pe care statele s-au angajat să
le încrimineze și să le pedepsească în ordinea juridică internă printr-o serie de convenții
internaționale.
În acest sens pot fi arătate faptele considerate ca infracțiuni internaționale :
116
- Sclavajul și traficul cu sclavi incriminate prin Convenția de la Geneva din 1926
privind sclavajul și Convenția suplimentară referitoare la abolirea sclavajului, a comerțului cu
sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclavajului din 1956;
- Traficul de stupefiante incriminat prin Convenția de la Geneva pentru reprimarea
traficului ilicit al drogurilor dăunătoare din 1936, Convenția unică asupra
stupefiantelor din 1961, Convenția asupra stupefiantelor psihotrope de la Viena din
1971, Convenția O.N.U. asupra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope
din 1988;
- Comerțul cu femei și copii incriminat prin Convenţia internaţională cu privire la
traficul de femei,de la Paris din 1910, Convenția de la Geneva din 1921 pentru
suprimarea comerțului cu femei și copii, Convenția de la Geneva din 1933 privind
traficul de femei majore, Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane din
1951, Convenția pentru eliminarea oricăror forme de discriminare față de femei din
1979;
- Difuzarea de publicații pornografice incriminat prin Convenția de la Geneva
asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene din 1923;
- Falsificarea de monedă incriminată prin Convenția de la Geneva din 1929;
- Pirateria maritimă incriminată prin Convenţia asupra mării libere de la Geneva
din 1958, Convenţia asupra drepturilor mării din 1982;
- Terorismul internațional incriminat prin multiple convenții internaționale.
De altfel, datorită amplorii și recrudescenței terorismului internațional, care prin
atentatele ce sistematic au loc oriunde în lume, amenință chiar pacea și securitatea ca valori
supreme ale comunității internaționale, se poate aprecia că acesta trebuie reconsiderat ca și
calificare juridică , constituind astăzi nu numai o infracțiune internațională ci o adevărată
crimă internațională.
In consecința, urmează a fi analizat în continuare alaturi de crimele internaționale
consacrate in dreptul internațional, o analiză distinctă ce completează în final tabloul analitic
al crimelor internaționale.
12.4.2 Crime internaționale

În dreptul internațional au fost calificate ca și crime internaționale :
-crimele contra păcii;
- crimele contra umanității;
- crimele de război.
Această clasificare generala a crimelor alături de toate faptele ce constituie astfel de
crime s-a desprins din prevederile Statutelor tribunalelor militare și internaționale de la
Nürnberg și Tokio, pentru pedepsirea criminalilor de război, tribunale create la finele celui de-
al doilea război mondial in 1945, crime ce au căpătat consacrarea juridică universală prin
Rezoluțiile 3 (I) și 95 (I) ale Adunării Generale a O.N.U. din in 1946.
Ulterior conținutul acestor crime cu trimiterile la faptele incidente a fost reluat într-o
manieră mai extinsă și sistematizată prin Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în Protocoalele
adiţionale din 1977.
În ciuda diverselor critici aduse acestor Statute, mai ales sub aspectul imparțialității
actului de justiție , dată fiind caracterul ad-hoc a Tribunalelor militare și internaționale de la
Nürnberg și Tokio, totuși ulterior din păcate, proiectele Comisie de drept internațional din
cadrul O.N.U. de creare a unor instanțe internaționlale cu caracter permanent nu și-au gasit
finalitatea practică.
Ca urmare tot la soluția inființării unor astfel de instanțe internaționale cu caracter ad-
hoc s-a ajuns pentru pedepsirea autorilor crimelor săvărsite pe teritoriul fostei Yugoslavii, sau
al Ruandei înființăndu-se in anii 1993 respectiv 1994. de către Consiliul de Securitate, prin
117
rezoluții in baza Cartei O.N.U., Tribunalul internațional pentru fosta Yugoslavie,respectiv
Tribunalul internațional pentru Ruanda.
În ceea ce privește Tribunalul internațional pentru fosta Yugoslavie potrivit Statutului
in competența materială sunt prevăzute ca fapte:
-încălcări grave ale Convențiilor de la Geneva;
-violările legilor și obiceiurilor războiului ;
- genocidul;
- crimele împotriva umanității, altele decât genocidul:
Cu referire Tribunalul internațional pentru Ruanda în competența acestuia intră
următoarele fapte:
-genocidul;
-crime împotriva umanității ;
-crime de război.
Crimele de război au fost incluse și în Carta Tribunalului de la Nürnberg, care se
referă la Convenţiile de la Geneva din 1929 şi chiar la Convenţiile de la Haga din 1907
referitoare la protecţia victimelor războiului pe mare ele fiind apoi reluate şi extinse în
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în Protocoalele adiţionale din 1977.
Totuși eforturile comunității internaționale desfășurate sub egida O.N.U. pentru
crearea unor instanțe internaționale cu caracter permanent au condus pănă la urmă la in
ființarea Curții Penale Internaționale anul 1998 prin Statutul de la Roma .
În art.5 alin.1 al Statutului sunt prevăzute crimele ce sunt de competența Curții,
competență limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității
internaționale. și anume:
a) crima de genocid;
b) crimele împotriva umanității;
c) crimele de război;
d) crima de agresiune.
Conform prevederilor art.5 alin. 2 din Statut, Curtea își va exercita competența în ceea
ce privește crima de agresiune când va fi adoptată o dispoziție conform art. 121 și 123, care
va defini această crimă și va fixa condițiile exercitării competenței Curții în ceea ce o privește.
Această dispoziție va trebui să fie compatibilă cu dispozițiile pertinente ale Cartei Națiunilor
Unite.
-Crima de genocid
Este reglementată în art.6 din Statut cu următorul cuprins :
„ În scopurile statutului prin crimă de genocid se înțelege oricare dintre faptele
menționate mai jos, săvârșită cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
național, etnic, rasial sau religios, și anume:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale privind membri ai grupului;
c) supunerea cu intenție a grupului unor condiții de existență care să antreneze
distrugerea sa fizică totală sau parțială;
d) măsuri vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului;
e) transferarea forțată de copii aparținând unui grup în alt grup”
Definirea acestei crime e preluată din Convenţia O.N.U. din 1948 pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid, una dintre cele mai grave crime internaționale ce poate fi
săvărșită atât în timp de pace cât și în timp de război
-Crime împotriva umanității
Articolul 7 din Statut , în care este reglementată, are urmatorul conținut:
„1.În scopurile statutului,prin crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele
menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic
lansat împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac:
118
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forțată de populație;
e) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea
dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată
sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile din motive de
ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în
funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în
corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții;
i) disparițiile forțate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție suferințe mari sau
vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau mintale.
2. În scopurile paragrafului 1;
a) prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege comportamentul care
constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populații civile,
în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un
asemenea atac;
b) prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a impune cu intenție condiții de
viață, ca privarea accesului la hrană și la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei
părți a populației;
c) prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul
sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe
umane, în special de femei și copii;
d) prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege fapta de a deplasa în mod
forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se
află legal, fără motive admise în dreptul internațional;
e) prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție durere sau suferințe acute, fizice
sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui
termen nu se extinde la durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care
sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele;
f) prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală a unei femei însărcinate în mod
forțat, cu intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte violări
grave ale dreptului internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca
având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate;
g) prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și grav de drepturi fundamentale cu
violarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivității
care face obiectul acesteia;
h) prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane analoage celor vizate la
paragraful 1, comise în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de
dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și
cu intenția de a menține acest regim;
i) prin dispariții forțate de persoane se înțelege cazurile în care persoanele sunt
arestate, deținute sau răpite de către un stat ori o organizație politică sau cu autorizarea,
sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că
aceste persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul
unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii pe o perioadă prelungită.
119
3. În scopurile prezentului statut, prin termenul sex se înțelege unul sau celălalt sex,
masculin ori feminin, după contextul societății. El nu implică nici un alt sens.”
-Crime de război
Aceste crime sunt prezentate în art.8 din Statut care are următorul conținut :
„1. Curtea are competență în ceea ce privește crimele de război, îndeosebi când aceste
crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o serie de crime
analoage comise pe scară largă.
2. În scopurile statutului, prin crime de război se înțelege:
a) infracțiunile grave la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, și anume oricare
dintre faptele menționate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de
dispozițiile convențiilor de la Geneva:
(i) omuciderea intenționată;
(ii) tortura și tratamentele inumane, inclusiv experiențele biologice;
(iii) fapta de a cauza cu intenție suferințe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică
ori sănătatea;
(iv) distrugerea și însușirea de bunuri, nejustificate de necesități militare și executate
pe scară largă într-un mod ilicit și arbitrar;
(v) fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească
în forțele unei puteri inamice;
(vi) fapta de a priva cu intenție un prizonier de război sau oricare altă persoană
protejată de dreptul său de a fi judecată regulamentar și imparțial;
(vii) deportarea sau transferul ilegal ori detenția ilegală;
(viii) luarea de ostatici;
b) celelalte violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile conflictelor armate

internaționale în cadrul stabilit al dreptului internațional, și anume una dintre faptele ce
urmează:
(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populației civile în general sau
împotriva civililor care nu participă direct la ostilități;
(ii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva bunurilor cu caracter civil, adică a
celor care nu sunt obiective militare;
(iii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva personalului, instalațiilor,
materialului, unităților sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau
de menținere a păcii conform Cartei Națiunilor Unite, cu condiția ca acestea să aibă dreptul la
protecția pe care dreptul internațional al conflictelor armate o garantează civililor și bunurilor
cu caracter civil;
(iv) fapta de a lansa intenționat un atac știind că el va cauza în mod incidental pierderi
de vieți omenești în rândul populației civile, răniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor cu
caracter civil sau daune extinse, de durată și grave, mediului înconjurător care ar fi vădit
excesive în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat;
(v) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, orașe, sate, locuințe sau
construcții care nu sunt apărate și care nu sunt obiective militare;
(vi) fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după ce a depus armele sau
nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiții;
(vii) fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele
militare și uniforma inamicului sau ale Organizației Națiunilor Unite, precum și semnele
distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva și, făcând aceasta, de a cauza pierderi de
vieți omenești sau răniri grave;
(viii) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă, a unei părți a
populației sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupă, sau deportarea ori transferarea în
120
interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalității sau a unei părți a populației din acest
teritoriu;
(ix) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei,
învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor și
locurilor unde bolnavii sau răniții sunt adunați, cu condiția ca aceste construcții să nu fie
obiective militare;
(x) fapta de a supune persoanele unei părți adverse căzute în puterea sa la mutilări ori
la experiențe medicale sau științifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament
medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane, ci care atrag
moartea acestora sau le pun grav sănătatea în pericol;
(xi) fapta de a omorî sau răni prin trădare indivizi aparținând națiunii sau armatei
inamice;
(xii) fapta de a declara că nu va fi îndurare pentru învinși;
(xiii) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile în
care aceste distrugeri sau confiscări ar fi imperios ordonate de necesitățile războiului;
(xiv) fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și
acțiunile cetățenilor părții adverse;
(xv) fapta unui beligerant de a constrânge cetățenii părții adverse să ia parte la
operațiunile de război îndreptate împotriva țării lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui
beligerant înainte de începerea războiului;
(xvi) jefuirea unui oraș sau a unei localități, chiar luate cu asalt;
(xvii) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;
(xviii) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate și orice lichide, materii
sau procedee analoage;
(xix) fapta de a utiliza gloanțe care se dilată sau se aplatizează cu ușurință în corpul
uman, cum sunt gloanțele al căror înveliș dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt
perforate de tăieturi;
(xx) fapte de a folosi arme, proiectile, materiale și metode de luptă de natură să
cauzeze daune de prisos sau suferințe inutile ori de a acționa fără discriminare cu violarea
dreptului internațional al conflictelor armate, cu condiția ca aceste arme, proiectile, materiale
și metode de luptă să facă obiectul unei interdicții generale și ca ele să fie înscrise într-o anexă
a prezentului statut, pe cale de amendament adoptat potrivit dispozițiilor art. 121 și 123;
(xxi) atingerile aduse demnității persoanei, îndeosebi tratamentele umilitoare și
degradante;
(xxii) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel cum
aceasta a fost definită la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de
violență sexuală constituind o infracțiune gravă la convențiile de la Geneva;
(xxiii) fapta de a utiliza prezența unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru a
evita ca anumite puncte, zone sau forțe militare să nu fie ținta operațiunilor militare;
(xxiv) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor, materialului, unităților
și mijloacelor de transport sanitar și a personalului care folosește, conform dreptului
internațional, semnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva;
(xxv) fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca metodă de război, privându-i de
bunurile indispensabile supraviețuirii, inclusiv împiedicându-i intenționat să primească
ajutoarele prevăzute de convențiile de la Geneva;
(xxvi) fapta de a proceda la recrutarea și înrolarea copiilor de vârstă mai mică de 15
ani în forțele armate naționale sau de a-i face să participe activ la ostilități;
c) în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internațional, violările grave ale
art. 3, comun celor 4 Convenții de la Geneva din 12 august 1949, și anume oricare dintre
faptele menționate mai jos, comise împotriva persoanelor care nu participă direct la ostilități,
121
inclusiv membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase în
afara luptei din cauza bolii, rănirii, detenției sau din orice altă cauză:
(i) atentatele la viața și la integritatea corporală, mai ales omorul sub toate formele
sale, mutilările, tratamentele cu cruzime și tortura;
(ii) atingerile aduse demnității persoanei, mai ales tratamentele umilitoare și
degradante;
(iii) luările de ostatici;
(iv) condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, date de
un tribunal legal constituit și cu respectarea garanțiilor judiciare general recunoscute ca
indispensabile;
d)lit. c) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter

internațional și nu se aplică deci situațiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt
insurecția, actele izolate și sporadice de violență și actele de natură similară;
e) celelalte violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu
prezintă un caracter internațional, în cadrul stabilit de dreptul internațional, și anume oricare
dintre următoarele fapte:
(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populației civile în general sau
împotriva persoanelor civile care nu participă direct la ostilități;
(ii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor, materialelor, unităților și
mijloacelor de transport sanitar și a personalului care utilizează, conform dreptului
internațional, însemnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva;
(iii) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului, instalațiilor,
materialului, unităților sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau
de menținere a păcii, conform Cartei Națiunilor Unite, cu condiția ca acestea să aibă dreptul la
protecția pe care dreptul internațional al conflictelor armate îl garantează civililor și bunurilor
cu caracter civil;
(iv) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva construcțiilor consacrate religiei,
învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor și
locurilor unde sunt adunați bolnavi și răniți, cu condiția ca aceste clădiri să nu fie obiective
militare;
(v) jefuirea unui oraș sau a unei localități, chiar luate cu asalt;
(vi) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel este definită
la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală
constituind o violare gravă a art. 3 comun celor 4 convenții de la Geneva;
(vii) fapta de a proceda la recrutarea și înrolarea copiilor în vârstă mai mică de 15 ani
în forțele armate sau în grupări armate ori de a-i face să participe activ la ostilități;
(viii) fapta de a ordona deplasarea populației civile pentru considerente având legătură
cu conflictul, în afara cazurilor în care securitatea civililor sau imperativele militare o cer;
(ix) fapta de a ucide sau a răni prin trădare un adversar combatant;
(x) fapta de a declara că nu va exista îndurare pentru învinși;
(xi) fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei alte părți la conflict, căzute
în puterea sa, la mutilări sau experiențe medicale ori științifice care nu sunt nici motivate de
un tratament medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane și care
atrag moartea acestora sau le pun în mod serios sănătatea în pericol;
(xii) fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, în afară de cazul în
care aceste distrugeri sau confiscări sunt imperios ordonate de necesitățile conflictului;
f) lit. e) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter

internațional și nu se aplică deci situațiilor de tulburări și de tensiuni interne, cum sunt
122
insurecțiile, actele izolate sau sporadice de violență sau alte acte de natură similară. Lit. e) a
paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat,
autoritățile guvernului acestui stat și grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate
între ele.
3. Nici o prevedere din paragraful 2 lit. c) și e) nu afectează responsabilitatea unui
guvern de a menține sau restabili ordinea publică în stat ori de a apăra unitatea și integritatea
teritorială a statului prin toate mijloacele legitime.”
-Crima de agresiune
Deși crima de agresiune este de competența Curții, așa cum rezultă din articolul 5 lit.d)
din Statut totuși dată fiind dificultatea și complexitatea elementelor asupra cărora statele părți
la Statut trebuiau să se pună de acord s-a convenit ca definirea acestei crime să se facă ulterior
prin amendamente și in cadrul unei Conferințe de revizuire a Statului, așa cum se prevede în
articolele 121 și art 123 din Statut.
O asemenea definire urma să aibă în vedere și definirea agresiunii conform Rezoluţiei
nr. 3314 (XXIX din 1974 a Adunarii Generale a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 3314 ce nu avea
forță juridică obligatorie.
De altfel, definirea agresiunii a și fost făcută in cadrul Conferinței de de la Kampala
din 2010 de Revizuire a Statutului Curții Penale Internaționale, definiție ce include în
conținutul ei, planificarea, inițierea sau executarea de către o persoană aflată efectiv în poziția
de a exercita controlul asupra sau de a conduce acțiunea politică sau militară a unui stat, a
unui act de agresiune care, prin caracterul, gravitatea sau scara sa, constituie o violare
manifestă a Cartei O.N.U.
1.Care sunt principiile specifice dreptului internațional penal?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Care sunt crimele de competența Curții Penale Internaționale prevăzute în art. 5 din
Statut?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
123
12.5. Lucrare de verificare
Crimele internaționale.

12.6. Bibliografie
Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
124
-Unitatea de învățare 13 –
TERORISMUL INTERNAȚIONAL
13.1 OBIECTIVE
13.2 DEFINIRE
13.3 FORME DE MANIFESTARE A TERORISMULUI ACTUAL
13.4 REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND TERORISMUL
13.5 INITIATIVE ROMĂNESTI PRIVIND COMBATEREA TERORISMULUI
13.7 BIBLIOGRAFIE
13.1 Obiective
Dobândirea de cunoștințe în analiza terorismului internațional din punctul
de vedere al dreptului internațional public.
13.2 Definire
Ca expresie, cuvântul „terorism”, provine din cuvântul francez „terrorism”, trăgându-

