Economie I

CUPRINS
PREFAŢĂ ............................................................................................................ 8
Cap. I. ROLUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢEI ECONOMICE.......................... 9
1. OBIECTUL ŞI METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE ................................ 10

1.1. Obiectul ştiinţei economice .................................................................. 10
1.2. Metoda ştiinţei economice ................................................................... 11
1.3. Importanţa ştiinţei economice .............................................................. 12
2. ETAPELE EVOLUŢIEI ŞTIINŢEI ECONOMICE ................................... 13
2.1. Gândirea economică în România ......................................................... 14
3. PROBLEME DE REFLECŢIE ................................................................... 15
4. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI ................................ 15
Cap. II. ECONOMIA DE SCHIMB ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ ............... 17
1. SISTEMUL ECONOMIC – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A

SISTEMULUI SOCIAL GENERAL .............................................................. 18
1.2. Sistemul social şi sistemul economic ................................................... 18
1.2. Economia naţională şi activităţile economice ...................................... 19
2. ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB ŞI
ECONOMIA DE PIAŢĂ ................................................................................ 20
2.1. Proprietatea şi formele ei...................................................................... 20
2.2. Economia naturală şi economia de schimb .......................................... 21
2.3. Economia de piaţă ................................................................................ 23
2.4. Economia de comandă ......................................................................... 26
2.5. Economia mixtă.................................................................................... 26
3. AGENŢII ECONOMICI SPECIFICI ECONOMIEI DE PIAŢĂ ............... 27
3.1. Tipuri şi categorii de agenţi economici ................................................ 27
3.2. Băncile şi creditul ................................................................................. 31
3.3. Bursa..................................................................................................... 33
4. PROBLEME DE REFLECŢIE ................................................................... 35
5. APLICAŢII PRACTICE ............................................................................. 36
6. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI ................................ 38
Cap. III. MECANISMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ.................................... 47
1. MECANISMUL ECONOMIC. MECANISMUL ECONOMIEI

DE PIAŢĂ ....................................................................................................... 48
2. PIAŢA – ELEMENT ESENŢIAL AL MECANISMULUI ECONOMIC.. 49
2.1. Piaţa bunurilor economice.................................................................... 52
2.2. Piaţa muncii (forţei de muncă) ............................................................. 52
2.3. Piaţa resurselor naturale ....................................................................... 56
2.4. Piaţa informaţiei ....................................................................................57
2.5. Piaţa monetară ....................................................................................... 58
2.6. Piaţa financiară ......................................................................................61
2.7. Piaţa valutară ......................................................................................... 62
3. LEGILE ECONOMICE ŞI POLITICA ECONOMICĂ ..............................64
4. LEGEA CERERII ŞI OFERTEI .................................................................. 65
4.1. Cererea .................................................................................................. 65
4.2. Oferta ....................................................................................................67
4.3. Cererea şi oferta .................................................................................... 69
5. CONCURENŢA. LEGEA CONCURENŢEI ..............................................69
5.1. Concurenţa: concept, funcţii ................................................................. 69
5.2. Concurenţa: forme şi politici.................................................................71
5.3. Strategiile concurenţiale ........................................................................72
6. PROBLEME DE REFLECŢIE .................................................................... 72
7. APLICAŢII PRACTICE ..............................................................................73
8. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI .................................73
Cap. IV. FUNCŢIONAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ ............................... 78
1. RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE .................79

1.1. Sistemul resurselor economice.............................................................. 79
1.2. Resursele naturale .................................................................................80
1.3. Forţa de muncă, principal factor al dezvoltării
economico - sociale ......................................................................................81
1.4. Resursele financiare. Capitalul .............................................................83
1.5. Resursele ştiinţifice şi informaţionale ................................................... 87
1.6. Folosirea resurselor economice ............................................................. 89
2. REZULTATELE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI ...............90
2.1. Utilitatea economică .............................................................................90
2.2. Calitatea şi dinamica sa .........................................................................94
2.3. Valoarea economică ..............................................................................95
2.4. Măsurarea rezultatelor activităţii agenţilor economici.........................96
3. PROBLEME DE REFLECŢIE .................................................................... 97
4. APLICAŢII PRACTICE ..............................................................................98
5. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI ...............................100
Cap. V. DISFUNCŢIONALITĂŢI ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ .......... 104
1. ŞOMAJUL .................................................................................................105
1.1. Natura şi formele şomajului ................................................................105
1.2. Politici, măsuri şi soluţii antişomaj ..................................................... 106
2. INFLAŢIA ................................................................................................. 108
2.1. Masa monetară şi structura sa ............................................................. 108
2.2. Inflaţia: concept, factori şi forme ........................................................ 109
6
2.3. Măsuri, căi şi politici antiinflaţioniste ................................................ 111
2.4. Inflaţia şi şomajul ............................................................................... 113
3. DISFUNCŢIONALITATEA: NEVOI SOCIALE - RESURSE
ECONOMICE ............................................................................................... 114
4. PROBLEME DE REFLECŢIE ................................................................. 117
5. APLICAŢII PRACTICE ........................................................................... 117
6. SCURT DICŢIONAR DE TERMINI ECONOMICI ............................... 118
Cap. VI. VENITURILE .................................................................................. 123
1. DISTRIBUŢIA .......................................................................................... 124

2. SALARIUL ............................................................................................... 127
3. PROFITUL ................................................................................................ 129
4. DOBÂNDA ............................................................................................... 131
5. RENTA...................................................................................................... 133
8. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI .............................. 139
Cap. VII. PERFORMANŢE ECONOMICE ................................................ 142
1. EFICIENŢA. EFICIENŢA ECONOMICĂ .............................................. 143

