DD Reciclare 2006

ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE ECONOMIE NAŢIONALĂ

76117, Bucureşti, Casa Academiei Române
Calea 13 Septembrie nr.13, sector 5
COD FISCAL 4266545
Tel: 3182471, Fax: 3182467
Dezvoltarea durabilă şi
reciclarea materialelor
Bucureşti
2006
Dezvoltarea durabilă şi reciclarea materialelor
Autori
Dr. Victor Platon (coordonator) - IEN
Dr. Rodica Stănescu – Universitatea Politehnica Bucureşti
Drd. Andreea Vass - IEN
Drd. Petru Mazilescu - IEN
Drd. Raluca Mazilescu - IEN
Drd. Marius Surugiu - IEN
As. Andreea Turdeanu - IEN
Consultant de specialitate:
ing. Mihaela Dorobanţu (SC METALROM SRL)
II
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................................................ 9

1. INTRODUCERE ....................................................................................................... 12
2. DEZVOLTAREA DURABILĂ LA NIVEL EUROPEAN .................................... 15
2.1 DURABILITATE “SLABĂ” – DURABILITATE „TARE” ............................................... 15
2.2 DURABILITATEA CA PRINCIPIU PRACTIC AL UNEI POLITICI .................................... 15
2.3 BARIERE ÎN CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE ......................................................... 19
2.3.1 Stimulente greşite ........................................................................................ 19
2.3.2 Politici sectoriale necorelate şi cu obiective pe termen scurt ..................... 19
2.3.3 Inerţia politicilor sectoriale......................................................................... 21
2.3.4 Un grad redus de înţelegere; comunicare şi dialog inadecvat ................... 22
2.4 STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ........................... 23
2.4.1 Responsabilitatea Uniunii Europene şi dimensiunea internaţională .......... 23
2.4.2 Oportunităţile pe care le oferă strategia dezvoltării durabile .................... 24
3. PRINCIPALELE DOMENII ABORDATE ............................................................ 27
3.1 CRITERII DE SELECŢIE ŞI INTERDEPENDENŢA PROBLEMELOR ................................ 27
3.2 MODIFICAREA CLIMEI ŞI ENERGIA „CURATĂ” ....................................................... 29
3.3 SĂNĂTATEA PUBLICĂ ........................................................................................... 33
3.4 MANAGEMENTUL RESURSELOR NATURALE .......................................................... 37
3.5 SĂRĂCIA ŞI EXCLUZIUNEA SOCIALĂ ...................................................................... 41
3.6 ÎMBĂTRÂNIREA POPULAŢIEI.................................................................................. 44
3.7 MOBILITATEA, UTILIZAREA TERITORIULUI ŞI DEZVOLTAREA REGIONALĂ ............ 48
4. SOLUŢIILE COMUNE PENTRU REALIZAREA DEZVOLTĂRII DURABILE
ÎN EUROPA ....................................................................................................................... 54
4.1 INTEGRAREA DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN POLITICILE SECTORIALE ........................ 54
4.2 O BAZĂ COMUNĂ PENTRU ELABORAREA ŞI IMPLEMENTAREA POLITICILOR
SECTORIALE ...................................................................................................................... 55
4.2.1 Obiective pe termen lung şi ţinte intermediare ........................................... 56
4.2.2 Crearea pieţelor pentru factorii de mediu ................................................... 56
4.2.3 Coerenţa politicilor sectoriale .................................................................... 58
4.2.4 Îmbunătăţirea coordonării la nivel comunitar şi evaluarea regulată a
politicilor sectoriale .................................................................................................... 58
4.2.5 Tehnologia şi societatea; îmbunătăţirea cunoaşterii şi a înţelegerii .......... 59
4.3 MĂSURAREA PROGRESULUI: INDICATORII DEZVOLTĂRII DURABILE ...................... 61
5. ASPECTE INSTITUŢIONALE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE .................. 65
5.1 ROLUL AUTORITĂŢILOR ........................................................................................ 65
5.2 PARTICIPAREA GRUPURILOR DE INTERESE ŞI CONSULTAREA PUBLICĂ .................. 67
5.3 BUNA GUVERNANŢĂ ............................................................................................. 68
5.4 IMPLICAREA NIVELULUI REGIONAL ....................................................................... 70
5.5 DURABILITATEA ÎN PROIECTUL DE CONSTITUŢIE EUROPEANĂ ............................. 72
III
6. STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN ROMÂNIA ................................ 76

6.1 DOCUMENTE CE AU PRECEDAT ELABORAREA SNDD............................................ 76
6.2 PROCESUL DE ELABORARE A SNDD ÎN ROMÂNIA ................................................ 79
6.2.1 Crearea Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă ........................... 79
6.2.2 Strategia de dezvoltare durabilă a economiei naţionale pe termen lung 2000
- 2020 79
6.2.3 Politica industrială a României, 2002......................................................... 83
6.2.4 Lansarea primului raport de ţară asupra obiectivelor de dezvoltare ale
mileniului ..................................................................................................................... 86
6.2.5 Revizuirea SNDD şi elaborarea Strategiei de Dezvoltare Durabilă a
României «ORIZONT 2025» ....................................................................................... 88
7. PRINCIPII ŞI OBIECTIVE ÎN DOMENIUL RECICLĂRII ............................... 91
7.1 PRINCIPII ŞI OBIECTIVE POLITICE .......................................................................... 91
7.2 PRINCIPII ŞI OBIECTIVE ŞTIINŢIFICO-TEHNICE ....................................................... 92
7.3 PRINCIPII ŞI OBIECTIVE ECONOMICE ...................................................................... 96
7.4 CONDIŢIONALITĂŢI ECONOMICE PENTRU RECICLAREA MATERIALELOR ................ 98
8. PIAŢA RECICLĂRII ............................................................................................. 102
8.1 PARTICIPANŢII LA PIAŢA RECICLĂRII .................................................................. 102
8.2 FACTORI CARE AFECTEAZĂ OFERTA DE MATERIALE RECICLABILE ...................... 104
8.3 FACTORI CE AFECTEAZĂ CEREREA DE MATERIALE RECICLABILE ........................ 106
8.4 FENOMENE CE AFECTEAZĂ FUNCŢIONAREA PIEŢELOR ŞI CADRUL DE AFACERI ... 107
8.4.1 Transparenţa scăzută a pieţelor de materiale reciclabile ......................... 107
8.4.2 Rolul reglementărilor ................................................................................ 107
8.5 PIAŢA DEŞEURILOR CU VALOARE ECONOMICĂ NEGATIVĂ ................................... 110
8.5.1 Oferta ......................................................................................................... 111
8.5.2 Cererea ...................................................................................................... 112
8.6 POLITICI PENTRU RECICLAREA DEŞEURILE CU VALOARE NEGATIVĂ ................... 113
8.6.1 Politici care influenţează oferta ................................................................ 113
8.6.2 Politici care influenţează cererea.............................................................. 118
8.7 ACŢIUNI ORIZONTALE ......................................................................................... 119
8.7.1 Acţiuni în domeniul standardizării ............................................................ 119
8.7.2 Acţiuni în domeniul transparenţei şi dezvoltării pieţelor .......................... 119
8.7.3 Inovaţia ...................................................................................................... 120
9. INDUSTRIILE DE RECICLARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ...................... 122
9.1 CONSIDERAŢII GENERALE ................................................................................... 122
9.2 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PIAŢA RECICLĂRII ............................................. 123
9.3 EVOLUŢII ÎN DOMENIUL RECICLĂRII.................................................................... 124
9.4 STRUCTURA INDUSTRIILOR DE RECICLARE.......................................................... 126
10. RECICLAREA MATERIALELOR ÎN ROMÂNIA........................................ 127
10.1 CANTITĂŢI ŞI STRUCTURI DE MATERIALE ŞI DEŞEURI ESTIMATE A FI RECICLATE ÎN
ROMÂNIA ....................................................................................................................... 128
10.1.1 Baterii şi acumulatori uzaţi ....................................................................... 131
10.1.2 Ambalaje şi deşeuri din ambalaje ............................................................. 133
10.1.3 Uleiuri uzate .............................................................................................. 139
10.1.4 Anvelopele uzate ........................................................................................ 142
10.1.5 Vehicule scoase din uz ............................................................................... 143
IV
10.2 OBLIGAŢII PRIVIND RECICLAREA REZULTATE DIN TRATATUL DE ADERARE A

ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ ............................................................................. 146
11. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ................................................................... 148
11.1 CONCLUZII.......................................................................................................... 148
11.2 RECOMANDĂRI ................................................................................................... 150
12. ANEXE ................................................................................................................. 154
13. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 175
V
Lista tabelelor
Tabelul 3.1: Cantităţi de gaze cu efect de seră emise în 1990 şi 2010 în Uniunea Europeană
(15 state membre, estimare în condiţiile Protocolului de la Kyoto) ............................ 31
Tabelul 5.1: Ministere sau agenţii guvernamentale responsabile de pregătirea strategiilor
naţionale de dezvoltare durabilă .................................................................................. 66
Tabelul 5.2: Cele cinci principii ale „Bunei Guvernanţe” .................................................. 70
Tabelul 6.1. Media anuală de creştere a PIB necesară pentru garantarea dezvoltării durabile
în România, 2000 – 2020 (scenariul competitiv) (%) ................................................. 82
Tabelul 7.1. Modalităţi de reciclare a unor deşeuri urbane (exemple) ................................ 94
Tabelul 8.1. Rolul colectării şi sortării în procesul de reciclare ....................................... 104
Tabelul 10.1. Evoluţia compoziţiei deşeurilor menajere în România ............................... 129
Tabelul 10.2. Producţia industrială din deşeuri recuperate în România, 1997-1999,....... 131
Tabelul 10.3. Generarea si managementul bateriilor si acumulatorilor uzaţi ................... 132
Tabelul 10.4. Cantităţi de acumulatori uzaţi (cu plumb şi fără electrolit) exportaţi sau
notificaţi pentru export de România în perioada 2002-2004 ..................................... 132
Tabelul 10.5. Compoziţia deşeurilor şi cantităţile colectate (2002 – 2003) ..................... 133
Tabelul 10.6. Structura ambalajelor introduse pe piaţă în România (%) ......................... 136
Tabelul 10.7. Situaţia finanţărilor din fondul pentru mediu pentru reciclarea recipienţilor din
PET ............................................................................................................................ 137
Tabelul 10.8. Importurile de deşeuri de hârtie în perioada 2002-2003 ............................ 139
Tabelul 10.9: Evoluţia producţiei, exportului, importului şi volumului uleiurilor reziduale
colectate în România, intre 1980 - 1998 (mii tone) ................................................... 140
Tabelul 10.10. Modul de eliminare al anvelopelor uzate ................................................. 142
VI
Lista Anexelor
Anexa 1. Evenimente mondiale importante pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare

durabilă ...................................................................................................................... 154
Anexa 2. Etape ale integrării principiului dezvoltării durabile în politicile UE ................ 155
Anexa 3. Definiţii ale Dezvoltării Durabile....................................................................... 159
Anexa 4. Strategii sectoriale de dezvoltare durabilă elaborate în perioada 2000 - 2005 în
România (în ordine invers cronologică) .................................................................... 160
Anexa 5. Principalele acte normative privind elaborarea SNDD ...................................... 160
Anexa 6. Atelierele de lucru din cadrul programului ORIZONT 2025............................. 161
Anexa 7. Studii destinate dezbaterilor în cadrul Comisiei Naţionale pentru elaborarea
Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă a României “ORIZONT 2025”........... 162
Anexa 8. Măsuri implementate în UE pentru dezvoltarea activităţii de colectare a uleiurilor
uzate ........................................................................................................................... 165
Anexa 9. Structura industriilor de reciclare în Uniunea Europeană .................................. 166
Anexa 10. Principalele documente legislative româneşti din domeniul gestionării deşeurilor
................................................................................................................................... 167
Anexa 11. Numărul societăţilor comerciale cu autorizaţie de reciclare, în România ....... 172
Anexa 12. Distribuţia pe judeţe a societăţilor comerciale autorizate să recicleze materiale
................................................................................................................................... 173
Anexa 13. Definiţii privind reciclarea materialelor ........................................................... 169
Anexa 14. Ghiduri pentru elaborarea Strategiei de Dezvoltare Durabilă .......................... 174
VII
LISTĂ cu ACRONIME
AFM - Administraţia Fondului de Mediu

CE - Comunitatea Europeană
CoR - Comitetul Regiunilor
DTI - Departamentul pentru Comerţ şi Industrie (U.K.)
DVA - Deşeuri Vegetale şi Animale
GES - Gaze cu efect de seră
HG - Hotărâre de Guvern
IMM - Întreprinderi Mici şi Mujlocii
IPCC - Panelul Internaţional pentru Schimbări Climatice
MMGA - Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor
ODM - Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
OECD - Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
OMC - Organizaţia Mondială a Comerţului
ONG - Organizaţie non-guvernamentală
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
PAC - Politica Agricolă Comună
PCP - Politica Comună în domeniul Pescuitului
PET - Polietilentereftalat
PNAM - Planul Naţional de Acţiune pentru Mediu
PNUD - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
PPP - Parteneriat Public Privat
RTE - Reţelele Trans – Europene
RAR - Registrul Auto Român
SDD - Strategia Dezvoltării Durabile
SNDD - Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă
SNGD - Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor
SWOT - Analiza Puncte Tari, Puncte Slabe, Oportunităţi şi Ameninţări
UE - Uniunea Europeană
UNEP - Programul ONU pentru Mediu
VIII
Cuvânt înainte
Ideea acestei cărţi a apărut odată cu participarea autorilor la etapele premergătoare Strategiei
Dezvoltării Durabile Orizont 2025. Materialele prezentate în Seminarul organizat în anul 2004
la Institutul Naţional de Cercetări Economice au constituit baza de plecare. La acestea s-au
adăugat lucrările elaborate în cadrul Institutului de Economie Naţională (IEN) precum şi studiul
elaborat la solicitarea SC METALROM SRL în care s-a accentuat rolul important deţinut de
activităţile de reciclare a materialelor.
Acest document urmăreşte să ajute la crearea unei baze analitice pentru elaborarea strategiei de
dezvoltare durabilă în România şi pentru clarificarea unor aspecte teoretico-metodologice
privind reciclarea materialelor.
Pornind de la raportul Brundtland din 1987, dezvoltarea durabilă a devenit un scop politic
esenţial în multe ţări şi la nivel global. Astfel, la Conferinţa Naţiunilor Unite pe probleme de
mediu şi dezvoltare de la Rio din 1992, s-a adus în discuţie conceperea unui nou model de
dezvoltare, care ar armoniza cerinţele pentru bunăstare economică, coeziune socială şi de
conservare a mediului natural. De asemenea, s-a admis că un asemenea scop nu ar putea fi
realizat fără schimbări profunde în structurile economice şi sociale şi în modul de comportare
al firmelor şi persoanelor. Mai mult, pentru a atinge obiectivele dezvoltării durabile, trebuie să
se obţină rezultate concrete (de exemplu, dezvoltarea socială şi economică precum şi inversarea
tendinţelor care împiedică dezvoltarea durabilă) şi să fie regândit procesului politic, având în
vedere sporirea participării publice şi garantarea coerenței politice.
Este necesară înţelegerea clară a nivelului cunoaşterii şi a limitelor sale pentru creşterea
încrederii în ştiinţă - ca bază pentru adoptarea politicilor – şi pentru realizarea unui
management responsabil al riscurilor care pot surveni. De asemenea, politica în domeniul
ştiinţei şi tehnologiei trebuie să sprijine evaluările ştiinţifice independente în ceea ce priveşte
avantajele şi pericolele potenţiale pe care le implică noile produse şi tehnologii, dar totodată să
furnizeze şi fonduri pentru cercetarea care implică multe riscuri sau care este prea costisitoare
pentru a fi realizată de sectorul privat.
În cele din urmă, deoarece succesul oricărei strategii de dezvoltare durabilă depinde de
modificările din comportamentul indivizilor, guvernele trebuie să adopte mai multe măsuri în
direcţia educării şi informării companiilor şi cetăţenilor astfel încât aceştia să devină mai
conştienţi în privinţa costurilor pe care le implică propriul comportament asupra altora şi să fie
mai bine informaţi în privinţa alternativelor pe care le au la dispoziţie.
UE şi-a propus să realizeze o strategie de dezvoltare durabilă care să fie capabilă să ofere
rezolvări actualelor probleme. În acest mod, dezvoltarea durabilă va realiza o apropiere a
Europei de cetăţenii europeni de rând. Alegerea unei căi de dezvoltare mai durabilă necesită
adoptarea unor măsuri la toate nivelurile societăţii şi guvernului. Factorii de decizie de la nivel
european, naţional, regional şi local pot contribui la realizarea condiţiilor optime, însă
dezvoltarea durabilă depinde de consum, producţia zilnică, nivelul ocupării forţei de muncă şi
de deciziile referitoare la transport a milioane de oameni. De aceea, modul în care acţionează
companiile şi cetăţenii are o importanţă majoră.
Creşterea interdependenţelor instituţionale, economice şi sociale în cadrul UE face necesară
colaborarea, astfel încât să se poată face faţă cu succes acestor provocări. În anumite sectoare,
trecerea către principiile dezvoltării durabile se poate realiza numai printr-o intervenţie la
nivelul UE. Exemplele apar mai ales în cazurile în care Uniunea Europeană are competenţă
exclusivă, ca urmare a reglementărilor pieţei interne sau acolo unde pieţele europene integrate
duc la concluzia că acţiunea necoordonată a statelor membre are şanse mari să fie ineficientă.
9
Dezvoltarea durabilă este un concept universal acceptat şi dezbătut la numeroase întâlniri ale
şefilor de state (Anexa 1). Eforturile făcute pentru realizarea sa în Europa nu sunt de ajuns. Ar
trebui, de asemenea, să fie sprijinite şi eforturile altor ţări ale lumii care doresc să adopte
principiile dezvoltării durabile, şi acest deziderat poate fi realizat în cadrul organizaţiilor
internaţionale precum Naţiunile Unite, FMI, Banca Mondială (BM) şi OMC. La Conferinţa
Rio+5 din 1997, UE şi alte state semnatare ale declaraţiei de la Rio şi-au luat angajamentul1 de
a elabora strategii dezvoltare durabilă până la summit-ul Rio+10 din Africa de Sud din 2002.
1 Nu toate angajamentele au fost respectate; unele ţări şi-au finalizat promisiunile, altele nu.
10
SECŢIUNEA I.
DEZVOLTAREA DURABILĂ LA NIVELUL
UNIUNII EUROPENE
11
1. INTRODUCERE
Pentru cetăţeanul de nivel mediu din UE, situaţia materială nu a fost niciodată atât de favorabilă
ca acum. Veniturile medii sunt de aproximativ cinci ori mai mari decât cele din 1900. Multe
dintre inegalităţi au fost reduse prin intermediul îmbunătăţirii accesului la educaţie şi prin
dezvoltarea unor sisteme de asigurare a bunăstării. Speranţa de viaţă a crescut simţitor datorită
igienei, nutriţiei şi asistenţei medicale mai bune. Creşterea interdependenţelor economice, care
au rezultat din extinderea pieţei unice, globalizare şi din noile tehnologii de comunicaţie,
constituie un stimulent puternic pentru eficienţă şi creşterea bunăstării. Dar aceste aspecte
pozitive ale prezentului nu trebuie să ne facă să uităm de potenţialele ameninţări. Se manifestă,
de asemenea, pe scară din ce în ce mai largă, concepţia potrivit căreia omenirea exercită presiuni
din ce în ce mai mari asupra capacităţii planetei de a face faţă noilor provocări.
Dacă cei care adoptă politicile creează condiţiile adecvate şi încurajează cetăţenii şi mediul de
afaceri să integreze în activitatea lor aspectele sociale şi pe cele legate de mediu, atunci se vor
crea multe situaţii de genul „câştigă - câştigă – câştigă”, benefice pentru economie, ocupare
şi mediul ambiant. Deşi aceste tendinţe sunt benefice pentru societate în ansamblu, anumite
schimbări ale politicilor pot duce la apariţia unor “câştigători” şi a unor „învinşi”. În asemenea
situaţii, trebuie ca cei care sunt nevoiţi să se adapteze acestor modificări ale politicilor sectoriale
să fie trataţi în mod corect şi să nu suporte costuri inutile.
Progresul tehnologic a generat creşterea bunăstării şi a îmbunătăţit calitatea vieţii. Mai mult,
tehnologia poate contribui la reducerea compromisului dintre diferitele obiective urmărite,
putând oferi, de asemenea, o modalitate de a reduce interdependenţa dintre creşterea economică
şi degradarea mediului înconjurător, printr-o utilizare mai eficientă a resurselor, prin modificări
în tehnicile de producţie şi prin modalităţi noi de furnizare a serviciilor. Politicile ar trebui de
aceea să încerce să furnizeze un cadru pentru a influenţa inovarea şi pentru a încuraja
acceptarea ei, astfel încât soluţiile care sunt eficiente şi se aplică pe piaţă să ducă la promovarea
dezvoltării durabile.
Cea mai des citată definiţie a dezvoltării durabile este cea din raportul Bruntland, care descrie
dezvoltarea durabilă drept „ dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”. Această definiţie este foarte
cuprinzătoare şi se poate considera că acoperă aproape orice problemă importantă cu o
componentă economică, socială sau de mediu. Pentru a face acest concept operaţional şi pentru
a-l transforma într-un catalizator al schimbării este necesar să se aibă în vedere în primul rând
cele mai mari provocări la adresa durabilităţii în cadrul UE şi al ţărilor candidate. Pe baza
unor criterii de rigurozitate şi a faptului că se manifestă pe termen lung şi au dimensiune
europeană, aceste provocări includ:
• modificările climatice şi posibilele lor efecte, inclusiv fenomenele mai violente, precum
furtunile şi inundaţiile, dar şi secete prelungite şi ridicarea nivelului oceanelor;
• ameninţări potenţiale pentru sănătatea publică, respectiv existenţa substanţelor toxice
persistente, rezistenţa la antibiotice sau riscuri în ceea ce priveşte siguranţa alimentelor.
În același timp se ridică problema serviciilor sanitare de calitate accesibile tuturor
cetăţenilor;
• presiunea în creştere asupra unor resurse vitale, precum biodiversitatea, apele
interioare de suprafaţă, rezervele piscicole. Indivizii se confruntă adesea cu lipsa
motivaţiei de a conserva şi de a utiliza resursele naturale într-un mod responsabil; în
ultima perioada volumul deşeurilor a crescut mai repede decât PIB-ul;
• sărăcia şi excluziunea socială: aproximativ 7% din populaţia Europei trăieşte sub limita
sărăciei, iar sărăcia are caracteristica de a se transmite de la o generaţie la alta.
Modificările de pe piaţa muncii, în ceea ce priveşte cererea de noi calificări şi schimbarea
12
modelului de familie supun riscurilor pe grupurile vulnerabile, mai ales pe cele din zonele
sărace ale oraşelor;
• implicaţiile îmbătrânirii populaţiei; forţa de muncă din ce în ce mai puţin numeroasă
trebuie să suporte costuri din ce în ce mai mari cu contribuţiile pentru pensii şi asistenţă
medicală.;
• congestia traficului şi poluarea ce rezultă din schemele actuale ale mobilităţii, cât şi
problemele urbane şi rurale sunt generate adesea de planuri de urbanism vechi şi
neactualizate. Lărgirea UE ridică provocări fără precedent privind reducerea
diferenţelor dintre regiunile bogate şi cele sărace.
Costurile uriaşe pe care le generează aceste probleme nu vor întârzia să apară. Multe dintre
evoluţiile opuse dezvoltării durabile au ca punct de plecare alegerile făcute în trecut, atât în ceea
ce priveşte producţia, tehnologia, infrastructura, dar chiar şi utilizarea pământului. Unele dintre
aceste probleme sunt remediate cu costuri mari, iar altele rămân nerezolvate (în cazul în care
acţiunea este amânată până când este prea târziu). De aceea este necesară adoptarea unor
măsuri energice.
Multe dintre aceste probleme au rădăcini comune. De exemplu, companiile şi indivizii se
confruntă adesea cu motivaţii care-i determină să producă şi să consume într-un mod opus
dezvoltării durabile. Ei pot fi insuficient informaţi asupra efectelor în lanţ produse de propriile
acţiuni, sau asupra alternativelor pe care le au la dispoziţie. Obstacolele instituţionale, cum ar
fi de exemplu contradicţia dintre politicile sectoriale şi abordarea pe termen scurt fac dificil de
remediat aceste inadvertenţe.
Cele mai acute ameninţări cu care se confruntă dezvoltarea durabilă provin de regulă din câteva
zone ale politicilor sectoriale. De exemplu, încercarea de a face faţă provocărilor cu care se
confruntă sănătatea populaţiei poate necesita adoptarea unor acţiuni energice în industrie,
agricultură, politică fiscală. Doar politica socială prin ea însăşi nu va putea rezolva problemele
sărăciei şi excluderii sociale. Atunci când politicile sunt adoptate sector cu sector, fără a se lua
în consideraţie efectele unor sectoare asupra altora, apare inevitabil discrepanţa dintre
politicile sectoriale.
Câteva dintre provocările cu care se confruntă dezvoltarea durabilă, precum modificările
climatice sau îmbătrânirea populaţiei acţionează pe termen lung, iar problemele se agravează
treptat. Reacţiile la nivelul politicilor iau adesea forma unor remedii de moment, mai ales
atunci când costurile directe necesare combaterii respectivelor fenomene sunt semnificative, în
timp ce beneficiile sunt greu de cuantificat şi nu apar imediat, ci în timp.
În rândul publicului larg este foarte răspândită concepţia potrivit căreia politicile sunt adesea
îndreptate spre satisfacerea intereselor câtorva şi nu ale celor mulţi, şi de acea subiectele legate
de politicile sectoriale nu constituie o preocupare reală a populaţiei. Acest fapt nu face decât să
slăbească încrederea în procesul de adoptare a unor politici, şi chiar în obiectivitatea
demersurilor ştiinţifice care au ca rol popularizarea politicilor.
Strategia dezvoltării durabile (SDD) permite identificarea acţiunilor care trebuie întreprinse
pentru a remedia situaţia.
Dezvoltarea durabilă ar trebui să se regăsească în centrul tuturor politicilor şi strategiilor de
dezvoltare. O mai bună integrare a politicilor sectoriale, care să aibă la bază trecerea în
revistă sistematică şi transparentă a costurilor şi efectelor diferitelor variante este crucială, astfel
încât diferitele politici să se susţină unele pe altele, iar obiectivele sociale şi de mediu să fie
realizate la cel mai mic cost economic. Această abordare va facilita, de asemenea, un dialog
mai uşor între categoriile de public cu interese divergente, ducând la un consens asupra
soluţiilor şi implementării lor.
13
Politicile sectoriale trebuie să aibă în prim-plan un management continuu pe termen lung şi

obiective ambiţioase, care să permită companiilor şi indivizilor să planifice mai eficient şi să se
adapteze treptat, scopul final fiind reducerea costurilor schimbării. Pentru a evalua progresul
către realizarea acestor obiective, ele trebuie susţinute de un set de indicatori precişi, pentru că
ceea ce este greu de cuatificat va fi dificil de administrat.
În orice caz, doar o mai bună coordonare, un mai bun dialog şi obiective pe termen lung nu vor
fi de ajuns. Ceea ce contează în ultimă instanţă este conţinutul strategiilor şi politicilor.
Dezvoltarea durabilă necesită realizarea unei reforme economice de amploare pentru a crea
noi pieţe şi a „utiliza preţurile corecte” (de exemplu, prin includerea în preţul bunurilor şi
serviciilor a costurilor pagubelor produse de poluare). Astfel, piaţa va stimula companiile şi
consumatorii să ia mai bine în calcul efectele comportamentului propriu asupra altora.
14
2. DEZVOLTAREA DURABILĂ LA NIVEL EUROPEAN

Definiţia dezvoltării durabile dată în raportul Bruntland, şi anume: „dezvoltarea care satisface
nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi”, reprezintă în esenţă cerinţa de a asigura o calitate mai bună a vieţii în prezent
şi în viitor.
Există multe interpretări alternative (vezi Anexa 3) ale acestui concept şi, având în vedere
definiţia anterioară, pot exista mai multe puncte de vedere referitoare la înţelesul termenului
„nevoi” sau la cel privind generaţiile viitoare. Vor avea nevoie generaţiile viitoare de aceleaşi
resurse de care este nevoie în prezent? Nu este oare mai bine să consumăm resursele existente
pentru a lăsa generaţiei viitoare o infrastructură performantă? Pot fi concepute modalităţi de
dezvoltare în care să se investească capitalul natural prezent în educarea generaţiilor viitoare
etc. Acest tip de întrebări pot continua şi de fapt nu fac decât să evidenţieze o veche dilemă: cât
consumăm în prezent şi ce moştenire lăsăm pentru viitor.
Există consens asupra a două idei principale surprinse în definiţia dezvoltării durabile:
• dezvoltarea are o dimensiune economică, socială şi de mediu. Dezvoltarea poate fi
durabilă doar dacă va exista un echilibru între diferiţii factori care definesc calitatea vieţii
în general;
• generaţia actuală are obligaţia faţă de cele viitoare de a le transmite suficiente resurse
naturale, economice şi ştiinţifice, pentru ca acestea să beneficieze de niveluri de bunăstare
cel puţin egale cu cele ale generaţiei actuale.
Datorită faptului că îşi are originile în mişcarea pro-mediu, dezvoltarea durabilă a fost
catalogată drept un „lux” care nu ar trebui realizat pe seama creşterii economice. Dar
dezvoltarea durabilă este mult mai mult decât un concept pur legat de mediul înconjurător – ea
lansează provocarea fundamentală de a combina o economie dinamică cu o societate care să
ofere şanse tuturor, care în același timp îmbunătăţeşte eficienţa exploatării resurselor şi elimină
linia de demarcaţie dintre creşterea economică şi degradarea mediului.
Deşi obiectivul dezvoltării durabile este unul generos, el nu ar trebui considerat drept o
modalitate simplă de a mixa o colecţie de probleme sociale, economice şi de mediu sub un
nume nou. De aceea este necesară o abordare amplă, prin care politicile – atât sectoriale, cât şi
orizontale – să se sprijine reciproc, şi nu să fie contradictorii. Transpunerea acestui deziderat în
practică îi va obliga pe responsabilii cu elaborarea politicilor să se asigure că măsurile de
dinamizare a economiei nu se realizează pe seama degradării mediului, că politicile sociale
sprijină şi nu subminează performanţa economică şi politica de protecţia mediului are la bază
cercetări ştiinţifice riguroase şi este profitabilă.
2.1 Durabilitate “slabă” – durabilitate „tare”
Noţiunea2 de dezvoltarea durabilă are semnificaţii diferite pentru persoane diferite. Din punct
de vedere macroeconomic dezvoltarea durabilă se poate înţelege în termenii relaţiei între rata
de creştere a PIB, rata inflaţiei, şomajul şi balanţa de plăţi. Aceasta este în esenţă o perspectivă
a durabilităţii pe termen scurt care neglijează consideraţiile mai largi. Astfel este important să
includă şi alte elemente cum ar fi: viabilitatea pe termen lung a sistemelor ecologice de care
2 Pentru definiţii alternative vezi Anexa 2.
15
depind multe activităţi umane, redistribuirea veniturilor ceea ce modifică creşterea sau
descreşterea inegalităţii între săraci şi bogaţi, fapt ce influenţează coeziunea socială.
Pe de altă parte, dezvoltarea durabilă poate fi privită ca fiind referitoare doar la probleme de
mediu, cum ar fi încălzirea globală şi conservarea biodiversităţii. În acest context nu se acordă
prea mare importanţă efectelor economice şi sociale ale politicilor de mediu, fiind considerate
secundare. Definiţiile durabilităţii de mediu sunt adesea exprimate în termeni foarte vagi,
generali, neputând fi cuantificaţi prin indicatori. Acest aspect duce la creşterea dificultăţii
transpunerii lor directe în politici funcţionale şi de aceea definiţia Comisiei Brundtland trebuie
dezvoltată pentru a deveni utilă celor ce elaborează politici sectoriale.
Cu toate că nu putem ştii care vor fi necesităţile generaţiilor viitoare, ar fi nejustificat să
presupunem că vor fi cu ceva mai prejos decât necesităţile noastre actuale. Astfel, ar trebui
urmărit ca, în satisfacerea necesităţilor prezentului, să nu fie private generaţiile viitoare de “un
standard de viaţă” cel puţin egal cu cel actual. Care sunt implicaţiile acestui obiectiv?
Fiecare generaţie îşi asigură un standard (calitate) a vieţii prin folosirea resurselor disponibile
pentru producerea de bunuri şi servicii de consum. Suplimentar, unele dintre resurse ar putea fi
folosite în viitor pentru a crea noi resurse ce vor putea produce bunuri şi servicii pentru consum.
Aceasta oferă un prim criteriu care trebuie aplicat în evaluarea durabilităţii politicii economice:
este suficientă rezerva de resurse care o lăsăm generaţiilor viitoare pentru a menţine calitatea
vieţii? Se poate pune aceeaşi întrebare în termeni puţin diferiţi, ce constrângeri impune acest
criteriu de durabilitate asupra modului în care utilizăm resursele disponibile în prezent?
Lucrări recente au transformat abordarea celor “trei resurse” (capitalul uman, capitalul natural
şi capitalul material, inclusiv cel financiar) într-o abordare a celor “patru capitaluri”, prin
introducerea aspectelor privind individul (persoana). Astfel DEZVOLTAREA DURABILĂ ar
trebui privită prin prisma a patru categorii de resurse (capital): a capitalului economic, a
capitalului uman, a capitalului social şi resursa de mediu. Cele patru categorii (forme) de resurse
(capital) pe baza cărora se construieşte bunăstarea, sunt definite astfel:
• capitalul manufacturat (material) este sinonim cu infrastructura economică în sens larg
(inclusiv capitalul financiar);
• capitalul natural (de mediu) acoperă toate eco-sistemele şi resursele naturale care
furnizează servicii şi bunuri;
• capitalul uman cuprinde potenţialul productiv al persoanelor având la bază motivaţiile,
sănătatea, talentul şi cunoştinţele acumulate;
• capitalul social înglobează reţeaua socială formală şi informală, normele şi obiceiurile,
modul de utilizare a resurselor, soluţionarea problemelor şi modul de realizare a
coeziunii sociale;
Pe baza celor patru categorii de resurse se produc bunuri şi srvicii care conduc la bunăstarea
persoanelor. Dezvoltarea este considerată durabilă dacă cele patru tipuri de resurse (raportate
la populaţie) se menţin constante sau cresc în timp.
Unele bunuri şi servicii pot fi produse folosind tehnici diverse. Astfel, raportul între capitalul
uman, natural, social şi cel manufacturat folosit în procesul de producţie poate varia. Totuşi,
trebuie amintit faptul că diferite categorii de resurse pot fi, într-o anumită măsură, substituibile
unele în locul celorlalte. Spre exemplu, capitalul natural şi cel manufacturat nu se substituie
unul altuia în toate situaţiile. Capitalul natural generează anumite servicii ce nu pot fi produse
prin alte mijloace şi fără de care nu este posibilă viaţa. Din observaţia că resursele naturale şi
capitalul material nu se pot substitui în orice situaţie rezultă două implicaţii.
În primul rând, deoarece există posibilitatea de folosire a unor înlocuitori pentru resursele
naturale rezultă un anumit grad de libertate pe care durabilitatea îl acordă generaţiei actuale în
16
ceea ce priveşte modul în care se foloseşte de resursele naturale şi materiale disponibile. Nu

este necesar să transmitem urmaşilor noştri exact aceleaşi resursele naturale şi materiale
disponibile (cantitate şi calitate) în prezent. Mai degrabă este necesar să fie disponibile o
combinaţie de capital natural, capital social, capital manufacturat şi capital uman care să
poată genera bunuri şi servicii ce vor permite generaţiilor viitoare să menţină sau să
crească calitatea vieţii.
Problema care apare este legată de cele patru categorii de resurse utilizate pentru dezvoltare.
Întrebarea este următoarea: trebuie ca întreg capitalul disponibil să fie menţinut la un anumit
nivel sau este permisă o conversie între categoriile de capital (pierderile înregistrate la unele
resurse naturale să fie compensate de creşterea capitalului la alte categorii)?
În al doilea rând, la fel ca în cazul substituirii resurselor în sfera productivă, în sfera consumului
societatea poate înlocui bunurile şi serviciile între ele – poate alege să consume diferite tipuri
de bunuri şi servicii în diferite cantităţi. Deci, durabilitatea nu ar impune ca aceeiaşi distribuţie
a bunurilor şi serviciilor existentă în prezent să fie disponibilă generaţiilor viitoare.
Potrivit unei abordări a dezvoltării durabile, ceea ce contează este ca plaja de bunuri şi servicii
să fie de aşa natură încât să permită generaţiilor viitoare să atingă același nivel de trai ca al
generaţiei prezente, sau chiar mai ridicat. Această abordare care permite conversia resurselor
disponibile, dar cu menţinerea constantă a capitalului total, poartă numele de durabilitate slabă.
A doua abordare poartă denumirea de durabilitate tare şi porneşte de la premiza potrivit căreia
anumite resurse nu pot scădea sub un anumit nivel dat de o limită critică specifică iar anumite
componente ale capitalului disponibil nu sunt substituibile între ele deoarece contribuie într-un
mod unic la bunăstare şi nu pot fi înlocuite cu alte componente. Potrivit acestei abordări
conversia între componentele capitalului de care dispunem este limitată. Conceptul de conversie
limitată este important deoarece structura capitalului de care societatea dispune este în continuă
schimbare: o parte din resursele disponibile se reduc iar altele cresc în volum şi calitate. Prin
extinderea necontrolată a conversiei unei forme de capital cu alta se poate ajunge în situaţia în
care o formă oarecare de capital să sufere deteriorări ireversibile (de obicei mediul ambiant).
Practic conceptul de durabitate tare impune menţinerea sau creşterea capitalului total
concomitent cu introducerea unor restricţii de conversie (expoatarea unor resurse) între anumite
tipuri de capital, impuse de limite critice specifice.
Dezvoltarea ne-durabilă îşi are rădăcinile în acest fenomen de conversie necontrolată (creşterea
unei forme de capital pe seama altei forme de capital/resurse). De aceea este important de a se
avea în vedere două aspecte fundamentale ale conversiei unor forme de capital în altele.
În primul rând, trebuie analizat dacă declinul unei resurse a depăşit sau nu limita critică, caz în
care dezvoltarea nu este durabilă.
În al doilea rând, dacă nu s-a depăşit limita critică, trebuie ca declinul unei forme de capital să
fie compensate de creştera altor forme de capital.
Dificultatea care trebuie surmontată de strategiile de dezvoltare durabilă este de a identifica
fenomenele de conversie a formelor de capital şi a naturii acestor fenomene şi de a identifica
cazurile în care declinul unor categorii de resuse este nedurabil prin depăşirea limitelor critice.
De asemenea trebuie analizat dacă compensările prin creşterea altor categorii de capital sunt
acceptabile (de exemplu dacă preţul plătit pentru dezvoltarea economică nu este prea mare). În
cazul unei compensări prea mici faţă de capitalul consumat se pune probema unor măsuri
corective.
Să luăm drept exemplu construirea unei hidrocentrale. Aceasta implică înlocuirea unor resurse
naturale cu capital material şi schimbarea structurii serviciilor disponibile societăţii. În locul
serviciilor oferite de situaţia iniţială, care ar fi putut să reprezinte pescuit sau turism, societatea
poate beneficia acum de energia electrică generată de hidrocentrală. Aceste servicii noi pot sau
17
nu să compenseze serviciile înlocuite. Este dificil de evaluat ce importanţă acordă societatea

acestor servicii, în fiecare caz în parte. Totuşi, societatea poate stabili dacă amplasarea
hidrocentralei este conformă sau nu dezvoltării durabile. Dacă electricitatea este mai valoroasă,
atunci hidrocentrala este conformă durabilităţii; altfel nu este. Astfel, prin înlocuirea capitalului
natural cu cel material se pot îndeplini principiile durabilităţii.
Prin contrast, schimbările climatice reprezintă o problemă unde consideraţiile asupra criteriului
durabilităţii dau o direcţie clară de acţiune. Există un consens ştiinţific conform căruia creşterea
concentraţiilor de gaze de seră generate în atmosferă de activităţile umane - în principal dioxid
de carbon rezultat prin arderea combustibililor fosili - riscă să producă schimbări ale climatului
terestru, în moduri imprevizibile şi cu potenţial distructiv major. Cu alte cuvinte, nivelul actual
de utilizare a combustibililor fosili şi utilizarea atmosferei ca spaţiu de eliminare a dioxidului
de carbon produs prin arderea acestora nu sunt durabile. Comportamentul actual riscă să
compromită posibilitatea generaţiilor viitoare de a menţine calitatea vieţii. În conformitate cu
termenii protocolului de la Kyoto referitori la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra
Schimbărilor Climatice, naţiunile industrializate3 au căzut de acord să demareze reducerea
emisiilor de gaze de seră în scopul evoluţiei spre o dezvoltare durabilă.
Integrarea cerinţelor de protecţia mediului în politicile economice, prin intermediul
durabilităţii, poate aduce un beneficiu important societăţii.
Într-un asemenea cadru conceptual, o politică ţintind către durabilitate ar trebui să urmărească
echilibrul între acumularea şi pierderea valorilor economice, sociale, umane şi de mediu.
Diferenţele între definiţiile dezvoltării durabile sunt legate de gradul în care capitalul natural,
social, uman şi material pot fi considerate înlocuitori unul pentru celalalt. Totuşi, diferenţele
existente nu ar trebui să distragă atenţia de la gradul mare de suprapunere care există între
definiţiile durabilităţii aflate în competiţie. Este evident că folosirea resurselor naturale nu poate
fi nelimitată. Spre exemplu, mediul ambiant are o capacitate limitată de a absorbi deşeurile
generate de activităţile umane. Dezvoltarea politicilor sectoriale pe direcţia durabilităţii nu ar
trebui întârziată din cauza discuţiilor referitoare la exactitatea limitelor sau precizia definiţiilor.
2.2 Durabilitatea ca principiu practic al unei politici
Să luăm drept exemplu construirea unei hidrocentrale. Aceasta implică înlocuirea unor resurse
naturale cu capital material şi schimbarea structurii serviciilor disponibile societăţii. În locul
serviciilor oferite de situaţia iniţială, care ar fi putut să reprezinte pescuit sau turism, societatea
poate beneficia acum de energia electrică generată de hidrocentrală. Aceste servicii noi pot sau
nu să compenseze serviciile înlocuite. Este dificil de evaluat ce importanţă acordă societatea
acestor servicii, în fiecare caz în parte. Totuşi, societatea poate stabili dacă amplasarea
hidrocentralei este conformă sau nu dezvoltării durabile. Dacă electricitatea este mai valoroasă,
atunci hidrocentrala este conformă durabilităţii; altfel nu este. Aspectul subliniat este că prin
înlocuirea capitalului natural cu cel material se pot îndeplini principiile durabilităţii.
Prin contrast, schimbările climatice reprezintă o problemă în care consideraţiile asupra
criteriului durabilităţii dau o direcţie clară de acţiune. Există un consens ştiinţific conform
căruia creşterea concentraţiilor de gaze de seră generate în atmosferă de activităţile umane - în
principal dioxid de carbon rezultat prin arderea combustibililor fosili - riscă să producă
schimbări ale climatului terestru, în moduri imprevizibile şi cu potenţial distructiv major. Cu
alte cuvinte, nivelul actual de utilizare a combustibililor fosili şi utilizarea atmosferei ca spaţiu
3 Cu excepţia SUA şi a unor ţări mari cum ar fi India, China, Brazilia.
18
de eliminare a dioxidului de carbon produs prin arderea acestora nu sunt durabile.

Comportamentul actual riscă să compromită posibilitatea generaţiilor viitoare de a menţine
calitatea vieţii. În conformitate cu termenii protocolului de la Kyoto referitor la Convenţia -
cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, naţiunile industrializate4 au căzut de
acord să demareze reducerea emisiilor de gaze de seră în scopul evoluţiei spre o dezvoltare
durabilă.
Integrarea cerinţelor de protecţie a mediului în politicile economice, prin intermediul
durabilităţii, poate aduce un beneficiu important societăţii.
2.3 Bariere în calea dezvoltării durabile
Multe dintre barierele în promovarea dezvoltării durabile au origini şi cauze comune, fiind
caracterizate de interdependenţele complexe între sectoare. Câteva cauze sunt pe termen lung
şi odată cu trecerea timpului consecinţele se agravează.
2.3.1 Stimulente greşite
Adesea agenţii economici şi cetăţenii nu sunt stimulaţi în mod corespunzător pentru a produce
şi a consuma într-o manieră durabilă. Este posibil să fie slab informaţi asupra efectelor
secundare ale acţiunilor lor sau asupra alternativelor pe care le au la dispoziţie, iar obstacolele
de natură instituţională fac dificil răspunsul la aceste deficienţe.
Indivizii şi companiile se confruntă adesea cu stimulente care îi încurajează să se comporte în
moduri care, deşi sunt raţionale din punct de vedere individual, au un impact negativ asupra
colectivităţii. Preţurile pieţei pentru utilizarea bunurilor şi serviciilor, nereflectând într-un mod
adecvat adevăratul cost social al furnizării lor, duc la un consum mult prea mare al acestor
produse şi servicii şi descurajează consumul altora. De exemplu, atunci când conducem un
autovehicul, în general încetinim viteza celorlalţi participanţi la trafic. Deoarece acest cost nu
este inclus în preţul pe care îl plătim pentru a conduce un vehicul, nu îl luăm în calcul atunci
când alegem modalitatea şi momentul când decidem să facem călătoria respectivă. Ca urmare,
apar deficienţe majore în modul în care utilizăm căile rutiere.
Preţurile incorecte sunt, de asemenea, o sursă majoră a multora dintre problemele de mediu. În
general, preţurile pieţei pentru bunuri şi servicii nu includ costurile poluării. În consecinţă,
producătorii nu sunt stimulaţi să descopere şi să adopte metode de producţie ecologice sau
produse care au fost fabricate cu respectarea cerinţelor de protecţie a mediului, iar consumatorii
nu sunt încurajaţi să caute şi să cumpere produse „mai curate”. Mai grav, în anumite cazuri,
cele mai poluante industrii beneficiază de subvenţii însemnate, care încurajează producţia unor
bunuri poluante şi descurajează consumatorii în a opta pentru produse mai „curate”.
2.3.2 Politici sectoriale necorelate şi cu obiective pe termen scurt
Atât la nivel naţional, cât şi comunitar, politicile sectoriale se referă în general la domenii
specifice ale economiei - precum industria, agricultura, serviciile, sau la domenii particulare -
cum ar fi comerţul sau concurenţa. Aceste politici sunt elaborate, de regulă, de departamente
administrative separate, care deţin cunoştinţe specializate referitoare la sectoarele de care se
ocupă, dar care sunt mai puţin preocupate de efectele acestor politici asupra altor componente
4 Cu excepţia SUA şi a unor ţări mari cum ar fi India, China, Brazilia.
19
ale economiei şi societăţii. Această abordare îngustă, sectorială, a elaborării şi aplicării

politicilor a generat de-a lungul timpului o serie de probleme.
Datorită gradului ridicat de interdependenţă dintre anumite sectoare, soluţiile la unele probleme
sunt în mâinile responsabililor cu adoptarea politicilor din alte sectoare. Politica de mediu
necesită adoptarea unor măsuri de către politicile din alte domenii cum ar fi: sectorul IMM-
urilor, industria, energia, transportul şi agricultura. Politica de transport depinde de impozitarea
energiei, de cercetare-dezvoltare şi de politica de amenajare a teritoriului. Doar acţiunea
instrumentelor politicii sociale nu va rezolva problemele excluziunii sociale. În multe cazuri,
aceste efecte în lanţ între sectoare nu sunt luate în consideraţie decât poate parţial, astfel încât
se ajunge la situaţia paradoxală ca politicile din diferite sectoare să acţioneze în direcţii opuse,
ceea ce cauzează scăderea eficienţei lor şi pierderi importante de resurse.
Abordarea îngustă oferă grupurilor de interese, care reprezintă un anumit sector, mai multe
modalităţi de obstrucţionare a reformelor de care ar beneficia întreaga societate, dar care ar avea
consecinţe negative pentru ele. Această abordare necoordonată a efectelor la nivel sectorial şi
nu la nivelul întregii societăţi subliniază faptul că aplicarea reformelor se realizează într-o
manieră lipsită de coerenţă. Măsurile adoptate în beneficiul clar al anumitor grupuri, dar care
contravin intereselor societăţii în ansamblu sunt, de obicei, tratate separat şi nu ca parte a unui
întreg pachet de care ar putea beneficia toţi.
Dimensiunea Uniunii adaugă un plus de incoerenţă adoptării deciziilor. Atât responsabilitatea
(dimensiunea „competenţei uniunii”), cât şi modalităţile de adoptare a deciziilor (în unanimitate
sau prin majoritate) variază de la un domeniu la altul. Modul în care sunt adoptate noile
iniţiative în sfera politicilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul UE, pot, de asemenea, să
genereze rezultate nedorite.
Problemele de coordonare sunt amplificate de proliferarea unor noi iniţiative în domeniul
politicilor şi a unor programe multi anuale la nivelul UE. În prezent, există peste 60 de iniţiative
multi anuale numite „strategii”. Toate aceste iniţiative diverse sunt rareori sincronizate.
Orizontul de timp stabilit în Agenda 2000 este 2000-2006, cel al Strategiei pieţei unice este
1999-2005, cel al Programului Cadru pentru Cercetare 2002-2006 şi cel al Programului de
acţiune în domeniul mediului este cuprins între 2001 şi 2011.
În mod evident, măsura în care politicile din diferitele sectoare pot fi reformulate simultan are
limite. Reformele cuprinse în Agenda 2000 au abordat mai ales politicile agricole şi pe cele
structurale. Un exerciţiu similar pentru un set mai amplu de politici ar ridica probleme severe
de natură practică. Încercarea de a evalua şi reformula toate politicile comunitare în același timp
ar genera probabil o paralizie la nivel instituţional. Măsurile de îmbunătăţire a coerenței ar
trebui în schimb să se concentreze pe corelarea politicilor, astfel încât beneficiile obţinute prin
coordonare să fie mai mari. În plus, dacă proiectarea unor politici sectoriale încearcă să ţină
seama de un cadru mai larg decât interesele sectorului respectiv, îmbunătăţirea coerenței
politicilor nu ar însemna că toate politicile trebuie să adopte orizonturi de timp identice.
Adoptarea politicilor sectoriale, conform unei viziuni pe termen scurt, este o altă cauză
care generează evoluţii nedurabile.
Un exemplu clar în privinţa posibilelor efecte ale unei abordări pe termen scurt este
incapacitatea de a gestiona într-un mod durabil resursele naturale regenerabile. Datorită
costurilor mari pe termen scurt, Comunitatea a fost incapabilă să ajungă la un acord în ceea ce
priveşte reducerea cantităţii de peşte pescuit, lucru esenţial în păstrarea unor astfel de rezerve
naturale pentru viitor. Acest fapt contravine beneficiilor substanţiale economice şi ecologice pe
termen lung pe care le-ar avea împiedicarea colapsului rezervelor de peşte. Abordarea pe termen
scurt a constituit o problemă pentru politica de mediu, deoarece multe dintre problemele cu care
se confruntă acest domeniu nu se manifestă imediat, ceea ce este însă valabil şi la nivelul altor
politici din alte sectoare. Atunci când echilibrarea bugetului naţional trebuie realizată prin
20
reducerea cheltuielilor, cel mai adesea se reduc investiţiile, şi aceasta deoarece reducerea
cheltuielilor curente se manifestă imediat şi are un impact negativ semnificativ, pe când
deteriorarea infrastructurii publice se realizează în timp şi nu este imediat observabilă.
Una dintre cauzele aflate la baza acestei abordări pe termen scurt în proiectarea şi
implementarea politicilor este natura ciclului politic electoral. Discontinuitatea care se
manifestă o dată la 4 - 5 ani limitează, în mod evident, orizontul de timp de acţiune al
guvernelor. Mai mult, un grup care nu are nici un cuvânt de spus în aceste alegeri de natură
politică este chiar generaţia viitoare. În absenţa unei viziuni coerente pe termen lung, priorităţile
politicilor pot fi influenţate într-o măsură prea mare de evenimentele ce au loc pe termen scurt.
Politicile iau în acest caz forma unor ”rezolvări rapide, de moment”, care prin ele însele pot
acutiza problema căreia îi sunt destinate, sau care pot genera dificultăţi în alte domenii.
Este posibil ca problemele determinate de abordarea pe termen scurt să fie şi mai grave, în cazul
în care costurile adoptării unor măsuri sunt mari şi trebuie făcute în prezent, în timp ce
beneficiile sunt dificil de cuantificat şi sunt eşalonate într-o perioadă mai mare de timp. Mai
mult, costurile şi beneficiile pot fi inegal distribuite: costurile schimbării cad adesea pe umerii
unor anumite grupuri de producători sau de cetăţeni, în timp ce beneficiile se fac simţite pe
scară mai largă. Ca urmare, „câştigătorii” de pe urma unei anumite modificări ale politicilor
sectoriale adesea nu se fac auziţi, în timp ce „perdanţii” sunt vizibili în mass media. Abordarea
pe termen scurt poate astfel să fie amplificată de o abordare strict sectorială a elaborării şi
implementării diferitelor politici.
La nivelul Uniunii, schimbarea din şase în şase luni a preşedinţiei Consiliului generează
tendinţa unei abordări pe termen scurt. Noile iniţiative sunt adesea lansate pentru a beneficia de
avantajele unei „ferestre politice” care se iveşte atunci când un anumit stat membru ajunge să
preia preşedinţia Consiliului. Activitatea derulată de un anumit stat membru în timpul deţinerii
preşedinţiei Consiliului tinde să fie judecată prin numărul de reglementări sau directive aprobate
şi nu prin calitatea măsurilor adoptate.
2.3.3 Inerţia politicilor sectoriale
Cea mai importantă piedică în elaborarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare este stoparea
vechilor practici. Unele dintre tendinţele care contravin principiilor dezvoltării durabile sunt
rezultatul eşecului de a modifica sau anula politicile trecute care „şi-au depăşit termenul de
valabilitate”. Acestea sunt măsuri care au avut sens atunci când au fost introduse, dar care nu
au ţinut pasul cu schimbările survenite. De exemplu:
• atunci când au fost introduse pensiile de stat pentru toţi, speranţa de viaţă era mult mai
redusă, iar viaţa activă era mult mai lungă decât în prezent. Schemele de retragere timpurie
şi sistemele de impozite şi beneficii au avut ca rezultat condiţii care au favorizat retragerea
timpurie de pe piaţa muncii, generând o reducere a vârstei medii de pensionare. În prezent
ambele trebuie reformate, deoarece reducerea populaţiei active şi creşterea numărului de
pensionari pun în pericol echilibrul finanţelor publice;
• regulile de planificare a dezvoltării urbane, care au impus separarea rigidă dintre cartierele
de locuinţe şi zonele industriale au avut sens atunci când o mare parte a activităţii
industriale era foarte poluantă. Acum, întrucât industriile sunt mai puţin poluante iar
serviciile joacă un rol mult mai important în economie, aceste legi de delimitare a zonelor
în funcţie de specificul activităţii pot să nu mai fie justificate. Mai mult, împreună cu
creşterea numărului de proprietari de autoturisme, acestea contribuie la accentuarea
fenomenelor de aglomerare a traficului;
• infrastructura de furnizare a energiei electrice este în prezent dependentă în mare măsură
de utilizarea combustibililor fosili. Acest fapt reflectă investiţiile realizate în trecut, atunci
când impactul arderii combustibililor fosili asupra sănătăţii umane şi asupra climei nu
21
erau atât de bine înţelese ca acum. Schimbarea surselor de energie este în prezent un
proces lent, deoarece infrastructura are o durată lungă de utilizare;
• politica publică precum şi legislaţia elaborată pe seama unor verdicte anterioare
(jurisprudenţă) şi procesele politice pot adesea, din motive variate, să evolueze mult mai
lent decât ritmul progresului tehnologic în domenii precum organismele modificate
genetic şi alimentele provenite din acestea.
În acest context apare fenomenul de a avea, pe de o parte, inerţie în domeniul politicilor
sectoriale, iar pe de altă parte, planificarea se face pe termen scurt. Ambele probleme
provin dintr-o abordare excesiv de sectorială în elaborarea politicilor, ceea ce determină
ca interesele sectoriale să primeze asupra intereselor generale ale societăţii, împiedicând
adoptarea reformelor necesare pe termen lung şi reorientarea politicilor „depăşite”.
2.3.4 Un grad redus de înţelegere; comunicare şi dialog inadecvate
Oamenii au un grad redus de înţelegere a cauzelor şi posibilelor efecte ale câtorva dintre
problemele identificate anterior. De exemplu, definiţia, cauzele şi consecinţele sărăciei sunt
complexe şi controversate. Există diverse explicaţii pentru adâncirea inegalităţilor în distribuţia
veniturilor în anumite regiuni şi pentru modificarea structurii familiilor şi a ratei natalităţii. De
asemenea, există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte accesul la informaţii în multe alte
domenii, precum evaluarea deteriorării biodiversităţii şi a efectelor poluării pe termen lung.
Incertitudini similare există şi în ceea ce priveşte impactul exact al multora dintre politicile
sectoriale adoptate. În multe cazuri nu a fost acordată suficientă atenţie eficacităţii politicilor
existente. Se presupune, în mod frecvent, că alocarea unor sume de bani în scopul rezolvării
unor probleme este sinonimă cu rezolvarea ei cu succes. În practică, adesea politicile nu se
evaluează în funcţie de atingerea obiectivelor lor, a costurilor pe care le-au implicat şi a
existenţei efectelor pozitive şi negative în lanţ pe care le-au generat asupra altor sectoare.
Această situaţie se complică şi prin aceea că obiectivele politicilor nu sunt întotdeauna bine
definite. În consecinţă, ceea ce stă la baza stabilirii priorităţilor reformelor care sunt necesare,
este adesea neclar şi insuficient evaluat.
Multe dintre eşecurile în remedierea evoluţiilor nedurabile reflectă un proces al elaborării şi
adoptării politicilor sectoriale care este prea fragmentat, tehnocratic şi departe de preocupările
reale ale oamenilor. Acesta poate fi de asemenea rezultatul percepţiei conform căreia adoptarea
politicilor sectoriale este influenţată excesiv de anumite grupuri de influenţă, în detrimentul
societăţii în general. Indiferent dacă aceste puncte de vedere sunt reale, este clar că există o
concepţie puternic înrădăcinată, conform căreia cetăţeanul obişnuit este implicat foarte puţin în
bunul mers al mecanismelor de decizie, iar elaborarea politicilor nu mai constituie una dintre
preocupările lui zilnice. Acest fapt este reflectat de reducerea ratelor de participare la alegerile
pentru toate nivelurile.
Oamenii de ştiinţă şi cei responsabili cu elaborarea politicilor nu prea comunică cu publicul larg
şi nici între ei, iar ideile greşite sunt comune de ambele părţi. Ca urmare, percepţia publică a
consecinţelor pe termen lung pentru diferitele opţiuni politice, scheme de consum şi alegerea
stilului de viaţă este, de asemenea, limitată. Parţial, aceasta este consecinţa creşterii
complexităţii lumii moderne şi a complexităţii aferente reacţiilor politicilor adoptate. Recentele
ameninţări în domeniul sănătăţii publice – de exemplu, boala vacii nebune sau gripa aviară –
demonstrează fragilitatea încrederii publice în integritatea ştiinţei şi a informaţiilor oficiale
ştiinţifice referitoare la riscuri. Această încredere este erodată şi de percepţia conform căreia
22
interpretarea şi diseminarea rezultatelor cercetării este uneori subordonată presiunilor

comerciale5.
2.4 Strategia dezvoltării durabile în Uniunea Europeană
În decursul secolului XX, statele Uniunii Europene au devenit mult mai bogate sub aspect
material. Veniturile medii sunt în prezent de aproximativ cinci ori mai mari decât în 1900. Prin
extinderea accesului la educaţie şi prin dezvoltarea sistemelor de asigurare a bunăstării au fost
diminuate unele inegalităţi. Speranţa de viaţă a crescut semnificativ datorită îmbunătăţirii
igienei, nutriţiei şi îngrijirii medicale. De aceea, standardul actual de viaţă este, sub multe
aspecte, mult mai ridicat decât oricând.
Creşterea interdependenţelor economice generate de piaţa unică, globalizare şi noile tehnologii
de comunicaţii impulsionează eficienţa şi creşterea productivităţii şi oferă noi oportunităţi la
toate nivelurile. Cu toate aceste aspecte pozitive, nu trebuie să fie neglijate ameninţările
potenţialele. Există riscul real ca unii să rămână în urmă şi să fie incapabili să recupereze
decalajul. De asemenea, este binecunoscut faptul că, în prezent, presiunea asupra resurselor
planetei este mare. În acest context, s-au conturat câteva tendinţe îngrijorătoare pe termen lung.
Caseta nr. 1. Principalele provocări cu care se confruntă dezvoltarea durabilă
Fenomenele naturale grave pot deveni mai frecvente, dacă nu se va acţiona în vederea prevenirii
modificărilor climei. Creşterea nivelului mării ameninţă chiar existenţa unor state insulare mai mici
şi nu ar trebui uitat faptul că o parte importantă din populaţia Europei trăieşte la sau sub nivelul
mării.
Ameninţările frecvente şi persistente la adresa sănătăţii populaţiei, proliferarea unor tipuri de
bacterii rezistente la antibiotice, dezvoltarea inexplicabilă a unor specii de alge toxice, toate acestea
sunt semnale de alarmă ce avertizează asupra faptului că specia umană a acţionat asupra mediului
natural într-o măsură care a scăpat de sub control. Nerezolvate, acestea şi alte ameninţări la
adresa sănătăţii oamenilor şi a speciilor de animale le vor pune în pericol chiar supravieţuirea.
Unul din şase europeni – totalul reprezintă mai mult decât populaţia celor mai mari state membre
– trăieşte în sărăcie. Diferenţele de venituri devin tot mai semnificative în unele state membre.
Sistemele de asigurări sociale sunt aproape în imposibilitatea de a face faţă îmbătrânirii accelerate
a populaţiei.
Omenirea nu mai poate asigura viabilitatea pe termen lung a mediului natural. În ultimele decenii
biodiversitatea a înregistrat pierderi semnificative. Un număr semnificativ de specii sunt ameninţate
cu dispariţia. În Oceanul Atlantic, mai multe specii de peşti sunt aproape în pragul dispariţiei.
În oraşele mari, sporirea traficului rutier generează adesea blocaje, ale căror costuri sociale,
economice şi de mediu afectează aproximativ trei pătrimi din populaţia Europei care locuieşte în
zonele urbane. Lărgirea Uniunii Europene a lansat noi provocări în realizarea coeziunii sociale şi
economice.
2.4.1 Responsabilitatea Uniunii Europene şi dimensiunea internaţională
Statele membre ale UE au multe valori şi aspiraţii comune, dar şi un punct de vedere similar
asupra a ceea ce constituie progresul şi asupra modului în care trebuie să se dezvolte societatea
în viitor. Obiectivul strategiei europene a dezvoltării durabile ar fi materializarea acestei viziuni
şi identificarea a ceea ce trebuie schimbat dacă se doreşte transformarea acestei viziuni în
realitate. În plus, creşterea interdependenţelor instituţionale, economice şi sociale face necesară
5Succesul Spaţiului European al Cercetării va fi judecat parţial în funcţie de capacitatea lui de a dezvolta o bază
comună pentru evaluarea rezultatelor cercetării şi de a îmbunătăţi gradul de înţelegere a ştiinţei de către societate.
23
colaborarea între state, pentru a putea face faţă noilor provocări. În anumite sectoare de
activitate trecerea la principiile dezvoltării durabile poate fi realizată numai printr-o abordare
la nivelul întregii UE. Exemple clare apar mai ales în cazurile în care Uniunea are competenţă
exclusivă datorită reglementărilor pieţei interne sau acolo unde pieţele europene integrate duc
la concluzia că acţiunea necoordonată a statelor membre are şanse mari să fie ineficientă.
Realizarea dezvoltării durabile necesită însă şi o abordare naţională, regională şi locală, atât din
partea companiilor, cât şi a cetăţenilor. Disparităţile economice şi sociale se vor accentua într-
o Uniune lărgită şi multe din problemele identificate în studiul de faţă se vor agrava într-o
măsură mai mare sau mai mică.
Politicile UE în domenii precum comerţul internaţional, investiţiile străine directe, dezvoltarea
cooperării sau imigraţia influenţează perspectivele dezvoltării durabile depăşind cu mult
graniţele Uniunii. Acesta este cazul unor probleme, precum sărăcia la nivel mondial sau
modificările climatice, probleme cu care nu se confruntă numai UE şi statele membre. În plus,
o dată cu industrializarea unui număr de ţări în curs de dezvoltare - care ating niveluri de
dezvoltare economică comparabile cu cele de la nivel european - va creşte presiunea exercitată
asupra mediului.
Rolul UE de a contribui la materializarea conceptului de dezvoltare durabilă la scară planetară
a fost transpus în documentul „Zece ani după Rio: pregătirea summit-ului mondial asupra
dezvoltării durabile din 20026”, realizat de Comisia Europeană cu ocazia Summit-ului Rio+10
care s-a desfăşurat în anul 2002 la Johanesburg, în Africa de Sud. De asemenea, UE joacă un
rol important în cadrul organizaţiilor internaţionale, precum OMC şi viitoarea conferinţă a
Naţiunilor Unite asupra ţărilor celor mai puţin dezvoltate. În acest context lărgit, influenţa UE
va fi mai mare, dacă va demonstra că urmăreşte rezolvarea problemelor ridicate de dezvoltarea
durabilă în interior şi astfel va îmbunătăţi perspectivele durabilităţii globale.
2.4.2 Oportunităţile pe care le oferă strategia dezvoltării durabile
În timp ce realizarea dezvoltării durabile necesită adoptarea unor schimbări în comportamentul

companiilor şi indivizilor, pentru a evita manifestarea unor tendinţe negative pentru societate –
actuală şi viitoare - în ansamblul ei, ea oferă de asemenea o varietate de oportunităţi. Într-
adevăr, multe dintre companiile cu vederi largi au ajuns deja la concluzia că dezvoltarea
durabilă oferă noi posibilităţi şi, în consecinţă, au început să-şi adapteze activităţile şi planurile
de investiţii.
Este din ce în ce mai larg acceptat faptul că o politică de mediu riguroasă nu generează
încetinirea creşterii economice, chiar în cazul cuantificării convenţionale7. În vreme ce
reglementările de protecţie a mediului pot impune un cost semnificativ în ceea ce priveşte
producţia, acest cost este cel puţin parţial compensat de o creştere a ocupării şi a veniturilor din
industriile ecologice, care sunt dotate cu tehnologii şi furnizează servicii nepoluante. Mai mult,
realitatea demonstrează faptul că, pe termen lung, rata creşterii economice depinde în mare
măsură de rata progresului tehnologic. Politicile în domeniul dezvoltării durabile ar putea
impulsiona creşterea economică prin creşterea ratei inovaţiei şi există posibilitatea să genereze
bunuri mai ieftine, mai uşor de folosit decât bunurile poluante.
6COM (2001) 53; European Commission, 2001