şi sorgintea de bază din noţiunea de „teroare”, provenită la rându-i din expresia franceză
„terreur” sau latinescul „terror-oris”. Prin „teroare” se înţelege acea stare de „groază”, spaimă,
frică, provocată intenţionat prin ameninţări sau prin alte mijloace de intimidare sau de
timorare
Aşadar, terorismul este un fenomen care în manifestarea sa criminală provoacă
teroare, ţintele sale predilecte fiind oamenii politici, instituţii sau edificii emblematice pentru
un stat, iar locurile alese fiind de preferinţă cele publice, acţiunea lor criminală rănind sau
secerând mulţimi de oameni inocenţi, publicitatea şi răsunetul unor astfel de manifestări
criminale, identificându-se cu scopul propus, acela de a atrage atenţia întregii lumi asupra
revendicărilor sau ideologiilor lor neîmplinite.
Unii autori consideră că terorismul este un comportament destinat să producă o
panică extremă şi cel mai adesea o teroare colectivă ce urmăreşte atât realizarea unor efecte
fizice, dar mai ales psihologice. Se poate vorbi de producerea unei frici generalizate în rândul
populaţiei.
Alţi autori consideră că terorismul este o formă de violenţă politică ce are următoarele
caracteristici speciale:
- este premeditată şi urmăreşte să se creeze un climat de teroare şi teroare extremă;
- este direcţionată către o audienţă şi un obiectiv de mai mare amploare decât
victimele imediate ale violenţei;
- implică atacuri împotriva unor ţinte întâmplătoare şi simbolice, inclusiv
împotriva civililor;
- actele de violenţă comise sunt considerate anormale de societatea în care se
produc, în sensul că ies din tiparul normelor sociale, creând astfel un sentiment de groază;
Prin folosirea terorismului se încearcă influenţarea comportamentului politic într-un
anumit mod, de exemplu pentru a-i forţa pe oponenţi să accepte una sau mai multe cereri ale
teroriştilor, pentru a provoca o reacţie de şoc sau a servi drept catalizator într-un conflict mai
amplu sau de a face publicitate unei cauze politice sau religioase, pentru a atrage adepţi care
să ducă la îndeplinire atacuri violente sau a da frâu liber urii profunde şi setei de răzbunare şi
pentru a contribui la subminarea guvernelor şi a instituţiilor desemnate de terorişti ca inamici.
125
De asemenea, tot privit prin prisma violenţei politice se consideră de alţi cercetători în
domeniul terorismului că terorismul ar putea fi socotit o formă de conflict politic de
intensitate scăzută, sub pragul de violenţă al operaţiunilor militare recunoscută ca atare.
Şi în România, în doctrina de specialitate vizând terorismul internaţional, ilustrul
reprezentant şi eminentul nostru jurist Vespasian Pella afirma că: „terorismul nu este
niciodată un delict politic şi nici un delict social, ci coruperea unui scop politic şi social”
De altfel, Vespasian Pella este cel care și-adus o prețioasă contribuție la adoptarea
Convenției pentru prevenirea și combatere a terorismului din 1937 care n-a mai putut să fie
pusă în practică datorită izbucnirii celui de-al doilea război mondial. La acea vreme , conform
acestei Convenții actele de terorism reprezentau acte criminale indreptate împotriva unui stat
cu intenția de a crea o stare de teroare în mințile indivizilor sau al unui grup de persoane sau
opiniei publice. În continuare Convenția identifica drept componente ale actului terorist – intr-
o privire de ansamblu- acțiunile intenționate cauzatoare de moarte sau provocatoare de răni
grave împotriva șefilor de stat și familiilor acestora sau persoanelor însărcinate cu funcții
publice.
O constatare sugestivă şi plină de interes sub aspectul definirii terorismului este
reliefată de doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden. Ei au strâns 109 definiţii
academice şi oficiale ale terorismului şi le-au analizat principalele lor elemente. Dintre
acestea au fost exemplificate şi cele mai reprezentative sau sugestive exprimate în S.U.A.,
Germania şi Marea Britanie.
Astfel, grupul de lucru al vicepreşedintelui S.U.A. (1986) definea terorismul ca „ ...
utilizarea ilegală sau ameninţarea cu violenţa a persoanelor sau a proprietăţilor acestora pentru
atingerea unor obiective politice şi sociale. În general, are ca scop intimidarea sau forţarea
unui guvern, a unor persoane ori a unor grupuri să-şi schimbe comportamentul sau politicile”
Departamentul de stat al S.U.A. are o poziţie mai practică şi nuanţată definind
terorismul ca fiind „violenţa premeditată motivată politic, îndreptată împotriva unor ţinte
noncombatante de grupuri subnaţionale ori de agenţi de stat clandestini, având de obicei
scopul de a influenţa un public”
În Germania, Oficiul pentru protecţia Constituţiei fostei R.F.G. definea terorismul
drept „lupta de lungă durată pentru atingerea unor obiective politice ... prin atacuri împotriva
vieţii şi proprietăţii altor persoane, mai ales prin delicte extrem de grave după cum se vede în
articolul 129a, sec. I din Codul Penal (în special crimă, omucidere, răpire în scop de şantaj,
incendiere criminală, atentat cu explozivi) sau prin alte acţiuni violente care pregătesc
acţiunile criminale menţionate”
O definiţie a terorismului din Marea Britanie are următoarea formulare: „Din punct de
vedere legal terorismul reprezintă utilizarea violenţei în scopuri politice şi cuprinde toate
tipurile de violenţă care urmăresc inducerea sentimentului de frică în rândul populaţiei sau al
unei părţi din populaţie.
Din cuprinsul definiţiilor enunţate mai sus, ca de altfel din ansamblul celor 109
definiţii la care făceau referire cercetătorii olandezi de la Universitatea din Leiden rezultă trei
elemente comune esenţiale generalizatoare ce vizează terorismul şi anume:
- utilizarea violenţei;
- obiectivele politice;
- intenţia de a induce frica într-o populaţie ţintă.
Lipsa unei definiţii a terorismului general acceptate a fost analizată pe larg de doctrina
juridică. Pe baza convenţiilor sectoriale şi a rezoluţiilor relevante, doctrina a identificat un
sens de bază al terorismului care, discutabil, ar putea fi considerat ca o definiţie minimală a
terorismului internaţional, cu privire la care s-a ajuns la un consens: „Majoritatea definiţiilor
au o bază comună – terorismul este utilizarea violenţei şi impunerea fricii pentru a atinge un
scop anume”
126
Sigur este greu să defineşti terorismul, să-l poţi cuprinde într-un concept, însă poate fi
identificat ca şi formă de manifestare prin caracteristici definitorii ce pot fi grupate în patru
mari categorii cu privire la: a) obiective; b) strategii; c) operaţii; d) organizare.
a) Obiective
Obiectivul urmărit în activităţile teroriste este eminamente politic.
In fond acest ţel politic marchează diferenţa dintre terorism şi alte acte criminale care
provoacă o teroare colectivă.
În atingerea ţelurilor politice terorismul a fost adesea denumit „ tactica ultimei soluţii”.
b) Strategii
Ca strategie terorismul recurge la folosirea panicii. Folosirea panicii e însă în strânsă
legătură cu publicitatea ce constituie un alt element indispensabil al strategiei utilizate.Astfel,
pentru ca teroriştii să poată instaura frica ei trebuie să facă publicitate prin acţiunile lor.
Dar mai întâi trebuie să păstreze secretul absolut asupra planificării şi desfăşurării unui
atac, focalizarea opiniei publice prin publicitate urmând a se face după atac. Cu cât
publicitatea este mai mare, cu atât mai mult este apreciată de terorişti reuşita acţiunii lor.
Din păcate, deşi o atare publicitate la nivelul unei audienţe mondiale ar avea costuri
imense, totuşi ea este prezentă cu infime costuri financiare oriunde în lume în acele momente
de groază, spaimă în colectivitate ce urmează oricărui atac terorist.
c) Operaţii
Cea mai importantă caracteristică operaţională a terorismului este folosirea
premeditată a ameninţării cu violenţa. Acolo unde acest element lipseşte, oricât de gravă ar fi
fapta, ea nu poate fi calificată ca şi act terorist.
d) Organizare
Din acest punct de vedere de menţionat că terorismul se practică cel mai adesea în
grup, fiind foarte rare cazurile de indivizi singulari, neafiliaţi la un grup.
Simpla apartenenţă la un grup poate deveni un element motivaţional mai important
chiar decât doctrina sau scopurile politice ale grupului.
Grupurile teroriste sunt, de regulă, restrânse ca număr, ele putând deveni mici unităţi
operative în cadrul unor organizaţii mari.
La caracteristicile acţiunilor teroriste se poate adăuga şi preţul scăzut al operaţiunilor,
costul pregătirii operaţiunilor teroriste fiind extrem de redus în comparaţie cu preţurile impuse
de instruirea şi echiparea forţelor convenţionale.
Iată poate şi motivaţia utilizării terorismului, de regulă, de organizaţiile sau ţările cu
potenţial financiar scăzut.
După cum se poate observa, violenţa este elementul dominant al definirii terorismului.
Cum astăzi această violenţă a teroriştilor se manifestă nu numai în interiorul unui stat
– violenţa aplicată de state împotriva propriilor cetăţeni – dar mai ales în afara graniţelor
statelor, cum se întâmplă îndeosebi în zilele noastre – violenţa unor organizaţii teroriste din
anumite state sau chiar a unor state îndreptată împotriva altor state – se constată o
recrudescenţă de nestăpânit a terorismului internaţional în detrimentul terorismului intern.
În aceste situaţii sau împrejurări se poate caracteriza terorismul internaţional, aşa cum
au făcut-o şi alţi autori, ca o formă de purtare a unui război, o prelungire a războiului clasic.
Foarte sugestiv este exprimat acest adevăr în formularea „Nu mai există pace, nu mai
există război, ci doar terorism”.
Această violenţă excesivă e săvârşită printr-o multitudine de mijloace şi metode prin
care teroriştii acţionează şi anume:
- atentate la viaţa unor persoane sau grupuri de persoane ce aparţin unei alte rase,
religii, origini naţionale;
- asasinatele, mai ales cele politice;
- deturnarea de avioane pe cursele interne sau internaţionale;
- luarea de ostatici sau răpirile de diplomaţi;
127
- explozii;
- incendiile;
- atacurile armate;
- aruncarea de bombe sau substanţe chimice ce pun în pericol viaţa oamenilor;
- distrugerea unor instituţii şi edificii emblematice pentru un stat;
- sabotajul căilor ferate, a instalaţiilor industriale şi a mijloacelor de
telecomunicaţii;
- punerea în pericol a unor centrale nucleare, ruperea de diguri, barajuri;
- producerea unor boli alimentare contagioase;
- utilizarea în scopuri criminale a reţelelor internaţionale computerizate, a internet -
ului;
- aruncarea de substanţe ce sunt utilizate la fabricarea armelor chimice,
bacteriologice sau nucleare sau chiar folosirea acestor arme de distrugere în masă în măsura în
care ar fi în posesia lor.
- atacurile sinucigașe
Analizând toate aceste metode şi mijloace prin care teroriştii trebuie să-şi atingă ţintele
fixate sau programate se poate constata că activităţile teroriştilor pot fi reduse la trei categorii
de acţiuni:
a) Acţiuni ce vizează bunurile;
b) Acţiuni ce vizează persoanele;
c) Acţiuni ce vizează atât bunurile cât şi persoanele;
Nu în ultimul rând, de precizat că astăzi proliferează mai mult ca oricând atacurile
sinucigaşe prin metode inimaginabile- cum este ,de pildă, intrarea într-o mulțime de oameni
cu un camion și omorârea prin strivire a zeci și sute de oameni- un atare mijloc de săvârşire a
actelor teroriste completând „panoplia” enumerată mai înainte fără însă a se epuiza
diversitatea şi varietatea acestor mijloace şi metode cu care au acţionat teroriştii sau cu care
vor acţiona în viitor.
Aceste acte sinucigaşe sunt pecetea fanatismului care domină acţiunea teroriştilor, un
fanatism religios, conform căruia moartea reprezintă sacrificiul suprem pentru o cauză
săvârşită dintr-o poruncă divină de nimicire a necredincioşilor în numele lui Allah, singurul
Dumnezeu al întregii lumi.
Se desprinde astfel că, pe lângă motivaţia politică, domină şi motivaţia religioasă cu
accente prioritare chiar, teroriştii sinucigaşi, ca martiri, încercând să atragă atenţia comunităţii
şi chiar a lumii asupra revendicărilor, pentru care sunt în stare să-şi ia viaţa, cu credinţa
inoculată că-şi îndeplinesc o misiune sfântă, considerând că astfel de acte teroriste sinucigaşe
pot constitui suportul unor schimbări radicale în lumea contemporană în conformitate cu
scopurile propuse.
O astfel de schimbare radicală este și aceea a crearii unui nou stat care să asigure
apărarea valorilor tradiționale ale lumii musulmane, ale islamului, amenințate de valorile
democatice apărate și promovate mai ales de S.U.A . alături de aliatul său fidel Israel, care
trebuie să părăsească tinuturile ocupate din Orientul Mijlociu și să facă loc unui alt stat și
anume statul islamic. Promotorul unei astfel de ideologii politice și religioase îmbrățisate de
fundamentalismul islamic este I.S.I.S (Islamic State în Iraq and Syria sau
D.A.E.S.H.echivalentul arab al acronimului în limba engleză) organizație ce a revendicat in
ultimul timp atentatele teroriste sinucigașe ce au îndoliat Europa.
Faţă de cele arătate,in faţa recrudescenţei şi proliferării acestui fenomen care
afectează grav valorile supreme ale comunităţii internaţionale, pacea şi securitatea, cred că
astăzi ar trtebui să existe o suficientă voinţă politică de a incrimina terorismul ca şi crimă
internaţională trecăndu-se, astfel, de la definirea ca și infracțiune internațională depre care s-a
făcut vorbire mai înainte la definirea juridică a unei crime internaționale cu consecințele ei
128
firești de pedepsire a autorilor fie ei persoane fizice, organizații sau state care săvârșesc sau
ajută la săvârșirea atacurilor teroriste mai ales sinucigașe care se succed într-o cadență
cutremurătoare astăzi .
Paradoxal există terorism internaţional ce îngrozește lumea dar nu există crimă
internaţională.
Desigur există convenții internaționale ce obligă statele părți să incrimineze și să
pedepsească diferite acte de terorism comise pe teritoriul lor sau convenții internaționale prin
care statele se angajează la diferite modalități de cooperare cum este extrădarea sau
predarea, dar este posibil ca ţara unde este prins sau unde se refugiază teroristul ce-a comis
atentatatul într-o altă țară să nu dorească să-l pedepsească , să-l extădeze sau să-l predea
statului victimă pentru a-l pedepsi.
Aceasta, deorece, de pildă , în plan internaţional nu se face distincţia dintre terorişti şi
grupările care luptă pentru autodeterminare pentru crearea unui stat – cum ar fi, de pildă,
statul palestinian – luptă legitimată de dreptul internaţional.
Mai concret, ca și exemplu , acelaşi palestinian care pune la cale un atac terorist si
ucide o mulţime de evrei este văzut pe de o parte ca luptător pentru libertate de către ceilalţi
palestinieni, iar pe de altă parte este văzut ca terorist de către statul Israel.
De aceea în decursul timpului în legătură cu terorismul în convenţiile
internaţionale se foloseşte un limbaj excesiv de precaut, prudent, marcat de evitarea
termenului de „terorist” sau „act terorist”.
Cu atât mai mult nu a existat voinţa statelor de a incrimina terorismul în special a
statelor arabe ca şi crimă internaţională cum a fost la Conferința de la Roma privin adoptarea
Statutului Curții Penale Internaționale din 1998 unde s-a discutat , dar fără rezultat
posibilitatea introducerii terorismului ca și crimă internațională de competența Curții.
De altfel, instanţa judiciară internaţională penală abilitată să judece cele mai grave
crime împotriva păcii şi securităţii cum este actuala Curte Penală Internaţională are
competenţa de a judeca crime, cum sunt crima de genocid, crima împotriva umanităţii, crima
de agresiune şi nicidecum crima de terorism.
De menționat, totuși, ca in cadrul Conferinței de la Roma deși nu s-a putut ajunge la
un consens asupra definirii crimei de terorism,totuși , într-o rezoluție anexată Actului Final se
recomandă ca pe viitor o Conferință de Revizuire să ia din nou în dezbatere crima privind
terorismul pentru a se ajunge la o definiție acceptabilă de câtre Statele Părți care să fie inclusă
în competența Curții ,Conferință de Revizuire ce a avut loc în 2010 dar in care s-a convenit
asupra crimei de agresiune- trecută in competența Curții dar nedefinita- și nu și asupra crimei
de terorism.
De precizat, că in definirea crimei internaționale de terorism se poate face trimitere și
la identificarea elementelor acestei crime conform practicii Tribunalului special pentru
Liban creat prin Rezoluția Consiliului de Securitate al O.N.U. 1664 ( 2006) adoptată în
temeiul a Capitolul VII din Carta O.N.U. în scopul judecării persoanelor responsabile pentru
atacul terorist din 2015 soldat cu moartea fostului premier libanez Rafiq Hariri și a altor 22 de
persoane.
În decizia interlocutorie din 16 februarie 2011, Camera de apel a Tribunalului special
a recunoscut existenţa unei reguli de drept cutumiar internaţional, potrivit căreia crima de
terorism ar include intenţia de a comite o faptă (dolus), intenţia specială de a răspândi teama şi
de a constrânge autorităţile (dolus specialis), precum şi săvârşirea concretă a faptei şi
caracterul său transnaţional.
Tribunalul special a arătat: „După cum vom vedea, multe tratate, rezoluţii ale ONU şi
practica judecătorească a statelor demonstrează formarea unei opinio juris generale în
comunitatea internaţională, însoţită de o practică respectând o astfel de opinio, astfel încât o
regulă de drept cutumiar internaţional referitoare la crima internaţională de terorism, cel puţin
în timp de pace, a apărut într-adevăr. Această regulă de drept cutumiar trebuie să reunească
129
următoarele trei elemente-cheie: (i) comiterea faptei criminale (cum ar fi omuciderea, răpirea,
luarea de ostatici, distrugerea şi aşa mai departe sau ameninţarea comiterii unui astfel de act;
(ii) intenţia de a răspândi frica în populaţie (ceea ce ar presupune în general crearea unui
pericol public) sau obligarea directă sau indirectă a unei autorităţi naţionale sau internaţionale
de a întreprinde un demers sau de a se abţine de la întreprinderea lui; (iii) când fapta implică
un element transnaţional”
Există astfel precedente judiciare pentru definire crime de terorim internațional in
cadrul unui Tribunal Special constituit ad-hoc ce poate fi folosit și în definirea acestei crime
de terorism internațional, definire ce poate fi consacrată, de această dată, în jurisdicția unei
instanțe internaționale permanente cum este Curtea Penală Internațională care să fie instanța
competentă să o investigheze, să o judece și să pedepsească pe autorii ei.
13.3 Forme de manifestare a terorismului actual
13.3.1 Atentate comise

Astăzi, terorismul în toate formele şi manifestările sale constituie una dintre cele mai
grave ameninţări la viaţa noastră de zi cu zi, la liniștea firească, la pace şi securitate.
Elementele sale definitorii analizate de altfel mai înainte, sunt frica şi violenţa,
subsumate unui scop politic sau unei revendicări, cauze asupra cărora vor să atragă atenţia
lumii, să le legitimeze.
În acest scop al unei publicităţi răsunătoare cu costuri infime – ştim cât de mult costă
publicitatea – terorismul îşi are ţintele sale predilecte, care azi sunt mai mult ca oricând nu
oamenii politici, instituţii sau edificii emblematice pentru un stat, ci mai ales oameni
nevinovaţi, acţiunea criminală planificată secerând sau rănind mulţi astfel de oameni, în cele
mai aglomerate locuri publice, îndoliind astfel familia, comunitatea, societatea, fie ea
naţională sau internaţională.
Privind retrospectiv s-ar putea spune că momentul crucial privind terorismul, acest
flagel mondial, a fost 11 septembrie 2001 în S.U.A, când a avut loc cel mai sângeros atentat
terorist din istoria sa. Atunci 18 terorişti sinucigaşi au catapultat 4 avioane în „inima”
Americii, două dintre ele lovind celebrele turnuri World Trade Center, un alt avion
Pentagonul, iar al patrulea prăbuşindu-se în drumul probabil către Casa Albă. A fost un
cutremurător masacru soldat cu peste 3000 de victime omeneşti, pasageri din avioane, dar şi
mii de oameni nevinovaţi din 60 de ţări ale lumii, majoritatea americani şi britanici, a căror
vină a fost aceea că întâmplător, în cea mai neagră zi a Americii, 11 septembrie 2001, în
prima parte a zilei, pentru un motiv sau altul, ca oameni de afaceri sau ca turişti, se aflau în
celebrele Turnuri ce au sfârşit apoi pentru totdeauna odată cu ei.
Atunci s-a format o coaliţie globală împotriva terorismului, a fost atacat şi ocupat
Afganistanul care adăpostea pe Osama bin Laden, liderul Al Qaida, organizatorul acestor
atentate, dar în zadar, pentru că deşi pe moment terorismul s-a atenuat, mai târziu a acţionat
cu aceeaşi virulenţă ca şi înainte.
Tot în numele Al Qaida a avut loc, la data de 11 martie 2004, un cumplit atac terorist
în Spania, cel mai sângeros din istoria Europei. La acea dată, în dimineaţa acelei zile la
Madrid în gara Atocha, în patru trenuri pline de călători au explodat patru bombe puse în
fiecare tren, atentat terorist soldat cu 190 de morţi - printre care şi 16 români - şi 1900 de
răniţi.
La fel ca şi atacul din 11 septembrie 2001 din America şi cel din 11 martie 2004 din
Spania a fost revendicat de organizaţia Al Qaeda.
Primul atac în America era săvârşit în numele Islamului împotriva necredincioşilor
americani care ocupă pământuri sfinte din Peninsula Arabică şi care sunt aliatul fidel al
Israelului, stat creat de englezi şi americani la finele celui de-al doilea război mondial in
mijlocul lumii islamice.
130
Cel de-al doilea atac terorist,din Spania, care a avut loc în preajma alegerilor a avut ca
scop căderea guvernului, premierului la acea dată ce se dovedise aliatul fidel al SUA şi Marii
Britanii trimiţând trupe în război împotriva Irakului, război declanşat tot de SUA prin pretexte
false că Irakul ar deţine arme de distrugere în masă ceea ce a determinat invadarea Irakului şi
prezenţa americană şi-n această ţară.
Ulterior, în timp, treptat, mai ales după capturarea şi uciderea lui Osama bin Laden –
la circa 10 ani după atentatele teroriste din America din 11 septembrie 2001- în prim plan ca
organizaţie teroristă a apărut ISIS, aşa zisul stat islamic care luptă pentru crearea unui astfel
de stat pe teritoriul Siriei aflată în război civil, pe care-l ocupă aproape pe jumătate, precum şi
pe o mare parte din teritoriul Irakului, mai instabil astăzi decât înainte de intervenţia
americano-britanică în această ţară.
De aici din Siria, de la Statul Islamic porneşte astăzi valul de terorişti ce au săvârşit
atentatele de la Paris din 2015 şi de la Bruxelles din 2016
Astfel în ziua de 7 ianuarie 2015 redacția unei publicații de satiră din Paris Charlie
Hebdo care publicase anterior caricaturi cu profetul Mahomed a fost luată cu asalt de doi frați
franco-algerieni, jidahiști Said și Cherif Kouachi care au deschis focul și au ucis 11 oameni în
sediu , împucând mortal și un polițist în timp ce fugeau.
Acest atac a fost urmat in același an, 2015 tot la Paris de un alt atac terorist, unul
dintre cele mai grave atentate din întreaga istorie a Franţei.
Astfel în data de 13 noiembrie 2015 un grup de jihadişti ai Statului Islamic înarmaţi cu
puşti de asalt şi explozibil au atacat în mai multe zone din Paris cum este zona Stade de
France unde a avut loc un meci de fotbal între Franţa şi Germania, iar alte atacuri coordonate
au fost săvârşite la cafenele din Paris şi la sala de concerte Bataclan soldate cu moartea a 130
de persoane şi a peste 350 de răniţi. Acesta a fost unul dintre cele mai grave atentate din
întreaga istorie a Franţei.
Autorul principal Salah Abdeslam reuşeşte să fugă şi după ce este arestat în Belgia în
anul 2016 are loc de asemenea cel mai grav atentat la Bruxelles. Astfel în dimineaţa zilei de
22 martie 2016 trei explozii s-au produs la Bruxelles, două la aeroportul din Zaventem şi a
treia la o distanţă de o oră în staţia de metrou Maclbeek, aproape de „inima” instituţiilor
europene toate soldate cu 31 de morţi şi 270 de răniţi
Un alt atentat tot cu consecinţe devastatoare are loc de această dată la Nisa pe 14
iulie 2016, odată cu sărbătorirea Zilei Naţionale a Franţei, când un camion intră în mulţimea
adunată, înregistrându-se peste 80 de morţi şi sute de răniţi .
De asemenea nici Germania nu a scăpat de atacurile teroriste care au îngrozit Europa.
Astfel pe 22 iulie 2016 un atac armat a avut loc la Munchen soldat cu moartea a nouă
persoane şi rănirea altora, atacatorul un germani-irania, deschizând focul către mai multe
persoane dintr-un restaurant McDonald’s apoi într-un centru comercial, după care a fugit şi
ulterior a fost găsit sinucis.
Iar tot un atac petrecut în Germania cu consecinţe tragice a avut loc în data de 19
decembrie 2016 când un camion a intrat în mulţimea ce se afla în târgul de Crăciun din
Berlin, producând 12 morţi şi mai mulţi răniţi, atentatul fiind revendicat de organizaţia
teroristă Statul islamic.
De asemenea valul de atentate cuprinde şi Turcia, unde sunt produse atentate cu sute
de victime, opinia publică găsind cauza acestor atentate în guvernul condus de Recep Tayyip
Erdogan, care a permis zecilor de mii de luptători să folosească Turcia drept punct de intrare
în Siria, unde dorea să înlăture guvernul lui Bashar Assad.
Se susține că majoritatea luptătorilor sunt jihadişti, adepţi ai statului islamic, ceea ce a
condus la formarea unui grup terorist în Turcia care îşi pun în aplicare atacurile teroriste.
Un atac terorist revendicat de gruparea jidahistă Statul Islamic are loc și în Marea
Britanie la data de 22 mai 2017 la Manchester in timpul unui concert concert când un terorist
sinucegaș a declanșat o explozie, deflagrația soldându-se cu 22 de morți și 119 răniți.
131
Având în vedere aceste atacuri ce se succed înfricoșător in Europa revendicate de
gruparea islamistă I.S.I.S. se poate ajunge și la susținerea că această grupare teroristă se
folosește și de masiva migraţie ce a cuprins Europa, trimițând luptători jihadişti care au ca
scop executarea unor atentate în puncte cheie al celor mai importante state europene .
13.3.2.Forme de manifestare ale mişcării teroriste