1.1. Eficienţa: concept, forme şi criterii .................................................... 143
1.2. Măsurarea eficienţei economice ......................................................... 144
2. PRODUCTIVITATEA MUNCII .............................................................. 148
2.1. Concept şi forme ................................................................................ 148
2.2. Creşterea productivităţii muncii ......................................................... 151
3. RENTABILITATEA (PROFITABILITATEA) ....................................... 151
3.1. Concept, forme, mod de calcul........................................................... 151
3.2. Pragul de rentabilitate......................................................................... 152
6. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI .............................. 157
REZOLVĂRILE APLICAŢIILOR PRACTICE......................................... 159

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................. 177
7
PREFAŢĂ
Profesia aleasă ne obligă să continuăm în a explora şi exploata domeniul

preferat – economia.
În acest context am elaborat un nou material de studiu şi analiză adresat
celor interesaţi, în mod deosebit studenţilor economişti (dar nu în exclusivitate).
Materialul elaborat este aşezat în cadrul a două volume, unul destinat
problematicii microeconomiei (Economie I), iar al doilea macroeconomiei
(Economie II), deşi practic între cele două domenii nu se poate trasa o „graniţă
strictă”.
Adresându-ne vouă, „cetitorilor”, vă vom rămâne îndatoraţi dacă ne veţi
sugera propuneri, păreri şi de ce nu, greşeli.
Vă mulţumim anticipat!
Autorii, Decembrie, 2007
8
Cap. I. ROLUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢEI
ECONOMICE
1. OBIECTUL ŞI METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE

2. ETAPELE EVOLUŢIEI ŞTIINŢEI ECONOMICE
3. PROBLEME DE REFLECŢIE
4. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI
9
1. OBIECTUL ŞI METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE
1.1. Obiectul ştiinţei economice
Ştiinţa economică, ca şi ştiinţă în ansamblul său, este chemată să dea

răspunsuri teoretice, dar mai cu seamă practice, numeroaselor probleme ale
realităţii. În acest context, ştiinţa economică se confruntă cu probleme generate
în mod deosebit de relaţia nevoi sociale – resurse economice, având în vedere
faptul că existenţa şi mai cu seamă evoluţia societăţii sunt condiţionate de
accentuarea tensiunii nevoi – resurse.
Nevoile, indiferent de aspectul lor subiectiv sau obiectiv (dorinţă,
împlinire) privesc omul ca fiinţă biologică, socială şi raţională.
Resursele, în primul rând economice constau în ansamblul elementelor
ce sunt atrase sau pot fi atrase în vederea producerii bunurilor economice. Deşi
pe linia cunoaşterii, resursele au crescut şi s-au diversificat, totuşi raportat la
dinamica nevoilor ele devin tot mai limitate (restrictive). În acest context putem
sublinia faptul că raritatea resurselor reprezintă o caracteristică generală a
economiei, reflectată de o lege obiectivă – legea rarităţii care constă în aceea că
resursele economice (volum, structură, calitate) se mişcă mai încet ca şi
cantitatea, calitatea şi structura nevoilor sociale.
În contextul celor arătate putem sublinia faptul că problema
fundamentală a economiei o constituie căutările oamenilor de alegere a
soluţiilor raţionale şi eficiente privitoare la raportul nevoi – resurse, problemă
abordată specific în funcţie de spaţiu şi mai cu seamă timp.
Semantic noţiunea de economie provine de la grecescul „oikosnomos” (administrator),
care analizat mai detaliat înseamnă: oikos = casă, gospodărie; nomos = normă, lege; polis =
cetate, stat. Deci, sub aspectele de mai sus, înţelesul economiei se concretizează în aceea că ea
este ştiinţa care studiază omenirea, societatea, sub aspectele preocupărilor şi acţiunilor
permanente privitoare la asigurarea bunurilor economice necesare.
De subliniat, în context preocupările dinamice încă din antichitate (Xenofon, Aristotel),
ale iluminiştilor francezi (J. J. Rouseau), cele ale economiştilor clasici (studiul avuţiei
naţionale), neoclasici (ştiinţă a schimbului comercial), marxiştilor (relaţiile de producţie şi legile
economice), cele ale economiştilor contemporani (studiul şi oferirea soluţiilor privitoare la
relaţia resurse economice limitate – nevoi nelimitate).
Ansamblul concepţiilor formulate în timp, privitoare la menirea ştiinţei economice pot fi
grupate în: • acelea ce aşezau la baza studiului ştiinţei economice avuţia sau bogăţia
(individuală, colectivă şi naţională), respectiv căile şi mijloacele de sporire a ei; • concepţiile
privind studiul schimbului de mărfuri; bazele şi mecanismele acestuia; ştiinţa economică
reducându-se la studiul formării şi manifestării preţurilor; • concepţiile privind gestionarea şi
utilizarea resurselor, mai cu seamă a celor limitate. În această concepţie ştiinţa economică
(economia politică) este definită ca o ştiinţă a alegerilor eficiente.
Sintetizând, putem sublinia faptul că ştiinţa economică (prioritar
economia politică), în actualele condiţii este chemată să asigure prin cercetare
analitică, cantitativă şi calitativă, la toate nivelele (micro, macro, mondo) a
fenomenelor şi proceselor economice, în strânsă legătură cu factorii şi condiţiile
10
ce le determină, modalităţile teoretice şi practice de utilizare cât mai eficientă a
resurselor tot mai limitate în raport cu nevoile, practic nelimitate.
Din acest concept rezultă o serie de caracteristici ale ştiinţei economice: a) este o
ştiinţă istorică (analizează fenomenele şi procesele economice în evoluţia lor; b) este o ştiinţă
teoretică, dar şi cu un profund caracter practic; c) are caracter de sistem – sistemul ştiinţei
economice, care are ca şi componente: ● ştiinţele economice fundamentale (economia politică,
istoria gândirii economice, istoria economiei naţionale); ● ştiinţele economice teoretico –
aplicative sau speciale (finanţe, bănci, monedă); ● ştiinţe economice de ramură (economia
industriei, agriculturii, comerţului, transporturilor,turismului ş.a.); ● ştiinţe economice ale
întreprinderii (analiza economico – financiară a întreprinderii, gestiunea financiară a
întreprinderii); ● ştiinţe economice funcţionale, de măsurare (statistica, marketingul); ● ştiinţe
economice de graniţă (econometria, cibernetica economică, sociologia economică etc.).
Analiza complexă a realităţii economice impune mai multe nivele: micro,
macro şi mondoeconomic, deşi delimitarea este dificilă avându-se în vedere
întrepătrunderea fenomenelor şi proceselor economice.
Microeconomia localizează analiza la nivelul activităţii agentului economic, pe baza
comportamentului său. Dacă analiza se extinde la nivelul ramurii de activitate putem vorbi de
mezoeconomie.
Macroeconomia vizează analiza fenomenelor şi proceselor la nivelul economiei
naţionale.
Mondoeconomia abordează în complexitatea şi interdependenţa lor economiile
naţionale (relaţii, internaţionalizare, globalizare).
1.2. Metoda ştiinţei economice
Analiza realităţii economice, a componentelor sale (fenomenele şi