7Indicatorii statistici de măsurare a performanţei economice, precum PIB-ul, sunt valoroşi însă au anumite limite.
De exemplu, PIB-ul nu ia în calcul costurile poluării sau nu acordă nici o valoare muncii neplătite.
24
În plus, multe din politicile concrete necesare realizării dezvoltării durabile au un impact pozitiv
asupra creşterii economice. De exemplu:
• înlăturarea subvenţiilor inutile sau dăunătoare va produce beneficii financiare directe
pentru contribuabili şi va îmbunătăţi eficienţa economică; reforma pieţei va crea noi
oportunităţi de afaceri în vederea dezvoltării unor produse şi servicii care să micşoreze
presiunea asupra mediului şi care să satisfacă nevoile sociale şi economice;
• politicile destinate reducerii sărăciei şi oferirii de şanse pentru toţi pot contribui la evitarea
irosirii resurselor şi a talentului individual care sunt generate de excluderea socială şi
şomaj, micşorând în același timp costurile ajutorului social;
• tehnologiile noi - care micşorează costurile - pot contribui la descongestionarea
drumurilor prin încurajarea utilizării pe scară largă a altor modalităţi de transport şi prin
folosirea mai eficientă a infrastructurii; astfel, vor fi prevenite blocajele, se va economisi
timp şi vor fi reduse costurile suportate de companii şi de publicul larg;
• creşterea coeziunii sociale şi economice prin ajutorarea regiunilor rămase în urmă, are în
vedere exploatarea întregului lor potenţial productiv, în beneficiul Uniunii Europene;
• încurajarea cercetării, dezvoltării şi utilizării unor tehnologii noi, mai curate şi mai
eficiente sub aspectul consumului energetic nu vor avea doar un impact pozitiv asupra
mediului şi a ocupării, ci şi asupra securităţii rezervelor europene de energie.
Aceste exemple demonstrează faptul că există multe situaţii de tipul „câştig-câştig”. O strategie
a dezvoltării durabile ar trebui să identifice şi să valorifice aceste oportunităţi, în scopul creşterii
eficienţei economice, a nivelului ocupării şi a atitudinii „prietenoase” faţă de mediu. UE deţine
o industrie cu potenţial ridicat în implementarea tehnologiilor eficiente şi „prietenoase” faţă de
mediu. Tehnologiile curate sunt una dintre cele mai promiţătoare resurse. Pentru a valorifica
acest potenţial, politicile trebuie să furnizeze industriei europene un cadru propice inovaţiei şi
dezvoltării tehnologice.
În general, responsabilii cu elaborarea politicilor trebuie să creeze condiţiile în care cetăţenii şi
companiile să fie încurajaţi să integreze aspectele sociale şi cele legate de mediu în ansamblul
activităţilor pe care le realizează. Deşi beneficiile se vor manifesta la nivelul întregii societăţi,
anumite modificări de politică creează şi câştigători şi perdanţi. În asemenea cazuri trebuie să
existe asigurarea că se aplică politici care corespund interesului publicului larg, şi că aceia care
trebuie să se adapteze modificărilor de politică sunt trataţi în mod corect şi nu suportă costuri
inutile. De aceea, dezvoltarea durabilă are o dimensiune instituţională importantă. Ea nu poate
fi realizată fără o guvernare corespunzătoare şi fără participarea activă a publicului.
Strategia europeană a dezvoltării durabile are la bază o serie de linii directoare care se regăsesc
în Tratatul Uniunii şi după care se ghidează deja responsabilii cu elaborarea politicilor
economice, sociale şi de mediu la nivel european.
Liniile directoare privind politica economică şi procesul reformei economice iniţiat la Summit-
ul de la Cardiff din 1998 oferă un cadru riguros pentru coordonarea politicii economice.
Coordonarea la nivel social şi la nivelul ocupării forţei de muncă a oferit linii directoare pentru
reforma ocupării şi a pieţei muncii şi pentru cooperarea între statele membre pentru
modernizarea protecţiei sociale şi pentru promovarea incluziunii sociale. Politica de protecţie a
mediului are propriul său mecanism pentru integrarea problemelor de mediu în cadrul altor
politici sectoriale ("procesul Cardiff"). Spre exemplu, la începutul anului 2001, Comisia a
propus al Şaselea program de acţiune pentru mediu, program care are în vedere politica de
mediu la nivel european pentru următorii 10 ani.
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, prevede ca dezvoltarea durabilă să
fie unul dintre obiectivele principale ale Comunităţii Europene. Articolul 2 din Tratat stipulează
că „printre obiectivele Uniunii se numără şi ... promovarea progresului economic şi social şi a
25
unui nivel ridicat al ocupării şi realizarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile, în special prin
îmbunătăţirea coeziunii economice şi sociale”.
La Lisabona în luna martie 2000, şefii de state şi guverne au decis să concentreze iniţiativele la
nivel economic şi social într-o singură întâlnire anuală, cu scopul de a transforma Europa în
„cea mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă să
susţină creşterea economică şi să ofere locuri de muncă mai bune şi o mai mare coeziune
socială”. Deoarece există anumite similarităţi între obiectivul stabilit la Lisabona şi strategia
dezvoltării durabile, în raportul înaintat Consiliului European de la Stockholm Comisia a propus
completarea procesului de la Lisabona prin integrarea dimensiunii de mediu şi a sugerat că
pentru a asigura coerenţa între cele două, mecanismele prin care se vor evalua progresele să fie
similare.
Pentru a nu se suprapune cu politicile din alte domenii, strategia europeană a dezvoltării
durabile are în prim-plan un număr mic de probleme, pentru care o abordare
transversală/orizontală să ofere noi puncte de vedere, prin luarea în consideraţie a
efectelor deciziilor corespunzătoare diferitelor politici sectoriale. Strategia dezvoltării
durabile poate amplifica iniţiativele existente prin accentuarea dimensiunii „pe termen lung”.
Aşa cum va fi arătat în cele ce urmează, multe dintre evoluţiile care periclitează realizarea
obiectivelor dezvoltării durabile sunt consecinţele alegerilor făcute în trecut în ceea ce priveşte
tehnologiile de producţie, schemele de utilizare a terenurilor şi investiţiile în infrastructură şi
sunt dificil de remediat într-un interval scurt de timp. Deciziile care trebuie luate în viitor vor
avea efecte pe termen lung care vor fi resimţite timp de mai multe decenii în modelele de
dezvoltare şi în consecinţele lor sociale, economice şi de mediu. De aceea, este important ca
problemele actuale să fie tratate „în regim de urgenţă”.
26
3. PRINCIPALELE DOMENII ABORDATE
3.1 Criterii de selecţie şi interdependenţa problemelor
Prin însăşi natura ei, dezvoltarea durabilă este o abordare largă acoperind aproape orice
problemă care are o componentă socială, economică sau de mediu. Această perspectivă amplă
prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje – fiind nevoie de un echilibru între extinderea şi
profunzimea analizei.
Alegerea setului de subiecte abordate a avut la bază anumite raţionamente. Criteriile utilizate
pentru a include un subiect în strategia europeană a dezvoltării durabile sunt:
• gravitatea (evoluţiile actuale constituie ameninţări semnificative la adresa calității vieţii
sau ameninţă să reducă semnificativ resursele sociale, economice şi de mediu? Sunt
costurile neadoptării nici unei măsuri mari sau inegal distribuite?);
• dimensiunea temporală şi ireversibilitatea (există vreun aspect care se înrăutăţeşte
gradual, dar care poate fi foarte costisitor sau chiar imposibil de remediat dacă se amână
adoptarea unor măsuri energice? există aspecte semnificative care au impact de la o
generaţie la alta?);
• dimensiunea europeană (problema identificată este comună mai multor state membre
ale UE sau există efecte de antrenare între ţări? Măsurile prevăzute în cadrul politicilor au
implicaţii care depăşesc graniţele naţionale?);
Pe baza acestor criterii, Comisia a propus următoarele şase subiecte/domenii prioritare8 pentru
a fi incluse în strategia europeană a dezvoltării durabile:
1. modificările climatice şi „energia curată”;
2. sănătatea publică;
3. managementul resurselor naturale;
4. sărăcia şi excluderea socială;
5. îmbătrânirea populaţiei şi demografia;
6. mobilitatea, utilizarea terenurilor şi dezvoltarea teritorială.
În fiecare categorie din cele şase sunt incluse probleme şi contradicţii în ceea ce priveşte
caracteristicile politicilor care sunt mult mai acute decât altele. În cadrul fiecărui subiect se
poate îngusta aria dezbaterii prin aplicarea criteriilor anterior menţionate, pentru a identifica
acele evoluţii care constituie cele mai serioase ameninţări la adresa dezvoltării durabile.
• Modificarea climei este o problemă globală care poate fi rezolvată numai prin cooperare
pe scară largă la nivel internaţional. Deşi efectele ei sunt greu de prevăzut cu exactitate,
printre ele s-ar putea număra modificarea ciclurilor agricole, diminuarea rezervelor de
apă, creşterea riscului producerii unor dezastre naturale şi migraţia forţei de muncă ce
poate rezulta în urma acestora. Acestea ar avea consecinţe economice şi sociale
semnificative. Reducerea cantităţii de gaze cu efect de seră emise (în special dioxid de
carbon) în urma activităţii economice necesită orientarea către utilizarea „energiei
curate”, ceea ce nu va fi nici rapid şi nici uşor de realizat.
8Fiecare dintre aceste subiecte acoperă o gamă largă de probleme pe care studiul de faţă nu are pretenţia că le
acoperă integral.
27
• Ameninţările serioase la adresa sănătăţii publice sunt reprezentate de dezvoltarea unor

forme de boli rezistente la antibioticele tradiţionale. De asemenea, încă nu se cunosc cu
exactitate efectele pe termen mai lung ale miilor de substanţe chimice care se utilizează
în mod frecvent. Problemele de sănătate generate de stilul de viaţă sedentar sau de obiceiul
de a mânca puţin sunt adesea transmise de la părinţi copiilor. Toate statele membre se
confruntă cu provocarea de a atinge standarde ridicate ale îngrijirii medicale fără a
împovăra excesiv sistemul finanţelor publice.
• Managementul şi utilizarea resurselor naturale au implicaţii pentru bunăstarea
generaţiilor viitoare. Pierderea unei părţi din biodiversitate şi diminuarea resurselor
genetice sunt ireversibile. Refacerea populaţiei piscicole nu se va putea realiza decât dacă
se va recunoaşte gravitatea problemei şi vor avea loc modificări ale atitudinii la nivel de
management. Cantitatea de deşeuri eliminate în mediu – multe dintre ele periculoase –
creşte neîncetat.
• Sărăcia şi excluderea socială sunt probleme comune tuturor statelor membre. Gravitatea
lor este evidenţiată de faptul că un european din şase trăieşte în sărăcie (cu o concentrare
mult mai mare în anumite grupuri precum familiile monoparentale) şi serviciile precare
de sănătate, nivelul redus de cuprindere în învăţământ se perpetuează de la o generaţie la
alta. Mai mult, evoluţia rapidă a tehnologiei ridică problema aşa numitei „diviziuni
cauzate de introducerea tehnologiei digitale” şi a unei societăţi pe două niveluri.
• Toate ţările europene se confruntă cu îmbătrânirea populaţiilor, ceea ce va accentua
presiunea asupra sistemelor de pensii. Îmbătrânirea populaţiei poate necesita, de
asemenea, creşterea cererii de asistenţă medicală pe termen scurt şi lung. Structura
populaţiei se modifică foarte puţin în timp: aceia care vor fi pensionari la începutul celei
de a doua jumătăţi a acestui secol trăiesc deja, la fel ca şi o parte importantă din populaţia
care va asigura forţa de muncă în viitor.
• Schemele actuale de mobilitate generează poluarea accentuată şi îngreunarea traficului
în toată Europa. Cantitatea de gaze emise ce provin din activităţile de transport creşte mai
repede decât cea generată de oricare altă activitate şi în multe zone urbane asistăm la
adevărate blocaje ale traficului rutier. Infrastructura de transport este unul dintre factorii
care influenţează amenajarea teritorială. În schimb, concentrarea activităţilor
economice poate genera aglomerări, dar are în schimb beneficii economice precum
crearea unor reţele de afaceri şi fluidizarea pieţei muncii şi poate permite apariţia unor noi
soluţii precum sisteme de previziune ale transportului public urban.
Fiecare dintre subiectele amintite anterior ating, într-o măsură mai mare sau mai mică,
dimensiunea economică, socială sau de mediu a dezvoltării durabile, fiind relevant pentru
anumite domenii ale politicilor comunitare şi naţionale. În plus, fiecare subiect este legat de
celelalte.
Astfel, semnalăm că:
• încercarea de a stopa/limita acţiunea factorilor răspunzători de modificările climei poate
avea un impact pozitiv asupra utilizării resurselor, mobilităţii şi amenajării teritoriale,
sănătăţii publice;
• sărăcia este asociată adesea cu o igienă şi cu o educaţie precare;
• gradul de excluziune socială este influenţat de planificarea şi de politicile în domeniul
amenajării teritoriale a oraşelor: familiile cu venituri reduse au tendinţa de a se stabili în
zonele periferice, unde cheltuielile cu locuinţa sunt mai mici. În aceste zone infrastructura
de transport şi alte facilităţi este adesea slab dezvoltată, astfel încât dezvoltarea spaţială
necontrolată poate agrava segregarea şi inegalităţile sociale;
28
• îmbătrânirea populaţiei are implicaţii asupra politicilor de sănătate publică şi privind

pensile.
În continuare, vom analiza, pe scurt, principalele probleme cu care se confruntă fiecare domeniu
menţionat.
3.2 Modificarea climei şi energia „curată”
Activitatea umană influenţează clima planetei. A fost dovedit ştiinţific faptul că în atmosferă,
acumularea de gaze provenite din activitatea umană cauzează încălzirea globală. Se estimează
că temperatura va creşte cu 1 – 6 grade C până în anul 21009. Consecinţele previzibile ar consta
în variaţii climatice semnificative şi modificarea temperaturilor extreme.
Modificarea climei ar putea avea consecinţe majore şi imprevizibile, precum temperaturi medii
mai mari şi modificări radicale ale vremii şi precipitaţiilor. Temperaturile mai mari ar putea
genera accentuarea secetei în regiunile secetoase şi a umidităţii în regiunile temperate. De
asemenea, pot apărea fenomene meteo de intensitate mai mare, cum ar fi uragane, inundaţii, cu
implicaţii grave asupra naturii, infrastructurii, sistemelor sociale etc. Modificarea metodelor
agricole de exploatare a terenurilor, a utilizării rezervelor de apă, a amenajării teritoriale şi
migraţia forţei de muncă vor avea efecte semnificative asupra economiei şi societăţii. În timp
ce unele dintre aceste efecte ar putea fi pozitive, altele ar putea afecta sănătatea publică: boli
precum malaria s-ar putea extinde datorită creşterii temperaturii, gripa aviară a atins deja
Europa etc.
În orice caz, modificarea climei este o problemă globală pe care UE singură nu o poate rezolva,
deoarece toate statele lumii generează gaze cu efect de seră. În 1992 a fost aprobată Convenţia-
cadru a Naţiunilor Unite asupra modificărilor climei (UNFCCC). În prezent, 186 de state au
ratificat această convenţie, care recunoaşte în mod clar că există probleme legate de modificarea
climei şi stabileşte drept obiectiv principal stabilizarea „concentraţiei gazelor cu efect de seră
din atmosferă la un nivel care să limiteze influenţele antropice asupra climei”. Textul nu
precizează şi care ar trebui să fie acest nivel, care rămâne de stabilit în urma cercetării ştiinţifice
şi a dezbaterii politice.
Protocolul de la Kyoto a constituit un pas important înainte, prin care ţările semnatare s-au
angajat să reducă emisiile şi să stabilească limite maxime ale gazelor cu efect de seră (GES)
evacuate în atmosferă. UE a acceptat ca până în 2008-2012 să reducă emisiile cu 8% faţă de
nivelul anului 1990. În orice caz, Protocolul de la Kyoto a fost ratificat de majoritatea
semnatarilor şi de aceea creează obligaţii legale. Mai mult, Consiliul Interguvernamental asupra
modificărilor climei a estimat că, pentru a stabiliza concentraţiile de CO2 măcar la nivelul dublu
faţă de perioada pre-industrială, ar fi necesară reducerea cu 50 până la 70% a emisiilor globale
în următorii 100 de ani. Iar aceasta nu înseamnă decât că implementarea Protocolului de la
Kyoto nu ar fi decât un prim pas spre remedierea acestor probleme.
În prezent, statele dezvoltate au un nivel al emisiilor pe locuitor mult mai mare decât cele în
curs de dezvoltare (UE înregistrează aproximativ 14% din totalul emisiilor de CO2, dar şi 6%
din populaţia lumii, în timp ce restul statelor membre OCDE înregistrează în jur de 35% din
cantitatea de emisii şi cumulează 11% din populaţia mondială). Acest fapt pune în discuţie
problema reconcilierii dintre nevoia de a reduce emisiile globale şi procesele de creştere
9Intergovernmental Panel on Climate Change Working Group I Third Assessment Report, Summary for Policy
Makers; IPCC, 2001 (Consiliul Interguvernamental privind Modificările Climei , Grupul de lucru I, Al Treilea Raport
de Evaluare, Sumar pentru cei responsabili cu adoptarea deciziilor; IPCC, 2001).
29
economică şi dezvoltare din ţările mai sărace. Oricum, trebuie să se ţină seama şi de faptul că
în următorii 15 ani se estimează că emisiile de GES din ţările mai puţin dezvoltate le vor depăşi
pe cele ale ţărilor dezvoltate. Astfel, orice soluţie pe termen lung la problema modificărilor
climei trebuie să se poată aplica tuturor statelor lumii.
Emisiile globale de GES au crescut de şapte ori în timpul secolului XX, sub influenţa
intensificării utilizării combustibililor fosili, necesară creşterii economice. Situaţia în UE se
prezintă astfel:
• principalul gaz cu efect de seră este CO2 care rezultă în urma arderii combustibililor fosili
şi care reprezintă circa 80% din cantitatea totală de emisii de GES. Restul de 20% este
reprezentat de alte gaze, cum ar fi metanul, oxizii de azot şi altele (HFC, PFC şi SF6);
• anumite gaze au un efect mai puternic asupra încălzirii globale decât altele. Pentru a putea
realiza o comparaţie, cantităţile de gaze, altele decât CO2, emise sunt exprimate în mod
uzual în tone de CO2 echivalent10. Tabelul de mai jos furnizează date referitoare la
cantitatea totală de GES emisă în 1990 de cele 15 state membre EU, pe sectoare, precum
şi cantitatea estimată pentru anul 201011;
• statele membre UE utilizează cantităţi mari de energie, dar într-un mod relativ eficient:
consumul de energie şi emisiile de CO2 pe unitatea de PIB sunt reduse comparativ cu
majoritatea celorlalte ţări. În orice caz, în UE cantitatea pe locuitor a emisiilor ce provin
din arderea combustibililor sunt de aproximativ două ori mai mici decât media globală şi
de circa patru ori mai mici decât media ţărilor în curs de dezvoltare. Datorită moştenirii
lăsate de sistemul centralizat, fostele ţărisocialiste emit o cantitate de CO2 pe unitatea de
PIB mai mare de câteva ori decât în cazul celor 15 state membre (anul 2004);
• anumite ţări au reuşit să obţină creşteri semnificative ale eficienţei utilizării energiei. De
exemplu, între 1985 şi 1998 PIB-ul UE a crescut cu 35%, în timp ce emisiile de CO2
generate de obţinerea energiei au crescut doar cu 4%. Acest lucru se datorează parţial
accentului mai mare pus în ultima perioadă pe activitatea sectoarelor cu consum de
energie redus. În plus, o parte importantă a acestei evoluţii se datorează unor evenimente
care au modificat sursele de aprovizionare cu energie, precum trecerea de la utilizarea
cărbunelui la cea a gazului natural.
10 Conversiile se bazează pe încălzirea globală potenţială pentru 100 de ani, aşa cum s-a stabilit în directiva IPCC.
Coeficienţii de conversie sunt: pentru metan 21, pentru oxidul de azot 310 şi pentru gazele cu compuşi ai fluorului
peste 1000. Altfel spus, metanul are un potenţial de risc de 21 de ori mai mare decât CO 2.
11 Cifrele includ şi efectele pe care le-ar putea avea anumite măsuri recente, precum Directiva referitoare la
depozitarea deşeurilor, acordul voluntar realizat cu producătorii de autovehicule în vederea reducerii cantităţilor de
CO2 emise de acestea. O dată cu aderarea de noi membri emisiile vor creşte substanţial.
30
Tabelul 3.1: Cantităţi de gaze cu efect de seră emise în 1990 şi 2010 în Uniunea Europeană
(15 state membre, estimare în condiţiile Protocolului de la Kyoto)
- milioane tone echivalent CO2 -
Domenii 1990 2010 Creştere 2010/1990

(%)
Furnizarea energiei 1421,7 1276,6 -10,2
Industrie 757,1 686,1 -9,4
Transport 753,1 1098,2 45,8
Gospodării 447,5 440,0 -1,7
Servicii publice şi private 175,6 188,9 7,6
Agricultură 417,0 397,6 -4,6
Gestionarea deşeurilor 166,4 137,3 -17,5
Total 4138,3 4224,8 2,1
Sursa: „Environment 2010: Our Future, Our Choice”, 6th Environmental Action Programme of the European
Community, COM (2001) 31 final, p.25
Principalii factori care influenţează emisiile de GES în UE sunt:
• un nivel ridicat al dezvoltării economice bazate pe utilizarea predominantă a
combustibililor fosili ca sursă de energie. Aproximativ 80% din nevoile de energie sunt
furnizate de combustibilii fosili. Această dependenţă mare faţă de combustibilii fosili este
rezultatul deciziilor anterioare de investiţii care au fost adoptate fără a se acorda o atenţie
specială efectelor pe termen lung asupra mediului;
• preţul scăzut al energiei: preţurile petrolului, cărbunelui şi gazelor naturale exprimate în
termeni reali au fost relativ reduse în anii ’80 şi ’90. Preţul cărbunelui în termeni reali s-a
redus la jumătate în perioada 1990 – 2000. Preţul relativ redus al combustibililor fosili a
generat pentru sectorul casnic, industrie şi transporturi diminuarea motivaţiei de a investi
în utilizarea unor tehnologii cu consum mic de energie;
• creşterea rapidă a cererii pentru mobilitate, a influenţat prin intensificarea transportului
rutier şi aviatic. Între 1970 şi 1998, cererea pentru transportul de pasageri (măsurat în
kilometri·/pasager) a crescut cu 100%, la fel ca şi transportul de mărfuri (măsurat în
kilometri·tone). Aceste evoluţii se vor păstra foarte probabil şi în viitor. În prezent,
emisiile de GES generate de activităţile de transport cresc mult mai rapid decât cele din
orice altă sursă;
• creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră, altele decât CO2, precum metanul care provine
din depozitele de deşeuri şi din extracţia de combustibili fosili, metanul şi oxizii de azot
31
ce rezultă din agricultură, dar şi anumiţi compuşi gazoşi ai fluorului12 generaţi de

procesele industriale;
La nivelul UE, instrumentul prin care se urmăreşte în mod specific reducerea emisiilor de CO2
este acordul voluntar al producătorilor de autovehicule europeni, japonezi şi coreeni, care
vizează reducerea consumului mediu de combustibil al autovehiculelor noi cu 25% până în
2008/2009. În orice caz, există şi alte măsuri care urmăresc reducerea GES, cum ar fi: Directiva
depozitării deşeurilor (care va reduce emisiile de metan generate de depozitele de deşeuri
municipale prin reducerea fracţiilor organice), o directivă care urmăreşte încurajarea utilizării
energiei din surse regenerabile şi directiva referitoare la controlul şi prevenirea integrată a
poluării (Directiva 96/61 EC IPPC).
Anumite instrumente ale politicilor sunt aplicate cel mai bine la nivel naţional, în timp ce altele,
pentru a fi eficiente, necesită coordonare şi colaborare internaţională. În acest context apar
întrebări referitoare la echilibrul care trebuie să se realizeze între politicile adoptate la nivelul
UE şi cele adoptate la nivel naţional. În prezent, în contextul Programului european referitor la
modificările climei, Comisia colaborează cu toate părţile interesate pentru a identifica bazele
unor iniţiative la nivel european, în scopul implementării protocolului de la Kyoto. Principalele
probleme cărora trebuie să li se facă faţă sunt prezentate în cele ce urmează:
• îndeplinirea cerinţelor protocolului de la Kyoto înseamnă obţinerea până în 2008-2012 a
unei reduceri a emisiilor de gaze cu efect de seră de 8%, faţă de nivelul din 1990. Costurile
antrenate variază de la sector la sector. Întrebările de bază sunt: ce politici trebuie
implementate pentru a obţine eficienţa scontată şi căror domenii sau sectoare ar trebui
acordată cea mai mare atenţie?
• realizarea unor reduceri semnificative a nivelului emisiilor de gaze cu efect de seră în
scopul stabilizării concentraţiei atmosferice pe termen lung va necesita investiţii majore.
De exemplu, în sectorul de generare a energiei, multe dintre instalaţii vor ajunge la finalul
duratei de funcţionare în 20-30 de ani şi în prezent asistăm la numeroase dezbateri
referitoare la utilizarea viitoare a diferitelor surse de energie, precum energia nucleară şi
cea din surse regenerabile13. Capacităţile de furnizare a energiei, infrastructura de
transport, echipamentele industriale şi locuinţele populaţiei au o durată de funcţionare
mare. De aceea este deosebit de important de stabilit care sunt instrumentele necesare
pentru a se asigura că deciziile de investiţii iau în consideraţie şi efectele pe termen lung
rezultate din utilizarea infrastructurii care a fost proiectată şi realizată într-o perioadă în
care restricţiile energetice erau slabe;
• costurile reducerii emisiilor de GES vor fi semnificativ mai mici dacă aceste instrumente
vor fi aplicate la timp. Un prim pas este eliminarea subvenţiilor care încurajează utilizarea
ineficientă a energiei şi care reprezintă scurgeri semnificative din fondurile publice. În
acest context se pune problema vitezei cu care ar trebui retrase aceste subvenţii şi a
modului în care ar putea fi limitate efectele adverse majore asupra unor anumite sectoare;
• taxarea în funcţie de conţinutul de CO2 a carburanţilor ar constitui o modalitate eficientă
de a reduce emisiile de CO2. Taxele mai mari vor genera creşterea costurilor în anumite
sectoare, dar veniturile ar permite reducerea altor taxe. Orice efecte negative ale taxelor
12 Protocolul de la Montreal se referă la îndepărtarea gazelor care generează reducerea stratului de ozon şi care
sunt în acelaşi timp răspunzătoare pentru producerea efectului de seră, precum CFC (freonul) şi (HCFC). Atenţia
se îndreaptă spre HFC, PFC şi SF6, toate trei intrând sub incidenţa protocolului de la Kyoto.
13 Aşa cum este descrisă în recenta Carte Verde “Towards a European strategy for the security of energy supply”,
COM (2000), 769.
32
„pe energie” asupra competitivităţii sectoarelor cu consum mare de energie ar putea fi

minimizate prin adoptarea unor măsuri coordonate la nivelul întregii Uniuni. Comisia
Europeană a propus în 1992 aplicarea unei taxe „pe energia ce degajă carbon” la nivel
european, precum şi o directivă care stabileşte cadrul pentru taxarea produselor energetice
în 1997. Totuşi, nici una dintre aceste iniţiative nu a fost acceptată de statele membre, iar
realizarea unor progrese în domeniu ar face necesară o creştere a voinţei politice;
• protocolul de la Kyoto include un număr de mecanisme de flexibilizare care permit ca
reducerea emisiilor să fie realizată mai eficient din punctul de vedere al costurilor, cum ar
fi schemele de tranzacţionare a emisiilor. Începând de la stabilirea unei ţinte pentru nivelul
emisiilor totale, acest instrument permite firmelor flexibilitatea de a atinge această ţintă
comună într-un mod eficient;
• liberalizarea pieţelor energiei va genera îmbunătăţirea eficienţei operative în sector şi
preţuri mai reduse ale energiei. În orice caz, aceasta va contribui la creşterea cererii de
energie, în absenţa oricăror măsuri de compensare. Liberalizarea are potenţialul de a
permite intrarea pe piaţă a unor noi furnizori (cum ar fi cei care folosesc sursele
regenerabile de energie), cărora să li se asigure accesul corect la reţeaua de
transport/transmisie;
• deşi în prezent efectele modificării climei sunt încă incerte, este sigur faptul că aceste
modificări vor avea loc. Daunele cauzate ar putea fi mai mici dacă s-ar putea reduce rata
acestor modificări. Eforturile de reducere a emisiilor sunt absolut necesare, dar este, de
asemenea, important să se găsească modalităţi prin care societatea s-ar putea adapta cel
mai bine modificărilor climei, atunci când ele totuşi vor avea loc.
3.3 Sănătatea publică
O populaţie sănătoasă este deosebit de importantă pentru bunăstarea societăţii şi de aceea este
o condiţie esenţială a dezvoltării durabile. Un mediu sigur şi un sistem de asistenţă medicală
decent sunt elementele de bază ale progresului economic şi social. Modalitatea în care
societatea are grijă de membrii ei este totodată măsura propriei sale durabilităţii. Sănătatea este
importantă pentru prosperitatea economică şi materială: oamenii bolnavi nu pot munci şi sunt
dependenţi de aceia care o fac.
Sub aspect general, sănătatea populaţiei din Uniunea Europeană nu a fost niciodată atât de bună
ca în prezent. Mortalitatea infantilă a scăzut semnificativ. Oamenii trăiesc mai mult: între 1960
şi 1999 speranţa medie de viaţă a crescut cu opt ani. Totuşi, în ultima perioadă îşi fac simţită
prezenţa factori care ameninţă starea de sănătate a populaţiei.
Factorii care ameninţă sănătatea sunt de fapt anumite substanţe şi produse cu care persoanele
intră în contact prin intermediul aerului, al apei şi al hranei. Astfel se pot menţiona:
• problemele majore de sănătate şi cauzele mortalităţii premature, precum cancerul, bolile
cardiovasculare şi accidentele rutiere sunt strâns legate de stilul de viaţă. O alimentaţie
neadecvată, sedentarismul, consumul de tutun şi alcool cauzează un număr mare de boli şi,
prin urmare, costuri asociate mari pentru indivizi şi societate în general. Problemele de
sănătate cauzate de stilul de viaţă pot avea efecte semnificative şi de durată, întrucât aceste
proaste obiceiuri se pot transmite adesea de la părinţi copiilor. Obezitatea devine o problemă
din ce în ce mai gravă în multe ţări dezvoltate, iar alimentaţia necorespunzătoare este
caracteristica generală a altora;
• o stare inadecvată de sănătate este, de asemenea, cauzată de inegalitatea economică şi
socială. Numeroase studii au relevat faptul că populaţia relativ dezavantajată are o speranţă
33
de viaţă mai redusă decât grupurile socio-economice cu o situaţie mai bună. De exemplu,
la începutul anilor ’90, în Anglia şi Ţara Galilor, mortalitatea provocată de bolile de inimă
era de trei ori mai mare în cazul bărbaţilor necalificați, cu vârsta între 20 şi 64 de ani, decât
în cazul lucrătorilor calificaţi14;
• apariţia iar apoi răspândirea encefalopatiei bovine spongiforme şi transmiterea ei la om sub
forma unui nou tip de boală (Creutzfeldt – Jacob) au generat creşterea preocupării pentru
siguranţa alimentelor şi au atras atenţia asupra provocărilor cu care se confruntă fermierii
şi industria alimentară. Conform unui raport recent al Comisiei15, prin garantarea preţurilor
mai mari, în timp, politica agricolă a contribuit la creşterea cantităţii de alimente produse,
dar a avut efecte negative asupra calității anumitor produse. Mai mult, politica agricolă a
acordat mult prea puţină atenţie alimentaţiei sănătoase16;
• numeroasele tipuri de poluare a mediului, generată de agricultură, activitatea industrială
şi transport sunt, de asemenea, răspunzătoare pentru apariţia unor boli. Anumite studii au
evidenţiat faptul că poluarea aerului datorată activităţii de transport provoacă o
mortalitate mai mare decât accidentele rutiere17, fiind răspunzătoare de scăderea speranţei
de viaţă cu mai puţin de 12 luni. Este semnificativ faptul că emisiile de poluanţi
„convenţionali” în aer, precum dioxidul de sulf, oxizii de azot şi particulele solide de
dimensiuni mici scad ca urmare a noilor limite de emisie impuse şi această evoluţie va
continua, ceea ce va reduce impactul lor asupra sănătăţii. Totuşi, în anumite zone se mai
înregistrează niveluri ridicate ale poluării. Poluarea apelor cu substanţe utilizate în
agricultură, deversările de ape reziduale şi îngrăşămintele chimice ajung în cele din urmă în
mediul marin şi sunt suspectate că se află în spatele apariţiei în anumite zone de coastă a
unor colonii de alge toxice, care constituie o ameninţare la adresa sănătăţii publice;
• substanţele chimice (mai ales sub forma produselor farmaceutice) aduc o contribuţie
pozitivă importantă la menţinerea/îmbunătăţirea gradului de sănătate a populaţiei, dar există
şi unele care sunt folosite pe scară largă ale căror proprietăţi şi riscuri sunt prea puţin
cunoscute şi înţelese. În prezent există încă aspecte necunoscute referitoare la zecile de mii
de substanţe chimice care se utilizează în Europa. În timp ce unele dintre ele sunt în mod
sigur inofensive, studii recente demonstrează ignoranţa societăţii faţă de efectele
substanţelor chimice. De exemplu, clorul utilizat la întreţinerea apei din piscine este
răspunzător de creşterea cazurilor de astm. Creşterea incidenţei alergiilor, care în prezent
afectează un european din trei, este de asemenea generată de expunerea la substanţe toxice,
deşi mai există şi alţi factori cauzali importanţi. Efectele alergiilor nu se manifestă numai
în mod direct; ele pot cauza şi întreruperea temporară a şcolii şi deci şi niveluri reduse de
educaţie;
• substanţele care stârnesc cele mai mari îngrijorări sunt însă poluanţii organici persistenţi
(care se degradează foarte lent sub acţiunea factorilor de mediu) şi substanţele „bio-
acumulative” (cele care se acumulează în organismele vii), astfel încât expunerea continuă
chiar la doze mici poate avea efecte cronice asupra sănătăţii. De exemplu, dioxinele –
14 Report of the independent inquiry into inequalities in health; UK Stationery Office, 1998.
15 “Agriculture, environment, rural development: facts and figures – a challenge for agriculture”, European
Commission, 1999.
16 De exemplu, Reglementarea Consiliului EC 1254/99, din 17 mai 1999 cuprindea printre obiective şi
“reechilibrarea consumului de carne în Uniune, spre sectorul bovin”, în ciuda faptului că existau dovezi conform
cărora un consum mai mare genera o creştere a riscurilor de apariţie a unor boli de inimă; a se vedea de asemenea
şi “Agenda 2000 CAP reform decisions – Impact analyses”, European Commission, 2000.
17 “Public – health impact of outdoor and traffic-related air pollution: a European assessment”; The Lancet, vol.
356,pages 795-801.
34
produsele secundare ale unor procese industriale şi de ardere – constituie un motiv

permanent de îngrijorare. În ciuda faptului că s-au înregistrat scăderi continue ale emisiilor
de dioxine, un studiu recent al Comisiei18 a indicat faptul că, în multe zone cantitatea medie
zilnică de dioxine ingerată aproape că depăşeşte cantitatea maximă acceptată de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii. Nivelurile mai ridicate de expunere la dioxine depind în mare măsură
şi de alimentaţie, deoarece dioxinele se acumulează în ţesuturile grase. Anumite produse
chimice au fost identificate ca fiind cauzele actuale sau potenţiale ale cancerului sau
malformaţiilor congenitale. Disruptorii hormonali pot provoca modificări ale sistemelor
reproductive atât la animale cât şi la oameni fiind în perspectivă o categorie deosebit de
îngrijorătoare de compuşi;
• bolile contagioase, în mod special dezvoltarea unor forme virulente, continuă să ameninţe
sănătatea populaţiei. Creşterea recentă a numărului de cazuri de tuberculoză constituie unul
dintre pericole. Creşterea nivelului de rezistenţă la antibiotice periclitează sănătatea
publică: se răspândesc astfel infecţii care nu pot fi tratate şi creşte riscul ca ele să fie fatale.
Medicamentele tradiţionale, mai ieftine şi utilizate pe scară largă tind astfel să devină
ineficiente, întrucât virusurile se dezvoltă şi înregistrează mutaţii. Dacă nu se va putea ţine
în frâu această tendinţă, societatea riscă să neutralizeze acea parte din progresul economic
şi social înregistrat ca urmare a îmbunătăţirii sistemului de îngrijire a sănătăţii populaţiei.
Mare parte din problemă se datorează „folosirii greşite sau contraindicate a unor
medicamente”19 atât pentru tratarea unor afecţiuni umane, cât şi animale. Ultimele
patru substanţe complexe încă permise drept adjuvanţi ai creşterii şi ca aditivi în hrana
animalelor sunt planificate pentru a fi retrase treptat din uz până în 2006. Comitetul Ştiinţific
Director al Comunităţii a recomandat, de asemenea, adoptarea unor modificări în sistemul
de creştere a animalelor, ca o modalitate adiţională de a menţine sănătatea acestora şi de a
reduce consumul de antibiotice20;
• asigurarea unor servicii de sănătate cu o calitate superioară este una dintre cele mai mari
provocări. Costurile sistemelor de asistenţă medicală sunt mari şi în creştere, şi în
prezent absorb aproximativ 8% din PIB-ul statelor membre. Mulţi dintre aceşti bani ar putea
fi cheltuiţi mai eficient pentru prevenirea îmbolnăvirilor, prin încurajarea adoptării unor
stiluri de viaţă mai sănătoase. Costurile mari ale multora dintre tratamentele moderne, rata
mare de inovare tehnologică – ceea ce face posibilă obţinerea unor tratamente pentru boli
altă dată incurabile – şi creşterea cererii pentru servicii de asistenţă medicală mai bune,
constituie factori de presiune asupra finanţării serviciilor de asistenţă medicală. Procesul
de îmbătrânire a populaţiei uniunii exercită şi el presiuni asupra costurilor de asistenţă
medicală, putând cauza creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate cu până la 3% din
PIB;
• cele mai acute probleme cu care se confruntă o populaţie îmbătrânită sunt tratarea şi un
management mai bun al bolilor care afectează în special pe cei mai în vârstă şi servicii
medicale adaptate celor în vârstă, dar sănătoşi. Aceste noi proiecte de asistenţă necesită
modificări substanţiale în natura sistemelor de asistenţă medicală, mai ales deoarece
familiile tradiţionale sunt din ce în ce mai rare.
18 “Compilation of EU Dioxin exposure and health data, Summary Report”; October 1999.
19 “Antibiotic resistance in the European Union associated with therapeutic use of veterinary medicines”, report
qualitative risk assessment by the committee for veterinary medicinal products; European Agency for the Evaluation
of Medical Products, 1999.
20 Opinie a Comitetului Ştiinţific Director asupra rezistenţei la microbi, 28 mai 1999
35
Problemele ridicate de adoptarea unor politici în acest domeniu sunt complexe şi încă
nerezolvate în măsură suficientă, deşi competenţa specifică a uniunii în domeniul sănătăţii
publice datează din 1993. De asemenea, o gamă largă de politici îşi exercită influenţa asupra
sănătăţii, astfel încât acţiunile Uniunii, îndreptate în direcţia corectării/rezolvării unor probleme
legate de sănătate, datează cu mult înainte de acest an 21. De exemplu:
• în 1967 a fost adoptată o directivă asupra clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor
periculoase, directivă care a fost reactualizată cu multiple ocazii. Comunicarea Comisiei
cu privire la substanţele care influenţează sistemul endocrin22 (disruptorii hormonali) a
inventariat peste 30 de măsuri legislative referitoare la impactul produselor chimice
asupra mediul şi sănătăţii; unele dintre acestea au fost îndreptate spre îmbunătăţirea
siguranţei alimentelor prin reducerea utilizării substanţelor chimice în agricultură. Cartea
albă privind noua strategie a substanţelor chimice în interiorul Comunităţii23 are drept
obiectiv major realizarea dezvoltării durabile. Ea vizează protejarea sănătăţii şi a
mediului, dar şi asigurarea competitivităţii industriei chimice; implementarea acestei
strategii ridică importante probleme practice;
• în domeniul politicii de mediu, măsurile adoptate conform legislaţiei comunitare pentru
reducerea poluării industriale şi pentru introducerea unor noi tehnologii care să genereze
reducerea emisiilor autovehiculelor au contribuit la îmbunătăţirea substanţială şi continuă
a calității aerului. Cu toate acestea rămân însă multe de făcut în domeniul evaluării
impactului anumitor substanţe poluante – mai ales a particulelor solide de dimensiuni mici
- asupra sănătăţii;
• patru programe de acţiune ale UE referitoare la sănătate şi securitatea la locul de muncă
au fost implementate începând cu anul 197824. Ele au dus la adoptarea unor măsuri în
vederea protejării lucrătorilor împotriva substanţelor periculoase şi a asigurării unui
climat optim de muncă;
Pe lângă faptul că statele membre sunt responsabile cu organizarea şi furnizarea de servicii şi
asistenţă medicală, noua strategie comunitară în domeniul sănătăţii urmăreşte în principal
dezvoltarea unei abordări coerente a problemei sănătăţii în politicile din toate domeniile.
Obiectivul de bază este acela de a identifica toate politicile şi acţiunile care ar putea să aibă
efecte asupra sănătăţii (inclusiv asupra sistemelor de asistenţă medicală) şi de a găsi acele
modalităţi de evaluare a impactului acestor politici asupra sănătăţii. Dar pentru aceasta este
necesară o mai bună coordonare la nivelul politicilor (o „abordare comună”), pentru a
soluţiona probleme inter-sectoriale, precum lărgirea Uniunii Europene sau excluziunea socială
şi pentru a face faţă noilor provocări în domeniul sănătăţii.
Programul de acţiune în domeniul sănătăţii publice va avea în prim-plan trei mari categorii
de activităţi, destinate a soluţiona multe din problemele ridicate anterior.
Un prim obiectiv este acela de a îmbunătăţi informarea şi cunoaşterea în domeniul
sănătăţii. Astfel, va fi dezvoltat un sistem cuprinzător de informaţii din domeniul sănătăţii,
capabil să furnizeze responsabililor cu adoptarea deciziilor, specialiştilor din domeniul
21 Articolul 152 din Tratatul Uniunii Europene prevede faptul că “un nivel ridicat al protecţiei sănătăţii umane va fi
asigurat în definirea şi implementarea tuturor politicilor şi activităţilor Comunităţii”.
22 “Community Strategy for Endocrine Disrupters”, COM (1999) 706; European Commission, 1999
23 White Paper “Strategy for a Future Chemicals Policy”, COM (2001) 88; European Commission, 2001
24 OJ C 165 din 11.07.1978, OJ C 67 din 27.02.1984, OJ C 28 din 03.02.1988 şi COM (95) 282 din 12.07.1995.
36
sănătăţii, precum şi publicului larg informaţii şi date referitoare la starea de sănătate, la factorii
care o influenţează etc.
Al doilea obiectiv este de a monitoriza şi neutraliza rapid factorii care periclitează
sănătatea publică, cum sunt de exemplu bolile contagioase. În acest sens, se poate acţiona prin
acordarea unei atenţii sporite rezistenţei microbilor la antibiotice, politicii de vaccinare sau unor
boli contagioase precum SIDA.
Nu în cele din urmă, noul plan de acţiune în domeniul sănătăţii publice va avea în vedere şi
factorii care sunt răspunzători pentru înrăutăţirea stării de sănătate, urmând să-i identifice
(inclusiv pe cei care ţin de stilul de viaţă sau de mediu), în scopul prevenirii apariţiei bolilor.
Deoarece multe dintre riscurile în domeniul sănătăţii provin din adoptarea unui stil de viaţă
necorespunzător, furnizarea de informaţii exacte publicului larg şi îmbunătăţirea nivelului de
înţelegere sunt deosebit de importante. Şi siguranţa alimentelor are cel mai important rol. În
ultimii ani, credibilitatea autorităţilor publice în domeniul managementului siguranţei
alimentelor a fost grav zdruncinată de percepţia conform căreia ele ar fi mai preocupate de
protejarea intereselor economice ale producătorilor şi nu de sănătatea consumatorilor.
Evaluarea şi reglementarea siguranţei alimentelor, care sunt independente de sectoarele
economice implicate, sunt esenţiale pentru îmbunătăţirea siguranţei alimentelor şi pentru
refacerea încrederii publicului larg25. Mai mult, obligativitatea menţionării clare pe etichetă a
proprietăţilor nutritive a alimentelor, dat fiind rolul important al unei alimentaţii adecvate în
menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii, a fost introdusă destul de târziu.
3.4 Managementul resurselor naturale
Resursele naturale constituie suportul dezvoltării durabile deoarece furnizează condiţiile

necesare vieţii (hrana şi habitatul) şi materiile prime de bază. Un declin continuu de resurse
naturale ridică mari probleme în cazul resurselor care sunt greu sau imposibil de înlocuit,
precum biodiversitatea.
Resursele se pot clasifica în: resurse naturale regenerabile - dacă sunt gestionate adecvat -,
precum pădurile, resursele piscicole şi resursele de apă dulce continentală, şi resurse
neregenerabile, cum ar fi petrolul şi resursele minerale. Tendinţele de evoluţie pe termen lung
sunt îngrijorătoare, în special, pentru biodiversitate, generarea deşeurilor, resursele piscicole.
Este importantă, de asemenea, şi problema epuizării resurselor neregenerabile, cu toate că, la
ratele actuale ale consumului, rezervele ar putea ajunge pentru câteva decenii sau chiar secole.
Există anumite probleme de ordin general care influenţează negativ utilizarea eficientă şi
durabilă a resurselor naturale. Diversele tipuri de activităţi industriale şi agricole afectează
multe dintre resursele naturale existente. Atunci când resursele naturale sunt exploatate în
comun şi accesul la utilizarea lor este permis tuturor, indivizii vor avea, de regulă, o motivaţie
scăzută pentru a le păstra şi folosi într-o manieră responsabilă. Poate rezulta astfel
supraexploatarea, risipa şi în final distrugerea resursei în cauză. Drepturile de proprietate sau
acces la resurse neclar definite (sau aflate în dispută) slăbesc motivaţia pentru a păstra şi utiliza
resursele conform principiilor dezvoltării durabile.
În prezent, societatea nu este capabilă să asigure viabilitatea ecosistemelor pe termen lung. Deşi
există probleme legate de cuantificare, indicatorii folosiţi în ultimele decenii atestă pierderi
semnificative înregistrate în toate tipurile de ecosisteme la nivelul UE. O mare parte dintre
25Cartea Albă a Comisiei asupra siguranţei alimentelor (COM(1999) 719) a propus crearea unei Autorităţi Europene
a Alimentelor.
37
speciile existente la nivelul UE sunt ameninţate cu dispariţia26. În ultimele decenii s-a înregistrat
în mod constant o evoluţie negativă, ceea ce constituie o ameninţare serioasă pe termen lung la
adresa resurselor naturale, de care depinde sistemul nostru economic şi social.
Modificările în utilizarea terenurilor constituie un alt factor important. Deşi cuantificarea este
dificilă şi imprecisă, datele disponibile la nivelul a 11 state membre UE pentru perioada 1980-
1990 indică faptul că aproape 14% din suprafeţele de teren considerate parte din extravilan au
fost pierdute datorită dezvoltării urbane. Mai mult, în statele membre, între 1980 şi 1998 a fost
înregistrată o creştere cu 11% a suprafeţei terenurilor pe care s-a construit infrastructura rutieră.
O mare parte a rezervaţiilor din Europa sunt în pericol datorită dezvoltării infrastructurii 27. Deşi
politicile actuale tind să acorde ceva mai multă atenţie conservării celor mai importante habitate
sau zone sensibile, nivelul protecţiei mediului este încă scăzut.
Agricultura influenţează, de asemenea, semnificativ modelele de utilizare a terenurilor.
Dimensiunea şi natura tehnicilor de producţie pot avea efecte semnificative – pozitive şi
negative – asupra topografiei şi asupra habitatelor naturale. Practicarea acvaculturii intensive
în zonele marine sensibile este unul dintre factorii care au generat apariţia fitoplanctonului toxic
care poate provoca moartea peştilor, a păsărilor şi mamiferelor care populează mările. În același
timp, practicarea unei agriculturi intensive cauzează cele mai grave efecte negative. Acestea
includ „peisaje monotone, abandonarea metodelor tradiţionale, utilizarea în scop agricol a unor
zone întinse de mlaştină, preerie şi păşuni, poluarea pânzei freatice prin utilizarea pe scară largă
a pesticidelor şi îngrăşămintelor şi reducerea diversităţii biologice”28. Spre exemplu, un alt
raport al Comisiei Europene evidenţia faptul că agricultura intensivă „nu a avut în vedere
(deloc) efectele sale asupra mediului”29.
În orice caz, concluzia potrivit căreia practicile agricole nu fac altceva decât să dăuneze
mediului este o abordare prea simplistă şi greşită. Mai ales în zonele izolate sau muntoase
agricultura poate juca un rol crucial în menţinerea unor caracteristici atractive ale zonei şi a
diversităţii ecologice. În anumite zone, abandonul terenurilor sau al practicilor agricole
tradiţionale sau de management al terenurilor ar avea un impact negativ pentru biodiversitate şi
ar genera reducerea calității mediului în aceste zone. Politicile publice au de aceea un rol
important în stabilirea măsurilor adecvate pentru a încuraja managementul biodiversităţii şi
durabilitatea rurală.
I. Resursele de apă au o mare importanţă în contextul dezvoltării durabile. La nivel global,
problema diminuării cantităţilor de apă va constitui una dintre provocările majore cu care se va
confrunta societatea peste câteva decenii. La nivelul UE această problemă nu este atât de acută,
cu excepţia unor zone din sudul Europei unde supraexploatarea apelor a generat infiltrarea
apelor sărate în pânza freatică din zona coastei mediteraneene. O cauză de îngrijorare este şi
aceea că, în anumite zone exploatarea resurselor de apă riscă să genereze secarea unor izvoare,
care vor avea nevoie de secole pentru a redeveni utilizabile.
Poluarea apelor ca urmare a activităţilor agricole, industriale, casnice este un fenomen mult mai
răspândit în Europa. Poluarea apelor cauzează dezechilibre ale mediului acvatic şi, în cazul
reutilizării, presupune costuri considerabile cu tratarea şi purificarea ei. Desecarea unor zone
26 “Towards sustainable development – Environmental indicators”; OCDE, 1998.

27 “Headline Environmental Indicators for the European Union”, European Environment Agency and the European
Commission, forthcoming.
28 “European Spatial Development Perspective – Towards Balanced and Sustainable Development of the Territory
of the European Union”; European Commission, 1999.

29 “Agriculture, environment, rural development: Facts and Figures – A Challenge for Agriculture”; European
Commission, 1999.
38
mlăştinoase, pentru intrarea în circuitul agricol ridică problema necesităţii unei abordări
integrate între managementul apelor şi amenajarea teritorială, altfel existând riscul producerii
de mari pagube în urma inundaţiilor.
II. Resursele piscicole reprezintă o importantă resursă regenerabilă care furnizează materia
primă pentru industria alimentară fiind o sursă importantă de hrană. Studiile realizate până în
prezent au relevat faptul că amploarea actuală a pescuitului contravine principiilor dezvoltării
durabile, periclitând viabilitatea principalelor resurse piscicole. Consiliul Internaţional pentru
Explorarea Mărilor a emis permanent avertismente referitoare la faptul că în apele UE se
practică un pescuit exagerat. Şi acest lucru este valabil şi la nivel mondial. Efectivele de cod şi
merluciu din apele Uniunii au atins un prag critic.
Reducerea efectivelor de peşte poate avea efecte dezastruoase pentru aceia care lucrează în
industria alimentară conexă, dar şi pentru ecosistemele marine. În Canada şi SUA, distrugerea
zonelor în care se pescuia cod la începutul anilor 1990, a provocat declinul comunităţilor locale
de pescari, lăsându-le cu puţine perspective pe termen lung. În prezent, industria piscicolă a UE
se caracterizează prin supraexploatare, reducerea nivelului de ocupare şi profitabilitate redusă.
Ignorarea necesităţii unor măsuri radicale a dus la întârzierea introducerii unor măsuri eficiente
de adaptare, agravând problemele celor care îşi câştigau existenţa din această activitate.
Începând cu anul 1983, UE a reglementat pescuitul prin Politica Comună în domeniul
Pescuitului (PCP). Introducerea PCP a avut şi încă mai are importante efecte pozitive, precum
un cadru legal pentru reglementare şi aplicare şi un mecanism prin care se restricţionează
accesul în principalele zone de pescuit. În ansamblu, totuşi, această politică are câteva deficienţe
substanţiale:
• stabilirea anuală a cantităţilor totale permise la pescuit a dus la neglijarea adoptării unor
măsuri de conservare şi management pe termen lung. În mod deliberat, statele membre cu
flote mari de pescuit au amânat în mod regulat deciziile dificile, datorită costurilor pe
termen scurt necesare adoptării unor măsuri urgente de refacere a rezervelor de peşte;
• cantităţile de peşte pescuit care sunt permise pentru fiecare ţară sunt prea mari şi este
dificil să se realizeze reducerea lor prin negocieri, deoarece fiecare ţară ar prefera ca
celelalte să realizeze aceste reduceri. Statelor membre le-a lipsit până nu demult voinţa
politică de a acţiona energic;
• instrumentele financiare utilizate în conformitate cu PCP au avut tendinţa să se contrazică
reciproc. Efectele măsurilor de reducere a capacităţii au fost adesea neutralizate de
subvenţii pentru modernizarea şi îmbunătăţirea tehnologiilor utilizate de ambarcaţiunile
de pescuit. Alte subvenţii, precum scutirea de la plata taxei pe combustibil pentru
ambarcaţiunile de pescuit, încurajează supraexploatarea zonelor piscicole;
• există probleme tehnice în cuantificarea ştiinţifică a rezervelor de peşte şi în controlul
impactului pe care îl are pescuitul asupra puietului şi asupra altor specii: găsirea unei
modalităţi de a reduce cantitatea de peşte care este prins şi apoi aruncat înapoi în mare
constituie o problemă importantă;
• s-a constatat că înăsprirea reglementărilor asupra statelor membre a fost realizată inegal
şi cu intensitate destul de redusă, ceea ce a diminuat încrederea în PCP ca politică viabilă.
Politicile actuale nu au reuşit să asigure exploatarea durabilă a resurselor de peşte şi va fi nevoie
de o schimbare, dacă se doreşte acest lucru. În viitor, sectorul piscicol al Uniunii va trebui să se
restrângă semnificativ faţă de nivelul actual, dacă va vrea să supravieţuiască. Dacă nu, va fi
realizată o reformă semnificativă, costurile pe termen lung ale daunelor suferite de comunităţile
39
de pescari, dar şi de mediu, vor fi ridicate. Recenta Carte verde a Comisiei30 a propus alternative
pentru schimbarea abordării subvenţiilor în sectorul pescuitului.
III. Extracţia resurselor neregenerabile precum cărbune, petrol şi minerale poate avea un
impact semnificativ asupra peisajului şi a biodiversităţii dacă nu sunt adoptate măsuri adecvate
de management al deşeurilor. În mod normal, trebuie să se realizeze un echilibru între
exploatarea acestor resurse şi protejarea naturii.
De multă vreme este dezbătută problema dacă anumite resurse neregenerabile care sunt evaluate
în special prin potenţialul lor comercial, precum minereul de fier, cărbunele şi petrolul se vor
epuiza. Indicatorii convenţionali nu sugerează o creştere rapidă a riscului epuizării acestor
resurse, iar rezervele se estimează că sunt suficiente pentru încă multe decenii. În plus, însăşi
creşterea preţurilor stimulează dezvoltarea unor tehnologii alternative care reduc cantităţile de
resurse utilizate. În multe cazuri se poate face mai mult decât compensarea pentru reducerea
rezervelor de resurse fie prin furnizarea altor forme de avuţie pentru generaţiile viitoare, precum
tehnologia şi infrastructura, fie prin dezvoltarea unor substitute pentru resursele care sunt pe
punctul de a se epuiza, cum ar fi de exemplu, utilizarea unor surse regenerabile de energie.
Oricum, se pune totuşi întrebarea dacă nu cumva folosim aceste resurse prea intens, lăsând
generaţiilor viitoare foarte puţin din ele. Este adevărat că aceste resurse sunt limitate, iar
utilizarea lor în prezent erodează rezervele disponibile în viitor. De aceea, trebuie ca aceste
resurse să fie utilizate într-un mod responsabil şi cu o eficienţă mult mai mare ori de câte ori
este posibil.
IV. Deşeurile şi reciclarea materialelor; la nivelul UE, fiecare persoană generează anual
circa 3,5t de deşeuri solide31. În ultima perioadă cantitatea de deşeuri generate a avut un ritm
de creştere superior celui înregistrat de PIB. Rate similare de creştere pe termen lung ar putea
accentua în mod semnificativ presiunea asupra mediului şi ar putea influenţa negativ sănătatea
publică. Până în prezent presiunea pentru a îmbunătăţi eficienţa utilizării resurselor şi reducerea
cantităţii de deşeuri a fost exercitată de aspecte comerciale legate de reducerea costurilor şi de
reglementări prin intermediul autorităţilor pentru controlul poluării. În orice caz, reglementările
pot fi extrem de costisitoare dacă presupun adaptări rapide ale unor tehnologii existente şi nu
permit îmbunătăţiri mai puţin costisitoare care să fie făcute în timp. Ca şi în alte domenii, la
stabilirea unor noi măsuri trebuie să se păstreze un echilibru între costurile şi beneficiile
implementării.
Un număr de sectoare industriale precum cel al hârtiei, sticlei, uleiurilor minerale şi metalelor
au realizat îmbunătăţiri semnificative în utilizarea eficientă a materialelor reciclabile, fie prin
restructurarea activităţilor în direcţia realizării unor produse cu o valoare adăugată mai mare,
fie prin creşterea eficienţei proceselor. A apărut tendinţa de reducere a utilizării substanţelor
periculoase utilizate în realizarea unor produse, ceea ce a îmbunătăţit semnificativ
managementul deşeurilor. Toate acestea sunt evoluţii pozitive, însă mai există şi alte abordări
inovatoare realizate de comunitatea de afaceri pentru a îmbunătăţi eficienţa resurselor. Politicile
din acest domeniu trebuie să faciliteze adoptarea unor măsuri eficiente din partea sectorului de
afaceri, pentru a stimula îmbunătăţirea pe termen lung a eficienţei exploatării resurselor.
Principala provocare cu care se confruntă aproape toate politicile privind resursele naturale este
identificarea modalităţii în care să se revizuiască structurile de stimulente, astfel încât cei care
gestionează şi exploatează resursele naturale să acorde o atenţie sporită şi considerentelor de
30“The Future of the Common Fisheries Policy”, COM (2001) 135; European Commission, 2001
31 “Environment in the European Union at the turn of the century” (second assessment report); European
Environment Agency, 1999.
40
natură necomercială. Însă diversitatea şi complexitatea resurselor naturale face dificil acest
lucru. O altă problemă este ridicată de reformarea politicilor cu impact inacceptabil de ridicat
asupra resurselor naturale (cum ar fi supraexploatarea piscicolă şi agricultura), fără costuri
socio-economice uriaşe. În particular, cum pot fi reorientate politicile de subvenţionare astfel
încât să genereze interesul pentru managementul eficient pe termen lung? Creşterea cantităţii
de apă utilizată şi poluarea apelor se datorează eşecului în furnizarea de stimulente adecvate
pentru încurajarea unei utilizări mai responsabile a resurselor de apă.
În sectorul agriculturii, primii paşi s-au realizat în direcţia lărgirii ariei Politicii Agricole
Comune (PAC), cu luarea în consideraţie a unor obiective economice, sociale şi de mediu mai
ample. Acestea au avut un oarecare succes32. Nivelurile mai scăzute ale subvenţiilor au
contribuit la utilizarea pe scară mai restrânsă a îngrăşămintelor şi pesticidelor. Măsurile agricole
„pro-mediu” au contribuit la conservarea biodiversităţii şi la atingerea unor niveluri mai reduse
ale poluării apelor. Scoaterea unor terenuri din circuitul agricol a demonstrat efecte benefice
asupra mediului, dacă terenurile sunt gestionate în mod adecvat. Oricum, în prezent, obiectivul
unei dezvoltări rurale durabile rămâne în plan secundar ca importanţă faţă de obiectivul de
creştere a veniturilor fermierilor.
O condiţie esenţială pentru îmbunătăţirea managementului resurselor naturale pe termen lung
este furnizarea unor informaţii mai exacte asupra stării actuale a rezervelor de resurse naturale,
cum ar fi cuantificarea biodiversităţii şi a rezervelor piscicole. Asemenea date sunt esenţiale
pentru a dimensiona corect consumul (acesta trebuie să nu depăşească capacitatea resurselor de
a se regenera). Aceste dificultăţi în cuantificarea rezervelor din anumite resurse şi a modului în
care acestea evoluează fac dificilă adoptarea unor măsuri corespunzătoare.
Pentru a disocia creşterea economică, pe de o parte de utilizarea resurselor, iar pe de altă parte
de generarea deșeurilor, este nevoie atât de instrumente eficiente pentru modelarea
responsabilităţii consumatorilor şi a mediului de afaceri cât şi de măsuri pe termen lung pentru
creşterea eficienţei valorificării resurselor în toată economia. O eficienţă mai mare în utilizarea
resurselor ar trebui:
• să reducă presiunea asupra mediului;
• să contribuie la păstrarea unei cantităţi mai mari de resurse pentru generaţiile viitoare;
• să permită mai mult timp pentru dezvoltarea de substitute.
3.5 Sărăcia şi excluziunea socială33
Reducerea sărăciei este unul dintre obiectivele dezvoltării durabile. Deşi nu este un fenomen
nou, ea are un efect direct uriaş asupra indivizilor, în ceea ce priveşte sănătatea precară, rata
sinuciderii, şomajul de durată şi potenţiala excluziune din societate. Povara sărăciei apasă
disproporţionat asupra mamelor singure şi a persoanelor bătrâne care trăiesc singure. Sărăcia
are şi o puternică tendinţă de a se perpetua de la o generaţie la alta, ceea ce generează un cost
social imens, manifestat mai ales prin irosirea talentului şi a energiei individuale, datorită
32 “Agriculture, environment, rural development: Facts and Figures – A Challenge for Agriculture”; European
Commission, 1999.
33 Sărăcia şi excluziunea socială sunt strâns legate dar diferite. Excluziunea este un concept mai larg decât sărăcia,
deoarece implică ideea accesului la toate nivelurile, şi acest lucru poate fi interpretat într-un mod foarte variat.
Studiul de faţă nu îşi propune să detalieze diferenţele, şi pentru a fi mai la îndemână, va utiliza simplu doar termenul
de „sărăcie”.
41
oportunităţilor inegale. Un set adecvat de politici integrate destinate reducerii acestor costuri
sociale le-ar îmbunătăţi eficacitatea şi echitatea. Sărăcia, fiind o problemă cu consecinţe pe
termen lung, necesită o abordare pe termen lung.
Sărăcia poate fi generată de un întreg ansamblu de cauze interdependente. Factorii majori sunt:
diferenţele în situaţia materială a familiilor, accesul la educaţie şi locuri de muncă, eforturile
depuse, norocul, efectele sistemelor de taxe şi impozite asupra redistribuirii avuţiei, şi
furnizarea unor anumite servicii de către stat (de exemplu, servicii sociale etc.). Aceste cauze
variate pot să se neutralizeze sau să se potenţeze una pe alta, astfel încât diferenţe iniţiale mici
pot uneori genera rezultate semnificative. Această complexitate explică, de asemenea, in parte,
dificultatea de a ajunge la o definiţie satisfăcătoare a sărăciei.
Predispoziţia de a accepta diferite forme de lipsuri depinde de valorile sociale şi politice ale
fiecărui individ. În mod inevitabil, acestea variază de la un stat membru la altul, dar există, de
asemenea, un angajament comun între statele UE de a forma o societate cu o coeziune mai
mare, iar lupta împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale constituie un element de reper în
sistemul de valori al statelor membre34. Această viziune este reflectată în Tratatul UE35.
Schemele actuale ale sărăciei în interiorul UE sunt diverse şi în evoluţie. Cele mai importante
tendinţe de evoluţie, a factorilor care acţionează în direcţia schimbării şi a riscurilor asociate
sunt următoarele:
• cuantificarea sărăciei depinde de definiţia utilizată, însă conform unei definiţii frecvent
folosite, sărăcia36 (relativă) se situează în medie la 17% în UE (exclusiv Finlanda şi
Suedia). Vulnerabilitatea este mai larg răspândită: 32% dintre europeni se confruntă cel
puţin o dată la trei ani cu o perioadă în care obţin venituri mai mici, în timp ce, în aceeaşi
perioadă de timp, 7% din populaţie – circa 25 de milioane de persoane – se confruntă cu
o sărăcie permanentă (cu niveluri cuprinse între 3% în Danemarca şi 12% în Portugalia);
• există inegalităţi semnificative la nivelul veniturilor care ameninţă coeziunea socială. La
nivelul UE, cei mai săraci 20% din populaţie primesc mai puţin de o cincime din venitul
celor mai bogaţi 20%. Ajutoarele sociale reduc proporţia oamenilor săraci în toate statele
membre, dar în grade foarte diferite, reducerea situându-se între circa 10% în Grecia şi
Italia şi peste 60% în Danemarca;
• diferenţele de venituri dintre femei şi bărbaţi rămân semnificative, deoarece câştigurile
femeilor sunt cel puţin cu o pătrime mai mici decât cele ale bărbaţilor. Aceste diferenţe
sporesc riscul ca femeile să intre sub incidenţa sărăciei, de vreme ce ajutoarele sociale şi
pensiile sunt adesea strâns legate de veniturile anterioare;
• multe oraşe au adevărate insule de sărăcie şi de excluziune socială. Ratele şomajului pot
varia semnificativ între regiuni, fiind de până la zece ori mai mare în cele mai afectate
părţi faţă de cele mai puţin afectate;
• există un nivel ridicat al abandonului şcolar timpuriu: peste unu din cinci tineri cu
vârsta între 18-24 de ani părăseşte sistemul de învăţământ doar cu nivelul secundar
încheiat, în cel mai bun caz. Acesta este un motiv de îngrijorare serios, deoarece există un
34 A se vedea concluziile Consiliului European de la Lisabona, Feira, Nice (2000), care pot fi downloadate de pe
adresa: http://ue.eu.int/en/info/eurocouncil/index.gtm.
35 A se vedea secţiunea precedentă.
36 Pragul de sărăcie definit la 60% din venitul median naţional, ajustat în funcţie de mărimea gospodăriei. Sursa:
Eurostat European Community Household Panel 1996.
42
posibil cerc vicios inter-generaţii care începe cu sărăcia din copilărie, continuă cu un nivel
redus de educaţie şi se sfârşeşte cu sărăcia din viaţa adultă;
• o parte semnificativă a populaţiei adulte nu are un nivel minim de alfabetizare
considerat drept necesar pentru a face faţă vieţii de zi cu zi în societăţile avansate, deşi,
mai ales ţările europene nordice au făcut progrese semnificative pentru rezolvarea acestei
situaţii37;
• modificările rapide de pe piaţa muncii generează riscuri pentru cei incapabili să se
adapteze schimbărilor. Schimbările organizaţionale şi contractuale prezintă riscuri
pentru categoriile vulnerabile;
• există, de asemenea, temeri în ceea ce priveşte riscul manifestării a ceea ce se numeşte
„diviziunea tehnologică”. Persoanele din categoriile cu venituri ridicate utilizează
Internetul de trei ori mai frecvent decât categoriile cu venituri mai mici. Nivelul accesului
la Internet pentru oamenii în vârstă se situează la nivelul de o şeptime din cel al
categoriilor celor mai tinere de populaţie. Există diferenţe semnificative între bărbaţi şi
femei în ceea ce priveşte accesul la informaţie şi tehnologia comunicaţiei. Mai mult, există
diferenţe semnificative între statele Uniunii, în ceea ce priveşte accesul la Internet,
existând o diviziune clară între Nord şi Sud. În Grecia, Spania, Portugalia şi Italia, rata de
acces la Internet se situează la jumătatea mediei europene, în timp ce în statele nordice ea
are valori mult mai ridicate38;
• modificările în structura familiilor şi a gospodăriilor generează creşterea
vulnerabilităţii pentru anumite grupuri ale societăţii. Mărimea
gospodăriilor/familiilor este în scădere. Unul din doisprezece europeni trăieşte singur,
ceea ce reprezintă o creştere cu peste 50% în ultimii 20 de ani. Ponderea copiilor aflaţi în
întreţinere, care trăiesc în familii monoparentale (în special, mame singure) a crescut cu
50% faţă de anul 1983. La nivelul UE aproximativ 13% din totalul copiilor aflaţi în
întreţinere trăiesc doar cu un singur părinte. Trei din patru familii cu un singur părinte se
confruntă cu dificultăţi financiare, iar pentru aceşti copii probabilitatea de a trăi în sărăcie
este mai mare de două ori;
• îmbătrânirea populaţiei ridică noi probleme în ceea ce priveşte excluziunea socială şi
sărăcia în rândul celor în vârstă. Pensiile trebuie să reflecte probabilitatea creşterii
speranţei de viaţă, datorită căreia mulţi vor trăi 30 sau 40 de ani după pensionare. Acest
lucru va constitui o problemă mai ales pentru cei foarte în vârstă, în cazul în care pensiile
lor nu reuşesc să ţină pasul cu creşterea preţurilor. Modificarea structurii familiei poate
genera diminuarea ajutorului şi a îngrijirii acordate celor mai în vârstă;
• fluxurile migraţionale transformă sărăcia globală într-o problemă internă a UE.
Proliferarea rasismului, xenofobia şi discriminarea economică şi socială fac integrarea
efectivă a imigranţilor mai dificilă.
Problemele ridicate de adoptarea unor politici în acest domeniu sunt numeroase şi dificil de
rezolvat pe termen scurt.
Evoluţia economică şi tehnologică oferă noi oportunităţi şi mai multe posibilităţi de alegere
pentru indivizi de a-şi realiza idealurile. În același timp, aceste evoluţii generează creşterea
37 A se vedea studiul IALS – OECD (2000).