Din analiza mişcărilor teroriste până în prezent, acestea s-au materializat în forme
variate fiind influenţate de numeroase elemente, împrejurări,scopuri.
Astfel sub acest aspect se pot determina următoarele forme: terorismul internaţional–
când efectul mişcării teroriste se materializează în mai multe state prin aceiaşi acţiune
teroristă; terorismul intern– de această dată efectul actului de terorism se materializează
asupra unui singur stat; terorismul de drept comun– constă în săvârşirea unor infracţiuni la
nivelul unui singur stat fără a depăşi graniţele statului; terorismul politic– de-a lungul
timpului această formă a terorismul şi-a pus amprenta la nivelul fiecărui stat prin asasinarea
liderilor politici, infracţiuni care aveau un scop politic s-au urmăreau schimbarea unui regim
politic; terorismul de stat – acesta se deosebeşte de terorismul politic, fiind iniţiat prin însăşi
acţiunea statului, a conducătorilor, a guvernanţilor care acţionează în numele statului dar prin
impunerea propriei politici îngrădind anumite drepturi ori oprind cu violenţa mişcările iniţiate
de către popor, creând astfel o discriminare faţă de o parte a populaţiei.
Dintre toate formele de manifestare teroristă, cele mai importante ca mod de realizare
si frecvenţa lor de-a lungul timpului sunt : terorismul politic şi terorismul religios. Totodată în
prezent se observă o creştere alarmantă a terorismului cibernetic; a terorismului cultural; a
terorismului chimic, biologic şi nuclear precum şi legătura terorismului cu crima organizată.
13.3.2.1 Terorismul politic
Din diversitatea manifestărilor teroriste puse în practică până în prezent, iese în
evidenţă terorismul politic, ca un concept ce vizează acţiuni violente, scopul său fiind unul
politic.
În ceea ce priveşte terorismul politic acesta şi-a făcut simţită prezenţa prin declanşarea
revoluţiei franceze din 1789, când practic s-au manifestat atât un terorism politic cât şi unul
de stat, instaurându-se regimul terorii dintre anii 1793-1794, care avea la bază teoriile lui
Maximilian Robespierre privind democraţia. Însă chiar Robespierre este înlăturat de la putere
şi primeşte aceiaşi pedeapsă ca cei 40.000 de oameni executaţi în timpul regimul său.
Ideea de schimbare, de revoluţie lansată de revoluţia franceză cuprinde toată Europa,
instaurându-se o atitudine ostilă împotriva monarhiilor şi a legitimării monarhilor de a
conduce în temeiul dreptului divin, dorind conducători aleşi democratic.
Apar teorii precum „propaganda prin fapte” care a dat naştere unor mişcări
extremiste,având ca scop lichidarea persoanelor ce se aflau în cadrul dinastiei monarhice. Un
exemplu concludent al efectului acestei mişcări îl reprezintă asasinarea ţarului Rusiei,
Alexandru al II-lea în 1881, precum şi alte asasinate împotriva unor şefi de state, toată
acţiunea având un caracter revoluţionar, dorindu-se schimbarea regimului politic prin aceste
acţiuni teroriste, atingându-şi sau nu efectul scontat.
Până la primul Război Mondial acţiunea teroristă a vizat înlăturarea guvernanţilor prin
revoluţii şi preluarea puterii, însă după anul 1930 terorismul se schimbă, de această dată,
practicile teroriste de preluarea a puteri sunt exercitate de către conducători, în fruntea unor
regimuri totalitare, împotriva cetăţenilor.
Regimurile totalitare din această perioadă sunt instaurate prin violenţa, teroare, lovituri
de stat. Principalele regimuri au fost a lui Hitler din Germania (1933-1945), Mussolini din
Italia (1922-1943) şi Stalin în U.R.S.S (1922-1953).
Fiecare din aceste regimuri s-au caracterizat prin teroarea manifestată din partea
liderului, în scopul fie al menţineri puteri absolute cum este cazul purificărilor în lagăre
132
exercitate în timpul lui Stalin, fie la acapararea puterii şi distrugerea inamicilor de război în
cazul lui Hitler.
Mişcările revoluţionare revin după cel de-al doilea război mondial, având ca scop
obţinerea independenţei de către popoarele aflate în coloni ale marilor puteri, terorismul
utilizat de naţionalişti în eliberarea teritoriilor de sub dominaţie fiind edificator pentru această
perioadă. În state precum Algeria, Israel sau Cipru s-au dezvoltat adevărate organizaţii
teroriste care ulterior în baza dreptului la autodeterminare recunoscut la nivel O.N.U.,au
primit legitimarea necesară fiind recunoscute ca susţinătoare ale eliberării de sub dominaţia
străină.
Astfel, Organizaţia pentru eliberarea Palestinei (O.E.P.), care milita pentru eliberare
uzând de dreptul la autodeterminare a beneficiat de recunoaşterea mişcări ca fiind una
legitimă şi nu teroristă. Însă în cazul kurzilor din Turcia sau bascilor din Spania, comunitatea
internaţională nu a recunoscut legitimarea mişcărilor, considerându-le teroriste.
În funcţie de scopul urmărit, fie de a da jos un regim politic prin revoltă, fie de a stopa
revoltele de această dată din partea autorităţilor statale, acţiunea teroristă rămâne folosită şi în
prezent pentru a instaura şi menţine o anumită putere politică în fruntea statului. Putem vorbi
atât de grupări teroriste înfiinţate şi care prin activitatea desfăşurată vizează căderea unui
regim, fie de acţiuni din partea conducerii statale care sa stopeze revoltele populare prin
folosirea violenţelor, crimelor.
De asemenea state mai mici ca importanţă economică şi politică finanţează
constituirea de grupări teroriste cu scopul de a destabiliza şi crea haos în statele dezvoltate,
acţiunile lor încadrându-se în terorismul internaţional.
Sub acest flagel a luat naştere Organizaţia Al Qaeda, creată la nivelul statului
Afganistan şi cu complicitatea mai multor state finanţatoare printre care iniţial chiar S.U.A. în
timpul războiului de 10 ani cu U.R.S.S.. Ulterior gruparea teroristă a scăpat de sub control
punând în practică atacuri teroriste fără precedent în întreaga lume şi lovind puternic America
în data de 11 septembrie 2001.
Astfel atacul terorist din America a declanşat cea mai amplă operaţiune militară a
secolului împotriva grupări teroriste Al Qaeda şi a liderului Osama bin Laden. Totodată se
pare că gruparea nu a acţionat singură ci cu sprijinul unor state precum Iran, Irak, Siria, Libia,
Coreea de Nord, toate aflându-se în oarecare tensiuni la acea vreme cu S.U.A..
În relaţiile internaţionale ale Americi cu aceste state se putea observa la acea vreme
tensiuni marcante care oricând puteau declanşa o conflagraţie mondială, spre exemplu relaţiile
internaţionale cu Iranul ale S.U.A.
Totuşi S.U.A. nu a atacat Iranul, ci Irakul, deși se știa că Saddam Hussein nu
sponsoriza organizația Al Qaeda scopul atacului constituind-l pentru președintele S.U.A.
George W. Bush răsturnarea lui Saddam Hussein obiectiv pe care anterior George Bush- tatăl
nu-l indeplinise intr-un alt război, de această dată just, când alungase Irakul agresor din
Kuweitul anexat. De altfel, atacul în ce-l de-l doilea război pornit împotriva Iraqului a sfidat
și legalitatea internațională intrucât S.U.A nu avea nici legimitate din partea O.N.U. să atace,
argumentul existenței armelor de distrugere in masă pe care le-ar fi avut Irakul dovedindu-se
în timp nereal. Totuși ,de făcut precizarea, că principalul obiectiv urmărit era acela al
interesele majore ale S.U.A. în regiune vizănd bogatele zăcăminte de petrol
Războiul din Irak de 10 ani a dus la înlăturarea regimului lui Saddam Hussein dar şi la
mii de victime, soldaţi americani şi ale statelor aliate pe de-o parte cât şi civili sau militari
irakieni pe de altă parte. Retragerea trupelor americane din Irak a dus la destabilizări şi mai
grave, fiind locul prielnic de dezvoltare a altor grupări teroriste precum ISIS, continuator al
grupări Al Qaeda ,ce a ocupat o parte din teritoriu irakian neguvernabil de autorități
Forme ale terorismului politic s-au manifestat şi în Libia care a condus la asasinarea
liderului Moammar Gaddafi şi înlăturarea regimului instaurat de către acesta şi apropiaţii
săi,iar potrivit datelor de la momentul revoluţiei se pare că insurgenţii ar fi avut legătura chiar
133
cu gruparea Al Qaeda. De-a lungul timpului statul libian a fost acuzat de acte de terorism,
capitala fiind bombardată în 1986, atentatul de la Lockerbie, Scoţia asupra unui avion
american cauzând decesul a 270 de persoane în 1988 sau atentatul asupra unui avion francez
în 1989 ce a dus la 170 de decese, confirmând statul libian ca stat care sprijină și încurajează
terorismul. Astfel S.U.A. a impus embargou Libiei, care a fost ridicat în 2004, iar în 2006
Libia este scoasă de pe lista statelor care finanţează terorismul. Însă odată cu izbucnirea
revoltei, relaţiile de detensionare cu Libia au fost întrerupte, Curtea Penală Internaţională
emițănd chiar un mandat de arestare pe numele lui Gaddafi, a fiului său Saif al-Islam şi a
cumnatului său Abdallah al –Senoussi pentru crime împotriva umanităţii.
Mai recent în anul 2011, America declanşează primăvara arabă, dorind exportul de
democraţie în Orientul Mijlociu prin înlăturarea liderilor dictatoriali din această regiune a
lumii.
Aidoma anului de graţie 1989 ce a condus la căderea comunismului în Europa, odată
declanşată „primăvara arabă”, regimurile totalitare ce ţineau în frâu teroriştii sau grupările
rivale cad la rând unul după altul. Astfel sunt înlocuite aceste regimuri din Tunisia – un
exemplu fericit pentru America, urmată de Egipt, – acum o ţară condusă de armată – Libia, –
haos şi teroare după înlăturarea şi moartea lui Gadaffi – Bahrein – lupte între majoritatea şiită
şi monarhia sunită – Yemen – lăsată în război intern – şi în fine Siria.
Aici, în Siria, primăvara arabă a condus la declanşarea unui război civil de proporţii
când majoritatea sunnită din toată lumea arabă s-a coalizat împotriva unei minorităţi şiite
reprezentate de Bashar al-Assad, acesta controlând astăzi numai o parte din teritoriu.
Ca urmare, o jumătate din Siria şi mare parte din teritoriul Irakului şi el lăsat în haos
este teritoriul pe care s-a aşezat aşa zisul stat islamic.
În baza revoltelor ca urmare a destabilizări statelor din Orientul Mijlociu s-au
dezvoltat şi mişcările teroriste care au pus în practică atentate soldate cu mii de victime
revendicate in principal de I.S.I.S ce dorește reînființarea vechiului califat arab prin igonirea
necredincioșilor străin ce –au ocupat aceste teritorii.
Occidentul în frunte cu S.U.A. este perceput ca „ dușmanul ” comunității islamice în
fipt„ în coasta” tărilor islamice prin Israel, care sprijină regimurile neislamice și nelegitime
existente în lumea arabă, „dușman” care trebuie să plece din teritoriile ocupate sau asupra
cărora își exercită influența, astfel că in acest scop al alungării „dușmanului”, organizatii
precum Al Qaeda, sau ISIS recurg la atentate teroriste
Scopul politic urmărit de teroriști şi anume publicitatea revendicărilor lor, a
ideologiilor neîmplinite de creare a unei lumi islamice într-un stat islamic, cum este astăzi cea
dorită de ISIS, se face cu cele mai infime costuri, cum este, de pildă, cea a bombei artizanale
utilizată la atentatele din Belgia.
Se va crea prin aceste atentate frecvente și imprevizibile, atât de ușor
comise,mai ales prin prisma costurilor așa de mici și cu publicitate atât de mare, nesiguranţa
cetățenilor asupra vieții lor , a bunurilor lor, nesiguranță urmărită, de ISIS, în sensul că statul
nu-şi poate proteja cetăţenii, nici Uniunea Europeană nu-i poate proteja, nici SUA şi atunci
trebuie ca un alt stat să asigure această protecţie firească, iar în imaginaţia multor jihadişti de
astăzi un asemenea stat trebuie să fie Statul Islamic.
A fost înainte Al Qaeda, acum este ISIS organizația teroristă ce trebuie
anihilată a cărei forța și capacitate organizatorică , financiară , motivațională trebuie atenuată
și în final înlăturată, ceea ce nu se poate face de cât prin lupta hotărâtă a marilor puteri S.U.A
și Rusia alături de toate statele lumii intr-un război global împotriva terorismului.
134
13.3.2.2 Terorismul religios
O altă formă a terorismului, cu atacuri în întreaga lume o constituie terorismul religios.
Atacurile teroriste, multe dintre ele , sunt săvârşite în numele religiei şi de cele mai multe ori
pe lângă scopul religios regăsim şi un scop politic.
Încă din vechime religia a fost folosită de către stat pentru a menţine stabilitatea
poporului, prin îndemnarea la pace, însă lăsând libertate religioasă poporului aceştia au
radicalizat-o în aşa fel, încât au apărut disputele şi discriminările religioase care au culminat
cu violenţe şi conflicte între diferitele religii.
Pe acest fond, s-a dezvoltat fundamentalismul care nu mai reprezintă doar o mişcare
extremistă, fiind şi o credinţă, o filozofie bazată pe un sistem selectiv de valori. Expresia
directă o reprezintă terorismul islamic care prin manifestările sale are scopul de a aduce
islamismul, prin orice mijloc, la conducerea planetei deoarece doar această religie se crede că
este cea mai importantă, comparativ cu celelalte religii răspândite în lumea occidentală din
Europa şi America.
Astfel, fundamentalismul religios a luat naştere pe baza unor tensiuni mai vechi, fiind
un instrument folosit cu abilitate şi violent de către conducători politici pentru legitimarea
publică a unor acţiuni.
Totodată principalii factori care au ajutat la dezvoltarea fundamentalismului au
constituit creşterea sărăciei, gradul de insecuritate, decalajele intre lumea bogată şi lumea
săraca, dar şi explozia demografică care au făcut ca populaţia să creadă in ideile
fundamentaliste radicale, mai ales că marea majoritate a populaţiei sărace trăieşte în lumea
islamică. Sub acest aspect fundamentalismul islamic tine loc de naţionalism, iar grupările se
supun legii islamice declanşând războiul sfânt „Jihadul” prin toate mijloacele posibile,
împotriva liderilor arabi corupţi şi a ţărilor care sunt în viziunea lor răspunzătoare pentru
situaţia lor.
Organizaţiile şi grupările fundamentaliste islamice urmăresc realizarea acestor
obiective, având ca lege unică Coranul, a cărei interpretare deseori se face extensiv
urmărindu-se propriul interes. De asemenea, fundamentaliştii refuză categoric ideile venite
din Occident, stilul de viaţă al acestora recunoscând ca lege universală islamică „Sharia”, ce
constă într-o serie de îndatoriri a căror respectare îi face pe supuşii musulmani să devină ţinta
favorurilor divine într-o viaţă viitoare. Sharia a fost definitivată la sfârşitul secolului al IX –
lea apărând sub forma unor manuale elaborate de jurişti islamici, având ca elemente
componente legea penală şi legea familiei.
De-a lungul timpului fundamentalismul s-a transformat dintr-o mişcare religioasă într-
o mişcare politică radicală, cu o ideologie exclusivistă şi extremistă, manifestată prin atacuri
împotriva Vestului, a capitalismului şi democraţiei.
Terorismul modern, are ca obiectiv inocularea spaimei în rândul oamenilor şi
subminarea încrederii poporului în organismele publice de securitate, urmărind dezmembrarea
comunităţii precum şi inocularea sentimentului de nesiguranţă, în aşa fel încât să existe o
presiune faţă de autorităţi, astfel că terorismul reprezintă o ameninţare gravă asupra
securităţi,păcii şi civilizaţiei umane.
În privinţa manifestărilor teroriste religioase acestea au existat şi există din totdeauna,
spre exemplu în zona balcanică unde trăiesc peste 10 milioane de musulmani, iar conflictul
care s-a desfăşurat în Kosovo a fost considerat de către sârbi drept unul terorist, chiar Armata
de Eliberare din Kosovo (KLA) fiind privită ca o grupare teroristă. Odată, însă cu intervenţia
S.U.A. şi NATO în zonă s-a pus capăt conflictului, iar în prezent Kosovo este stat
independent.
O altă manifestare a terorismului religios s-a concretizat in Federaţia Rusă unde
începând cu 1999 atacurile teroriste s-au intensificat, după ce armata rusească au început
atacurile împotriva cecenilor, popor musulman. Cecenii aveau legături puternice cu gruparea
135
Al Qaeda, alături de care a luptat în războiul din Irak şi Afganistan, iar ca grupare teroristă
religioasă regăsim Mişcarea Islamică din Uzbekistan (IMU).
De asemenea terorismul religios poate fi regăsit alături de cel etnic, cum este în cazul
zonei Kashmir aflată la graniţa dintre India şi Pakistan, unde trăiesc aproximativ 70% de
musulmani iar restul sunt hinduşi şi budhişti. Astfel grupările finanţate de Pakistan luptă
împotriva armatei indiene, pentru îndepărtarea ei murind peste 70.000 de oameni nevinovaţi,
fiind şi astăzi o zonă foarte periculoasă.
În Liban regăsim organizaţia Hezbollah, ce cuprinde diferite grupuri radicale shiite.
Aceasta se formează în urma adoptări păcii după războiul Galileei din Liban în 1982,
elaborând astfel o doctrină care prevedea utilizarea atacurilor teroriste pentru îndeplinirea
obiectivelor politice. De la înfiinţare a funcţionat organizat realizând o serie întreaga de
atacuri teroriste în zona Orientului Mijlociu.
Aşadar principala zonă a terorismului religios rămâne în continuare Orientul Mijlociu,
unde 57 de state au religia oficială islamică şi o populaţie majoritar musulmană,
fundamentalişti islamici din această zonă fiind cei care au comis cele mai crude atentate, de la
tragedia din 11 septembrie 2001 din America, la atacul de la Charlie Hebdo-7 ianuarie 2015
din Paris ori atentatul săvârşit de ziua naţională a Franţei-14 iulie 2016, aceştia fiind adepţi ai
unor grupări terorist-islamice precum Al Qaeda sau continuatoarea sa ISIS.
În faţa duşmanului creştin occidental ce atentează la valorile sfinte ale islamului- cum
ar fi caricaturizarea lui Mohamed în cazul atacului de la Paris, de la sediul revistei Charlie
Hebdo- lupta dusă de musulmani împotriva necredincioşilor în Alah, poartă pecetea unui
război sfânt identificat cu Jihadul slamic.
Jihadul sau războiul sfânt e ultima dar şi cea mai violentă alternativă de răspuns la
provocările politice, economice şi militare ale Americii şi aliaţilor săi atunci când mijloacele
paşnice sunt epuizate şi islamul „se află în pericol”.
În acest război sfânt, ca mijloace şi metode de „război” sunt folosite cele tradiţionale
într-un mod ingenios şi intempestiv urmărindu-se mai ales, ca prin efectul şi consecinţele lor
constând, în primul rând, în cât mai multe pierderi de vieţi de oameni inocenţi, să trezească o
reală emoţie în comunitatea internaţională pentru ca treptat treptat lumea să conştientizeze
revendicările lor şi de ce nu să accepte, în final, că ele sunt justificate.
În acest context, utilizarea atât de frecventă de atacuri sinucigaşe prin metode și
modalități, de neimaginat dar și greu de anticipat și de oprit de forțele de ordine, chiar in
cazul declarării de autorități a stării de urgență, demonstrează războiul total până la sacrificiul
de sine, până la martiriu, ce caracterizează terorismul religios.
„Trebuie omorâţi necredincioşii acolo unde se află, trebuie alungaţi de acolo de unde
ei v-au alungat. America este conducătoarea ţărilor păgâne ... A lupta contra ţărilor
necredincioase - America şi Israel - este o datorie pentru musulmani‚ se afirmă în comunicatul
„Frontului islamic mondial”
13.3.2.3. Terorismul cultural