procesele economice) necesită folosirea unor metode adecvate, avându-se în
vedere faptul că metoda reprezintă „sufletul unei ştiinţe”, „cheia succesului ei”.
Etimologic, cuvântul metodă provine din grecescul „methodos” – cale, mijloc, mod de
exprimare. Transpus în domeniul ştiinţei, metoda dobândeşte înţelesul de mod de cercetare în
vederea transformării realităţii obiective.
Deşi sunt multe păreri privind existenţa unor metode generale şi/ sau comune (vezi
concepţiile: fizico-mecanice; biologico-organistă şi cea psihologică), evoluţia cercetării ştiinţifice
dovedeşte faptul că nu există metode general valabile, universale, faptul că elementele comune
ştiinţei nu exclud, ci presupun metode concrete, concepute şi adaptate naturii şi specificului
fiecărei ştiinţe.
Luând în considerare rolul, funcţiile şi specificul în cadrul sistemului
social putem arăta faptul că în general metoda reprezintă ansamblul principiilor,
proceselor, instrumentelor şi tehnicilor de cercetare chemate să asigure lărgirea
orizontului cunoaşterii prin descoperirea de noi adevăruri, verificarea şi
îmbogăţirea celor existente precum şi rezolvarea mai multor probleme practice.
Esenţa realităţii nu se manifestă direct, la suprafaţă, drept ce este, ci sub formă de
fenomene, iar menirea ştiinţei este trecerea de la conceptul senzorial (observaţie, deducţie) la
gândirea abstractă şi apoi întoarcerea la conceptul logic. Deci metoda presupune aspectele
cunoaşterii şi expunerii rezultatelor obţinute.
Sintetizarea diverselor concepţii privitoare la modalităţile de cercetare a
realităţii economice, a mijloacelor folosite în acest scop ne permite sublinierea
principalelor metode (sistem de metode) ale ştiinţei economice: ● analiza şi
11
sinteza; ● inducţia şi deducţia; ● cercetarea cantitativă şi calitativă;
● abstracţia ştiinţifică; ● cercetarea statică şi dinamică; ● dialectica;
● experimentul economic; ● cercetarea logico – istorică; ● alte metode şi
metodologii.
Analiza şi sinteza alcătuiesc o unitate de contrarii, neputând fi separate şi opuse,
presupunându-se în reciprocitatea lor, fiind interdependente şi continue.
Analiza presupune descompunerea fenomenelor şi proceselor economice şi cercetarea
atentă, separată a fiecărei părţi în vederea stabilirii naturii şi importanţei (funcţiei) acesteia.
Sinteza înseamnă reunirea părţilor analizate în vederea stabilirii legăturilor interne ale
întregului şi surprinderii legilor evoluţiei acestuia.
Inducţia şi deducţia, respectiv cercetarea întregului dinspre particular spre general, de
la fapte la generalităţi, examinând faptele în desfăşurarea lor (inducţia) pentru ca apoi să se
extindă modul de raţionare de la general spre particular pentru a înţelege astfel pe baza legilor
cunoscute, fenomenele concrete, particulare, pătrunzând spre esenţa lor şi explicându-le pe baza
acestor legi (deducţia).
Analiza cantitativă şi calitativă permite surprinderea dimensiunilor cantitative şi
calitative ale fenomenelor şi proceselor economice.
Abstracţia ştiinţifică, presupune ca în procesul cunoaşterii să se înlăture (neglijeze)
elementele secundare, neesenţiale şi generalizarea mintală a caracteristicilor esenţiale, proprii
masei fenomenelor şi proceselor economice cercetare.
Cercetarea statică şi dinamică prevede o abordare a concluziilor obţinute la un
moment dat (de referită) cu cele privitoare la condiţiile şi factorii ce determină starea actuală şi
evoluţia viitoare a fenomenelor şi proceselor economice, pentru a surprinde ansamblul
modificărilor (cantitative, calitative şi structurale) ale acestora.
Dialectica, ca teorie şi metodă de cunoaştere a realităţii presupune analiza realităţii în
ansamblu şi a componentelor sale în interdependenţa şi mişcarea lor.
Experimentul economic reprezintă intervenţia în economie în mod controlat, în condiţii
concrete sau special create. Se testează astfel pe eşantioane teoria, se modifică în sensul
perfecţionării până la generalizarea în practică.
Cercetarea logico – istorică în vederea descoperirii cauzelor şi sensului mişcării
fenomenelor şi proceselor economice, înlăturând întâmplătorul, secundarul pentru surprinderea
esenţialului.
Alte metode şi metodologii vizează, în mod deosebit, metodele statistico – matematice
(cercetările operaţionale, modelarea matematică, metoda scenariilor ş.a.) precum şi metoda
contabilităţii naţionale.
Metodele şi metodologiile prezentate sunt corelate, lucru ce impune folosirea lor în
ansamblu pentru a ajunge la rezultatele dorite în cadrul cercetării economice.
1.3. Importanţa ştiinţei economice
Dacă ştiinţa în general are un rol deosebit în evoluţia societăţii, atunci