38 Al doilea raport asupra coeziunii economice şi sociale în Uniunea Europeană; Comisia Europeană, 2001.
43
presiunilor concurenţiale şi a riscurilor de a împărţi societatea în două clase, în care cei mai
vulnerabili nu sunt capabili să ţină pasul cu modificările care se succed cu repeziciune.
La Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000, Comisia UE a propus o nouă strategie
pentru a îmbunătăţi nivelul de ocupare, reforma economică şi coeziunea socială. Elementele
cheie ale acestei strategii au fost desemnate:
• modernizarea protecţiei sociale;
• combaterea excluziunii sociale.
Identificarea surselor ce se află la baza şomajului şi a sărăciei este deosebit de importantă, şi
aceasta înseamnă creşterea accesului la locurile de muncă de calitate superioară, mai ales prin
creşterea oportunităţilor de educaţie şi formare pentru toate vârstele, pentru a încuraja
flexibilitatea şi capacitatea de adaptare la cerinţele unei pieţe a muncii aflate într-o continuă
modificare. La fel de importante sunt şi sistemele de impozite şi beneficii, care trebuie
reformate pentru a le face mai atractive pentru angajatori şi pentru a diminua capcanele sărăciei.
La Consiliul European de la Nisa, obiectivele stabilite la Lisabona au devenit şi mai tangibile,
prin aprobarea Agendei sociale europene. Pentru a beneficia la maximum de acest moment de
schimbare, politica socială trebuie plasată în contextul mai larg al Strategiei europene pentru
dezvoltare durabilă: multe alte politici (precum educaţie şi instruire, transport, sănătate) au
impact asupra excluziunii sociale. Mai mult, trebuie avută în vedere perioada care urmează
imediat după orizontul de 10 ani stabilit la Lisabona:
• sărăcia este o problemă persistentă, care se transmite adesea de la o generaţie la alta.
Pentru eradicarea ei va fi nevoie de peste un deceniu. Este deosebit de important să se
limiteze transmiterea acestor probleme (cum ar fi lipsa educaţiei sau condiţiile proaste de
locuit) între generaţii;
• strategiile de combatere a sărăciei şi a excluziunii sociale necesită un echilibru între
obiectivele urmărite şi măsurile sociale generale. Trebuie să se evite riscurile dezvoltării
unei clase în care sărăcia să se perpetueze. Acest lucru se poate realiza prin acordarea unei
atenţii speciale grupurilor vulnerabile (precum copiii, cei care părăsesc timpuriu sistemul
de învăţământ, grupurile minoritare şi a celor cu dizabilități, bătrânii) sau grupurilor aflate
în anumite zone geografice. Sprijinul Comunităţii provine din Fondul social european şi
dintr-un program specific referitor la incluziunea socială;
• integrarea financiară şi mobilitatea sporită a bazei de impozitare exercită presiuni asupra
sistemelor de impozite şi beneficii. În timp ce pieţele private au potenţialul de a uşura
această presiune prin furnizarea unor servicii mai eficiente din punct de vedere al
costurilor, utilizarea lor trebuie atent proiectată, pentru a asigura menţinerea accesului
universal la drepturile de bază cum ar fi asistenţă medicală decentă, educaţie adecvată,
servicii sociale de bază. Modernizarea protecţiei sociale este sinonimă cu crearea unui stat
activ al bunăstării, şi nu cu măsuri populiste (care să ducă la destrămarea lui).
3.6 Îmbătrânirea populaţiei
Populaţia Uniunii Europene şi a ţărilor în curs de aderare are tendinţă de îmbătrânire în

comparaţie cu evoluţia înregistrată în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. În ultima
perioadă, s-a manifestat intensificarea fluxurilor migraţionale spre UE, fapt care a mai atenuat
din efectele acestui fenomen. Totuşi, previziuni recente ale Eurostat demonstrează faptul că rata
44
de dependenţă a vârstnicilor39 se va dubla între 2000 şi 2050. Până la mijlocul secolului o

persoană cu vârsta de peste 65 de ani va corespunde la fiecare două persoane cu vârsta între 20-
64 de ani. Aceste modificări demografice vor avea profunde implicaţii economice, sociale şi
bugetare.
O populaţie îmbătrânită pune sub semnul întrebării capacitatea de susţinere financiară a
schemelor de pensii şi a sistemelor de sănătate publică. Conform unor previziuni plauzibile,
cheltuielile cu pensiile (care, în prezent, deţin în medie 10% din PIB ) vor creşte cu 3-5% din
PIB în majoritatea statelor membre între 2000 şi 204040. Cheltuielile cu asistenţa medicală ar
putea creşte cu încă 3% din PIB în aceeaşi perioadă. Totodată, diminuarea populaţiei active va
genera o reducere a ratei de creştere economică, dacă aceasta nu va fi compensată de o creştere
a productivităţii.
În UE, pensiile publice sunt furnizate fie de guverne, prin utilizarea unor venituri provenite din
impozite, fie de partenerii sociali, pe baza unor contribuţii ale angajatorilor şi angajaţilor. Multe
sisteme de pensii sunt fondate pe baza principiului potrivit căruia forţa de muncă ocupată în
prezent suportă pensiile celor care s-au retras din activitate. Datorită faptului că modificările
demografice se produc lent şi sunt în mare parte previzibile, există tentaţia de a amâna deciziile
politice dificile atunci când problemele se manifestă în viitorul îndepărtat. Acest fapt indică
perspectiva unor ameninţări la adresa stabilităţii fiscale sau a unor reduceri semnificative a
veniturilor viitorilor pensionari. Este necesară o abordare pe termen lung, pentru a preveni
producerea unei rupturi sociale între generaţii şi pentru a preveni răspândirea sărăciei în rândul
celor în vârstă.
Anumite decizii pentru modificarea sistemelor actuale de pensii vor mări capacitatea tinerilor
de a furniza fonduri pentru propria lor pensionare, de exemplu, evoluţia către un sistem auto-
finanţat, în care indivizii îşi constituie propriile rezerve în vederea pensionării, adesea cu
ajutorul statului. Acest sistem poate avea anumite dezavantaje în ceea ce priveşte transparenţa
referitoare la cine plăteşte şi cât plăteşte, însă el poate depăşi tensiunile structurale dintre durata
vieţii active şi nevoia de pensii de după retragerea din viaţa activă. Problema se complică dacă
se are în vedere o trecere rapidă de la sistemul actual la cel „auto-finanţat”. Aceasta ar însemna
ca forţa de muncă activă să plătească de două ori – o dată pentru pensiile actualilor pensionari
şi altă dată pentru constituirea rezervelor pentru propria lor pensionare. De aceea politicile ar
trebui să ia în consideraţie o gamă mai largă de opţiuni.
Datorită creşterii speranţei de viaţă şi a declinului ratei natalităţii în Europa, echilibrul dintre
cei cu vârstă de muncă şi celelalte categorii de populaţie se află într-o permanentă schimbare.
În esenţă, oamenii trăiesc mai mult şi de aceea au nevoie de mai mult în ceea ce priveşte
rezervele pentru pensionare, însă durata vieţii active nu se măreşte pentru a furniza o creştere
corespunzătoare a contribuţiilor pentru pensii. Raportul dintre numărul anilor în care se plătesc
contribuţii şi cel al anilor în care se primesc pensii este într-o continuă scădere. Ponderea
tinerilor în totalul populaţiei se reduce, în timp ce ponderea celor în vârstă creşte. Principalele
tendinţe şi factori cauzali sunt:
• evoluţiile nefavorabile de pe piaţa muncii, mai ales ratele mari ale şomajului şi reducerea
ratelor de participare în rândul lucrătorilor în vârstă. Ratele de ocupare tind să se reducă
foarte rapid după vârsta de 50 de ani. Vârstele efective de pensionare în UE sunt în
prezent sub vârsta legală de pensionare din alte ţări industrializate. Acest fapt reprezintă
39Numărul persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani, ca pondere în populaţia cu vârsta între 20-64 de ani.
40A se vedea “EPC progress report to the ECOFIN Council on the impact of ageing populations on public pensions
systems”.
45
parţial preferinţa socială pentru mai mult timp liber41, însă în multe cazuri se datorează
caracteristicilor structurale de pe piaţa muncii care descurajează angajarea lucrătorilor mai
în vârstă de către angajatori, sau lipsa unor oportunităţi pentru găsirea unor locuri de
muncă pe măsura capacităţilor şi a necesităţilor oamenilor mai în vârstă;
• durabilitatea sistemelor de pensii va depinde, de asemenea, de mărimea procentului de
persoane active în populaţia totală, dar şi de nivelul lor de productivitate. Ratele actuale
ale ocupării sunt mult mai mici în UE, faţă de alte ţări dezvoltate, mai ales în cazul
femeilor şi a lucrătorilor mai în vârstă;
• speranţa de viaţă în interiorul UE – 15 a crescut cu opt ani în perioada 1960–1999, de la
73 la 81 de ani pentru femei şi de la 67 la 75 pentru bărbaţi, ceea ce, printre alţi factori,
reflectă îmbunătăţiri în alimentaţie, reducerea riscurilor profesionale şi o asistenţă
medicală de o calitate mai bună;
• rata natalităţii a scăzut mult sub nivelul necesar înlocuirii populaţiei, datorită unor
modificări sociale şi culturale şi a dificultăţii femeilor şi bărbaţilor de a combina
responsabilităţile aferente serviciului şi vieţii de familie. Numărul mediu de copii născuţi
de o femeie era în 1999 de 1,5, în timp ce cifra necesară realizării unei stabilizări a
populaţiei este de 2,1 şi totodată mai mic decât numărul mediu de copii doriţi de cupluri
(aproximativ 2 copii, conform unor cercetări statistice);
• ca rezultat, ponderea persoanelor cu vârsta de 65 de ani şi peste în UE-15 a crescut de la
aproximativ 10% la 16% în ultimii treizeci de ani, în timp ce ponderea celor sub 25 de ani
a scăzut de la sub 40% la sub 30%. Această evoluţie ar fi fost şi mai pronunţată dacă nu
ar fi fost imigraţia; ea se va menţine şi în următoarele decenii, când populaţia actuală va
atinge progresiv vârsta de pensionare (a se vedea Figura 3-1);
• numărul persoanelor „foarte bătrâne”, cu vârsta de peste 80 de ani va creşte foarte rapid,
până în 2010 preconizându-se o creştere cu aproape 50%. Modificările în structura
gospodăriilor accentuează semnificaţia acestei evoluţii. Cei mai în vârstă trebuie să se
bazeze din ce în ce mai mult pe ei înşişi şi pe ajutorul din partea statului, mai degrabă
decât pe o familie tradiţională;
• structura pe vârste a populaţiei active (15-64 ani) este, de asemenea, afectată: ponderea
celor cu vârsta între 55-64 de ani este în creştere. Acest fapt ridică problema cum să se
stimuleze învăţarea pe toată durata vieţii şi cum să se ajusteze schemele de muncă, pentru
a se adapta la această îmbătrânire a forţei de muncă. Oamenii pot prefera să-şi împartă
activitatea economică mai uniform, de exemplu, printr-o activitate cu program redus,
atunci când copiii sunt mici şi au nevoie de mai multă atenţie sau mai spre sfârşitul vieţii
active, pentru ca retragerea din viaţa activă să se facă treptat.
41A se vedea Eurobarometrele, 1992 şi 1999, referitoare la atitudinea în ceea ce priveşte pensionarea şi problemele
legat ede pensionare.
46
Ponderea fiecărei grupe de vârstă în popuaţia totală UE
50
40
30
% 1999
20
2040
10
0
0-14 15-24 25-54 55-64 peste 65 peste 80
Figura 3-1
Pentru a face faţă cu succes implicaţiilor economice, bugetare şi sociale ale îmbătrânirii
populaţiei42 trebuie să se utilizeze o abordare amplă. Numărul pensionarilor în următoarele trei
decenii poate fi previzionat cu acurateţe, însă există necunoscute în ceea ce priveşte migraţia şi
alte fenomene demografice pe termen lung. Dacă rata natalităţii nu va creşte şi dacă vom asista
la o mărire considerabilă a duratei de viaţă datorită ultimelor descoperiri şi a noilor tehnologii,
implicaţiile ar putea fi mult mai serioase decât cele prezentate anterior.
Creşterea ratelor de ocupare în conformitate cu strategia de a Lisabona este un prim pas esenţial
în rezolvarea problemei îmbătrânirii. Pentru a realiza obiectivul unei rate a ocupării în UE de
70%, până în 2010, trebuie acordată o mai mare atenţie învăţării pe toată durata vieţii şi
îmbunătăţirii adaptabilităţii forţei de muncă. Este nevoie de structuri educaţionale îndreptate
într-o mai mare măsură spre familie şi de servicii de îngrijire mai bune, atât pentru copii, cât şi
pentru cei în vârstă, deoarece structurile actuale fac dificilă reconcilierea dintre viaţa activă şi
cea de familie. Mai mult, sistemele de impozitare şi de pensii trebuie să fie reformate pentru a
descuraja ieşirea timpurie din câmpul muncii.
Această abordare pe termen lung care se concentrează pe creşterea nivelului ocupării în rândul
femeilor şi a persoanelor mai în vârstă ar trebui să genereze mărirea numărului potenţialilor
contribuabili la schemele de pensii, reducerea numărului de beneficiari, şi astfel s-ar îmbunătăţi
stabilitatea bugetară.
În orice caz, mai sunt de parcurs anumite etape:
• simulările au demonstrat faptul că ratele ocupării la nivelul UE trebuie să atingă 75%,
până în 2020, pentru a se asigura stabilizarea numărului adulţilor care nu lucrează la
nivelul actual, în funcţie de numărul persoanelor ocupate. Creşterea ratei de ocupare, mai
ales în rândul femeilor şi a lucrătorilor mai în vârstă ar putea să atenueze reducerea
prognozată a raportului populaţie activă/populaţie inactivă şi să micşoreze impactul
bugetar şi economic al îmbătrânirii populaţiei;
• revizuirea schemelor timpurii de pensionare şi a sistemelor impozit/beneficii, în
cooperare cu partenerii sociali, va fi necesară pentru a încuraja oamenii să stea mai mult
în câmpul muncii, cel mai probabil prin activităţi cu orar parţial, în conformitate cu
scăderea mortalităţii şi a nivelului dizabilităţilor în rândul celor în vârstă;
42A se vedea comunicările Comisiei “The future evolution of social protection” (COM (2000) 622) şi “The
contribution of the public finances to growth and employment: improving quality and sustainability” (COM (2000)
846); European Commission, 2000.
47
• protecția socială și sistemele publice de pensii ar trebui să furnizeze venituri şi servicii de

asistenţă medicală adecvate, o dată cu menţinerea sistemului de impozite la niveluri
acceptabile şi a altor servicii publice esenţiale;
• dacă se doreşte creşterea ratei de angajabilitate şi de ocupare pentru lucrătorii mai în
vârstă, (învăţarea pe toată durata vieţii, şi mai ales deprinderea lucrului cu calculatorul
sunt esenţiale), atunci statele membre şi partenerii sociali trebuie să-şi intensifice
eforturile în această direcţie;
• dezvoltarea infrastructurii şi a serviciilor (asistenţă, transport, comunicaţii etc.) trebuie
regândită pentru a ţine seama de numărul în creştere al vârstnicilor şi de implicaţiile care
decurg de aici.
Populaţia îmbătrânită din UE poate fi parţial întinerită prin fenomenul migraţiei. Conform
indicaţiilor Consiliului European de la Tampere, canalele legale pentru emigraţie ar trebui
redeschise, iar la nivelul UE ar trebui dezvoltată o politică comună a imigrării. Aceasta ar trebui
însoţită de măsuri în vederea integrării migranţilor şi a combaterii discriminării şi excluziunii
sociale. Ar trebui dezvoltate parteneriate cu ţările de origine, în vederea realizării unor fluxuri
migratorii sistematice, ordonate, a combaterii imigraţiei ilegale şi a minimizării oricăror efecte
negative ale migraţiei pentru ţările de origine (brain drain)43.
Migraţia în interiorul UE poate atenua impactul îmbătrânirii populaţiei la nivel regional, dacă
cei mai tineri şi mai mobili părăsesc regiunile cele mai puţin dezvoltate pentru regiuni cu o
gamă mult mai atractivă de oportunităţi de angajare. Regiunile sudice se pot, de asemenea,
confrunta cu fluxuri migratorii de intrare ale unor persoane mai în vârstă, atrase de climatul mai
blând.
3.7 Mobilitatea, utilizarea teritoriului şi dezvoltarea regională
Mobilitatea, utilizarea teritoriului şi dezvoltarea regională sunt strâns interconectate în

societăţile moderne. Pe termen scurt, cererea pentru o mobilitate crescută depinde de veniturile
şi preţurile pentru utilizarea diferitelor mijloace de transport. Pe termen lung, ea variază în
funcţie de schemele de amenajare teritorială – localizarea caselor, a fabricilor, birourilor,
fermelor, şcolilor şi magazinelor. Această schemă spaţială este în schimb o funcţie a altor
factori, precum regulile locale de planificare, infrastructura, preţul serviciilor de transport şi
preferinţele personale referitoare la locul în care doresc să locuiască oamenii. Relaţia dintre
schemele spaţiale şi transport este astfel de dublă cauzalitate.
Mobilitatea, atât pentru muncă şi educaţie, cât şi pentru relaxare, este importantă pentru
continua bunăstare economică şi socială. În orice caz, mobilitatea nu este un scop în sine, ci un
mijloc de a avea acces la diferite bunuri şi servicii. Ea poate contribui la dezvoltarea afacerilor,
a ratei ocupării şi oportunităţilor de educaţie, precum şi la oferirea unei game largi de activităţi
de recreare. În orice caz, o mobilitate crescută are efecte adiacente, precum emisiile de gaze de
seră, poluarea aerului, poluarea sonoră, aglomeraţia, efecte care reduc calitatea vieţii. Emisiile
de gaze de seră, ce provin din activitatea de transport cresc mult mai rapid decât cele din orice
altă sursă. Costurile44 generate de aglomeraţie sunt şi ele în creştere, în timp ce daunele produse
ecosistemelor şi biodiversităţii constituie o problemă esenţială.
43 Comunicarea Comisiei “On a Community Immigration Policy”, (COM (2000) 757); European Commission, 2000.
44 Anual, pe şoselele europene peste 40.000 de oameni sunt ucişi şi peste 1,7 milioane sunt răniţi.
48
Încurajarea oamenilor de a trăi aproape de locul de muncă şi evitarea dezvoltării neplanificate

a oraşelor poate reduce nevoia de mobilitate. Stabilirea unui preţ mai mic al diferitelor moduri
de transport şi politicile destinate îmbunătăţirii calității vieţii în zonele urbane pot limita nevoia
de transport regulat pe distanţe lungi şi pot încuraja dezvoltarea unor modele de viaţă care să
nu mai depindă atât de mult de transport. În orice caz, concentrarea urbană implică diminuarea
spaţiului de locuit, dar şi o aglomerare şi un stres urban mult mai mari, dacă aceasta nu este
însoţită de o infrastructură urbană şi de un sistem de transport public eficient. Stabilirea unui
echilibru între zonele urbane şi cele rurale ridică de aceea nu numai o problemă de transport, ci
şi o problemă de politici de dezvoltare rurală şi urbană.
Există, de asemenea, o legătură complexă între mobilitate şi dezvoltare regională. În prezent,
imaginea UE este a unui centru bogat şi dens populat şi a unei periferii sărace, mai puţin
populate. Cel de-al doilea raport de coeziune45 a identificat un grup de regiuni centrale ce deţin
doar o cincime din suprafaţa UE, dar care concentrează peste două cincimi din populaţie şi deţin
aproximativ jumătate din PIB-ul UE. În orice caz, există câteva regiuni prospere şi în afara
acestei zone. Distribuţia inegală a populaţiei şi a activităţii economice va fi mai accentuată într-
o Uniune lărgită. Îmbunătăţirea legăturilor de transport poate fi importantă pentru a acorda
economiilor regionale acces la pieţe mai extinse, însă nu este o soluţie pentru toate problemele
generate de subdezvoltarea regională, iar costurile şi beneficiile noii infrastructuri trebuie atent
evaluate. O regiune are nevoie, de asemenea, de o gamă largă de infrastructură şi alte servicii
pentru a sprijini un centru de activitate economică.
O mai mare mobilitate şi o mai mare utilizare a terenului în scopul realizării unor construcţii şi
a unor lucrări de infrastructură sunt dictate mai ales de dezvoltarea economică şi de creşterea
bunăstării. În perioadele recente am asistat la o creştere rapidă a distanţelor parcurse de mărfuri
şi călători, pe măsură ce veniturile au crescut şi preţurile la anumite moduri de transport au
scăzut sau au rămas constante în termeni reali.
În ultimii treizeci de ani cererea pentru transportul de mărfuri a crescut în mod constant mai
rapid decât PIB-ul şi s-a dublat faţă de nivelul anului 1970, creşterea cea mai mare venind din
zona transportului rutier. Transportul aerian al mărfurilor a crescut chiar mai rapid. Transportul
de pasageri, mai ales cel rutier, a urmat o evoluţie similară. În medie, aproape unul din doi
europeni deţine în prezent un autoturism46.
Aceste evoluţii sunt prognozate să continue în viitorul apropiat. Transportul de mărfuri se
aşteaptă să crească cu aproximativ 40% între 1998 şi 2010, în cadrul său transportul rutier fiind
răspunzător pentru cea mai mare creştere. Transportul de pasageri va creşte mai încet, mai ales
datorită costurilor în creştere ale aglomeraţiei de pe drumuri, datorită creşterii mai lente a
populaţiei şi a creşterii mai lente a numărului deţinătorilor de autoturisme, deoarece în unele
ţări aproape că a atins nivelul de saturaţie. Transportul aerian de pasageri se aşteaptă să crească
cu 90% în aceeaşi perioadă.
În ultimul deceniu, evoluţia tehnologiilor utilizate în construcţia autovehiculelor a generat
reducerea semnificativă a emisiilor de poluanţi în atmosferă, conducând la îmbunătăţirea
calității aerului. Într-o anumită măsură, aceste îmbunătăţiri au fost neutralizate de creşterea
traficului, însă în ciuda menţinerii acestei din urmă tendinţe, calitatea aerului se preconizează a
se îmbunătăţi semnificativ în următorii 20 de ani. Pe de altă parte, emisiile de gaze de seră cresc
odată cu creşterea rapidă a activităţii în transporturi.
45Al doilea raport asupra Coeziunii Sociale şi Economice, COM (2001) 24; European Commission, 2001.
46“Defining an environmentally sustainable transport system”, Commission expert group on transport and
environment, September 2000.
49
Aglomerarea şi utilizarea ineficientă a infrastructurii implică costuri economice substanţiale47,

posibil chiar 2% din PIB. La fel ca şi pierderea de timp, aglomerarea generează costuri
suplimentare pentru agenţii economici şi creşterea preţurilor în magazine. O zecime din reţelele
de drumuri trans-europene se confruntă cu aglomerări. Costurile acestora vor creşte cu
repeziciune, o dată ce infrastructura va atinge capacitatea maximă.
Peste trei pătrimi din populaţia Europei trăieşte în oraşele care joacă un rol esenţial ca furnizori
de servicii şi centre ale activităţii economice. Aglomerarea traficului afectează aproape toate
zonele urbane, care se confruntă, de asemenea, cu declinul zonelor centrale, cu expansiunea
suburbiilor şi cu concentrări acute de sărăcie şi excluziune socială.
În Comunitatea Europeană (UE-15) s-a menţinut un echilibru slab între comunităţile urbane şi
cele rurale. În prezent, populaţia din zonele rurale este în creştere, iar nivelurile ei de ocupare
au crescut mai repede decât media Uniunii, deşi se înregistrează variaţii de la regiune la
regiune48. În orice caz, aceste date au înregistrat modificări după lărgirea UE. Modificările
structurale din noile state membre ar putea genera un colaps al regiunilor rurale şi o creştere
rapidă a presiunilor asupra infrastructurii urbane.
În anumite state membre, inegalităţile de venituri între regiuni se adâncesc, deşi, la nivelul
Uniunii, diferenţa dintre regiunile cele mai bogate şi cele mai sărace s-a diminuat puţin în
ultimii ani. Totuşi, diferenţele rămân semnificative într-o Uniune lărgită. În UE–15, regiunea
cea mai bogată are un venit pe locuitor de şase ori mai mare decât cea mai săracă regiune; în
timp ce în UE-25 raportul este de peste zece la unu.
Nivelurile relativ reduse ale cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea din anumite regiuni
rămase în urmă pot împiedica abilitatea lor de a recupera diferenţele, acesta fiind doar unul din
multitudinea factorilor care influenţează performanţele economice.
Printre factorii care cauzează aceste probleme se numără:
• costurile transportului rutier şi aerian s-au redus în comparaţie cu al altor mijloace de
transport. Ca procent din salariul mediu, preţul transportului rutier privat şi al călătoriilor
cu avionul s-a diminuat, deoarece autovehiculele au fost produse mai ieftin şi
productivitatea liniilor aeriene a crescut, în timp ce preţul transportului public a avut o
tendinţă de evoluţie similară cu cea a salariilor. Pentru distanţe mai mari de câţiva
kilometri, transportul rutier – de pasageri şi de mărfuri – oferă avantajul unui serviciu de
tip „de la uşă la uşă”, pe care alte modalităţi de transport nu îl au;
• realizarea pieţei interne a generat o creştere a fluxurilor comerciale, însă schemele de
transport care au rezultat au fost neechilibrate, datorită absenţei unor îmbunătăţiri pe
măsură în structura preţurilor diferitelor moduri de transport. Mai mult, liberalizarea
transportului rutier de mărfuri s-a realizat în interiorul Comunităţii, însă doar câteva state
membre au liberalizat şi transportul pe calea ferată, astfel încât pieţele transporturilor
feroviare rămân fragmentate şi închise. Acest ritm inegal de reducere a costurilor
diferitelor modalităţi de transport a avut efecte negative asupra mediului;
• reglementările locale în materie de planificare şi amenajarea teritorului influenţează, de
asemenea, cererea de transport. Extinderea zonei urbane şi, în special, locuinţele populate
de un număr foarte mic de persoane, fac ca oamenii să utilizeze autoturisme personale.
Creşterea utilizării autoturismelor este asociată cu un grad ridicat de extindere a zonei
47 La Amsterdam, dacă evoluţiile actuale se vor menţine, transportul în perioada de vârf a zilei va fi la fel de rapid
ca mersul pe jos.
48 Al doilea raport asupra coeziunii economice şi sociale.
50
urbane şi cu disponibilitatea (sau nu) a transportului public. Zgomotul produs de

activitatea de transport şi deteriorarea calității aerului în zonele urbane se pot afla printre
cauzele migraţiei persoanelor şi a companiilor din oraşe spre zonele periferice, suburbane
şi pot crea un cerc vicios;
• politica din domeniul transportului a urmărit, în linii mari să se adapteze creşterii cererii
pentru transportul rutier şi aerian prin investiţii semnificative în infrastructură, atât din
fondurile naţionale, cât şi din fondurile structurale ale Comunităţii. Extinderea şi
îmbunătăţirea reţelei rutiere a contribuit la realizarea flexibilizării şi a unei mai mari viteze
a transportului rutier de mărfuri şi la creşterea vitezei şi a avantajelor utilizării
autoturismelor personale, ceea ce a generat creşterea rapidă a transportului de mărfuri şi
a utilizării autoturismelor personale.
Schemele de mobilitate şi de amenajare a teritoriului sunt, de asemenea, strâns legate de
echilibrul existent între comunităţile urbane şi cele rurale. Accesul la o infrastructură de
transport şi comunicaţii de calitate constituie un element important în menţinerea viabilităţii
societăţii urbane şi a celei rurale. O infrastructură slab dezvoltată şi lipsa accesului la servicii
(precum tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor) pot descuraja sectorul privat de a mai investi
în zonele rurale, limitând astfel oportunităţile de angajare. În orice caz, în timp ce o reţea mai
dezvoltată de transport poate susţine economia rurală prin extinderea pieţelor de desfacere
pentru producătorii locali, ea tinde, de asemenea, să genereze fenomenul de navetism şi
creşterea preţurilor locuinţelor din zona rurală, precum şi efecte negative asupra mediului.
În ultima perioadă cererea de transport a crescut semnificativ, o dată cu PIB-ul. Deşi se
previzionează o creştere continuă a transporturilor, nu se face în mod durabil. Este necesară, în
mod evident, o perioadă mai îndelungată de timp pentru reducerea dependenţei dintre
intensificarea activităţii de transport şi PIB şi pentru limitarea costurilor economice şi de mediu
pe care le implică dezvoltarea activităţii de transport. Comisia va realiza şi o evaluare a Politicii
Comune de Transport, care va fi publicată într-un raport oficial. Acesta va stabili direcţiile mai
largi de acţiune ale politicii comunitare în următorii zece ani. Deşi orizontul de timp pentru
Strategia dezvoltării durabile a depăşit această perioadă, este important să se asigure
concordanţa dintre cele două.
În prezent, preţurile relative ale utilizării diferitelor modalităţi de transport nu reflectă în
întregime costul lor de exploatare, în ceea ce priveşte fenomenele de aglomerare de care sunt
direct răspunzătoare, daunele provocate infrastructurii, sănătăţii omului şi mediului49. Ca
urmare, asistăm la utilizarea ineficientă a infrastructurii existente şi la alterarea echilibrului
dintre diferitele modalităţi de transport. De exemplu, în prezent, taxarea combustibilului utilizat
de aeronave este mică, spre deosebire de ceilalţi combustibili. De altfel, Comisia a recunoscut
în numeroase documente50 nevoia de a recalcula preţurile diferitelor modalităţi de transport,
însă progresele înregistrate au fost lente.
Noile tendinţe înregistrate de sistemele inteligente de management al traficului, cum ar fi
utilizarea sistemelor de poziţionare globală – care urmăresc mişcarea vehiculelor – şi sistemul
de colectare electronică a taxelor de drum, au capacitatea de a îmbunătăţi utilizarea
49 A se vedea de exemplu “Revenues from efficient pricing: evidence from the Member States”, studiul realizat
pentru Uniunea Internaţională a Căilor Ferate, Comunitatea Europeană a Căilor Ferate şi Directoratul General
pentru Transport şi Energie al Comisiei Europene, 2000; „Efficient prices for transport (estimating the social costs
of vehicle use)”; CE consultants, 1999.
50 A se vedea de exemplu “Fair payment for infrastructure use: a phased approach to a common transport
infrastructure charging framework in the EU” (COM (1998) 466); “Towards fair and efficient pricing in transport:
policy options for internalizing the external costs of transport in the European Union” (COM (95) 691).
51
infrastructurii şi de a reduce costurile aglomerării. Mai mult, dacă acest tip de dezvoltare
tehnologică va avea succes, deţinătorul va deveni lider mondial şi ar putea fi exportată pe scară
largă. Evoluţiile înregistrate în tehnologia comunicării oferă o potenţială alternativă la
activitatea de transport. Lucrul la distanţă prin utilizarea comunicaţiilor moderne poate constitui
una dintre modalităţile de reconciliere dintre nevoia de a trăi în zone mai îndepărtate şi
mobilitatea redusă. Este interesant să se găsească modalitatea în care acest potenţial va fi
exploatat în modul cel mai eficient.
Îmbunătăţirea utilizării infrastructurii poate reduce aglomerarea pentru o anumită perioadă de
timp după care se face simţită cererea suprimată, iar o nouă infrastructură – când se dovedeşte
necesară – poate acoperi zonele lipsă din reţea şi contribuie la creşterea capacităţii acesteia.
Regulamentele locale de planificare influenţează, de asemenea, localizarea activităţii
economice şi dezvoltarea noii infrastructuri şi fluxurile de transport aferente. În trecut, deciziile
de planificare a teritoriului nu au luat în seamă efectele dezvoltării asupra mediului natural -
aglomeraţia şi alte fenomene - , responsabilii cu elaborarea şi adoptarea politicilor trebuind să
ţină seama de ele în viitor.
Dezvoltarea cartierelor, a afacerilor şi noua infrastructură de transport îşi pun, de asemenea,
amprenta asupra relaţiei dintre mediul rural şi cel urban. Politicile adoptate în acest domeniu nu
trebuie să submineze în mod activ echilibrul dintre economiile urbane şi cele rurale, iar aceasta
presupune pe de o parte ca zonele urbane să nu se extindă într-un mod în care ar genera rupturi
la nivelul comunităţilor rurale şi ar distruge caracteristicile distinctive ale acestora, iar pe de
altă parte oferirea unui sprijin activ pentru traiul în zonele rurale. Aceasta nu este o problemă
care aparţine exclusiv politicii din domeniul transporturilor, întrucât necesită o abordare
comună a politicilor rurale şi urbane.
Economia rurală continuă să depindă într-o mare măsură de agricultură, iar Politica agricolă
comună a fost proiectată astfel încât să menţină veniturile obţinute de agricultori. Evoluţiile
recente spre o dezvoltare durabilă rurală - care a urmărit să îmbunătăţească competitivitatea
agriculturii, şi în același timp a funcţiilor ei sociale şi de mediu – sunt încă modeste. Agricultura
este încă asociată cu niveluri ridicate ale poluării şi a produs pagube multora dintre calităţile
estetice şi ecologice ale peisajului, ceea ce reduce atractivitatea mediului rural - ca zonă de
locuit. De aceea, politica în domeniul agriculturii trebuie să ofere un mai mare sprijin realizării
unei economii rurale durabile.
Prin intermediul fondurilor structurale comunitare au fost realizate investiţii semnificative în
capitalul fizic şi social al regiunilor mai puţin dezvoltate ale Uniunii, iar creşterea economică
semnificativă înregistrată de Irlanda în ultima perioadă demonstrează posibilităţile pentru
dezvoltare teritorială, dacă asistenţa obţinută din fondurile structurale este utilizată într-un cadru
coerent. Mai mult, măsuri precum reţelele trans europene (RTE) au urmărit îmbunătăţirea
legăturilor dintre regiunile centrale şi cele periferice ale Uniunii. Unul din principalele obiective
ale RTE îl constituie realizarea unei reţele feroviare care va încuraja transferul de importanţă
de la transportul rutier sper cel feroviar.
Lărgirea Uniunii va aduce cu sine noi provocări. Noile state membre sunt în general mai sărace
şi au o ponderea a populaţiei ocupate în agricultură mai mare. Infrastructura lor este profund
marcată de lunga perioadă în care investiţiile au fost minime sau au lipsit. Atingerea unor
standarde similare cu cele ale Uniunii necesită un efort investiţional semnificativ. Întrucât
aceste investiţii le vor modela schemele de amenajare teritorială şi de transport pentru mulţi ani
de acum înainte, integrarea problemelor economice, sociale şi de mediu, în planificarea şi
evaluarea infrastructurii va fi esenţială pentru a asigura luarea în consideraţie a tuturor costurilor
şi beneficiilor.
52
Multe dintre aceste probleme au fost identificate în documentul privind Evaluarea dezvoltării
spaţiale europene51. Acesta urmăreşte să ofere statelor membre, regiunilor şi oraşelor lor un
cadru orientativ pentru coordonarea politicilor cu impact semnificativ asupra dezvoltării
regionale, fără a căuta să le impună ceva. Abordarea sugerată reflectă faptul că soluţiile la multe
din problemele legate de interacţiunile dintre mobilitate, amenajarea şi dezvoltarea teritorială
pot fi implementate doar la nivel regional şi local, în timp ce altele pot constitui subiectul unei
abordări naţionale sau comunitare.
Majoritatea evoluţiilor nedurabile amintite anterior sunt binecunoscute. Opinia publică este, de
ceva vreme, la curent cu ele, la fel ca şi responsabilii cu adoptarea deciziilor, ceea ce poate da
uneori senzaţia de déjà-vu şi chiar acceptarea situaţiei existente. Asemenea atitudini sunt
oricum greşite, întrucât familiarizarea cu aceste probleme nu este sinonimă cu înţelegerea
cauzelor principale care le generează şi a modalităţilor de a le face faţă. Dar faptul că unele
dintre aceste probleme sunt binecunoscute nu le face mai puţin îngrijorătoare.
51 “European Spatial Development Perspective – Towards Balanced and Sustainable Development of the Territory
of the European Union”; European Commission, 1999.
53
4. SOLUŢIILE COMUNE PENTRU REALIZAREA DEZVOLTĂRII

DURABILE ÎN EUROPA
Analiza din capitolele anterioare demonstrează faptul că este nevoie de o mai bună integrare a
politicilor sectoriale, astfel încât diferitele măsuri să fie complementare unele altora, şi să nu
acţioneze în direcţii diferite. Integrarea politicilor ar trebui să înceapă chiar la iniţierea
procesului de elaborare a politicilor. Dezvoltarea durabilă ar trebui să fie unul dintre principiile
fundamentale în toate domeniile de activitate. În orice caz, în elaborarea politicilor sectoriale
doar o gândire combinată nu este suficientă. O mai bună coordonare şi un dialog mai facil nu
vor îmbunătăţi lucrurile, dacă politicile nu utilizează la capacitate maximă instrumentele şi
ideile adecvate. În consecinţă, acest capitol nu analizează doar câteva căi de a îmbunătăţi
coerenţa politicilor, ci descrie, de asemenea, şi instrumentele cele mai importante care pot fi şi
trebuie utilizate drept componente esenţiale ale strategiei dezvoltării durabile.
Pentru a satisface aceste provocări, Comisia propune trei direcţii strategice de acţiune:
1. o primă direcţie se referă la un set de propuneri trans sectoriale şi recomandări
pentru îmbunătăţirea eficienţei politicilor sectoriale şi pentru realizarea dezvoltării
durabile; în această direcţie politicile sectoriale se susţin reciproc şi nu sunt orientate
în sensuri opuse;
2. o a doua direcţie cuprinde un set de obiective principale şi de măsuri specifice la
nivel UE pentru a rezolva problemele care reprezintă cele mai mari provocări ale
dezvoltării durabile în Europa;
3. o a treia direcţie identifică principalele măsuri ce pot fi luate pentru implementarea
strategiei şi verificarea progreselor.
4.1 Integrarea dezvoltării durabile în politicile sectoriale
Principiul integrării cerinţelor de protecţie a mediului în politicile Uniunii stă la baza acţiunilor
întreprinse de Comunitate. Tratatul de la Amsterdam creează premizele pentru o mai bună
integrare a cerinţelor de protecţie a mediului în politicile şi activităţile Uniunii. Obiectivul
principal este dezvoltarea durabilă, altfel spus, garanţia unei creşteri economice prezente ce nu
va periclita posibilităţile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.
Principiul integrării mediului în politicile sectoriale a fost confirmat prin Tratatul Uniunii
Europene care stipulează că “solicitările de protecţia mediului trebuie să fie integrate în
definirea şi implementarea altor politici comunitare”. Trebuie spus că drumul parcurs a fost
destul de lung şi complicat, existând mai multe etape în calea integrării principiului dezvoltării
durabile (Anexa 2).
Pentru a pune în practică principiul integrării, după cum se precizează în Tratat, Comunitatea a
schiţat o strategie orientată spre obţinerea unor rezultate concrete în sectoarele ce aduc cele mai
mari daune mediului.
Tabelul din Anexa 2 indică principalele jaloane ale procesului de integrare a dezvoltării durabile
în politicile UE.
În prezent, direcţiile de urmat, care vor permite integrarea potrivită a mediului în celelalte
politici sectoriale, sunt următoarele:
• integrarea cerinţelor de protecţia mediului în toate activităţile prin intermediul instituţiilor
comunitare;
• reexaminarea politicilor sectoriale existente;
54
• introducerea unor strategii de acţiune în sectoarele cheie;

• evaluarea modului în care dimensiunea de mediu a fost integrată cu succes în alte politici
ale statelor membre.
4.2 O bază comună pentru elaborarea şi implementarea politicilor sectoriale
Una dintre modalităţile de acţiune trebuie să analizeze costurile şi efectele tuturor politicilor
într-o manieră mai sistematică. Această analiză ar trebui să includă nu doar impactul asupra
domeniilor vizate de politicile respective, ci şi efectele în lanţ – pozitive şi negative – asupra
altor domenii. Identificarea acestora din urmă şi schimbul de experienţă între diferitele
departamente este importantă, dacă se doreşte crearea unor condiţii pentru adoptarea unor
politici de pe urma cărora să beneficieze o parte cât mai mare a societăţii. Inevitabil, în anumite
cazuri, trebuie să fie făcute compromisuri între schimbările din sfera economică, socială şi de
mediu. Evaluarea atentă a costurilor şi efectelor diferitelor opţiuni ale politicilor şi distribuirea
lor este vitală pentru a exista asigurarea că aceste compromisuri sunt făcute în interesul
societăţii în ansamblul ei, şi că mecanismele sunt astfel stabilite încât să permită adaptarea
mediului de afaceri şi a cetăţenilor la schimbările survenite.
O bună proiectare a politicilor sectoriale ar trebui, de asemenea, să ia în calcul diferitele
instrumente disponibile pentru a realiza obiectivele urmărite. Scopul ar trebui să fie acela de a
asigura celor responsabili cu elaborarea politicilor o evaluare pe cât de completă posibil a
costurilor şi efectelor, a avantajelor şi dezavantajelor diferitelor alternative, astfel încât să se
realizeze atingerea obiectivelor, indiferent care ar fi ele, cu cele mai mici costuri. Dar aceasta
nu înseamnă a adopta cea mai ieftină variantă sau a renunţa complet la orice acţiune, ci
a acţiona eficient. Cu cât o politică este mai eficientă din punct de vedere al costurilor, cu atât
vor rămâne mai multe resurse disponibile pentru a fi utilizate în alte domenii, evitându-se astfel
risipa de resurse şi ineficienţa.
Modificările climei constituie un foarte bun exemplu al importanţei eficienţei din punct de
vedere al costurilor. Anumite măsuri din sfera politicilor (precum eliminarea treptată a
subvenţiilor pentru utilizarea combustibililor fosili) pot reduce emisiile de gaze de seră, în
același timp generând şi o creştere a performanţei economice. Totuşi, îndeplinirea obiectivelor
din Protocolul de la Kyoto va avea anumite costuri economice. În orice caz, mărimea acestora
şi modul în care sunt distribuite depind în mare măsură de politicile utilizate. Departamentele
specializate ale Comisiei au estimat că o politică de reducere cu același procent a ţintelor
stabilite pentru diferitele sectoare economice ar fi de aproximativ trei ori mai costisitoare decât
o politică care încurajează economiile cele mai mari în sectoare în care emisiile pot fi reduse cu
costurile relative cele mai scăzute52.
52Cartea verde privind tranzacţionarea cotelor de emisii a gazelor de seră în interiorul UE (COM (87) 2000);
European Commission, 2000.
55
4.2.1 Obiective pe termen lung şi ţinte intermediare
Dezvoltarea durabilă constituie un cadru pentru politicile care au drept obiectiv managementul
pe termen lung şi nu pentru soluţiile punctuale pe termen scurt. Identificarea unor obiective
concrete şi viabile pe termen lung este necesară pentru a da substanţă politicilor care
urmăresc realizarea dezvoltării durabile şi pentru a contribui la creşterea gradului de
înţelegere şi de acceptare a societăţii cu privire la aceste politici. Obiectivele alese trebuie
să contribuie la stabilirea unor ţinte clare şi, preferabil, măsurabile. Stabilirea unor ţinte
intermediare permite evaluarea progresului înregistrat. Atunci când obiectivele politicilor pot
fi exprimate în termeni foarte precişi, este posibilă realizarea ţintelor convenite la nivel
european prin aplicarea unor soluţii eficiente din punct de vedere al costurilor de către statele
membre, individual. Stabilirea unor obiective clare pe termen scurt oferă, de asemenea, şi
alte avantaje importante:
• dezvoltarea durabilă presupune transmiterea unui capital pentru generaţiile viitoare.
Obiectivele pe termen lung sunt necesare pentru a limita extinderea abordării pe termen
scurt şi pentru a asigura îndeplinirea acestei „obligaţii”;
• incertitudinea şi instabilitatea politicilor adoptate generează propriile lor costuri.
Obiectivele clare pe termen lung pot fi utile agenţilor economici şi indivizilor în scopul
unei mai bune planificări. Acest fapt este cu atât mai important cu cât stocul de capital al
unei economii se modifică relativ lent. Deciziile de investiţii au efecte care persistă mult
timp şi generează costuri mari dacă se ajunge în situaţia de a se reveni asupra lor;
• dacă obiectivele pot fi clar definite, se poate recurge la delegarea responsabilităţii celor
mai bine informaţi într-un anumit domeniu sau unei autorităţi independente, liberă de
presiunile politice pe termen scurt. Cel din urmă exemplu este cazul Băncii Centrale
Europene, căreia i-a fost trasată responsabilitatea de a asigura stabilitatea preţurilor. În
orice caz, nu toate obiectivele pot fi definite în termeni clari şi există limite ale măsurii în
care este de dorit să se transfere puterea unor organisme care nu au fost alese prin vot şi
care nu trebuie să răspundă în faţa nimănui;
• implementarea graduală a noilor măsuri poate reduce costurile schimbării prin aceea că
acordă agenţilor economici şi indivizilor o perioadă adecvată de timp pentru a-şi modifica
schemele de producţie şi de consum. De exemplu, companiile care trebuie să se adapteze
noilor tehnologii pentru a rămâne competitive au în general probleme mai mici de
adaptare dacă aceste modificări pot fi realizate ca parte a unui ciclu normal de investiţii.
O abordare graduală evită creşterea şomajului şi acordă lucrătorilor o anume perioadă de
timp pentru a dobândi noi aptitudini.
Câteva iniţiative au demonstrat că este posibil să se ajungă la un consens cu privire la ajustarea
graduală, dar constantă, pe care o face necesară stabilirea unor obiective pe termen lung, care
uşurează tranziţia spre politici durabile. Un astfel de exemplu îl constituie orizontul de zece ani,
stabilit pentru reformele politicii economice şi sociale, convenit de Consiliul European de la
Lisabona.
4.2.2 Crearea pieţelor pentru factorii de mediu
„Stabilirea corectă a preţurilor” astfel încât ele să reflecte într-o mai bună măsură adevăratele
costuri sociale pe care le comportă diferitele tipuri de activităţi ar constitui pentru toţi
stimulentul pentru ca fiecare să integreze efectele comportamentului său asupra celorlalţi în
deciziile de zi cu zi. Preţul factorilor de mediu este unul dintre cele mai importante instrumente
pe care le au la dispoziţie cei responsabili cu adoptarea deciziilor.
Există mai multe modalităţi de a modifica preţurile sau de introdus alte stimulente de care
companiile şi indivizii să ţină seama astfel încât să acţioneze în spiritul principiilor dezvoltării
56
durabile. Printre metodele directe se numără crearea unor drepturi de proprietate ce pot fi
tranzacţionate (precum permisele de emisii), care permit pieţelor să stabilească un preţ pentru
poluare, eco-impozitul care descurajează suprautilizarea resurselor de mediu, şi regimul legal
al răspunderii53 pentru poluarea produsă. Guvernele pot impulsiona pieţele pentru produse şi
servicii durabile prin intermediul politicii de achiziţii publice54.
Definirea clară a drepturilor de proprietate poate, de asemenea, juca un rol important în
îmbunătăţirea managementului resurselor naturale, acolo unde există riscul unui supra-consum.
Subvenţiile pot constitui un instrument util în cazurile în care comportamentele respective
generează efecte pozitive în lanţ. De exemplu, există ideea că agenţii economici ar trebui să
primească subvenţii temporare pentru a rezolva problema şomajului de lungă durată, întrucât
costurile sociale ale şomajului de lungă durată pe care le suportă indivizii, familiile lor şi
sectorul finanţelor publice sunt semnificative. Orice propunere făcută în această direcţie va
trebui să fie în concordanţă cu principiile sistemelor legale ale UE şi ale statelor membre.
Utilizarea principiul utilizatorul plăteşte este un prim pas important în îmbunătăţirea
stimulentelor. Semnificaţia lui este aceea că, în circumstanţe normale, cei care beneficiază din
utilizarea unei resurse trebuie să plătească pentru ea. Astfel va fi redusă risipa, iar cei care vor
utiliza o resursă vor fi stimulaţi să se comporte responsabil. Evident, principiul utilizatorul
plăteşte nu poate fi aplicat în toate cazurile – există excepţii la punerea lui în practică în
societăţile moderne, nu numai referitor la facilităţile sociale oferite de statutul bunăstării.
Subvenţiile publice sunt adesea necesare şi justificate. În orice caz, principiul utilizatorul
plăteşte aminteşte că justificarea acordării subvenţiilor ar trebui să fie clar stabilită pentru a
evita risipa în utilizarea resurselor.
Principiul poluatorul plăteşte constituie o extindere a principiului utilizatorul plăteşte la
elaborarea politicilor de mediu. Filozofia care stă la baza lui este că poluatorul nu are dreptul
intrinsec de a polua. Principiul poluatorul plăteşte a fost definit în numeroase moduri, dar cea
mai importantă definiţie este aceea conform căreia poluatorul ar trebui să plătească pentru
costurile generate de poluarea produsă – de exemplu un impozit asupra emisiilor poluante.
Acesta constituie un stimulent suplimentar prin care se urmăreşte reducerea poluării. O
interpretare mai limitată ar fi aceea că poluatorii ar trebui să plătească doar pentru costurile
oricăror măsuri cerute de lege privind controlul poluării.
Principiul poluatorul plăteşte face deja parte din Tratatul CE, dar nu este încă suficient aplicat
nici la nivelul UE, nici al statelor membre. De aceea este necesară o abordare mai riguroasă şi
mai coerentă. Îmbunătăţirea semnificativă a performanţelor economice şi de mediu ar putea fi
realizată fără o creştere generalizată a impozitelor, ci printr-o reformă graduală a structurii
impozitelor existente şi a regimurilor de acordare a subvenţiilor, astfel încât preţurile plătite de
producători şi consumatori să reflecte mai exact costurile şi beneficiile pe care activitatea lor le
are asupra celorlalţi membri ai societăţii.
O parte din dificultatea aplicării principiului poluatorul plăteşte se datorează greutăţii de a defini
cine este adevăratul poluator, întrucât atât producătorii cât şi consumatorii poartă anumite
responsabilităţi pentru impactul asupra mediului. De aceea, din motive practice,
responsabilitatea pentru combaterea poluării ar trebui să cadă pe umerii acelora care sunt cei
53 Diferitele instrumente oferă diferite avantaje şi limite. De exemplu, responsabilitatea legală este puţin probabil să
se dovedească o abordare eficientă în cazul modificărilor climei – pe cine să dai în judecată şi care să fie suma
despăgubirilor cerute dacă sursele de emisie a gazelor cu efect de seră sunt atât de variate? Şi cum poţi dovedi
legătura de cauzalitate dintre o anumită sursă de emisie şi un anumit efect?
54 Regulamentul achiziţiilor publice trebuie să fie elaborat astfel încât să fie evitată utilizarea sa drept acoperire
pentru adoptarea unor politici protecţioniste.
57
mai capabili să reducă poluarea la cel mai mic cost relativ55. În ultima perioadă, un număr de
iniţiative ale statelor membre au urmărit să încurajeze producătorii să proiecteze produse care
să genereze mai puţine probleme atunci când ajung la finalul duratei de viaţă (sub formă de
deşeuri), făcându-i responsabili pentru efectele de mediu ale produselor pe parcursul ciclului
lor de viaţă. Propuneri recente ale Comisiei au avut, de asemenea, la bază ideea unei
responsabilităţi extinse a producătorilor.
4.2.3 Coerenţa politicilor sectoriale
Pentru a încerca schimbarea direcţiei politicilor din anumite sectoare preocupate doar de un set
îngust de obiective, au existat câteva încercări la nivelul Uniunii de a integra preocupări mai
„largi” în managementul politicilor sectoriale, precum promovarea ocupării, dezvoltarea
regională şi protecţia mediului. Eforturile care se desfăşoară în prezent pentru a integra
problemele legate de mediu în cadrul altor politici sectoriale (procesul de integrare de la
Cardiff) au demonstrat că prin intermediul unor asemenea iniţiative se poate înregistra un
oarecare progres.
Procesul de la Cardiff a sporit nivelul de înţelegere a acestor probleme şi a ajutat la dezvoltarea
unor noi abordări în domeniul elaborării politicilor. Oricum, există şi limite. Îmbunătăţirea
dialogului nu rezolvă singură toate problemele atunci când există compromisuri care nu pot fi
evitate între interese divergente. Mai mult, acest tip de integrare a politicilor este el însuşi un
mecanism complex şi nu poate garanta că diferitele iniţiative de integrare vor beneficia de o
abordare coerentă. De aceea este puţin probabil să se realizeze cel mai bun echilibru de
ansamblu între interesele consumatorilor, ale cetăţenilor şi ale producătorilor.
Adevăratele îmbunătăţiri ale abordării sectoriale integrate rezultă dintr-o mai mare transparenţă
– adică, o prezentare mai clară a costurilor şi beneficiilor economice, sociale şi de mediu ale
diferitelor alternative în elaborarea politicilor. Evaluarea coerentă şi riguroasă trebuie realizată
împreună şi în mod deschis, astfel încât să existe certitudinea că fiecare obiectiv va primi o
importanţă adecvată în fiecare sector. Îmbunătăţirea înţelegerii cauzelor, efectelor şi
interdependenţelor dintre sectoare este esenţială în proiectarea şi implementarea politicilor care
urmăresc realizarea dezvoltării durabile.
4.2.4 Îmbunătăţirea coordonării la nivel comunitar şi evaluarea regulată a politicilor

sectoriale
Dezvoltarea durabilă presupune o abordare la nivelul întregii societăţi în proiectarea politicilor.