Acest tip de terorism vizează în principal distrugerea valorilor ce definesc şi
individualizează un stat în raport cu celelalte, conducând la pierderea identităţi naţionale a
cetăţenilor. Terorismul cultural nu se concretizează printr-o confruntare propriu-zisă ci
vizează distrugerea sistemelor de valori ce caracterizează o societate.
Astfel acesta poate fi identificat în societate prin următoarele: folosirea mijloacelor de
comunicare cu imagini ori alte produse care agresează şi deformează universul etic şi estetic
al populaţiei şi sistemele de valori; plasarea pe piaţă a unor filme,reviste,ziare care cultivă
violenţa, egoismul,lipsa de respect faţă de valorile proprii; distrugerea simbolurilor -cum s-a
întâmplat cu atacul de la 11 septembrie 2001-.
136
Terorismul cultural a fost adesea folosit de regimurile totalitare ca o forma a
terorismului cultural de stat, prin care se urmărea distrugerea vechilor şi autenticelor
simboluri, prin impunerea celor care preamăreau noua putere.
13.3.2.4. Terorismul chimic, biologic şi nuclear
Această formă de terorism este poate cea mai puternică, iar lumea internaţională
trebuie sa coopereze pentru a se evita folosirea unor asemenea arme sau instrumente în
atacurile teroriste, deoarece vor avea efecte ireversibile asupra întregi omeniri.
În prezent, arma chimică a fost întrebuinţată foarte rar în confruntările militare de după
ce-a de-a doua conflagraţie mondială, cea biologică rămâne în continuare ca o ameninţare
posibilă, iar cea nucleară, datorită noilor tehnologii rămâne ce-a mai periculoasă, creând
panică numai la gândul că ar putea fi folosită.
Primul moment când omenirea a fost afectată de terorismul chimic şi biologic s-a
realizat în 1995, în atacul terorist realizat de către secta japoneză Aum Shinri Kyo, asupra
metroului din Tokyo prin utilizarea sarinului, scopul fiind acela de a produce cât mai multe
victime în rândul civililor, fiind totodată prima manifestare a grupărilor teroriste de utilizare a
armei chimice şi biologice.
De asemenea, chiar războiul din Irak- cel de-al doilea- a fost pornit de la informaţia
probabilă ca această tară ar deţine armament nuclear, ori arme de distrugere în masă ce ar
putea fi folosite în atacuri teroriste,fapt ce nu s-a adeverit în final.
Practic de la momentul 11 septembrie 2001, omenirea marcată de puternicul atac
terorist ce a lovit America, se regrupează pe toate palierele pentru lupta împotriva
terorismului şi implicit asupra terorismului chimic,nuclear şi biologic. Totuși la această formă
de terorism nu poate avea acces oricine, trebuie o bază consistenta din punct de vedere
financiar, dotarea cu laboratoare performante, o pregătire în domeniu amănunţită.
Cu toate acestea comunitatea internaţională trebuie să manifeste o atenţie sporită
asupra acestei forme de terorism, deoarece pe viitor organizaţiile teroriste pot apela la astfel
de arme, mai ales prin recrutarea adepţilor care au studiat la universităţi prestigioase din lume,
pentru a pune în practică astfel de atacuri teroriste.
Sub acest aspect statele lumii trebuie să se angreneze în strategi antiteroriste atât de
atacare a grupărilor prin descoperirea, lichidarea acestora folosind mijloace politice,
legislative, economice sau ca ultimă soluţie cele militare, dar şi strategii de protecţie
împotriva atacurilor teroriste chimice,biologice sau nucleare prin prevenţie, vaccinare.
13.3.2.5. Terorismul cibernetic
La fel ca şi terorismul simplu, cyberterorismul nu a fost definit unitar la nivel
internaţional. Acesta reprezintă o componentă a noţiunii de terorism, astfel atacul este
calificat ca fiind unul de cyberterorism prin mijloacele utilizate, însă acesta nu defineşte doar
atacurile care au loc prin intermediul informaţiei,ele vizând o gamă largă de activităţi online
precum colectarea de fonduri, comunicarea şi propaganda în mediul online.
Atacul cibernetic reprezintă o ameninţare informaţională importantă în cyberspaţiu, ce
are în vedere realitatea virtuală şi sistemele de calcul. Spaţiul virtual se compune atât din
reţele de comunicaţii, cât şi cele de calculatoare, a căror funcţionare se bazează pe utilizarea
de produse informatice ( software, protocoale, poşta electronică) şi pe transmisia de date.
Sub acest aspect principala caracteristică o reprezintă accesarea neautorizată de
informaţii din reţelele informaţionale şi alterarea, falsificarea sau ştergerea acestora. Atacul
cibernetic este tot mai des folosit, în cadrul activităţii specifice folosindu-se instrumente tip
program software, care este îndreptat împotriva transmiteri de date, stocării sau accesări
acestora. Tot ca potenţiale ţinte sunt reţelele informatice guvernamentale, reţelele de
telecomunicaţii, sistemele de navigaţie pentru transportul maritim şi aerian, sistemul de
control al apei, sistemele energetice, cele financiare sau alte asemenea sisteme care au o
importanţă deosebită pentru societate.
137
Atacurile teroriste săvârşite în cyberspaţiu sunt îndreptate împotriva confidenţialităţii,
integrităţii şi disponibilităţii sistemelor şi reţelelor informatice, prin intermediul criminalităţi
informatice.
Ca trăsături cyberterorismul se individualizează prin inducerea fricii în rândul
populaţiei, cu ajutorul tehnologiei informaţiei şi comunicaţilor, în scopul de a distruge sau
perturba grav infrastructura informaţiei de o importanţă vitală pentru societate, iar la fel ca
terorismul clasic, atacurile sunt motivate politic, religios şi ideologic.
Spre deosebire de atacul fizic, cyberterorismul are avantaje nete prin faptul că poate fi
realizat de la distanţe mari, cu viteză foarte mare şi anonim, cu arme inteligente invizibile,
fără a utiliza arme explozibile sau adepţi sinucigaşi, toate instrumentele rezumându-se la
sistemul informatic şi software folosit de atacator.
Atacul cibernetic este realizat de hackeri, aceştia fiind infractori din spaţiul virtual care
accesează deliberat şi neautorizat fişiere şi programe, producând pagube considerabile. De
asemenea pe lângă hackeri acţionează si phracheri, aceştia din urmă acţionând prin folosirea
unei tehnologi înaltă precum atacul (spargerea) reţelelor de comunicaţii şi transmiterea de
apeluri false. Prin acţiunea lor se afectează sistemele informaţionale în totalitate, fiind greu de
descoperit şi care impune un timp destul de mare pentru refacerea şi restabilirea securităţii,
ceea ce conduce la o oprire forţată a activităţi sistemului.
Totodată atacul cibernetic se realizează prin viruşi informatici, care sunt produse
software de mică dimensiune, scrise într-un limbaj evoluat, capabili de autoreproducere şi
autoapărare, fiind destinaţi infectări componentelor sistemului şi reţelei informatice, având ca
scop obţineri de informaţii sau ştergeri acestora.
Principalul mijloc utilizat în atacul cibernetic este internetul. Acesta oferă posibilitatea
atacatorul la acţiuni variate, fiindcă în prezent orice acţiune întreprinsă se realizează prin
intermediul internetului. Astfel organizaţiile teroriste îşi manifestă propaganda pe internet,
caută adepţi noi care să îi recruteze şi să producă atacuri teroriste, caută sponsori pentru
finanţarea atentatelor ori chiar transferul unor sume de la aceştia, ori transmit date privind
pregătirea,planificarea şi executarea atacurilor teroriste.
De-a lungul timpului au existat o serie de atacuri teroriste cibernetice.
Astfel : în 1988 s-a materializat primul caz, când americanul Robert Morris a realizat
un virus informatic care a infectat aproape 4000 de servere; în 1988 au avut loc atacuri
informatice dresate serverelor NASA, Marinei americane sau mai multor universităţi, ce a
condus la imposibilitatea utilizări computerelor, în 2007 Estonia a fost supusă unui atac
cibernetic după distrugerea unui monument în memoria ruşilor din cel de-al II Război
Mondial, din centrul oraşului Talinn, astfel că toate reţelele guvernului estonian precum şi
reţele bancare au fost compromise; De menționat și atacurile cibernetice din partea Coreei de
Nord către băncile, guvernul ori armata vecinului din sud.
O expansiune a cunoscut şi folosirea reţelelor de socializare de către adepţi ai
organizaţilor teroriste având legături cu Statul Islamic, nu mai puţin de un sfert de milion de
conturi fiind închise de Twitter De altfel, Europol estimează circa 90 de platforme de
socializare folosite de Statul Islamic.
În privinţa României de-a lungul timpului au existat momente când a fost atacată
cibernetic, un astfel de moment s-a realizat în 2011, denumit generic „Octombrie roşu”, cel
mai puternic atac cibernetic din ultimii 20 de ani. Prin atac s-a urmărit obţinerea de date şi
informaţii secrete despre resursele naturale româneşti, potrivit comunicatului de la acea vreme
al S.R.I.-ului, însă din fericire atacul a fost oprit.
Au existat și atacuri din partea unor conaţionali care atacat calculatoarele ce controlau
sistemele de viaţă de la o staţie de cercetare din Antarctica, dar atacul a fost oprit, ori cazuri
când care au fost sparte conturile NASA şi ale Pentagonului.
138
Aşadar trebuie să creat un sistem de protejare şi preîntâmpinare a atacurilor
cibernetice, sistem care să corespundă fluxului rapid de dezvoltare al reţelelor informaţionale,
deoarece cyberterorismul se dezvoltă continuu şi acţionează într-un mod performant.
13.3.3. Terorismul şi crima organizată

Terorismul, ca şi infracţiune sau crimă internaţională în forma sa de manifestare, nu
acţionează singular ci în conexiune sau în strânsă legătură cu alte infracţiuni sau crime
comise într-o comunitate, fie ea internă sau internaţională, ce pot fi identificate într-un cadru
conceptual mai larg al crimei organizate.
Elementul comun ce leagă terorismul de crima organizată este existenţa unui grup
infracţional organizat ce acţionează după o prealabilă stabilire a rolurilor fiecărui subiect al
acestui grup în desfăşurarea activităţii infracţionale.
De altfel , privită din alt unghi de vedere legătura este indisolubilă, ca de la parte la
întreg, actele de terorism fiind incluse în sfera mai largă şi cuprinzătoare a conceptului de
crimă organizată , terorismul putând fi considerat una dintre multiplele modalităţi , este
adevărat , cu cel mai larg efect, al crimei organizate.
Elementul ce asigură poate cel mai mult strânsa legătură dintre terorism şi crima
organizată, îl constituie procurarea fondurilor indispensabile conceperii, organizării şi
finalizării activităţii infracţionale.
Astfel prin traficul de droguri, de arme, prin spălare de bani murdari, prin traficul de
persoane, traficul ilegal de migranţi, prin deturnare de avioane pentru răscumpărare, prin
asasinate, răpiri, furturi, prin criminalitate economico-financiară sau informatică în dauna
agenţilor publici sau privaţi dintr-un stat, prin operaţiuni ilicite în dauna sistemului financiar-
bancar, falsificarea de monede, de identitatate, contrabandă sau prin fraude comunitare
precum şi prin activităţi similare chiar şi mafiote sunt extorcate şi obţinute fonduri, care apoi
sunt investite în desfăşurarea activităţilor şi actelor teroriste.
Astfel faptul că traficul de droguri constituie în unele ţări, cum este Afganistanul,
principala sponsorizare a terorismului internaţional este evidenţiat în mod expres de Rezoluţia
nr. 1333 a Consiliului de Securitate al O.N.U. din 19 decembrie 2000 prin care Consiliul de
Securitate ia act de faptul că Talibanul beneficiază direct de cultura ilicită de opium prin
impunerea unor taxe pentru producerea acestuia şi cere ca Talibanul să oprească operaţiunile
cu narcotice şi să acţioneze pentru eliminarea în fapt a culturilor ilegale de mac pentru opium,
acestea fiind calificate de Rezoluţie ca activităţi ce finanţează terorismul şi teroriştii adăpostiţi
în Afganistan.
Faptul că drogurile constituie o sursă principală a terorismului - traficul de droguri
fiind organizat nu numai în Afganistan, dar şi în Columbia sau Peru , de pildă – este ilustrat
chiar de expresia devenită uzuală „ narcoterorism” sugestivă pentru a ilustra această strânsă
legătură organică între droguri şi terorism.
Legătura dintre terorism şi crima organizată, care include şi traficul de droguri, este
evidenţiată ulterior într-o altă Rezoluţie a Consiliului de Securitate şi anume Rezoluţia nr.
1373/2001 privind combaterea terorismului internaţional, în care la pct. 4 se „ia notă cu
îngrijorare de legătura strânsă dintre terorismul internaţional şi crima organizată la nivel
transnaţional, de traficul ilicit de stupefiante, operaţiunile de spălare a banilor, traficul ilegal
cu arme, transportul ilegal de materiale nucleare, chimice, biologice şi alte materiale cu
potenţial letal evidenţiind „necesitatea întăririi coordonării eforturilor la nivel naţional,
subregional, regional şi internaţional în scopul consolidării reacţiei internaţionale la această
ameninţare gravă la adresa securităţii internaţionale”.
Legătura dintre terorism, fie el intern sau internaţional, şi crima organizată este atât de
strânsă încât, deseori e dificil de a stabili graniţele dintre cele două activităţi criminale.
139
Această dificultate este sporită şi ca urmare a faptului că deseori aceeaşi organizaţie
desfăşoară atât activităţi specifice crimei organizate, cât şi activităţi teroriste.
Totuşi pentru a opera o atare departajare se impune a se avea în vedere elementele de
conţinut ale acestor infracţiuni alături de scopurile sau obiectivele ce sunt urmărite.
Astfel prin actul criminal se urmăreşte în genere un scop lucrativ, ce se poate
concretiza şi-n avantaje materiale sau de altă natură spre care tinde în mod direct sau indirect
activitatea criminală, pe când actul terorist are în vedere în primul rând un scop politic
urmărind schimbarea unui sistem social sau influenţarea unei politici ce vizează acest sistem.
De asemenea, în actul terorist teroarea poate fi considerată scop al acestui act, ea fiind
elementul dominant, de conţinut al actului terorist, pe când în actul criminal o atare teroare
nu este nicidecum urmărită, fiind urmărit numai rezultatul infracţiunii, care uneori prin
modalităţile ei de desfăşurare poate genera de la sine o anume teroare, dar la un prag mult
mai redus ca întindere sau rezonanţă în comunitate.
Mai mult, dacă pentru crima organizată violenţa este considerată mijlocul prin care se
ajunge la scop, respectiv la obţinerea unor profituri, avantaje directe sau indirecte, pentru
terorism, violenţa ce degajă teroare este chiar obiectivul urmărit de organizaţiile teroriste
pentru a atrage atenţia comunităţii sau lumii asupra revendicărilor pentru care luptă.
Există însă mai multe trăsături comune care le unesc unele pe altele decât cele care le
despart.
Concluzia ce se poate desprinde este aceea că a lupta împotriva crimei organizate pe
plan naţional sau internaţional înseamnă a lupta efectiv împotriva terorismului internaţional.
De fapt comunitatea internaţională prin organizaţia sa cea mai reprezentativă , O.N.U.
dată fiind amploarea fenomenului crimei organizate ce a depăşit de mult graniţele unui stat a
luat serioase şi ferme măsuri pentru contracarea acestei criminalităţi.
Astfel pentru a asigura cadrul juridic al promovării cooperării internaţionale în scopul
prevenirii şi combaterii mai eficiente a criminalităţii transnaţionale organizate, a fost adoptată
la 15 noiembrie 2000 la New York Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, convenţie ce se alătură altor convenţii sau reglementări
internaţionale elaborate sub egida O.N.U., ce conferă cadrul juridic internaţional adecvat
pentru lupta împotriva crimei organizate şi implicit a terorismului internaţional.
Această criminalitate organizată este în largul ei, mai ales, în ţările est – europene, ce
au trecut de la economia centralizată de tip comunist, la cea de piaţă de tip capitalist. Scăpată
de un control excesiv economia a erupt şi într-o economie subterană uneori acceptată tacit de
guvernele statelor în tranziţie. Aici, unde nici măcar, de formă, legea deseori nu domneşte,
criminalitatea economică, spălările de bani, operaţiunile de tip mafiot, drogurile şi altele,
proliferează.
O astfel de economie necontrolabilă este mereu sursă a finanţării unor activităţi
teroriste, ce pot lovi cu putere sistemul politic pe care chiar încearcă să-l controleze,
terorismul încercând astfel să-şi îndeplinească obiectivul şi scopurile sale care sunt
eminamente de natură politică.
Având în consecinţă resurse financiare uriaşe, obţinute atât de repede şi de uşor într-o
ţară în curs de tranziţie, grupurile criminale pot să corupă oficialităţi guvernamentale,
personalităţi militare, servicii publice, chiar secrete, cărora să le dicteze traseul politic pe care-
l urmăresc în vederea satisfacerii propriilor lor interese mafiote de grup sau teroriste.
De menţionat, că vârfurile crimei organizate sub cupola căreia se ascunde şi
terorismul, se consideră şi se afişează ca reprezentanţii noii economii capitaliste, unde forţa
capitalului său este decisivă în strategia de acţiune a ramurii economice în care desfăşoară
activitatea.
Rusia este exemplul tipic al unui stat în tranziţie care pe anumite zone sau direcţii este
controlată de criminalitatea organizată sau strategică , mai ales de mafia rusă.
140
Având în vedere această forţă a criminalităţii strategice, a crimei organizate izvorâtă în
această perioadă de tranziţie a Europei de Est, mai ales în fosta U.R.S.S. simbol al regimului
totalitar, unde statul democratic în plină construcţie nu poate încă frâna convulsiile unei
economii scăpată de comanda centralizată, se impune mai mult ca oricând ca noile democraţii
est - europene în frunte cu Rusia, să găsească cele mai eficiente şi coerente mijloace pe plan
naţional şi internaţional pentru a atenua sau înlătura efectele unei criminalităţi organizate,
naţionale şi transnaţionale în ascensiune ce generează şi neaşteptate acte de terorism, chiar cu
efecte catastrofale pentru om şi pentru comunitate.
De pildă, contrabanda cu materiale radioactive sau nucleare, oricând posibilă urmare a
dezintegrării U.R.S.S., mare putere nucleară a lumii, în state care altădată făceau parte din
colosul sovietic, a găsit un teren propice având în vedere în astfel de tranziţii controlul mai
puţin riguros al cantităţii şi depozitelor de arme nucleare.
În aceste împrejurări teroriştii puteau uşor procura astfel de materiale nucleare pe care
le pot folosi în realizarea scopurilor pentru care luptă.
Iată de ce, se impune mai mult ca oricând un efort conjugat al întregii comunităţi
internaţionale de reprimare a crimei organizate ce nu are frontiere, punctată de altfel, prin
convenţia mai sus menţionată privind criminalitatea organizată transnaţională adoptată de
O.N.U. la New York în 15 septembrie 2000.
13.3.4.Terorismul şi conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului atât de greu încercate de-a lungul
timpurilor sunt consacrate şi garantate în instrumente juridice internaţionale ce-au făcut
istorie: „Declaraţia universală a drepturilor omului” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
la 10 decembrie 1948 şi Pactele internaţionale cu caracter juridic obligatoriu în care au fost
înscrise aceste drepturi şi libertăţi fundamentale şi anume ”Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice” şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale
şi culturale” adoptate la 16 decembrie 1966.
La aceste Pacte sunt părţi covârşitoarea majoritate a ţărilor lumii.
În articolul 17 alin. 1 din „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”
ce preia conţinutul acestor drepturi din „Declaraţia universală a drepturilor omului” se
menţionează: „ Nimeni nu va fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa
particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei
şi reputaţiei sale”
Acelaşi Pact prevede însă că, în cazuri excepţionale poate fi limitat exerciţiul acestor
drepturi şi libertăţi fundamentale. Astfel în art.4 alin. 1 se prevede: „ In cazul în care un
pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este proclamat printr-un act oficial,
statele părţi la prezentul Pact pot ca în limita strictă a cerinţelor situaţiei să ia măsuri
derogatorii de la obligaţiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie
incompatibile cu celelalte obligaţii pe care le au potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să
nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine
socială”.
Pornind de la acest cadru juridic general, ce este, în esenţă, cuprins şi de constituţiile
fiecărui stat parte la acest Pact, se poate afirma că atacurile teroriste împotriva Americii de la
11 septembrie 2001 au constituit un pericol public excepţional care ameninţă existenţa
naţiunii – dacă, nu cumva, este o interpretare forţată a textului - şi-n consecinţă, pot fi
justificate măsurile întreprinse imediat după consumarea acestor atacuri teroriste, când sute
de persoane au fost reţinute, interogate, percheziţionate fără prea multe formalităţi, le-au fost
ascultate convorbirile telefonice şi citite corespondenţele.
141
Dar, în măsura în care nu sunt elementele „unui pericol public” excepţional care să
ameninţe efectiv „existenţa naţiunii”, atunci, s-ar putea pune în discuţie lezarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, ce ţin de viaţa intimă, privată a persoanei.
Ori nu se poate spune că previzibilitatea unor atentate teroriste înseamnă şi o efectivă
ameninţare a existenţei unei naţiunii, astfel că în această situatie trebuie temperate acţiunile
poliţieneşti sau de forţă în viaţa personală a omului, valoare supremă ocrotită de toate
instrumentele juridice menţionate, ocrotire ce a dat aureola statului de drept, în contrast cu
dictaturile totalitare în care persoana umană a fost crunt strivită.
Sigur textul Pactului face vorbire de „imixtiuni arbitrare şi ilegale”, deci, sub
acoperirea legii o astfel de imixtiune poate să aibă loc, dar această lege internă, ce prevede o
atare imixtiune, trebuie corelată cu prevederile convenţiilor pe care statul în cauză şi le-a
asumat, ce astăzi au rol prioritar consfinţit, în genere, de prevalenţa dreptului internaţional
fată de dreptul naţional.
De aceea, astfel de legi interne prin care se permite imixtiunea în viaţa privată, date de
fiecare stat, mai ales de S.U.A. pentru a preveni terorismul, nu trebuie să fir atât de incisive,
încât să anuleze chiar dreptul însuşi la viaţă personală.
Tinerele democraţii ale Europei de est au prea proaspete rănile, încât să uite definitiv
trecutul, când în numele statului, al securităţii naţionale s-au săvârşit atâtea abuzuri, lezându-
se până la desfiinţare dreptul la viaţă personală şi ceea ce este mai dureros, chiar dreptul la
viaţă.
De aceea, este esenţial a se păstra un echilibru între protecţia siguranţei cetăţeanului şi
protecţia vieţii sale personale.
Dezechilibrul eventual creat prin intervenţia brutală în dreptul la viaţa personală a
cetăţeanului, instituit ca regulă, va face, din păcate, ca respectarea celor mai fireşti şi
naturale drepturi ale omului vizând intimitatea fiinţei umane să devină o excepţie punând în
pericol chiar viaţa .
De altfel declarând război total terorismului, a fost abrogată până şi legea promulgată
de preşedintele Gerald Ford în 1976, prin care se interzicea tuturor agenţilor guvernamentali
americani să participe la orice fel de acţiune al cărei scop final este asasinarea unei persoane,
oricât de incomodă ar fi aceasta pentru Statele Unite.
O atare măsură a fost precedată de afirmaţiile preşedintelui american George W.Bush,
care imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001 a spus că Osama bin Laden va fi prins
„viu sau mort” înlăturându-se, astfel, pe moment, prezumţia de nevinovăţie, înscrisă ca
principiu fundamental în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Ori lezând adânc aceste drepturi intangibile într-o democraţie înseamnă a ataca însăşi
democraţia şi a consfinţi, fără a voi, victoria terorii, a terorismului.
Sigur, realmente măsuri de limitare a acestor drepturi se impun, cu atât mai mult cu
cât în ultimul timp este vehiculată teza războiului preventiv – început deja împotriva
terorismului – şi-n situaţii de război, exerciţiul acestor drepturi poate fi văzut ca legitim,
îngrădit şi cenzurat.
Astfel introducerea paşapoarte lor cu microcip care să conţină fotografia digitală a
posesorului şi luarea de măsuri pentru amprentarea şi fotografierea milioanelor de vizitatori ce
pătrund pe teritoriul american este una dintre soluțiile de apărare împotriva potențialilor
teroriști.
Având în vedere că atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au dovedit
vulnerabilitatea atât de mare a S.U.A. în domeniul curselor aeriene s-au luat măsuri pentru
instituirea unui program computerizat pentru verificarea pasagerilor.
Astfel s-a prevăzut un nou sistem CAPPS (Computer Assisted Passenger
PreScreening Programm) ce urmărea colectarea informaţiilor personale ale pasagerului,
verificarea acestora într-o bază de date complexe pentru a se constata dacă pasagerul este
142
într-adevăr persoana respectivă, iar după această verificare urmează alta, într-o altă bază de
date conţinând persoanele suspectate de terorism şi criminalii de război.
După parcurgerea acestor etape fiecare pasager urma a primi un cartonaş de o anumită
culoare şi un punctaj ce reprezintă gradul de ameninţare teroristă reprezentat de persoana
respectivă, culoarea „roşie” indicând interdicţia de îmbarcare a călătorului respectiv,
„galbenul” însemnând că pasagerul va „beneficia” de o verificare suplimentară la punctul de
control, iar culoarea „verde” oferind persoanei respective o călătorie standard din punct de
vedere al securităţii aeroportului.
De asemenea şi Uniunea Europeană a luat, mai ales în contextul extinderii , măsuri
pentru înlocuirea sistemului de informaţii şi anume Sistemul de Informaţii Schengen (SIS),
cu un nou sistem SIS II, care urma a nu mai fi, o simplă bază de date, ci un instrument de
investigaţie multioperaţional.
Printre noile funcţiuni se număra accesul la date biometrice, cum ar fi amprentele sau
imaginile faciale, precum şi la diverse categorii de informaţii ale Europol – Oficiul European
de Poliţie creat pentru a îmbunătăţi cooperarea între poliţiile din statele membre în vederea
combaterii terorismului şi criminalităţii – şi ale Eurojust, care are sarcina de a facilita
coordonarea autorităţilor judiciare din ţările membre.
Iată, astfel, direcţiile de acţiune preconizate puse sau nu în practică la momentul
actual la care s-au adăugat sau se vor adăuga altele la nivel european şi mondial, in funcție de
noi provocări impuse de noi forme de manifestare a fenomenului terorist, de contracarare a
terorismului, direcții și măsuri luate ce privesc domeniul atât de sensibil a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului,cum ar fi dreptul la viaţa intimă sau dreptul la liberă
circulaţie.
În acest context, mai exact în împrejurările actuale, când terorismul a devenit o
ameninţare cotidiană şi neaşteptată afectând grav siguranţa cetăţeanului, rolul serviciilor de
informaţii, a serviciilor secrete şi a oricăror alte servicii de acest gen existente sau care vor fi
create va fi firesc, din ce în ce mai mare.
Important este însă a fi păstrate, cel puţin în substanţa lor, drepturile fundamentale
ale fiinţei umane consacrate în atâtea instrumente internaţionale.
Ori în multe situații in această luptă împotriva terorismului internațional state precum
S.U.A. şi Marea Britanie, au reţinut, pe termen nelimitat şi fără inculpare, în baza unor
presupuse dovezi care nu au fost făcute publice, sute de străini închişi în centre de maximă
securitate şi supuşi unor restricţii numeroase încălcându-se astfel fundamentele dreptului
internaţional, norme internaţionale şi principii constituţionale..
Toate aceste măsuri pot aminti în ţările Europei de est, în ţările totalitare, o dictatură a
securităţii ce trebuie uitată.
Noile măsuri luate ca urmare a provocărilor atât de grave ale terorismului în acest
domeniu esenţial şi sensibil al drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu trebuie a ne aduce
aminte de astfel de perioade de dictaturi în care drepturile și libertățile fundamentale ale
omului erau ignorate, reprimate.
Terorismul trebuie învins cu orice preţ, dar totuşi nu cu preţul libertăţii.
13.4 .Reglementări internaţionale privind terorismul.