nici ştiinţa economică nu poate decât să amplifice acest proces complex atât prin
funcţia sa cognitivă cât şi cea de amplificare prin aplicare, fiind un factor
important de sporire a eficienţei practicii sociale.
Cunoaşterea realităţii concrete, sub toate aspectele ei dă posibilitatea
acţiunilor practice în domeniile: monetare, financiare, ale formării şi distribuirii
veniturilor, utilizării lor în scopuri individuale şi sociale, administrarea averii în
scopuri profitabile ş.a. În acest sens ştiinţa economică nu numai că explică
economia, ci mai cu seamă prevede funcţionarea şi perspectivele evoluţiei ei,
12
manifestându-şi astfel caracterul său normativ. În manifestarea acestuia,
economia nu poate face abstracţie de alte ştiinţe (sociale, juridice, tehnice), de
realizările anterioare ale ştiinţei în general, care înţelese, completate şi
amplificate nu pot decât să îmbogăţească cunoaşterea economică.
2. ETAPELE EVOLUŢIEI ŞTIINŢEI ECONOMICE
Precum ştiinţa, în general, nici ştiinţa economică nu a apărut întâmplător,

ci ca un răspuns dat omului preocupat de nevoile sale. În fapt, apariţia şi evoluţia
sa trebuie puse în legătură cu dezvoltarea socială, între ele existând o relaţie
biunivocă.
Din multitudinea concepţiilor privind apariţia şi evoluţia ştiinţei
economice desprindem următoarele etape:
A. Etapa preştiinţifică, care se întinde din antichitate şi până în secolul
al XIII – lea, fiind marcată de gândirea economică a antichităţii, evului mediu şi
mercantilismului.
Gândirea economică a antichităţii este legată nemijlocit de Aristotel (modalităţile
naturale şi nenaturale ale dobândirii bogăţiei; aspectele legate de valoare şi monedă).
În evul mediu evoluţia lentă a gândirii economice este legată de cea a scolasticilor cu
privire la: ● existenţă şi etică; ● bogăţia nematerială; ● dorinţa de câştig.
Mercantilismul consideră ca bază a activităţilor economice – comerţul, susţinând că
banii adevăraţi (aur, argint) constituie forma ideală a bogăţiei sociale.
B. În cadrul celei de-a doua etape asistăm la autonomizarea ştiinţei
economice în primul rând datorită contribuţiei fiziocraţilor (în mod deosebit a
lui Fr. Quesnay, care prin elaborarea primului model al reproducţiei mută centrul
analizei activităţii economice din domeniul schimbului în cel al producţiei) şi a
economiştilor clasici englezi (Adam Smith, David Ricardo, Th. R. Malthus, J.
St. Mill, J. B. Say).
C. Etapa a treia (1870 - 1930) se impune prin afirmarea celor trei mari
şcoli ale gândirii economice: ● Şcoala de la Viena caracterizată prin teoria
marginalistă a valorii; ● Şcoala de la Lausanne cu teoria echilibrului general
(interdependenţa dintre piaţa bunurilor economice şi ce a factorilor de producţie);
● Şcoala de la Cambridge prin elaborarea teoriei echilibrului parţial aplicabil
mai cu seamă în cadrul firmelor industriale mici (Alfred Marshall).
Tot în cadrul acestei etape putem include gândirea economică a lui Karl Marx
(Capitalul) ca un continuator al teoriei valoare – muncă elaborată de clasicii englezi.
D. Cea de-a patra etapă a evoluţiei ştiinţei economice are ca punct de
reper anii ’30 ai secolului trecut, marcaţi de criza economică generală din
perioada 1929 – 1933. Caracteristica esenţială acestei faze este trecerea de la
analiza microeconomică la cea macro şi mondoeconomică în condiţiile
concurenţei imperfecte (● asimetriile evoluţiei economico – sociale;
● importanţa timpului în viaţa economică; ● procesele creşterii şi dezvoltării
economice; optimul economic; ● bunăstarea ş.a.)
13
Exponent de bază al acestei etape este J. M. Keynes, respectiv curentele keynesist şi
neokeynesist, teoria privind economia mixtă şi neoliberalismul.
E. Începând cu deceniul opt al secolului XX putem vorbi de o nouă
etapă în evoluţia ştiinţei economice legată de confruntarea vieţii economice cu
numeroase dezechilibre economico – sociale, pe plan naţional şi internaţional,
globalizarea a o serie de aspecte (● restrictivitatea resurselor; ● degradarea
mediului; ● efectele sărăciei; ● relaţia înarmare – dezarmare etc.)
2.1. Gândirea economică în România
Ca şi în cadrul gândirii economice universale şi în România formarea