Ceea ce înseamnă mai mult decât simpla adăugare la politicile existente a obiectivelor sociale
şi de mediu. Realizarea acestor obiective ar trebui să joace rolul principal în evaluarea
succesului sau a eşecului respectivei politici care le conţine. Altfel, integrarea şi durabilitatea
riscă să devină doar cuvinte în vânt. Dacă se vrea ca dezvoltarea durabilă să fie pusă în practică
cu adevărat, integrarea trebuie să presupună mai mult decât ajustări minore; este nevoie de
voinţă şi implicare politică.
Ca element al reformelor curente actuale, Comisia UE a stabilit o funcţie strategică de
planificare şi programare, în scopul îmbunătăţirii coordonării dintre departamente. Mai mult, la
nivelul structurii instituţionale comunitare există nevoia unui mecanism politic de arbitraj între
sectoare, atunci când interesele sunt divergente, şi de stabilire a unor obiective pe termen lung.
De asemenea, ar trebui luată în considerare şi crearea unui „consiliu” pentru dezvoltarea
55 A se vedea Recomandarea din 3 martie 1975 – Official Journal L 194 din 25 iulie 1975.
58
durabilă, care să nu fie implicat în procesul de elaborare a politicilor. Un asemenea organism

ar putea realiza evaluarea critică a obiectivelor stabilite de politicile existente. Unele dintre
statele membre au înfiinţat deja consilii independente, acestea urmând să consilieze guvernele
cu privire la problemele ridicate de realizarea dezvoltării durabile.
Unul dintre elementele de bază ale elaborării politicilor sectoriale este evaluarea periodică şi
sistematică a rezultatelor acestora pentru a avea certitudinea că obiectivele au fost, sunt sau vor
fi îndeplinite în folosul societăţii în ansamblul său şi sunt în concordanţă cu obiectivele generale
ale dezvoltării durabile. Astfel de evaluări ar trebui realizate într-o manieră deschisă, astfel încât
să poată fi luate în consideraţie punctele de vedere ale tuturor celor interesaţi. Mai mult,
legislaţia ar trebui să facă mai des apel la clauzele „automate”, respectiv acelea care încetează
automat sau sunt revizuite după un număr de ani. Nu este necesar ca toate măsurile să dureze
pentru totdeauna, însă sunt rare – şi de aplaudat – cazurile în care un responsabil cu elaborarea
reglementărilor să declare că activitatea lui nu mai este necesară.
4.2.5 Tehnologia şi societatea; îmbunătăţirea cunoaşterii şi a înţelegerii
În contextul dezvoltării durabile, tehnologia poate deveni o sabie cu două tăişuri. Progresul
tehnologic a contribuit substanţial la creşterea bunăstării materiale şi a calității vieţii în toate
domeniile, de la comunicaţii şi transport la noile tipuri de alimente şi sănătate. De asemenea,
progresul tehnologic poate oferi oportunităţi majore pentru utilizarea mai eficientă a resurselor
, prin intermediul modificării atât a tehnicilor de producţie cât şi a modului în care sunt livrate
serviciile. Mai mult, tehnologia poate contribui la reducerea poluării sau a riscurilor pentru
sănătatea şi securitatea de la locul de muncă la un cost mult mai mic decât adaptarea
tehnologiilor existente. Dacă tehnologia nu ar mai progresa şi dacă utilizarea ei nu s-ar extinde,
cele mai importante probleme de mediu, precum modificările climei, ar putea fi rezolvate prin
intermediul unor modificări în schemele de producţie şi de consum. De aceea, tehnologia se va
afla în centrul mişcărilor spre o dezvoltare durabilă.
Dar tehnologia are şi ea propriile sale provocări, mai ales atunci când schimbările sunt rapide.
Noile tehnologii şi metode de muncă pot contribui la creşterea presiunilor concurenţiale şi pot
genera adoptarea forţată a unor ajustări dificile. Dezvoltarea tehnologiilor creează noi
oportunităţi, dar uneori şi noi riscuri – în domeniul geneticii, de exemplu – şi noi întrebări de
natură etică. Efectul uriaş al tehnologiei asupra productivităţii muncii face posibilă varianta
creşterii producţiei şi consumului într-un ritm mai rapid decât poate fi redusă poluarea pe
unitatea produsă, astfel încât, în timp, poate scădea presiunea de ansamblu asupra mediului.
Aceasta înseamnă că progresul tehnologic trebuie să fie în slujba dezvoltării durabile. Politicile
se confruntă astfel cu provocarea de a trebui să influenţeze inovarea, astfel încât soluţiile alese
să acţioneze în spiritul dezvoltării durabile. Preţurile corect stabilite sunt importante pentru a
stimula dezvoltarea unor noi tehnologii, sigure din punct de vedere al efectelor asupra mediului
şi acceptarea lor pe scară largă. Politicile publice pot, de asemenea, contribui la accelerarea
difuziei noilor tehnologii, proiecte demonstrative şi la înlăturarea barierelor – altele decât cele
legate de piaţă – în calea utilizării lor, inclusiv la reglementările care sunt potrivnice inovaţiei.
O implicare clară şi de durată a autorităţilor pentru a urmări obiectivele dezvoltării durabile va
întări semnalele care vin din zona preţurilor. Astfel, agenţii economici vor fi siguri de
stabilitatea cadrului politic şi vor fi încurajaţi să adopte o abordare proactivă a afacerilor într-
o perioadă cu schimbări structurale majore. O politică pe termen lung credibilă va acorda
agenţilor economici timpul necesar pentru a dezvolta noi tehnici şi a se adapta treptat tranziţiei
spre durabilitate. Pe lângă faptul că urmăresc să asigure condiţiile cadru adecvate, autorităţile
publice pot, de asemenea, să pună la punct o reţea de cercetare de bază şi aplicativă, care se
dovedeşte prea scumpă sau prea riscantă de realizat de către agenţii economici în mod
individual.
59
Ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică nu se realizează în zadar. Rezultatele cercetării pot avea efecte
importante în privinţa direcţiei în care sunt îndreptate politicile publice. Dar acest fapt ridică
îndoieli cu privire la obiectivele şi gradul de cuprindere al metodelor şi rezultatelor cercetării
atunci când în joc se află interese comerciale. Pentru a înlătura sau cel puţin a minimiza această
suspiciune, rezultatele cercetării trebuie făcute publice într-o manieră deschisă. Noile direcţii
de cercetare trebuie evaluate cu atenţie de specialişti, pentru a le asigura credibilitatea.
Încrederea în utilizarea informaţiilor ştiinţifice va fi, de asemenea, întărită prin sintetizarea lor
independentă, astfel încât ele să poată fi comunicate şi înţelese de publicul larg.
Dată fiind rapiditatea şi complexitatea inovaţiei tehnologice, cercetarea ştiinţifică independentă
este esenţială pentru a ne ajuta să evaluăm oportunităţile şi riscurile unor noi tehnologii de
producţie şi ale unor noi produse. Riscul este uneori un element necesar al progresului social –
inovatorii sunt esenţiali într-o economie dinamică. Totuşi, multe riscuri nu sunt de dorit şi
trebuie să fie gestionate într-un mod activ. De exemplu, în dezvoltarea noilor medicamente,
trebuie ajuns la un echilibru între potenţialele beneficii pe care le oferă tratamentul respectiv şi
riscurile de a avea efecte secundare. În mod similar, riscurile pe care le au noile produse
sintetice trebuie şi ele luate în seamă, pe lângă beneficiile pe care le oferă. De aceea, în contextul
dezvoltării durabile apariţia unor riscuri presupune evaluarea atentă a efectelor economice,
sociale şi de mediu – pozitive şi negative - ale acestor inovaţii.
Inevitabil, în anumite cazuri nu există suficiente informaţii referitoare la existenţa sau
dimensiunile riscurilor pentru a le evalua în mod corect importanţa. În orice caz, lipsa dovezilor
în privinţa existenţei unui risc, nu este o scuză pentru a-l ignora. Acest adevăr simplu se află în
centrul a ceea ce este denumit „principiul precauţiei”. Dar, acest principiu în sine nu oferă decât
o minimă ghidare practică în ceea ce priveşte managementul riscului şi al incertitudinii56.
Deciziile referitoare la managementul riscului constituie inevitabil un compromis între nivelul
dorit al protecţiei, costurile reducerii riscului şi importanţa dovezii că acel risc este real. Aceasta
este o problemă destinată evaluării şi responsabilizării la nivel politic.
În timpul ultimelor decenii, au fost eliminate sau reduse multe dintre riscurile întâlnite în mod
frecvent, datorită îmbunătăţirii sistemelor de protecţie socială, de asistenţă medicală şi
standardelor mai ridicate de trai. Oricum, în ultimii ani am asistat la apariţia unor noi probleme,
multe dintre ele neprevăzute sau imprevizibile, ceea ce face necesară adoptarea unor răspunsuri
de natură instituţională. Societatea trebuie să-şi îmbunătăţească capacitatea de a face faţă rapid
riscurilor care apar, să grăbească evaluarea ştiinţifică a riscurilor şi de a face faţă crizelor. Ceea
ce este şi mai important, deciziile asupra modalităţilor de a aborda aceste riscuri (cu care ne
confruntăm în calitate de consumatori şi cetăţeni) trebuie adoptate într-o manieră transparentă,
având mereu în prim plan interesul public.
Creşterea volumului şi a calității informaţiilor disponibile pentru producători şi consumatori
este importantă pentru a îmbunătăţi eficacitatea politicilor care urmăresc încurajarea modificării
comportamentelor. Consumatorii pot reacţiona mai bine la semnalele date de preţuri sau alte
stimulente dacă deţin suficiente informaţii, cum ar fi economiile la care se pot aştepta dacă
utilizează aparate casnice mai eficiente din punct de vedere al consumului de energie, sau la
efectele pozitive ale unei alimentaţii mai sănătoase asupra stării generale de sănătate. Lipsa
informaţiilor poate diminua eficacitatea politicilor. Mai mult, dacă exploatăm într-un mod
înţelept libertăţile de care dispunem şi jucăm un rol activ în societate, avem nevoie de informaţii
56Comunicarea Comisiei asupra principiului precauţiei (COM (1) 2000) conţine o abordare detaliată a rolului şi
dimensiunilor principiului precauţiunii la nivelul politicilor din UE.
60
referitoare la efectele pe scară largă ale alegerii stilului de viaţă asupra propriei noastre sănătăţi
sau a aglomerării traficului.
Procesul de elaborare a politicilor trebuie să fie transparent. Un dialog deschis cu privire la
costurile şi beneficiile diferitelor alternative este util în evaluarea argumentelor care se află la
baza diferitelor propuneri de politici. Stabilirea unui dialog între toate categoriile interesate
poate duce la pierderi de timp, dar este esenţial să se construiască încrederea şi înţelegerea
reciprocă şi astfel pot creşte şansele stabilirii unor soluţii acceptabile între cei implicaţi.
Actualul Program european privind modificărilor climei este un bun exemplu de proces deschis
al elaborării politicilor. Dezvoltarea durabilă poate astfel să devină o cale de revitalizare a
proceselor democratice, prin implicarea cetăţenilor în elaborarea deciziilor care le influenţează
viaţa de zi cu zi, şi prin generarea unei dezbateri reale asupra priorităţilor societăţii.
Accesul la o educaţie de o calitate superioară şi la instruire pe toată durata vieţii le va permite
cetăţenilor să aibă un rol activ într-o societate democratică. Comportamentul ca cetăţeni
individuali nu este determinat exclusiv de consideraţiile strict financiare. El reflectă, de
asemenea, sensul apartenenţei la societate, al împărtăşirii unui set de valori sociale comune. O
mai bună informare a cetăţenilor cu privire la obiectivele durabilităţii şi la importanţa sa
constituie o cale de a face mai puternic acest capital social şi de a încuraja adoptarea pe scară
largă a unui comportament durabil.
4.3 Măsurarea progresului: indicatorii dezvoltării durabile
Indicatorii constituie baza pentru evaluarea progresului realizat în îndeplinirea obiectivelor pe

termen lung ale dezvoltării durabile. Ţintele stabilite pe termen lung au sens doar ca obiective
ale politicilor, dacă progresul spre realizarea lor poate fi evaluat în mod obiectiv. Acest fapt
face necesară exprimarea ţintelor în termeni precişi. Măsurarea atentă va îmbunătăţi, de
asemenea, capacitatea atât de a identifica interacţiunile dintre diferitele politici cât şi de a face
faţă posibilelor compromisuri. Există şi cazuri în care progresele înregistrate într-un singur
domeniu pot fi obţinute doar prin sacrificarea sau deteriorarea altui indicator. Asemenea
compromisuri fac deja parte din procesul de elaborare a politicilor, dar cuantificarea oferă
avantajul de a le face mai explicite şi mai transparente.
Aceasta nu înseamnă că totul trebuie cuantificat. Obiectivele cuantificabile sunt importante, dar
nu trebuie să devină o preocupare exclusivă a politicilor. Într-adevăr, anumite elemente ale
dezvoltării durabile sunt, prin natura lor, dificil de cuantificat. Nu orice poate fi transformat în
date numerice. Acest lucru este valabil mai ales pentru câteva elemente din sfera socială şi de
mediu. Valoarea biodiversităţii sau calitatea şi cantitatea relaţiilor sociale nu pot fi cuantificate
cu uşurinţă. Pentru a evita neglijarea lor trebuie dezvoltaţi indicatori calitativi mai precişi.
Identificarea setului de măsuri şi indicatori adecvaţi, atât cantitativi, cât şi calitativi, nu va fi
uşoară, dată fiind dimensiunea problemelor abordate în acest studiu. Inevitabil, nu toate datele
dorite sunt disponibile. Există tentaţia permanentă de a măsura ceea ce este mai uşor de
măsurat şi nu ceea ce este important. Tocmai acest lucru trebuie evitat dacă se doreşte
elaborarea unor indicatori robuşti. Este mult mai important a fi aproape de realitate (cu
dezvoltarea unor indicatori imperfecţi, dar care să măsoare ceea ce este important) decât a nu
greşi cu siguranţă (cu indicatori perfecţi, dar care măsoară ceea ce nu are o mare importanţă).
În prezent există un număr de iniţiative de a cuantifica dezvoltarea durabilă. Acestea includ şi
indicatorul construit de Naţiunile Unite, care va fi aplicat la nivelul UE într-o viitoare publicaţie
61
a Eurostat57, precum şi un număr de indicatori ai integrării politicilor în domenii cum sunt

energia, transportul şi agricultura. Autorităţile locale din anumite ţări, regiuni au pus la punct
indicatori care să reflecte priorităţile locale. Consiliul Mondial al Afacerilor, care a avut ca temă
dezvoltarea durabilă, promovează măsuri de performanţă corporativă şi nu standardele
durabilităţii.
Strategia pentru dezvoltare durabilă care a fost adoptată la Consiliul Europei din Gothenburg,
în iunie 2001, adăugă o dimensiune de mediu la strategia de la Lisabona referitoare la: locurile
de muncă, reforma economică şi coeziunea socială. Comisia a primit sarcina de a evalua
implementarea strategiei în raportul său de primăvară, pe baza indicatorilor structurali. Datorită
unor critici privind alegerea indicatorilor s-a realizat o listă deschisă de propuneri pentru
indicatori. Aceşti indicatori reprezintă o bază pentru alegerea a şapte indicatori de mediu pentru
alte rapoarte.
Indicatorii sunt împărţiţi în patru grupuri:
1. cei fezabili încă din anul 2002 sunt consideraţi disponibili şi de încredere;
2. cei fezabili parţial în 2002 sunt fie disponibili, fie sunt incompleţi sau insuficient
actualizaţi;
3. cei improbabili de a fi fezabili în viitorul apropiat, deşi datele sunt identificabile, deoarece
sursele disponibile sunt inadecvate sau datele nu sunt întotdeauna obţinute pe baze anuale;
4. cei pentru care datele disponibile nu sunt suficient de clare şi pentru care vor fi necesare
eforturi metodologice sau de dezvoltare.
1. Indicatori fezabili în 2002 (primul grup):
• emisiile totale de gaze cu efect de seră, emisiile pe cap de locuitor, pe sector şi pe unitate
PIB;
• consumul de energie pe tipuri de transport;
• expunerea populaţiei urbane la poluarea aerului (ozon şi particule solide);
• emisiile de poluanţi în aer (compuşii ozonului, particule solide şi SO2);
• durabilitatea pescuitului pentru anumite specii (alternativa propusă: rezerve de peşte în
apele marine europene);
• zone dedicate agriculturii organice (ecologice).
2. Indicatori fezabili în 2002, dar incompleţi (al doilea grup):
• ponderea transporturilor în PIB;
• împărţirea pe categorii a transporturilor (dependenţa de transportul rutier şi de transportul
persoanelor cu autovehiculele);
• deşeuri municipale colectate, depozitate, incinerate;
• rata de reciclare a anumitor materiale (hârtie-carton şi sticlă);
• concentraţiile de nitraţi şi fosfor în apele de suprafaţă;
• arii protejate pentru biodiversitate;
57 “Measuring Progress towards a more Sustainable Europe”; Eurostat, June, 2001.
62
• echilibrul azotului în sol (raportul dintre azotul adăugat solului şi cel luat prin intermediul
recoltelor sau al păşunatului intensiv).
3. Indicatori improbabil de a deveni fezabili în viitorul apropiat (al treilea grup):
• investiţii în infrastructura transporturilor pe tipuri (călători şi mărfuri);
• rata de reciclare a anumitor materiale;
• deşeuri periculoase generate;
• descărcările de poluanţi (îngrăşăminte organice şi minerale) în ape;
• calitatea apei potabile;
• utilizarea apei de către sectorul economic;
• productivitatea resurselor naturale;
• consumul de pesticide;
• evoluţia utilizării terenurilor (evoluţia zonelor construite).
4. Indicatori care sunt neclari şi necesită multe eforturi de natură metodologică sau alt tip
de dezvoltare (al patrulea grup):
• expunerea populaţiei la niveluri ridicate de zgomot datorat transporturilor;
• timpul şi distanţa medie de mişcare per locuitor, tip şi scop;
• internalizarea costurilor externe în sectorul transporturilor;
• expunerea la consumul de substanţe periculoase;
• prevenirea producerii de deşeuri;
• rata de valorificare a anumitor materiale;
• intensitatea utilizării materiilor prime;
• indexul biodiversităţii;
• soluri contaminate şi erodate;
• alţi posibili indicatori în domeniul sănătăţii publice.
Toate aceste iniţiative au meritele lor, dar pentru a cuantifica progresul realizat în ceea ce
priveşte tematicile abordate în acest studiu, ele trebuie să pună la punct un set de indicatori mai
precişi. Pentru fiecare tematică va fi nevoie de un set de indicatori, care trebuie să ia în
consideraţie, acolo unde este necesar, diferenţele în natura a ceea ce se măsoară. Setul de
indicatori trebuie să fie suficient de mare însă pentru a surprinde complexitatea fiecărui
domeniu. În același timp, indicatorii nu trebuie să fie foarte complecşi, pentru a putea fi înţeleşi
cu uşurinţă de responsabilii cu elaborarea politicilor şi de publicul larg.
Spre exemplu, lucrarea “Indicators of sustainable development: guidelines and
methodologies”, elaborată de Comisia ONU pentru dezvoltare durabilă a propus încă din anul
1995 un număr de 15 arii tematice care să ilustreze progresele făcute către o dezvoltare
durabilă. Fiecare din ariile tematice propuse conţine o serie de indicatori. Aceste arii tematice
sunt:
1. Echitatea
2. Sănătatea
3. Educaţia
4. Locuirea
63
5. Prevenirea criminalităţii
6. Populaţia
7. Atmosfera
8. Solul
9. Oceane, mări şi zonele costiere
10. Apa potabilă
11. Biodiversitatea
12. Structura economică
13. Modele/metode de producţie şi consum
14. Cadru instituţional
15. Capacitatea instituţională
64
5. Aspecte instituţionale ale dezvoltării durabile

Având în vedere multiplele dimensiuni de care ar trebui să se ţină cont la pregătirea strategiilor
naţionale de dezvoltare durabilă, coordonarea sferelor politice şi instituţionale este una dintre
problemele esenţiale. Pentru a rezolva problemele coordonării şi urmărind să facă angajamentul
lor credibil, statele membre au creat noi instituţii menite să coordoneze pregătirea de strategii
naţionale de dezvoltare durabilă.
5.1 Rolul autorităţilor
De obicei, instituţia răspunzătoare de pregătirea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă

este o organizaţie inter-ministerială, formată din reprezentanţii la nivel înalt de la toate
ministerele semnificative. Excepțiile de la această regulă sunt reprezentate de: Italia, Slovenia,
Irlanda și Luxemburg58, unde ministerele sau agențiile guvernamentale sunt responsabile de
pregătirea schițelor strategiilor de dezvoltare durabilă, fiind nevoie de consultarea altor
ministere într-o perioadă viitoare.
Această structură de coordonare are structuri diferite în ceea ce privește compoziția și
conducerea. Există două componente distincte:
• structuri de coordonare compuse în exclusivitate din reprezentanți ai guvernului.
Aceste structuri se regăsesc în următoarele țâri: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia,
Spania, Suedia, Olanda, Franţa şi Marea Britanie;
• structuri de coordonare compuse din reprezentanţi ai guvernului şi reprezentanţi ai
altor instituţii. În această categorie se încadrează: Austria, Cehia, Estonia, Finlanda,
Irlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovacia şi Slovenia.
Rolul ministerelor de mediu
În general SDD este responsabilitatea guvernului, dar ministerele de mediu adesea joacă un rol
decisiv, după cum este exemplificat în Tabelul 5.1. Acest lucru se datorează motivelor cu
caracter istoric şi percepțiilor conform cărora prioritatea principală a dezvoltării durabile este
limitarea daunelor aduse mediului.
Franţa, Finlanda, Portugalia, Germania, Malta, Estonia, Letonia şi Lituania au plasat
responsabilitatea coordonării în cadrul biroului primului ministru cu scopul obținerii unui nivel
maxim de coerență între dimensiunile sociale, economice şi de mediu ale dezvoltării durabile.
Acest lucru ar putea, de asemenea, să fie un semn al priorității strategiei, un semn al
angajamentului politic pentru implementarea acesteia şi o metodă de garantare a acestui
angajament de către diferitele grupuri de interese.
58Luxemburgul pregăteşte un nou cadru legal în care o comisie interministerială va fi responsabilă de pregătirea
schiţei planului de dezvoltare durabilă.
65
Tabelul 5.1: Ministere sau agenții guvernamentale responsabile de pregătirea strategiilor

naționale de dezvoltare durabilă
Tara Instituția sau agenția guvernamentală responsabilă de
pregătirea strategiilor naționale de dezvoltare durabilă
Slovenia, Cipru Institutul pentru analiză macroeconomică (Planul naţional de
dezvoltare)
Danemarca Secretariatul este inclus în Agenţia de Protecţie a Mediului
Luxemburg, Italia, Grecia, Cehia, Ministerele de mediu
Slovacia, Irlanda, Belgia59
Austria Ministerul de mediu în colaborare cu alte ministere
Olanda Ministerele de Mediu şi al Afacerilor Externe
Germania Ministrul de stat lucrând în cadrul Cancelariei
Estonia Prim-ministrul, Ministerul Economiei şi Ministerul de Mediu
Finlanda Prim-ministrul, dar secretariatul este în Ministerul de Mediu
Franţa Prim-ministrul şi Ministerul pentru Dezvoltare Durabilă
Letonia Prim-ministrul şi Ministerul de Mediu
Portugalia, Lituania, Malta Prim-ministrul
Sursa: National Sustainable Development Strategies in the European Union., Commission Staff Working
Document., A first analysis by the European Commission., April 2004
Rolul parlamentului
Rolul jucat de parlament în pregătirea şi adoptarea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă
nu este întotdeauna clar. Suedia, Finlanda, Italia, Olanda şi Slovacia au prezentat pentru
aprobarea parlamentului strategiile proprii iar Ungaria, Slovenia şi Estonia au făcut același
lucru pentru programele de mediu naţionale.
Franţa a consultat comitetul şi Parlamentul său Economic şi Social la finalul procesului de
pregătire a strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă. Portugalia a consultat Parlamentul său
în scopul pregătirii strategiei proprii. În viitor, Parlamentul belgian va îndruma pregătirile şi
implementarea strategiilor prin organizarea unei dezbateri anuale pe problema găsirii căii dorite
spre dezvoltarea durabilă. Parlamentul irlandez a fondat un sub-comitet special care are drept
scop monitorizarea şi examinarea aspectelor dezvoltării durabile.
Mecanismele folosite la pregătirea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă variază în mod
substanţial de la ţară la ţară. Această varietate este, de asemenea, reflectată în conţinutul
strategiilor.
59 În Belgia, responsabilitatea pregătirii SDD a fost atribuită unui secretar de stat.
66
5.2 Participarea grupurilor de interese şi consultarea publică
Cele mai multe ţări s-au străduit să garanteze participarea grupurilor de interese şi consultarea
publică ca scop al atingerii consensului de care are nevoie societatea pentru a accepta, a sprijini
şi a lua parte la schimbările structurale pe care le implică dezvoltarea durabilă. Participarea şi
consultarea ajută la construirea acestor consensuri, totodată ele permit oamenilor exprimarea
preferinţelor şi a nevoilor personale şi ajută la identificarea măsurilor de precauţie necesare.
De asemenea, întâlnirile publice şi consultările servesc la mobilizarea tuturor persoanelor
interesate de aceste acţiuni, fapt crucial pentru implementarea cu succes a strategiilor de
dezvoltare durabilă. De aceea, ambele sunt componente esenţiale ale strategiilor naţionale de
dezvoltare durabilă.
Aproape toate ţările UE au o structură instituţională responsabilă pentru participarea grupurilor
de interese la pregătirea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă. Oricum, aceste structuri
variază în mod substanţial de la ţară la ţară în ceea ce priveşte statutul legal, planificarea şi
gradul de implicare al grupurilor de interese în procesul politic.
Grupurile de interese pot fi organizate în consiliile naţionale pentru dezvoltare durabilă, acestea
fiind independente de agenţiile interministeriale, sau pot să formeze o parte integrantă a
acestora. În ambele sisteme, grupurile de interese furnizează sfaturi ministerelor responsabile
pentru pregătirea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă, dar în ultimul caz, de obicei, se
întâmplă mai timpuriu în proces. Pe altă parte, consiliile independente ar putea să furnizeze mai
bine trecerile în revistă obiective şi critice ale politicilor existente.
În Letonia, participarea instituţională este sigură şi corectă şi încearcă să asocieze, pe lângă
partenerii de întrunire tradiţionali, toate grupurile şi organizaţiile direct sau indirect afectate de
strategie, incluzând grupurile minoritare menţionate în Agenda 21. În Finlanda s-a cerut
grupurilor de interese să dezvolte propriile lor programe de dezvoltare durabilă, care au fost
după aceea incluse în programul de evaluare al guvernului pentru dezvoltare durabilă.
În Franţa şi Portugalia s-a subliniat importanţa includerii reprezentanţilor regionali şi
provinciali în pregătirea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă. În alte ţări participările
instituţionale sunt limitate la principalii actori sociali, economici şi de mediu. Nivelul la care
fiecare participant la dezbateri este implicat în procesul politic reflectă configurările şi
preferinţele instituţionale din trecut ale ţărilor.
Aproape toate ţările au adoptat procedurile privind participarea oficială a organizaţiilor
grupurilor de interese în consultarea publicului. Procedurile constau în audieri publice,
ateliere tematice şi sectoriale, conferinţe naţionale ale grupurilor de interese, şi consultări pe
website-uri pentru a permite comentarii la adresa versiunilor schiţate ale strategiilor naţionale
de dezvoltare durabilă. Această formă de consultare are drept scop furnizarea de informaţii
cetăţenilor, având în vedere intenţiile guvernului, şi urmăreşte implicarea acestora în
determinarea priorităţilor politice.
Oricum, multe consultări publice au avut loc foarte târziu în cadrul procesului politic şi au
influenţat numai superficial conţinutul strategiei. Câteva ţări au apelat la părerile publicului în
primele etape60, iar în altele mai târziu. Spre exemplu, într-un raport pregătitor, autorităţile
belgiene au încercat să afle părerile grupurilor sociale cu privire la dezvoltarea durabilă pentru
60 În Olanda s-a luat în considerare, la crearea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă, o trecere în revistă a
acţiunilor şi aspiraţiilor societăţii olandeze (incluzând cetăţeni, reprezentanţii industriei, centrele de cercetare
ştiinţifice etc.).
67
a folosi aceste informaţii la pregătirea strategiilor proprii. În Franţa s-au organizat audieri
publice pe marginea documentelor sale de mediu şi părerile exprimate au fost luate în
considerare la schiţarea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă.
5.3 Buna guvernanţă
Alături de coordonarea pe orizontală a diferitelor politici sectoriale divergente,

coordonarea pe verticală între nivelurile de guvernare are un rol important în dezbaterile
legate de dezvoltarea durabilă la nivel european. Uniunea Europeană este adesea descrisă ca
fiind un sistem de guvernare pe mai multe niveluri. Noile obiective, sarcini şi aderarea de noi
state au dus la existenţa unei presiuni permanente asupra sistemului de guvernare care trebuie
să depăşească schimbările permanente. Fiecare pas al reformei a fost un compromis dificil,
realizat în urma unor negocieri complicate între Statele membre. Rezultatul acestui proces a
fost un sistem de instituții cu competențe interdisciplinare pe mai multe niveluri.
Problema care apare este de a defini rolul verigilor sistemului pe mai multe niveluri, în
contextul dezvoltării durabile. Pe acest fond, se încearcă în continuare să fie depășiți problemele
coordonării orizontale şi ale cooperării între diverse domenii la scară cât mai largă, să fie
controlat deficitul de coordonare între diferite niveluri de autoritate.
Comisia Europeană a declanșata o dezbatere largă asupra „bunei guvernări” în Uniunea
Europeană prin emiterea Cartei Albe asupra Guvernării Europene publicată în iulie 2001. De
aceea este necesară prezentarea abordării Cartei Albe şi căutarea unor legături între dezvoltarea
durabilă şi guvernare. Totuși, este evident că orientarea principală a documentului nu este către
aspectele clasice ale durabilității. În UE, perioadele de tranziţie sunt adesea marcate de Carte
Albe specifice – cum este Carta Albă referitoare la Piaţa Unică din 1980 – care definea sute de
paşi necesari pentru îndepărtarea barierelor dintre Statele membre. Carta Albă asupra
Guvernanţei marchează provocările cu care se confruntă în momentul de faţă Uniunea. Aceste
provocări sunt legate de anumite frustrări referitoare la procesul actual de integrare europeană.
Dezvoltarea legislaţiei europene şi a programelor a dus la manifestări de suprasarcină. Publicul
se simte îndepărtat de la luarea deciziilor şi calitatea politicilor a avut la rândul ei de suferit. Un
deficit major se detaşează dintre celelalte: consecvenţa politiciilor a devenit o problemă.
Carta Albă a bunei guvernanţe abordează dintr-o perspectivă mai largă două aspecte majore:
1) cum să se îmbunătăţească capacitatea de soluţionare a diverselor probleme şi, pe
de altă parte,
2) cum să rezolve deficitul de democraţie al sistemului de guvernare al Uniunii.
După cum s-a menţionat anterior, ambele aspecte sunt legate îndeaproape cu cerinţele
durabilităţii. Conform celor patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, guvernanţa nu se
limitează doar la găsirea unor soluţii coerente la probleme economice, sociale şi de mediu,
aceasta referindu-se mai ales la atingerea dezvoltării durabile prin metode transparente şi
democratice.
CASETA 2. GUVERNANŢA
Termenul de “Guvernanţă” are mai multe semnificaţii. Este folosit în legătură cu mai multe ştiinţe
sociale contemporane, în special ştiinţe politice şi economice. Termenul provine din partea ştiinţelor
politice (în privinţa guvernării de stat) şi a celor economice (în privinţa guvernanţei corporative) de a da
un concept general valabil capabil să întrunească diferite înţelesuri care scapă termenului clasic de
“guvernare”.
68
Referitor la aria de acoperire, termenul de “guvernanţă”, atât în contextul autorităţii de stat cât şi în cel
corporativ, exprimă acţiunile din punct de vedere al organismelor şi instituţiilor executive dar şi judiciare.
Termenul de “guvernanţă” corespunde aşa numitei forme post-moderniste de organizare politică şi
economică.
Conform specialistului în politică Roderick Rhodes61, conceptul de guvernanţă este utilizat în prezent
în ştiinţele sociale contemporane cu cel puţin şase înţelesuri diferite: statul minimal, guvernanţa
corporativă, noul management public, buna guvernanţă, sistemele cibernetice sociale şi reţelele auto
organizate.
Comisia Europeană a stabilit propriul său concept de guvernanţă în Carta Albă asupra Guvernanţei
Europene, unde termenul de “guvernanţă europeană” se referă la regulile, procesele şi
comportamentul ce afectează modul în care se exercită influenţele la nivel european, în spceial cu
privire la transparenţă, participare, responsabilitate, eficienţă şi coerenţă. Aceste «cinci principii
ale bunei guvernanţe» le susţin pe cele anterior enunţate ale proporţionalităţii şi subsidiarităţii.
Informaţiile utile asupra sensului termenului «guvernanţă« şi asupra diferitelor sale aspecte în
combinaţie cu diferite politici comunitare pot fi gasite sub titlul «Guvernanţă« în glosarul Scadplus pe
adresa web a Uniunii Europene.
Carta Albă arată că modul în care funcţionează în momentul de faţă Uniunea nu permite
interacţiuni adecvate într-un parteneriat pe mai multe niveluri; „un parteneriat în care
guvernele naţionale îşi implică regiunile şi oraşele în realizare de politici. Regiunile şi oraşele
au adesea senzaţia că, în ciuda responsabilităţilor tot mai mari ce le revin în implementarea
politicilor UE, rolul lor ca intermediar reprezentativ al publicului nu este suficient
exploatat”. Acest fapt corespunde multor aspecte ale condiţiilor anterioare durabilităţii şi
provocărilor cooperării verticale între niveluri.
61 R. Rhodes, “The new governance: governing without government” (1996), in Political Studies, Vol. 44, page 652.
69
Tabelul 5.2: Cele cinci principii ale „Bunei Guvernanţe”

Pricipii Cerinţe de aplicare
Transparenţa. Instituţiile comunitarear trebui să lucreze într-o manieră mai
transparentă. Împreună cu Statele Membre, ar trebui să comunice într-
o manieră activă asupra deciziilor luate şi a acţiunilor întreprinse de
către UE. Ar trebui să folosească un limbaj accesibil şi uşor de înţeles
de către publicul larg. Acest aspect este important pentru îmbunătăţirea
încrederii în instituţiile complexe.
Participarea. Calitatea, relevanţa şi eficienţa politicilor UE sunt dependente de
asigurarea unei participări largi prin intermediul circuitului politic – de
la concepţie până la implementare. O participare mai largă se presupune
că va îmbunătăţi încrederea în rezultatele finale ţi în instituţiile care
creează politicile respective. Participarea depinde vital de modul în care
guvernarea centrală urmăreşte o abordare de includere în dezvoltarea şi
implementarea politicilor UE.
Responsabilitatea Trebuie clarificate rolurile fiecărui participant în procesele legislative şi
executive. Fiecare dintre instituţiile UE trebuie să definească şi să îşi
asume responsabilitatea pentru ceea ce au de făcut în Europa. Există
nevoia pentru mai multă claritate şi responsabilitate din partea Statelor
Membre şi a tuturor celor implicaţi în dezvoltarea şi implementarea
politicilor UE la orice nivel.
Eficienţa Politicile trebuie să fie eficiente, să asigure ceea ce este necesar pe baza
unor obiective bine precizate, a unei evaluări a impactului posibil şi
acolo unde este posibil, pe baza experienţelor anterioare. Eficienţa
depinde totodată de implementarea politicilor UE într-o manieră bine
proporţionată şi de luarea unor decizii la cel mai adecvat nivel.
Coerenţa Politicile şi acţiunile trebuie să fie coerente şi uşor de înţeles.
Necesitatea de coerenţă la nivelul UE este în creştere: plaja de sarcini a
crescut, extinderea va mări diversitatea, provocări de genul
schimbărilor climatice şi demografice vor depăşi graniţele politicilor
sectoriale pe care a fost construita Uniunea. Autorităţile locale şi
regionale sunt tot mai implicate în politicile UE. Coerenţa necesită o
coordonare politică şi responsabilitate crescută din partea Instituţiilor
pentru a se asigură o abordare coerentă în cadrul unui sistem complex.
Sursa: Carta Albă a Bunei Guvernanţe., EU Commission (2001 a:10)
5.4 Implicarea nivelului regional
Este evident că, prin solicitarea unei implicări mai active din partea tuturor nivelurilor ierarhice
(UE, stat membru, regiune, nivel local), se conturează o direcţie de urmat în sensul rezolvării
problemelor referitoare la durabilitate. Comisia UE face referire directă la dezvoltarea durabilă
prin afirmaţia că impactul teritorial al politicilor UE în domenii ca transporturile, energia sau
mediul ar trebui soluţionat prin implicarea nivelelor locale. În acest domeniu Carta Albă face
recomandări foarte practice şi directe. astfel, este necesar a se evita adoptarea unei logici
specifice sectorului aflat în discuţie. Deciziile luate la nivel regional şi local ar trebui să fie în
concordanţă cu o gamă largă de principii care să accentueze importanţa unei dezvoltări mai
echilibrate şi mai durabile din punct de vedere teritorial în cadrul Uniunii. Ca un rezultat concret
70
al celor mai sus menţionate, Comisia prezintă în Carta Albă intenţia sa de a construi pe bazele
existente – ca de exemplu ESDP62 adoptat în 1999 de către Ministerele responsabile de
planificarea spaţială şi dezvoltarea teritorială (Commission 2001a, 13). ESDP este primul
document ce aduce în discuţie problema unei strategii de dezvoltare spaţială comună a UE. La
început au existat critici din partea anumitor State membre. Acestea considerau că problemele
de planificare spaţială nu ar trebui să reprezinte o preocupare a Comisiei. În prezent, după
discuţii îndelungate, este tot mai larg acceptată ideea generală de aborda planificarea spaţială
la nivel european63.
Deliberările Comisiei referitoare la noile condiţii contractuale dintre Comisie, State Membre şi
Regiuni sunt destul de detaliate. Acestea ar putea prezenta implicaţii pentru atingerea scopurilor
europene de durabilitate (de exemplu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră). Ideea
contractelor tripartite s-a dovedit a fi destul de interesantă dar şi complexă referitor la
implementarea propriu-zisă. Ideea de bază este implicarea regiunilor nu doar în formarea
politicilor dar şi în implementarea acestora. Comisia studiază dacă implementarea anumitor
politici UE (de exemplu legislaţia de mediu) ar putea fi mai bine realizată prin intermediul
contractelor tripartite. Părţile ar putea fi în acest caz State Membre, Regiuni sau autorităţi locale
dar şi Comisia. Un motiv anume menţionat în Carta Albă a fost menit să susţină abordarea
strategică, integrată şi pe termen lung, aceeaşi abordare menită să stimuleze cooperarea între
oraşe şi regiuni (Commission Communication 2001a, 24-26).
Procesul actual de consultare a demonstrat că partenerii implicaţi sunt nehotărâţi. Acolo unde
guvernele Statelor Membre sunt relativ sceptice, Parlamentul European şi actorii regionali şi
locali au o atitudine pozitivă. În 2002 Comisia a Publicat un Comunicat asupra progreselor
înregistrate în derularea contractelor tripartite (Commission 2002a) şi a stabilit o diferenţă
distinctă între contracte şi înţelegeri.
Care ar putea fi importanţa acestor instrumente tripartite din perspectiva durabilităţii? Comisia
a propus legarea contractelor sau a înţelegerilor de obiectivele minimale de bază ce rezultă din
documentele pregătitoare relevante. În prezent, Comisia cooperează cu instrumentele
operaţionale, EUROCITIES şi diferiţi actori locali care au ajutat la crearea iniţiativei64 „Pactul
Durabilităţii”. Încă din 2002, Regiunea Stockholm a luat iniţiativa de a dezvolta un model
pentru contractele tripartite, într-o fază pilot, contracte aflate în relaţie strânsă cu Programul 6
de Acţiune pentru Mediu şi Strategia Urbană de Mediu. Subiectele ce vor fi abordate în cadrul
acestei iniţiative pilot se încadrează în două domenii prioritare: Transport Urban Durabil şi
Sisteme de Management Integrat pentru Mediul Urban (EUROCITIES 2002, 4).
Se anticipează că, pentru început, instrumentele sub formă de „înţelegeri” vor fi mai uşor de
implementat decât contractele. Pentru viitor, noile acte legale vor trebui să conţină în text un
cadru specific acestui tip de contract. Înţelegerile tripartite reprezintă un instrument interesant
mai ales în domeniul planificării teritoriale. Acestea vor favoriza probabil alinierea pe plan local
şi regional la strategiile şi programele UE – având în vedere provocările noilor strategii
tematice. Totuşi, acest instrument va avea rol mai mult de armonizare a activităţilor de
planificare şi mai puţin de îmbunătăţirea a implementării legislaţiei comunitare.
62 ESDP a fost elaborată din perspectiva "15+1" (Statele Membre plus Comisia).
63 Este evident că anumite instrumente legislative comunitare au influenţă asupra planificării spaţiale în Statele
Membre, de ex. EIA, SEA, şi Directivele referitoare la Păsări şi Habitate.
64 Coordonată de către EUROCITIES şi Regiunea Stockholm, iniţiativa Pactului de Durabilitate este un parteneriat
extins a 20 de oraşe medii şi mari şi a 14 regiuni de pe cuprinsul a 10 State Membre ale UE. Alte oraşe şi regiuni
neparticipante sunt informate sistematic despre evoluţia acestui parteneriat fiind potenţiali candidaţi pentru a doua
etapă (www.Eurocities.org/pacts).
71
În scopul îmbunătăţirii comunicării pe verticală între structurile UE, Comisia a propus

desfăşurarea unor dialoguri sistematice cu actorii locali şi regionali (Commission 2001a, 24-
26). Ca urmare, a existat o sesiune de lucru în 2002 cu tema „Dialoguri politice sistematice
permanente cu asociaţiile regionale şi adiministraţiile locale” (Commission, 2002)65. Întrebarea
de bază a acestor discuţii este cum pot fi asociate diversele niveluri – subnaţional, naţional,
comunitar – la luarea deciziilor. Comisia consideră că astfel de dezbateri nu ar trebui să
înlocuiască reglementările deja existente în acest domeniu, după care se orientează în prezent
atât societatea civilă cât şi diferitele organizaţii şi Statele Membre, referitor la propunerile
Comisiei (Commission Communication, 2002b, 3). S-a menţionat că aceste dezbateri ar trebui
să aibă un caracter complementar, să urmărească implicarea activă a actorilor şi reprezentanţilor
locali în procesul de formulare a politicilor. În acest proces, Comisia sugerează Comitetului
Regiunilor să joace un rol vital ca intermediar între autorităţile locale şi regionale pe de o parte
şi instituţiile comunitare pe de altă parte. Acest aspect a fost stabilit printr-un protocol de
cooperare între Comitetul Regiunilor şi Comisie, protocol în care Comisia îşi rezervă dreptul
de a sista activitatea Comitetului.
Comitetul Regiunilor a subliniat faptul că trebuie formulate reguli precise în vederea asigurării
unei reprezentări adecvate la alegerea organizaţiilor ce vor fi incluse în dialogul cu Comisia
(Committee of the Regions, 2003b). Comitetul a fost deacord cu propunerea Comisiei de a
organiza întâlnirea anuală la care Comisia stabileşte programul de lucru pentru asociaţiile
reprezentative europene sau naţionale ale autorităţilor regionale sau locale. Aceasta ar putea
duce la intensificarea cooperării prin intermediul programelor şi al planurilor la nivel local,
regional sau european.
5.5 Durabilitatea în proiectul de Constituţie Europeană
În prezent nu este clar dacă propunerea pentru o Constituţie Europeană va fi finalizată. Cu toate
acestea este important de analizat modul în care dezvoltarea durabilă a fost inclusă în acest
document important pentru construcţia europeană. Este foarte posibil ca propunerile din
proiectul de constituţie să fie menţinute şi dezvoltate în viitor.
Ca urmare a Conferinţei interguvernamentale care a condus la apariţia Tratatului de la Nisa, s-
a materializat ideea unei Convenţii Europene în 2002-2003 prin convocarea reprezentanţilor
tuturor guvernelor şi parlamentelor naţionale, ai regiunilor şi ai Comisiei Europene. În iulie
2003 Convenţia cu privire la viitorul Europei a prezentat un proiect de tratat punându-se astfel
bazele Constituţiei europene. Multe dintre discuțiile declanşate de Carta Albă a Guvernanţei s-
au concretizat în timpul dezbaterilor concentrându-se asupra rolului viitor al instituţiilor,
nivelurile de guvernanţă şi relaţiile dintre acestea. Şase reprezentanţi ai Comitetului Regiunilor
au fost membrii acestei convenţii. Aceştia au adus în discuţie diferite propuneri66 dintre care
cele enumerate mai jos pot fi considerate esenţiale:
• includerea noţiunilor de diversitate culturală, lingvistică şi teritorială printre valorile
comunitare;
• includerea Cartei Drepturilor Omului în tratat prin inserarea unor referinţe adecvate;
65 Conform datelor Comisiei, Uniunea va include în viitorul apropiat aproximativ 250 de regiuni şi 100 000 de
autorităţi locale. Din acest motiv, cei mai buni parteneri de dialog pentru discuţiile ce vor precede iniţierea procedurii
de luare a deciziilor vor trebui să fie asociaţii naţionale şi europene ale autorităţilor locale şi regionale.
66 Aceste propuneri au fost emise de către Comitetul Regiunilor în ianuarie 2003.
72
• instituirea unui sistem de control ex-ante şi ex-post ca garanţie a respectării principiului

subsidiarităţii;
• acordarea de puteri legislative regiunilor, cu permisiunea statului căruia aparţin, în
vederea participării la mecanismul de control ex-ante şi ex-post în conformitate cu
principiul subsidiarităţii;
• recunoaşterea Comitetului Regiunilor ca instituţie; Comitetului Regiunilor va avea
dreptul de a deschide acţiuni în justiţie, în faţa Curţii de Justiţie, pentru a-şi apăra
prerogativele;.
Ceea ce nu a fost inclus în proiectul constituţiei, deşi a fost insistent cerut de către reprezentanţii
regionali, este un statut complet al Comitetului Regiunilor. O altă doleanţă formulată de CoR
nu a fost luată în considerare. Comitetul a cerut ca statutul său actual de consultant să fie
consolidat printr-o clauză orizontală care să stipuleze că acesta trebuie consultat în probleme
interdisciplinare, în coordonarea politicilor economice şi ocupaţionale, în domeniul acţiunilor
complementare, coordonative sau de suport.
Nu doar Comitetul Regiunilor a înaintat propuneri. Deşi convenţia nu a beneficiat de foarte
mult timp acordat discuţiilor pe probleme regionale, a existat totuşi o susţinere amplă pentru
„ancorarea” temeinică a regiunilor în noua constituţie (Jeffery 2003). Această susţinere a fost
stimulată de un nou grup de presiune regional – „Regiunile cu putere legislativă” sau „RegLeg”
67
. Grupul menţionat mai sus a militat separat pentru un statut special al regiunilor cu
competențe legislative, idee ce nu s-a concretizat. Grupul a cerut să dețină un rol special în
modelarea legislaţiei comunitare alături de statele membre şi de instituțiile UE şi să se
stabilească o barieră astfel încât competenţele acestora să nu fie transferate către nivelul
european. În final, CoR şi-a atins într-o mai mare măsură scopul decât grupul RegLeg. CoR are
anumită competenţă acolo unde grupul LegReg nu a primit competenţe suplimentare. Rămâne
de constatat dacă această diviziune a competenţelor va avea urmări esenţiale asupra realizărilor
CoR. Devine din ce în ce mai evident că este necesar să se conștientizeze dificultatea abordării
nevoilor unei regiuni vizavi de nevoile UE. Şi discuțiile cu privire la cadrul Rețelei de
Dezvoltare Durabilă Regională Europeană ar trebui să țină seama de acest aspect68.
În octombrie 2002, a fost prezentat un proiect de text pentru Constituția Uniunii. Acesta avea
la bază Tratatului existent inclusiv conceptul de dezvoltare durabilă şi obiectivul de
îmbunătățire a calității mediului. La începutul discuțiilor, nu era foarte clar dacă principiul
integrării cerințelor dezvoltării durabile – enunțat în capitolul 6 al Tratatului de la Nisa – va fi
menținut69 explicit în textul constituției.
Așa cum s-a menţionat, conceptul de dezvoltare durabilă şi integrarea politicilor de mediu erau
deja temeinic incluse în Tratatul de la Nisa iar în tratatul de la Amsterdam, multe dintre ideile
înaintate la Rio de Janeiro au fost luate în considerare (Unfried 2000,116). Dezbaterea asupra
dezvoltării durabile a evidențiat două aspecte: în primul rând, conceptul de dezvoltare durabilă
nu este încă de la sine înțeles. Nu a fost luat în considerare de către politicienii ce au lucrat la
67RegLeg este formată din câteva dintre cele mai mari regiuni ale UE, regiuni cu responsabilităţi proprii referitor la
politici şi legislaţie în diverse domenii. RegLeg are participanţi din Germania, Belgia, Austria, Spania, Italia şi Marea
Britanie.
68 Ţara Galilor, Emilia-Romagna, Asturias, Sardinia şi La Rioja sunt regiuni cu responsabilităţi proprii în domeniul
legislativ şi al politicilor sectoriale.
69 Această situaţie a alarmat multe organizaţii de protecţia mediului din Europa care au prezentat la momentul
respectiv un slogan propriu, „nici un pas înapoi”, cu scopul de a evidenţia faptul că nu vor accepta o prezenţa mai
slabă a dezvoltării durabile în constituţie comparativ cu conţinutul tratatului de la Nisa.
73
proiect ca un concept general valabil al Uniunii Europene. Iar în al doilea rând, activitățile de
suport pentru concept, atât în interiorul cât şi în afara Convenției, au demonstrat că, în sfârșit,
conceptul de dezvoltare durabilă se bucură de o largă susținere politică în Statele Membre.
Versiunea finală a propunerii Convenției a fost înaintată Președintelui Consiliului Europei la
18 iulie 2003. Conținutul final nu scade sub standardele impuse de tratatele de la Nisa şi
Amsterdam.
În secțiunea I-3 sunt descrise toate obiectivele Uniunii. Textul este următorul:
” Uniunea va depune eforturi pentru o Europa a dezvoltării durabile bazată pe o creștere

economică echilibrată, o economie de piață socială, foarte competitivă şi având ca scop
eliminarea șomajului şi progresul social, cu un nivel crescut al protecției şi calității
mediului înconjurător”
În 2003, s-a propus adăugarea la Constituție a unui Protocol asupra dezvoltării durabile în care
să fie definit conceptul şi valoarea sa pentru instituțiile Uniunii70. Proiectul de protocol folosea
definiția Brundtland71 şi descria dezvoltarea durabilă ca pe un principiu şi obiectiv de bază al
Uniunii (Green Eight 2003, 39). Ce apare nou în acest protocol este o angajare concretă a
instituţiilor de a realiza un sistem de evaluare a impactului durabilităţii în cazul de noi politici
şi noi acte legislative. Textul este următorul:
‘Pentru a se atinge obiectivul stabilit în paragrafele 1 şi 2 toate propunerile majore
de politici şi toate actele legislative ale Uniunii precum şi amendamentele vor
îndeplini următoarele condiții:
(a) vor fi precedate de o evaluare a impactului asupra durabilităţii în
domeniul potențialului economic, social şi al consecințelor asupra mediului;
vor conține o declarație detaliată asupra motivelor ce stau la baza actului
respectiv cu intenția de a justifica conformarea acestuia cu dezvoltarea
durabilă, motive care trebuie sa fie:
• susținute de indicatori calitativi iar, acolo unde se poate, de
indicatori cantitativi;
• să se bazeze pe principiul potrivit căruia efectele economice,
sociale şi de mediu trebuie evaluate într-un mod coordonat şi
integrat şi vor fi luate în considerare;
(b) vor asigura un echilibru rezonabil între impactul pe termen lung şi pe
termen scurt, ținând seama de nevoile generațiilor viitoare,…’
Comisia lucrează de câțiva ani la un sistem de evaluare a propunerilor de politici dar abordarea
sus-menționată va fi mult mai largă şi mai cuprinzătoare. Fără a lua în calcul în ce mod aceste
verificări ale durabilităţii vor deveni operaționale, ar putea totuși reprezenta un semnal cu
privire la cerinţele coerenței politice.
70Textul poate fi găsit în lucrarea Green Eight (2003) şi este disponibil pe site-ul www.eeb.org.
71 “Dezvoltarea durabilă este acel tip de dezvoltare care îndeplineşte cerinţele prezentului fără a periclita
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.”
74
Principiul integrării cerințelor de protecție a mediului – în prezent articolul 6 al Tratatului de la

Nisa – a fost în şi el inclus în textul constituției. În partea III-2 sunt menționate diferite clauze
de aplicare generală după cum urmează:
‘Cerinţele de protecția mediului trebuie integrate..… în special cele referitoare la
promovarea dezvoltării durabile.’
De fapt, această exprimare clară – la fel ca în tratatul curent al UE – garantează că dimensiunea
de mediu a dezvoltării durabile este la același nivel cu obiectivele sociale şi economice.
Un alt articol interesant din punct de vedere al durabilităţii ar putea fi cel referitor la principiul
coerenței politicilor enunțat în partea III-188.3:
‘Uniunea va asigura consecvenţa între diferite domenii şi între acțiunile externe şi
politicile interne.’
Obiectivele de dezvoltare durabilă şi integrarea politicilor de mediu ar trebui să aibă un rol bine
determinat în cadrul de acțiune al politicilor de dezvoltare şi de relații externe. În concordanță,
în partea III, 213.2 sunt definite obiectivele cooperării pentru dezvoltare astfel:
‘Politicile de cooperare – dezvoltare ale Uniunii vor avea ca prim obiectiv reducerea şi
pe termen lung chiar eradicarea sărăciei’.
Acest angajament subliniază implicarea obiectivului dezvoltării durabile în relațiile externe ale
Uniunii.
Cele mai controversate părți ale Constituitei Europene, din punctul de vedere al durabilităţii,
rămân descrierile politicilor Uniunii (Partea III). Multe dintre acestea sunt preluate din Tratatul
European fără vreo modificare adusă obiectivelor. Un exemplu elocvent este capitolul referitor
la Politicile Agricole Comunitare (PAC). În partea III, 118 (art. 33) se afirmă că obiectivul PAC
este „creșterea productivității”. Nu se face nici o referire la o viitoare agricultura durabilă sau
la o politică în acest sens. Același lucru se poate observa şi la capitolul referitor la energie
(partea III-152). Dezvoltarea durabilă nu este menționată clar ca obiectiv al politicii referitoare
la energie şi nu există nici un angajament pentru dezvoltarea surselor de energii regenerabile72.
Se pare că dezvoltare durabilă sub forma de concept va fi totuși integrată cu succes în
majoritatea obiectivelor Uniunii. Totuși, adaptarea diferitelor politici nu a reprezentat o
prioritate pentru Convenție. În această ordine de idei, un protocol ce va avea ca scop schimbarea
guvernării europene conform necesităților dezvoltării durabile va trebui elaborat şi adoptat. În
lipsa acestui protocol constituția nu va reprezenta nici un progres comparativ cu tratatele de la
Nisa şi Amsterdam.
72Motivul este că există încă probleme nerezolvate legate de politicile referitoare la durabilitatea energiei nucleare.
În ciuda faptului că majoritatea Statelor Membre nu privesc energia nucleară ca pe o sursă durabilă de enrgie,
proiectul Constituţiei nu va opri Tratatul Euroatom ci îl va ataşa Constituţiei într-o variantă modificată.
75
6. STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN ROMÂNIA

Dezvoltarea durabilă ar trebui să dea răspuns la unele din problemele ce pot afecta
dezvoltarea României pe termen lung: securitate economică, coeziune economică şi
socială, educație, conservarea resurselor, biodiversitatea etc. fără a compromite
posibilitățile generației viitoare de a avea un nivel de trai egal sau mai bun cu al generației
actuale.
Deși România se confruntă cu numeroase probleme care trebuie rezolvate pe termen scurt -
majoritatea ținând de sfera socii-economică - ar fi o greșeală fatală să ignorăm nevoile
generațiilor viitoare. Nu putem exploata la nesfârșit resursele naturale, economice, umane, fără
a le regenera şi a le raționaliza.
Acest capitol vizează analiza stadiului pe care l-a atins România în elaborarea Strategiei
Naționale de Dezvoltare Durabilă şi în aplicarea sa viabilă, cu principalele sale puncte tari şi
puncte slabe.
Este important de aflat răspuns la următoarele trei întrebări:
1. Cum a fost pregătită strategia națională de dezvoltare durabilă? Care au fost
caracteristicile instituționale şi procedurale pentru pregătirea acestora? Care este rolul
societăţii civile?
2. Care este principala direcţie şi care este conţinutul acesteia? În câteva cuvinte, care
sunt soluţiile, principalele obiective şi măsuri? Care este nivelul de coerenţă şi integrare
politică şi care sunt legăturile cu alte strategii (la nivel local, de sector, regional, UE,
global)?
3. Cum este organizată implementarea strategiei? Ce mecanisme instituţionale sunt
prevăzute să apară? Există indicatori pentru măsurarea gradului de progres? Dacă da, care
sunt procedurile pentru examinare şi evaluare?
6.1 Documente ce au precedat elaborarea SNDD73
Strategia naţională a dezvoltării durabile a fost precedată de numeroase strategii şi polotici cu

caracter sectorial sau global (Anexa 4).
Strategia protecţiei mediului este una din primele strategii care a menţionat termenul de
dezvoltare durabilă. Strategia poate fi considerată, prin coordonatele sale esenţiale, ca
precursoare a Strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă a României. Prima strategie de
protecţie a mediului a fost elaborată în anul 1990 de către Banca Mondială. În anul 1995 a fost
elaborată şi aprobată Strategia protecţiei mediului, publicată în 1996, cu sprijinul Programului
PHARE. După trei ani, în anul 1999, guvernul a aprobat Strategia naţională pentru
dezvoltare durabilă.
În principiu, elaborarea strategiei naţionale de dezvoltare durabilă (SNDD) este un proces
coordonat, participativ, iterativ şi ciclic de gândire şi acţiuni în vederea îndeplinirii obiectivelor
economice, de protecţie a mediului şi sociale într-o manieră echilibrată şi integrată.
73Acest capitol nu face decât să menţioneze unele documente mai importante ce au precedat elaborarea SDD a
României.
76
Documentele OECD definesc SNDD ca pe un set coordonat de procese participative de analiză,

dezbateri, întărire a capacităţilor, planificare şi investiţii, ce integrează obiectivele economice,
sociale şi de mediu ale societăţii, căutând echilibre şi compromisuri acolo unde ele nu sunt
posibile. Acest proces este ciclic, cuprinzând şase etape (Figura 7-1):
1. analiza situaţiei,
2. formularea politicilor şi stabilirea obiectivelor,
3. formularea planurilor de acţiune,
4. implementarea,
5. monitorizarea,
6. revizuirea lor periodică.
În România nu s-a reuşit până acum depăşirea primei etape.
6 1
Revizuire Analiza
Periodică Situaţiei
2
5
Monitorizare SNDD Formularea
Politicilor
3
4
Planuri de
Implementare
Acţiune
Figura 6-1. Procesul ciclic al SNDD
77
Elaborarea SNDD poate aduce o serie întreagă de beneficii cum ar fi:

• facilitarea procesului naţional de luare a deciziilor şi eficienţa politicilor publice;
• mobilizarea resurselor;
• alocarea mai eficientă a resurselor;
• integrarea diferitelor componente sectoriale şi regionale de dezvoltare;
• soluţionarea conflictelor;
• consolidarea capacităţilor umane şi instituţionale;
• armonizarea politicilor şi strategiilor.
Începând cu anul 2001, programele de guvernare stipulează măsuri şi acţiuni concrete care
vizează ocrotirea şi asigurarea unui mediu curat şi sănătos pentru toţi locuitorii ţării,
respectându-se totodată şi principalele obiective şi priorităţi din Programul naţional de
acţiune pentru protecţia mediului. Modificările care au intervenit în evoluția calității
factorilor de mediu, modificările survenite în starea economico-socială a ţării în ultimii ani,
elaborarea Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă, emiterea unor reglementări
guvernamentale care au legătură cu protecția mediului, activitățile de elaborare a unor strategii
sectoriale în curs de desfășurare, noi convenții şi acorduri internaționale la care România a
devenit parte semnatară, documente şi reglementări pe plan regional şi internațional pe
probleme de mediu ş.a. au făcut necesară, an de an, actualizarea Strategiei protecției mediului
în România, includerea principalelor prevederi ale acestora şi corectarea obiectivelor strategice.
Așadar, Strategia protecției mediului, ca şi alte strategii, are un caracter dinamic.
Principiile generale care au stat la baza elaborării strategiei de protecție a mediului au fost:
• conservarea şi îmbunătățirea condițiilor de sănătate a populației;
• dezvoltarea durabilă;
• evitarea poluării prin măsuri preventive;
• conservarea diversității biologice şi reconstrucția ecologică a sistemelor deteriorate;
• conservarea moștenirii valorilor culturale şi istorice;
• principiul “poluatorul plătește”;
• stimularea activităților de refacere a mediului.
Criteriile care stau la baza stabilirii priorităților privind acțiunile necesare redresării şi ocrotirii
mediului care trebuie întreprinse, sunt următoarele:
• menținerea şi îmbunătățirea sănătății populației şi a calității vieții;
• menținerea şi îmbunătățirea potențialului existent al naturii;
• apărarea împotriva calamităților naturale şi accidentelor;
• respectarea prevederilor convențiilor şi programelor internaționale privind protecția
mediului;
• eficienta economică;
• integrarea României în Uniunea Europeană.
În Strategia protecției mediului au fost stabilite obiective pe termen scurt (până în 2004), mediu
(până în 2010) şi lung (până în 2020), având la bază principiile generale şi criteriile care s-au
avut în vedere la stabilirea acțiunilor prioritare care trebuie întreprinse în vederea protecției
mediului. Lista provocărilor rămâne însă larg deschisă.
78
6.2 Procesul de elaborare a SNDD în România
Procesul de formulare a SNDD a fost unul lung beneficiind de ajutor şi din partea ONU prin
programe specifice (cum ar fi PNUD). De asemenea au fost emise mai multe acte normative
privind elaborarea SNDD (Anexa 5). Cu toate acestea, în România nu s-a ajuns la o formulare
coerentă a SNDD.
6.2.1 Crearea Centrului National pentru Dezvoltare Durabilă
Centrul National pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD) a fost înființat în anul 1997 ca parte a
unui proiect al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în scopul realizării
unei strategii naționale de dezvoltare durabilă în România, acest centru național a devenit din
iunie 2001 o organizație neguvernamentală (ONG) care coordonează inițiativele relevante de
dezvoltare durabilă în România. Una dintre misiunile Centrului este şi sprijinirea acțiunilor
locale. Trebuie menţionat, de asemenea, prezența în România a reprezentantului Programului
Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) care a sprijinit crearea centrului. Scopul centrului
constă în crearea şi implementarea proiectelor dedicate protecției mediului, înlăturării sărăciei,
egalității între sexe, calității vieții sau managementului conflictelor.
Printre rapoartele şi publicațiile importante elaborate sub egida CNDD figurează studiul
România 2020, realizată în colaborare cu Academia Romană, şi care a stat la baza redactării
documentului programatic Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă.
Totodată, CNDD susține autoritățile locale în elaborarea propriei Agende Locale74 21, conform
prevederilor Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare din 1992 (numită şi
Sumețul Pământului de la Rio pentru dezvoltare durabilă). În România, Agenda Locală 21 - de
la global la local - a vizat inițial orașele: Iaşi, Baia Mare, Oradea, Târgu Mureș, Galați, Giurgiu,
Râmnicu Vâlcea, Miercurea Ciuc şi Ploiești. Având în vedere rezultatele excelente ale fazei
pilot şi experiența acumulată, Guvernul României a decis extinderea la nivel National a
programului Agenda 21, în peste 40 de municipalități în perioada 2003 – 2007. O convenție în
acest sens a fost semnată, în anul 2002, de către Ministerul Administrației Publice, Ministerul
Apelor şi Protecției Mediului, Ministerul Lucrărilor Publice, Transportului şi Locuinței,
Federația Autorităților Locale din România şi Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.
Datorită contribuției deosebit de importante a planurilor de dezvoltare locală la schema de
dezvoltare regională, Ministerul Dezvoltării75 şi Prognozei a decis să se alăture celorlalte
ministere semnatare şi să participe la extinderea programului Agenda Locală 21. Pentru anul
2003, 12 noi municipalități au fost selectate pentru a începe implementarea Agendei Locale 21:
Arad, Câmpina, Mediaș, Pitești, Sibiu, Sighișoara, Slatina, Târgoviște, Târgu Jiu, Vatra Dornei,
Fălticeni, Zimnicea.
6.2.2 Strategia de dezvoltare durabilă a economiei naționale pe termen lung 2000 -