13.4.1 Reglementări internaționale privind terorismul inainte de sfărșitul secolului
XX.
Prima convenţie internaţională în scopul combaterii terorismului a fost „Convenţia
pentru prevenirea şi reprimarea terorismului”, adoptată la Geneva în 1937, însoţită şi de a
Convenţie asupra unei curţi penale speciale care să judece persoanele acuzate de terorism,
ambele nefiind ratificate.
Potrivit acestei convenţii, statele se angajeau să pedepsească persoanele vinovate
pentru: atentatele împotriva şefilor de stat şi a altor persoane cu funcţii oficiale; faptele care
143
pun în pericol mai multe vieţi omeneşti; actele diversioniste asupra bunurilor private şi de
stat; fabricarea, procurarea, deţinerea sau furnizarea de arme şi muniţii, paşapoarte sau alte
documente false în scopuri teroriste.
Actele de terorism au figurat şi printre crimele sancţionate de tribunalele militare de la
Nürenberg şi Tokio.
Sub egida Naţiunilor Unite, deşi problema terorismului a făcut obiectul preocupării
statelor şi au fost adoptate numeroase rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U., nu s-a putut
ajunge la încheierea unei convenţii internaţionale cu caracter general şi universal asupra
terorismului, cauza rezidând în special în atitudinea politică foarte diferenţiată a unor state
faţă de terorism şi în împrejurarea că nu s-a putut realiza un acord asupra definiţiei
terorismului.
De altfel, sub egida O.N.U a fost elaborat in 1954 de către Comisia de Drept
Internațional Proiectul de Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii ce propunea
printre altele incriminarea terorismului care n-a fost tradus în practică pe considerentele
exprimate, nefiind dezbătut în cadrul Adunării Generale a O.N.U.
În raport de recrudescenţa în anumite perioade a unor forme de terorism s-au încheiat,
însă, unele convenţii cu caracter parţial, specializat, pentru realizarea unei colaborări
internaţionale în combaterea acestora, cum ar fi :
-Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor
care se bucură de o protecţie diplomatică, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată în 1973, ce
incriminează faptele intenţionate constând în: comiterea unui omor, a unei răpiri sau a altui
atac împotriva persoanei sau a libertăţii unei persoane care se bucură de o protecţie
internaţională; comiterea, prin violentă, împotriva localurilor oficiale, a locuinţei private sau a
mijloacelor de transport a unei persoane, a unui atac de natură a pune persoana sau libertatea
sa în pericol; ameninţarea cu comiterea unui asemenea atac, tentativa şi complicitatea la
asemenea acte.
Convenţia încorporează acordul statelor-părţi de a considera asemenea fapte ca
infracţiuni în cadrul legislaţiei lor naţionale şi de a le prevedea pedepse corespunzătoare, în
raport de gravitatea lor.
-Convenţia împotriva luării de ostatici, din 1979, care cuprinde acordul statelor de a
incrimina prin legile lor interne infracţiunea de luare de ostatici, constând în faptul de a
sechestra o persoană sub ameninţarea că o va omorî, de a răni o asemenea persoană
sechestrată sau de a continua să o reţină pentru a constrânge un stat, o organizaţie
internaţională sau o persoană fizică, să îndeplinească un act sau să se abţină de la îndeplinirea
lui, ca o condiţie a eliberării ostaticului;
-Convenţia privind securitatea personalului Naţiunilor Unite şi a celui asociat, din
1994, ce cuprinde sub aspect penal angajamentul statelor de a pedepsi prin legislaţia lor
naţională faptele îndreptate împotriva unor asemenea persoane, constând în omucideri, răpiri
sau orice alt atac şi de a colabora în pedepsirea unor asemenea crime.
În domeniul securităţii navigaţiei aeriene împotriva deturnărilor de aeronave şi a altor
acte de natură a răspândi teroarea în rândul pasagerilor, au fost adoptate de către statele
membre ale Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile (O.A.C.I.) patru convenţii
internaţionale:
-Convenţia relativă la infracţiunile şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor, semnată
la Tokio în 1963;
-Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga în 1970;
-Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei
civile, semnată la Montreal în 1971 şi completată ulterior de Convenţia pentru reprimarea
actelor ilicite de violenţă la aeroporturile care servesc aviaţia civilă (Montreal 1988).
Convenţiile din 1970,1971 şi 1988 interesează în mod deosebit întrucât incriminează
fapte grave de terorism, prima referindu-se la deturnarea de aeronave, faptă constând în
144
capturarea sau exercitarea controlului asupra unei aeronave civile şi deturnarea ei de la ruta de
zbor în mod ilegal prin folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa, ori a altei forme de
intimidare asupra echipajului acesteia, iar celorlalte două la fapte grave cum ar fi : punerea în
pericol a siguranţei aeronavei prin acţiuni violente îndreptate împotriva persoanelor aflate la
bordul acesteia, distrugerea unui avion aflat în serviciu sau plasarea de substanţe ori
dispozitive capabile să distrugă un avion aflat în serviciu aerian, distrugerea ori deteriorarea
unor facilităţi ale aviaţiei civile, comunicare de informaţii false care pun în pericol siguranţa
unei aeronave aflate în zbor etc.
Pentru sancţionarea faptelor grave prin care se atentează la siguranţa navigaţiei
maritime s-au încheiat la Roma , în 1988, două instrumente juridice şi anume: Conventia
pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei maritime şi Protocolul pentru
reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei platformelor fixe situate pe platoul continental.
În acelaşi cadru de reglementare se situează şi Convenţia pentru protecţia fizică a
materialului nuclear (Viena, 1980) care interzice orice acte care ar pune în pericol siguranţa
materialelor nucleare, precum şi Convenţia pentru reprimarea bombardamentelor teroriste
(O.N.U. , 1997) prin care este interzisă plasarea de substanţe explozive în locuri publice, în
facilităţi aparţinând statului, în sistemele de transport public şi în infrastructură.
Nu lipsesc din sistemul conventional de combatere a terorismului nici unele
reglementări pentru limitarea surselor de finanţare a acestuia. Pentru acest scop s-au încheiat:
Convenţia internaţională împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor
(O.N.U., 1989) şi Convenţia privind suprimarea finanţării terorismului (O.N.U., 1999).
În cadru regional, au fost încheiate mai multe convenţii internaţionale vizând
combaterea terorismului. Dintre acestea sunt de menţionat în primul rând:
-Convenţia pentru prevenirea sau reprimarea actelor de terorism care iau forma
delictelor contra persoanelor, ca şi a extorcărilor conexe acestor delicte, dacă asemenea acte
au repercursiuni internaţionale, semnată la Washington în 1971 de către statele membre ale
Organizaţiei Statelor Americane (OSA);
-Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg în 1977
între statele membre ale Consiliului Europei.
Cele două convenţii nu dau o definiţie a actelor de terorism şi nu sunt în fapt convenţii
de incriminare a unor asemenea fapte. Ele se referă la anumite aspecte privind prevenirea şi
sancţionarea unor categorii de acte de terorism asupra incriminării cărora s-a ajuns pe plan
internaţional la un acord.
Convenţia americană cuprinde angajamentul statelor părţi de a coopera la luare
oricăror măsuri pe care le vor considera eficace pentru prevenirea şi reprimarea actelor de
terorism, în special cu privire la răpirea , uciderea sau alte atingeri aduse vieţii sau integrităţii
fizice a persoanelor cărora statele sunt obligate de dreptul internaţional să le acorde o
protecţie specială.
Potrivit Convenţiei, asemenea crime trebuie să fie considerate crime internaţionale
indiferent de mobilul care le-ar inspira (deci inclusiv cel politic).
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului vizează luarea unor măsuri
eficace de întrajutorarea judiciară şi extrădare, angajându-se să nu considere asemenea fapte
ca infracţiuni politice, pentru ca autorii unor acte de terorism să nu scape urmăririi şi
pedepsirii.
Convenţia are în vedere următoarele fapte criminale:
-infractiunile cuprinse în câmpul de aplicare al Convenţiei pentru reprimarea capturii
ilicite de aeronave de la Haga din 1970 şi al Convenţiei pentru reprimarea actelor ilicite
îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile, de la Montreal, 1971;
-infracţiunile grave îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii
persoanelor care au dreptul la o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici;
-infracţiunile care comportă răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea arbitrară;
145
-infracţiunile care comportă utilizarea de bombe, grenade, proiectile, arme de foc
automate ori scrisori sau valize capcană, în măsura în care asemenea utilizare prezintă pericol
pentru persoane.
Celelalte convenţii adoptate în cadru regional sunt: Convenţia Asociaţiei Asiei de Sud-
Est pentru Cooperare Regională privind reprimarea terorismului (Kathmandu, 1997),
Convenţia Arabă privind reprimarea terorismului (Liga Statelor Arabe, Cairo, 1998),
Convenţia Organizaţiei Conferinţei Islamice pentru reprimarea terorismului internaţional
(Ouagadougou, 1999) şi Convenţia Organizaţiei Statelor Africane privind prevenirea şi
combaterea terorismului (Algiers, 1999).
Numeroase convenţii internaţionale pentru combaterea terorismului s-au încheiat şi în
cadru bilateral, îndeosebi în contextul mai larg al asistenţei juridice internationale pe care
statele şi-o acordă în mod reciproc.
13.4.2 Reglementări internaționale privind terorismul la inceputul secoluluiXXI