ştiinţei economice a reprezentat un proces istoric, complex, ancorat în realităţile
noastre concrete.
Începuturile gândirii economice autohtone se leagă de ideile economice din vechile
scrieri bisericeşti (pravile, hrisoave), care surprind importante referiri la viaţa economică.
Ideile mercantile de nuanţă economică se găsesc în opera economică a lui D. Cantemir,
mai ales în lucrarea „Descrierea Moldovei” (● importanţa şi rolul schimbului şi comerţului;
● necesitatea creşterii potenţialului economic al ţării şi asigurarea unei balanţe comerciale active;
● proprietatea feudală şi originile ei; ● geneza relaţiilor de iobăgie în Moldova; ● raporturile
dintre Moldova şi Imperiul Otoman ş.a.)
Dezvoltarea economiei de schimb a dus la evoluţia gândirii economice, lucru oglindit de
valoroasele idei economice ale lui N. Bălcescu, (● natura proprietăţii şi caracterul societăţii;
● valoarea; ● renta; ● şerbia şi claca; ● munca productivă şi consumul parazitar; ● valoarea
muncii şi valoarea pământului ş.a.); I. I. De la Brad (● structurile economice şi sociale în
agricultură; ● rolul muncii, comerţului şi finanţelor); D.P. Marţian este considerat iniţiatorul
şcolii economice protecţioniste şi a unui curent de gândire favorabil dezvoltării industriei în
România; G. Bariţiu a promovat cunoştinţe, idei, teorii economice româneşti, arătând că ştiinţa
economică bine cunoscută şi aplicată contribuie la sporirea avuţiei naţionale; P. S. Aurelian a
abordat probleme deosebite ale dezvoltării României (● rolul industriei; ● importanţa reformei
agrare; ● raportul dintre cerinţele economiei şi politica economică; ● necesitatea şi căile obţinerii
independenţei economice ş.a.); A. D. Xenopol tratează probleme economice esenţiale
(● sistemele de producere a bogăţiilor în condiţiile neintervenţiei statului precum şi în situaţia
intervenţiei ca îndreptar şi privighetor); C. D. Gherea analizează de pe poziţii socialiste o serie
de probleme cu care se confruntă economia românească (● dezvoltarea economică de bază;
● dezvoltarea industriei şi progresul social).
Probleme deosebite şi complexe sunt ridicate în faţa ştiinţei economice odată cu
desăvârşirea formării statului naţional român (● rolul şi modalităţile înfăptuirii reformei agrare;
● poziţia faţă de capitalul străin şi rolul acestuia; ● rolul statului ş.a.). La soluţionarea acestora şi-
au adus contribuţia reprezentanţi de seamă ai gândirii economice precum: Şt. Zeletin, V.
Brăteanu, M. Manoilescu, M. Constantinescu, I. M. Angelescu, V. Madgearu, V. Slăvescu
ş.a.
Abordarea cronologică a apariţiei şi evoluţiei ştiinţei economice ne oferă
posibilitatea unor sublinieri. Primii economişti au fost mai mult observatori ai
activităţii oamenilor căutând să cunoască modul de funcţionare a economiei pe
baza unor observaţii atente asupra minelor, atelierelor şi sistemelor de distribuţie
din acea vreme.
14
Teoria economică s-a amplificat odată cu înţelegerea practică a
activităţilor oamenilor şi efectuarea de propuneri pentru influenţarea afacerilor
economice.
Complexitatea realităţii actuale şi mai cu seamă viitoare pe fondul
accentuării relaţiei resurse economice – nevoi sociale reclamă aprofundarea atât
a teoriei cât şi a practicii în sensul că „teoria fără practică este stearpă; practica
fără teorie este moartă”.
 Abordaţi pe scurt concepţiile privitoare la obiectul (menirea) ştiinţei

economice;
 Definiţi obiectul ştiinţei economice şi subliniaţi caracteristicile
(trăsăturile) ei;
 Definiţi metoda ştiinţei şi subliniaţi principalele metode (sistem de
metode) ale ştiinţei economice;
 Subliniaţi importanţa ştiinţei economice;
 Analizaţi pe scurt etapele evoluţiei ştiinţei economice pe baza
principalelor caracteristici ale fiecăreia;
 Punctaţi aspecte concrete ale evoluţiei gândirii economice româneşti.
ANALIZA = descompunerea obiectului cercetării în elementele sale

componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea ca părţi necesare ale întregului.
DEDUCŢIA = modalitate a cercetării dinspre general spre particular.
INDUCŢIA = modalitate de cercetare de la particular la general.
MACROECONOMIE = procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice referitoare la grupuri de subiecţi reuniţi în categorii omogene şi
degajate de comportamentele lor individuale, precum şi la întreaga economie
privită ca agregat (sistem).
MEZOECONOMIE = procesele, faptele, actele şi comportamentele
care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar,
quaternar), la ramurile activităţii economice.
MICROECONOMIE = faptele, procesele, actele şi componentele
participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării, familii,
administraţii, bănci ş.a.).
MONDOECONOMIE = procesele, faptele, actele şi comportamentele
subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite ca întreg considerat
la scară planetară sau zonal internaţională, cât şi prin prisma legăturilor
economice dintre economiile naţionale.
15
NEVOI UMANE = preferinţe, aşteptări ale oamenilor, în sensul de a
avea, a fi, a şti, a crede; de a-şi însuşi bunuri.
RARITATE = caracteristică a resurselor şi bunurilor economice în
sensul insuficienţei cantităţii existente în raport cu cea necesară (cerută).
RESURSE ECONOMICE = elementele, împrejurări utilizate ca
premise în obţinerea (producerea) bunurilor economice.
SINTEZA = unirea elementelor analizate separat (individual) în cadrul
întregului şi cercetarea comportamentului acestora în acest context.
SISTEM ECONOMIC = capacitatea rasei umane de a constitui şi de a
pune la punct propriul sistem de aprovizionare; scopul oricărui sistem fiind
producerea bunurilor economice necesare consumului şi redistribuirea cât mai
justă a avuţiei.
16
Cap. II. ECONOMIA DE SCHIMB ŞI ECONOMIA DE
PIAŢĂ
1. SISTEMUL ECONOMIC – COMPONENTĂ

ESENŢIALĂ A SISTEMULUI SOCIAL GENERAL
ECONOMIA DE PIAŢĂ
3. AGENŢII ECONOMICI SPECIFICI ECONOMIEI DE
PIAŢĂ
5. APLICAŢII PRACTICE
17
1. SISTEMUL ECONOMIC – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A
SISTEMULUI SOCIAL GENERAL
1.2. Sistemul social şi sistemul economic