2020
Prima abordare politică integrată a problematicii dezvoltării durabile în România a avut loc în
baza Hotărârii Guvernamentale nr. 305/15.04.1999, care prevede constituirea grupului de
lucru pentru elaborarea Strategiei de Dezvoltare Durabilă a Economiei Naționale pe
Termen Lung.
74 Două treimi din cele 2500 de tipuri de acţiuni ale Agendei 21 privesc autorităţile locale.
75 În anul 2002 acest minister a fost desfiinţat.
79
În componenta grupului de lucru s-au regăsit:

i) reprezentanţi ai ministerelor şi ai altor organe centrale de specialitate ale guvernului;
ii) reprezentanţi ai confederațiilor sindicale;
iii) reprezentanţi ai confederațiilor patronale;
iv) reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare;
v) reprezentanţi ai mediului academic şi de cercetare.
Departamentul pentru Reforma Administrației Publice Centrale a coordonat acest grup de
lucru, beneficiind şi de asistenta tehnică oferită de către Centrul National pentru Dezvoltare
Durabilă care a funcționat sub egida Academiei Române.
Astfel, în luna iulie 1999, apărea primul document intitulat: «ROMANIA: Strategia Națională
de Dezvoltare Durabilă», care a fost supusă spre aprobare Guvernului şi prezentată
Parlamentului.
Structurat în trei părți principale, scopul acestui document programatic consta în:
▪ identificarea obiectivelor şi a priorităților dezvoltării durabile în România,
▪ evaluarea potențialului de dezvoltare durabilă,
▪ construirea unor scenarii şi propunerea de politici pentru dezvoltarea durabilă în
România.
Obiectivele şi instrumentele generale
Pornind de la obiectivul fundamental de creștere a calității vieții şi a bunăstării indivizilor şi a
societății în ansamblul său, obiectivele SNDD gravitează în jurul dezvoltării economice între
limitele durabile determinate de capitalul uman, fără a sacrifica bunăstarea generațiilor viitoare
(Capitolul 1), prin:
• garantarea sănătății publice, pentru asigurarea complementarității şi a corelațiilor între
toate aspectele economice şi sociale (dezvoltarea umană durabilă);
• prioritizarea sectoarelor economice competitive, care respectă principiile dezvoltării
durabile;
• ajustarea structurală a sistemului socii-economic, remodelarea şi transformarea acestora
într-un sistem durabil – care să garanteze îmbunătățirea standardului de viaţă;
• stoparea deteriorării capitalului natural al naţiunii şi elaborarea unei strategii de
reconstrucţie a zonelor afectate;
• construirea unui cadru legislativ şi instituţional coerent, compatibil cu cel existent în
statele membre ale UE;
• consolidarea democraţiei prin încurajarea participării societăţii civile;
• asigurarea necesarului de resurse umane necesare fiecărui sector economic şi social,
capabile de a satisface standardele ştiinţifice, tehnologice şi informaţionale internaţionale;
• furnizarea unui sistem de indicatori cantitativi şi calitativi care să permită monitorizarea
continuă a evoluţiilor economice, sociale şi a performanţelor ecologice.
În continuare, s-au stabilit următoarele priorităţi ale dezvoltării durabile în România
(Capitolul 2); acestea au fost următoarele:
• sănătatea publică;
• educaţia;
80
• creşterea economică;
• conservarea resurselor de energie, susţinută de activitatea complexă şi interdisciplinară
de protecţie a mediului înconjurător,
La acestea Capitolul 3 adaugă o listă lungă de puncte de referinţă legislative şi instituţionale
care trebuie modificate sau implementate.
Analiza tehnică
Partea a doua a documentului vizează evaluarea potenţialului de dezvoltare durabilă a României
pe următorii trei piloni, cărora le sunt asociate şi principalele direcţii de acţiune în viitor:
1. evaluarea şi conservarea resurselor naturale (Capitolul 4), pornind de la
următoarele elemente constitutive: atmosfera, resursele de apă, resursele minerale,
pământul, biodiversitatea, pădurile;
2. evaluarea şi dezvoltarea capitalului antropic (Capitolul 5), pornind de la
următoarele domenii: agricultură şi securitatea alimentației, energie, industrie,
transporturi, comunicații, tehnologia informației, turism, comerț, știință şi
tehnologie, gestionarea deșeurilor, servicii financiare;
3. evaluarea şi dezvoltarea capitalului social (Capitolul 6), pornind de la
următoarele componente: populația şi dezvoltarea umană, starea de sănătate publică,
educația, consumul populației, societatea şi rolul diferitelor categorii sociale,
așezările umane.
Scenarii de dezvoltare durabilă
Partea a treia a lucrării propune patru scenarii de dezvoltare durabilă a României, luând în calcul
tendințele naționale şi internaționale:
• scenariul de dezvoltare rapidă, care să asigure includerea ţării noastre în grupa țârilor
dezvoltate, pornind de la o SNDD coerentă, susținută instituțional şi social, propune un
ritm mediu anual de creștere a PIB-ului pe cap de locuitor de 8-10% pe an, ceea ce s-ar
traduce prin recuperarea decalajelor dintre România şi UE până la un nivel de 70-80% din
media europeană până în anul 2020;
• scenariul competitiv, bazat pe un ritm constant de creștere economică de 6.5% anual,
considerat a fi optim din perspectiva dezvoltării durabile, şi care ar plasa veniturile
medii pe cap de locuitor la un nivel de 50% din media europeană până în anul 2020;
factorii determinanți ai acestui scenariu decurg din:
➢ accelerarea ritmului de modificare a structurii proprietății şi garantarea dreptului de
proprietate;
➢ stimularea investițiilor pornind de la un cadru legislativ coerent şi stabil de
deschidere economică;
➢ asigurarea interdependenței dintre creștere-competitivitate şi factorul uman;
➢ modificarea în ceea ce privește abordarea dezvoltării dinspre macro spre
microeconomie;
➢ corelația dinamicii exporturilor şi a balanței comerciale, un rol aparte în această
ecuație revenind industriei de software.
• scenariul de dezvoltare lentă, care ar permite înregistrarea unor venituri medii pe cap de
locuitor de doar 30% din media europeană până în anul 2020;
• scenariul pesimist, care presupune regresia economică şi pierderea șanselor de
dezvoltare economică sănătoasă.
81
Tabelul 6.1. Media anuală de creștere a PIB necesară pentru garantarea dezvoltării
durabile în România, 2000 – 2020 (scenariul competitiv) (%)
Perioada Din care pe sub-perioade:
2001 - 2020 2001-2005 2006 - 2010 2011 - 2020
PIB – total 6,5 4,6 8,0 6,7
Sector primar 2,9 2,8 3,4 2,7
Sector secundar 6,4 5,7 8,7 5,6
Sector terțiar 8,4 5,0 9,9 9,3
Sursa: Romania National Sustenabile Development Strategy, iulie 1999
Din Tabelul 6.1 rezultă un ritm mediu de creştere de 6,5% pe durata a 20 de ani. Probabilitatea
acestui scenariu este apropiată de zero. În literatura economică nu există informaţii sau menţiuni
despre o situaţie similară privind ritmurile de creştere iar teoria ciclurilor economice contrazice
această ipoteză.
Politicile economice propuse pentru a sprijini dezvoltarea durabilă
Potrivit SNDD, crizele economice interne, externe, factorii obiectivi şi subiectivi, dar şi
incorecta abordare a tranziţiei la economia de piaţă, au dezechilibrat interacţiunea dintre
dezvoltarea economică şi conservarea mediului, ceea ce impune o nouă abordare, pornind de la
următoarele elemente distincte (Capitolul 8):
• integrarea sistemică a protecţiei mediului şi raţionalizarea capitalului natural în procesul
de dezvoltare;
• elaborarea priorităţilor, a obiectivelor, programelor, măsurilor şi a politicilor fiecărei
activităţi specifice, pornind de la ecuaţia: costuri – rezultate – efecte, astfel încât să
conveargă spre principiul dezvoltării durabile;
• pacea, cooperarea, dezvoltarea şi protecţia mediului sunt interdependente şi indivizibile;
• promovarea politicilor financiare pentru internalizarea externalităţilor (“principiul
poluatorul plăteşte”), pentru crearea combinaţiei optime de instrumente, mecanisme şi
resurse financiare care să răspundă provocărilor dezvoltării durabile;
• dezvoltarea sectorului privat şi a IMM-urilor;
• armonizarea normelor şi a standardelor din România cu cele europene, depăşind bariera
convenţionalului prin implementarea sa efectivă.
Este extrem de curios faptul că sunt puse la un loc politicile privind IMM-urile cu cele privind
pacea şi cooperarea. De asemenea fraze de genul: “armonizarea normelor şi standardelor în
România cu cele europene, depăşind bariera convenţionalului prin implementarea sa efectivă”
sunt foarte generale şi lipsite de orice valoare.
Următoarele 5 capitole vizează propuneri de politici sociale, instituţionale, de planificare
teritorială, politica externă şi de securitate naţională, respectiv propuneri pentru
dezvoltarea infrastructurii. Formulările sunt generale dar flexibile, fără a fi asociate unor ţinte
concrete. Nu sunt evaluate nici eforturile necesare pentru a atinge aceste propuneri.
82
6.2.3 Politica industrială a României, 2002
Obiectivul dezvoltării durabile se regăseşte şi în politica industrială a României, pe de o

parte, prin utilizarea în procesul de dezvoltare industrială a acelor căi prin care activităţile
economice, în context durabil, pot proteja mediul, iar pe de altă parte, prin utilizarea raţională
a resurselor naturale, în special a celor cu valoare economică şi potenţial limitat în timp.
Elaborarea Politicii industriale a României şi a Planului de acţiune76 a ţinut seama de
prevederile următoarelor documente:
• Decizia Consiliului 96/413/EC, adoptată la 25 iunie 1996, privind întărirea
competitivităţii industriale comunitare;
• Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă a României (2000-2020);
• Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu (2001-2004),
care a fost înaintată în martie 2000 la Comisia Europeană, în Programul naţional de
aderare a României la Uniunea Europeană;
• Programul de guvernare pe perioada 2001-2004;
• Planul naţional de dezvoltare a ţării.
Obiective urmărite
În vederea realizării creşterii competitivităţii industriale, obiectiv general al politicii industriale,
principalele obiective secundare care au fost avute în vedere sunt următoarele:
• dezvoltarea unui mediu de afaceri viabil şi deschis;
• accelerarea restructurării întreprinderilor;
• stimularea procesului de privatizare;
• dezvoltarea pieţei concurenţiale şi stimularea activităţii operatorilor economici pe
piaţă;
• dezvoltarea utilizării tehnologiilor informatice în sectoarele industriale prin aplicarea
Strategiei de dezvoltare a domeniului tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor;
• promovarea investiţiilor directe;
• promovarea investiţiilor intangibile, respectiv în domeniul resurselor umane, în
domeniul cercetării – dezvoltării şi inovării, privind asigurarea calității şi evaluarea
conformităţii produselor, precum şi în domeniul standardizării;
• dezvoltarea cooperării industriale;
• susţinerea dezvoltării IMM-urilor;
• dezvoltarea pieţei naţionale funcţionale a produselor industriale;
• asigurarea compatibilităţii tehnologiilor şi produselor industriale cu exigenţele de
protecţie a mediului înconjurător;
• promovarea coeziunii sociale.
Pentru întărirea competitivităţii industriei s-a propus acordarea unei atenţii deosebite creşterii
productivităţii muncii, promovării produselor şi tehnologiilor „curate”, economisirii şi utilizării
76 Conform HG 657 din 20 iunie 2002, care a abrogat HG nr. 965 din 27 septembrie 2001.
83
eficiente a energiei, creşterii utilizării resurselor locale, întăririi mecanismelor de piaţă de

alocare a resurselor, precum şi dezvoltării unei infrastructuri regionale eficiente. Un alt element
esenţial avut în vedere de către Guvern şi care se constituie în primul rând ca o provocare, şi
în al doilea rând ca o oportunitate pentru industrie, îl reprezintă realizarea unui nivel
corespunzător de protecţie a mediului înconjurător.
În cazul documentului de Politică industrială, în dezvoltarea conţinutului acestuia s-au implicat
atât partenerii de dialog social (patronate şi sindicate) cât şi principalii factori de influenţă din
activitatea industrială (asociaţii profesionale, organizaţii neguvernamentale, diferite autorităţi
şi instituţii publice etc.).
Principalele estimări cu privire la evoluţia structurii industriei prelucrătoare sunt
următoarele:
• limitările naturale de dezvoltare în perspectivă a industriei extractive şi necesitatea
reducerii intensităţii energetice în toate domeniile de activitate ale economiei naţionale,
vor conduce la menţinerea în continuare a unei ponderi ridicate a industriei prelucrătoare
în cadrul industriei;
• sectorul energetic care susţine industria prelucrătoare este un sector dezvoltat şi
funcţional în care resursele interne de agenţi purtători de energie asigură cea mai mare
parte a consumului, importurile de completare constând din gaze naturale (circa 25-30%
din total consum) şi păcură. Aflat în plin proces de reabilitare, restructurare şi
modernizare, sectorul energetic românesc a contribuit semnificativ la creşterea
competitivităţii industriei prelucrătoare în principal prin preţul energiei livrate bazat pe
costuri sensibil diminuate, însă aceste avantaje au început să dispară începând cu anul
2005;
• industria prelucrătoare din România se bazează pe un potenţial important şi diversificat
de resurse naturale industrializabile, constând în principal din minereurile metalifere
(cupru, argint, aur), minereuri nemetalifere (sare, calcar, argile etc.), ţiţei şi gaze naturale,
masă lemnoasă, resurse vegetale şi animale, ape minerale etc. Structura relativ complexă
a industriei prelucrătoare româneşti este în general corelată şi orientată spre valorificarea
acestor resurse naturale indigene;
• evoluţia în perspectivă a diferitelor sectoare şi subsectoare industriale va fi diferenţiată.
Pentru a estima cât mai corect evoluţia pe termen mediu a sectoarelor industriale s-a făcut
în primul rând o analiză a evoluţiei lor şi a rezultatelor obţinute, cu detalii pe grupe de
produse, pornind de la premisa că anumite sub-sectoare pot fi competitive chiar dacă
sectorul în ansamblu nu are aceleaşi performanţe. S-au efectuat analize ale evoluţiei unor
indicatori economici ca cifra de afaceri, producţia, valoarea adăugată, productivitatea
muncii, evoluţia pieţei pentru fiecare domeniu vizând exportul, producţia pentru
consumul intern, importul etc;
• estimarea evoluţiei pe termen mediu a sectoarelor industriale a avut în vedere şi
rezultatele analizelor SWOT care identifică punctele tari şi cele slabe, oportunităţile şi
ameninţările, evaluarea unor indicatori de competitivitate, analize care iau în considerare
următoarele aspecte principale: deţinerea unor avantaje comparative şi competitive
legate de tradiţie, de existenţa de know-how de producţie sau licenţe preluate de la firme
de prestigiu, de utilizarea forţei de muncă bine calificată, productivitatea muncii, precum
şi de existenţa şi folosirea de resurse materiale interne; rezultate favorabile înregistrate
în activitate datorită competitivităţii şi poziţiei avantajoase de pe piaţa internă şi/sau
internaţională; contribuţia semnificativă în susţinerea reabilitării şi modernizării
altor domenii din economia naţională (agricultura, infrastructura etc.); dezvoltarea
activităţilor de înaltă tehnologie şi a informaticii.
84
Concluziile la care s-a ajuns în urma acestor analize77, evidenţiază faptul, că pe termen mediu,
puteau fi identificate o serie de oportunităţi:
• se considera că sunt şanse reale de dezvoltare accentuată a unor activităţi industriale
pentru: fabricarea de tractoare şi maşini agricole, fabricarea de îngrăşăminte chimice,
fabricarea de echipamente de telecomunicaţii, tehnologia informaţiei, industria
alimentară;
• se aprecia că în unele sectoare activitatea va continua să se menţină la un nivel relativ
constant fiind posibilă o uşoară dezvoltare a acesteia pentru: construcţii şi reparaţii de
nave, industria de prelucrare a ţiţeiului, producţia de medicamente, sectorul confecţii
textile, sectorul încălţăminte, industria siderurgică, fabricaţia de rulmenţi şi pompe,
industria chimică, industria de maşini şi aparate electrice, industria lemnului, mobilei,
celulozei şi hârtiei, unele mijloace de transport;
• pentru diferite sectoare activitatea va fi fluctuantă fiind posibile tendinţe de
descreştere: industria construcţiilor metalice şi produselor din metal, industria prelucrării
cauciucului şi maselor plastice, industria materialelor de construcţii;
• s-a considerat că anumite sectoare vor cunoaşte o restructurare profundă, iniţial cu
diminuarea producţiei: industria de apărare şi industria siderurgică.
Unele concluzii ale analizei au fost invalidate de practica ultimilor ani: principalul producător
de tractoare nici măcar nu a putut fi privatizat iar producătorii de îngrăşăminte chimice sunt în
faţa unor probleme foarte grave datorită creşterii preţului la gazele naturale şi diminuării cererii
interne.
Priorităţile Guvernului României în abordarea sectorială, în corelare cu limitările în
asigurarea resurselor financiare bugetare, au vizat:
• restructurarea accelerată a unor sectoare industriale, situaţie în care s-a avut în vedere
sprijinirea industriei siderurgice şi a industriei de apărare;
• dezvoltarea unor sectoare cu rol de motor al dezvoltării industriale, în care sunt
cuprinse: tehnologia informaţiei şi echipamentele de telecomunicaţii;
• necesitatea asigurării hranei populaţiei, scop în care este vizată în principal, susţinerea
pe de o parte a fabricaţiei de tractoare, a celei de îngrăşăminte chimice iar pe de altă parte,
a industriei alimentare;
• necesitatea asigurării stării de sănătate a populaţiei, caz în care se urmăreşte susţinerea
industriei de medicamente;
• sprijinirea unor segmente din activitatea industrială legate de reabilitarea
infrastructurii şi a dotărilor necesare (utilaje, mijloace de transport etc.);
• susţinerea creşterii volumului şi a eficienţei exportului.
Implementarea prevederilor politicii industriale. Complexitatea procesului de implementare
a politicii industriale necesită o abordare perseverentă şi responsabilă care să vizeze în principal
trei planuri: perfecţionarea cadrului instituţional de gestionare/monitorizare; elaborarea
unui calendar de măsuri şi acţiuni, care să pună în practică prevederile politicii
industriale; etapizarea pe termen mediu a acestor măsuri şi acţiuni. Implementarea
etapizată a politicii industriale ar fi coordonată de Grupul Interministerial constituit în acest
77 Pentru detalii vezi: Politica industrială a României şi Planului de acţiune., Min. Industriei şi Comerţului, 2002.
85
scop prin Hotărâre de Guvern şi urmând a fi realizată conform Planului de Acţiune elaborat în
acest scop, cu posibilitatea derulării simultane a unor acţiuni din etape diferite:
• implementarea prevederilor Politicii Industriale a fost realizată în două etape (2002-2003
şi 2003-2004), fără o delimitare strictă între ele, existând posibilitatea derulării simultane
a unor acţiuni din etape diferite;
• priorităţile majore pe termen scurt pe care se vor concentra acţiunile au fost:
➢ accelerarea ajustării structurale prin: continuarea restructurării sectorului
industrial de stat, inclusiv prin închiderea de capacităţi neviabile şi prin accelerarea
privatizării în condiţiile dezvoltării mediului concurenţial ;
➢ îmbunătăţirea permanentă a mediului de afaceri, ca factor stimulativ pentru
dezvoltarea economiei româneşti;
➢ atragerea unui volum cât mai mare de investiţii străine.
• fiecare membru a Grupului interministerial a condus o subgrupă de lucru formată din
experţi cu atribuţii executive. În plus, pentru implementarea prevederilor Politicii
Industriale şi realizarea măsurilor din Planul de Acţiune, s-a avut în vedere şi derularea
unui proiect de Înfrăţire Instituţională cu Departamentul de Comerţ şi Industrie (DTI) din
Marea Britanie, în perioada 2002-2003.
Dincolo de punctele tari ale acestei Politici Industriale, redactată în anul 2002, nu trebuie să
omitem faptul că suferă de nerealism în unele puncte importante, iar implementarea sa în
economia reală este mult deficitară dacă nu chiar imposibilă faţă de festivismul de la momentul
adoptării sale.
6.2.4 Lansarea primului raport de ţară asupra obiectivelor de dezvoltare ale mileniului
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) constituie componenta principală a

Declaraţiei Mileniului, adoptată în septembrie 2000, la Summit-ului Mileniului, de 191 de ţări,
printre care şi România. Declaraţia Mileniului este unica agendă globală în domeniul dezvoltării
asupra căreia există un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii. Prin adoptarea
de către fiecare ţară a unor ţinte corelate ODM, specifice contextului naţional, s-a constituit un
mecanism de monitorizare a progresului la scară naţională, regională şi globală.
La începutul anului 2004 a avut loc lansarea primului Raport de ţară asupra „Obiectivelor de
Dezvoltare ale Mileniului”, elaborat de Guvernul României în colaborare cu PNUD în
România. Acesta raport a stabilit un set de opt obiective de dezvoltare specifice şi anume:
• Obiectivul 1: Reducerea sărăciei severe;
• Obiectivul 2: Creşterea ratei de absolvire în învăţământul obligatoriu;
• Obiectivul 3: Promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor;
• Obiectivul 4: Reducerea mortalităţii infantile;
• Obiectivul 5: Îmbunătăţirea sănătăţii materne;
• Obiectivul 6: Combaterea HIV/SIDA şi a tuberculozei;
• Obiectivul 7: Asigurarea durabilităţii mediului;
• Obiectivul 8: Dezvoltarea comunicaţiilor şi a societăţii informaţionale.
Totodată, Raportul stabileşte 21 de ţinte, majoritatea cantitative, care vor permite monitorizarea
progresului către atingerea celor opt obiective:
• Ţinta 1: Înjumătăţirea, între 2002 şi 2009, a ratei sărăciei severe;
86
• Ţinta 2: Înjumătăţirea deficitului de consum al populaţiei sărace sever până în 2009, în

comparaţie cu 2002, şi reducerea polarizării sociale;
• Ţinta 3: Creşterea gradului de ocupare a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani;
• Ţinta 4: Susţinerea producătorilor şi procesatorilor agricoli;
• Ţinta 5: Reducerea semnificativă a incidenţei taliei mici la copii, între 2001 şi 2015, mai
ales în mediul rural;
• Ţinta 6: Asigurarea ca, până în 2012, copiii din mediul rural să finalizeze ciclul complet
de învăţământ primar şi gimnazial, în proporţie de cel puţin 95%;
• Ţinta 7: Creşterea ratei alfabetizării populaţiei rome;
• Ţinta 8: Creşterea gradului de ocupare a populaţiei de sex feminin;
• Ţinta 9: Înjumătăţirea, între 2002 şi 2015, a ratei mortalităţii la copii cu vârsta cuprinsă
între 1 şi 4 ani;
• Ţinta 10: Reducerea cu 40%, între 2002 şi 2015, a mortalităţii infantile;
• Ţinta 11: Eliminarea rujeolei până în 2007;
• Ţinta 12: Reducerea la jumătate, între anii 2001 şi 2009, a ratei mortalităţii materne;
• Ţinta 13: Menţinerea incidenţei HIV/SIDA în 2007 la nivelul celei din 2002;
• Ţinta 14: Stoparea creşterii, în 2005, şi începutul regresiei incidenţei tuberculozei;
• Ţinta 15: Asigurarea accesului la medicamente esenţiale, la preţuri accesibile;
• Ţinta 16: Creşterea gradului de împădurire, de la 27% la 35% din suprafaţa ţării, până în
2040;
• Ţinta 17: Creşterea proporţiei ariilor protejate, de la 2,56% din suprafaţă în 1990, la 10%
în anul 2015;
• Ţinta 18: Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;
• Ţinta 19: Dublarea, până în anul 2015, a procentului persoanelor care au acces la apă
potabilă;
• Ţinta 20: Dublarea numărului de abonaţi la telefonia fixă între 2001 şi 2015;
• Ţinta 21: Creşterea numărului de calculatoare cu o rată de cel puţin 20% anual.
Se apreciază că aceste ţinte foarte diverse vor asigura focalizarea atenţiei factorilor de decizie
asupra unor direcţii de dezvoltare precise şi vor contribui la o coordonare mai eficientă a
politicilor economice şi sociale.
87
6.2.5 Revizuirea SNDD şi elaborarea Strategiei de Dezvoltare Durabilă a României

«ORIZONT 2025»
În conformitate cu angajamentele asumate la Johanesburg în anul 2002, la sfârşitul lunii

noiembrie 2003 a fost lansat un nou set de activităţi de susţinere a procesului SNDD, promovat
şi condus de Preşedinţia României cu sprijinul PNUD. Acest proiect şi-a concentrat resursele
pentru organizarea unei serii de sesiuni de formare şi seminarii de popularizare în domeniul
elementelor cheie ale dezvoltării durabile, având ca ţintă principalii participanţi în elaborarea
procesului SNDD şi grupurile de lucru. Scopul acestei iniţiative a fost de a ajuta la structurarea
dezbaterilor în maniera evidenţierii unei dezvoltări viitoare şi a direcţiilor strategice pe care
România va trebui să le urmeze în anii care vor veni. În acest sens s-a avut în vedere redactarea
Strategiei78 de Dezvoltare Durabilă a României «ORIZONT 2025».
Principalii parteneri. Acest nou exerciţiu a fost organizat în cooperare de către:
• CODECS – a organizat o campanie specializată în promovare şi formare;
• Institutul Naţional de Cercetări Economice din cadrul Academiei Române – a
furnizat suportul ştiinţific şi tehnic în cadrul fiecărui grup de lucru tematic.
Astfel, în anul 2003, s-a constituit Comisia Naţională permanentă de elaborare a Strategiei de
dezvoltare durabilă a României – Orizont 2025, la baza activităţii căreia se află exprimarea
liberei opinii, promovarea consensului şi asigurarea caracterului deschis al proiectelor,
studiilor şi strategiilor discutate. Membrii Comisiei au fost reprezentanţi atât ai mediului
public, academic, privat, ai societăţii civile, cât şi a cultelor, ai organizaţiilor
neguvernamentale sau al medaliaţilor cu aur la olimpiadele internaţionale de matematică,
fizică, chimie şi informatică. În elaborarea propriilor lucrări Comisia a luat în considerare
prevederile programelor, strategiilor şi planurilor de acţiuni convenite cu organismele
internaţionale: Comisia Europeană, NATO, Fondul Monetar Internaţional, Banca
Mondială, iar elaborarea strategiilor se realizează, după caz, în colaborare cu experţi ai
acestora. Comisia a fost condusă de Preşedintele României, de primul-ministru al
României şi guvernatorul Băncii Naţionale în calitate de covicepreşedinţi.
Seminariile s-au concentrat pe temele SNDD şi rezultatele sunt disponibile în rapoarte finale
tematice, urmând a se coagula într-un raport final. Astfel, au fost organizate zece ateliere de
lucru, desfăşurate în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române
(vezi Anexa 6).
Scopul exerciţiului a constat în atingerea următoarelor obiective:
• Construirea scenariilor posibile pentru dezvoltarea viitoare a României, prin examinarea
viitorului, într-un mediu nepartizan.
• Identificarea unui set de indicatori relevanţi ai dezvoltării durabile, care să poată fi
măsuraţi printr-un sistem specific de urmărire, pe un interval de 15-25 de ani.
• Promovarea identificării obiectivelor pentru direcţiile strategice de urmat, pentru a ajuta
România să câştige şi să îşi dezvolte o latură competitivă în următorii 15-25 de ani.
• Coordonarea unui proces menit să ajute participanţii să dobândească rezultate importante
în domeniul previziunii şi gândirii strategice, privitor la SNDD.
Principalele rezultate ale grupurilor de lucru tematice au constat în:
78 Vechea SNDD avea ca orizont anul 2020.
88
• efectuarea analizelor SWOT;

• identificarea elementelor de viziune/ţinte/obiective;
• analiza riscurilor pe care obiectivele propuse le implică;
• efectuarea de scenarii pe termen lung (cele mai favorabile/cele mai puţin favorabile);
• crearea unui sistem de indicatori de dezvoltare durabilă care să permită monitorizarea
gradului de implementare şi a eficienţei SNDD.
Pe 21 şi 22 iunie 2004, exerciţiul a fost discutat în cadrul unui seminar, în care au fost
evidenţiate şi corelate între ele rezultatele obţinute în studiile elaborate pentru dezbatere (Anexa
7).
La începutul lunii septembrie 2004, a fost elaborat un ghid care încorporează pe de o parte atât
conţinutul cât şi rezultatele procesului, şi pe de altă parte aspecte metodologice privind procesul
de formulare al SNDD.
Cu toate că s-a ajuns la un portofoliu de proiecte prioritare majore, rezultate ca urmare
a analizei şi strategiei privind dezvoltarea pe termen mediu şi lung, procesul stagnează de
la sfârşitul anului 2004.
89
SECŢIUNEA II. Reciclarea

Materialelor
90
7. PRINCIPII ŞI OBIECTIVE ÎN DOMENIUL RECICLĂRII

Reciclarea deşeurilor este în prezent un domeniu important în cadrul societăţii moderne şi, aşa
cum s-a arătat, face parte intrinsecă din strategia dezvoltării durabile.
În ţările industrializate, cu o populaţie numeroasă şi care înregistrează standarde înalte de viaţă,
există un conflict serios între obiectivul de a produce şi consuma mai multe bunuri şi acela al
reciclării deşeurilor, care să ţină cont de mediul ambiant.
În ultima perioadă s-a înregistrat o creştere puternică a cererii pentru tehnologii şi metode
avansate de tratare a deşeurilor, iar pe piaţă se află un număr mare de astfel de tehnologii.
7.1 Principii şi obiective politice
Într-o economie naţională fluxul de materiale este în primul rând determinat de mecanismul
politico-economic şi de aceea factorul tehnic (care se bazează pe argumente ştiinţifico-tehnice)
are o importanţă mai scăzută pentru gestionarea deşeurilor. Pe locul întâi nu se află întrebări de
genul dacă sau cum să se depoziteze sau să se incinereze deşeurile, ci persistă întrebarea
referitoare la valoarea şi la funcţia unui anumit material.
Cu alte cuvinte, decizia conform căreia un produs să fie aruncat sau nu şi să fie considerat drept
un deşeu, nu depinde în primul rând de modul în care poate fi eliminat, ci de ,,opinia subiectivă
a consumatorului” conform căreia un produs nu mai prezintă nici o valoare pentru el. De aceea
este important ca înainte de a se schiţa principiile privind gestionarea deşeurilor, trebuie
neapărat să fie stabilite principiile politice (cu sensul de ,,reguli de conduită”) şi principiile
economice.
Se pot menţiona cinci principii politice care stau la baza gestionării deşeurilor..
I) Principiului protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului.
Înainte de toate există cerinţa de a asigura, atât în prezent cât şi în viitor, ca mediul ambiant şi
populaţia nu sunt afectaţi de politica privind eliminarea deşeurilor. Sănătatea şi calitatea
mediului reprezintă elemente de importanţă majoră în politica de depozitare a deşeurilor, fapt
care implică şi cheltuieli care să susţină aceste principii. În conformitate cu principiul
anticipării, trebuie să fie adoptate măsuri înainte ca populaţia sau mediul să aibă de suferit.
II) Toate sistemele de eliminare a deşeurilor trebuie să fie compatibile cu mediul
ambiant.
Nu este suficient ca firmele din sectorul gestionării deşeurilor să-şi revizuiască politica privind
impactul asupra mediului. Produsele trebuie, de asemenea, proiectate astfel încât atunci când
ajung în situaţia de a fi eliminate79, impactul asupra mediului să fie minim.
Sistemul de eliminare a deşeurilor reprezintă o combinaţie de operaţiuni (de exemplu,
incinerarea şi tratarea reziduurilor) care trebuie optimizată astfel încât din materialele iniţiale
79Eliminare a deşeurilor municipale în Elveţia se face preponderent prin incinerare cu recuperarea energiei. Intr-un
astfel de caz, nu este nevoie numai de reglementări privind procesul incinerării şi emisiile de gaze, dar şi de
reglementări privind criteriile de calitate pentru zgură şi cenuşă în scopul alegerii tipului de depozit în care acestea
vor fi eliminate final.
91
să fie obţinute alte grupe de materiale care pot fi reutilizate sau depozitate, iar compuşi eliminaţi
în mediu sunt compatibili cu acesta.
III) Potrivit principiului subsidiarităţii, autorităţile locale sunt responsabile de
realizarea planului de gestionare a deşeurilor municipale care să ţină cont de
nivelul de generare a acestora şi de dezvoltarea regională.
Calitatea şi cantitatea deşeurilor, modul de transport al acestora şi capacitatea de depozitare
poate varia considerabil de la o regiune la alta. Din acest motiv nu poate exista un sistem general
valabil de eliminare a deşeurilor. De exemplu, un oraş industrial are nevoi diferite faţă de o
regiune turistică sau una rurală.
De altfel, un rol important în luarea deciziilor privind gestionarea deşeurilor ţine de posibilitatea
de a vinde materialele reciclate, energia produsă şi instalaţiile disponibile pentru procesarea
deşeurilor. Acest principiu nu răspunde la întrebarea dacă deşeurile urbane ar trebui incinerate
sau depozitate, dar în schimb stabileşte criterii conduc la stabilirea sistemelor de gestionare în
cazuri particulare.
IV) Dimensiunea şi localizarea capacităţilor de depozitare-eliminare a deşeurilor
trebuie incluse în cadrul planificării regionale.
În România, aceste obiective sunt prevăzute în strategia referitoare la gestionarea deşeurilor sub
forma responsabilităţii autorităţilor locale şi judeţene privind stabilirea capacităţilor şi
amplasamentelor depozitelor de deşeuri şi a altor instalaţii de tratare a deşeurilor. Cu toate
acestea, planificarea şi amenajarea teritoriului, ca instrument principal în armonizarea utilizării
terenurilor, ar trebui să dedice mai multă atenţie problemei amplasării depozitelor de deşeuri.
V) Autoritatea publică centrală are un rol secundar în reciclarea deşeurilor.
Rolul limitat al autorităţilor publice centrale rezultă din aplicarea sistematică a principiului
cauzalităţii precum şi a principiului poluatorul plăteşte care ar trebui să se regăsească în
politicile economice.
7.2 Principii şi obiective ştiinţifico-tehnice
I) Sistemul de eliminare a deşeurilor ar trebui să genereze numai două grupe de substanţe:

acele substanţe care pot fi reciclate şi cele care sunt potrivite pentru depozitare.
O substanţă poate fi reciclată când există o tehnologie adecvată şi există cerere pentru produsul
final rezultat în urma reciclării. Ideea de bază este cea conform căreia orice proces de reciclare
generează nu numai materii reutilizabile ci şi reziduuri care trebuie eliminate într-un depozit
de deşeuri.
Un deşeu poate fi depozitat atunci când poate fi uşor neutralizat sau atunci când pe termen lung
(sute de ani) elimină în mediu (aer, apă, sol) doar substanţe care nu prezintă efecte dăunătoare.
La locul final de depozitare substanţele eliminate în mediu sunt compatibile cu acesta şi nu mai
este necesar un tratament viitor. Numai deşeurile solide pot fi depozitate în depozitele de
deşeuri.
În unele cazuri, este necesară existenţa unor zone de stocare a deşeurilor înainte ca acestea să
fie transportate la depozitarea finală Aceste zone aparţin firmelor care generează deşeurile sau
autorităţilor publice iar acolo deşeurile pot fi păstrate pentru o anumită perioadă de timp înaintea
tratării, valorificării sau depozitării finale. Această măsură poate preveni o stocare neadecvată
a deşeurilor atunci când apar diferite probleme ca opriri ale instalaţiilor, accidente,
supraîncărcări.
92
II). Metodele de tratare a deşeurilor trebuie alese astfel încât să nu fie generate substanţe
periculoase pentru mediu.
• anumite elemente (ca metalele grele - cupru, zinc, cadmiu, mercur, plumbul - şi halogenii
etc.) se regăsesc în compoziţia multor bunuri de consum şi apar în cantităţi apreciabile în
deşeuri. Dacă acestea se concentrează la tratarea deşeurilor cu ajutorul unor procese fizice
corespunzătoare (ex: distilare, condensare) sau chimice (ex: precipitare), atunci este
necesar un loc de depozitare finală de mărime redusă care realizează o izolare avansată a
deşeurilor (ex: depozite subterane sau depozite situate la nivelul solului izolate
suplimentar, în ambele cazuri existând un nivel foarte redus de contact cu apa).
• o a doua grupă de substanţe (elemente ca fier, aluminiu şi săruri alcaline, silicaţi şi
compuşi organici de natură vegetală şi animală) pot fi identificate în cea mai mare parte a
deşeurilor.
III) Substanţele organice nu trebuie eliminate prin depozitare
Microorganismele se pot adapta uşor şi pot folosi apoi diferiţii compuşi organici drept sursă de
energie şi hrană. Acest lucru este valabil nu numai în cazul substanţelor organice naturale (ex:
deşeuri vegetale şi/sau animale), ci şi al multor compuşi xenobiotici (de sinteză artificială, care
nu se găsesc în natură). Astfel, orice locaţie de depozitare a deşeurilor care conţine astfel de
grupe de substanţe, în contact cu apa capătă potenţial bioactiv, formând produse gazoase sau
solubile în levigat dificil de anticipat. De aceea, dacă aceste deşeuri nu pot fi reciclate,
substanţele organice xenobiotice trebuie transformate în materii minerale (prin incinerare).
Compuşii organici naturali trebuie reciclaţi sau valorificaţi (obţinerea de compost sau de
biogaz).
IV) Pentru depozitarea finală trebuie folosite cu prioritate locaţii de tip monosubstanţă
Depozitele de deşeuri de tip monosubstanţă oferă o siguranţă crescută şi potenţial mai mare de
resurse pentru generaţiile viitoare. Orice amestec de deşeuri, ceea ce înseamnă o diluare a
grupurilor de substanţe, înseamnă un consum mai mare de energie necesară în viitor tratării
corespunzătoare a acestora. Amestecarea deşeurilor conduce, de asemenea, la creşterea
posibilităţii apariţiei unor reacţii imprevizibile între acestea.
Siguranţa locurilor de depozitare depinde în primul rând şi cel mai mult de proprietăţile şi
cantităţile de deşeuri depozitate (Tabelul 7.1).
Chiar prin utilizarea celor mai bune tehnologii de tratare, emisiile de poluanţi din locurile de
depozitare aflate deasupra solului pot atinge concentraţii însemnate. Dacă au fost depozitate
cantităţi mari de deşeuri cu conţinut de metale grele, chiar şi cea mai mică inundaţie poate
produce solubilizarea unei cantităţi importante de metale grele generând modificări majore în
ecosistem80.
Este important de ştiut cât va dura fluxul de deşeuri, de vreme ce această perioadă poate fi
folosită pentru estimarea cantităţii totale depozitate şi a locaţiilor de depozitare finală a
deşeurilor.
În condiţiile actualei rate de consum a resurselor naturale, zăcămintele existente de minereuri
vor fi epuizate în 50-400 de ani, în funcţie de minereu. Este de presupus că în ultimii 20-40 de
ani cantitatea de metale eliminate în depozitele deşeurile municipale a fost constantă. Aceasta
80 De exemplu, în Elveţia sunt depozitate anual aproximativ 3.500 t zinc, 1.000 t cupru şi 30 t cadmiu.
93
înseamnă că în câteva sute de ani cantitatea de metale depozitate în depozitele de deşeuri va fi

de 10-20 de ori mai mare decât cea actuală.
Tabelul 7.1. Modalităţi de reciclare a unor deşeuri urbane (exemple)

Grupa de
Sursa Tratamentul Produsul Piaţa Emisii în mediu
deşeuri
Deşeuri Colectare Compostare Compost Horticultură • Gaze
vegetale şi separată
animale
Levigat Depozitul de Staţie de epurare a Namoluri Agricultură • Apă epurată
deşeuri levigatului de la • Reziduuri de la
municipale sau epurarea epurarea apei
(nepericuloase) Staţie de epurare a apei
apelor uzate
orăşeneşti
Incinerare Energie Încălzirea • Cenuşă
termică locuinţelor • Reziduuri de la
purificarea gazelor şi
Colectarea apelor uzate
Deşeuri
deşeurilor • Ape epurate
municipale
municipale • Gaze purificate
Depozite de deşeuri Biogaz Energie • Nămol
municipale
(nepericuloase)
Nămoluri Staţie de Deshidratare şi Ciment Materiale de • Gaze purificate
de la epurare a coincinerare în construcţii
epurarea apelor uzate cuptoarele de
apelor orăşeneşti ciment
uzate
Sursa: Estimările autorului
94
Figura 7-1. Fluxul de materiale într-un sistem de incinerare a deşeurilor
Aer
L
Gaz purificat
G
Cenuşă tratată Depozit de deşeuri periculoase
Cenuşă A
A
Incinerare
Saramură A Ape
A deversate
G
Reziduuri
provenite din Reziduuri Depozit de deşeuri nepericuloase
purificarea A
A inactive/inerte
gazelor
L – poluanţi eliminaţi în conformitate cu legislaţia privind controlul calității aerului. Generează noi deşeuri care trebuie depozitate.
G – poluanţi reţinuţi în conformitate cu legislaţia privind controlul poluării apelor. Generează noi deşeuri care trebuie depozitate.
A – procesul de tratare
95
7.3 Principii şi obiective economice
I) Subvenţionarea
Autorităţile publice nu trebuie să subvenţioneze sistemele proprii sau private de depozitare
şi/sau reciclare a deşeurilor. Trebuie aplicat Principiul Poluatorul81- Beneficiarul82 Plăteşte
în cadrul Parteneriatelor Publice-Private.
Se pot admite excepţii în următoarele cazuri:
• datorită dificultăţii controlului şi implementării sunt periclitate drepturi legale
importante (în ceea ce priveşte sănătatea, calitatea mediului);
• datorită unor considerente de natură politică sau financiară, nici o organizaţie nu îşi va
asuma responsabilitatea pentru construirea şi exploatarea instalaţiilor necesare într-o
anumită regiune. În acest caz, autorităţile publice trebuie să acorde finanţare pentru
studii preliminare, evaluarea impactului asupra mediului etc. înainte ca o organizaţie
privată să înceapă activităţi în acest domeniu;
• dacă colectarea/depozitarea/reciclarea unor anumite categorii de deşeuri (de ex.
deşeurile speciale) trebuie realizată la nivel inter-regional sau chiar naţional. În acest
caz, o injecţie masivă de capital iniţial este necesară din partea autorităţilor. În această
situaţie, principiul cauzalităţii nu este încălcat dacă durata acestui ajutor este limitată
şi dacă se specifică o dată pentru eliminarea subvenţiei. Cu alte cuvinte, trebuie
stabilite condiţiile şi limitele pentru acest tip de ajutor.
Ajutorul iniţial pentru o firmă reciclatoare ar trebui să fie una dintre excepţiile de la
principiul I „nici un fel de subvenţii” (de exemplu, acceptarea unei calităţi inferioare a
materialelor reciclate), astfel încât acesta să permită introducerea unor metode şi tehnologii
ecologice. În orice caz, sprijinul permanent al autorităţilor statului trebuie să fie limitat la:
• elaborarea unor documente detaliate referitoare la reciclare şi reţelele de valorificare
la nivel local şi regional;
• acordarea de sprijin pentru sistemul de colectare prin înfiinţarea unor puncte care să
colecteze gratuit diferitele categorii de materiale reciclabile.
Orice alt sprijin public ar duce foarte probabil la distorsionarea concurenţei. Taxarea energiei
şi a resurselor pentru a genera metode mai economice de utilizare a materialelor nu a câştigat
încă suficientă atenţie în lume, iar taxarea stimulatoare individuală a diferitelor categorii de
materiale nu a fost nici ea acceptată. În orice caz, „sistemul depozit” care a fost introdus doar
pentru anumite ambalaje, poate fi extins şi la alte tipuri de deşeuri (anvelope) şi eficientizat.
81 Principiul poluatorul plăteşte. Acest principiu exprimă faptul că orice persoană juridică sau fizică, care
pricinuieşte daune mediului, este răspunzătoare să plătească preţul stabilit la costul total al remedierii
prejudiciului. (A se nota că atunci când mediul este folosit ca “furnizor” al serviciilor de asimilare sau dispersie
a poluării, principiile poluatorul-plăteşte şi beneficiarul-plăteşte sunt identice.).
82Principiul beneficiarul plăteşte. Acest principiu exprimă faptul că orice utilizator al unui serviciu (de obicei
asigurat public) trebuie să plătească preţul stabilit pe baza costul total al serviciului respectiv.
96
Pe termen mediu şi lung autorităţile publice trebuie să încurajeze în mod activ activităţile de
cercetare-dezvoltare, astfel încât să se îmbunătăţească condiţiile pentru reciclare,
II) Tarifele
Pentru prelucrarea deşeurilor până la depozitarea finală şi/sau reciclare tarifele trebuie
calculate în funcţie de costuri şi riscuri. Se impune calcularea tarifelor prin aplicarea
principiului recuperării costului83 total (costul investiţiei şi al finanţării (dobânzi,
penalităţi etc.), costurile curente, incluzând amortizarea, costurile de închidere şi dezafectare
etc.).
Deoarece consecinţele ecologice ale prelucrării şi depozitării finale a deşeurilor nu sunt
cunoscute în întregime în prezent, tarifele de depozitare trebuie să fie suficient de mari pentru
constituirea unor rezerve pentru finanţarea adoptării unor potenţiale măsuri de siguranţă în
viitor. Rezervele sau fondurile acumulate în timp vor varia în funcţie de categoria de deşeuri
şi metoda de prelucrare.
Din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, riscul impactului negativ asupra mediului scade
atunci când deşeurile care urmează să fie prelucrate sunt mai clar identificate (pe baza unor
criterii chimice şi fizice) şi sunt mai puţin eterogene.
III) Tarife diferenţiate
În cadrul fiecărei categorii de deşeuri trebuie aplicată o scală de tarife, proporţionale cu
cantitatea şi gradul de pericol prezentat de deşeuri.
Sistemul de tarifare uniform pe gospodărie pentru deşeurile municipale nu constituie o
soluţie corectă conform principiului cauzalităţii şi nu oferă nici un stimulent financiar84
pentru reducerea cantităţii de deşeuri. Aspectele de natură tehnică şi organizatorică ale
acestei probleme nu au fost soluţionate într-un mod satisfăcător în toate cazurile. În orice
caz, introducerea cu succes a metodelor de tarifare diferenţiată duce la îmbunătăţiri pe
această linie. Experienţa înregistrată cu sisteme similare în domeniul consumului de energie
(facturi individualizate de energie termică) demonstrează că în domeniul economisirii
energiei poate fi repurtat un succes considerabil şi, în termeni globali, vor fi realizate
economii substanţiale.
IV) Taxarea şi impozitarea la momentul iniţial
Taxele pe generarea deşeurilor trebuie percepute în general în momentul producerii
bunurilor, care vor genera viitoarele deşeuri.
Conform acestui principiu, se evită semnalele false în privinţa preţurilor pe pieţele
individuale şi pe segmentele de piaţă care urmează în circuitul comercial. Şi aici apar
inadvertenţe în ceea ce priveşte circulaţia informaţiilor. De exemplu, la ce nivel şi cum
trebuie percepută taxa pe colectarea/depozitarea deşeurilor în cazul unor bunuri cu o înaltă
complexitate tehnologică precum autoturismele? În situaţia autoturismelor private,
83 Stabilirea preţului/tarifului pentru acoperirea totală a costurilor; o strategie de stabilire a preţului/tarifului care
urmăreşte ca preţul plătit să acopere toate costurile asumate de societate în furnizarea produsului/serviciului la
consumator. Acesta include costurile de producţie, distribuţie şi comercializare, costurile cu protecţia mediului
şi costurile administrative ale autorităţilor dar nu este limitat la acestea.
84De exemplu, un cetăţean care foloseşte deşeurile vegetale pentru obţinerea compostului, separă cu atenţie
deşeurile din sticlă de cele din hârtie şi manifestă un comportament economic în legătură cu ambalajele; el va
realiza o reducere a cantităţii de deşeuri generate cu circa 50%. În prezent, acest tip de cetăţean nu este
recompensat în nici un fel.
97
cumpărătorului (importatorului) ar putea să-i fie percepută o taxă proporţională cu greutatea

autoturismului, pe baza costului de colectare/depozitare a deşeurilor reciclabile/nereciclabile
de la staţiile de casare a acestora. Un asemenea sistem de taxare este mai dificil de adoptat
dacă există diferenţe semnificative între diferitele tipuri de autoturisme în ceea ce priveşte
proporţia dintre materialele reciclabile şi cele nereciclabile (în funcţie de situaţie, ea va fi
raportul dintre fier şi masele plastice). Diferenţele referitoare la taxe vor fi chiar mai mari
dacă materialele plastice utilizate variază mult în ceea ce priveşte compoziţia (din punct de
vedere al costurilor viitoarei eliminări).
Acest exemplu simplu demonstrează faptul că, prin aplicarea constantă a principiului
cauzalităţii, costurile administrative pot să fie prea mari. Ceea ce înseamnă că în calcularea
generală a costurilor, taxa de depozitare poate fi stabilită la nivelul la care costurile
administrative sunt cele mai mici.
V) Protecţia mediului şi eficienţa economică
Deşeurile trebuie reciclate numai dacă în urma acestui proces şi a celui de fabricare a noilor
produse impactul asupra mediului este mai redus decât în cazul depozitării finale iar costurile
sunt mai mici decât utilizarea materiilor prime virgine. Reciclarea trebuie de asemenea să
demonstreze că este profitabilă din punct de vedere economic85, pe termen lung.
Astfel, reciclarea este preferată depozitării deşeurilor dacă îndeplineşte atât condiţii
economice, cât şi pe cele ecologice, care sunt de altfel la fel de importante.
Reciclarea va avea succes într-o economie de piaţă numai dacă este profitabilă din punct de
vedere economic (de exemplu, sticla, hârtia, bateriile uzate). Oricum, experienţa anterioară
din domeniul reciclării (de exemplu, hârtie, metal) demonstrează că profitabilitatea este
extrem de greu de realizat din mai multe motive:
• preţurile la materiile prime pot înregistra fluctuaţii considerabile;
• cerinţele de calitate se pot modifica atât de repede încât firma de reciclare poate deveni
incapabilă să se adapteze suficient de rapid (calitatea deşeurilor nu poate fi modificată
la fel de repede ca cea a materiilor prime).
7.4 Condiţionalităţi economice pentru reciclarea materialelor
Pentru ca reciclarea să fie durabilă din punct de vedere al protecţiei mediului, trebuie
aplicate principiile poluatorul-plăteşte şi utilizatorul-plăteşte. Amândouă principiile implică
stabilirea preţului de tranzacţie la costul total, ceea ce înseamnă că, poluatorii (sau cei care
degradează mediul, în general) plătesc costul total al pagubelor pe care le cauzează, şi că
producătorii de deşeuri plătesc costul total al depozitării sau eliminării acestora.
Pentru ca reciclarea să fie economică, costul social net al deşeurilor ce pot fi reciclate
trebuie să fie mai mic decât costul social net al materiilor prime “virgine”. Aici,
adjectivele „social net” indică faptul că trebuie să luăm în considerare, în calculul luării
85Eficienţa economică; exprimă faptul că se urmăreşte atingerea unui nivel dat al beneficiilor la un cost minim,
sau echivalent, realizarea unui beneficiu maxim pentru un cost dat.
98
deciziei de a recicla sau nu, faptul că eliminarea deşeurilor/reziduurilor este costisitoare

(Celiminare-deşeuri).
Deseori aceste deşeuri/resturi cauzează probleme de poluare a mediului ceea ce implică
costuri suplimentare de prevenire a poluării (Cprevenire poluare_mediu).
De asemenea costul mineritului sau/şi al extragerii materiilor prime noi (virgine) (Cmaterii-
prime-virgin) este în creştere, în special acolo unde este luată în considerare degradarea mediului,
deseori asociată cu aceste activităţi, (Cdegrad-mediu-extragere (minerit)).
De aceea, reciclarea este economică numai dacă are loc inegalitatea:
RECICLARE (utilizarea de UTILIZAREA DE MATERII PRIME

materiale reciclabile) VIRGINE
Cmateriale reciclabile + Cmaterii-prime-virgine +

Cdegrad-mediu-extragere (minerit) +
Celiminare-deşeuri + < Celiminare-deşeuri + Cprevenire
Cprevenire poluare_mediu poluare_mediu
În cazul în care costurile de eliminare a deşeurilor şi cele privind prevenirea poluării sunt
aproximativ egale în cele două situaţii, atunci condiţia devine:
RECICLARE (utilizarea de UTILIZAREA DE MATERII PRIME

materiale reciclabile) VIRGINE
Cmaterii-prime-virgine +
Cmateriale reciclabile < Cdegrad-mediu-extragere (minerit)
Condiţia de mai sus arată că reciclarea este rentabilă economic doar dacă materialele
reciclabile au un cost mai mic decât cel al materiilor prime virgine (plus costul
degradării mediului) în condiţiile în care utilizarea acestora nu implică modificarea
tehnologiei sau a calității produsului.
Pentru ca reciclarea să fie durabilă din punct de vedere al protecţiei mediului şi al eficienţei
economice, nu este nevoie să fie promovată o lege a reciclării. Dimpotrivă, trebuie să ne
întrebăm atunci de ce, dacă există un avantaj economic, agenţii economici (includem aici şi
gospodăriile individuale) nu folosesc materiale reciclabile fără a fi constrânşi? Sau altfel
spus: de ce nu apar spontan pieţe ale reciclării dacă există avantaje aparente prin utilizarea
materialelor reciclabile? Sunt două răspunsuri la această întrebare.
Primul răspuns are în vedere costurile de eliminare şi de prevenire a poluării (Celiminare-
deşeuri şi Cprevenire poluare_mediu); aceste costuri nu sunt plătite de către producător sau
consumator. Din punctul de vedere al procesului de decizie al agentului economic acestea
sunt costuri sociale „externe” şi de multe ori nu sunt plătite. Mai mult decât atât, în cazul în
care costul de eliminare (Celiminare-deşeuri) nu include toate componentele (nu ţine seama de
reglementările din domeniul protecţiei mediului) sau serviciile de gestiune a deşeurilor,
atunci apare subvenţionarea indirectă a activităţii care generează deşeuri.
Al doilea răspuns ţine de crearea reţelei de reciclare; în aproape toate cazurile există un cost
99
fix foarte mare pentru instalarea unei reţele de reciclare, care cuprinde sortare, colectare,
transport-distribuire şi, câteodată, pre-procesare. De aceea, este adesea necesară o experienţă
acumulată la o scară minimă de operare înainte ca o astfel de activitate să devină profitabilă.
Aceste consideraţii fac necesară abordarea complexă a reciclării (reprezentată de
componenta Cmateriale reciclabile) care trebuie să fie strâns integrată cu legile de gestiune a
deşeurilor (care guvernează componenta Celiminare deşeuri) şi cu legile protecţiei mediului (care
guvernează componentele Cdegrad-mediu-extragere (minerit) şi Cprevenire poluare_mediu).
De aceea este important să se trateze întreaga „ecuaţie” în ansamblul ei şi nu doar o
treime a ecuaţiei care se referă la reciclare.
Toate aceasta ne duc la o concluzie generală:
Reciclarea depinde şi trebuie să fie corelată cu legea mediului şi cu legile privind
gestiunea deşeurilor.
Dacă pornim de la premisa conform căreia acţiunile unei politici de reciclare ar trebui să
ducă la măsuri specifice (care vor produce primele rezultate într-un termen scurt -adică în 3-
5 ani- dar vor înregistra un efect maxim în 10-15 ani) atunci trebuie să se ţină seama de
următorii parametri:
• punctul de plecare este reprezentat de o economie de piaţă;
• proiectele de reciclare nu se bazează pe tehnici complet noi, ci numai pe acelea care
există deja;
• reglementările referitoare la protecţia mediului se vor aplica şi în următorii 5-15 ani;
• din punct de vedere politic, se creează cu greu instalaţii noi pentru gestionarea
deşeurilor. Locuitorii unei anumite zone au dorinţe care ţin de existenţa unor standarde
cât mai înalte din punct de vedere tehnic, nivele cât mai înalte de siguranţă privind
operaţiunile şi controale riguroase ale experţilor. Acest lucru va duce la o creştere
rapidă a costurilor de depozitare.
Instrumente de piaţă folosite pentru promovarea reciclării
În comunicatul său “Taxe şi Impozite de Mediu pe Piaţa Unică” (datat 26.03.1997) Comisia
UE încuraja evoluţia folosirii taxelor de mediu şi deschidea drumul pentru o politică de
mediu mult mai eficientă din punct de vedere al costurilor. Astfel de taxe pot fi un mod
potrivit de implementare a principiului „poluatorul plăteşte” prin includerea de costuri de
mediu în preţul bunurilor sau al serviciilor. Folosirea unor astfel de taxe ar putea induce
anumite conflicte cu alte aspecte ale politicii comunitare iar Statele Membre trebuie să se
asigure că taxele de mediu naţionale sunt implementate astfel încât să nu contravină
obligaţiilor impuse de Tratat mai ales în privinţa pieţei unice şi a politicilor privind
impozitele şi taxele.
Pentru a se asigura că reciclarea reprezintă o alternativă competitivă din punct de vedere al
costurilor la eliminarea deşeurilor prin depozitarea finală, de exemplu, costurile reale ale
eliminării deşeurilor trebuie să se reflecte în tariful solicitat pentru activitatea de colectare şi
eliminare. În prezent costurile depozitării deşeurilor nu reflectă costurile reale de protecţie a
mediului. De aceea, depozitele, fiind teoretic varianta cea mai ieftină, sunt adesea preferate
reciclării.
Costurile „reale” ale protecţiei mediului (la care s-ar raporta, de exemplu, taxele de
depozitare), trebuie să fie însă stabilite pentru tehnologii fezabile cu costuri rezonabile.
Teoretic ar putea fi puse la punct tehnologii care să separe avansat numai anumite tipuri de
deşeuri sau componente din deşeuri. Pe lângă costurile de investiţii şi operare ale unei astfel
100
de tehnologii, ar fi absolut necesară luarea în considerare şi a impactului pe care acestea îl

pot avea faţă de mediu şi a costurilor suplimentare care se vor adăuga la tratarea noilor
emisii, înregistrându-se astfel o creştere nejustificată a costurilor.
Achiziţiile publice reprezintă un instrument puternic pentru rezolvarea problemelor
referitoare la cererea de materiale şi deşeuri reciclabile, prin crearea de puncte de desfacere
pentru materialele reciclate şi prin imprimarea unui impuls major dezvoltării comerciale a
reciclării pe care piaţa singură nu ar putea să îl asigure. Mai multe state membre au dezvoltat
planuri de acţiune pentru achiziţii publice „verzi”. Promovarea reciclării este un scop ce
poate fi atins în astfel de planuri, cu orientare către creşterea conştientizării asupra
potenţialului şi calității materialelor reciclate şi cu intenţia de a evita discriminarea între
materialele noi şi cele reciclate. După cum s-a subliniat de către Comisie în comunicatul său
referitor la achiziţiile publice din 11 martie 1998, regimul existent oferă deja un număr de
posibilităţi de a lua în considerare probleme de mediu (cum ar fi reciclarea materialelor) în
procedurile de atribuire a contractelor. Autorităţile responsabile cu achiziţiile publice pot
încuraja firmele să adopte o abordare mai activă în ceea ce priveşte mediul prin încetarea
respingerii ofertelor de bunuri ce conţin componente recondiţionate sau materiale reciclate
în ciuda faptului că proprietăţile lor tehnice satisfac criteriile din documentele licitaţiei.
Astfel, autorităţile responsabile cu achiziţiile pot lua în considerare costurile reciclării în
decursul evaluării ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic. Este posibil
ca să apară clarificări privind condiţiile în care autorităţile responsabile cu achiziţionarea pot
lua în considerare aspecte de mediu în cadrul achiziţiilor publice.
101
8. PIAŢA RECICLĂRII
8.1 Participanţii la piaţa reciclării
Reciclarea materialelor se realizează pe o piaţă care are patru segmente (participanţi) (Figura
8-1); aceştia sunt:
1. producătorul (generatorul) este orice individ sau organizaţie care generează deşeuri
reciclabile;
2. operatorul local (colector local) acceptă deşeurile reciclabile de la producători sau de
la populaţie, le sortează şi le clasează;
3. transportatorul este cel care preia deşeurile de la locul de colectare sau direct de la
generator. În această lucrare transportatorul este apelat uneori sub titulatura de
colector. Acest termen nu este incorect şi poate provoca confuzie deoarece în multe
cazuri operatorul local este şi colector;
4. reciclatorul este cel ce procesează deşeurile reciclabile pentru un scop anume. Aceasta
implică o definiţie permisivă a reciclării care include folosirea deşeurilor atât în
producţia de noi materiale/produse (reprocesare, re-rafinare sau regenerare etc.) cât şi
ca sursă de combustibil. De exemplu, operatorii de re-rafinare sau regenerare rafinează
uleiurile uzate transformându-le în lubrifianţi şi, uneori, în păcură şi alte produse
similare. Operatorii de reprocesare tratează uleiurile uzate şi apoi le vând drept
combustibil. Operatorii de re-rafinare, reprocesare şi utilizatorii de uleiuri uzate
sunt toţi consideraţi reciclatori sau valorificatori.
Un colector86 local este considerat colector pasiv în timp ce un transportator este considerat
colector activ.
Nu toate deşeurile reciclabile trec prin amplasamentele acestor operatori. De exemplu,
anumiţi generatori (producători) importanţi au un singur transportator care le colectează. De
exemplu, benzinăriile şi atelierele auto care au dispozitive de colectare a uleiurilor uzate sunt
atât generatori cât şi colectori locali. De altfel, numeroşi reciclatori au propriile locuri de
colectare şi propriile vehicule de transport.
Reciclarea materialelor depinde, de cele mai multe ori, de caracteristicile fizico-chimice ale
acestora şi, de cele mai multe ori, de valoarea economică reziduală pe care acestea o mai au.
Din acest punct de vedere deşeurile reciclabile se pot clasifica în două categorii: deşeuri
cu valoare economică pozitivă şi deşeuri cu valoare economică negativă.
86În cadrul acestei lucrări, operatorii de colectare locală sunt numiţi colectori pasivi iar transportatorii sunt numiţi
colectori activi.
102
Figura 8-1: Participanţi pe piaţa reciclării materialelor
În cazul deşeurilor cu valoare economică pozitivă, cum ar fi deşeurile feroase şi neferoase,