a) În cadrul O.N.U.
-Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. 54/109 din 25 februarie 2000, privind
reprimarea finanţării terorismului prin care se urmărea stoparea finanţării grupărilor teroriste
prin adoptarea unor măsuri interne de către statele membre, ce constau în prevenirea şi
împiedicarea teroriştilor de a mai putea obţine prin activităţi ilegale finanţare pentru atacuri
teroriste.
-Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. 56/1 din 18 septembrie 2001, privind
„Condamnarea atacurilor teroriste din S.U.A.” Prin aceasta Organizaţia Naţiunilor Unite era
solidară cu America, condamnând atentatele de la 11 septembrie 2001, de asemenea susţinea
stabilirea vinovaţilor direcţi şi indirecţi ai atacurilor pentru pedepsirea acestora.
De asemenea au fost adoptate instrumente juridice privind lupta împotriva terorismului
şi de către Consiliul de securitate al O.N.U. precum :
-Rezoluţia Consiliului de Securitate 1333/2000 din 19 decembrie 2000, prin care
condamna ocuparea ilegală a statului Afganistan de gruparea talibană, care proteja terorişti
precum Osama bin Laden, care formase o bază de antrenament pentru perfecţionarea adepţilor
în săvârşirea de atacuri teroriste.
Comunitatea internaţională cerea ferm predarea liderului grupării teroriste care se
făcea vinovat de atentate teroriste, precum cele asupra ambasadelor Americii de la Nairobi,
Kenia, Dar-es-Salaam, Tanzania,pentru judecarea acestuia şi condamnarea actelor teroriste
întreprinse de membrii grupări sub coordonarea sa.
-Rezoluţia Consiliului de Securitate 1368 din 12 septembrie 2001 condamnă atacurile
asupra Americii, susţinând încă odată lupta împotriva terorismului internaţional prin
cooperarea statelor în vederea prinderi şi condamnări celor care au săvârşit ori planificat
atacurile teroriste.
De asemenea Consiliul de Securitate impune faţă de statele destinatare măsuri, prin
care se doreşte limitarea pe viitor a acţiunilor teroriste, precum: interzicerea şi condamnarea
unor fapte ca traficul de arme, de persoane, acte de violenţă, de crimă organizată prin care
terorişti obţin bani cu care finanţează atacurile teroriste.
-Rezoluţia Consiliului de Securitate 1377 din 12 noiembrie 2001, prin care se atrage
din nou atenţia comunităţii internaţionale a faptului că terorismul este cel mai mare pericol
pentru omenire, calificându-l ca un act ce constitue o amenințare la adresa păcii și securității
internaționale , susţinând încă odată necesitatea cooperări statelor pentru eradicarea
fenomenului terorist prin asumarea şi punerea în practică a unor mijloace, proiecte şi strategii
împotriva terorismului.
-În prezent Consiliul de Securitate al O.N.U. continuă lupta împotriva terorismului
internaţional, de această dată împotriva continuatoarei grupării teroriste Al Qaeda, respectiv
Statul Islamic adoptând în acest sens: Rezoluţia 2195 din 2014 care stabileşte o serie de
146
măsuri împotriva membrilor grupării teroriste Stat Islamic, impunând astfel o serie de
obligaţii faţă de statele destinatare pentru stoparea fenomenului terorist;
-Rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. 2199 din 2015, 2214 din 2015, 2249
din 2015, 2253 din 2015 condamnă atentatele săvârşite de membrii grupării Statul Islamic în
întreaga lume, dar mai cu seamă cele care au avut loc la Paris.
-Organizaţia Naţiunilor Unite s-a implicat continuu în lupta împotriva terorismului
internaţional, elaborând strategii şi proiecte cu aplicabilitate directă în lupta antiteroristă.
Astfel O.N.U. a format Comitetul de combatere a terorismului prin Rezoluţia 1373 a
Consiliului de Securitate, fiind adoptată în unanimitate la 28 septembrie 2001 ca urmare a
atentatelor teroriste asupra Americi.
Comitetul este alcătuit din 15 membri ai Consiliului de Securitate şi a fost mandatat să
monitorizeze punerea în aplicare a Rezoluţiei 1373, prin care se solicita statelor membre să
aplice o serie de măsuri pentru a consolida capacităţile juridice şi instituţionale de a
contracara activităţile teroriste de la nivel internaţional, regional şi naţional.
Aceste măsuri conţin următoarele: incriminarea finanţării terorismului; îngheţarea cu
promptitudine a fondurilor persoanelor implicate în comiterea de acte teroriste; interzicerea
oricărui sprijin financiar ori furnizări de adăpost membrilor grupărilor teroriste; cooperarea
guvernelor statelor pentru preîntâmpinarea atacurilor teroriste, de asemenea pentru
investigarea, identificarea, arestarea, extrădarea şi judecarea celor care participă la săvârşirea
atentatului terorist; aplicarea pedepselor pentru infracţiunile de terorism prevăzute de
legislaţiile interne, ajutând direct sau indirect la prinderea făptuitorilor actelor de terorism.
-Totodată Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat la 8 septembrie 2006 strategia
globală în combaterea terorismului sub forma unui „Plan de acţiune” (A/RES/60/288) prin
care încearcă destructurarea terorismului de la nivel naţional până la nivel internaţional.
Adoptarea acestui act internaţional a avut loc după ce în prealabil liderii lunii s-au pus de
acord în cadrul Summit-ului din septembrie 2005, intitulat „Uniţi împotriva terorismului:
recomandări pentru o strategie de combatere a terorismului global”.
Pe baza acestei strategii statele membre au fost angrenate în lupta împotriva
terorismului bazată pe colaborare şi coordonare a unor misiuni concrete de rezolvare,
individuale sau colective, pentru prevenirea şi combaterea terorismului. Astfel terorismul este
condamnat sub toate formele şi aspectele sale de acţiune, fiind subliniat încă odată că este cel
mai mare pericol asupra păcii şi securităţii internaţionale.
Potrivit textului Rezoluţiei Adunării Generale din 8 septembrie 2006 se susţine în
continuare lupta împotriva terorismului prin luarea unor măsuri de limitare a extinderi acestor
mişcări, de prevenire şi combatere, de crearea cadrului juridic, economic şi social care să
împiedice grupările teroriste să săvârşească atacuri, să recruteze adepţi pentru aceste acţiuni,
toate aceste programe fiind realizate cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului şi concretizate doar pe lupta continuă împotriva flagelului terorist.
La baza acţiuni coercitive împotriva grupărilor teroriste îl constituie dreptul la
legitimă apărare, prevăzut de art.51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Însă exercitarea
acestor acţiuni trebuie efectuate aşa cum a stipulat şi Consiliul de Securitate al O.N.U., cu
respectarea condiţiei ca atacul terorist să fie catalogat drept un atac armat.
Prevederile din Carta O.N.U. au fost chiar extinse de state, astfel America a catalogat
acţiunile de legitimă apărare ca fiind unele preventive, în special în timpul administraţiei
preşedintelui George W. Bush, care socotea acţiunile din Orientul Mijlociu ca fiind preventive
pentru un posibil atac terorist, ulterior această strategie fiind eliminată de administraţia
Obama.
Astfel şi în prezent Organizaţia Naţiunilor Unite susţine lupta împotriva terorismului
internaţional, solicitând statelor să depună eforturi susţinute şi continue pentru combaterea
terorismului, respectând obligaţiile ce le revin în baza dreptului internaţional, având la baza
147
legislaţia ce protejează drepturile şi libertăţile omului, drepturile refugiaţilor şi dreptul
internaţional umanitar.
De asemenea, statele prin sistemele juridice penale independente şi imparţiale,
respectând obligaţiile dreptului internaţional ,vor ancheta orice persoană care finanţează,
planifică,pregăteşte ori comite acte de terorism sau sprijină astfel de acte, toate aceste măsuri
fiind părţi esenţiale din lupta împotriva terorismului.
Aşadar Organizaţia Naţiunilor Unite a reprezentat un rol important la nivel
internaţional privind apărarea drepturilor omului si impunerea principiilor fundamentale
democratice necesare într-un stat de drept, susţinând cooperarea statelor împotriva flagelului
terorismului internaţional.
De altfel, în anul 2000 Adunarea Generală a ONU a instruit Comitetul ad-hoc pentru
elaborarea unei Convenţii cuprinzătoare privind terorismul internaţional care să înceapă
„reflecţia” în vederea elaborării unei convenţii cuprinzătoare referitoare la terorismul
internaţional, în cadrul juridic cuprinzător al convenţiilor ce privesc terorismul internaţional.
Până în prezent, obiectivul nu a fost atins. Unul dintre obstacolele majore în
încercarea de a ajunge la un consens asupra definiţiei terorismului este dezacordul cu privire
la definirea terorismulu,așa cum s-a arătat mai înainte. Eşecul ajungerii la un acord asupra
unei convenţii cuprinzătoare a dus la existenţa unei legislaţii internaţionale specifice de tip
sectorial.
In prezent nouăsprezece instrumente juridice universale reglementând aspecte
specifice ale terorismului au fost adoptate in secolul trecut până în prezent, printre care și cele
arătate mai sus , în domenii privind securitatea aeriană, securitatea maritimă, finanţarea
terorismului, utilizarea anumitor tipuri de arme, protecţia anumitor tipuri de persoane.
Această legislaţie internaţională este fragmentată şi în mod cert insuficientă
pentru a aborda în mod eficient o reglementară unitară cu privire la sancționarea actelor de
terorism ce constituie astăzi o amenințare la adresa păcii și securitații internaționale valori
supreme ale comunității internaționale pe care O.N.U. are îndatorirea să le apere, sa le
protejeze.
a) In cadrul U.E
Evenimentele ce au marcat întreaga lume din 11 septembrie 2001 au determinat şi
Uniunea Europeană să declanşeze lupta împotriva inamicului numărul unul, terorismul. Sub
acest aspect Consiliul European, instituţie reprezentativă la nivelul UE, adoptă un „Plan de
acţiune antiteroristă” care urma a fi implementat la nivelul tuturor statelor membre, prin
Decizia cadru 2002/475/JAI, Plan cuprinzând măsuri de combatere a terorismului, prin care
infracţiunea de terorism urma să fie incriminată la nivelul tuturor statelor, până la acel
moment doar 6 state având incriminată această faptă.
Tot în cadrul strategiei de luptă teroristă depusă de Uniunea Europeană a intrat şi
strategia de securitate a UE din anul 2003 care critica şi ataca dur terorismul ca ameninţare la
adresa securităţii, conflictele regionale ori crima organizată. De menționat că în anul 2005, ca
urmare a atentatelor teroriste din Spania, s- a adoptat de către Consiliu Strategia UE privind
combaterea terorismului care cuprindea măsuri variate şi structurate de prevenire, protecţie,
monitorizare şi răspuns la atacurile teroriste, crerându-se totodată şi o lista actualizată cu
persoane, grupuri sau entităţi teroriste revizuită periodic pentru a fi mereu actuală.
Totodată pe lângă Strategia UE s-a adoptat și o serie de documente subsecvente
acesteia precum: Strategia şi planul de acţiune al UE privind combaterea radicalizării şi
recrutării, Strategia de comunicare media. Aceste documente subsecvente vizau destructurarea
activităţilor de recrutare a adepţilor pentru participarea la acţiuni teroriste, promovarea
securităţii, a democraţiei la nivelul statelor membre, dar şi folosirea mass-mediei pentru
transmiterea de mesaje antiteroriste.
148
Decizia cadru 2002/475/JAI a fost amendată prin Decizia cadru 2009/919/JAI privind
tot combaterea terorismului, prin care se incriminează şi faptele asimilate actelor de terorism ,
precum provocarea publică în vederea comiterii de acte teroriste ori recrutarea, antrenarea şi
pregătirea pentru comiterea atentatelor.
In timp, proliferarea atentatelor teroriste pe teritoriul Europei revendicate de
organizații teroriste, cum este I.S.I.S. a condus la măsuri de revizuire a Strategiei U.E. de
combatere a terorismului, elaborându-se de către Comisia U.E. și planuri de acțiune concrete
in vederea reducerii riscului de atacuri teroriste cu explozivi, sau in domeniul prevenirii,
detectării și reacției in cazul utilizării de materiale chimice, biologice, radioactive sau
nucleare, planuri aprobate de Consiliu.
De menționat și inițiativele Parlamentului care a adoptat în 2015 o Rezoluție pentru
prevenirea radicalizării și recrutării de cetățeni europeni de către organizații teroriste
propunăndu-se și crearea unei liste negre de jihadiști și suspecții de terorism jihadist ,
subliniindu-se nevoia unei definiții comune a luptătorilor străini pentru a permite proceduri
legale împotriva lor atunci când se întorc în U.E.și solicită statelor membre să se asigure că
luptătorii străini sunt puși sub control judiciar și dacă este necesar sub detenție administrativă
la întoarcerea în Europa până când are loc procedura judiciară . De asemenea pentru a
preveni răspândirea prin internet a mesajelor care promovează ura sau laudă terorismul
Parlamentul European cere ștergerea imediată a conținutului ilegal despre extremismul
violent, in coformitate cu drepturile fundamentale ale U.E.
Tratatul de la Lisabona creează structuri noi comunitare, care au rolul de a menţine
securitatea stabilă la nivelul Uniunii Europene.
Astfel, în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, odată cu adoptarea Tratatului de la
Lisabona, aceasta a fost autorizată potrivit art.83 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, să stabilească regulile minime privind definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în
domeniile criminalităţii extrem de grave având o dimensiune transfrontalieră, inclusiv
terorismul.
De asemenea,potrivit articolului 71 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, din 2010, se înfiinţează Comitetul Operaţional privind Securitatea Internă care este
format din reprezentanţii fiecărui stat membru, fiind operaţional şi funcţional în lupta
împotriva criminalităţii organizate şi terorismului.
Totodată se creează şi Serviciul European de Acţiune Externă care manifestă un rol
determinant în politica externă a UE, fiind sub coordonarea şi autoritatea Înaltului
Reprezentant al U.E.
b) In cadrul N.A.T.O.
Din anul 1999 la nivel Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord s-a dezvoltat
strategia împotriva terorismului, iar odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001, strategia s-a
dezvoltat mai accentuat şi aprofundat. În cadrul principalelor summit-uri s-a susţinut efortul
continuu pentru stoparea şi limitarea acţiunilor teroriste.
Primul summit în care s-au pus bazele atât la nivel organizatoric cât şi funcţional a
acestei strategii s-a desfăşurat la Praga în 2002, când se promovează Conceptul Militar de
Apărare împotriva Terorismului care consta într-o serie de acţiuni comune pentru gestionarea
atacurilor teroriste ce trebuiau să fie implementat la nivelul fiecărei ţări membre, precum şi a
Planului de Acţiune împotriva Terorismului ce consta într-o platformă prin care statele urmau
să coopereze pentru limitarea acţiunilor teroriste.
Ulterior în baza consultărilor de la Bucureşti (2008) şi Strasbourg- Kehl (2009), s-a
accentuat cooperarea şi efortul comun al aliaţilor pentru gestionarea corectă şi acţiunea
promptă împotriva mişcărilor teroriste, prin preluarea unor măsuri comune spre a fi transpuse
la nivel naţional.
De asemenea tot în cadrul întâlnirilor avute s-a realizat schimbul de informaţii la
nivelul instituţiilor statale abilitatea cu apărarea ţări pentru contracararea fenomenului terorist
149
dar şi combaterea utilizării de către grupările teroriste a armelor de distrugere în masă, aceste
subiecte fiind transmise şi discutate si cu Rusia pentru îmbunătăţirea luptei antiteroriste la
nivel internaţional.
Astfel şi în cadrul ultimului summit din anul 2016 desfăşurat la Varşovia, s-a readus în
discuţie problema gravă a atentatelor teroriste săvârşite în lumea întreagă, săvârşite de adepţii
Statului Islamic. Atentatele au fost aspru criticate fâcându-se un front comun pentru
impunerea strategiei şi programelor de eliminarea a activităţii teroriste, prin promovarea de
politici variate care îmbinate să conducă la stoparea atacurilor, strategie ce urmează a ţine
cont de dreptul internaţional, scopurile si principiile Cartei O.N.U ,cooperarea la nivelul
N.A.T.O. urmând a avea în vedere prevenirea a atacurilor teroriste, atenuare a acţiunilor
teroriste cât şi măsuri de limitare a răspândiri flagelului terorist.
Pentru a impune strategia de combatere a terorismului se susţine şi soluţionarea cât
mai promptă a crizelor politice, sociale, etnice ce pot exista la nivelul membrelor N.A.T.O.,
deoarece acestea nu conduc decât la posibilitatea extinderii terorismului ce este favorizat de
aceste tensiuni existente la nivel naţional , regional sau global.
Practic pentru menţinerea păcii şi securităţii, N.A.T.O. prin statele membre desfăşoară
ample misiuni de restructurare a activităţii teroriste, deoarece doar în modul acesta se poate
scădea numărul de atentate.
Pot fi reliefate în acest sens misiunile de luptă împotriva terorismului prin implicarea
N.A.T.O. în războiul din Irak şi Afganistan, iar începând din anul 2014 desfăşurare de acţiuni
tot în contextul luptei antiteroriste, prin crearea unei coaliţii anti-ISIL în frunte cu S.U.A. şi
alte state membre N.A.T.O. ori nemembre care desfăşoară acţiuni militare în Orientul
Mijlociu pentru stabilizarea acestei zone şi restructurarea grupărilor teroriste ce afectează prin
atentatele lor toată comunitatea internaţională.
13.5. Inițiative românesti privind combaterea terorismului
Având în vedere cumplitele atacuri teroriste, dintre cele mai sângeroase din istoria
SUA, Spaniei, Franţei şi Belgiei, prezentate mai înainte, considerăm ca este este necesară o
ripostă hotărâtă împotriva teroriştilor impunăndu-se cât mai grabnic inființarea unei instanțe
cu caracter permanent specializate in urmarirea și judecarea autorilor acestor atentate
teroriste care să suplinescă lipsa de compentență a Curții Penale Internaționale asupra acestei
crime, definirea acesteia si stabilirea jurisdicției C.P.I. asupra ei fiind un proces ce va dura
ani de zile – desigur în măsura în care va exista voința politică a Statelor Părți - timp in care
atentatele teroriste se pot succeda intr-o violență cutrematoare fără ca autorii acestora să aibă
teama că vor fi pedepsiți.
De aceea, în acest front mai larg al luptei împotriva terorismului care constituie
astăzi una dintre cele mai grave ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale,
terorism care nu poate fi asociat cu nicio religie, naţionalitate sau civilizaţie, este atât de
binevenită iniţiativa româno-spaniolă din anul 2015 promovată de ministrul de externe al
României Bogdan Aurescu şi ministrul de externe al Spaniei Jose Manuel Garcia – Margallo,
la care s-a adăugat sprijinul la nivel de expert al Olandei, privind crearea unei Curţi Penale
împotriva Terorismului care să aibă competenţa de a investiga, judeca şi pedepsi pe autorii
atentatelor teroriste, contribuind astfel într-un mod specific la descurajarea activităţilor
teroriste.
O atare iniţiativă se impune, a fi transpusă în realitate şi pe considerentul de esenţă că,
deşi atacurile teroriste se succed permanent şi sistematic în timp, atacuri din ce în ce mai
numeroase, cu consecinţa pierderii a zeci, sute şi chiar mii de oameni nevinovaţi, totuşi,
paradoxal, terorismul nu a fost definit până acum în planul dreptului internaţional ca şi crimă
internaţională, așa cum s-a arătat mai înainte.
150
Mai mult, singura instanţă internaţională penală cu caracter permanent şi de jurisdicţie
universală, cum este Curtea Penală Internaţională al cărei Statut a intrat în vigoare în 2002, nu
are în competenţa sa o atare crimă.
Astfel- așa cum s-a arătat mai înainte- potrivit art. 5 din Statut, Curtea Penală
Internaţională are în competenţa sa următoarele crime: a) genocid; b) crime împotriva
umanităţii, c) crime de război; d) crime de agresiune. De menţionat că în acest Statut sunt
definite numai genocidul (art. 6), crimele împotriva umanităţii (art. 7), crimele de război
(art.8), crima de agresiune urmând a fi definită ulterior prin amendamente ce urmează a fi
examinate după 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului în cadrul unei Conferinţe de
Revizuire.
Această Conferinţă de Revizuire a Statutului de la Roma a Curţii Penale Internaţionale
a avut loc în 2010 la Kampala (Uganda) când s-a agreat o soluţie privind definirea crimei de
agresiune bazată pe Rezoluţia ONU 3314/1974, dar în privinţa acceptării jurisdicţiei Curţii, cu
referire la această crimă de agresiune, a trebuit să se facă un compromis în sensul că această
jurisdicţie poate fi exercitată după 1 ianuarie 2017, existând totodată chiar şi posibilitatea
acordată Statelor Părţi de a nu accepta jurisdicţia în privinţa crimei de agresiune.
După cum se poate observa din anul 1998 şi până în prezent, deşi crima de agresiune
era prevăzută în Statut, nu s-a reuşit definirea acesteia, astfel că este greu de anticipat ca într-
un tip relativ mai scurt, având în vedere proliferarea terorismului internaţional, să se ajungă la
includerea crimei de terorism în Statului Curţii şi cu atât la mult la definirea ei.
De altfel, iniţial, Proiectul Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din
1998 prevedea şi crima de terorism, iar rezoluţia E din anexa de la Actul final al Conferinţei
regretă absenţa unei definiţii general acceptate a terorismului şi recomandă reluarea eforturilor
având ca scop includerea crimei de terorism în cadrul unei conferinţe de revizuire viitoare.
În legătură cu aceste eforturi, de menţionat că încă din anul 2009 în pregătirea
Conferinţei de Revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale ce a avut loc
recent la Kampala – după cum s-a mai precizat - Olanda a depus la Secretariatul General al
ONU o propunere de amendare a Statutului în vederea includerii crimei de terorism în
competenţa materială a Curţii Penale Internaţionale, aşa cum rezultă din Rezoluţia E de la
actul final al Conferinţei - menţionată, de asemenea, mai sus - procedurile judiciare urmând a
fi declanşate printr-un mecanism similar celui utilizat cu privire la crima de agresiune. Totuşi,
nici la Conferinţa de la Kampala din 2010 nu a fost acceptată această propunere, deşi nu a fost
respinsă „de plano” convenindu-se amânarea discuţiilor asupra ei pentru un moment ulterior
acestei conferinţe. Aşadar, este puțin probabilă o extindere a competenţei materială a Curţii
Penale Internaţionale într-o altă Conferinţă de Revizuire viitoare.
De aceea, mult mai viabilă şi mai sigură este înfiinţarea Curţii Internaţionale
împotriva Terorismului (CIT) ca instanţă internaţională specializată în a investiga şi judeca o
singură crimă, şi anume cea vizând terorismul internaţional, de către Consiliul de Securitate al
ONU, care poate proceda de îndată la înfiinţarea acesteia având în vedere proliferarea acută a
terorismului internaţional.
De altfel, Consiliul de Securitate al ONU şi-a exprimat constant în rezoluţiile sale, mai
ales după atentatele teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, preocuparea în privinţa
terorismului internaţional, care a fost catalogat drept o ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale.
De menţionat că această catalogare a terorismului de către Consiliul de Securitate ca
fiind o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale a fost constantă, printre ultimele
rezoluţii în acest sens fiind şi Rezoluţia Consiliului de Securitate numărul 2178/2014 privind
terorismul internaţional.
Având in vedere că terorismul este o ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale, Consiliul de Securitate al ONU poate reacţiona prompt. Astfel, potrivit
Capitolului VII din Carta ONU intitulat „Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de
151
încălcări ale păcii şi acte de agresiune” Consiliul de Securitate va constata, potrivit art. 39 din
Carta ONU, existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii şi acte de
agresiune şi poate hotărî ce măsuri vor fi luate pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale. Potrivit art. 48 din Carta ONU măsurile necesare executării
hotărârilor Consiliului de Securitate în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale vor
fi luate de toţi Membrii Naţiunilor Unite sau de unii dintre ei după cum va stabili Consiliul de
Securitate. Aceste hotărâri vor fi executate de Membrii Naţiunilor Unite atât direct, cât şi prin
acţiunea lor în cadrul organizaţiilor internaţionale corespunzătoare din care fac parte.
Aşadar, cum potrivit Cap. VII din Carta ONU Consiliul de Securitate are obligaţia să
ia măsurile necesare când constată ameninţări ale păcii şi securităţii internaţionale şi care sunt
obligatorii pentru statele membre ONU, cred ,că o astfel de instanţă internaţională penală
specializată pe terorism poate fi înfiinţată - având în vedere urgenţa reclamată de iminența
atâtor atacuri teroriste declanşate mai ales de I.S.I.S - de către Consiliul de Securitate al ONU.
Poate fi un exemplu în acest sens Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul
Internaţional pentru Rwanda sau Tribunalul Special din Liban, toate aceste instanţe fiind
înfiinţate de către Consiliul de Securitate în baza Cap.VII din Carta ONU.
Odată înfiinţată Curtea Internaţională împotriva Terorismului printr-o Rezoluţie a
Consiliului de Securitate al ONU avându-se în vedere modelul tribunalelor internaţionale ad-
hoc menţionate, această instanţă penală internaţională specializată cu caracter permanent va
avea în competenţa sa numai crima de terorism, urmând apoi ca eforturile să fie concentrate
spre definirea acestei crime de terorism care nu apare „stricto sensu” în documentele şi
protocoalele internaţionale de până acum, nefiind definită nici până în prezent, aşa cum s-a
menţionat mai sus.
Ca atare, luând în considerare efectele sale devastatoare în comunitate, în societatea
internaţională, terorismul nu mai trebuie considerat din perspectiva dreptului internaţional
penal ca şi infracţiune internaţională, ci trebuie reconsiderat ca o veritabilă crimă
internaţională care să fie consacrată ca atare în documente sau convenţii internaţionale.
În acest context al nedefinirii terorismului ca şi crimă internaţională se propunea de
către ministrul de externe român Bogdan Aurescu şi ministrul de externe spaniol Jose Manuel
Garcia – Margallo o abordare care să se concentreze pe un „numitor comun”. Astfel, în afară
de includerea actelor de terorism asupra cărora deja s-a ajuns la un acord în convenţiile
sectoriale existente, competenţa Curţii Internaţionale împotriva terorismului se va baza pe
dreptul internaţional cutumiar luând în considerare intenţia de a comite o infracţiune(intenţia
specifică de a răspândi frica sau de a constrânge autoritatea) precum şi gravitatea crimei şi
caracterul internaţional al acesteia.
Ca urmare, întrucât definirea crimei de terorism va necesita mult timp - perioadă în
care actele teroriste vor prolifera - pentru început, poate fi o primă variantă ca în competenţa
instanţei internaţionale penale specializate nou înfiinţate să fie incluse toate faptele teroriste
înscrise în cele 19 convenţii sectoriale existente vizând terorismul aflate astăzi în vigoare,
convenţii cu referire, printre altele, la atentatele teroriste cu bombă, terorismul nuclear,
finanţarea terorismului, actele teroriste împotriva securităţii aeriene şi maritime precum şi
actele teroriste îndreptate împotriva persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională.
Paralel, după înfiinţarea Curţii Internaţionale împotriva Terorismului, în opinia noastră
, ar trebui ca statutul Curţii ce ar cuprinde iniţial toate faptele calificate ca teroriste în cele 19
convenţii internaţionale aflate în vigoare să fie ulterior completat şi adaptat la realităţile
actuale, prin calificarea terorismului ca şi crimă internaţională de competenţa acestei Curţi cu
o definire în toate formele sale aşa cum se regăseşte, de pildă, la crimele de competenţa
actuală a Curţii Penale Internaţionale.
Mai mult chiar, Consiliul de Securitate prin Rezoluţia 2178/2014 reiterează solicitarea
tuturor statelor să devină cât mai curând posibil parte la convenţiile şi protocoalele
internaţionale pentru combaterea terorismului, indiferent dacă sunt sau nu părţi la convenţii
152
regionale în acest domeniu şi să pună în aplicare pe deplin obligaţiile ce le revin în temeiul
convenţiilor şi protocoalelor la care sunt părţi. Astfel că şi statele care încă nu sunt părţi la
aceste convenţii trebuie să adere la aceste convenţii – hotărârile Consiliului de Securitate al
ONU sunt obligatorii - şi trebuie să accepte definiţia faptelor sau actelor teroriste, aşa cum se
regăsește în cele 19 convenţii semnalate şi să ia măsurile prevăzute pentru prevenirea şi
sancţionarea acestora.
Odată creată această Curte Internaţională împotriva Terorismului și având în Statutul
său competenţa asupra crimei de terorism şi ulterior definirea acesteia, ar urma ca în legătură
cu procedurile privind sesizarea, investigarea faptei, arestarea sau judecarea persoanei acuzate
de terorism să se facă trimitere, ca şi model, desigur adaptat, la regulile procedurale instituite
de Curtea Penală Internaţională sau de Tribunalele amintite din fosta Iugoslavie, Rwanda sau
Liban.
Desigur, dacă instanţele naţionale sau alte instanţe internaţionale ar instrumenta sau
judeca crimele de terorism, Curtea Penală împotriva Terorismului ar avea în vedere principiul
subsidiarităţii şi complementarităţii, în sensul că în măsura în care aceste instanţe nu vor
manifesta dorinţa sau nu vor coopera în a avea capacitatea de a urmări şi a judeca o persoană
care a săvârşit crima calificată ca terorism, numai atunci acea persoană va fi deferită Curţii
Penale împotriva Terorismului.
Astfel, poate exista şi ideea că, în măsura în care în cadrul unei Conferinţe de
Revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale se va ajunge la instituirea în
competenţa acestei Curţi şi a crimei de terorism, precum şi a definirii ei, aşa cum s-au angajat
Statele Părţi, Curtea Penală Internaţională ar avea prioritar competenţa să instrumenteze şi să
judece această crimă iar Curtea Internaţională împotriva Terorismului o competenţă
subsidiară şi complementară, după cum s-a precizat mai sus.
Important este ca astăzi, când terorismul a devenit un flagel mondial şi afectează grav
pacea şi securitatea internaţională, să se ia măsuri urgente pentru crearea Curţii Internaţionale
împotriva Terorismului printr-o Rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU.
Poate fi o soluţie pe viitor pentru ca teroriștii să conștientizeze și să știe că nu vor
rămâne nepedepsiţi pentru actele teroriste comise. Poate că şi datorită unei astfel de iniţiative
româno-spaniolă ce poate deveni realitate efectele terorismului vor fi atenuate, diminuate.
De alfel, această iniţiativă din partea României este şi un omagiu adus ilustrului
fondator al dreptului internaţional penal, românul Vespasian Pella care a contribuit decisiv la
elaborarea a două convenţii în 1937, şi anume Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea
terorismului prin care se definea infracţiunea de terorism şi Convenţia privind crearea Curţii
Penale Internaţionale pentru a pedepsi toate faptele incriminate în prima Convenţie, printre
care şi terorismul.
Totuşi, această iniţiativă nu a devenit realitate pentru că a izbucnit cel de-al doilea
război mondial. De aceea, în continuarea acestei iniţiative privind definirea terorismului şi
crearea unei instanţe internaţionale astăzi, ca un arc peste timp, o altă iniţiativă românească -
de această dată în cooperare cu Spania - poate deveni viabilă, răspunzând preocupărilor
imperative pe toate planurile privind prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional prin
crearea unei instanțe penale specializate în urmărirea, judecarea și pedepsirea autorilor
atentatelor teroriste cum este Curtea Internaţională împotriva Terorismului ( C.I.T.)
1.Care sunt elementele comune esențiale generalizatoare ce rezultă din definiția
terorismului?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
153
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Cum se numește instanța internațională penală propusă de inițiativa româno-