Deşi o parte a nevoilor sociale sunt satisfăcute cu ajutorul bunurilor
libere, aflate direct în natură şi în posesia cărora se poate intra direct, fără
restricţii economice sau vreun echivalent, totuşi cea mai mare parte a acestora se
acoperă prin intermediul bunurilor economice, rezultat nemijlocit al activităţilor
umane.
Ansamblul activităţilor sociale, corespunzătoare trebuinţelor, privite în
interdependenţa desfăşurării lor formează sistemul social, a cărui componentă de
bază o constituie sistemul economic, ca unitate interdependentă a tuturor
activităţilor economice, privite în mişcarea lor.
Activităţile economice, ca forme concrete ale activităţilor sociale,
reflectă acţiunea umană asupra mediului în vederea transformării lui (singulare
sau succesive, simple sau complexe) conform intereselor (trebuinţelor) urmărite.
Fiecare activitate economică răspunde unei nevoi concrete; în totalitatea lor
trebuind să acopere cât mai multe trebuinţe sociale.
Particularizarea sistemului economic în cadrul sistemului social general
rezultă din sublinierea funcţiilor sale, respectiv: • asigurarea bunurilor
economice necesare acoperirii nevoilor directe ale indivizilor (satisfactorii);
• asigurarea bunurilor şi resurselor (materiale şi financiare) necesare tuturor
activităţilor sociale (prodfactorii).
Fiecare activitate economică răspunde comenzii sociale concrete;
raţionalitatea activităţii fiind dată de măsura în care ea răspunde nevoii sociale
concrete (cantitativ, calitativ şi structural).
Baza activităţilor economice o constituie procesul de producţie, ca
acţiune concretă de producere a bunurilor economice conform nevoilor sociale.
Schematic, funcţionarea sistemului economic se poate prezenta astfel:
Funcţionarea sistemului economic (SE) presupune, ca o primă condiţie

prezenţa elementelor de intrare (I) concretizate în resursele economice (Rei) şi
respectiv factorii de producţie (Fpi) care, în cadrul activităţilor economice (aei),
ca şi componente interdependente ale sistemului economic, suferă transformările
specifice scopurilor propuse. Urmare a acestor transformări se obţin elementele
18
de ieşire (E), respectiv bunurile economice (BE), materiale (BM) şi nemateriale
(servicii – S); mai concret bunurile materiale destinate activităţilor viitoare, în
calitate de prodfactori (BMp) şi cele chemate să asigure nevoile directe ale
indivizilor, adică satisfactorii (BMs) precum şi serviciile cerute de existenţa şi
evoluţia activităţilor sociale (Sp) şi pentru nevoile indivizilor (Sc).
Scopul final al activităţilor economice (nu numai), fiind legat de
acoperirea nevoilor continue (în creştere şi diversificare), impune abordarea
acestora în însăşi continuitatea lor, prin prisma procesului reproducţiei sociale,
ca unitate dinamică şi interdependentă a fazelor sale: clasice (producţia,
distribuţia, circulaţia şi consumul) şi noi (cercetarea, proiectarea, informatica,
protecţia mediului,etc).
1.2. Economia naţională şi activităţile economice

Abordarea desfăşurării activităţilor economice în raport cu factorii spaţiu
(ţară, teritoriu) şi timp (de la o perioadă la alta), implică sublinierea noţiunilor de
• economie naţională; • structură a economiei naţionale; • sectoare ale
activităţilor economice şi • complex economic naţional.
Economia naţională reprezintă economia unui stat, respectiv totalitatea
activităţilor economico-sociale ale unei ţări; activităţi interdependente, ce se
desfăşoară şi întreţin reciproc şi care se raportează la posibilităţile şi interesele
generale naţional-statale.
Economia naţională, privită prin prisma poceselor de integrare şi globalizare trebuie
abordată şi sub aspectul economiei zonale, regionale, europeană, mondială (vezi • economia
din Balcani; • economia din estul Europei; • economia europeană; • economia mondială).
Această abordare trebuie pusă în legătură nu atât cu evenimentele politico-economice actuale,
cât mai ales cu cele de perspectivă (integrarea europeană, mondializare ş.a.)
Structura economiei naţionale, este caracterizată printr-o serie de
elemente legate de: • componentele ei (activităţile economice); • legăturile dintre
ele; • ponderea fiecăreia şi importanţa în funcţionarea ansamblului; • tendinţele
evoluţiei componentelor ei.
Complexitatea concepţiilor prioritare la structura economiei naţionale pot fi sintetizate
în cele privitoare la: • structura de ramură (agrară, agrar-industrială, industrial-agrară,
industrial-dezvoltată, tehnologică şi informatică); • în raport cu evoluţia tehnicii (structuri
bazate pe munca manuală, mecanizare, munca creatoare şi inteligenţa artificială); • raportul
activităţilor productive cu ştiinţa (structuri independente de ştiinţă – vânătoare, olărit, etc.);
structuri apărute în afara ştiinţei, dar, pe parcurs, dependente de ea (transport, industria
alimentară, textilă, structuri care au fost precedate de ştiinţă, tehnică, optică, robotică ş.a.);
• nivelul formării şi manifestării (micro, mezo, macro şi mondostructuri).
Sintetizând putem sublinia ca şi categorii de structuri: • materială (ca
influenţă a procesului diviziunii sociale a muncii asupra economei naţionale şi
componentelor ei); • de ramură – ca pondere a ramurilor în activitatea
economică; • tehnică – sub aspectul noutăţii şi ponderii tehnicilor şi tehnologiior
folosite; • demoeconomică (referitoare la populaţia ocupată); • organizaţională
(compartimentarea activităţilor economice); • teritorială; • de proprietate.
19
Structura economiei naţionale se manifestă diferit în spaţiu şi timp, mai
cu seamă datorită procesului obiectiv al adâncirii diviziunii sociale a muncii,
adică, desprinderii din munca socială a noi şi noi categorii de muncă concretă,
corespunzătoare nevoilor sociale apărute.
Mulţimea activităţilor sociale puse în corelaţie cu nevoile, impun
sublinierea noţiunilor de sectoare economice, care grupează aceste activităţi în
raport cu rolul şi dinamica lor în: • sectorul primar (agricultura, păstoritul,
pescuitul, vânatul ş.a.); • sectorul secundar (activităţile de prelucrare a
resurselor, îndeosebi cele din industrie); • sectorul terţiar (serviciile productive
şi neproductive); • sectorul quaternar (informatica, informaţia).
Procesele de diversificare şi integrare a economiilor naţionale impun
sublinierea şi a categoriei de complex economic naţional, ca etapă (treaptă) de
dezvoltare (evoluţie) superioară care presupune existenţa şi funcţionarea unui
ansamblu coerent de ramuri şi domenii, puternic corelate pe orizontală (din
acelaşi domeniu) şi pe verticală (din domenii diferite, dar cu legături), capabile
să asigure dezvoltarea relativ dependentă a ţării.