87
hârtie. sticlă sau acumulatori auto uzaţi, costurile reciclării sunt mai mici decât veniturile
obţinute prin reciclare. De aceea, piaţa reciclării ia naştere fără intervenţia autorităţilor şi
funcţionează în bune condiţii cu reglementări minime. Această valoare economică pozitivă
apare ca urmare a reciclării deşeurilor în instalaţii de producţie deja existente, nefiind
necesară construirea unor instalaţii noi suplimentare.
În cazul deşeurilor cu valoare economică negativă, costurile reciclării (colectare,
transport, procesare) sunt mai mari decât veniturile obţinute prin reciclare (conţinutul
material sau energetic este mic pentru a justifica reciclarea pe baze pur economice). În
această categorie intră uleiurile lubrifiante uzate88, bateriile de unică folosinţă etc. Pentru
această categorie de deşeuri nu există nici un stimulent pentru reciclare. Din cauza
caracterului nociv atât pentru mediu cât şi pentru sănătatea oamenilor, autorităţile trebuie să
impună eliminarea deşeurilor cu valoare economică negativă. Pentru aceasta este nevoie de
politici şi instrumente adecvate care să facă funcţională o piaţă a reciclării şi pentru astfel de
deşeuri.
87 În cazul acumulatorilor uzaţi, doar plumbul este un deşeu cu valoare economică pozitivă. În mod normal un
acumulator auto trebuie privit ca un produs complex (electrozi, carcasă, soluţie de acid) care trebuie reciclat ca
atare şi nu recuperată numai componenta neferoasă.
88 Uleiurile de ungere reziduale provin, în general, de la toate categoriile de mecanisme cu componente mobile.
Automobilele reprezintă un segment separat de consumatori de uleiuri şi de generatori de deşeuri, un segment

important datorită numărului de vehicule, distribuţiei acestora şi dificultăţii colectării uleiurilor uzate. În contact
cu solul, uleiurile reziduale, la fel ca alte produse petroliere, degradează structura şi calitatea solului, făcându-l
disfuncţional (nefolositor). Cantităţi însemnate pot ajunge în apele subterane contaminându-le şi pe acestea.
Evacuat în apă sau ajuns acolo prin spălarea solului contaminat, uleiul rezidual împiedică dizolvarea oxigenului
în apă, poluează plajele, ţărmurile şi distrug vegetaţia. Prezenţa metalelor grele sub forma de aditivi (cum ar fi
bisulfatul de molibden) sau contactul cu suprafeţe metalice (nichel, plumb, titan etc.) al uleiurilor uzate reprezintă
un pericol pe termen lung pentru mediul înconjurător.
103
8.2 Factori care afectează oferta de materiale reciclabile
Eficienţa fazelor de colectare şi sortare este crucială pentru competitivitatea materiilor prime
reciclate, deşi ar putea exista şi alte limitări tehnice în diverse faze ale procesului de reciclare.
Operatorii implicaţi în colectare şi sortare au o oarecare flexibilitate în ceea ce priveşte preţul
de vânzare mai ales prin prisma competiţiei cu alte metode de eliminare a deşeurilor
(incinerare, depozitare) (Tabelul 8.1).
Eficienţa economică a activităţilor de colectare şi sortare a deşeurilor precum şi dimensiunile
la care se desfăşoară depind de :
• calitatea şi preţul materialelor provenite din reciclarea deşeurilor livrate pentru
reprocesare şi măsura în care materialul poate fi refuzat de către cel ce îl prelucrează
pe motiv de contaminare;
• cantitatea de deşeuri reciclabile colectate în raport cu fluxul de deşeuri disponibile şi
costurile asociate.
Tabelul 8.1. Rolul colectării şi sortării în procesul de reciclare
Originea Calitatea
Costuri relative ale Sistemul de
Materiale deşeurilor materialelor
colectării sortare
reciclabile colectate
Metale feroase Gospodării Medii / ridicate (mai Mediu / ridicată Automat
şi neferoase puţin pentru cutii de
conserve)
Industrie Scăzut / neglijabil Ridicată / bună Manual
Hârtie Gospodării Medii / ridicate Medie / bună Manual
Industrie Neglijabil / scăzut Medie / bună Manual
Plastic Gospodării Ridicat Bună Manual / automat
Industrie Neglijabil / moderat Medie / bună Manual
Sticlă Gospodării Scăzut / mediu / foarte Medie / foarte bună Manual / automat
ridicat
Industrie Mediu / scăzut Medie / bună Manual / automat
Materiale Gospodării Ridicat Medie / bună Manual
textile
Industrie Mediu / scăzut Bună Manual
Sursa: Departamente ale Comisiei UE., 2000
În această ordine de idei, creşterea stocurilor de deşeuri menajere reciclabile, ca o consecinţă
a creşterii economice şi a politicilor referitoare la deşeuri, precum şi scăderea volumului de
deşeuri industriale de bună calitate de pe piaţă, duc la apariţia unui efect de creştere
necontrolată a costurilor şi preţurilor.
Metoda de colectare (colectare selectivă, sistemul de garanţie-returnare etc.) precum şi
modul de implicare a sectorului public, a consumatorilor şi a responsabilităţii producătorului,
au o influenţă decisivă asupra costurilor şi eficienţei colectării, deşi cele mai eficiente metode
pot varia geografic corespunzător cu tipologia deşeurilor.
Autorităţile publice au un rol propriu privitor la influenţarea parametrilor competitivi prin
utilizarea a diferite instrumente economice şi de reglementare. Ca principal partener implicat
în colectarea deşeurilor menajere, autoritatea publică poate controla soluţiile alternative de
eliminare a deşeurilor (inclusiv depozitare, incinerare) prin sistemul de preţuri sau printr-o
prohibiţie selectivă, la fel ca şi în cazul metodelor şi a infrastructurii pentru colectare şi
104
sortare. De asemenea, poate stimula inovaţia şi încuraja investiţiile, facilitând astfel

economisirea unor fonduri importante.
În unele cazuri, absenţa unui sistem de colectare şi prezenţa colectorilor ocazionali (a se
vedea cazul colectării materialelor textile şi a celor plastice) poate duce la apariţia unor
fluctuaţii majore în nivelul activităţilor din cadrul circuitului. Acest fenomen de instabilitate
poate fi motivul esenţial pentru lipsa de investiţii de capital în acest domeniu, precum şi a
deficienţelor persistente în ceea ce priveşte structura şi tehnologia. Cooperarea industrială
între operatori, firmele de reprocesare şi sectorul public pare a fi cea mai bună metodă pentru
a depăşi problemele astfel apărute.
- Complexitatea produselor împiedică reciclarea eficientă
Caracteristicile materialelor şi al produselor joacă un rol foarte important în dezvoltarea
reciclării. Acestea influenţează costurile reciclării, precum şi timpul necesar dezmembrării
unui anumit obiect. De asemenea, influenţează şi calitatea şi nivelul de impurificare a
deşeurilor reciclabile şi a materiilor prime reciclate, determinând astfel preţul materialelor
produse prin reciclare.
Micşorarea şi miniaturizarea produselor reprezentând o tendinţă tehnologică actuală
importantă în ceea ce priveşte proiectarea produsului - înseamnă creşterea complexităţii
acestora astfel încât separarea componentelor este tot mai dificilă. De aceea, din punct de
vedere al protecţiei mediului, trebuie găsită adesea o cale de compromis între proiectare şi
necesitatea simplificării dezasamblării produselor, ţinându-se seama atât de interesele
producătorului cât şi ale celui care se ocupă de reciclare.
- Informaţiile insuficiente împiedică dezmembrarea şi sortarea
Activităţile de sortare şi procesare a produselor durabile sunt încă în mare parte bazate pe
operaţii manuale. Din acest motiv este foarte importantă cunoaşterea cât mai precisă a tipului
şi compoziţiei acestor produse. Aceste informaţii pot fi obţinute fie din specificaţii oferite
de către producător, care precizează cum trebuie reciclat produsul, fie prin identificarea
componentelor. Momentan, identificarea este inadecvată, nepotrivită sau nearmonizată; prea
puţine companii pun la dispoziţia reciclatorilor informaţiile necesare. Se folosesc prea puţin
codurile armonizate de identificare a componentelor produselor, permiţând astfel
identificarea automată şi reducând considerabil costurile de sortare. Identificarea joacă un
rol important în eliminarea deşeurilor periculoase ajutând la evitarea contaminării materiilor
prime reciclate cu substanţe periculoase pentru sănătate şi mediu, aceasta conducând la
reducerea valorii şi a cererii pentru astfel de materiale.
Este evident, din cele enunţate anterior, că oferta de materiale reciclabile poate fi influenţată
pozitiv prin acţiuni care vizează reducerea costurilor cum ar fi:
• standarde de proiectare având ca scop identificarea mai uşoară a componentelor şi
reducerea costurilor dezmembrării;
• identificarea şi/sau excluderea substanţelor periculoase;
• inovaţii în procesul de producţie (inclusiv sortarea şi colectarea);
• cooperarea industrială cu scopul îmbunătăţirii structurilor industriale mai ales în
domeniul colectării şi sortării;
• instrumente de reglementare privitoare la eficienţa colectării sau la costurile reciclării.
105
8.3 Factori care afectează cererea de materiale reciclabile
Se pot discuta câţiva factori care au influenţă asupra cererii de materiale reciclabile.
- Procesul de substituţie şi standardizarea produselor
Dezvoltarea pieţelor pentru materii prime reciclate şi creşterea cantităţii de deşeuri
reciclabile reprezintă un motiv primordial pentru substituirea materiilor prime tradiţionale
cu cele reciclate.
Pentru industriile de procesare, decizia de a trece parţial sau temporar la activităţi de reciclare
implică de cele mai multe ori o investiţie pe termen lung. Astfel de decizii strategice sunt
luate avându-se în vedere tendinţele de evoluţie pe termen lung a preţurilor, potenţialului de
economisire (în primul rând de energie) aflat în legătură cu folosirea de materii prime
reciclate şi cu alte elemente implicate cum ar fi calitatea şi existenţa rezervelor de astfel de
materiale. Din acest punct de vedere, controlul costurilor în domeniul rezervelor de materiale
şi al funcţionării pieţelor este de o importanţă capitală.
De asemenea, alegerile făcute de către industria de procesare sunt evident dependente de
existenţa unor instrumente şi/sau regulamente economice în favoarea reciclării.
Printre standardele produselor care trebuie atinse de către industria de procesare există unele
astfel stabilite încât să excludă posibilitatea folosirii materialelor reciclate ca materii prime
pentru anumite produse. Alte standarde exclud utilizarea materialelor reciclate prin
impunerea unor cereri mult prea severe referitoare la performanţă. În anumite cazuri,
restricţiile în ceea ce priveşte standardele referitoare la utilizarea materialelor reciclate sunt
justificate prin protejarea sănătăţii şi a mediului. Ca exemplu se poate lua cazul ambalajelor
pentru alimente care trebuie să respecte standardele de igienă.
- Probleme de imagine
Opţiunea reciclării depinde nu numai de constrângerile obiectivului urmărit dar, în anumite
cazuri, şi de elemente subiective. Atât pentru cel care realizează reciclarea cât şi pentru
consumator, încorporarea materiilor prime reciclate în produsul final ar trebui să aibă ca
rezultat global o echilibrare nu numai a preţurilor dar şi în ceea ce priveşte calitatea şi
imaginea. Un număr tot mai mare de consumatori tind să acorde importanţă problemelor de
mediu. Proiectele de etichetare ecologică recunosc existenţa unei preferinţe a consumatorilor
faţă de produsele cu impact ecologic pozitiv.
- Inovarea şi produsele noi
Trebuie luat în considerare faptul că substituirea este adesea posibilă doar în anumite limite,
în parte datorită calității dar şi fenomenului de modificare a proprietăţilor fizice. Hârtia
reciclată, de exemplu, are nevoie de aport de fibre virgine în diferite proporţii, mai puţin în
cazul hârtiei de ziar, al şerveţelelor şi al hârtiei de împachetat, care pot conţine până la 100%
fibre reciclate; plasticul recuperat de la sticlele de băuturi răcoritoare nu poate fi refolosit
pentru același gen de produse iar sticla colorată nu trebuie să existe în amestecul de cioburi
folosit la fabricarea sticlei incolore. De aceea este necesară cercetarea şi inovarea cu privire
la noi aplicaţii pentru materialele reciclate, diseminarea rezultatelor cercetărilor precum şi a
exemplelor de bună practică, a proiectelor pilot etc.
Din cele de mai sus rezultă că pieţele pentru materiale reciclate ar putea fi impulsionate prin
următoarele:
• stabilirea de standarde şi etichete adecvate;
• inovare, mai ales în domeniul produselor şi al aplicaţiilor;
106
• instrumente economice şi/ sau de reglementare care să favorizeze reciclarea.
8.4 Fenomene care afectează funcţionarea pieţelor şi cadrul de afaceri
8.4.1 Transparenţa scăzută a pieţelor de materiale reciclabile
Majoritatea pieţelor pentru deşeuri reciclabile şi materii prime reciclate pot fi definite ca
imperfecte, având în vedere faptul că sunt caracterizate de o acută lipsă de transparenţă şi
chiar de o anume fragmentare. Astfel, pieţele nu-şi pot trimite semnale adecvate în
vederea dezvoltării sectoarelor de reciclare atât pe termen scurt cât şi pe termen lung
(prin intermediul preţurilor, investiţiilor şi inovaţiei), nici nu permit exploatarea avantajelor
rezultate din dimensiunile pieţei comunitare ca întreg.
Lipsa transparenţei este scoasă în evidenţă în primul rând de inadecvarea a statisticilor şi
indicatorilor economici pe termen scurt. O ilustrare a acestui aspect o reprezintă dificultatea
în găsirea unui preţ reprezentativ pentru materiale reciclabile, cu excepţia situaţiilor din afara
pieţei (în cazul deşeurilor de fier preţul folosit în general ca referinţă este cel al minereului
american).
Numărul insuficient al specificaţiilor tehnice sau chiar lipsa acestora precum şi lipsa
protocoalelor unanim recunoscute de testare reprezintă factori importanţi de fragmentare a
acestei pieţe. Atunci când există astfel de specificaţii, acestea au fost în general concepute
pentru a satisface anumite cereri contractuale.
8.4.2 Rolul reglementărilor
Contextul administrativ şi de reglementare este perceput de industrie ca un factor ce conduce

la fragmentarea pieţei şi la creşterea lipsei de încredere în afaceri. Separat de dificultăţile
întâmpinate în aplicarea reglementărilor referitoare la transportul deşeurilor şi în ciuda
progreselor făcute la nivelul Comisiei Europene în discuțiile cu Statele Membre, diversitatea
abordărilor naţionale în domeniul deşeurilor este categoric percepută de către companii ca o
sursă de perturbări ale pieţei, ca să nu mai vorbim despre împiedicarea competiţiei.
• Directiva cadru a deşeurilor
Directiva 75/442/EEC a creat cadrul legislativ de bază pentru politica comunitară referitoare
la managementul deşeurilor. A fost amendată în 1991 cu scopul de a include principiile din
1989 ale strategiei comunitare de management al deşeurilor. Acest cadru obligă Statele
Membre să încurajeze prevenirea generării de deşeuri, să promoveze reutilizarea şi
recuperarea şi să stabilească sisteme de autorizare şi monitorizare a operaţiunilor ce implică
deşeuri. De asemenea, directiva menţionată defineşte deşeurile ca fiind „orice substanţă sau
obiect la care posesorul renunţă, intenţionează sau trebuie să renunţe”. Definiţia a fost
clarificată de către Catalogul European al Deşeurilor care conţinea o clasificare a
materialelor care ar fi putut fi incluse în această definiţie şi care au fost în numeroase ocazii
subiect pentru Curtea Europeană de Justiţie.
Definiţia deşeurilor conţinută în articolul 1(a) a Directivei Cadru a Deşeurilor este subiectul
dezbaterilor şi criticilor. Din punct de vedere al reciclării există opinii conform cărora
materiale reciclabile nu ar trebui incluse în această definiţie deoarece costurile economice
de conformare cu legislaţia deşeurilor şi imaginea negativă legată de folosirea termenului
"deşeu" nu stimulează formarea unui sector competitiv al reciclării.
107
Deşeurile periculoase sunt incluse în Lista Deşeurilor (Decizia 2000/532/EEC) care a

completat şi înlocuit Catalogul European al Deşeurilor. Cu toate acestea, definiţia creează
încă multe probleme operatorilor industriali. Comisia a constatat diferenţe majore între
Statele Membre cu privire la implementarea definiţiilor şi clasificărilor CE referitoare la
clasificarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase. Tot mai des se înregistrează o lipsă de
concordanţă între diferitele clasificări ce guvernează schimburile internaţionale. Pentru
companiile preocupate, această situaţie poate produce confuzie atunci când încearcă să
stabilească o strategie la scară geografică mai mare.
Industria tradiţională de reciclare – la nivel de colectori şi comercianţi –reclamă şi faptul că
asimilarea produselor pe care le scoate pe piaţă ca materii prime reciclate implică costuri
administrative ridicate atât în ceea ce priveşte condiţiile de autorizare cât şi organizarea
documentaţiei pentru transportul materialelor. De asemenea, reclamă şi faptul că această
situaţie creează o imagine negativă ce afectează atât încrederea publicului cât şi a instituţiilor
de credit şi de asigurări. În acest scop, Articolul 11 al Directivei 91/156/EEC oferă statelor
membre flexibilitatea de a aplica un cadru administrativ simplificat pentru industriile lor de
reciclare. Totuşi, această flexibilitate este insuficient şi neuniform aplicată în cadrul
Comunităţii.
• Directiva privind ambalajele şi deşeurile din ambalaje (Directiva 94/62/EC)
O directivă cu impact major asupra activităţii de reciclare este directiva privind ambalajele
şi deşeurile din ambalaje. Măsurile care decurg din Directiva 94/62/EC au ca scop:
1. prevenirea creşterii cantităţilor de deşeuri de ambalaje;
2. creşterea gradului de reutilizare a ambalajelor;
3. creşterea gradului de reciclare a deşeurilor de ambalaje;
4. creşterea gradului de valorificare a acestor deşeuri.
Directiva privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje nu stipulează obligativitatea
introducerii responsabilităţii producătorului spre deosebire de directivele referitoare la
vehicule scoase din uz şi deşeuri de echipamente electrice şi electronice. Având în vedere ca
unele State Membre au implementat directiva în legislaţia naţională incluzând şi
responsabilitatea producătorului, a apărut problema armonizării acestei cerinţe la nivelul
întregii Comunităţi făcând obiectul revizuirii directivei.
În România, directiva a fost transpusă şi îşi face efectele. Astfel, obiectivele şi acţiunile
cuprinse în Strategia şi Planul de Gestiune a Deşeurilor al României cu privire la ambalaje
şi deşeurile provenite din acestea se refera în principal la:
➢ optimizarea sistemului de reutilizare si reciclare a ambalajelor;
➢ reducerea la sursa a cantităţii de ambalaje pe produs (prin reproiectare);
➢ reducerea cantităţii de deşeuri de ambalaje generate;
➢ optimizarea cantităţilor colectate şi a calității deşeurilor;
➢ crearea şi optimizarea schemelor de valorificare materială;
➢ crearea şi optimizarea schemelor de valorificare energetică a deşeurilor de ambalaje
(“neadecvate” pentru valorificare materială).
• Directiva privind depozitarea deşeurilor
Internalizarea externalităţilor poate fi un instrument foarte puternic în modificarea opţiunilor
de eliminare a deşeurilor. In acest sens introducerea unei taxe de depozitare a deşeurilor în
unele State Membre a descurajat puternic această opţiune de eliminare. Această taxă creşte
108
costurile de depozitare, fiind suportată de generatorul de deşeuri. Există posibilitatea ca taxa

să nu aibă efectul scontat de creştere a cantităţilor de deşeuri reciclate ci doar de îndreptare
a unui flux mai mare de deşeuri spre incinerare. In cazul în care două State Membre vecine
au taxe de depozitare foarte diferite pot să apară dificultăţi ca urmare a alegerii depozitelor
cu taxe mai mici. In același timp poate să apară situaţia transportului a deşeurilor pe distanţe
mai mari ca urmare a taxelor diferite de depozitare de-a lungul UE. Eficienţa şi necesitatea
introducerii în întreaga Comunitate a unor taxe uniforme este încă foarte mult dezbătută.
Creşterea costurilor de operare a depozitelor, de exemplu ca urmare a aplicării criteriilor de
acceptare în depozit, poate conduce la stimularea valorificării inclusiv a reciclării unor
materiale din deşeuri. Dar chiar şi în cazul introducerii unor taxe naţionale de depozitare
rezonabile, este puţin probabil ca, reciclarea materialelor să înregistreze fie mai mari decât
cele ale costurile depozitării .
Deşi directiva depozitării nu interzice explicit depozitarea deşeurilor din ambalaje, multe din
Satele Membre au introdus restricţii cu privire la depozitarea acestora. Astfel în Danemarca
se interzice depozitarea deşeurilor combustibile (deci şi a ambalajelor de natură organică),
iar alte ţări interzic depozitarea deşeurilor din ambalaje colectate (Italia).
• Regulamentul privind transportul deşeurilor
Regulamentul 259/93 referitor la supravegherea şi controlul transportului deşeurilor în, din
şi în cadrul Comunităţii Europene, este instrumentul comunitar ce asigură cadrul legal pentru
exporturi, importuri şi transport intern pentru orice tip de deşeuri cu excepţia celor
radioactive. Acesta ţine seama de prevederile privind transportul deşeurilor adoptate de către
OECD la Convenţia de la Basel. Regulamentul marchează un pas înainte semnificativ
comparativ cu situaţia anterioară, dar, având în vedere complexitatea sistemului, Statele
Membre au avut nevoie de o perioadă de timp pentru implementarea efectivă. Acest aspect
se datorează diferenţelor dintre sistemele naţionale referitoare la garanţii financiare de
exemplu sau diferitelor interpretări din partea autorităţilor Statelor Membre cu privire la
clasificarea deşeurilor prin prisma principiului proximităţii, care se aplică doar deşeurilor
destinate eliminării finale. Numeroasele abuzuri înregistrate în domeniul deşeurilor
periculoase au condus la stabilirea de către Convenţia de la Basel a unei interdicţii, la 1
ianuarie 1998, impusă deja în Comunitatea Europeană, interdicţie referitoare la transportul
deşeurilor periculoase din ţările membre OECD către ţări non-membre.
Prin politica sa privind strategia de influenţare a pieţelor pentru materiale reciclabile,
Comisia este activ angajată în identificarea şi eliminarea barierelor comerciale pentru
deşeurile reciclabile (cum ar fi restricţiile la exporturile de deşeuri metalice, menţinute până
de curând de anumite ţări din Europa Centrală şi de Est, printre care şi România).
109
8.5 Piaţa deşeurilor cu valoare economică negativă89
Costurile marginale pe termen lung ale colectării, transportului şi reciclării deşeurilor

reciclabile cu valoare economică negativă, depăşesc valoarea beneficiilor obţinute din
vânzarea produselor obţinute.
În consecinţă, înţelegerea dificultăţilor gestionării deşeurilor cu valoare economică
negativă este importantă pentru dezvoltarea unor modalităţi de reciclare a acestora.
Actorii descrişi anterior operează pe o piaţă corespunzătoare graficului din Figura 8-2: axa
Q reprezintă cantitatea de uleiuri uzate livrate unei instalaţii de reciclare iar axa P reprezintă
preţul de livrare. Piaţa uleiurilor uzate se echilibrează atunci când cererea egalează oferta. În
starea de echilibru, punctul Q* reprezintă cantitatea de uleiuri uzate livrate reciclatorului iar
P* preţul aferent.
Zona 1 – uleiuri uzate acumulate

în cantităţi mari în câteva puncte
fixe
Zona II – uleiuri uzate
acumulate în cantităţi medii în
puncte fixe, dispersate în
teritoriu, dar care pot fi uşor
colectate
Zona III – uleiuri uzate generate
în cantităţi mici din surse auto,
numeroase şi dispersate în
teritoriu, greu de colectat
O – Oferta
C – Cererea
P – Preţul
Q - cantitatea
Figura 8-2. Echilibrul pe piaţa Uleiurilor Reziduale
89 În continuare vom folosi uleiurile uzate drept exemplu de deşeu cu valoare economică negativă.
110
8.5.1 Oferta
Pentru a înţelege alura ascendentă a curbei ofertei (cantităţile) de uleiuri uzate, trebuie
cunoscute caracteristicile generatorilor90. Curba cantităţilor este ascendentă deoarece
costurile colectării şi transportării uleiurilor reziduale cresc pe măsură ce tot mai mulţi
generatori sunt cuprinşi în schemele de reciclare şi cantităţi din ce în ce mai mari sunt trimise
către reciclatori.
În general, uleiurile uzate acumulate în cantităţi mari în zone dens populate sunt cel mai
ieftin de colectat şi transportat către instalaţiile de reciclare. Aceste uleiuri uzate, generate
de către unităţi mari cum ar fi garaje sau autobaze, se situează la începutul curbei ascendente
a cantităţilor, aproape de origine (Zona I). Pe măsură ce cantitatea livrată creşte,
transportatorii epuizează aceste rezerve ce pot fi colectate cu costuri scăzute şi trebuie să
caute uleiuri uzate în cantităţi mai mici situate în zone mai puţin accesibile sau dispersate.
Colectarea şi transportarea cantităţilor suplimentare de uleiuri reziduale devine astfel din ce
în ce mai scumpă. Secţiunea mediană a curbei cantităţilor conţine în mod obişnuit uleiuri
uzate de la generatori industriali mai mici, service-uri auto şi benzinării (Zona II).
Ultimele cantităţi disponibile de uleiuri uzate, situate la cea mai mare distanţă de origine,
sunt cele generate, de obicei, de către posesorii de autoturisme care îşi schimbă singuri uleiul
şi alţi generatori mici situaţi de obicei în regiuni izolate, slab populate (Zona III). Colectarea
acestor cantităţi este cea mai costisitoare.
Graficul pieţei uleiurilor reziduale explică de ce uleiurile uzate din zona III prezintă
cele mai mari probleme. Deoarece costurile colectării şi transportului la reciclator sunt
mari, este foarte posibil ca activitatea de colectare-recicare să coste mai mult decât
beneficiile potenţiale şi este mai puţin probabil ca noi reciclatori să intre pe piaţă
pentru a colecta aceste cantităţi. Aceste uleiuri reziduale ar putea avea valoare pozitivă
pe piaţă dacă ar fi colectate la un punct de colectare local de unde să poată fi preluate
în cantităţi mai mari de către transportator. Colectarea unei cât mai mari cantităţi de
uleiuri uzate de la populaţie, într-un centru de colectare local sau la unităţile de service
auto, permite eficientizarea sistemului de colectare-reciclare.
Dacă generatorii individuali de uleiuri uzate nu au acces facil la rezervoarele de
colectare, le va lipsi stimulentul pentru a recicla uleiurile reziduale. De asemenea, dacă
nu sunt aplicate sancţiuni împotriva deversării necontrolate a uleiurilor reziduale,
generatorii individuali vor avea interesul să le arunce pur şi simplu mai degrabă decât
să le colecteze într-o manieră acceptabilă din punct de vedere al protecţiei mediului
înconjurător. Din moment ce aplicarea sancţiunilor în domeniu este foarte dificilă,
procentajul de uleiuri uzate provenit din Zona III şi care sunt reciclate corect este foarte
scăzut (circa 14% în Statele Unite). Acest procent ar putea fi crescut prin facilitarea accesului
la puncte de colectare sau prin acordarea unor premii pentru colectarea uleiurilor uzate. Un
alt mod de creştere a procentului de colectare a uleiurilor reziduale de acest tip este educarea
generatorilor pentru eliminarea lor cât mai corect posibil.
Date exacte asupra locaţiei generatorilor de uleiuri uzate şi asupra cantităţilor generate de aceştia ar face
90
mai uşor de analizat şi de înţeles piaţa uleiurilor reziduale dar acestea nu sunt disponibile
111
8.5.2 Cererea
Sursele cererii de uleiuri reziduale sunt reprezentate de reciclatori, de operatorii care folosesc
uleiuri uzate fără tratare91 ori care le procesează pentru a obţine produse ce pot înlocui
produse petroliere originale.
O discuţie pe tema politicilor referitoare la uleiurile uzate nu ar fi completă dacă nu se
menţionează o trăsătură importantă a pieţei lubrifianţilor: din moment ce lubrifianţii
reprezintă un element esenţial în funcţionarea mecanismelor în mişcare a cărui
înlocuire este dificilă, cererea pentru lubrifianţi este relativ inelastică. Aceasta conduce
la transferul către consumatori a unei parţi esenţiale din costurile politicilor de
gestionare a uleiurilor reziduale.
De asemenea trebuie menţionată posibilitatea substituirii aproape perfecte a uleiurilor
originale cu cele ce rezultă din rerafinarea uleiurilor uzate şi obţinerea unor cantităţi relativ
mici de uleiuri lubrifiante din uleiurile uzate produse (comparativ cu totalul uleiurilor
originale produse). Deoarece uleiurile reziduale pot fi folosite adesea ca înlocuitori ai
produselor derivate din petrol cum ar fi lubrifianţi, asfalt, combustibili, o schimbare mică în
preţul petrolului va duce la o schimbare majoră a cererii de uleiuri uzate. Din moment ce
uleiurile uzate şi petrolul brut sunt substituenţi aproape perfecţi reciproc, cererea de uleiuri
reziduale este pozitiv legată de preţul ţiţeiului şi de taxele pentru energie92.
Interacţiunea ofertei şi a cererii în acest model simplu ilustrază problema
fundamentală cu care se confruntă cei ce realizează politicile în domeniu. Cu cât scade
mai mult preţul ţiţeiului cu atât creşte procentul de uleiuri uzate care nu au cerere
pentru rerafinare. Când preţul ţiţeiului este relativ scăzut la fel sunt şi cantităţile de
uleiuri uzate colectate şi livrate către reciclatori. Dacă preţul ţiţeiului creşte, atunci şi
cantităţile de ulei uzat reciclat vor creşte.
Din modelul prezentat rezultă că întrebarea cea mai importantă nu este dacă: „Există o piaţă
pentru uleiurile uzate?” ci „Pentru ce cantitate de uleiuri uzate există cerere?”. După cum
s-a menţionat anterior, valoarea uleiurilor uzate, pozitivă sau negativă, depinde de locaţia şi
cantitatea acestora. Un alt factor esenţial este puritatea lor, valoarea uleiurilor uzate fiind
invers proporţională cu cantitatea de impurităţi conţinută de acestea.
Este necesară o menţiune: simpla existenţă a unei pieţe pentru uleiurile reziduale nu
garantează nici eliminarea corectă a acestora şi nici protecţia mediului înconjurător. Uneori,
uleiurile uzate au valoare doar dacă sunt utilizate în condiţii nefavorabile mediului. De
exemplu, uleiurile reziduale au valoare mare dacă sunt utilizate drept combustibil pentru
încălzit, dacă pot fi transportate în camioane neechipate adecvat şi dacă sunt arse în instalaţii
necontrolate. Aceasta explică de ce transportatorii neautorizaţi plătesc uneori pentru
uleiurile uzate colectate chiar şi atunci când transportatorii autorizaţi solicită şi percep taxe
91 De obicei uleiul uzat netratat este ars în instalaţii rudimentare.

92 Relaţia pozitivă dintre preţurile produselor petroliere originale şi cererea de uleiuri uzate este ilustrată de
variaţia preţurilor la Eastern Oil, o firmă care colectează uleiuri uzate în zona Washington D.C.. Preţul plătit de
către firmă către operatorii de colectare locali sau generatorii importanţi, în cursul unei luni, este legat în mod
direct de preţul combustibilului nr. 4 din prima zi a lunii respective. Dacă preţul acestuia este în prima zi a lunii
între 48-54 cenţi- gallon, firma colectează uleiurile uzate gratuit în luna respectivă. Totuşi, Eastern plăteşte
colectorilor locali un cent per gallon pentru fiecare cent pe gallon creştere a preţului combustibilului nr.4 peste
54 de cenţi. Corespunzator, Eastern taxează un cent per gallon pentru fiecare scădere de un cent per gallon
sub preţul de 48 cenţi (Platon V., WASTE OIL RECYCLING - Policy Option Paper”., Harvard Institute for
International Development, EPIQ-USAID project., 1999).
112
pentru a colecta şi transporta uleiurile uzate. În această situaţie, uleiurile uzate sunt
valorificate/procesate (de obicei folosite în procese de ardere necontrolată), în condiţii
improprii şi obiectivul protejării mediului înconjurător este compromis.
Din argumentele prezentate se poate evidenţia o idee importantă: o piaţă mare a uleiurilor
uzate nu semnifică întotdeauna eliminarea corespunzătoare a unei mari cantităţi de
uleiuri reziduale.
8.6 Politici pentru reciclarea deşeurile cu valoare negativă
Soluţia pentru rezolvarea problemei reciclării deşeurilor cu valoare negativă, în

condiţii acceptabile de protecţie a mediului, este dezvoltarea unor mijloace eficiente de
intervenţie pe piaţă sau chiar crearea de pieţe noi. Această intervenţie este justificabilă
din punct de vedere social atât timp cât costurile sociale, în creştere, ale eliminării
corecte ale deşeurile reciclabile cu valoare negativă sunt mai mici decât costurile de
mediu în creştere ale eliminării incorecte. Din moment ce costurile de mediu ale eliminării
incorecte a deşeurile reciclabile cu valoare negativă nu au fost estimate, discuţia următoare
face referiri la politici care se concentrează asupra costurilor în creştere ale colectării şi
transportului uleiurilor uzate.
Măsurile adecvate pot fi împărţite în două categorii după factorii care influenţează
cererea şi oferta. În prima categorie se încadrează măsuri în care sunt vizaţi generatorii mici
şi individuali şi care sunt menite să scadă costurile colectării şi transportului. Politicile
referitoare la cerere operează pe principiul conform căruia o cerere crescută şi implicit
preţuri mai mari la deşeurile reciclabile vor avea ca rezultat o creştere a cantităţii de deşeuri
colectate şi reciclate. Programele educaţionale sunt în general create pentru a influenţa oferta
dar există şi măsuri pentru a influenţa cererea de pe piaţă.
8.6.1 Politici care influenţează oferta
Politicile referitoare la ofertă operează pe principiul că se pot recupera mai multe deşeuri
reciclabile cu valoare negativă daca pot fi reduse costurile de recuperare a acestora (vom
continua să folosim exemplul uleiurilor uzate).
Oferta variabilă face nesigură cantitatea de uleiuri uzate recuperată; spre exemplu
schimbările în preţul ţiţeiului cauzează variaţii ample în cererea de uleiuri uzate. Prin crearea
de politici adecvate care să reducă variaţia ofertei pentru uleiurile uzate produse de
generatorii mici (pentru care nu există piaţă), pot fi recuperate cantităţi suplimentare cu
costuri reduse. Anumite variabile pot stabiliza cererea la un nivel înalt generând siguranţă în
ceea ce priveşte cantităţile recuperate
I. Obligaţii pentru generatori
O variantă de politică ar fi solicitarea ca generatorii să predea uleiurile uzate unor anumiţi
operatori locali de colectare, transportatori sau reciclatori. Generatorii care nu se supun legii
pot fi amendaţi. O astfel de politică facilitează accesul reciclatorilor de uleiuri uzate la
cantităţi mai mari, rezultatul fiind scăderea costurilor marginale ale colectării şi
transportului. În termeni grafici, oferta de uleiuri uzate evoluează ascendent şi către dreapta,
iar cantitatea colectată înregistrează o creştere corespunzătoare.
O problemă a unei astfel de reglementări ar fi că, dacă nu este însoţită de o informare şi
educare corespunzătoare, a publicului, micii generatori ar putea să nu ştie de existenţa ei.
Cea mai mare problemă este însă faptul că reglementarea este greu de aplicat mai ales în
cazul micilor generatori. Din moment ce generatorii individuali pot arunca uleiurile uzate în
113
gunoiul menajer, în canalizare sau în curtea casei fără prea multe şanse de a fi prinşi,
posibilitatea de a fi amendaţi pentru aceste acţiuni nu poate constitui o constrângere serioasă.
II. Sistemul garanţie
Acest tip de sistem solicită din partea consumatorilor de lubrifianţi să plătească o sumă,
pentru fiecare litru de ulei cumpărat, care urmează a fi restituită după înapoierea unei
anumite cantităţi de uleiuri uzate. Sumele nereturnate pot fi folosite pentru finanţarea altor
măsuri din cadrul politicii respective. Efectul sistemului de garanţie asupra pieţei uleiurilor
uzate este ilustrat în Figura 8-3. Prin oferirea unor stimulente generatorilor individuali pentru
a aduce uleiurile uzate la locurile de colectare, sistemul de garanţie îmbunătăţeşte accesul
transportatorilor şi reciclatorilor la cantităţi mai mari de ulei uzat. Aceasta poate produce o
scădere a costurilor colectării şi transportului deplasând curba ofertei de uleiuri uzate de la
S la S`. Suma cerută ca depozit-garanţie reprezintă o măsură de politică special creată pentru
generatorii de tip individual. Drept urmare, variaţia ofertei este mai pronunţată în partea
superioară a curbei (corespunzătoare zonei III din Figura 8-3). Garanţia conduce la creşterea
cantităţii colectate la echilibru, de la Q* la Q**.
Deşi o garanţie plătită la cumpărare poate stimula generatorii individuali să înapoieze
uleiurile uzate, se pot ivi totuşi o mulţime de probleme la implementare a sistemului. În
primul rând, suma constituită ca depozit ar trebui să fie suficient de mare pentru a stimula
consumatorul să returneze uleiurile uzate. Dacă suma ar fi prea mare, consumatorii ar fi
tentaţi să amestece uleiurile uzate cu alte substanţe pentru a mări cantitatea returnată şi a
primi suma de restituit. Ar fi prea costisitor şi complicat să se testeze uleiurile returnate la
locurile de colectare. Mai mult, ar fi greu de determinat cantitatea de uleiuri uzate ce trebuie
returnate de către utilizator deoarece uleiul lubrifiant consumat în utilizare variază de la un
automobil la altul. Garanţia ar putea impune costuri administrative importante prin
necesitatea înregistrării atât la vânzător cât şi la cumpărător a cantităţilor de ulei vândute.
Povara administrativă ar fi şi mai mare în cazul în care consumatorii ar putea returna uleiurile
uzate la puncte de colectare diferite de punctele de vânzare a lubrifianţilor noi.
P S
S’
A
P* D
Q* Q** Q
Figura 8-3: Impactul sistemului de garanţie asupra pieţei uleiurilor uzate
114
III. Obligaţii ale vânzătorilor de lubrifianţi

O altă abordare adoptată de numeroase ţări este impunerea anumitor cerinţe vânzătorilor de
lubrifianţi. Aceasta presupune ca toţi vânzătorii en-detail de uleiuri auto să amenajeze
un punct de colectare pentru uleiuri uzate şi echipamente de schimbare a uleiului
pentru automobile în imediata apropiere a firmei proprii. Ambele cerinţe reprezintă
diferite abordări ale problemei eliminării uleiurilor uzate produse de automobilişti (indivizi)
şi amândouă au rolul de a micşora costurile în continuă creştere ale colectării şi transportării
producând o variaţie descrescătoare (care semnifică reducerea costurilor) a curbei ofertei de
uleiuri uzate. Din moment ce sunt vizaţi generatorii individuali, variaţia va fi mai pronunţată
în partea superioară a curbei. Obligaţia de a întreţine un punct de colectare cauzează această
variaţie deoarece oferă consumatorilor individuali un loc accesibil unde să predea
colectorilor uleiurile uzate. Cerinţa existenţei unui echipament de schimbare a uleiului are
ca scop cointeresarea consumatorilor individuali de a face shimbul de ulei în apropierea
punctelor de vânzare a produsului original. Astfel se rezolvă problema eliminării uleiurilor
uzate generate de indivizi prin oferirea unui punct accesibil de depozitare a uleiurilor uzate
şi se soluţionează problema păstrând uleiurile uzate în răspunderea unor specialişti.
Ambele cerinţe, de a amenaja un punct de colectare şi de a avea o instalaţie de schimb al
uleiului, impun costuri pentru vânzătorii de lubrifianţi. Asemenea taxelor pe produs sau
sistemului de garanţie, aceste costuri modifică ascendent curba ofertei de uleiuri uzate.
Deoarece lubrifianţii sunt indispensabili, iar înlocuirea lor este dificilă sau imposibilă,
creşterea preţului cauzată de obligaţiile impuse vânzătorilor nu reduce semnificativ
consumul. Ca rezultat, consumatori plătesc cea mai mare parte a costurilor impuse
vânzătorilor.
În analiza efectelor pe care aceste cerinţe le au asupra vânzătorilor de lubrifianţi, este necesar
să se facă distincţia între vânzătorii care au deja puncte de colectare şi echipamente de
schimbare a uleiului şi cei care nu dispun de acestea şi o altă distincţie între vânzarea de
lubrifianţi şi vânzarea de servicii de schimbare a uleiului. Magazinele generale şi alţi
vânzători en-detail care nu deţin încă un punct de colectare şi echipamente de schimbare a
uleiului vor fi mult mai afectaţi decât ceilalţi vânzători. Obligaţia de a instala puncte de
colectare şi echipamente de schimbare a uleiului va face ca anumiţi vânzători să renunţe
la comercializarea lubrifianţilor, iar operatorii de schimbare a uleiului deja existenţi
pe piaţa muncii vor beneficia de reducerea competiţiei pe piaţă. Reducerea competiţiei
în vânzarea de uleiuri ar permite operatorilor care asigură schimbarea uleiului să îşi mărească
veniturile provenite din vânzarea lubrifianţilor şi să compenseze parţial povara acceptării
uleiului uzat de la consumatori. Creşterea numărului de operatori care furnizează servicii de
schimbare a uleiului ar putea duce la scăderea veniturilor operatorilor deja existenţi pe
această piaţă prin scăderea tarifelor la serviciile oferite.
IV. Restricţii la vânzările directe de lubrifianţi
Similar cerinţei ca vânzătorii să aibă puncte de schimbare a uleiului, restricţiile de vânzare
încearcă să rezolve problema consumatorilor individuali, prin reducerea activităţii acestora.
Principala măsură este de a limita vânzarea uleiurilor lubrifiante. Totuşi, dacă măsura
anterioară îi încurajează să îşi schimbe uleiul la punctele de vânzare, restricţiile la vânzare îi
obligă chiar. Efectul acestei politici pe piaţa uleiurilor uzate este similar cu cel al cerinţelor
faţă de vânzători de a instala puncte de colectare cu diferenţa că din moment ce schimbarea
uleiului la punctul de vânzare devine obligatorie, variaţia aparentă a curbei ofertei ar putea
fi mai pronunţată.
115
Dezavantajul unui astfel de sistem este că potenţialii generatori individuali îşi pierd dreptul
de a-şi schimba singuri uleiul. Importanţa obligaţiei impuse astfel depinde de cât de repede
şi de ieftin se poate face schimbarea uleiului la punctele de vânzare sau la service-ul auto.
Prin asigurarea pentru generatori individuali a unor puncte accesibile de eliminare a
uleiurilor uzate în condiţii favorabile de mediu, instalaţiile suplimentare de colectare produc
o variaţie descendentă a curbei ofertei de uleiuri reziduale, mai ales în zona superioară a
curbei ofertei. O problemă ce apare în cazul acestei politici este faptul că instalaţiile nu vor
putea fi folosite la întreaga capacitate dacă utilizatorii nu ştiu de existenţa lor. Mai mult,
aceste instalaţii pot fi costisitor de achiziţionat şi de întreţinut. Cu toate acestea, în multe ţări
au fost construite puncte/centre publice de colectare.
V. Sistemul de taxe / subvenţii pentru construirea de puncte de colectare
Taxele şi subvenţiile sunt de obicei, dar nu întotdeauna, folosite împreună ca măsuri
complementare în cadrul politicii de gestionare a uleiurilor uzate. Cea mai comună variantă
a acestui sistem impune o taxă pentru vânzarea lubrifianţilor şi foloseşte veniturile obţinute
astfel pentru a subvenţiona afaceri în domeniul uleiurilor uzate şi pentru a finanţa alte aspecte
ale programului de gestionare a uleiurilor uzate. Deşi adesea „subvenţie” semnifică o sumă
de bani primită de la autorităţi, în multe cazuri este considerată orice formă de asistenţă
financiară pentru operatori-reciclatori. Subvenţiile finanţate dintr-o taxă pe produs
aplicată lubrifianţilor reprezintă transferuri financiare din partea consumatorilor de
lubrifianţi către operatori-reciclatori. Din moment ce consumatorii de lubrifianţi sunt şi
generatori de uleiuri reziduale, aceste subvenţii reprezintă de fapt plăţi compensatorii către
firmele din sistemul de reciclare în vederea eliminării corecte a uleiurilor uzate. În zonele cu
sisteme de taxe/subvenţii, costurile eliminării uleiurilor uzate sunt incluse în preţul
lubrifianţilor.
O taxă pe produs afectează piaţa lubrifianţilor la fel ca un sistem de restituire/garanţie
modificând curba ofertei, a cărei variaţie ascendentă va fi corespunzătoare cu magnitudinea
taxei. Această variaţie va ridica preţul de echilibru şi va diminua cantitatea de ulei vândută.
Din moment ce se reduce cantitatea de lubrifianţi vândută, iar cantitatea de uleiuri uzate
generată şi deci livrată către reciclatori se micşorează, taxa pe produs afectează piaţa
uleiurilor uzate. Totuşi, acest efect este minor deoarece cererea de lubrifianţi este relativ
inelastică. Influenţa unei taxe pe produs asupra pieţei uleiurilor uzate poate fi mai importantă
dacă producătorii de lubrifianţi originali şi cei care se ocupă de re-rafinare nu sunt taxaţi în
mod egal. Dacă cei din domeniul re-rafinării au un regim de taxe preferenţial pentru
produsele realizate, aşa cum se întâmplă în anumite ţări, cererea de uleiuri uzate va creşte.
Deşi o taxă pe lubrifianţi prin ea însăşi are influenţă redusă asupra pieţei uleiurilor uzate,
influenţa veniturilor rezultate în urma taxei poate fi semnificativă. Veniturile sunt
adesea folosite pentru subvenţionarea unor afaceri cu uleiuri uzate în funcţie de cantităţile
care se manevrează. Spre exemplu, transportatorii vor colecta mai multe uleiuri uzate decât
ar face fără subvenţii iar cantitatea de uleiuri uzate colectate şi eliminate în mod
corespunzător din punct de vedere al protecţiei mediului va creşte. Totuşi efectul subvenţiilor
diferă de cel al altor politici de modificare a ofertei cum ar fi sistemul de garanţie sau
obligaţia vânzătorilor de a întreţine puncte de colectare a uleiurilor uzate prin faptul că
întreaga curbă a ofertei se deplasează descendent. Subvenţia premiază afacerile cu uleiuri
uzate care existau anterior intervenţiei asupra ofertei şi favorizează intrarea pe piaţă şi a altor
firme. Dacă suma totală acordată drept subvenţie rămâne constantă, atunci intrarea de noi
firme va duce fie la micşorarea subvenţiei acordate fiecărei firme fie la creşterea nivelului
taxelor pentru a se asigura același nivel de subvenţionare pentru toţi colectorii.
116
Măsura în care subvenţia va afecta piaţa lubrifianţilor depinde de cantitatea de uleiuri uzate
re-rafinată. Dacă produsele re-rafinate compensează o mare parte din cererea de lubrifianţi,
oferta de lubrifianţi ar putea creşte deoarece subvenţiile duc la scăderea costurilor de
producţie ale produselor re-rafinate.
Deşi sistemul de subvenţii/taxe a fost implementat în multe ţări, există numeroase
probleme. În primul rând, este greu de stabilit valoarea cea mai potrivită a taxei pe produs
şi a subvenţiei. Dacă subvenţia este prea mare se pot înregistra investiţii excesive în
industria uleiurilor uzate; dacă este prea mică, operatorii de uleiuri uzate, dependenţi de
subvenţie, nu vor putea să îşi continue afacerile.
Suplimentar, subvenţia ignoră diferenţele regionale referitoare la costurile colectării şi
transportului prin acordarea aceloraşi sume afacerilor cu uleiuri uzate pe toată suprafaţa unei
ţări. Deşi anumite guverne au particularizat subvenţiile pentru anumite regiuni, este dificil
de creat şi pus în funcţiune un sistem operaţional de subvenţii care să ţină seama de
majoritatea diferenţelor regionale ce influenţează costurile de management pentru uleiurile
uzate. Ca efect, subvenţia este probabil mai mare decât necesarul în zonele intens populate
şi mai scăzută decât ar fi nevoie în alte zone.
Mai mult, deoarece profitabilitatea afacerilor cu uleiuri uzate depinde de preţul ţiţeiului,
subvenţiile trebuie ajustate în permanenţă. După cum s-a constat în diferite ţări, a fi în pas
cu piaţa ţiţeiului poate fi o misiune imposibilă. Această problemă ar putea fi evitată prin
impunerea unei taxe suficient de ridicată pentru a finanţa „un fond de urgenţă” care să poată
fi utilizat pentru subvenţionarea afacerilor cu uleiuri uzate în perioadele de cădere a pieţei
ţiţeiului. Dacă un astfel de fond există, consumatorii plătesc probabil mai multe taxe pentru
lubrifianţi decât ar fi nevoie. De asemenea, autorităţie ar putea încerca să aloce fondurile
provenite de la colectarea de uleiuri uzate pentru alte scopuri astfel încât să acopere deficitul
bugetului de stat.
Un alt potenţial dezavantaj al sistemului de subvenţii este acela că, permiţând
transportatorilor să colecteze uleiurile uzate gratuit, încurajează generatorii şi operatorii
locali de colectare să scape de alte deşeuri lichide amestecându-le cu uleiurile uzate. Dacă
transportatorii ar plăti pentru uleiurile uzate colectate, stimulentul de a mări artificial
cantităţile colectate prin amestec cu alte deşeuri lichide ar fi chiar mai puternic.
De asemenea, este dificil de stabilit care tipuri de lubrifianţi ar trebui să fie taxaţi pentru a
strânge sumele necesare pentru subvenţie. Această întrebare presupune adesea ajungerea la
un compromis între eficienţă şi echitate. De exemplu, anumite tipuri de consumatori pun
probleme mai mari decât alţii referitor la eliminarea uleiurilor uzate şi, în concordanţă cu
principiul „poluatorul plăteşte”, ar trebui să plătească taxe mai mari pentru lubrifianţi. Dar
un sistem cu diferenţe între taxele pentru diferite tipuri de consumatori ar fi ineficient şi ar
impune costuri administrative crescute.
VI. Franciza de transport regional
O altă cale de a crea o piaţă viabilă pentru o cantitate mai mare de uleiuri uzate ar fi acordarea
pentru transportatori a exclusivităţii pentru anumite regiuni. Astfel de mecanism (franciza)
ar putea avea avantajul scăderii costurilor fixe şi variabile ale transportului uleiurilor uzate.
Franciza scade costurile fixe de transport prin eliminarea externalităţilor tehnologice
referitoare la colectarea şi transportul uleiurilor uzate. Pe o piaţă nereglementată unde nu
sunt acordate licenţe de franciză, costurile fixe sunt foarte mari şi împiedică apariţia de
transportatori specializaţi.
Dreptul de a colecta toate uleiurile uzate dintr-o anumită zonă permite transportatorilor
scăderea costurilor fixe şi variabile printr-o planificare mai eficientă colectării şi
117
transportului propriu-zis. Scăderea costurilor marginale deplasează descendent curba ofertei

de uleiuri uzate deoarece costurile de colectare se reduc.
O franciză permite unui transportator să scadă costurile fixe medii, deoarece costurile fixe
totale cum sunt cele pentru construcţia şi întreţinerea instalaţiilor de depozitare se vor
repartiza la o cantitate mai mare de uleiuri uzate obţinându-se astfel economii de scară.
Teoria economică sugerează că astfel de economii importante vor duce la consolidarea
considerabilă a industriei uleiurilor uzate. Prin acordarea de francize autorităţile pot depăşi
problemele de consolidare a pieţei. O scădere în costurile fixe medii rezultată din economiile
de scară nu ar deplasa curba ofertei de uleiuri uzate dar ar consolida piaţa uleiurilor uzate
prin creşterea pragului de profitabilitate pentru transportatorii de uleiuri uzate.
Un alt avantaj al francizei rezultă din posibilitatea de a cere transportatorilor să ridice toate
uleiurile uzate dintr-o regiune în care au drepturi exclusive de transport. O potenţială
problemă ar putea fi că transportatorii pot stabili preţuri de monopol pentru serviciile pe care
le prestează.
VII. Educarea şi informarea publicului
Campaniile de conştientizare a publicului pot fi folosite ca variabile care afectează oferta.
Sunt cunoscute mai multe moduri de utilizare a campaniilor de informare:
1. informarea generatorilor individuali de uleiuri uzate de modalităţile de eliminare în
mod corect şi/sau
2. să promoveze produsele obţinute din reciclarea acestora.
Prima abordare urmăreşte facilitarea accesului la uleiurile uzate pentru colectare,
transportare şi reciclare şi prin aceasta scăderea costurilor variabile de colectare şi transport.
Aceasta ar deplasa descendent curba ofertei de uleiuri uzate. Din moment ce multe campanii
de conştientizare sunt orientate către generatorii individuali şi alţi generatori de dimensiuni
reduse, deplasarea va fi probabil mai pronunţată în partea superioară a curbei ofertei.
Cea de a doua abordare încurajează consumatorii să achiziţioneze produse de tipul
combustibililor şi al lubrifianţilor produşi din uleiuri uzate. La fel ca o creştere a preţului la
ţiţei, o astfel de politică influenţează ascendent cererea de uleiuri uzate.
8.6.2 Politici care influenţează cererea
Politicile referitoare la cerere operează potrivit ideii că prin dinamizarea cererii şi implicit
preţuri mai mari la uleiurile reziduale va rezulta o creştere ofertei pe piaţă.
1. Achiziţii publice
În capitolul achiziţii publice intră orice efort din partea autorităţilor de a procura produse
derivate din uleiuri uzate inclusiv lubrifianţi re-rafinaţi şi combustibil. Politica este de
achiziţionare de produse provenite din reciclarea uleiurilor uzate chiar dacă sunt mai scumpe
decât produsele echivalente originale dar, de multe ori, produsele re-rafinate sunt de obicei
mai ieftine decât lubrifianţii originali în majoritatea ţărilor.
Achiziţiile publice stimulează cererea de uleiuri uzate deplasând ascendent curba cererii.
Magnitudinea creşterii cererii depinde de cât de multe uleiuri reciclate cumpără autorităţile
şi de măsura în care cetăţenii urmează exemplul guvernului. Din moment ce achiziţiile
publice sunt o politică de influenţare a cererii pot rezulta transferuri importante de venituri.
O altă problemă cu achiziţiile publice este aceea că achiziţiile de uleiuri uzate ale guvernului
cresc semnificativ preţul acestora, astfel încât alţi achizitori pot alege să cumpere produse
originale, mai ieftine. Agenţiile guvernamentale pot rămâne singurii cumpărători de produse
118
petroliere reciclate. Pe de altă parte, dependenţa de un singur cumpărător nu este foarte

atractivă pentru producătorii de uleiuri reciclate.
2. Impozite şi taxe mai mari pentru combustibili
O altă cale de a creşte cererea de uleiuri uzate este de a ridica preţul produselor aflate în
competiţie cu acestea. Ca rezultat, o taxă pe anumite produse petroliere, ca de exemplu
combustibilul, duce la variaţia ascendentă a cererii de uleiuri uzate. Creşterile taxelor la
combustibili pot duce la mărirea procentului de uleiuri uzate eliminate corespunzător
crescându-le valoarea dar, după cum s-a constatat în câteva ţări, astfel de taxe pot încuraja
şi utilizarea uleiurilor uzate ca sursă de combustibil în puncte de ardere mici şi prost echipate.
Din 2001 Olanda a limitat depozitarea la această categorie de deşeuri.
8.7 Acţiuni orizontale
Trecerea în revistă a problemelor din sectorul reciclării permite identificarea unor măsuri
orizontale de acţiune93, în scopul îmbunătăţirii poziţiei competitive a industriilor de
reciclare: standardizare în sens larg, dezvoltarea pieţelor (dacă nu există sau consolidarea
celor fragmentate) şi transparenţă, inovaţie şi măsuri de reglementare.
8.7.1 Acţiuni în domeniul standardizării
Consolidarea pieţelor de materiale reciclabile are nevoie de activităţi coordonate şi integrate

de standardizare în următoarele direcţii:
• verificarea standardelor industriale astfel încât:
➢ să certifice că proiectarea favorizează reciclarea produsului;
➢ să elimine obstacolele în calea folosirii materiilor prime reciclate;
➢ să se asigure oportunităţi pentru ca produsele reciclate să se încadreze în
standarde relevante pentru licitaţii;
• substituirea substanţelor periculoase în produse atunci când se justifică prin analize de
risc şi evaluări economice sau în vederea alinierii la principiul precauţiei;
• armonizarea specificaţiilor şi a metodelor de testare existente pentru materiile prime
reciclate;
• dezvoltarea sistemelor de marketing pentru produse specifice astfel încât să orienteze
consumatorul către sistemele de colectare diferenţiată şi către facilitarea identificării
substanţelor şi materialelor potrivite pentru reciclare.
8.7.2 Acţiuni în domeniul transparenţei şi dezvoltării pieţelor
În vederea dezvoltării şi lărgirii pieţei pentru deşeuri reciclabile şi materii prime reciclate,
atât pe termen scurt (substituire) cât şi pe termen lung (investiţii), se pot derula următoarele
tipuri de acţiuni:
93În UE sunt luate o serie măsuri, individualizate de la ţară la ţară, care au drept obiectiv colectarea şi reciclarea
uleiurilor uzate (Anexa 8).
119
• susţinere pentru crearea de centre de schimb pentru deşeuri reciclabile şi materii prime
reciclate.;
• studiul economiilor intrinsece care ar putea fi obţinute prin folosirea materiilor prime
reciclate de/a lungul ciclului de viaţă al produsului. Suplimentar, o campanie de
conştientizare bine orientată şi susţinută, având ca destinatari cercurile industriale şi
consumatorii finali, ar putea conduce la îmbunătăţirea percepţiei şi, acolo unde este
necesar, la rectificarea imaginii materiilor prime reciclate. Ar putea fi explorată
posibilitatea folosirii sistemelor de etichete ecologice pentru produse;
• în paralel, cunoştinţele despre pieţe ar putea fi îmbunătăţite prin:
➢ analiza datelor statistice existente privind generarea deşeurilor de anumite tipuri
potenţial reciclabile, ale datelor statistice despre reciclarea deşeurilor desfăşurată
până în prezent precum şi dezvoltarea statisticilor referitoare la comerţul cu
deşeuri valorificabile. În aceeaşi ordine de idei, statisticile existente precum şi
cele viitoare ar trebui adaptate la clasificările stabilite în legislaţia comunitară;
➢ studii ale tendinţelor pe termen lung referitoare la potenţialul cererii şi al ofertei
de deşeuri reciclabile şi de materii prime reciclate.
Existenţa pieţelor interne/externe de deşeuri depinde de existenţa la nivel intern/extern a
instalaţiilor de valorificare şi procesare a materialelor din deşeuri care vor reprezenta verigi
în lanţul cererii şi ofertei, de la generatorul de deşeuri până la cumpărătorul/utilizatorul de
produse fabricate din materialele recuperate. Pentru unele produse cum ar fi hârtia, masele
plastice, produse din sticlă, fabricate din materiale reciclate şi pentru care de cele mai multe
ori calitatea este inferioară celor produse din materie primă virgină, este necesară o
conştientizare şi implicare a populaţiei pentru susţinerea întregii pieţe.
8.7.3 Inovaţia
Acţiunile inovatoare ar trebui stimulate în domenii variind de la cercetare şi dezvoltare până

la specializare şi managementul calității.
• Utilizarea specifică a programelor cadru de cercetare al UE. Atenţia trebuie a fi
concentrată asupra metodelor de selecţie şi transformare fără a exclude însă noi
tehnologii pentru reciclarea curată a materialelor şi a produselor aflate la sfârşitul
ciclului de viaţă şi pentru cercetarea de bază şi dezvoltarea sistemelor bazate pe
informaţie şi tehnologie.
• Promovarea inovaţiei prin diseminarea rezultatelor cercetărilor şi a exemplelor de buna
practică, inclusiv practici naţionale de-a lungul procesului de reciclare. (de la sortarea
la sursă a materialelor reciclabile şi îmbunătăţirea colectării deşeurilor până la folosirea
materiilor prime reciclate în industrie). Proiectele pilot pot fi încurajate, acolo unde
este necesar, prin programe comunitare corespunzătoare.
• Dezvoltarea unor strategii de gestionare a calității în industriile care includ activităţi
de reciclare, cu scopul de a întări încrederea consumatorilor şi de a optimiza
performanţele tehnice şi economice precum şi imaginea publică.
• Utilizarea programelor de specializare comunitare pentru susţinerea acestui tip de
acţiuni printre actorii implicaţi în reciclare.
• Cerinţele minime referitoare la conţinutul materialelor reciclate din anumite produse
sau utilizarea anumitor produse (de ex. hârtie provenită din materiale reciclabile).
Folosirea materialelor reciclate ar putea fi stimulată direct prin stabilirea unor cerinţe minime
referitoare la conţinutul de materiale reciclate din anumite grupuri de produse. Acestea ar
120
putea fi stabilite fie printr-o legislaţie specifică fie prin stabilirea de standarde pentru
produse, având în vedere că, în prezent, produsele ce conţin materiale reciclate pot fi
descalificate de către standardele existente. Un exemplu al acestei abordări este cerinţa
privind utilizarea hârtiei cu un anumit conţinut de fibre celulozice reciclate, cerinţă impusă
în anumite state ale SUA. Evident, introducerea unor cerinţe minime referitoare la conţinutul
de materiale reciclate se poate face doar pe baza unor studii de la caz la caz, pentru grupuri
specifice de produse, acolo unde utilizarea materialelor reciclate nu afectează calitatea
produselor. Implementarea sa ar trebui să ia în considerare costurile şi beneficiile şi să evite
problemele care pot deriva din legislaţia naţională privind principiile şi funcţionarea Pieţei
Interne.
121
9. INDUSTRIILE DE RECICLARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

În acest capitol este analizată problematica dezvoltării industriilor de reciclare în UE cum ar
fi reciclarea metalelor, a hârtiei, a sticlei, a deşeurilor din mase plastice sau material textil.
9.1 Consideraţii generale
Indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin tradiţional al activităţilor de reciclare 94, nu
poate fi pierdut din vedere faptul că structura industriilor de reciclare nu este bine consolidată
nici la nivel tehnic dar nici economic (vezi Eroare! Fără sursă de referință.). Acest aspect
este mai evident în cazul colectării şi sortării iniţiale a materialelor, unde structurile sunt în
continuare fragmentare şi prea puţin performante din punct de vedere tehnologic (de
exemplu, materiale textile) sau acolo unde măsurile luate (parteneriate private, acorduri cu
sectorul public etc.) reflectă anumite lipsuri cu privire la pieţele interesate.
Reciclarea este definită în directiva referitoare la ambalaje95 ca reprocesarea într-un proces
de producţie a deşeurilor pentru a fi utilizate în scopul original sau în alte scopuri, incluzând
reciclarea organică dar excluzând recuperarea energiei. Industriile de reciclare cuprind
companii care se ocupă cu activităţi de colectare, dezmembrare şi sortare de deşeuri, cu
condiţia ca aceste acţiuni să fie urmate de reciclare, conform directivei menţionate.
La fel ca oricare altă activitate industrială, reciclarea implică transportarea deşeurilor între
diferiţi agenţi economici implicaţi, motiv pentru care transportul deşeurilor, inclusiv
internaţional, reprezintă un aspect important al acestor industrii.
Importanţa reciclării este mare pentru economia UE din mai multe motive:
• în termeni absoluţi, se poate constata că volumul de deşeuri care este reîncorporat în
circuitul productiv atinge niveluri considerabile, mai ales în cazul deşeurilor de metale
feroase şi neferoase, hârtie şi sticlă. Acestea sunt totodată industriile care înregistrează
cea mai mare rată de reciclare. Sectorul textil a făcut eforturi semnificative în ultimii
ani cu rezultate pozitive remarcabile. Faptul că industria materialelor plastice reciclează
doar 7% din deşeurile pe care le produce este relevant având în vedere dificultăţile
tehnice şi economice (în special la partea de colectare şi sortare);
• reciclarea este o activitate industrială, motiv pentru care implicaţiile referitoare la
transport sunt foarte importante. În circumstanţe deosebite, când sunt folosite căi de
transport maritime sau fluviale, deşeurile reciclabile pot fi transportate la distanţe foarte
mari96;
• referitor la locurile de muncă, procesele de reciclare sunt în general consumatoare de
forţă de muncă dar nu există date precise disponibile. Numărul de persoane ocupate în
UE, în această ramură industrială, este estimat la aproximativ 350.000. Pe sectoare,
94 Trebuie spus că şi la nivelul UE există puţine statistici complete sau armonizate privind la industriile de
reciclare. Informaţiile disponibile referitoare la subiect sunt întotdeauna fragmentare, incomplete şi adesea de
o natură nesigură.
95Directiva 94 /92 /CE, Jurnalul Oficial Nr. L 365 /10 din 31.12.1994
96Astfel, comerţul cu sticlă colectată în Statele Unite şi cel cu deşeuri de metale feroase şi neferoase în afara
Europei au înregistrat o creştere semnificativă, atât în termeni absoluţi cât şi în termeni relativi.
122
reciclarea metalelor feroase şi neferoase reprezintă cel mai important sector, oferind
aproximativ 180.000 locuri de muncă;
• reciclarea duce adesea la economie de energie prin comparaţie cu industriile
corespunzătoare bazate pe folosirea materiilor prime tradiţionale. Această regulă se
aplică mai ales sectoarelor de reciclare a metalelor feroase şi neferoase şi de reciclare a
sticlei.
9.2 Factorii care influenţează piaţa reciclării
Reciclarea nu este doar o prioritate din punctul de vedere al protecţiei mediului, dar poate
avea şi caracter profitabil într-un număr tot mai ridicat de cazuri, mulţumită economisirii
energiei şi a reducerii consumului de materii prime virgine. De aceea este vital să nu se
stingherească dezvoltarea acestui tip de activităţi printr-un cadru necorespunzător, ci
dimpotrivă, acţiunile ce se prevăd trebuie să ţină seama de potenţialul economic şi de crearea
de locuri de muncă al activităţilor de reciclare.
Principalii factori care influenţează piaţa reciclării sunt următorii:
• transportul şi colectarea – reciclarea este supusă presiunilor din partea creşterii
costurilor colectării şi procesării deşeurilor, aflându-se în același timp în competiţie
directă cu materiile prime virgine. În aceste condiţii, lipsurile tehnice şi structurale
constituie un handicap major în ceea ce priveşte competitivitatea sectorului;
• cererea – competitivitatea reciclării este limitată de lipsa cererii pentru materiale
reciclate din partea industriilor prelucrătoare datorită proprietăţilor tehnice cu
aplicabilitate limitată sau datorită imaginii negative. Reciclarea ar putea fi împiedicată
de lipsa unor standarde industriale pertinente sau chiar de tendinţa creării unor
standarde sau specificaţii ce ignoră sau discriminează materialele şi produsele
reciclate;
• transparenţa pieţelor de materiale reciclate – transparenţa redusă este un obstacol major
pentru investiţiile necesare pentru atingerea unei stricturi industriale corespunzătoare,
pentru îmbunătăţirea procedurilor de tratare a deşeurilor reciclabile şi pentru
dezvoltarea de noi aplicaţii pentru produsele reciclate. Deşi s-a insistat asupra
armonizării legislaţiilor naţionale şi asupra evitării fragmentării pieţei europene,
reglementările comunitare referitoare la deşeuri sunt percepute drept complexe fără a
da importanţa necesară eficienţei economice. Principiul subsidiarităţii poate presupune
o implementare diferită dar validă a legislaţiei comunitare în Statele Membre dar
trebuie recunoscut faptul că transpunerea diferită reprezintă unul dintre motivele
principale pentru care piaţa nu funcţionează întotdeauna corespunzător şi cauzează
costuri ridicate companiilor.
O analiză a factorilor menţionaţi mai sus a făcut Comisia UE să propună acţiuni axate pe
mai multe priorităţi tuturor partenerilor economici implicaţi şi autorităţilor naţionale 97.
Astfel se pot menţiona următoarele priorităţi:
97Industrii de reciclare, industrii de procesare, organizaţii reprezentând consumatorii etc. grupate în cadrul unui
Forum pentru reciclare
123
• identificarea deficienţelor structurale şi de piaţă precum şi formularea unor propuneri

de remediere a acestora;
• promovarea investiţiilor intangibile şi coordonarea strategiilor inovatoare;
• îmbunătăţirea cooperării industriale în diferite industrii de reciclare şi exploatarea
posibilelor sinergii;
• îmbunătăţirea cadrului de afaceri existent, inclusiv a instrumentelor economice şi/sau
a acordurilor negociate între partenerii industriali, organizaţiile de consumatori şi/sau
autorităţile publice.
Astfel, se poate crea un context pentru favorizarea competitivităţii în cadrul industriilor de
reciclare prin politici comunitare în domenii precum cercetarea, consultanţa şi asigurarea
calității.
Sunt importante acţiunile la nivel european ce pot contribui astfel la îmbunătăţirea pieţelor
materialelor reciclabile, concentrându-se în mod deosebit asupra unor măsuri orizontale care
să crească transparenţa pieţelor materialelor reciclabile:
• la nivel economic, prin încurajarea dezvoltării de pieţe pentru materiale secundare şi
reciclabile;
• la nivel tehnic, prin coordonarea acţiunilor referitoare la standardizare şi asigurarea
calității, în special prin Programele Cadru pentru cercetare;
• în domeniul legislativ, prin menţinerea funcţionării coerente a pieţei comunitare, în
special prin urmărirea armonizării implementării de către statele membre a legislaţiei
privind deşeurile iar acolo unde este nevoie, prin noi măsuri de reglementare.
9.3 Evoluţii în domeniul reciclării
În etapele incipiente, reciclarea se limita, în principal, la recuperarea deşeurilor din oţel şi

din metale neferoase98. Activităţile de reciclare a altor materiale cu valoare economică
reziduală mai mică sau chiar negativă, cum ar fi sticla, hârtia sau materialele plastice s-au
dezvoltat mai lent, deoarece profitabilitatea lor economică este mai mică decât cea a
deşeurilor metalice. În toate cazurile, dezvoltarea reciclării în domenii tradiţionale a
întâmpinat piedici la un moment dat, în funcţie de materialele avute în vedere, limitări
apărute fie sub forma cererii insuficiente fie sub forma unor structuri de piaţă necompetitive
şi a concurenţei din partea materiilor prime virgine.
Mai recent, creşterea conştientizării problemelor de mediu, a preocupărilor referitoare la
garantarea unei dezvoltări durabile şi nevoia tot mai presantă de a organiza gestionarea
deşeurilor, au contribuit toate la îmbunătăţirea imaginii reciclării ca instrument important,
chiar prioritar, în atingerea obiectivelor de mediu. Importanţa îmbunătăţirii gestionării
deşeurilor, ca parte a unei strategii de dezvoltare durabilă, a fost reiterată atât în Al
Cincilea Program de Acţiune pentru Mediu cât şi în Strategia Comunitară pentru
managementul deşeurilor. Conştientizarea problemelor de mediu a dus la recunoaşterea unei
posibile valori a deşeurilor reciclabile prin transformarea lor în materii prime secundare. În
98 Aceste materiale au o valoare reziduală mare deci pieţele se nasc spontan.
124
același timp, o creştere a cererii de produse reciclate din partea societăţii poate spori eficienţa
producerii acestor bunuri, deschizând astfel noi perspective pentru dezvoltarea competitivă
a industriilor de reciclare şi pentru promovarea activităţilor de reciclare. Aceasta este una
dintre trăsăturile complementare ale dezvoltării industriale dar şi a protecţiei mediului.
Conştientizarea problemelor de mediu a fost urmată de o completare şi dezvoltare a textelor
legislative atât la nivel Comunitar cât şi la nivel de state membre, scopul fiind acela de a
asigura un cadru de acţiune prin intermediul partenerilor economici interesaţi (producători
şi consumatori), astfel încât să se garanteze un nivel înalt de protecţie a mediului în ceea ce
priveşte gestionarea deşeurilor. Entuziasmul în ceea ce priveşte protecţia mediului nu a fost
mereu egalat de cel economic din următoarele motive:
• operatorii economici, concentrându-se în mod clasic asupra procesării materialelor, au
considerat mai puţin importante aspectele referitoare la sursa de materii prime datorită
în principal disponibilităţii ridicate a rezervelor de materii prime virgine. Totuşi, s-a
reuşit reciclarea în masă şi profitabilă în anumite sectoare economice, (metale, hârtie)
pe baze comerciale chiar şi în ciuda unei lipse acute de coordonare între industria de
colectare şi cea de reprocesare.
• din punctul de vedere al protecţiei mediului se pleacă de la conceptul de produs durabil.
Indiferent dacă este vorba de ambalaje sau de produse complexe (maşini, computere,
utilaje, aparatură electrocasnică), problema apare atunci când aceste obiecte devin
deşeuri, în sensul directivei cadru a deşeurilor, la sfârşitul perioadei lor de viaţă. Apare
astfel necesitatea garantării eliminării acestor deşeuri astfel încât să protejeze cel mai
bine mediul înconjurător, fiind aduse în prim plan două principii de bază ale protecţiei
mediului: “poluatorul plăteşte” şi împărţirea responsabilităţii.
Implementarea obiectivelor referitoare la reciclare, în contextul unei politici de mediu, a dus
la situaţii în care activitatea de reciclare nu este profitabilă decât dacă are loc o intervenţie
directă sau indirectă din partea sectorului public. În astfel de situaţii se pune problema dacă
este posibilă atingerea acestor obiective în condiţiile unei industrii de reciclare ce
funcţionează după regulile pieţei. Dacă piaţa funcţionează corect, în condiţii de maximă
eficienţă şi costuri minime, reciclarea ar putea deveni profitabilă într-un număr tot mai mare
de cazuri.
De-a lungul întregului proces de reciclare, de la colectarea deşeurilor până la vânzarea pe
pieţele pentru materiale reciclate, trebuie identificate obstacolele ce pot apărea, astfel încât
să poată fi stabilite din timp măsurile ce vor trebui implementate atât de către partenerii
economici cât şi de către autorităţile publice responsabile, pentru crearea condiţiilor ce vor
garanta funcţionarea competitivă a pieţelor de materiale şi de produse reciclate.
125
9.4 Structura industriilor de reciclare
Industriile de reciclare a metalelor feroase şi neferoase sunt bine reprezentate de mult timp
în Uniunea Europeană. Deşi mult mai recente, industriile de reciclare a sticlei, hârtiei şi
materialelor textile sunt şi ele bine reprezentate. Se fac în prezent progrese semnificative în
privinţa reciclării materialelor plastice şi a celor combinate, dar există o mulţime de
dificultăţi tehnice mai ales în anumite state membre ce au lansat iniţiative referitoare la
reciclarea ambalajelor.
Principalele industrii de reciclare au anumite trăsături comune dar în același timp prezintă
caracteristici foarte diferite în ceea ce priveşte procesele tehnice şi comerciale pe care le
implică fiecare material reciclat în parte. Sursa din care provin materialele reciclabile
reprezintă un element decisiv în organizarea şi stabilirea profitabilităţii unui sector de
reciclare. Se pot distinge două grupuri majore: surse industriale ce generează cantităţi
omogene de deşeuri într-un număr limitat de locuri şi sursele post-consum, caracterizate de
un număr mare de puncte de origine, un grad mare de eterogenitate a materialelor şi uneori
de un grad mare de contaminare.
Din punct de vedere organizatoric, combinarea acestor surse duce la o structură a procesului
de colectare integrată vertical până la nivelul sortării materialelor şi care adesea foloseşte
tehnologie simplă şi multă forţă de muncă. Între procesul de sortare şi cel de reprocesare
intermediarii sunt de obicei foarte importanţi iar o integrare verticală apare doar în mod
excepţional. Doar în sectoarele tradiţionale de reciclare, cum ar fi cel al metalelor, lanţul este
în întregime alcătuit din operatori privaţi în timp ce deşeurile municipale sunt colectate şi
sortate predominant de operatori locali sau regionali.
Gradul de eficienţă cu care sunt realizate activităţile de colectare, sortare şi tratare a
deşeurilor reciclabile are un efect important asupra profitabilităţii întregului sector.
S-a observat că, în general, costurile colectării deşeurilor menajere de la gospodării
sunt ridicate, dacă nu există o presortare. Costurile colectării industriale sunt de obicei
mai scăzute, uneori chiar neglijabile, deoarece întreprinderea care a generat deşeurile
îşi asumă responsabilitatea pentru colectarea lor. Cât despre calitate, deşeurile
generate de gospodării sunt adesea de calitate inferioară celor de natură industrială.
Este posibil să existe un potenţial considerabil de reducere a costurilor în fazele de colectare
şi sortare prin specializarea operaţiunilor. Acest aspect ar putea fi studiat atât pentru sectorul
privat cât şi pentru sectorul de stat, avându-se la bază experienţa acumulată de statele
membre.
În paralel cu industriile de reciclare specializate pe anumite materiale se poate observa
evoluţia unor sisteme de colectare şi sortare a produselor durabile, cu timp lung de viaţă,
ajunse la sfârşitul existenţei, produse ce reprezintă o sursă semnificativă de deşeuri.
Sub presiunea legislativă, în anumite state membre, industriile implicate au realizat sisteme
de colectare speciale pentru recuperarea produselor durabile. Adesea sunt folosite propriile
reţele de distribuţie pentru a recupera produsele.
126
10. RECICLAREA MATERIALELOR ÎN ROMÂNIA