spaniolă privind combaterea terorismului și românul care a contribuit decisiv în trecut la
elaborarea convențiilor internaționale privind terorismul?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

Convenții internaționale privind terorismul.

13.7 Bibliografie

Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
154
JURISDICȚIA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI CURTEA PENALĂ

INTERNAȚIONALĂ
14.1. OBIECTIVE
14.2 NECESITATEA UNEI JURISDICȚII PENALĂ INTERNAȚIONALĂ
14.3. CURTEA PENALĂ INTERNAȚONALĂ
14.5. BIBLIOGRAFIE
14.1. Obiective
Dobândirea de cunoștințe privind jurisdicția penală internațională și în înțelegerea
rolului fundamental pe care îl are Curtea Penală Internațională în sancționarea penală a celor
ce săvârșesc crime internaționale.
14.2. Necesitatea unei jurisdicții penale internaționale
Dreptul internaţional penal a cunoscut până în prezent o reală evoluție cu referire la

normele de drept material, evoluție constând în adoptarea perodică a unor importante
convenţii internaţionale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind şi
dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora sau
prin încheierea unor convenţii cu caracter penal privind incriminarea şi sancţionarea unor
fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan procesual însă, jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale,
care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai
puţine.
În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale a
continuat să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadru naţional, de
către instanţele penale ale fiecărui stat.
Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind
prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor
infracţiuni şi să-i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul
unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă,
să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu
rămână nepedepsiţi, ele exercitând în acest mod, o competenţă universală cu caracter
alternativ.
Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau
procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de către
instanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comune
legislaţiei penale a statelor civilizate.
În baza convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor
conflictelor armate, statele părţi s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură,
necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în
cuprinsul acestora.
Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenţiei I, art. 50 al
Convenţiei a II-a, art. 105-108 şi 129 ale Convenţiei a III-a şi art. 146 al Convenţiei a IV-a),
Protocolul I adiţional la aceste convenţii , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenţia de
la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28)
155
impun statelor semnatare, între altele, trei categorii de obligaţii: de a incrimina în legislaţia
naţională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancţiona persoanele care
comit infracţiuni de această natură şi de a asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru
inculpaţi referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligaţii sunt asumate de către statele părţi şi în cuprinsul convenţiilor
referitoare la reprimarea altor infracţiuni internaţionale, cum ar fi genocidul (art. V al
Convenţiei din 1948), terorismul (art. 1 al Conventiei din 1937), traficul de stupefiante (art.
36 al Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.
Sancţionarea potrivit jurisdicţiilor naţionale a infracţiunilor incriminate prin convenţii
internaţionale constituie o modalitate juridică necesară, dar nu suficientă. Practica a dovedit
că lipsa unei jurisdicţii internaţionale permanentă şi imparţială, competentă să judece toate
infracţiunile cu caracter internaţional, astfel cum acestea sunt definite şi caracterizate prin
convenţiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internaţional actual, cu
consecinţe defavorabile pentru comunitatea internaţională în efortul tot mai organizat al
acesteia de a controla fenomenul infracţional şi de a sancţiona pe cei ce încalcă legalitatea
internaţională.
Dacă în cazul infracţiunile săvârşite de către persoane particulare acest inconvenient
este în mare măsură limitat prin formele de colaborare internaţională instituţionalizate în
cuprinsul convenţiilor (asistenţa judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în
prinderea infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanităţii şi de
război), care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internaţional, posibilitatea ca
faptele să fie pedepsite de către tribunalele naţionale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece
asemenea infracţiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.
De aceea in decursul timpului in dreptul internațional s-a impus ideea necesității unei
jurisdicții internaționale penale prin crearea unei instanțe internaționale permanente
Astfel ideea creării unui tribunal penal internaţional care să fie competent a judeca
infracţiunile comise prin încălcare normelor de drept internaţional datează încă din secolul al
XIX-lea, iar tentativele de materializare au început a se face după primul război mondial, în
cadrul Societăţii Naţiunilor, susţinute fiind şi de înalte foruri ale ştiinţei juridice, în special de
Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional şi Asociaţia Internaţională
de Drept Penal, o contribuţie importantă având în cadrul acestora românul Vespasian V. Pella,
şi au fost continuate apoi în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, începând cu anul 1950.
Convenţii internaţionale importante privind incriminarea unor fapte grave cum sunt
cele referitoare la terorism (1937), genocid (1948) şi apartheid (1973), prevedeau că judecarea
faptelor de acest gen să se facă nu numai de către instanţele naţionale, ci şi de către o curte
sau un tribunal penal internaţional, dar proiectele întocmite nu au putut să fie finalizate.
În lipsa unui tribunal internaţional permanent cu competenţă universală, unele nevoi
presante şi punctuale au fost satisfăcute prin înfiinţarea de tribunale penale ad-hoc.
În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaţionale de la Nürenberg şi Tokio,
care au judecat pe principalii vinovaţi de declanşarea şi purtarea celui de-al doilea război
mondial, iar mai târziu s-au înfiinţat Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi cel
pentru Ruanda,tribunale astăzi în funcţiune.
Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost infiinţat în 1993 pentru
pedepsirea persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului umanitar, comise pe
teritoriul acestei ţări, începând cu 1 ianuarie 1991, iar Tribunalul Internaţional pentru Ruanda
a fost înfiinţat în 1994, având drept sarcină pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi
alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a
cetăţenilor ruandezi vinovaţi de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriile statelor
vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994. Ambele tribunale internaţionale au fost
constituite în baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al O.N.U.
156
14.3. Curtea penală internaţională
Tribunalele ad-hoc prezentate mai înainte nu ofereau însă garanțiile de independență