ECONOMIA DE PIAŢĂ
2.1. Proprietatea şi formele ei

Proprietatea prin însăşi esenţa şi formele manifestării ei îşi pune
amprenta asupra formelor şi modalităţilor organizării activităţilor economice.
Indiferent de optica asupra sa (juridică, filosofică, economică) proprietatea
influenţează, prin însăşi formele ei de manifestare (individuală, privată,
asociativă, publică) aspectele libertăţii economice; interesele, realizările şi
puterea economică; modul de organizare a activităţilor economice. Proprietatea,
prin formele ei determină gradul de libertate a agentului economic în
manifestarea intereselor sale.
În sens juridic proprietatea presupune dreptul de a dispune şi a utiliza un bun într-un
mod absolut şi exclusiv, sub rezerva unor limite prevăzute de legiuitor.
Concepţia filosofică – proprietatea are caractereistici nu numai economice ci şi
sociale, vizând afirmarea personalităţii umane; realţiile de proprietate oferindu-i individului
satisfacţia de membru al societăţii.
Concepţia economică abordează proprietatea prin prisma ansamblului relaţiilor dintre
oameni în legătură cu bunurile, relaţii reglate de norme istoric – statornicite pe plan social.
Proprietatea şi dreptul de proprietate stau la baza intereselor economice şi
astfel la baza motivaţiei acţiunilor umane.
Manifestarea practică a proprietăţii are loc prin intermediul obiectului,
subiectului şi formelor manifestării ei.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, în special cele economice.
Subiectul proprietăţii îl reprezintă individul, familiile, socio – grupurile,
organizaţiile.
20
Formele proprietăţii sunt modalităţile concrete de manifestare a ei în
timp şi spaţiu, forme aflate în strânsă legătură cu dezvoltarea economică.
Deşi proprietatea, în evoluţia sa a îmbrăcat diverse forme, totuşi putem
sublinia ca forme de bază: • proprietatea individuală (privată); • proprietatea
de stat (publică); • proprietatea mixtă; • proprietatea asociativă (cooperatistă).
Amplificarea proprietăţii, presupune, în primul rând realizarea sa
economică (creşterea şi diversificarea sa; • modul de distribuire în cadrul
societăţii; • lărgirea independenţei funcţionale; • creşterea puterii economice
ş.a.).
Realizarea economică a proprietăţii sub dimensiunile cantitative şi
calitative vizează în fapt: • amplificarea obiectului său; • distribuirea în cadrul
societăţii; • creşterea forţei economice a subiectului; • lărgirea autonomiei de
acţiune a sa.
La nivelul agentului economic aceasta se manifestă prin: • realizarea
economică potenţială; • realizarea economică efectivă; • realizarea economică
anticipată (prevăzută), considerându-se eficiente unele prin raportare la altele.
Realizarea efectivă a proprietăţii se concretizează în puterea (forţa)
economică a subiectului acesteia, care poate fi redată astfel:
Pea = f(Ap; Li; Inf).
unde:
Pea=puterea economică a agentului;
Ap=activele patrimoniale;
Li=lichidităţile;
Inf=informaţia.
2.2. Economia naturală şi economia de schimb

Activităţile economice, analizate în desfăşurarea lor şi raportate la spaţiu
şi timp, au îmbrăcat ca forme principale de desfăşurare, respectiv: A) Economia
naturală şi B) Economia de schimb, care la rândul său s-a manifestat printr-o
serie de forme particulare: • economia de piaţă; • economia de comandă
(planificată, centralizată) şi • economia mixtă.
A. Economia naturală (casnică, autarhică), corespunde etapelor sociale
în care nevoile erau puţine şi nediversificate, ea constituind acea formă de
organizare şi desfăşurare a activităţilor în care nevoile de consum sunt
satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, nefiind necesar schimbul. Ea se
caracterizează prin faptul că: • proprietarii sunt şi producători; • produsele
obţinute sunt destinate autoconsumului; • diviziunea naturală a muncii (sex,
vârstă, posibilitate de efort).
B. Economia de schimb (de mărfuri) se manifestă în condiţiile creşterii
şi diversificării nevoilor, ea constituind sistemul organizării şi desfăşurării
activităţilor în care bunurile create sunt destinate satisfacerii nevoilor sociale
prin intermediul pieţei, îmbrăcând forma de mărfuri.
21
Funcţionarea economiei de schimb are la bază două condiţii (premise):
• diviziunea socială a muncii şi • autonomia (independenţa) producătorilor.
Diviziunea socială a muncii, ca şi condiţie de bază, reprezintă procesul
obiectiv de desprindere, separare din munca socială (Ms) a diverselor categorii
de muncă (Mi) şi statornicirea lor în activităţi concrete, de sine stătătoare
corespunzătoare nevoii sociale. La baza sa stă nevoia socială (Ns) a cărei
creştere şi diversificare determină, în fapt adâncirea diviziunii sociale a muncii,
prin apariţia de noi activităţi, domenii, ramuri, corespunzătoare trebuinţelor nou
apărute.
Schematic procesul adâncirii şi diviziunii sociale a muncii poate fi
reprezentat astfel:
M111 N111
M112 N112 N11