În România, în perioada socialistă, a fost pus la punct un sistem complex de reciclare a
materialelor. Colectarea maerialelor reciclabile cum ar fi acumulatori auto uzaţi, hârtie,
sticlă, deşeuri textile, pene, materiale plastice, uleiuri auto uzate etc. era considerată parte a
politicii de stat prin care se urmărea reducerea importurilor şi furnizarea de materii prime
industriei.
Întreg sistemul legislativ şi infrastructura extinsă de colectare şi reciclare erau bazate pe
reglementări de tip comandă-control. Populaţia nu putea cumpăra anumite produse
(acumulatori auto, anvelope noi, uleiuri auto) decât dacă produsul uzat era restituit unei
unităţi de colectare-recicare (REMAT). Suma plătită celui ce restituia produsul uzat era mai
mult simbolică. Ca rezultat al acestei politici, cantităţi mari de produse reciclabile erau
colectate dar, în unele cazuri, tehnologia de reciclare nu era disponibilă sau materialele
colectate erau de proastă calitate (cazul anvelopelor uzate). Practic se colecta orice fără
legătură directă cu nevoile reale ale industriei care era forţată să folosească materialele
colectate iar eficienţa economică era redusă.
Partea pozitivă a politicii promovate a fost crearea unei reţele naţionale de colectare-reciclare
ce a putut fi privatizată ulterior. De asemenea s-a acumulat experienţă şi s-au dezvoltat unele
tehnologii de reciclare.
După anul 1990 întreg sistemul de colectare-reciclare a fost abandonat cu excepţia reciclării
materialelor cu valoare economică pozitivă (deşeuri din materiale feroase şi neferoase) care
a cunoscut o dezvoltare nebănuită99 o dată cu liberalizarea exporturilor de deşeuri feroase şi
neferoase. De asemena au fost promulgate o serie întreagă de documente şi acte normative
cu privire la deşeuri şi la reciclare (Anexa 10). O dată cu modificarea legislaţiei au evoluat
şi definiţii atât ale diferitelor categorii de deşeuri cât şi ale reciclării materialelor (Anexa 11).
În prezent, în principalele oraşe din Romania există peste 650 de societăţi comerciale (vezi
Anexa 12) constituite în urma privatizării vechilor centre REMAT sau prin investiţii private.
Aceste firme au ca obiect de activitate “colectarea, transportul, prelucrarea,
preindustrializarea si comercializarea materialelor refolosibile”. În contextul amintit mai
sus, principala activitate desfasurata de aceste societăţi este achiziţionarea deşeurilor feroase
şi neferoase şi prelucrarea acestora pentru a fi reintroduse în circuitul economic. Astfel
numai valoarea exporturilor de deşeuri feroase în 2004 se ridica la aproape 500 de milioane
USD, situând România pe locul 11 între exportatorii acestui tip de deşeuri (Figura 10-1).
În ultima perioadă, ca urmare a noilor reglementări, a dezvoltării interesului pentru o mai
bună gestionare a deşeurilor şi a cererii interne şi externe de materii prime secundare
recuperate din deşeuri, au fost înfiinţate multe alte societăţi comerciale noi în domeniul
reciclării.
99Colectarea deşeurilor feroase şi neferoase s-a “extins” fiind colectate chiar şi şine de cale ferată, cabluri de
înaltă tensiune, cabluri din reţele funcţionale etc.
127
600000
Valoarea exportului de deseuri feroase,

500000
400000
mii USD 300000
200000
100000
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005
An
Figura 10-1 Valoarea exporturilor de deşeuri feroase în perioada 2000-2004

(International Trade Statistic, 2005)
10.1 Cantităţi şi structuri de materiale şi deşeuri estimate100 a fi reciclate în

România
Compoziţia medie a deşeurilor municipale, luată în calcul în cadrul Strategiei Naţionale de

Gestionare a Deşeurilor (SNGD) (cele două variante) pentru perioada 1995-2002 este
prezentată (Tabelul 10.1) apreciindu-se că în 2002 numai 5 % din cantitatea de deşeuri
menajere a fost colectată în vederea recuperării.
Anexa 1 a Legii nr. 465 din 18 iulie 2001 stabileşte grupele de deşeuri industriale reciclabile
ca fiind următoarele:
• deşeuri metalice feroase;
• deşeuri metalice neferoase;
• deşeuri de hârtii-cartoane;
• deşeuri de sticla (spărturi de sticla);
• deşeuri de mase plastice;
• deşeuri de cauciuc (anvelope uzate, camere de aer şi articole din cauciuc uzate);
• deşeuri textile.
100Încă de la început trebuie precizat că datele şi statisticile referitoare la reciclare sunt absente în România;
singurele date disponibile sunt doar estimări ale diverselor strategii şi planuri ce au fost realizate în cadrul ICIM.
128
Tabelul 10.1. Evoluţia compoziţiei deşeurilor menajere în România

Materiale reciclabile 1995* 2000* 2002**
%
Hârtie, carton 13,5 16 11
Sticlă 5,2 6 5
Plastic 5,5 11 10
Metale 5,3 5 5
Textile 5 6 5
Lemn 1 1 -
Deşeuri alimentare 45 39 51
Altele (organice si anorganice) 20 16 13
Surse: *SNGD varianta preliminară, **SNGD varianta finală
Raportările agenţilor economici generatori sau reciclatori de deşeuri se bazează pe operaţii

a căror definiţii nu sunt suficient de clare în legislaţia actuală sau pe care nu le cunosc
suficient (reciclare, reutilizare, refolosire, valorificare, prelucrare, recuperare). Astfel datele
raportate sunt dificil de prelucrat putând să apară neconcordanţe. In continuare au fost
păstraţi termenii originali din sursele de referinţă (pentru detalii vezi Anexa 11).
Posibilitatea de reciclare a materialelor din deşeuri, din punct de vedere tehnic şi al
costurilor, este condiţionată de existenţa sistemelor de colectare selectivă. Recuperarea
materialelor reciclabile se poate face atât la sursă cât şi după colectarea lor. Colectarea
deşeurilor separate la sursă se poate face prin intermediul unei reţele de colectare bine pusă
la punct (din industrie, gospodarii particulare, comerţ, instituţii etc.) sau cu ajutorul
sistemelor de separare cu care sunt dotate instalaţiile de procesare a deşeurilor municipale
(la depozit sau în staţiile de transfer). Materialele reciclabile trebuie să se prezinte sub o
formă care să satisfacă cerinţele beneficiarului care urmează să le prelucreze.
In România au existat şi există încercări de implementare a unor astfel de sisteme de
colectare selectivă în mai multe oraşe ale ţării fără a se înregistra rezultate satisfăcătoare.
Această obligaţie revine consiliilor locale care pot, pe termen lung, îndeplini direct sau
indirect prin delegarea parţială sau integrală a responsabilităţilor, cu păstrarea prerogativelor
ce ţin de control. Uneori există tendinţa ca delegarea totală a responsabilităţilor să întârzie
implementarea unor sisteme de colectare selectivă eficiente ca urmare a costurilor mari dar
şi a slabei conştientizări a populaţiei.
Pentru diferite tipuri de deşeuri reciclabile numărul de societăţi comerciale autorizate sa
desfăşoare activităţi de valorificare a deşeurilor industriale reciclabile conform Ordonanţei
de Urgenta a Guvernului nr. 16/2001 aprobata prin Legea nr. 465/2001 este relativ mare şi
este prezentat în Anexa 12. Unele dintre societăţi au autorizaţie de valorificare pentru mai
multe tipuri de deşeuri, în total numărul de societăţi fiind de 263. Capacitatea de reciclare a
129
acestora este diferită101. faptul că societăţile comerciale posedă autorizaţie de valorificare

pentru un anumit număr de tipuri de deşeuri nu presupune obligatoriu că ele şi desfăşoară
activităţi de reciclare pentru toate categoriile de deşeuri.
Conform PNAM, cantitatea de deşeuri industriale care au fost reciclate sau reutilizate ca
materii prime în procese industriale în anul 1998 a fost de circa 12 milioane de tone, dar
numai circa 35% dintre ele au fost comercializate. Pentru principalele materiale recuperate
din deşeuri, Comisia Naţională de Reciclare a Deşeurilor a evaluat cantităţile de deşeuri
recuperate pentru perioada 1997-1999 pentru circa 100 de societăţi comerciale reciclatoare
de deşeuri existente în acea perioadă. Principalele societăţi de valorificare, stabilite după
cantităţile de deşeuri valorificate, sunt următoarele:
• pentru deşeuri de metalele feroase: Sideurgica SA Hunedoara, Cost SA Targovişte şi
Industria Sârmei SA Câmpia Turzii;
• pentru deşeuri de metale neferoase: Metrom SA Braşov şi Neferal SA Bucureşti;
• pentru deşeuri de hârtie: Petrocart SA Piatra Neamţ; Vrancart SA Focşani and Celohart
SA Zărneşti;
• pentru deşeuri de mase plastice: Chimica SA Orăştie.
De la intrarea în vigoare a HG 228/2004 (martie 2004) datele existente în solicitările de
aprobări pentru importuri şi existente în notificările generale ale transporturilor de deşeuri
în România în vederea valorificării, a fost aprobat importul următoarelor tipuri de deşeuri102:
• deşeuri de hârtie: 20445 tone;
• deşeuri de cupru: 11687 tone;
• deşeuri de aluminiu: 600 tone;
• deşeuri de textile: 3600 tone;
• deşeuri de tutun: 1660 tone;
• deşeuri provenite de la aparate fotografice: 758 tone.
101Distribuţia pe judeţe a societăţilor comerciale autorizate să desfăşoare activităţi de valorificare conform

Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 16/2001 aprobată prin Legea nr. 465/2001, la data de 07.03.2005, este
prezentată în Anexa 13.
102 Sursă: Planul de implementare pentru Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi controlul
transportului de deşeuri în, dinspre şi înspre Comunitatea Europeana, octombrie 2004.
130
Tabelul 10.2. Producţia industrială din deşeuri recuperate în România, 1997-1999,

- mii tone -
Producţie
1997 1998 1999
Totală din deşeuri din care Totală Din deşeuri din care Totală Din deşeuri din care
recuperate export recuperate export recuperate export
Oţel 6.675 3.000 241 6.336 3.136 0,786 4.354 3.024 1.324
Cupru 23 6,874 21 18,597 12,277 29,294 29,217 23,129
Aluminiu 164 16,503 175 21,746 4,242 174,598 37,332 19,872
Plumb 13 8,487 15 10,964 1,457 17,462 13,604 5,222
Zinc 30 7,557 29 7,357 - 28,695 7,174 -
Hârtie şi 330 115,896 306 116,709 - 300,727 117,385 273
carton
Sticlă 335 34,064 0,314 315 22,8 - 227,459 22,800 5,177
Mace plastice 89 6,23 77 77 - 67,4 5,5 712
Textile 117 11,73 95,45 9,54 - 78,724 7,870 1,778
Sursă: Comisia Naţională de Reciclare a Materialelor, anul 2004
10.1.1 Baterii şi acumulatori uzaţi
Recuperarea plumbului din acumulatori are o veche tradiţie în Romania, existînd la un

moment dat şi o piaţă negră pentru aceştia. Hotărârea de Guvern nr. 1057 din 18 octombrie
2001 privind regimul bateriilor şi al acumulatorilor care conţin substanţe periculoase,
reglementează condiţiile de introducere pe piaţă a bateriilor şi a acumulatorilor care conţin
substanţe periculoase, denumite în continuare baterii şi acumulatori, precum şi modalităţile
de gestionare a bateriilor şi a acumulatorilor uzaţi, în scopul asigurării condiţiilor de protecţie
a mediului şi a sănătăţii populaţiei. De asemenea, actul normativ prevede obligativitatea
utilizării sistemului depozit-garanţie103 pentru bateriile vândute.
Gestionarea bateriilor şi a acumulatorilor uzaţi include conform SNGD;
• restricţionarea introducerii pe piaţă a bateriilor şi a acumulatorilor care conţin anumite
substanţe periculoase;
• colectarea separată pentru bateriile şi acumulatorii uzaţi;
• eliminarea în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi mediu a
componentelor periculoase nevalorificabile din bateriile şi acumulatorii uzaţi;
• recuperarea materialelor valoroase conţinute în baterii şi acumulatori.
103La cumpărarea unei baterii noi se plăteşte suplimentar o garanţie de 10% din valoarea acesteia; garanţia
este returnată cumpărătorului dacă acesta returnează acumulatorul vechi, necrăpat şi cu acidul conţinut, în
termen de şapte zile de la cumpărare.
131
In România, conform Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor, există 197 de societăţi

comerciale care colectează, valorifică şi reciclează acumulatori cu plumb şi o singură
societate comercială care colectează, valorifică şi reciclează acumulatori portabili tip NiCd.
Nu există în prezent implementate sisteme de colectare a bateriilor de unică folosinţă şi nici
instalaţii de procesare a acestora.
Tabelul 10.3 prezintă evoluţia cantităţilor de baterii şi acumulatoril uzaţi fără a specifica
ponderea fiecăruia din total. Este evidentă creşterea continuă şi spectaculoasă a cantităţilor
colectate pentru acest tip de deşeuri, înregistrându-se conform datelor o creştere de peste
zece ori în 1999 faţă de 1996.
Tabelul 10.3. Generarea si managementul bateriilor si acumulatorilor uzaţi
Cantităţi: 1996 1997 1998 1999
• Generate (t) 7016 10468 28540 80368
• Depozitate (%) 34 36 37.5 31.5
• Procesate (%) - - 0.5 0.1
• Recuperate (%) 66 62 62 68.4
Sursă: Strategia Naţionala de Gestionare a Deşeurilor, Anul 2004
România a exportat acumulatori uzaţi cu plumb, în conformitate cu Convenţia de la Basel,
cantităţile fiind prezentate în următorul tabel.
Exportul de acumulatori uzaţi este o afacere foarte profitabilă (Tabelul 10.4). Singura problemă
este legată de faptul că exportul se face fără electrolit care este deversat ilegal în România. De
fapt, exportul de acumulatori uzaţi este un export de plumb secundar. Cele mai multe dintre
societăţile comerciale care „valorifică” astfel plumbul sunt departe de a se conforma legislaţiei
de mediu în vigoare.
Tabelul 10.4. Cantităţi de acumulatori uzaţi (cu plumb şi fără electrolit) exportaţi sau
notificaţi pentru export de România în perioada 2002-2004
Anul Tara de destinaţie Cantitatea (tone)
2002 Israel 989,43

Belgia 1010
Indonezia 5944,8
Total 2002 7944,23 *
2003 Filipine 6000
Belgia 6000
Israel 5000
Total 2003 17 000**
2004 Israel 5000
Belgia 6000
Total 2004 11000**
* - exportate efectiv, ** - notificate pentru export
Sursă: Planul de implementare pentru Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi controlul transportului de
deşeuri în, dinspre şi înspre Comunitatea Europeana, octombrie 2004
132
10.1.2 Ambalaje şi deşeuri din ambalaje
Hotărârea nr. 349 din 11 aprilie 2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje
care transpune Directiva 94/62/EC, stabileşte principiile specifice activităţii de gestionare a
deşeurilor de ambalaje ca fiind:
• prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje;
• reutilizarea ambalajelor;
• reciclarea deşeurilor de ambalaje;
• alte forme de valorificare a deşeurilor de ambalaje, care să conducă la reducerea
cantităţilor eliminate prin depozitare finală.
De asemenea hotărârea prevede faptul că sunt acceptate pe piaţă numai ambalaje care
îndeplinesc anumite condiţii (Art. 5) şi sunt conforme cu:
a) standardele europene armonizate adoptate pe plan naţional;
b) standardele naţionale, pentru domeniile în care nu sunt adoptate standarde europene
armonizate.(Art. 6).
SNGD anticipează creşterea gradului de reutilizare şi reciclabilitate a ambalajelor şi
optimizarea cantităţii de ambalaje pe produs ambalat (prin reproiectare). Deşeurile de
ambalaje trebuie să fie gestionate astfel încât:
• să se reducă cantitatea de deşeuri de ambalaje prin valorificare;
• să crească cantităţile de deşeuri de ambalaje colectate precum şi eficienţa colectării
selective a acestora;
• să fie create şi optimizate schemele de valorificare materială;
• să fie create şi optimizate schemele de valorificare energetica a deşeurilor de
ambalaje (“neadecvate” pentru valorificare materiala).
Raportul MMGA din 2002 privind ambalajele introduse pe piaţă estimează (rata de
răspuns a fost de 65%) o cantitate de circa 850 kt, adică 39 kg/loc.an, ambalaje cu o
compoziţie estimată prezentată în Tabelul 10.5.
Tabelul 10.5. Compoziţia deşeurilor şi cantităţile colectate (2002 – 2003)
Hârtie şi
Plastic Sticlă Metal Lemn Total
carton
2002*
Raportul MMGA privind ambalajele si 196 192 41 32 87 548
deşeurile de ambalaje (2002) [kt]
Compoziţia deşeurilor [kt] 227 405 189 54 - 875
Cantităţi estimate [kt] 225 225 200 100 100 850
2003**
Cantităţi estimate [kt] 235,17 236,4 210,5 104,6 NA 892,8
Surse: * PLAN DE IMPLEMENTARE pentru Directiva 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje,
amendata prin Directiva 2004/12/EC.
**"Interpretarea datelor de raportare a ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje pentru anul 2003", MMGA.
133
Pentru anul 2003 interpretarea datelor raportate în baza Ordinului ministrului apelor şi
protecţiei mediului nr. 1190/2002 cu privire la procedura de raportare a datelor referitoare la
ambalaje şi deşeuri de ambalaje, a fost efectuată de Direcţia de Deşeuri şi Substanţe Chimice
Periculoase a MMGA pentru o rată de răspuns de 85% a agenţilor economici care introduc pe
piaţă ambalaje şi produse ambalate şi care au fost identificaţi de agenţiile teritoriale de protecţia
mediului (rată de identificare de 60%). Cantitatea totală de ambalaje introduse pe piaţă a fost
estimată la circa 893 mii tone cu structura prezentată în Figura 10-2, iar cantitatea de deşeuri
din ambalaje colectată la circa 131 mii tone (din totalul de 500 mii tone deşeuri municipale
generate).
Figura 10-2. Ponderea tipurilor de materiale în deşeurile din ambalaje colectate în 2002
şi 2003
Figura 10-3. Structura pe tipuri de materiale a deşeurilor de ambalaje
In structura pe tip de material a ambalajelor puse pe piaţă în România în anul 2003, s-a
constatat o scădere a importurilor în ambalajele din sticlă şi creşterea celor din plastic şi
metal, ponderea ambalajelor din hârtie carton aferente fiind practic constantă. Dacă avem în
vedere structura pe tip de material a ambalajelor goale importate în România în anul 2003,
s-a constatat o uşoară creştere a importurilor în ambalajele din sticlă şi o reducere a celor din
plastic, ponderea ambalajelor din hârtie carton importată fiind practic constantă (Tabelul
10.6).
134
135
Tabelul 10.6. Structura ambalajelor introduse pe piaţă în România (%)

ambalajelor puse pe ambalajelor goale
piaţă importate
2002 2003 2002 2003
Sticlă 10 4 30 35
Plastic 10 18 41 35
Hârtie şi carton 55 60 24 25
Sursă: Strategia Naţionala de Gestiune a Deşeurilor, Anul 2004
Diferenţele procentuale se regăsesc în cantităţile de ambalaje introduse pe piaţă de către
industria românească.
Conform raportărilor, în anul 2003 au fost colectate 771 mii tone deşeuri de ambalaje. S-a
considerat un coeficient de corecţie de 35% datorat impurificării cu resturi menajere şi apă
astfel încât cantitatea de deşeuri de ambalaje estimată a fi conţinută în deşeurile colectate a
fost de 500 mii tone.
In anul 2002 rata de reciclare a deşeurilor din ambalaje a fost estimată la 20% (Planul de
implementare a Directivei 94/62/CE ), iar nivelul anului 2003 MMGA a estimat procentul de
reciclare a deşeurilor din ambalaje la peste 21% ("Interpretarea datelor de raportare a
ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje pentru anul 2003", MMGA ).
Conform Planului de implementare a Directivei 94/62/CE în anul 2002 în 14 societăţi
comerciale au fost reciclate 186 kt de deşeuri de hârtie si carton dintre care 106 kt ambalaje
post-consum colectate din România, 14 kt deşeuri de ambalaje importate, 66 kt deşeuri
tehnologice. Aceeaşi sursă menţionează existenţa unei capacităţi totale de reciclare la nivel
naţional de 170 mii tone.
Acelaşi plan de implementare menţionat mai sus estimează că în 2002 au fost reciclate 9 mii
tone de deşeuri de ambalaje din mase plastice fără a menţiona tipurile de mase plastice (7 mii
tone de ambalaje post-consum colectate din România şi 2 mii tone de deşeuri tehnologice).
Pentru deşeurile din mase plastice altele decât PET se estimează existenţa în ţară a unor
capacităţi de prelucrare de 22 mii tone/an.
O categorie extrem de importantă de mase plastice, care în ultimii ani a înregistrat o continuă
creştere în totalul de mase plastice comercializate ca ambalaje, este polietilen terefatlatul
(PET) folosit frecvent pentru îmbutelierea băuturilor gazoase, uleiului comestibil, sucuri de
fructe. In perioada 01. 06. 2004 – 25 august 2005, prin H.G. nr. 166/2004, proiectul
“Dezvoltarea sistemului de colectare a deşeurilor de ambalaje PET postconsum în vederea
reciclării” a finanţat din veniturile Fondului pentru mediu colectatarea de deşeuri de ambalaj
PET postconsum în vederea reciclării, prin alocarea nerambursabilă a sumei de 9.600 lei/kg,
sumă acordată agenţilor economici care realizează operaţiuni de reciclare a acestui tip de
deşeu. Prin HG nr. 989 din 25 august 2005 privind modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 166/2004, suma nerambursabilă alocată a fost redusă la 0,4 RON/kg deşeu
de ambalaj PET postconsum colectat în vederea reciclării.
Numărul reciclatorilor de PET a crescut spectaculos ca urmare a acestei subvenţii. Ca urmare
a concurenţei preţul plătit colectorilor de deşeuri de ambalaje PET a crescut de la circa 2000
lei/kg la peste 11000 lei/kg, conform declaraţiilor societăţilor comerciale de reciclare.
Sistemele de colectare separată a deşeurilor au fost dezvoltate numai la nivel pilot în unele
oraşe, fiind departe de a fi capabile să susţină colectarea eficientă a PET.
136
Din datele Administraţiei Fondului de Mediu, conform HG nr. 166/2004, au fost încheiate
mai multe contracte de finanţare (Tabelul 10.7). După publicarea Normelor metodologice
pentru HG 989/2005, încă 10 contracte urmau a se finanţa din Fondul pentru mediu.
Tabelul 10.7. Situaţia finanţărilor din fondul pentru mediu pentru reciclarea
recipienţilor din PET
Contract Valoare contract
Nr.crt. Denumire beneficiar
Nr./Data EURO
1 Cosiliul Local Falticeni 1/N/12.07.2004 342,447
2 SC Greentech SA 2/N/30.07.2004 843,910
3 SC Genial Company SRL 3/N/12.08.2004 943,510
4 SC Geani Conpes SRL 4/N/03.09.2004 289,299
5 SC Hans & Elena International SRL 5/N/30.11.2004 381,875
6 SC Auto Dacia SA 6/N/22.12.2004 118,350
7 SC Clarinplast SRL 7/N/05.01.2005 351,893
8 SC Green Pet Prod SRL 2/N/14.02.2005 683,798
TOTAL GENERAL 3,955,082
Sursa: www.afm.ro.
Primele trei firme care au încheiat contracte cu AFM în 2004 au fost:
- Greentech - Buzău – investiţie la sfârşitul lui 2004 de circa 2 milioane dolari în
tehnologie şi spaţii de depozitare, contract în valoare de 25 miliarde lei cu AFM;
- Genial Company –Olteniţa, contract de 23 de miliarde de lei. Din raportul publicat de
firmă în iulie 2004, societatea a colectat lunar între 180 şi 200 de tone de ambalaje PET
şi a investit peste 620.000 Euro în dotarea locurilor de colectare cu prese, în
eficientizarea transportului şi dotarea cu motostivuitoare. Instalaţia de reciclare are o
capacitate de 800 kg /oră.
- Geani Conpes - Buzău contract de finanţare a AFM, în valoare de 9,6 miliarde de lei.
Prin implementarea proiectului ”Dezvoltarea sistemului de colectare a deşeurilor de
ambalaje PET postconsum in vederea reciclării” a fost recuperată o cantitate de circa 8,8 mii
tone deşeu PET postconsum până în octombrie 2005, din care a rezultat o cantitate de 7,5
mii tone materie primă secundara (fulgi PET) pentru diverse industrii. S-a estimat ca până
la sfârsitul lui 2005 au mai fost recuperate încă 3,9 mii tone.
Firmele de reciclare balotează deşeurile de PET sau le toacă sub formă de fulgi după care le
exportă. Exportul de deşeuri din mase plastice (din care cea mai mare parte o reprezinta PET)
a înregistrat o creştere spectaculoasă, în timp ce importul a rămas neglijabil. Această creştere
a făcut ca România să înregistreze un salt important de pe locul 53 pe locul 38 în rândul
exportatorilor de deşeuri din mase plastice în perioada 2000-2004.
Exportul masiv de PET recuperat din deşeuri poate fi explicat prin lipsa instalaţiilor de
prelucrare a acestuia ca materie primă secundară. Este cunoscut faptul că acest tip de materie
primă nu mai poate fi utilizată în scopul obţinerii unor produse similare cu cele din care
provin deoarece, pe de o parte, provenind din reciclarea deşeurilor, este interzis a fi utilizată
pentru fabricarea unor noi ambalaje de uz alimentar, iar pe de altă parte, procesele la care
urmează să fie supusă în timpul prelucrării, modifică substanţial în acest caz unele proprietăţi
fizice şi chimice ale materialului (grad de transparenţă, permeabilitate la gaze sub presiune
etc.). PET-ul recuperat este utilizat la fabricarea fibrelor.
137
3000
Valoare export deeuri din mase plastice, mii

2500
2000
USD
1500
1000
500
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005
An
Figura 10-4. Valoarea exporturilor de deşeuri din mase plastice in perioada 2000-2004
(International Trade Statistic, 2005)
Principalele societăţi comerciale care valorifică sticla provenită din ambalaje sunt S.C.
STIROM S.A. Bucureşti şi S.C. STIMET S.A. Sighişoara; ele au procesat în anul 2002 circa
25 de mii de tone de ambalaje post-consum din sticlă, capacitatea totală la nivel naţional fiind
de 55 mii tone/an. Principala problemă legată de posibilitatea utilizării unor cantităţi mari de
cioburi de sticlă este legată de calitatea lor. Cuptoarele de sticlă nu pot procesa decât cioburi
de sticlă de o anumită culoare şi cu o cantitate foarte redusă de impurităţi (în special metale).
Raportul dintre materia primă virgină şi cantitatea de deşeuri de sticlă reciclată în cuptor
depinde de calitatea acestora din urmă.
Deşeurile provenite din ambalajele metalice reprezintă una dintre categoriile de deşeuri cu
cea mai mare rată de reciclare. Astfel MMGA a estimat că în anul 2002 circa 1% din totalul
de 4000 mii tone de metale feroase şi neferoase reciclate au reprezentat-o deşeurile de
ambalaje metalice, reprezentând conform biroului Argus, o rata de reciclare de 32 %.
Tot Planul de implementare a Directivei 94/62/CE menţionează că nu există în prezent
instalaţii de reciclare a deşeurilor de ambalaje de lemn acestea fiind, în general, utilizat drept
combustibil de către populaţie.
Deşeurile de hârtie reprezintă o categorie de deşeuri nepericuloase la care România a efectuat
şi efectuează importuri în vederea utilizării lor ca materie primă în industria celulozei şi
hârtiei. Astfel în perioada 2002 - 2003, conform Planului de implementare pentru
Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi controlul transportului de deşeuri
în, dinspre şi înspre Comunitatea Europeană, cantitatea de deşeuri de hârtie importată din
ţări ca Republica Moldova, Israel, Germania, Franţa şi Ungaria s-a dublat, iar în 2004 au fost
solicitate 7 notificări pentru importul a 30445 tone.
138
Tabelul 10.8. Importurile de deşeuri de hârtie în perioada 2002-2003
Cantitate de deşeuri de
Agent economic hârtie importată (tone)
2002 2003
SC HICART, Prundu Bargaului, judetul Bistrita-Nasaud 15 (tone)
-
SC ECOPAPER, Zărnești, judetul Brașov 466 476
SC CELROM S.A., Drobeta Turnu Severin, judetul 3.357 5.528
Mehedinti
SC AMBRO S.A., judetul Suceava 3.165 4.356
SC LETEA, Bacau - 6.796
SC VRANCART Adjud, judetul Vrancea 3.603 1.837
SC COMCEH SA, judetul Calarasi - 1.170
TOTAL 10.606 20.163
Sursă: Planul de implementare pentru Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi controlul
transportului de deşeuri în, dinspre şi înspre Comunitatea Europeana, octombrie 2004
10.1.3 Uleiuri uzate
În perioada socialistă a existat o legislaţie naţională104 care obliga la colectarea şi

recuperarea uleiurilor uzate. Principala obligaţie stabilită era colectarea şi predarea de către
toţi consumatorii (industriali, casnici, individuali) la staţiile PECO (staţii de comercializare
a combustibililor auto şi a uleiurilor lubrifiante) a întregii cantităţi de uleiuri minerale uzate.
De asemene a existat un sistem de colectarea bine organizat, la nivelul celor 155 de staţii
PECO, care erau dotate cu instalaţii speciale de colectare, depozitare şi expediere a uleiurilor
minerale uzate către OILREG Râmnicu Sarat (instalaţie industrială de regenerare a uleiurilor
uzate). Instalaţia de la SC OILREG Râmnicu Sărat a fost realizata în anul 1952 şi
modernizată în anul 1985 cu o tehnologie simplă. Are capacitatea de 60.000 tone/an şi
posibilitatea extinderii până la 115.000 tone/an. Prin recuperarea uleiurilor uzate se obţineau
componenţi care, cu ajutorul unor aditivi, duceau la fabricarea a patru tipuri de uleiuri
minerale utilizate la maşinile agricole şi la tractoare. Impunerea SC OILREG105 pe piaţa
internă a uleiurilor lubrifiante auto a fost imposibilă din mai multe motive printre care:
calitatea redusă a uleiurilor produse, lipsa unei reţele de colectare, concurenţa furnizorilor
de uleiuri lubrifiante virgine.
După anul 1990, conform celor menţionate în Tabelul 10.9, aproape s-a renunţat la
colectarea/regenerarea uleiurilor uzate (74.300 tone în anul 1989, 2.100 tone în anul 1998,
instalaţia de regenerare fiind practic oprită). Cele 2 - 4 mii tone ulei rezidual colectate anual,
104Pot fi amintite următoarele acte legislative: Decretul 100/1975 privind colectarea, predarea, gospodărirea şi
valorificarea deşeurilor şi a altor resurse secundare de materii prime şi materiale; Decretul nr. 465/1979 privind
recuperarea şi valorificarea resurselor materiale refolosibile; şi STAS 4224-88 care se referea la condiţiile
tehnice şi regulile de colectare, valorificare şi depozitare a uleiurilor minerale uzate.
105În teorie SC OILREG SA regenerează uleiuri minerale uzate şi produce, uleiuri pentru motoare cu aprindere
prin scânteie, pentru motoare diesel, uleiuri pentru ungerea angrenajelor tractoarelor şi pentru maşini agricole.
Fluxul tehnologice are următoarele faze: curăţirea chimica şi separarea apei până la 5%; distilarea atmosferica
pentru separarea restului de apa şi a fracţiilor uşoare; rafinarea propriu-zisa, eliminarea unor fracţiuni de baza
pentru lubrifianţi; amestecarea, aditivarea, finisajul.
139
în perioada 1990 - 1998, s-au realizat de la câteva centre de comercializare a produselor

petroliere (COMPETROL), unităţi militare şi societăţi particulare.
Disfuncţiile au fost de ordin organizatoric: legislaţia nu a fost adaptată la noile condiţii,
industria nu şi-a creat propriile reţele de colectare (reactivarea sistemului anterior), nu a fost
creată o piaţă etc.
O încercare de reglementare a fost Ordonanţa nr. 33/1995 de la care se aştepta crearea
mecanismului de colectare la nivel naţional, reciclarea şi reintroducerea în circuitul
productiv a deşeurilor refolosibile (inclusiv a uleiurilor reziduale), însă aceasta nu s-a
dovedit eficace şi nu a fost corectată sau consolidată cu instrumentele corespunzătoare
punerii în practică.
Tabelul 10.9: Evoluţia producţiei, exportului, importului şi volumului uleiurilor
reziduale colectate în România, intre 1980 - 1998 (mii tone)
1980 1985 1990 1995 1996 1997 1998
Total uleiuri lubrifiante
Producţia 664 398 371 208 177 171 157
Export 309 102 … … … … …
Import 5 70 … … … … …
Consum 360 366 … … … … …
intern
Ulei rezidual … 33 46 4,2 3,7 2,7 2,1
recuperat 74,3*)
Uleiuri auto
Producţie … … … 76 82 88 …
Import … … … 14 18 18 …
Consum … … … 90 100 106 …
Sursa: Anuarele Statistice ale României, baza de date a Institutului de Economie a Industriei, Revista Capitalul
nr.21/18 mai 1998
Dimensiunea pierderilor rezultate prin necolectarea uleiurilor uzate poate fi sesizata după
următoarea evaluare a profitului ce s-ar fi obţinut la valorificarea uleiului regenerat - 85
dolari/t106 iar daunele aduse mediului prin nerecuperare - 385 dolari/t. Pierderile astfel
estimate sunt:
 profit nerealizat 70.000 t x 85 $/t 6 milioane dolari
 daune aduse mediului: 70.000 t x 385 $/t  27 milioane dolari.
106 Evaluări ale SC PETROM SA
140
Conform Directivei UE privind gestionarea uleiurilor uzate, sunt necesare mai multe măsuri
pentru punerea la punct a unui sistem performant de colectare:
• interzicerea descărcării uleiurilor uzate pe sol, în apele de suprafaţă, în cele freatice, în
apele de coastă şi în sistemele de canalizare;
• introducerea unor masuri necesare pentru a asigura colectarea şi eliminarea sigură a
uleiurilor uzate;
• introducerea unor masuri necesare pentru ca eliminarea uleiurilor uzate să fie realizată,
pe cat posibil, prin reciclare (regenerare); arderea este privită ca excepţie de la regula
generală;
• obligaţia, pentru autorităţile naţionale, de-a organiza un sistem de gestiune a
uleiurilor uzate;
• eliberarea de autorizaţii pentru cel care colectează şi depozitează uleiurile uzate,
astfel încât aceste operaţii să fie sigure pentru mediul înconjurător;
• necesitatea unor standarde de calitate a uleiurilor uzate şi a unor înregistrări107
statistice privind volumele colectate/stocate/furnizate celor implicaţi în activitate;
• orice unitate care elimina uleiuri uzate trebuie să transmită autorităţilor competente, la
cererea acestora, orice informaţie privind eliminarea sau depozitarea unor astfel de
uleiuri uzate sau reziduuri ale acestora. Aceste unităţi vor fi inspectate periodic de către
autorităţile competente, în special în legătura cu respectarea condiţiilor autorizaţiilor
lor.
Hotărârea nr. 662 din 12 iulie 2001, care a transpus directiva UE privind gestionarea
uleiurilor uzate, reglementează activităţile de gestionare a uleiurilor uzate (cu excepţia
uleiurilor uzate conţinând bifenili policloruraţi sau alţi compuşi similari în concentraţii mai
mari de 50 ppm, care fac obiectul HG nr. 173/2000). Astfel, pentru evitarea efectelor negative
asupra sănătăţii populaţiei şi asupra mediului, au fost stabilite interdicţii şi obligaţii pentru
deţinătorii de uleiuri uzate.
Principalele obiective cuprinse în SNGD cu privire la uleiurile uzate sunt creşterea gradului
de colectare de la utilizatori/populaţie cu eliminarea pieţei ilegale a uleiurilor uzate a căror
utilizare generează un impact negativ asupra sănătăţii populaţiei şi mediului, şi reducerea
impactului asupra sănătăţii populaţiei şi mediului prin îmbunătăţirea gestionării uleiurilor
uzate cu încurajarea utilizării uleiurilor într-o manieră ecologic raţională în cuptoarele de
ciment.
Figura 10-5 pune în evidenţă existenţa unor diferenţe între ratele de colectare a uleiurilor
uzate în ţările membre UE-15, remarcându-se totuşi că 12 din ţările membre au depăşit în
2000 o rată de colectare de 60%.
107 Orice instituţie care produce, colectează şi/sau elimina o cantitate mai mare de ulei uzat pe an decât cea
data, pentru a fi informate autorităţile, trebuie: - să păstreze o înregistrare privind cantitatea, calitatea şi
localizarea unor astfel de uleiuri cat şi în ceea ce priveşte expedierea şi recepţionarea acestora, inclusiv data
scrisorii şi/sau transmiterea la cerere a informaţiilor către autorităţile competente
141
Figura 10-5. Rata de colectare a uleiurilor uzate în UE, în anul 2000

Sursa: Critical Review of Existing Studies and Life Cycle Analysis on the Regeneration and Incineration of
Waste Oils - Final Report, December 2001, EUROPEAN COMMISSION DG ENVIRONMENT A2–
Sustainable Resources Consumption and Waste)
10.1.4 Anvelopele uzate
SNGD prevede pentru gestionarea anvelopelor uzate creşterea gradului de valorificare

materială şi energetică. Cantităţile generate în perioada 1995-1999 şi modul de eliminare
sau valorificare sunt prezentate în Tabelul 10.10.
Tabelul 10.10. Modul de eliminare al anvelopelor uzate
Anul 1995 1996 1997 1998 1999
Cantitate
Generată (t), din care: 41240 141185** 27327 8770 10935
• Depozitată (%) 35 18 21.3 34.3 21
• Incinerată (%) - 0.5 0.4 0.5 0.5
• Recuperată (%) 65 38 38.2 50.7 33.2
• Stocată temporar (%) - 43.5 40.1 14.5 45.3
**
Se referă numai la deşeurile din cauciuc
Sursa: Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor
Prin reşapare anvelopele pot fi recondiţionare sau se poate realiza recuperarea cauciucului
din anvelope uzate nereşapabile (ca pudretă) şi utilizarea sa ca materie primă secundară
pentru fabricarea altor produse din cauciuc (articole tehnice din cauciuc, covoare,
încălţăminte). Pudreta se produce în prezent la SC ARTECA SA JILAVA şi SC ARTEGO
SA TG. JIU. Anvelopele mai pot fi folosite după măcinare construcţii de drumuri, acoperiri
de pardoseală, terenuri sportive.
Având conţinut caloric important, anvelopele pot fi utilizate energetic în cuptoarele de
ciment. In România sunt autorizate patru din fabricile producătoare de ciment să utilizeze
anvelope uzate (SC LAFARGE ROMCIM SA (Sucursala Hoghiz, jud. Braşov), SC CASIAL
SA (Deva, jud. Hunedoara), SC MOLDOCIM SA (Bicaz , jud. Neamţ), SC ROMCIF SA
(Fieni, jud. Dâmboviţa)).
142
10.1.5 Vehicule scoase din uz
Tipurile variate de materiale care sunt folosite la fabricarea autovehiculelor (Figura 10-6) şi
clasificarea fluidelor conţinute de acestea (ulei, antigel, lichid frână, electrolit, freon, soluţie
spălare parbriz) ca fiind deşeuri periculoase fac ca dezmembrarea să fie posibilă numai în
unităţi specializate. In Romania, prevederile Directivei 2000/53/CE transpusă prin HG
2406/2004 vor intra în vigoare în perioada 2005-2006 şi vor obliga producatorii să realizeze
o reţea de colectare la nivelul întregii ţări care să includă:
• un punct de colectare în fiecare județ;
• un punct de colectare în fiecare oraș cu peste 100.000 de locuitori;
• 3 puncte de colectare în municipiul București.
In acest context, începând cu anul 2007, România va trebui să atingă anumite ţinte de
reciclare şi valorificare:
• reutilizarea şi valorificarea a cel puțin 75% din masa vehiculelor fabricate înainte
de 1 ianuarie 1980;
• reutilizarea şi valorificarea a cel puțin 85% din masa vehiculelor fabricate după 1
ianuarie 1980;
• reutilizarea şi reciclarea a 70% din masa vehiculelor fabricate înainte de 1 ianuarie
1980;
• reutilizarea şi reciclarea a 80% din masa vehiculelor fabricate începând cu data de 1
ianuarie 1980.
HG 2406/2004 obligă firmele de specialitate şi la dezmembrarea convertoarelor catalitice,
greutăților de echilibrare, jantele de aluminiu, luneta, parbrizul şi geamurile laterale,
anvelopele, componente mari de plastic, componente metalice care conțin cupru, aluminiu
şi magneziu.
Figura 10-6 Ponderea materialelor utilizate în construcţia automobilelor Daewoo

Sursa: Planul de implementare al Directivei 2000/53/CE privind vehiculele scoase din uz)
143
SNGD menţionează, cu privire la vehiculele scoase din uz, următoarele obiective

principale:
• asigurarea unei reţele de colectare a vehiculelor scoase din uz cu puncte de colectare
corespunzător distribuite în teritoriu;
• asigurarea posibilităţii ca ultimul deținător al vehiculului să îl poate preda gratuit unei
unităţi de colectare/valorificare;
• restricţionarea utilizării metalelor grele la fabricarea vehiculelor;
• extinderea reutilizării şi reciclării materialelor din vehiculele uzate, precum şi a
valorificării energetice a acelora care nu se pretează la valorificare materială.
In Planul de Implementare al Directivei 2000/53/CE privind vehiculele scoase din uz se
specifică inexistența în România a unităților care să poată trata vehiculele scoase din uz astfel
încât să se atingă obiectivele de reciclare la nivelul cerut prin articolul 7(2) al directivei şi
care să poată asigura reciclarea maselor plastice provenite din dezmembrarea vehiculelor
scoase din uz, reciclarea, valorificarea energetică sau eliminarea fluidelor provenite de la
vehiculele scoase din uz. Există însă posibilitatea şi valorificării uleiurilor uzate şi reciclării
sticlei provenite de la vehiculele scoase din uz. De asemenea vor exista dificultăţi la
reutilizarea componentelor datorită vechimii mari a vehiculelor. Din evidențele RAR
(Registrul Auto Român) se estimează că parcul auto are următoarea structură de
autovehicule produse în România:
• 1,8 milioane de autovehicule Dacia din care aproximativ 410 000 sunt mai vechi de 20
de ani;
• 100000 de autovehicule Daewoo care au o vechime de maxim de 8 ani;
• 200000 de autovehicule Aro, din care circa 20000 au o vechime mai mare de 20 de ani.
Ponderea după vechime a autovehiculelor existente în România este prezentată în Figura
10-7. Se poate remarca ponderea mare a autovehiculelor cu o vechime de peste 20 de ani şi
a celor cu o vechime mai mare de 16-20 de ani. Aceste două categorii au o pondere de 43%
în parcul auto. Este evident că se pune cu acuitate problema înnoirii parcului auto.
Figura 10-7 Ponderea vehiculelor din categoria M1 pe clase de vechime - la data de

10.03.2003
Sursa: Planul de implementare al Directivei 2000/53/CE privind vehiculele scoase din uz
144
În acest context trebuie menţionat Programul108 de stimulare a înnoirii parcului naţional auto,
inițiat prin OUG nr 99/2004 şi aprobat prin Legea nr. 72/2005.
Obiectivele acestui program au fost următoarele:
• diminuarea efectelor negative a poluării aerului datorate emisiilor de gaze de
eșapament de la autoturisme şi reducerea impactului asupra sănătăţii populaţiei şi a
mediului, în aglomerările urbane;
• încadrarea emisiilor în valorile limită admise la nivel european pentru aerul din
localitățile urbane;
• prevenirea formării deşeurilor ca urmare a abandonării autoturismelor uzate şi
atingerea obiectivelor prevăzute de acquis-ul comunitar de mediu privind recuperarea
şi reciclarea deşeurilor provenite din vehiculele uzate.
Pentru implementarea acestui program s-a alocat nerambursabil suma de 450 miliarde lei din
Fondul pentru mediu pentru scoaterea din uz a unui număr de 15.000 autoturisme şi
cumpărarea de autoturisme noi cu un grad scăzut de emisii poluante. Cele 15 mii de
autoturisme retrase din circulaţie constituie un procent infim din totalul maşinilor vechi.
Au fost încheiate un număr de 20 contracte de finanţare nerambursabilă între Administraţia
Fondului pentru Mediu şi persoane juridice validate - producători, importatori autorizaţi, sau
reprezentanţi autorizaţi ai acestora.
Conform datelor deţinute de Garda Naţională de Mediu, în 2004 au fost predate spre
dezmembrare 10.167 de vehicule şi au fost colectate şi alte materiale provenite din
dezmembrarea vehiculelor scoase din uz: acumulatori, uleiuri uzate, filtre de ulei,
catalizatori, componente metalice, anvelope, plastic, sticlă etc. Agenţii economici care
efectuează activităţi de dezmembrare prezintă deficienţe în modul de stocare a deşeurilor
lichide, în modul de păstrare a evidenţei gestiunii deşeurilor, întâmpinând în același timp
problema valorificării si/sau eliminării unor anumite deşeuri cu valoare economică negativă
sau periculoase.
108 Perioada de implementare a programului a fost 1.03. 2005 – 30.11.2005.
145
10.2 Obligaţii rezultate din Tratatul de aderare109 a României la Uniunea

Europeană cu privire la reciclarea materialelor
În luna martie a anului 2005, România a semnat Tratatul de Aderare la UE. Potrivit Tratatului
şi a anexelor sale, României îi revine o serie întreagă de obligaţii privind gestionarea
deşeurilor şi reciclarea materialelor. Astfel, potrivit Anexei VII a Tratatului şi prin derogare
de la dispoziţiile articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 94/62/CE privind
ambalajele şi deşeurile de ambalaje, România este obligată să atingă obiectivul global de
recuperare sau incinerare în instalaţiile de incinerare a deşeurilor cu recuperare de energie la
31 decembrie 2011 în conformitate cu următoarele obiective intermediare:
• 32% din masă la 31 decembrie 2006,
• 34% în anul 2007, 40% în anul 2008,
• 45% în anul 2009 şi
• 48% în anul 2010.
Prin derogare de la dispoziţiile articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 94/62/CE,
România este obligată să atingă obiectivul global de recuperare sau incinerare în
instalaţiile de incinerare a deşeurilor cu recuperare de energie la 31 decembrie 2013 în
conformitate cu următoarele obiective intermediare:
• 53% din masă în anul 2011 şi
• 57% în anul 2012.
De asemenea, prin derogare de la dispoziţiile articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva
94/62/CE, România este obligată să atingă obiectivul de reciclare a maselor plastice la 31
decembrie 2011 în conformitate cu următoarele obiective intermediare:
• 10% în anul 2007,
• 11% în anul 2008,
• 12% în anul 2009 şi
• 14% în anul 2010.
109 Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania,
Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană,
Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară,
Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză,
Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea
Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană., Bruxelles, 31 martie 2005., Sursa: www.mie.ro
146
Conform unei alte derogări de la dispoziţiile articolului 6 alineatul (1) litera (d) din Directiva
94/62/CE, România este obligată să atingă obiectivul global de reciclare la 31 decembrie
2013 în conformitate cu următoarele obiective intermediare:
• 28% în anul 2007,
• 33% în anul 2008,
• 38% în anul 2009,
• 42% în anul 2010,
• 46% în anul 2011 şi
• 50% în anul 2012.
Prin derogare de la dispoziţiile articolului 6 alineatul (1) litera (e) punctul (i) din Directiva
94/62/CE, România este obligată să atingă obiectivul de reciclare a sticlei la 31 decembrie
2013, în conformitate cu următoarele obiective intermediare:
• 22% în anul 2007,
• 32% în anul 2008,
• 38% în anul 2009,
• 44% în anul 2010,
• 48% în anul 2011 şi
• 54% în anul 2012.
În cazul maselor plastice, prin derogare de la dispoziţiile articolului 6 alineatul (1) litera (e)
punctul (iv) din Directiva 94/62/CE, România este obligată să atingă obiectivul de reciclare,
luând în considerare exclusiv materialul reciclat sub formă de mase plastice, la 31
decembrie 2013, în conformitate cu următoarele obiective intermediare:
• 16% din masă în anul 2011 şi
• 18% în anul 2012.
De asemenea, prin derogare de la dispoziţiile articolului 6 alineatul (1) litera (e) punctul (v)
din Directiva 94/62/CE, România este obligată să atingă obiectivul de reciclare a lemnului
la 31 decembrie 2011, în conformitate cu următoarele obiective intermediare:
• 5% în anul 2007,
• 7% în anul 2008,
• 9% în anul 2009 şi
• 12% în anul 2010.
După cum se vede, obiectivele privind reciclarea ce au fost asumate prin Tratatul de Aderare
sunt extrem de dificile. Pentru atingerea lor sunt necesare politici şi măsuri bine
fundamentate şi coerente care să faciliteze îndeplinirea obligaţiilor asumate. În capitolul
următor sunt recomandate unele măsuri ce pot facilita aceasta.
147
11. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
11.1 Concluzii
Secţiunea I a lucrării abordează problemele ridicate de realizarea dezvoltării durabile în

Europa, şi în România.
Pentru a transforma dezvoltarea durabilă dintr-o discuţie abstractă a unor definiţii şi concepte
într-o componentă principală a politicilor sectoriale, departamentele Comisiei au identificat
şase teme cheie, pentru care evoluţiile actuale ridică ameninţări la adresa dezvoltării durabile
a UE. Aceste teme au fost alese datorită gravităţii şi posibilei ireversibilităţi a problemelor
pe care le includ, precum şi faptului că sunt comune pentru câteva sau pentru toate statele
membre. De asemenea, găsirea şi implementarea soluţiilor vor fi realizate mai uşor prin
intermediul cooperării.
Analiza acestor teme a demonstrat că multe dintre problemele apărute îşi au originea într-un
număr mic de greşeli comune, printre care se numără distorsiunea preţurilor pieţei, un nivel
insuficient de cunoaştere, informare şi comunicare defectuoasă şi o abordare sectorială
incoerentă care ia prea puţin în calcul interdependenţele şi efectele în lanţ dintre domenii. În
urma acestei analize, departamentele Comisiei au propus un set de instrumente care vor
putea fi utilizate de UE şi de statele membre pentru a inversa evoluţiile nedurabile.
În dezvoltarea strategiei UE pentru dezvoltare durabilă, analizată în Secţiunea I a lucrării, s-
a pornit de la definiţia Brundtland privind dezvoltarea durabilă. Această definiţie este, în
general, interpretată într-un sens larg, oferind o viziune a progresului care reuneşte şi
echilibrează problemele sociale, economice şi de mediu. Oricum, această definiţie, ca orice
definiţie generală, nu uşurează atingerea unui consens real. Apare riscul real ca dezvoltarea
durabilă să devină o ,,cochilie goală” în care toate politicile economice, sociale şi de mediu
existente sunt înglobate şi doar re-etichetate, în timp ce schimbările sunt nesemnificative.
Pentru a evita această situaţie, este important de definit o serie de obiective cuantificabile
legate de definiţia Brundtland în privinţa cărora ar exista un consens şi pe baza cărora s-ar
putea construi o strategie operaţională. Acestea includ:
• concentrarea asupra problemelor legate de calitatea vieţii;
• o abordare responsabilă pentru managementul resurselor;
• coerenţa în luarea deciziilor politice;
Suplimentar, pentru a concentra atenţia şi efortul, a fost identificat un set limitat de sfere
prioritare de acţiune: două tendinţe sociale care stau în calea dezvoltării durabile
(îmbătrânirea populaţiei şi eradicarea sărăciei) şi patru sfere prioritare referitoare la mediu:
modificarea climei, mediul şi sănătatea, transportul şi folosirea pământului/solului, natura şi
biodiversitatea. Ultima problemă este foarte importantă, deoarece prezintă mari implicaţii
sociale, economice şi de mediu, şi riscuri deosebite în privinţa calității vieţii.
Pe scurt, dezvoltarea durabilă se referă la ,,obiective” (ce tip de rezultate vrem să obţinem)
şi la ,,mijloace” (de ce politici avem nevoie pentru a ajunge la aceste rezultate). De aceea,
dezvoltarea durabilă are nevoie de dezbaterea deschisă a priorităţilor politice, în contextul
unui sistem politic reprezentativ şi răspunzător. În această dezbatere se discută problemele
instituţionale, existând dificultăţi în privinţa reformei deciziilor politice, cum sunt luate
acestea şi de către cine. De aceea, dezvoltarea durabilă este legată şi de problema
administrativ-instituţională.
148
Ghidul OCDE/PNUD privind strategiile de dezvoltare durabilă exprimă clar faptul că

acestea ar trebui să furnizeze o abordare strategică pentru a ajuta ţările să găsească o cale de
dezvoltare durabilă pe termen lung, trebuind să conţină clar definite obiectivele politice pe
termen mediu şi lung, acţiuni specifice şi un program pentru a-l realiza. Ar trebui, de
asemenea, să conţină măsuri de precauţie pentru monitorizarea şi evaluarea progresului, şi
verificări periodice. Când se elaborează strategiile naţionale de dezvoltare durabilă, ţările ar
trebui să configureze informaţiile specifice, coordonarea, participarea, implementarea,
monitorizarea şi mecanismele de evaluare aşa cum sunt ilustrate în continuare.
Gradul în care strategiile naţionale de dezvoltare durabilă pot cauza schimbări pozitive în
procesul promovării dezvoltării durabile este determinat de calitatea mecanismelor care stau
la baza pregătirii, implementării şi evaluării. OCDE şi PNUD consideră că înţelegerea
corectă a acestui proces reprezintă elementul esenţial pentru realizarea unei căi de creştere
durabilă.
Concluzii privind elaborarea strategiei de dezvoltare durabilă în România
Fiind un prim efort în direcţia elaborării unei SDD, în care gradul de antrenare a părţilor
interesate în procesul de dialog a fost redus iar analiza tehnică şi redactare a strategiei nu a
fost suficient de fundamentată, remarcăm următoarele puncte slabe:
• procesul SNDD nu a fost ancorat într-o analiză calitativă şi structurală suficient de
solidă;
• nu s-a reuşit generarea unei strategii integrate şi echilibrate, în care planurile pe termen
scurt, mediu şi lung să fie corelate;
• nu s-au abordat priorităţile bugetare asociate priorităţilor strategice;
• omiterea corelării priorităţilor şi acţiunilor locale şi regionale cu cele naţionale este
foarte clară;
• lipsa cu desăvârşire a planului de acţiune pentru implementare;
• implicit, construcţia mecanismelor de monitorizare, revizuire, evaluare şi feedback
prezentate în ultimul capitol (14) sunt doar principiale, nefiind corelate cu ţinte realiste,
cu actori responsabili pentru implementare şi cu instrumente de intervenţie aferente;
• lipsa unui "motor" de proces al SNDD - nu a fost asigurată continuitatea
procesului de dezvoltare a SNDD la nivel naţional, ceea ce a condus la apariţia mai
multor strategii sectoriale, elaborate de către ministerele de resort, fără a exista un grup
interministerial, cu un regulament propriu de funcţionare care să urmărească
coagularea acestor strategii şi continuare redefinirii priorităţilor SNDD, pe baza unor
subgrupe de lucru formată din experţi care să aibă atribuţii executive. Abia în anul
2003 s-a înfiinţat un astfel de Consiliu Naţional care a reluat discuțiile din cadrul
SNDD în anul 2004;
• neglijarea aspectelor instituţionale fără de care SNDD rămâne declarativă;
• lipsa oricărei referinţe la experienţa altor ţări sau referiri la politica UE.
• lipsa unei evaluări realiste a costurilor şi beneficiilor asociate procesului de dezvoltare
durabilă;
• lipseşte o estimare realistă a implicaţiilor financiare şi bugetare ale strategiei de
dezvoltare durabilă şi integrarea priorităţilor dezvoltării durabile în procesul
bugetar.
149
Aceaste săbiciuni ale SNDD greu explicabile dacă avem în vedere experienţa acumulată pe
plan mondial şi expusă în ghiduri şi manuale de dezvoltare durabilă (Anexa 14).
11.2 Recomandări
A. Recomandări pentru elaborarea SNDD

Elaborarea în România a unei strategii complete de dezvoltare durabilă va trebui să aibă la
bază un proces care să ţină seama de experienţa acumulată în ultimii ani precum şi experienţa
altor ţări. Experienţa altor ţări a arătat că, strategiile locale ale Agendei 21 reprezintă
mecanisme importante în procesul elaborării strategiei dezvoltării durabile atât prin procesul
de elaborare cât şi prin rezultatele concrete.
Astfel trebuie ţinut seama de următoarele propuneri:
• stabilirea unui «motor» de proces eficient şi întărirea capacităţii acestuia (de exemplu:
Secretariatul SNDD), dincolo de consiliul naţional pentru dezvoltarea durabilă
(Comisia Naţională Permanentă SNDD, cf. HGR 732/28.06.2003);
• asigurarea angajării eficiente şi implicării directe a Guvernului şi Ministerului de
Finanţe, încă din fazele iniţiale, în procesul SNDD;
• focalizarea pe marile teme ale dezvoltării durabile;
• punerea accentului pe planificarea acţiunilor şi alocarea resurselor necesare pentru
îndeplinirea acestora;
• proiectarea de procese participative pe niveluri multiple şi identificarea corectă a
participanţilor;
• folosirea eficientă a mijloacelor de informare în masă atât ca forum de dezbateri, cât şi
ca mijloc de conştientizare; asigurarea transparenţei procesului participativ, ca
responsabilităţi ale diferitelor instituţii implicate;
• luarea în consideraţie a experienţei internaţionale în domeniul elaborării SNDD;
• alocarea de resurse interne, ca măsură a angajării în procesul SNDD;
• implicarea sectorului privat în procesul elaborării şi implementării SNDD;
• proiectarea de la început a mecanismelor de implicare a donatorilor internaţionali, cu
menţinerea proprietăţii naţionale asupra procesului SNDD;
• pregătirea planurilor de investiţii sau a unor propuneri de proiecte în vederea
implementării SNDD;
• finalizarea procesului formulării SNDD cu măsuri pentru implementarea acesteia;
• clarificarea rolurilor şi responsabilităţilor instituţiilor implicate şi angajarea deplină a
acestora;
• pregătirea planurilor de acţiune, cu precizarea cadrului de timp pentru implementare;
• pregătirea proiectelor şi programelor şi mobilizarea resurselor în vederea
implementării acestora.
Strategia trebuie să includă de asemenea mecanisme de evaluare a punerii în practică a

măsurilor stabilite şi trebuie bineînţeles continuat în timp. Supravegherea proceselor şi a
150
indicatorilor trebuie să facă obiectul unei monitorizări continue. Totodată, monitorizarea

trebuie făcută la trei niveluri: de proces, de rezultate şi de impact.
Este necesară proiectarea unui sistem de armonizare a politicilor-cheie la nivel economic,
social şi de mediu care să susţină procesul SNDD, în paralel cu eforturi pentru dezvoltarea
unei culturi SNDD, cu instituţionalizarea procesului SNDD şi angajarea şi întărirea
capacităţii naţionale pentru un proces SNDD continuu. Figura 11-1 ilustrază
interdependenţele procesului de elaborare a SNDD.
Schimbarea Monitorizare şi
mecanismelor Comunicare responsabilitate
de management şi informare instituţională
incluzând şi
activităţile pilot
Sistemul
informaţional:
Resurse -tendinţele,
Viziune,
financiare - probleme şi nevoi,
identificate şi Scop şi
alocate - cercetare şi analiză
Obiective
Prioritizare, Evaluare strategicã:

planificare şi mediu ambiant,
luarea Negociere şi Mecanismele economie, social
deciziilor managementul de participare
conflictelor
Figura 11-1. Interdependenţele SNDD