și imparțialitate ce asigură suportul necesar al înfăptuirii unui act de justiție obiectiv, departe
de împrejurările istorice in care au fost create , de interesele sau poziția statelor care au
hotărât înființarea lor.
De aceea, crearea unei instanțe internaționale permanente se impunea cu necesitate , o
astfel de instanță internațională penală cu caracter universal marcată de atributele firești ale
independenței și imparțialității, urmănd să urmărească, să judece și să condamne orice
persoană fie ea sef de stat sau de guvern atunci când sunt comise fapte care constituie crime
internaționale.
O astfel de instanță este astăzi Curtea Penală Internaționlă – desigur cu limitele ei-
inființată în cadrul O.N.U. la finele secolului XX.
Până la acest moment crucial al implinirii dezideratelor de realizare a unei justiții
internaționale penale permanente a fost un drum extrem de lung și anevoios, parcurs pe mai
multe etape, ce sunt necesare a fi prezentate pentru a înțelege și a poziționa mai bine locul și
rolul justiției penale internaționale in realizarea unui climat de ordine și de legalitate
internațională prin intervenția sa -atunci când este cazul- de a pedepsei pe cei care prin
faptele lor pun în pericol sau atentează la valorile supreme al comunității internaționale, cum
sunt pacea și securitatea.
In acest demers pot fi identificate 3 etape și anume:
a) Justiţia internaţională penală pană la finele celui de-al doilea război mondial;
b) De la Nürnberg la Haga;
c). Curtea penală internaţională.
a) Justiţia internaţională penală pană la finele celui de-al doilea război mondial;
În cadrul privirii retrospective vizând prima perioadă enunţată şi anume până la finele
celui de-al doilea război mondial vor fi avute în vedere în principal trei planuri:
1.Proiecte de creare a unor instanţe internaţionale penale.
2.Realităţi.
3.Idei de esenţă subsumate acestor proiecte şi realităţi.
Analizand aceste planuri evidenţiem următoarele:
1. În legătură cu proiectele de creare a unor instanţe internaţionale penale:
- Primul proiect a aparţinut juristului elveţian Gustav Moynier care a conceput în anul
1872 organizarea unei “Jurisdicţii criminale internaţionale”.
- Convenţia de la Haga, din 1907 este un prim act de rezonanţă internaţională prin care
s-a încercat instituirea unei Curţi internaţionale de prize maritime.
- Tratatul de la Versailles încheiat la finele primului război mondial în 1919 este
tratatul care prevedea în articolul 227 constituirea unui tribunal special pentru a judeca pe
Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei învinsă în război dar împăratul n-a
fost judecat pentru că Olanda – unde se refugiase – nu l-a extrădat.
- În anul 1920 în cadrul Societăţii Naţiunilor se propunea întocmirea unui proiect de
organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională separată de Curtea Permanentă de
Justiţie Internaţională.
- În anul 1928 reputatul jurist roman Vespasian Pella ca preşedinte al Asociaţiei
internaţionale de drept penal întocmea un proiect de Statut ce prevedea crearea unei Camere
criminale în sanul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.
- În anul 1935 Vespasian Pella întocmea şi planul unui cod represiv mondial ce
includea şi proiectul de Statut din anul 1928.
- La 16 noiembrie 1937 o dată cu Convenţia asupra prevenirii şi reprimării
terorismului a fost adoptată “Convenţia pentru crearea unei Curţi penale internaţionale”, ca o
reacţie a actului de terorism internaţional ce a afectat şi a zguduit comunitatea internaţională
157
şi anume atentatul de la Marsilia în care a fost ucis regele Alexandru al Iugoslaviei şi
ministrul de externe al Franţei Louis Barthou. Deşi semnată de 24 de state, Convenţia pentru
crearea unei Curţi penale internaţionale n-a intrat în vigoare, procedurile de ratificare fiind
împiedicate de declanşarea celui de-al doilea război mondial.
2. Cu referire la realităţi, mai exact, la înfiinţarea efectivă a instanţelor internaţionale
penale:
Proiectele de realizare a unor instanţe internaţionale penale au devenit realitate la
finele celui de-al doilea război mondial. Au fost instituite în 1945 pentru a judeca pe
responsabilii celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii:
- Tribunalul militar internaţional de la Nurnberg creat de puterile victorioase în
urma “Acordului privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor
europene ale Axei” din 8 august 1945 care să judece pe criminalii de război nazişti ale căror
crime erau fără localizare geografică precisă. Acest tribunal a condamnat la moarte 12
persoane, la muncă silnică pe viaţă 3 persoane, la închisoare între 10 şi 20 de ani 4 persoane,
iar în privinţa a 3 inculpaţi s-a dispus achitarea.
- Tribunalul internaţional penal Tokio creat în condiţii istorice asemănătoare cu
cele ale Tribunalului de la Nurnberg ce a fost convenit în cuprinsul “Declaraţiei de la
Postdam” din 26 iulie 1945 semnate de S.U.A., Marea Britanie şi China, acest tribunal fiind
cadrul juridic necesar pentru a pedepsi pe militanţii japonezi răpunzători de crimele comise în
Extremul Orient. A condamnat la moarte 7 persoane, la închisoare pe viaţă 11 persoane iar la
detenţie pe viaţă 7 persoane.
3. În ceea ce priveşte ideile de esenţă subsumate acestor proiecte şi realităţi privind
fiinţarea de instanţe internaţionale penale:
- Proiectele precum şi funcţionarea efectivă a celor două instanţe penale internaţionale
de la finele celui de-al doilea război mondial vizau numai crimele internaţionale, crimele cele
mai grave a căror distincţie şi specificitate era dată de lezarea valorilor supreme ale
comunităţii internaţionale – pacea şi securitatea – şi nu de vreun element de extraneitate al
vreunei crime ce ar aparţine unui drept naţional.
- Din punct de vedere al competenţei “ratione materiae”, astfel de crime ce afectau
grav pacea şi securitatea internaţională, ce puteau fi judecate de instanţele internaţionale
penale propuse sau create erau într-un plan mai general, crimele de război, crimele contra
păcii – în special agresiunea – sau crimele contra umanităţii, dintre care se poate detaşa nu
numai ca rezonanţă dar şi ca actualitate genocidul şi terorismul.
- Privit prim prisma competenţei “ratione personae” era vizată responsabilitatea penală
individuală – departe de orice protecţie a actului de stat sau a ordinului ierarhic – în principiu
a elitei puterii, a guvernanţilor aflaţi la putere sau a responsabililor aflaţi în etajele imediate
ale ierarhiei puterii, care trebuiau să conştientizeze că este sau urma să fie o lege şi pentru ei,
şi mai presus de ei, care să antreneze o atare răspundere penală.
- Deşi s-a militat în toate proiectele pentru instituirea unei instanţe internaţionale
permanente, în realitate, astfel de instanţe cum au fost tribunalele de la Nurnberg şi Tokio au
fost înfiinţate ad-hoc, în urma războiului ele avand numai un caracter temporar.
- Fiind o justiţie dictată de învingători învinşilor, o atare justiţie purta firesc cu ea
trăsături evidente de partizanat ce afectau profund esenţa actului de justiţie fie el intern sau
internaţional care se defineşte în primul rand prin echidistanţă şi imparţialitate.
Un atare partizanat poate fi atât de evident subliniat de faptul atât de cunoscut, dar mai
puţin exprimat, că nu numai germanii în timpul celui de-al doilea război mondial au comis
crime de război sau crime împotriva umanităţii, ci şi ruşii de pildă când au distrus oraşe
întregi precum Dresda sau Koln-ul sau americanii atunci cand au aruncat cea mai cumplită
bombă, bomba atomică asupra aşezărilor civile din oraşele japoneze de cea mai tristă şi
dramatică faimă Hiroshima şi Nagasaki.
158
b) De la Nurnberg la Haga.
Cum o justiţie intenaţională penală temporară îşi avea limitele sale – şi experienţa
trăită la tribunalele internaţionale de la Nurnberg şi Tokio o demonstra cu prisosinţă –
comunitatea internaţională după război devenea preocupată din ce în ce mai mult pentru
instituirea unei jurisdicţii internaţionale penale cu caracter permanent.
În acest sens Organizaţia Naţiunilor Unite, cea mai reprezentativă organizaţie
mondială înfiinţată imediat după finele celui de-al doilea război mondial a însărcinat
organismul său specializat, Comisia de drept internaţional să redacteze în paralel două
proiecte şi anume: Proiectul unei jurisdicţii criminale internaţionale şi Proiectul unui cod al
crimelor contra păcii şi securităţii umanităţii.
Deşi aceste proiecte au fost elaborate de această Comisie în anul 1953 şi 1954 totuşi
abordarea lor a trecut tot timpul pe plan secundar pe agenda O.N.U., dezbaterea lor fiind
amanată “sine die”.
A trebuit să treacă aproape cincizeci de ani, să vină momentul istoric de mare răscruce
al anului 1989 cand, în această zonă atat de explozivă a Balcanilor a izbucnit sangerosul
conflict din Iugoslavia.
S-au comis crime, s-au comis atrocităţi de o parte şi de alta şi, din nou, comunitatea
internaţională n-avea instrumentul judiciar penal internaţional oportun şi necesar prin care să
judece guvernanţii ce au săvarşit sau ordonat astfel de crime ce au afectat grav pacea şi
securitatea internaţională. Pentru crearea unui asemenea instrument juridic, mai exact, pentrru
crearea unei instanţe internaţionale penale, de această dată, Organizaţia Naţiunilor Unite a
hotărat să meargă pe două drumuri paralele: unul pentru înfiinţarea unei instanţe
internaţionale penale permanente – prin rezoluţia numărul 4733 din 25 noiembrie 1992 a
O.N.U. – iar altul pentru înfiinţarea unor instanţe internaţionale ad-hoc, temporare numai
pentru conflictul din Iugoslavia.
Această ultimă instanţă intitulată Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta
Iugoslavie a fost înfiinţată de Consiliul de Securitate al O.N.U. care a decis prin rezoluţia nr.
808 din 22 februarie 1993 şi prin rezoluţia nr. 827 din 25 mai 1993 “stabilirea unui tribunal
internaţional pentru scopul unic de a pedepsi persoanele responsabile de violări grave ale
dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce
urmează a fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea păcii” aşa cum rezultă expres
din titlul celei de-a doua rezoluţii a Consiliului de Securitate al O.N.U. enunţată mai sus.
Sediul acestui tribunal s-a dispus a fi la Haga.
Tot în această perioadă Consiliul de Securitate al O.N.U. prin rezoluţia nr. 955 din 8
noiembrie 1994 a înfiinţat o altă instanţă similară cu Tribunalul internaţional penal de la Haga
pentru fosta Iugoslavie şi anume Tribunalul internaţional pentru Ruanda.
Există insă destule critici privind legitimitatea Tribunalului internaţional penal pentru
fosta Iugoslavie printre care :
- Invocarea în crearea tribunalului a capitolului VII din Carta O.N.U. intitulat
“Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”
nu îndrituieşte prin prevederile articolelor cuprinse în acest capitol, nici cel puţin indirect, că
se impune înfiinţarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a unui organism judiciar ca
măsură – care nu implică folosirea forţei armate potrivit art. 41 din Carta O.N.U. - necesară
pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
- Un alt temei invocat în legitimitatea acestui tribunal a fost prevederea art. 29 din
Carta O.N.U. conform căruia Consiliul de Securitate poate înfiinţa organele subsidiare pe care
le consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Dar acest temei nu poate subzista cel
puţin pentru următoarele două considerente:
- din practica de peste o jumătate de secol a O.N.U. rezultă că au fost create
numeroase şi variate organe subsidiare – comitete, comisii, misiuni etc. - dar printre
acestea nu s-a găsit niciodată instituirea vreunei jurisdicţii.
159
-dacă e creaţia unui organism politic cum e Consiliul de Securitate atunci înseamnă că
justiţia e dependentă exclusiv de organismul politic ce a înfiinţat-o sădind, în
consecinţă, neîncrederea statelor într-o atare justiţie.
- Este anormal, atipic pentru o jurisdicţie ca adoptarea şi modificarea regulilor de
procedură aplicabile tribunalului pentru fosta Iugoslavie de la Haga să fie atributul chiar al
judecătorilor ce compun această instanţă.
Sunt poziţii critice – mai pot fi invocate şi altele – care conferă suport atitudinii de
contestare a legitimităţii acestui tribunal de principalul responsabil de crimele şi atrocităţile
comise în Iugoslavia, fostul preşedinte Slobodan Miloşevici, inculpat la Tribunalul
Internaţional Penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie, decedând în închisoare înainte de a se
pronunța vre-o hotărâre.
De altfel, in ceea ce privește aceste intanțe temporare inființate in anumite momente
ale istoriei in urma unor războaie sau conflicte, cum sunt cele prezentate și anume cele de la
Haga ca şi de la Nurnberg au fost și sunt percepute in opinia publică ca instanțe care au
înfăptuit și înfăptuiesc o justiţie cu privire la „ învinşi” dictată însă de„ învingători”
Sunt multe limite ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavie ca şi cele vizând
Tribunalele de la Nurnberg şi Tokio, toate fiind circumscrise de altfel de limitele fireşti ale
unei justiţii temporare ad-hoc.
Aceste limite au fost însă atenuate ,dar nu încă eliminate prin inființarea unei instanțe
internaționale penale permanente nu ad-hoc și anume Curtea Penală Internaţională.
c )Curtea penală internaţională.
Curtea Penală Internaţională ( C.P.I. ) ca instanță internațională cu caracter permanent a
fost înființată prin Statutul C.P.I. care a fost adoptat prin Actul final din 17 iulie 1998
Conferinţa diplomatică a plenipotenţialilor Naţiunilor Unite asupra înfiinţării unei Curţi
penale internaţionale desfăşurată la Roma în perioada 15 iunie – 17 iulie 1998.
Din 148 de state prezente la vot au votat 120 de state – printre care şi Romania – 7 au
fost împotrivă – printre care S.U.A. China și Israel - şi 21 s-au abţinut.
A învins la Roma viziunea modernă, actuală că într-o lume globală trebuie să
prevaleze convenţia internaţională faţă de dreptul intern în detrimentul unei viziuni autarhice
ce punea accent pe prerogativele suverane ale statului mai ales într-un domeniu pe atat de
sensibil pe atat de conservator cum este cel al justiţiei.
O atare poziţie a avut-o fără rezerve şi România care nu numai că a semnat Statutul de
la Roma dar în prima parte a anului 2002 România a ratificat acest Statut – a se vedea Legea
nr. 111/ 2002 pentru ratificarea acestui Statut – răspunzând astfel generos, în timp, ilustrului
ei înaintaş Vespasian Pella, cel care a aruncat “scânteia creatoare” a unei astfel de justiţii
internaţionale penale.
Statutul a intrat în vigoare în anul 2002 ca urmare a obținerii a mai mult de 60 de
ratificări cerute de Statut,
De menționat că deși au semnat inițial Statutul, ulterior S.U.A.n-au ratificat acest
Statut deși M.Britanie, Germania , Franța au ratificat acest Statut.
De altfel politica S.U.A a fost și este de a încheia cu fiecare stat tratate bilaterale prin
care militarii săi să fie scoşi de sub jurisdicţia unei instanţe internaţionale penale şi supuşi
numai unei justiţii americane, Romănia fiind prima țară din U.E.care semnează un astfel de
tratat bilateral cu S.U.A. prin care militarii americani sunt supuşi selectiv numai justiţiei lor
naţionale şi nu universale.
Structură
Curtea Penală Internaţională cu sediul la Haga are în componenţa sa următoarele
organe:
a) Preşedinţia;
b) Secţia apelurilor, Secţia de primă instanţă şi Secţia preliminară;
c) Biroul procurorului;
160
d) Grefa.
a) Potrivit Statutului, judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă
consideraţie morală, cunoscute pentru imparţialitatea şi integritatea lor şi care trebuie să
îndeplinească condiţiile cerute în statele lor respective pentru exercitarea celor mai înalte
funcţii judiciare.
Pentru alegerea judecătorilor, statele părţi trebuie să aibă în componenţa Curţii
reprezentarea principalelor sisteme juridice ale lumii, o reprezentare geografică echitabilă
precum și o reprezentare echitabilă a bărbaţilor şi a femeilor.
Judecătorii , în număr de 18 – numărul lor putând să fie mărit dacă este necesar- sunt
aleşi pentru un mandat de 9 ani, cu mențiunea că la prima alegere o treime din numărul
judecătorilor aleşi, desemnaţi prin tragere la sorţi, sunt numiţi pentru un mandat de 3 ani, o
treime din numărul judecătorilor aleşi, desemnaţi prin tragere la sorţi, sunt numiţi pentru un
mandat de 6 ani iar ceilalţi judecători sunt numiţi pentru un mandat de 9 ani.
Atât Preşedintele, cât şi primul şi al doilea vicepreşedinte sunt aleşi cu majoritatea
absolută a judecătorilor. Ei sunt aleşi pentru 3 ani sau până la expirarea mandatului lor de
judecător, dacă acesta se încheie înainte de 3 ani, fiind reeligibili o singură dată.
Preşedintele, primul vicepreşedinte şi al doilea vicepreşedinte compun Preşedinţia,
care se ocupă cu buna administrare a Curţii, exceptând Biroului procurorului, dar şi cu alte
funcţii care îi sunt conferite conform Statutului.
b) După alegerea judecătorilor, Curtea se organizează în secţii și anume :
- Secţia apelurilor se compune din preşedinte şi alţi 4 judecători;
- Secţia de primă instanţă compusă din 6 judecători;
-Secţia preliminară compusă din cel puţin 6 judecători.
c) Biroul procurorului acţionează independent ca organ distinct în cadrul Curţii. El
trebuie să primească comunicările şi orice informaţie justificativă în forma cuvenită privind
crimele ce ţin de competenţa Curţii, să le examineze, să conducă anchetele şi să susţină
acuzarea în faţa Curţii.
Procurorul este sprijinit de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi, abilitaţi să
procedeze la orice acte pe care prezentul Statut le cere procurorului. Procurorul şi procurorii
adjuncţi trebuie să se bucure de o înaltă consideraţie morală şi să aibă o competenţă solidă şi o
mare experienţă practică în materie de urmărire sau judecată în procese penale. Ei trebuie să
aibă o excelentă cunoaştere şi o practică curentă în cel puţin una dintre limbile de lucru ale
Curţii.
d)Grefa este condusă de un grefier, care este responsabilul principal al administraţiei
Curţii. Grefierul şi grefierul adjunct trebuie să fie persoane de o înaltă moralitate şi de o
mare competenţă, având o excelentă cunoaştere şi o practică curentă în cel puţin una
dintre limbile de lucru ale Curţii.
Judecătorii aleg grefierul cu majoritatea absolută prin vot secret, ţinând seama de
eventualele recomandări ale Adunării statelor părţi. Dacă este necesar, ei aleg în acelaşi mod
un grefier adjunct la recomandarea grefierului
Competență :
-Comptența rațione materiae este limitată la cele mai grave crime care preocupă
comunitatea internațională și este prezentată în art.5 din Statut respectiv :
a) genocid;
b) crime împotriva umanității;
c) crime de război;
d) crima de agresiune
După prezenarea generală in art.5 din Statut aceste crime sun prezentate in detaliu
astfel : crima de genocid ( art. 6 din Statut), crime împotriva umanității ( art. 7 din Statut),
crime de război ( art.8 din Statut) și crima de agresiune care nu a definită convenindu-se ca
161
definirea ei să se facă ulterior printr-o modificare a Statutului , modificare care a avut loc in
cadrul Conferinței de revizuire a Statutului ce a avut loc la Kampala ( Uganda) în 2010.
-A se vedea pentru prezentare acestor crime unitatea de învățare nr.12 , secțiunea 12.4
, Infracțiuni internaționale și crime internaționale, punctul 12.4.2. Crime internaționale-
-Competența ratione personae : numai persoane fizice care aveau peste 18 ani la
momentul comiterii faptei. Calitatea oficială ( inclusic șef de stat sau guvern sau membru în
guvern sau parlament ) nu este relevantă pentru exonerarea de răspundere.
-Competența rațione loci : pe teritoriul Statelor părți și al Statelor cu care C.P.I.
încheie un acord în acest sens in condițiile stabilite de Statut.
-Competența rațione temporis: numai pentru crimele săvârșite după intrarea în
vigoare a Statutului , 1 iulie 2012 sau după intrarea în vigoare a Statutului pentru
Statul care a devenit parte la Statut după 1 iulie 2012.
Sesizarea Curții. Curtea poate fi sesizată prin Procurorul său de către un Stat Parte ,
de către Consiliul de Securitate sau din oficiu.
Reguli de procedură și probă. Au fost adoptate de Adunarea Generală a Statelor Părți
în anul 2000 fiind inspirate din regulile de procedură ale Tribunalelor internaționale pentru
fosta Yugoslavia si Ruanda cu luarea în considerare a specificităților din Statut și a
dificultăților practice rezultate din activitatea celor două tribunale ad- hoc.
Pedepsele. Pedepsele pronunțate sunt : detenție până la 30 de ani, detenție pe viață în
cazuri de extremă gravitate și suplimentar amenzi și confiscarea bunurilo rezultate direct sau
indirect din infracțiune fără prejudicierea terților de bună credință. In categoria pedepselor,
reglementate de Statut, nu se include pedeapsa cu moartea,executarea pedepselor urmând a se
efectua in inchisori nationale, fara a se stabili o inchisoare speciala pentru aceasta, cu caracter
international.
Cooperarea Curții cu statele și organizațiile internaționale. Statele Părți la Statut
sunt obligate să coopereze cu C.P. I. Solicitările de cooperare se transmit de către Curte prin
canale diplomatice Statelor Părți sau INTERPOL sau alte organizații regionale implicate și se
pot referi la :
- protecția informațiilor clasificate, victimelor , martorilor și bunurilor acestora și
familiilor lor ;
-transmiterea de informații, mijloace de probă , luarea de declarații, mărturii, opinii
ale experților, rapoarte;
-identificarea, arestarea , predarea persoanelor urmărite .
Cooperarea cu O.N.U. este foarte importantă, deoarece C.P.I. nu face parte din
sistemul O.N.U
Recunoasterea jurisdictiei penale internationale a fost privita cu suspiciune din mai

multe motive.
Unul dintre acestea consta in aceea ca recunoasterea jurisdictiei internationale
echivala cu un transfer de suveranitate, intr-o viziune autarhica.
Al doilea motiv rezida in faptul ca statele considerau o jurisdictie internationala ca
fiind lipsita de obiectivitate fata de faptele unor cetateni din diferite state, interesele generale
de represiune prevaland asupra garantiilor procesuale.
Un al treilea motiv – desigur mai pot fi și altele – este acela că jurisdicția C.P.I. este
complemntară jurisdicțiilor penale naționale,justiția națională efectuată de stat având
prioritate -de pildă, asupra șef de stat sau de guvern conațional- justiție care nu poate fi
obiectivă, C.P.I. devenind competentă numai subsidiar și anume atunci când statul căreia ii
revine atribuția de a judeca o astfel de crimă de competența Curţii nu funcţionează, nu doreşte
să funcţioneze sau nu poate să funcţioneze , deferind în aceste condiții C.P.I.această sarcină
162
ceea ce nu este firesc ca o justiție universală să aibă avea un rol secundar când ar trebui să
aibă un rol principal.
Pe de-altă parte,orice început, fie el al unei justiţii internaţionale penale îşi are limitele sale,
cum ar fi:
- Aprobarea Statutului nu a fost suficientă şi a trebuit să fie completat de un
Regulament de probe şi un altul pentru “definirea Elementelor crimelor”.
- Deşi Curtea s-a declarat competentă în art. 5 din Statut asupra crimei de genocid,
crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război şi crimelor de agresiune, în privinţa crimei
de agresiune , care se află la originea oricărei crime de război, aceasta nu poate fi
instrumentată decât după definirea ei şi după acceptarea ei ca amendament, amendament care
nu poate fi propus într-o Conferinţă de revizuire , înainte de 7 ani de la data intrării în vigoare
a Statutului, Statut care la randul său trebuie să fie ratificat de către state- a se vedea și cele
menționate anterior.
Cum Statutul C.P.I.a intrat în vigoare în anul 2002 , dupa 7 ani, in Conferinţa de
revizuire de la Kampala printr-un amendament a fost definită crima de agresiune - a se vedea
pentru prezentarea definiţiei crimei de agresiune, unitatea de învățare nr.12 , secțiunea 12.4
”Infracțiuni internaționale și crime internaționale punctul 12.4.2. Crime internaționale”
arătându- se în acest sens că o situaţie în care pare a fi comis un act de agresiune aceasta să
fie înaintată Curţii de către Consiliul de Securitate, în baza Capitolului VII din Carta
O.N.U.indiferent dacă sunt implicate State Părţi sau nu.
Procurorul în absenţa unei astfel de determinări poate el din iniţiativă să acţioneze sau
la cererea unui Stat Parte cu autorizaţia prealabilă a Secţiei de Primă Instanţă a Curţii.
Statele Părţi pot să nu accepte jurisdicţia Curţii cu privire la crima de agresiune,
printr-o declaraţie depusă la Grefa C.P.I.. De asemenea se prevede faptul că jurisdicţia Curţii
în ceea ce priveşte crima de agresiune poate fi exercitată după 1 ianuarie 2017, în urma
adoptării unei decizii de cătra Statele Părţi cu aceeaşi majoritate necesară pentru adoptarea
unui amendament.toate acestea fiind reale limite ale aplicării jurisdicţiei Curţii în cazul crimei
de agresiune .
- Mai mult, conform art. 12 din Statut tot pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea
în vigoare a Statutului statele părţi pot să declare că nu acceptă jurisdicţia Curţii în privinţa
crimei de război – cele mai frecvente şi barbare dintr-o atare perioadă de conflict – când se
presupune că o astfel de crimă a fost comisă pe teritoriul său de cetăţenii săi, o astfel de
situaţie coform careia statele semnatare au dreptul de a se sustrage de la jurisdictia Curtii
pentru o perioada de 7 ani atrăgând serioase critici.
- Interesant de subliniat că în Statut nu a fost calificată ca “armă criminală” interzisă
de dreptul internaţional bomba atomică, dar paradoxal a fost incriminat glonţul “dum-dum”.
-De remarcat în legătură cu aceste limite şi faptul ca, desi nu exista un raport de
subordonare intre Curtea penala internationala si Consiliul de Securitate, Consiliul poate
bloca printr-o hotarare ancheta Procurorului general al Curtii pe termen de 12 luni.
- De precizat, de asemenea, că potrivit Statutului, Curtea se afla in imposibilitate de a
lua in discutie acte criminale care emana de la grupuri de state, sau chiar de a pune in discutie
acte ale unor organe ale O.N.U., cum ar fi Consiliul de Securitate
- În fine, interesant de menţionat este faptul că nu au fost incluse în statut crimele atât
de grave ale omenirii actuale: cum sunt,de pildă , traficul ilicit de droguri şi mai ales
terorismul.
Curtea penală internaţională- cu toate limitele sale- poate oferi cadrul procesual
juridic al unei justiţii penale internaţionale permanente eficiente privind tragerea la
răspundere penală a autorilor actelor ce constitue cele mai grave crime internaţionale la
adresa valorilor fundamentale ale comunităţii internaţionale cum este pacea şi securitatea pe
163
care comunitatea internaţională prin organizaţiile ei reprezentative, cum este O.N.U. trebuie
să le protejezee, să le apere.
De aceea, e necesar ca această Curte penală internaţională să nu rămână numai un
reper al trecutului ci trebuie să se proiecteze cu putere în viitor.
Există o luptă comună, un front comun crimelor internaţionale , împotriva terorismului
şi, în consecinţă, trebuie să fie şi o justiţie comună neselectivă căreia să i se supună atat
cetăţeanul european cat şi cetăţeanul american.
Din păcate Statele Unite ale Americii s-au retras din Tratatul care a creat această
Curte renunţând la angajamentul pe care şi l-au luat de a nu face nimic pentru a afecta “scopul
şi obiectivele Tratatului”.
În acest front comun trebuie să fie însă şi o justiţie comună.
„Nimeni nu este mai presus de lege” proclamă un dicton românesc constituţional. E
atât de necesar să fie şi universal.
Numai pornind de la acest principiu sfânt, pe cât de vechi, pe atât de actual – o justiţie
egală într-o lume inegală – se poate da coeziune, substanţă şi fermitate luptei în războiul
antiterorist declanşat la scară planetară.
Numai în acest mod justiţia penală internaţională îşi va găsi forţa şi ecoul reverberat în
timp de al său trecut.
1.Care sunt tribunalele internaționale ad-hoc actuale pentru pedepsirea persoanelor
vinovate de încălcări grave ale dreptului umanitar?
.................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
..............................................................................
2.Enumerați două limite ale jurisdicției penale exercitată de Curtea Penală

Internațională.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.................................................................................................................................
Curtea Penală Internațională

164
14.5.Bibliografie

Bucureşti, 2005
2007
2005.
1999
Bucureşti, 2004
165
166

Curs - Dip 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - Dip 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DUMITRU VIRGIL DIACONU

Manual universitar pentru

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

SI (curs) - Evaluare finală. 50%

REFERENŢI ŞTIINŢIFICI: Prof. univ. dr.Didea Ionel

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.6.

6.5.Nulitatea tratatelor internaționale..................................................... 60

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.8

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 11

LEGILE RĂZBOIULUI.DREPTUL UMANITAR.................................................. 101

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 12

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 14

TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

1.1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1 Considerații introductive

1.1.1. Obiectivele cursului

Obiectivul general al disciplinei constă în formarea noțiunilor elementare de drept

1.1.2. Concepția curiculară

1.1.3 Scopul unităților de învățare

1.1.4. Tematica unităților de învățare

1.1.5. Bibliografia generală

1. Dumitru Virgil Diaconu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,

1.2.1 Noțiune și componente

1.2.3 Limitele teritoriului de stat

1.2.5 Marea teritorială componentă a teritoriului de stat

1.2.6. Zone maritime asupra cărora statul exercită drepturi suverane

De menționat că problema delimitării spațiilor marine din Marea Neagră , privind

1.3. Drepul mării

1.3.1. Considerații generale

1.3.2. Marea liberă.

1.4 Zona internațională a spațiilor submarine

1.5 Strâmtori și canale maritime cu regim internațional

1.5.1 Strâmtori cu regim internațional

1.5.2 Canale maritime cu regim internațional

DREPTUL INTERNAȚIONAL FLUVIAL, AERIAN ȘI SPAȚIAL. ZONE

2.2 Dreptul internațional fluvial

2.2.1 Privire generală

2.2.2. Regimul navigaţiei pe Dunăre

2.3 Dreptul internațional aerian

2.4 Dreptul internațional spațial

2.5 Zonele polare

2.5.1 Scurte considerații

2.6. Zone cu regimuri juridice internaționale speciale

2.6.1 Zonele demilitarizate

2.6.2 Zonele neutralizate

2.Care sunt cele 5 libertăți ale aerului?

Dreptul internațional fluvial

Criteriile de evaluare sunt:

1. Dumitru Virgil Diaconu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,

DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR

3.2 Autorități statale cu atribuții în domeniul relațiilor externe

3.3 Misiunile diplomatice

3.3.1 Privire generală

3.3.2 Înfiinţarea şi încetarea misiunilor diplomatice

3.3.4. Personalul misiunilor diplomatice

3.3.5 Funcţiile misiunii diplomatice