Sursă: Barry ş.a.(2001): Strategiile de dezvoltare durabilă: ghid, OCDE & PNUD.
B. Recomandări pentru constituirea unui sistem performant de reciclare a materialelor

Pentru a crea un sistem modern de reciclare, reglementările de tip "comandă şi control", care
este bazat pe conformare impusă, trebuie evitate pe cât posibil în favoarea instrumentelor
economiei de piaţă, care sunt eficiente din punct de vedere al costurilor şi sunt bazate pe
conformare voluntară. Deoarece instrumentele de comandă şi control impun deseori un cost
economic mare, ele nu stimulează nici inovaţia, dar nici nu furnizează stimulente pentru ca
persoanele individuale să se angajeze în sporirea eficienţei economice şi reducerea
costurilor.
Reglementarea centralizată de tip "comandă şi control" impune autorităţilor o grea povară
financiară şi organizatorică, acţiuni de control şi informare. Nici una din ele nu este uşor de
dus la bun sfârşit în România. Prin această abordare transparenţa este limitată iar costurile
administrative devin greu de identificat pentru cei care le suportă (plătitorii de taxe şi de
consumatorii) făcând şi mai puţin probabil ca ei să răspundă eficient la stimulii economici.
Producătorii, totuşi, plătesc aceste costuri şi, în felul acesta, le scade competitivitatea
naţională şi internaţională.
Stimulentele economiei de piaţă au nevoie în mod evident de o piaţă; aceasta aduce în mod
paradoxal a doua recomandare generală: trebuie să se stabilească şi să se reglementeze o
piaţă pentru materialele reciclate.
151
În primul rând, aşa cum s-a menţionat anterior, un anumit grad de reciclare nu se va obţine
dacă, atât producătorul de deşeuri cât şi utilizatorii de materii prime nu plătesc costul total
de eliminare şi costul complet de producţie.
O soluţie pentru stimularea reciclării ar fi impunerea unei suprataxe la vânzarea resurselor
naturale şi a serviciilor de eliminare a deşeurilor precum şi eliminarea subvenţiilor, pentru a
ridica preţul lor de tranzacţie până la nivelul costului total, în acele cazuri în care eficienţă
economică a reciclării este mică şi nu permite crearea unei pieţe. Veniturile strânse din
suprataxe trebuie alocate pentru reducerea costurilor de reciclare a produselor care sunt în
concurenţă cu materiile prime şi serviciile subvenţionate de eliminare a deşeurilor.
Alternativ la această soluţie, se poate interzice autorităţilor centrale şi locale subvenţionarea
activităţilor care stânjenesc nivelurile de reciclare eficiente din punct de vedere economic.
Din păcate, oricare dintre aceste opţiuni va fi dificil de aprobat atât din motive politice cât şi
de pus în aplicare.
În al doilea rând, dezvoltarea durabilă necesită ca activităţile să se autofinanţeze iar tarifarea
să se facă la nivelului costului complet. Aceasta este, de asemenea, în concordanţă cu
principiul "poluatorul plăteşte".
În al treilea rând, trebuie intervenit şi în fazele incipiente ale procesului de generare a
deşeurilor. Aceasta este, în parte, datorat faptului că reciclarea a fost considerată în afara
cadrului de gestiune a deşeurilor. Ca un exemplu, a se nota că sunt foarte puţine date privind
prevenirea deşeurilor, acestea existând mai ales pentru colectarea şi depozitarea deşeurilor.
Obiectivul final trebuie să fie acela de a încuraja un nivel de reciclare eficient din punct de
vedere economic, şi nu lupta pentru reciclarea tuturor deşeurilor reciclabile doar pentru că
“sună” ecologic. Aceasta deoarece procesul de reciclare, care reclamă transport, separare,
sortare şi pre-procesare, poate fi costisitor; trebuie încurajată reciclarea doar atunci când este
eficientă din punct de vedere economic.
Abordarea economică a reciclării aduce un beneficiu enorm atunci când autorităţile iau
măsuri pentru ca producătorii şi consumatorii să suporte costurile totale pentru protecţia
mediului şi că un sistem de reciclare să poată realiza economii la scară. Astfel, fiecare agent
economic este încurajat să recicleze numai în acele cazuri în care beneficiile economice nete
(private sau sociale) din utilizarea bunurilor recirculate în producţie (şi în consum), depăşesc
pe acelea provenind din utilizarea materiilor prime.
Pentru a se obţine nivelurile de reciclare prevăzute în Tratatul de Aderare a României la UE,
trebuie să fie încurajate:
1. schemele de tip "depozit" pe plan naţional;
2. stabilirea preţului produselor reciclate şi serviciilor pentru tratarea şi depozitarea
convenţională a deşeurilor la costul total;
3. taxarea companiilor care extrag resurse naturale cu valori total acoperitoare
economic pentru drepturile de utilizare a patrimoniului natural naţional, şi
4. realizarea reciclării numai în condiţii de eficienţă economică.
De asemenea, transparenţa pieţei reciclării ar putea fi îmbunătăţită prin acţiuni în
următoarele domenii:
• organizarea de schimburi de experienţă privind reciclarea deşeurilor reciclabile şi
materiilor prime reciclate;
• măsuri complementare în domeniul standardelor, statisticilor şi a informaţiilor de piaţă.
152
Măsuri tehnice şi organizatorice privind colectarea şi utilizarea materialelor

reciclabile:
• sisteme de colectare separată bine puse la punct nu trebuie periclitate de dificultăţile în
utilizarea materialelor colectate. În cazul în care oportunităţile de reciclare sunt
limitate, fiecare material colectat separat trebuie să beneficieze de un circuit de tratare
bine organizat până la depozitarea finală.;
• deşeurile de hârtie, sticlă şi metale colectate separat trebuie reciclate;
• deşeurile biodegradabile colectate separat trebuie transformate în compost;
• sisteme de colectare separată trebuie înfiinţate şi pentru deşeurile speciale cum sunt
uleiurile uzate, solvenţi, baterii, produse farmaceutice, substanţe toxice. Însă pe lângă
colectare este nevoie şi de alte instalaţii de tratare şi depozitare a acestora;
• deşeurile de provin din zootehnie trebuie stocate în condiţii speciale şi utilizate în
cantităţi corespunzătoare ca îngrăşăminte în agricultură.
153
12. Anexe
Anexa 1. Evenimente mondiale importante pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare
durabilă
• Conferinţa asupra Mediului, de la Stockholm din 1972: omenirea a început să

recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale
bunăstării şi de procesele economice, în general.
• Înfiinţarea Comisiei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă ONU, care a
finalizat studiile cu o serie de recomandări.
• În Raportul Bruntland, intitulat "Viitorul nostru comun", Comisia pleda pentru o
reconciliere între economie şi mediul înconjurător" pe o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga
planetă şi pentru un viitor îndelungat.”
• Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro, 1992,
preia conceptul de dezvoltare durabilă şi sprijină implementarea sa pe plan mondial; 170
de state, printre care şi România, au recunoscut în mod unanim şi au căzut de acord
asupra nevoii urgente de a adopta o strategie globală pentru secolul următor, denumită
«Agenda 21», a cărei opţiune să fie aplicarea principiilor dezvoltării durabile.
• Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Socială de la Copenhaga, 1994.
• Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Femei de la Beijing, 1995.
• Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Aşezările Umane de la Istambul, 1996.
• Summit-ul de la Helsinki, 1999, unde s-a cerut Comisiei Europene să înainteze o
propunere pentru Strategia Europeană a Dezvoltării Durabile.
• Propunerea Comisiei pentru Consiliul European de la Gothenburg, Bruxelles, 2001: “A
Sustainable Europe for a BetterWorld: A European Union Strategy for Sustainable
Development”, ca o bază analitică. Ulterior, la toate Consiliile Europene s-au abordat
probleme punctuale cu privire la strategia dezvoltării durabile în UE.
• Conferinţa ministerială din Doha, Organizaţia Mondială a Comerţului, 2001.
• Reuniunea Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Durabilă de la Johannesburg, 2002.
• Pactul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare al Mileniului, 2003.
• Summit-ul privind dezvoltarea durabilă, Delhi, 2003.
154
Anexa 2. Etape ale integrării principiului dezvoltării durabile în politicile UE

Nr.
Etape Acţiuni
crt.
1. Procesul de la La întrunirea Consiliului European din decembrie 1997 de la Luxemburg,

Cardiff (15-16 iunie Consiliul European de la Cardiff a întocmit baza pentru acţiuni comunitare
1998) coordonate pentru integrarea preocupărilor de mediu în politicile UE. A fost
cunoscut ca “procesul de la Cardiff” şi a invitat Consiliile Agriculturii,
Transportului şi Energiei să îşi definească propriile strategii de integrare.
Pe 14 octombrie 1998 Comisia a emis un comunicat referitor la consolidarea
integrării mediului în politicile energetice europene. Comisia propunea măsuri
specifice în acest scop şi evalua progresele făcute în integrarea dimensiunii de
mediu în sectorul energetic.
În cazul transporturilor, pe 31 martie 1998 Comisia a adoptat un comunicat
referitor la dezvoltarea unei abordări comunitare a transporturilor şi a
emisiilor de CO2. Acest comunicat evaluează impactul măsurilor luate pentru
reducerea emisiilor de CO2 şi propune stabilirea unei politici coerente şi
coordonate care să acopere toate tipurile de transporturi. Un comunicat special
referitor la transporturile aeriene a fost adoptat în decembrie 1999.
Politica comunitară agricolă (CAP) a modernizat agricultura europeană dar a
dus la producerea unor dezechilibre serioase ale mediului. Schimbări reale au
apărut odată cu reforma CAP din 1992: încurajarea producţiei mai puţin
intensive, reducerea surplusului şi programe de agricultură ecologică şi
împădurire. Continuând pe aceeaşi abordare, pe 27 ianuarie 1999 Comisia a
emis un comunicat numit “Direcţii de urmat pentru o agricultură durabilă”
care sublinia nevoia unei integrări mai bune a solicitărilor de mediu în
agricultură, mai ales în contextul reformei CAP din 1999.
Consideraţiile de mediu reprezintă un element important al reformei CAP şi
al politicii structurale adoptată ca parte a pachetului Agenda 2000.
2. Consiliul European Consiliul European de la Viena a salutat rapoartele iniţiale ale Consiliilor
de la Viena (11-12 Agriculturii, Transporturilor şi Energiei şi a dus angajamentele luate la Cardiff
dec. 1998) cu o etapă mai departe invitând încă trei consilii, Consiliul Pieţei Interne, al
Industriei şi Dezvoltării, să îşi definească propriile strategii.
Pe 8 iunie 1999 Comisia a emis un comunicat referitor la piaţa unică şi la
mediu, comunicat ce sublinia nevoia de a întări sinergia între piaţa unică şi
politicile de mediu şi propunea măsuri ce conduceau la o integrare mai bună.
Această strategie de integrare a politicilor de mediu în politica pieţei interne a
fost adoptată de Consiliul Pieţei Interne la 31 mai 2001.
Concluziile întrunirii Consiliului Industriei din 29 aprilie 1999 au susţinut
introducerea tiparelor durabile de producţie şi consum. Strategia industriei a
fost adoptată la întrunirea Consiliului Industriei din 14-15 mai 2001.
Pe 28 ianuarie 1999 Comisia a emis o propunere pentru un regulament al
măsurilor cu scop de a promova integrarea totală şi eficientă a dimensiunii de
mediu în procesul de dezvoltare al ţărilor în curs de dezvoltare, de a permite
procesului integrării să devină efectiv. Un comunicat mai recent stabileşte o
strategie pentru integrarea dezvoltării durabile în politicile de cooperare
economică şi de dezvoltare. Consiliul pentru Dezvoltare a adoptat strategia
proprie de integrare pe 31 mai 2001.
3. Consiliul European Consiliul Europei a considerat necesar să definească un cadru potrivit pentru
de la Cologne (3-4 taxarea energiei şi a chemat Consiliul ECOFIN (Consiliul pentru Afaceri
iunie 1999) Economice şi Financiare) să ia decizii în acest sens.
A confirmat de asemenea angajamentele luate de Consiliile Europene de la
Cardiff şi Viena invitând Consiliile General pentru Afaceri, ECOFIN şi
155
Nr.
Etape Acţiuni
crt.
Consiliul Pescuitului să raporteze în anul 2000 referitor la problemele de
integrare şi de mediu precum şi de dezvoltare durabilă pentru fiecare dintre
sectoarele acoperite de politici corespunzătoare.
Ca răspuns la această cerere a Consiliului European pe 14 iulie 1999 Comisia
a emis un comunicat referitor la managementul pescuitului şi conservarea
naturii în mediul marin cu scopul de a asigura o coordonare mai bună şi o
coerenţă între politicile de mediu şi politica comună referitoare la pescuit.
4. Consiliul European A fost prezentat Consiliului European de la Nisa un raport asupra integrării
de la Nisa (7-9 dec. problemelor de mediu în politicile economice.
2000)
5. Consiliul European Consiliul a adoptat o strategie pentru dezvoltare durabilă şi a adăugat un

de la Gothenburg “pilon” de mediu strategiei de la Lisabona (care până atunci acoperea doar
(15-16 iunie 2001) dimensiunile socială şi economică). Obiectivul principal al strategiei de la
Lisabona este de a face din UE cea mai competitivă economie bazată pe
cunoştinţe din lume până în anul 2010.
Concluziile includ principalele direcţii ale strategiei UE pentru dezvoltare
durabilă adoptate în mai 2001 de către Comisie. Prin aprobarea strategiei,
Consiliul a recunoscut că dimensiunea sa externă trebuie lărgită. În particular
a sesizat Comisia pentru a examina contribuţia Uniunii la dezvoltarea durabilă
globală şi pentru a identifica componentele câtorva strategii cu scopul de a
ajunge la un “compromis” global la summit-ul mondial de la Johannesburg
(august-septembrie 2002).
6. Consiliul European Consiliul European de la Laeken şi-a manifestat satisfacţia cu privire la

de la Laeken (14-15 adoptarea unor indicatori cheie de mediu. Aceştia vor fi folosiţi pentru
dec. 2001) evaluarea implementării strategiei Uniunii pentru dezvoltare durabilă.
7. Consiliul European Consiliul European de la Barcelona a subliniat faptul că strategia de dezvoltare

de la Barcelona (15- durabilă semnifică necesitatea ca politicile variate ale Uniunii să fie conforme
16 martie 2002) cu obiectivele sale pe termen lung. Consideraţiile de ordin economi, social şi
de mediu trebuie privite cu aceeaşi atenţie în procesul de realizare a politicilor
şi de luare a deciziilor. În această ordine de idei, Consiliul Europei a aprobat
adoptarea strategiilor pentru integrarea problemelor de mediu în cele trei
configuraţii relevante ale Consiliului (ECOFIN, Afaceri şi Pescuit).
Consiliul European a cerut Consiliului Uniunii Europene să realizeze o
convenţie referitoare la directiva taxelor pentru energie din decembrie 2002 şi
să reafirme necesitatea unor progrese substanţiale în eficientizarea energiei
până în 2010.
Consiliul Europei a aprobat intenţia Comisiei de a prezenta un plan de acţiune
în 2002 pentru depăşirea obstacolelor în introducerea tehnologiilor de mediu,
de a grăbi lucrul la pregătirea directivei-cadrul pentru infrastructură şi de a
include o dimensiune durabilă în studiile de impact până la sfârşitul anului
2002.
8. Sumitul Mondial La acest summit au fost adoptate o declaraţie politică, un plan de

pentru Dezvoltare implementare şi câteva iniţiative parteneriale. Planul de implementare
Durabilă includea următoarele obiective:
(Johannesburg, 26
▪ Reducerea la jumătate până în 2015 a procentului persoanelor fără
aug.-4 sept. 2002)
acces la apă potabilă curată şi condiţii sanitare primare;
▪ Restabilirea stocurilor de peşte la un nivel durabil până cel târziu în
2015;
▪ Reducerea efectelor negative ale substanţelor chimice asupra
sănătăţii şi mediului până cel târziu în 2020;
156
Nr.
Etape Acţiuni
crt.
▪ Oprirea scăderii biodiversităţii până în 2010 şi inversare tendinţelor
actuale în privinţa degradării resurselor naturale;
▪ Implementarea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă din 2005.
Alte convenţii stabilite la summit aveau ca scop:
▪ Creşterea procentajului global de utilizare a surselor de energie
regenerabile şi creşterea accesului la energie pentru oamenii săraci;
▪ Schiţarea unui cadru de programe pe o perioadă de 10 ani pentru
susţinerea tiparelor de producţie şi consum durabile;
▪ Asigurarea că Protocolul de la Kyoto se va aplica cât mai curând
posibil;
▪ Încurajarea reformelor în privinţa subvenţiilor cu efecte negative
asupra mediului;
▪ Sublinierea cauzelor îmbolnăvirilor şi asigurarea serviciilor medicale
de bază eficient şi accesibil pentru toată lumea.
Au fost anunţate parteneriate între autorităţi, sectorul privat şi ONG-uri pentru
implementarea acestor convenţii precum şi a mecanismelor de monitorizare.
Uniunea Europeană a avut o contribuţie uriaşă şi a aprobat rezultatele summit-
ului de la Johannesburg.
9. Consiliul European La această întrunire a Consiliului Uniunea Europeană a subliniat importanţa

de Mediu (17 oct. obiectivelor adoptate la summit-ul de la Johannesburg în vederea obţinerii
2002) dezvoltării durabile globale şi a confirmat intenţiile sale de a atinge aceste
obiective şi chiar de a le depăşi.
Cu privire la procesul de la Cardiff, Consiliul a cerut Comisiei să prezinte un
raport anual. De asemenea a cerut Comisiei să examineze şi să îşi exprime
părerea cu privire la posibilităţi de transformare a convenţiilor de la
Johannesburg în acţiuni politice efective.
10. Consiliul European Concluziile acestei „întruniri de primăvară” a Consiliului a subliniat

de la Bruxelles (20-21 progresele semnificative realizate în urma procesului de la Lisabona.
martie 2003) Promovarea creşterii durabile, prin implementarea strategiei pentru dezvoltare
durabilă adoptată la Ghotenburg este încă una dintre priorităţile Uniunii
Europene. Obiectivele Consiliului includ protejarea mediului în interesul
creşterii economice şi a locurilor de muncă. Pentru a atinge acest obiectiv
Consiliul a stabilit măsuri concrete ce trebuie luate în următoarele 12 luni:
▪ Distrugerea legăturii între creşterea economică, utilizarea resurselor
şi degradarea mediului;
▪ Invitarea Statelor Membre să îndeplinească obiectivele Protocolului
de la Kyoto prin reducerea emisiilor de gaze de seră, stabilirea unor
obiective referitoare la energie şi adoptând Directiva referitoare la
emisii.
▪ Adoptarea Directivei “Energie Inteligentă pentru Europa”;
▪ Ca parte a noului plan de acţiune pentru tehnologii de mediu,
concentrarea asupra dezvoltării de noi combustibili pentru mijloacele
de transport şi de noi tehnologii;
▪ Restricţionarea transportării combustibililor petrolieri în tancuri
petroliere individuale şi retragerea din circulaţie a acestora;
▪ Introducerea unui sistem de sancţiuni pentru poluarea marină şi
creşterea calității serviciilor transportatorilor maritimi;
157
Nr.
Etape Acţiuni
crt.
▪ Consolidarea procesului de la Cardiff: Consiliul Europei a notat
intenţia Comisiei de a realiza anual o inventariere a activităţilor;
▪ Îmbunătăţirea indicatorilor legaţi de mediu;
▪ Ajungerea la un consens în privinţa adoptării Directivei referitoare la
răspunderea de mediu;
▪ Implementarea Convenţiei Aarhus;
▪ Realizarea obiectivelor stabilite în Declaraţia Mileniului şi la
summit-ul de la Johannesburg, la Conferinţa Ministerială a
Organizaţiei de Comerţ Mondial de la Doha şi la Conferinţa de la
Monterrey asupra dezvoltării financiare.
158
Anexa 3. Definiţii ale Dezvoltării Durabile
• Comisia Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător şi Dezvoltare: "Dezvoltarea

durabilă corespunde cerinţelor prezentului fără să compromită posibilităţile generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi".
• Thomas Jefferson, 1789 : "Prin urmare, pot spune că pământul aparţine fiecărei
generaţii pe durata existenţei sale, care i se cuvine pe deplin şi în întregime, nici o
generaţie nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existenţe".
• Robert Gilman, Preşedintele Institutului Context: "Durabilitatea se referă la capacitatea
unei societăţi, ecosistem, sau orice asemenea sistem existent de a funcţiona
continuu într-un viitor nedefinit fără a ajunge la epuizarea resurselor cheie".
• Beth E. Lachman, Critical Technologies Institute: "Un efort de susţinere a comunităţii
constă în adoptarea unor sisteme pe termen lung, integrate, de dezvoltare şi realizare a
unei comunităţi viabile prin luarea în considerare a problemelor economice, de mediu şi
sociale. Alte elemente importante ale unor astfel de eforturi sunt cultivarea unei
semnificaţii categorice comunităţii şi făurirea de parteneriate şi înţelegeri între
mandatari… Punctul de concentrare şi mărimea eforturilor durabilităţii depind de
condiţiile locale, inclusiv de resurse, acţiuni politice, individuale şi de trăsăturile
remarcabile ale comunităţii. Demersurile pentru susţinerea comunităţilor au fost aplicate
în cazul expansiunii urbane, inner-city şi remedierea terenurilor contaminate, dezvoltarea
şi progresul economic, conducerea (administrarea) ecosistemului,
agriculturii, biodiversităţii, clădiri ecologice, conservarea energiei, şi prevenirea
poluării. Multe dintre aceste chestiuni şi alte asemenea probleme ale comunităţii nu pot
fi abordate cu uşurinţă prin moduri sau elemente tradiţionale în societatea noastră…
• William D. Ruckelshaus, 1989 : " Durabilitatea este doctrina de urgenţă prin care
dezvoltarea şi progresul economic trebuie să aibă loc şi să se menţină de-a lungul
timpului, în limitele stabilite de ecologie în sensul cel mai larg - prin interdependenţa
fiinţelor umane şi slujbelor lor, biosferei şi legilor fizicii şi chimiei care o guvernează...
• Muscoe Martin, 1995: "Cuvântul durabil (de susţinere) are rădăcini în limba latină,
„subtenir” însemnând "a stăvili/reţine" sau "a sprijini de jos". O comunitate trebuie să fie
sprijinită de jos - de către locuitorii actuali şi viitori. Unele locuri, prin combinarea
specifică a caracteristicilor fizice, culturale şi poate spirituale, inspiră oamenii să aibă
grijă de comunitatea lor. Acestea sunt locurile în care durabilitatea are cele mai mari
şanse de existenţă.
159
Anexa 4. Strategii sectoriale de dezvoltare durabilă elaborate în perioada 2000 - 2005

în România (în ordine invers cronologică)
1. Strategia de dezvoltare durabilă a zonei montane, 21 octombrie 2004

2. Strategia naţională privind alimentarea cu energie termică a localităţilor prin sisteme
de producere şi distribuţie centralizate, 3 iunie 2004
3. Strategie privind dezvoltarea sistemului statistic şi a activităţii Institutului Naţional de
Statistică - orizont 2004-2006, 19 mai 2004 – măsuri care vizează dezvoltarea
sistemului de evidenţiere şi diseminare a statisticilor structurale integrate cu privire la
dezvoltarea durabilă, în vederea alinierii la noile cerinţe ale UE, începând cu anul 2005;
4. Strategia naţională privind protecţia atmosferei, 14 mai 2004
5. Strategia industriei miniere pentru perioada 2004 – 2010, 21 aprilie 2004
6. Strategia naţională în domeniul eficienţei energetice, 12 februarie 2004
7. Strategie de valorificare a surselor regenerabile de energie, 18 decembrie 2003
8. Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi Planul de acţiune,
7 noiembrie 2002
9. Strategia de restructurare a industriei siderurgice din România pentru perioada 2002-
2005, 28 februarie 2002
10. Strategia guvernului privind accelerarea reformei în administraţia publică, 4 octombrie
2001
Anexa 5. Principalele acte normative privind elaborarea SNDD
1. HOTĂRÂREA nr. 305 din 15 aprilie 1999 privind constituirea grupului de lucru pentru
elaborarea strategiei de dezvoltare Durabilă a economiei Naţionale pe termen lung.
2. HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI privind constituirea şi funcţionarea COMISIEI
NAŢIONALE PERMANENTE DE ELABORARE A STRATEGIEI DE DEZVOLTARE
DURABILĂ A ROMANIEI – ORIZONT 2025, publicat în M.O. nr. 500/10 iulie 2003
3. HOTĂRÂRE nr. 305 din 15 aprilie 1999 privind constituirea grupului de lucru pentru
elaborarea strategiei de dezvoltare Durabilă a economiei Naţionale pe termen lung.
4. HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI privind constituirea şi funcţionarea
COMISIEI NAŢIONALE PERMANENTE DE ELABORARE A STRATEGIEI DE
DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMANIEI – ORIZONT 2025, publicat în M.O. nr.
500/10 iulie 2003.
160
Anexa 6. Atelierele de lucru din cadrul programului ORIZONT 2025
1. "Situaţia demografică a României: stadiul actual, factori de influenţă şi perspective", 27

ianuarie 2004
2. "Politici energetice şi resurse naturale", 17 februarie şi 19 martie 2004
3. "Silvicultură şi dezvoltare montană", 2004
4. "Politici agricole şi dezvoltare rurală", 17-18 martie 2004
5. "Protecţie socială - sănătate şi pensii", 29-30 aprilie 2004
6. "Modele de prognoză privind dezvoltarea pe termen lung în România", 4 mai 2004
7. "Dezvoltare durabilă în Orizont 2025. Strategii de cercetare, dezvoltare şi inovaţie", 6
mai 2004
8. "Dezvoltare durabilă în Orizont 2025. Strategii ale educaţiei şi formării profesionale pe
întreg parcursul vieţii", 7 mai, 2004
9. "Strategii privind protecţia mediului înconjurător", 9 iunie 2004
10. "Modelul social românesc", 10 iunie 2004
161
Anexa 7. Studii destinate dezbaterilor în cadrul Comisiei Naţionale pentru elaborarea

Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă a României “ORIZONT 2025”
Pe domeniile atelierelor de planificare strategică coordonate de Administraţia Prezidenţială,

Institutul Naţional de Cercetări Economice, cu sprijinul Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (P.N.U.D.) şi a facilitatorului de proces: CODECS S.A.
A. Energie – material de sinteză

B. Silvicultură – material de sinteză
C. Agricultură
• Caracteristici ale potenţialului competitiv al agenţilor economici din agricultura
României
• Opţiuni de politici agricole şi de dezvoltare rurală din perspectiva integrării României în
UE
• Posibile repere ale politicilor agricole şi de dezvoltare rurală
• Materialul de sinteză
D. Protecţie socială
• Cheltuieli de protecţie socială
• Prezentarea României, Raportul Guesnerie
E. Prognoză
• Ipoteze şi modele pentru prognoze pe termen mediu şi lung
• Scenarii ale dezvoltării durabile a economiei cu ajutorul ECCO-modelelor. Cazul ţărilor
membre ale OECD din Europa
• Programare financiară pe termen mediu cu ajutorul unui model de contabilitate socială
F. Cercetare-Dezvoltare
• Dossier relatif a la strategie du Ministere Delegue a la Recherche en matiere de recherche
au service du developpement durable
• Strategia dezvoltării durabile, România - Orizont 2025
• Spre un Plan Naţional de acţiuni pentru a atinge ţinta de 3% din PIB pentru cercetare-
dezvoltare până în 2010
G. Formare profesională
• Dossier relatif a la strategie du Ministere Delegue a la Recherche en matiere de recherche
au service du developpement durable
• Dezvoltarea durabilă: Repere ale unei strategii a dezvoltării educaţiei şi formării
profesionale pe tot parcursul vieţii
162
H. Mediu - Materialul de sinteză
I. Modelul social
• Agenda Lisabona şi modelul social european
• Câştigătorii şi perdanţii tranziţiei 2004
• Clasa de mijloc din perspectiva integrării ROMANIEI în UE
• Modelul social românesc din perspectiva calității vieţii populaţiei
J. Domeniul Tehnologiei Informaţiei, Telecomunicaţii, Servicii Poştale
• Viziune prospectivă asupra populaţiei României în secolul 21
• Strategia de dezvoltare a serviciului public de distribuţie a gazelor naturale din România
• Strategia Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în domeniul
cadastrului imobiliar–edilitar şi constituirii băncilor de date
• Strategia in domeniul dezvoltării construcţiei de locuinţe
• Strategia cu privire la serviciile publice de încălzire urbană
• Strategia de dezvoltare a serviciilor publice de alimentare cu apa şi canalizare
• Strategia de dezvoltare a sectorului de comunicaţii electronice din România
• Strategia de dezvoltare a sectorului serviciilor poştale din România
• Strategia de informatizare
• Strategia de dezvoltare a serviciilor publice furnizate prin mijloace electronice
• Strategia globala de dezvoltare şi modernizare a transportului cu metroul in Bucureşti
• Strategia de dezvoltare durabilă a serviciilor publice de salubrizare şi a managementului
integrat al deşeurilor solide
• Strategia de dezvoltare durabilă a serviciilor de transport local de călători
I. Transporturi
• Strategia de dezvoltare a sistemului de transport feroviar în perioada 2004 - 2025
• Reţeaua de comunicaţii CFR, opţiune viabilă pentru dezvoltarea durabilă a sectorului
IT&C in România
• Dezvoltarea durabilă a sectorului infrastructurii rutiere în contextul integrării României
în UE
• Portul Constanţa - o poarta durabilă către lume
• Dezvoltarea durabilă a aeroporturilor şi managementului traficului aerian în perspectiva
integrării europene a României
• Dezvoltarea durabilă a transportului cu metroul - obiective şi direcţii -
• Strategii de dezvoltare integrată a modulelor de transport şi de amenajare a teritoriului
163
K. Amenajarea durabilă a teritoriului şi construcţii

• Dimensiunea spaţială a dezvoltării durabile în sectorul amenajării teritoriului european
(perspective la nivelul continentului european)
• Viziune naţională globală asupra dezvoltării durabile a teritoriului planul de amenajare
a teritoriului naţional – PATN componenta “reţeaua de localităţi”
• Întărirea rolului autorităţilor locale: planurile de amenajarea teritoriului regionale şi
judeţene
• Factori esenţiali pentru dezvoltarea durabilă a zonelor metropolitane şi în elaborarea
planurilor de urbanism general
• Cooperarea public–privat în cadrul marilor proiecte urbane - centrul Dâmboviţa
• Strategia de dezvoltare durabilă a sectorului locuinţelor şi construcţia de săli de sport
• Reabilitarea fondului locativ existent în contextul dezvoltării durabile a sectorului
locuinţelor
• Strategia de construire de noi zone rezidenţiale (locuinţe pentru tineret şi credit ipotecar)
- direcţii si obiective prioritare-
• Dezvoltarea durabilă a infrastructurii rurale
• Educaţia populaţiei faţă de riscul seismic
L. Turism “România – Ţara Ecoturismului
• Identificarea de noi zone pentru amenajarea pârtiilor de schi în România programul
naţional - superschi în Carpaţi -
• Priorităţi privind dezvoltarea turismului cultural şi religios
• România ecoturistică - destinaţie unică în Europa -
• Tradiţia şi dezvoltarea durabilă a turismului balnear din România
• Relaţia tour-operatori şi prestator de servicii în turismul românesc
• Turismul rural – un succes pentru România
164
Anexa 8. Măsuri implementate în UE pentru dezvoltarea activităţii de colectare a

uleiurilor uzate
Efecte scontate
Măsuri
Ţările implicate încurajarea descurajarea acoperirea
întreprinse colectării circuitelor costurilor
uleiurilor uzate ilegale
Colectori toate ţările
X X
autorizaţi
Organizarea 4 ţări: Dk, F, Fin, I
coordonării sau
centralizării X X X
activităţii de
colectare
Plata de 5 ţări: Dk, E, F, Fin, I
subvenţii către (41-101 €/t) X X X
colectori
Taxe de nici una: 7 ţări
eliminare plătite X X
B, F, Fin, Gr, I, LUX, PT
de deţinătorii de
uleiuri uzate Pozitive (15-189 €/t
platită de deţinători);
X
6 ţări: A, Dk, D, Ire, NL,
Sw
Negative (9-41 €/t
primiţi de deţinători); X X
2 ţări: E, UK.
Sursă: Critical Review of Existing Studies and Life Cycle Analysis on the Regeneration and
Incineration of Waste Oils - Final Report, December 2001, EUROPEAN COMMISSION
DG ENVIRONMENT A2– Sustainable Resources Consumption and Waste
165
Anexa 9. Structura industriilor de reciclare în Uniunea Europeană
Valoarea Gradul
Rolul
economică de
Organizare sectoarelor
Materiale reziduală Nivelul de dezvoltare integrare
industrială public şi
pe
privat
verticală
Metale Pozitivă, Înalt, în întreaga Uniune Numeroşi Total privat Scăzut
neferoase ridicată Europeană operatori locali
şi regionali
(colectare şi
sortare), IMM-
uri pentru
reprocesare
Metale Pozitivă, Înalt, în întreaga Uniune Numeroşi Total privat Mai
feroase ridicată Europeană operatori locali crescut pe
(colectare şi continent
sortare), mai decât în
puţin numeroşi U.K.
la nivel
regional.
Hârtie Pozitivă, Înalt, în întreaga Uniune Câţiva Privat, cu Înalt,
medie Europeană operatori. participare după
Activează la publică la procesare.
nivel regional: colectarea
legătura strânsă locală.
cu fabricile de
hârtie.
Plastic Pozitivă, Industrii recent apărute în Foarte puţini Intervenţie Înalt,
sub medie Italia, Germania, Franţa şi operatori: publică în după
Anglia. Foarte puţin legături foarte colectarea procesare.
dezvoltate în restul UE. strânse între locală;
sortare şi procesarea
procesare / este privată.
reprocesare.
Sticlă Pozitivă, Înalt, în întreaga Uniune Operatori Privat, în În general
medie Europeană cu excepţia regionali; general. O înalt, mai
Greciei şi a Portugaliei unde legături foarte implicare ales în
sunt implementate în prezent. strânse cu publică nordul
producătorii de limitată la UE.
sticlă şi colectare.
constructorii de
drumuri.
Materiale Pozitivă, Industrie bine dezvoltată în Foarte puţini Privat, cu o Lipseşte
textile sub medie cadrul UE, mai ales în operatori (baze oarecare
Germania, Franţa, Belgia, regionale cu intervenţie a
Danemarca, Olanda, Italia, clienţi foarte sectorului
Anglia larg răspândiţi) public şi a
voluntariatului
la colectare.
Sursa: Departamente ale Comisiei UE., 2000
166
Anexa 10. Principalele documente legislative româneşti din domeniul gestionării

deşeurilor
• Legea nr. 426/2001 (MO 411/25.07.2001) pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenta nr.
78/2000 (MO 283/22.06.2000) privind regimul deşeurilor
• Hotărâre de Guvern nr. 173/2000 (MO 131/28.03.2000) pentru reglementarea
regimului special privind gestiune şi controlul bifenililor policlorurati şi a altor compuşi
similari, modificata prin HG 291 /2005
• Hotărâre de Guvern nr. 662/2001 (MO 446/08.08.2001) privind gestionarea uleiurilor
uzate, completata si modificata de Hotărâre a de Guvern 441/2002 (MO 325/16.05.2002)
• Hotărâre de Guvern nr. 1159/2003 (MO 715/14.10.2003) pentru modificarea Hotărârii
de Guvern nr. 662/2001 (Monitorul Oficial 446/08.08.2001) privind gestionarea
uleiurilor uzate
• Hotărâre de Guvern nr. 1057/2001 (700/05.11.2001) privind regimul bateriilor şi
acumulatorilor care conţin substanţe periculoase
• Hotărârea de Guvern nr. 349/2005 (MO 394 din data de 10 mai 2005) privind
depozitarea deşeurilor (înlocuind HG 162/2002)
• Hotărârea de Guvern din 2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de
ambalaje (transmisă spre aprobare la data realizării lucrării de faţă) (înlocuind HG
349/2002)
• Hotărâre de Guvern nr. 128/2002 (MO 160/06.03.2002) privind incinerarea deşeurilor
(modificata prin HG 268/2005 - in curs de publicare la data realizării lucrării de faţă)
• Hotărâre de Guvern nr. 856/2002 (MO 659/05.09.2002) privind evidenta gestiunii
deşeurilor si aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase
• Hotărâre de Guvern nr. 1357/2002 (MO 893/10.12.2002) pentru stabilirea autorităţilor
publice responsabile de controlul si supravegherea importului, exportului si tranzitului
de deşeuri
• Hotărâre de Guvern nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării
mediului cu azbest
• Hotărâre de Guvern nr. 228/2004 (MO 189/04.03.2004) privind controlul introducerii
în ţară a deşeurilor nepericuloase in vederea importului, perfecţionării active şi a
tranzitului, modificată prin HG 514/2005;
• Hotărârea Guvern nr. 170/2004 (MO 160/24.02.2004) privind gestionarea anvelopelor
uzate;
• Hotărâre de Guvern nr. 1470/2004 (MO 954/18.10.2004) privind aprobarea Strategiei
Naţionale şi Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor
• Hotărâre de Guvern nr.2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz ( MO
32/2005)
• Ordinul Ministrului Apelor şi Protectiei Mediului nr. 757/2004 (MO 86
bis/26.01.2005) pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor –
construirea, exploatarea, monitorizarea si închiderea depozitelor de deşeuri (care abroga
Ordinul MAPM nr. 1470/2002)
• Ordinul Ministrului Apelor şi Protectiei Mediului nr.756/2004 (MO 86
bis/26.01.2005) pentru aprobarea Normativului privind incinerarea deşeurilor (care
abrogă Ordinul MAPM nr. 1215/2003)
167
• Ordinul Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 786/2004 pentru aprobarea

Planului Regional de gestionare a deşeurilor pentru regiunea 7 Centru (model) si Ghidul
pentru elaborarea Planului Regional de Gestionare a deşeurilor
• Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 880/20.12.2004 privind
procedura de raportare a datelor referitoare la ambalaje şi deşeuri de ambalaje – publicat
în M.O.55/2005, care abrogă Ordinul 1190/2002 privind procedura de raportare a datelor
referitoare la ambalaje si deşeuri de ambalaje
• ORDINUL COMUN MAPAM şi Ministerul Economiei si Comerţului nr.
338/625/2004 pentru aprobarea Procedurii şi criteriilor de autorizare pentru persoanele
juridice în vederea preluării responsabilităţii privind realizarea obiectivelor anuale de
valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje
• Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor, Apelor si Mediului 334/2004 (MO
959/2004) pentru aprobarea normelor tehnice privind protecţia mediului în special a
solurilor, când se utilizează nămoluri de epurare în agricultură
• ORDINUL COMUN al Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr.
751/23.11.2004 şi al Ministrului Economiei şi Comerţului nr. 870/15.12.2004 privind
gestionarea deşeurilor din industria dioxidului de titan (MO nr.10/2005)
• ORDIN COMUN al Ministerului Mediului si Gospodăririi Apelor nr.2/05.01.2004
(MO 324/15.04.2004), al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor si Turismului
nr. 211/06.02.2004, al Ministerului Economiei si Comerţului nr. 118/02.03.2004
pentru aprobarea Procedurii de reglementare si control al transportului deşeurilor pe
teritoriul României
• Ordin nr. 386/2004 pentru aprobarea Normelor privind procedura şi criteriile de
autorizare a activităţii de gestionare a anvelopelor uzate.
• ORDIN nr. 95/ 2005 privind stabilirea criteriilor de acceptare şi procedurilor
preliminare de acceptare a deşeurilor la depozitare şi lista naţională de deşeuri acceptate
în fiecare clasă de depozit de deşeuri (M.O. 194/8.03.2005) – a abrogat OM 867/2002
• ORDIN COMUN nr. 87 din 10 februarie 2005 privind aprobarea modelului şi a
condiţiilor de emitere a certificatului de distrugere la preluarea vehiculelor scoase din uz
• ORDIN COMUN nr. 88 din 10 februarie 2005 privind materialele şi componentele
vehiculelor exceptate de la aplicarea art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr.
2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz
168
Anexa 11. Definiţii privind reciclarea materialelor
In Ordonanţa de urgenţă nr. 78 din 16 iunie 2000 a Guvernului României privind “Regimul
deşeurilor” publicată în Monitorul Oficial al României nr. 283 din 22 iunie 2000 este definita privind
semnificaţia unor termeni folosiţi în gestiunea deşeurilor (vezi anexa 1) şi enumerate categoriile de
deşeuri/ deşeuri periculoase, constituenţi şi proprietăţi periculoase şi operaţii de eliminare a
deşeurilor.
Operaţiuni de eliminare a deşeurilor (anexa nr. II A)
1. depozitarea pe sol şi în subsol (de exemplu, depunerea în depozite de gunoi);
2. tratarea prin contact cu solul (de exemplu, biodegradarea deşeurilor lichide sau a nămolurilor
depozitate pe sol);
3. injectarea în subteran (de exemplu, injectarea deşeurilor pompabile în puţuri, saline sau straturi
geologice);
4. descărcarea pe suprafeţe (de exemplu, descărcarea de deşeuri lichide sau de nămoluri în depresiuni,
iazuri sau lagune);
5. depozitarea pe teren special amenajat (de exemplu, dispunerea în celule etanşe separate, acoperite
şi izolate unele de celelalte şi de mediul înconjurător);
6. evacuarea deşeurilor solide în mediul acvatic, exceptând mările şi oceanele;
7. evacuarea în mări/oceane, inclusiv îngroparea în subsolul marin;
8. tratament biologic nespecificat la alt punct din prezenta anexă, din care rezultă, în final, compuşi
sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operaţiuni enumerate la pct. 1-12;
9. tratament fizico-chimic nespecificat la alt punct din prezenta anexă, din care rezultă, în final,
compuşi sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operaţiuni enumerate la pct.
1-12 (de exemplu: evaporare, uscare, calcinare etc.);
10. incinerare pe sol;
11. incinerare pe mare;
12. stocare permanentă (de exemplu, introducerea de containere cu deşeuri într-o mină);
13. amestecare înainte de a se încadra în oricare dintre operaţiunile menţionate la pct. 1-12;
14. reambalare înainte de a se încadra în oricare dintre operaţiunile menţionate la pct. 1-13;
15. stocarea înainte de efectuarea oricărei operaţiuni menţionate la pct. 1-14, cu excepţia depozitării
temporare, înaintea colectării, pe zona de producere.
Operaţiuni de valorificare a deşeurilor (anexa nr. II B)

1. recuperarea sau regenerarea solvenţilor;
2. reciclarea sau recuperarea substanţelor organice care nu sunt utilizate ca solvenţi;
3. reciclarea sau recuperarea metalelor ori a compuşilor metalici;
4. reciclarea sau recuperarea altor materiale anorganice;
5. regenerarea acizilor sau a bazelor;
6. valorificarea produselor folosite la captarea poluanţilor;
7. valorificarea produselor din catalizatori;
8. rerafinarea uleiurilor uzate sau alte reutilizări ale acestora;
9. utilizarea ca material combustibil sau ca mijloc de producere a energiei;
169
10. împrăştierea pe sol, în beneficiul agriculturii sau pentru reconstrucţie ecologică, inclusiv
operaţiunile de compostare şi alte procese de transformare biologică;
11. utilizarea deşeurilor obţinute în urma oricărei operaţiuni menţionate la pct. 1-10;
12. schimb de deşeuri între deţinători, pentru a fi supuse uneia dintre operaţiunile menţionate la pct.
1-11;
13. stocarea de deşeuri în scopul de a fi supuse uneia dintre operaţiunile menţionate la pct. 1-12,
exclusiv depozitarea temporară înaintea colectării, în zona de producere.
Hotărârea nr. 349 din 11 aprilie 2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de
ambalaje care transpune Directiva 94/62/EC, stabileşte principiile specifice activităţii de
gestionare a deşeurilor de ambalaje ca fiind:
a) prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje;
b) reutilizarea ambalajelor;
c) reciclarea deşeurilor de ambalaje;
d) alte forme de valorificare a deşeurilor de ambalaje, care să conducă la reducerea cantităţilor
eliminate prin depozitare finală.
De asemenea prevede faptul ca sunt acceptate pe piaţă numai ambalaje care îndeplinesc
anumite condiţii (Art. 5) şi sunt conforme cu:
a) standardele europene armonizate adoptate pe plan naţional;
b) standardele naţionale, pentru domeniile în care nu sunt adoptate standarde europene
armonizate.(Art. 6).
Principalele prevederi ale acestei Directivei 94/62/EC sunt următoarele:
• limitarea nivelurilor concentraţiilor de plumb, cadmiu, mercur şi crom hexavalent prezente în
ambalaj;
• stabilirea obligaţiilor agenţilor economici care produc sau utilizează ambalaje;
• stabilirea obiectivelor privind recuperarea şi reciclarea deşeurilor de ambalaje pentru statele
UE;
• introduce şi defineşte termeni specifici printre care:
j) reciclarea deşeurilor de ambalaje - operaţiunea de reprelucrare într-un proces de
producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi reutilizate în scopul iniţial sau pentru alte
scopuri;
k) reciclare organică - tratarea aerobă (compostare) sau anaerobă (biometanizare), în
condiţii controlate, utilizându-se microorganisme, a părţilor biodegradabile ale
deşeurilor de ambalaje, care produc reziduuri organice stabilizate sau metan.
Depozitarea în depozite nu poate fi considerată reciclare organică;
l) recuperarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje - colectare în vederea reutilizării şi,
respectiv, a reciclării acestora;
m) recuperarea energiei - utilizarea deşeurilor de ambalaje combustibile ca mijloc de
producere a energiei prin incinerarea directă cu sau fără alte deşeuri, dar cu recuperare
de căldură;
n) reutilizarea ambalajelor - orice operaţiune prin care un ambalaj care a fost conceput şi
creat pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viaţă un număr minim de rotaţii
este reutilizat într-un scop identic celui pentru care a fost conceput, recurgându-se sau nu
la produse auxiliare existente pe piaţă, care permit reumplerea ambalajului însuşi; un
asemenea ambalaj reutilizat va deveni deşeu de ambalaj atunci când nu va mai putea fi
reutilizat;
170
o) sistem-depozit - sistemul prin care cumpărătorul, la achiziţionarea unui produs ambalat

în ambalaj reutilizabil, plăteşte vânzătorului o sumă de bani care îi este rambursată atunci
când ambalajul este returnat.
In Hotărârea nr. 662 din 12 iulie 2001 privind gestionarea uleiurilor uzate, sunt definiţi următorii
termeni specifici domeniului dintre care unii pot fi utilizaţi numai în contextul acestei hotărâri de
guvern:
a) colectare - toate operaţiunile care permit transferul uleiurilor uzate de la deţinători la cei care
valorifică sau elimină aceste uleiuri;
b) combustie - utilizarea uleiurilor uzate drept combustibil, cu recuperarea adecvată a căldurii
generate;
c) eliminare - incinerarea uleiurilor uzate;
d) generator - orice persoană fizică sau juridică din a cărei activitate rezultă uleiuri uzate;
e) incinerare - operaţiunea de distrugere termică a uleiurilor uzate;
f) recipiente - rezervoare, cisterne, autocisterne şi butoaie metalice;
g) regenerare - orice procedeu care permite producerea de uleiuri de bază printr-o rafinare a
uleiurilor uzate, implicând mai ales separarea de impurităţi, produşi de oxidare şi aditivi;
h) ulei de bază - ulei mineral rafinat în care se introduc diferite adaosuri (aditivi sau alte substanţe
organice ori anorganice) pentru obţinerea unor proprietăţi speciale;
i) uleiuri uzate - toate uleiurile industriale şi lubrifianţii, pe bază minerală, sintetică sau biogenă,
care au devenit improprii folosirii pentru care au fost iniţial destinate, în special uleiurile uzate
de la motoarele cu combustie şi de la sistemele de transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile
pentru turbine, pentru sistemele hidraulice, emulsiile şi filtrele de ulei;
j) valorificare - regenerarea şi/sau combustia uleiurilor uzate.
In Anexa nr. 2 a Ordonanţei de urgenţă nr. 16 din 26 ianuarie 2001 privind gestionarea deşeurilor
industriale reciclabile sunt definite următoarele noţiuni
Deşeu - orice substanţa sau orice produs din categoriile prevăzute in anexa nr. 1, pe care deţinătorul
nu-l mai utilizează sau pe care are intenţia ori obligaţia sa nu îl mai utilizeze
Colectare - strângerea, sortarea şi/sau regruparea (depozitarea temporară) a deşeurilor în vederea
transportării lor spre valorificare.
Valorificare - orice operaţiune de dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, mărunţire, presare,
balotare, topire-turnare, pretratare, amestec sau altă operaţiune care determină
schimbarea naturii sau a compoziţiei, efectuată asupra unui deşeu industrial prin procedee
industriale, în vederea reutilizării.
Deţinător - persoană fizică sau juridică ce deţine la un moment dat, sub orice formă, deşeuri
industriale reciclabile.
Gestionare - colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv supravegherea
zonelor de depozitare după închiderea acestora.
Reciclare - operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor industriale pentru
a fi reutilizate în scopul iniţial sau pentru alte scopuri.
Colectare - strângerea, sortarea si/sau regruparea (depozitarea temporara), a deşeurilor in vederea
transportării lor spre valorificare
171
Anexa 12. Numărul societăţilor comerciale cu autorizaţie de reciclare, în România
Număr de societăţi
Tip de deşeu comerciale cu
autorizaţie de reciclare
Deşeuri metalice feroase 338
Deşeuri metalice neferoase:
• Deşeuri metalice neferoase (topire – turnare -rafinare) 104
• Deşeuri metalice neferoase prin dezmembrare, 93
sortare, taiere etc (inclusiv acumulatori cu plumb)
Deşeuri de hârtii-cartoane 197
Deşeuri de sticla 62
Deşeuri de mase plastice 187
Deşeuri de cauciuc (inclusiv anvelope uzate) 68
Deşeuri textile 61
TOTAL autorizaţii de reciclare pentru toate tipurile de
deşeuri reciclabile 685
Surse: SNGD varianta preliminară, 2004
172
Anexa 13. Distribuţia pe judeţe a societăţilor comerciale autorizate să recicleze

materiale
NR. SOCIETĂŢI NR. SOCIETĂŢI

JUDET JUDET
COMERCIALE COMERCIALE
ALBA 15 IASI 22
ARAD 8 MARAMURES 14
ARGES 15 MURES 21
BACAU 8 NEAMT 2
BIHOR 15 OLT 34
BISTRITA NASAUD 6 PRAHOVA 34
BOTOSANI 5 SATU MARE 4
BRASOV 26 SALAJ 9
BRAILA 3 SIBIU 8
BUZAU 15 SUCEAVA 3
CARAS SEVERIN 7 TELEORMAN 3
CALARASI 6 TIMIS 25
CLUJ 28 TULCEA 4
CONSTANTA 43 VASLUI 10
COVASNA 5 VALCEA 17
DAMBOVITA 17 VRANCEA 15
DOLJ 23 BUCURESTI SECTOR 1 7
GALATI 24 BUCURESTI SECTOR 2 8
GIURGIU 3 BUCURESTI SECTOR 3 14
GORJ 28 BUCURESTI SECTOR 4 8
HARGHITA 10 BUCURESTI SECTOR 5 5
HUNEDOARA 18 BUCURESTI SECTOR 6 6
IALOMITA 3 ILFOV 26
TOTAL a263
Surse: SNGD varianta preliminară, 2004
173
Anexa 14. Ghiduri pentru elaborarea Strategiei de Dezvoltare Durabilă

ONU
• ONU, Departamentul pentru Probleme Economice şi Sociale, Comisia pentru
dezvoltare durabilă - Ghid pentru pregătirea unei Strategii Naţionale de Dezvoltare
Durabilă: Coordonarea Dezvoltării Durabile în noul mileniu, ianuarie
dezvoltare durabilă - Ghid pentru pregătirea Strategiei Naţionale de Dezvoltare
Durabilă: Ce este Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă?,
dezvoltare durabilă - Notă explicativă privind raportările naţionale la a 12-a sesiune
a Comisiei pentru Dezvoltarea Durabilă
dezvoltare durabilă - Îndrumări pentru principalele grupuri participante la a 12-a
sesiune a Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă, 2003
OCDE
• OCDE, Dialogurile ţărilor în curs de dezvoltare cu ţările donatoare cu privire la
strategiile naţionale de dezvoltare durabilă - Strategia Naţională de dezvoltare
durabilă: Ghid cu probleme cheie şi metode
• OCDE - Strategii de Dezvoltare Durabilă: Ghid practic pentru dezvoltare
cooperativă, 2001
• OCDE - Strategii de dezvoltare durabilă: Orientări practice privind cooperarea în
domeniul dezvoltării, 2001
• OCDE - Linii directoare ale CAD: Strategia de Dezvoltare Durabilă, 2001
Comisia Europeană
• Comisia Europeană - Document consultativ privind elaborarea unei strategii pentru
o dezvoltare durabilă a Uniunii Europene, 27 martie 2001
• Comisia Europeană, DG Mediu - Summit-ul lumii pentru dezvoltarea durabilă:
Oameni, planetă, prosperitate, 2002
Diverse instituţii
• SIGMA - Aplicarea dezvoltării durabile: Ghid pentru organizaţii
• Ministerul Ecologiei şi al Dezvoltării Durabile, Republica Franceză - Strategiile de
dezvoltare durabilă, 2002
• Agenţia Regională pentru Mediu Midi-Pyrénées - Ghid practic pentru dezvoltare
durabilă: Situaţia oraşelor medii, 2001
• Strategii pentru Dezvoltarea Durabilă Naţională: Un manual pentru planificarea şi
implementarea acestora - Capitolele 1-5
• Strategii pentru Dezvoltarea Durabilă Naţională: Un manual pentru planificarea şi
implementarea acestora - Capitolele 6-9
Strategii pentru Dezvoltarea Durabilă Naţională: Un manual pentru planificarea şi
implementarea acestora - Capitolul 10
174
13. Bibliografie
1. Environment 2010: Our Future, Our Choice, 6th Environmental Action Programme of
the European Community, COM (2001) 31 final, p.25
2. Carte Verde “Towards a European strategy for the security of energy supply”, COM
(2000), 769
3. “Agenda 2000 CAP reform decisions – Impact analyses”, European Commission, 2000
4. Agriculture, environment, rural development: facts and figures – a challenge for
agriculture”, European Commission, 1999
5. “Compilation of EU Dioxin exposure and health data, Summary Report”; October 1999
6. White Paper “Strategy for a Future Chemicals Policy”, COM (2001) 88; European
Commission, 2001
7. Towards sustainable development – Environmental indicators”; OCDE, 1998
8. “Agriculture, environment, rural development: Facts and Figures – A Challenge for
Agriculture”; European Commission, 1999
9. “European Spatial Development Perspective – Towards Balanced and Sustainable
Development of the Territory of the European Union”; European Commission, 1999
10. “Defining an environmentally sustainable transport system”, Commission expert group
on transport and environment, September 2000
11. , Report of the International Conference on Population and Development, United
Nations, Cairo, 5-13 September, 1994.
12. Report of the World Summit for Social Development, Copenhagen, Denmark, 6-12
March, 1995.
13. Second International Conference on Human Settlements (Habitat II), United Nations,
Istanbul, Turkey, June 1996.
14. Indicators of Sustainable Development: Framework and Methodologies, United Nations.
New York, 1996.
15. Earth Summit + 5: Programme for the Further Implementation of Agenda 21, United
Nations June 1997.
16. xxx Commission staff Working Paper Consultation paper for the preparation of Eu
strategy for Sustainable Development., COMMISSION OF THE EUROPEAN
COMMUNITIES., Brussels, 27.3.2001 SEC(2001) 517
17. National Sustainable Development Strategies in the European Union., Commission
Staff Working Document., A first analysis by the European Commission., April 2004
18. National Strategies for Sustainable Development: “Facts, Faces and Future
Challenges”, The Hague, the Netherlands 16-18 June 2002.
19. Sustainable Development in an Enlarged Union: Linking National Strategies and
Strengthening European Coherence, Vienna, Austria 27-29 April 2003.
20. Draft Final Report to Ministers, Ad hoc Group on Sustainable Development ., OECD
(2004)
21. Platon V., Economic Instruments for Environmental Protection; FINAL REPORT., EPIQ-
USAID project., November 1999., Bucuresti
22. Platon V., WASTE OIL RECYCLING - Policy Option Paper”., Harvard Institute for
International Development, EPIQ-USAID project., 1999
175
23. Platon V., ECONOMIC INSTRUMENTS for PROMOTING BATERRIES RECYCLING

IN ROMANIA - Policy Option Paper”., Harvard Institute for International Development,
EPIQ-USAID project 1999
24. Platon V., TIRE RECYCLING IN ROMANIA AND INTERNATIONAL EXPERIENCE -
Policy Option Paper., Harvard Institute for International Development, EPIQ-USAID
project., 1999
25. Platon V., Finanţarea activităţilor de protecţie a mediului; între teorie şi practică., Editura
Economică, ISBN 973-709-046-2., 2004
26. Platon V (coordonator)., Stănescu R., Petroaică B., Studiu suport pentru elaborarea
planului de acţiune privind depozitarea deşeurilor industriale în vederea conformării cu
legislaţia europeană., Institutul European din România ISBN 973-7736-09-5., Ed
bilingvă 2004
27. Platon V., Mazilescu R., Beneficii ale adoptării legislaţiei europene de protecţia
mediului., Colecţia BIBLIOTECA ECONOMICĂ, vol. 50, Seria Probleme economice,
editat de Centrul de Informare si Documentare Economică., 45 pag., 2003
28. Platon V., Mazilescu R., Transpunerea legislaţiei UE în domeniul protecţiei mediului şi
implicaţii pentru economia Românie., Revista română de economie, vol. 15 29 pag.,
2003
29. Platon V., Problema protecţiei mediului, în condiţiile aderării României la UE., publicat
în volumul: Dezvoltarea economică a României; competitivitatea şi integrarea în UE.,
Editura Academiei Române. ISBN 973-27-1041-1 35 pag. 2003
30. Baccini & Co, Müll und Abfall 17 (4), 99-108 (1985)
31. Dezvoltare Durabilă, 2001, Broşură - Centrul de Consultanţă Ecologică Galaţi.,
www.ceeg.ro
32. Commission on sustainable development acting as the preparatory committee for the
World Summit on sustainable development: Guidance in Preparing a National
Sustainable Development Strategy: Managing Sustainable Development in The New
Millenium, 28 january – 8 february 2002, outcome of the international forum on national
sustainable development strategies Accra, Ghana, 7-9 november 2001
33. Document de poziţie revizuit al României: Capitolul 15 – politica industrială, susţinut la
Conferinţa interguvernamentală pentru aderarea României la Uniunea Europeană,
2001
34. Guvernul României, Comunicat de presă cu privire la Lansarea primului Raport de ţară
asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, 27 februarie 2004
35. HG nr. 305 din 15 aprilie 1999 privind constituirea grupului de lucru pentru elaborarea
strategiei de dezvoltare Durabilă a economiei Naţionale pe termen lung
36. HG publicat în M.O. nr. 500/10 iulie 2003 privind constituirea şi funcţionarea Comisiei
Naţionale Permanente de Elaborare a Strategiei De Dezvoltare Durabilă A României –
ORIZONT 2025
37. Romania – National Sustainable Development Strategy, iulie 1999
38. United Nations, Guidelines for Major Groups on CSD-12, 19 – 30 April 2004
39. COM (1998) 463 final., The Competittiveness of the recycling industry., Brussels
22,07,1998
40. http://www.ince.ro
41. http://www.undp.ro
42. http://www.presidency.ro/index.php?_RID=nssd., http://www.sndp.ro
176
Prezentul volum a fost

realizat în cadrul Institutului
de Economie Naţională cu
sprijinul societăţii
comerciale Metalrom SRL
177

DD Reciclare 2006

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DD Reciclare 2006

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA ROMÂNĂ

INSTITUTUL DE ECONOMIE NAŢIONALĂ

CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................................................ 9

6. STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN ROMÂNIA ................................ 76

10.2 OBLIGAŢII PRIVIND RECICLAREA REZULTATE DIN TRATATUL DE ADERARE A

Anexa 1. Evenimente mondiale importante pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare

AFM - Administraţia Fondului de Mediu

Politicile sectoriale trebuie să aibă în prim-plan un management continuu pe termen lung şi

2. DEZVOLTAREA DURABILĂ LA NIVEL EUROPEAN

2.1 Durabilitate “slabă” – durabilitate „tare”

2 Pentru definiţii alternative vezi Anexa 2.

ceea ce priveşte modul în care se foloseşte de resursele naturale şi materiale disponibile. Nu

nu să compenseze serviciile înlocuite. Este dificil de evaluat ce importanţă acordă societatea

2.2 Durabilitatea ca principiu practic al unei politici

3 Cu excepţia SUA şi a unor ţări mari cum ar fi India, China, Brazilia.

de eliminare a dioxidului de carbon produs prin arderea acestora nu sunt durabile.

2.3 Bariere în calea dezvoltării durabile

2.3.1 Stimulente greşite

2.3.2 Politici sectoriale necorelate şi cu obiective pe termen scurt

4 Cu excepţia SUA şi a unor ţări mari cum ar fi India, China, Brazilia.

ale economiei şi societăţii. Această abordare îngustă, sectorială, a elaborării şi aplicării

2.3.3 Inerţia politicilor sectoriale

2.3.4 Un grad redus de înţelegere; comunicare şi dialog inadecvate

interpretarea şi diseminarea rezultatelor cercetării este uneori subordonată presiunilor

2.4 Strategia dezvoltării durabile în Uniunea Europeană

2.4.1 Responsabilitatea Uniunii Europene şi dimensiunea internaţională

2.4.2 Oportunităţile pe care le oferă strategia dezvoltării durabile

În timp ce realizarea dezvoltării durabile necesită adoptarea unor schimbări în comportamentul

6COM (2001) 53; European Commission, 2001

3. PRINCIPALELE DOMENII ABORDATE

3.1 Criterii de selecţie şi interdependenţa problemelor

• Ameninţările serioase la adresa sănătăţii publice sunt reprezentate de dezvoltarea unor

• îmbătrânirea populaţiei are implicaţii asupra politicilor de sănătate publică şi privind

3.2 Modificarea climei şi energia „curată”

Domenii 1990 2010 Creştere 2010/1990

Furnizarea energiei 1421,7 1276,6 -10,2

Industrie 757,1 686,1 -9,4

Transport 753,1 1098,2 45,8

Gospodării 447,5 440,0 -1,7

Servicii publice şi private 175,6 188,9 7,6

Agricultură 417,0 397,6 -4,6

Gestionarea deşeurilor 166,4 137,3 -17,5

Total 4138,3 4224,8 2,1

ce rezultă din agricultură, dar şi anumiţi compuşi gazoşi ai fluorului12 generaţi de

COM (2000), 769.

„pe energie” asupra competitivităţii sectoarelor cu consum mare de energie ar putea fi

3.3 Sănătatea publică

produsele secundare ale unor procese industriale şi de ardere – constituie un motiv

3.4 Managementul resurselor naturale

Resursele naturale constituie suportul dezvoltării durabile deoarece furnizează condiţiile

26 “Towards sustainable development – Environmental indicators”; OCDE, 1998.

of the European Union”; European Commission, 1999.

3.5 Sărăcia şi excluziunea socială33

Eurostat European Community Household Panel 1996.

37 A se vedea studiul IALS – OECD (2000).

3.6 Îmbătrânirea populaţiei

Populaţia Uniunii Europene şi a ţărilor în curs de aderare are tendinţă de îmbătrânire în

de dependenţă a vârstnicilor39 se va dubla între 2000 şi 2050. Până la mijlocul secolului o

Ponderea fiecărei grupe de vârstă în popuaţia totală UE

• protecția socială și sistemele publice de pensii ar trebui să furnizeze venituri şi servicii de

3.7 Mobilitatea, utilizarea teritoriului şi dezvoltarea regională

Mobilitatea, utilizarea teritoriului şi dezvoltarea regională sunt strâns interconectate în

Încurajarea oamenilor de a trăi aproape de locul de muncă şi evitarea dezvoltării neplanificate

Aglomerarea şi utilizarea ineficientă a infrastructurii implică costuri economice substanţiale47,