M11
M1 M12 N12 N1
N2
M2
Ns
Ms
Mi Ni
unde:
Ms = resursele de muncă socială;
Ns = nevoile sociale.
În virtutea diviziunii sociale a muncii are loc specializarea agenţilor economici în
raport cu interesele lor date de avantajul relativ şi avantajul absolut.
Un agent economic dispune de avantaj relativ dacă obţine un anumit bun cu un cost de
oportunitate mai mic; costul de oportunitare fiind dat de preţuirea acordată de agentul economic
unei anume variante din mulţimea posibilă a acestora.
22
Avantajul absolut se manifestă atunci când agentul economic în cauză, raportat la alţi
agenţi economici specializaţi în acelaşi domeniu, obţine o cantitate de bunuri mai mare cu resurse
economice mai mici (are o activitate mai eficientă faţă de ceilalţi).
Autonomia producătorului, având la bază forma de proprietate
existentă, constă în dreptul acestuia de a dispune asupra activităţii sale; libertatea
economică de decizie şi acţiune ( • ce să producă; • când; • cum; • cât; • pentru
cine etc.). Numai produsele unor producători de sine stătători, independenţi unii
faţă de alţii, se pot manifesta ca mărfuri (pot fi vândute). Autonomia se bazează
pe interesul agentului economic, determinat la rândul său de forma de proprietate
(manifestându-se diferit în raport cu forma de proprietate dominantă).
2.3. Economia de piaţă

Apariţia şi funcţionarea economiei de piaţă, ca formă actuală,
preponderentă de manifestare a economiei de schimb are la bază preocupările
teoretice şi practice de găsire a noi modalităţi organizatorice care să asigure
rezolvarea ecuaţiei tot mai restrictive: nevoi în continuă creştere şi diversificare –
resurse economice limitate.
Economia de piaţă reprezintă o formă mai evoluată a economiei de
schimb, un stadiu mai avansat de dezvoltare în cadrul căreia ansamblul
activităţilor economice (şi sociale) se desfăşoară pe baza pârghiilor economico
– financiare, reglarea lor fiind realizată de către piaţă, prin pârghiile sale
eficiente (cerere, ofertă, concurenţă, preţ ş.a.); finalitatea socială fiind
asigurarea bunăstării individuale şi sociale.
Economiştii clasici au atras atenţia asupra necesităţii găsirii unor modalităţi practice
privind utilizarea resurselor economice, tot mai rare. În acest context, forma de organizare
preconizată are la bază restricţia nevoi-resurse.Pe parcurs, forma de organizare a activităţilor
economice în contextul economiei de piaţă a fost abordată nuanţat , rezultatul fiind tipurile şi
modelele (teoretice) ale economiei de piaţă: (• cu concurenţă perfectă; • cu concurenţă
imperfectă; • renan; • neoamerican). Delimitarea lor este realizată sub o serie de aspecte
privitoare la : • rolul şi locul prorietăţii private; • rolul şi locul pieţei în cadrul mecanismului
economic; • piaţa şi funcţiile ei; • măsura intervenţiei statului în economie, ş.a. În raport cu
acestea sunt subliniate ca şi tipuri ale economiei de piaţă: • anglo-saxon (neoliberal-caracterizat
prin neiontervenţia statului în economie); • vest-european - mai cu seamă francez - cu insistenţa
dirijismului statului; • paternalist de piaţă sau japonez (cu puternice elemente naţionale şi
tradiţionale); • social de piaţă (bazat pe corelarea elementelor pieţei cu armonia socială din ţară);
nordic-european (caracterizat prin cooperarea sectoarelor public şi privat mai ales în domeniul
serviciilor sociale); • orientat şi dependent de exterior (specific ţărilor slab dezvoltate).
Modelul neoamerican (specific SUA, Anglia, Australia, Noua Zeelandă, noile ţări
industrializate din Asia) se particularizează printr-o serie de elemente: • ponderea redusă, cu
tendinţa de diminuare a sectorului public; • rolul determinant al pieţei în circulaţia bunurilor; •
dependenţa preţurilor bunurilor economice(şi a salariilor) de condiţiile aleatorii ale pieţei; • baza
politicii economice este dată de stimularea ofertei; • implicarea redusă a statului în economie; •
fiscalitate redusă; • rolul bursei ca barometru al vieţii economico-financiare; • rolul deosebit al
întreprinderii ca centru al deciziilor economice; • un sistem de învăţământ elitist ce tinde să
funcţioneze după regulile pieţei, ş.a.
Modelul renan (având nucleul în sistemul economiei de piaţă din Germania, Austria,
Elveţia, Olanda, Japonia, ţările nordice) se caracterizează prin: • o politică economică ce
23
încurajează economisirea şi redistribuirea veniturilor; • caracterul prelevant al fiscalităţii directe;
• articularea directă şi puternică a sistemului bancar cu firmele; • redistribuirea interzonală a
veniturilor; • interesele de cogestiune dintre bănci, acţionariate şi întreprinderi; • un sistem de
învăţământ egalitar, asigurând o bună formare a nivelurilor profesionale intermediare; • o
mişcare sindicală puternică ; • preponderenţa clasei mijlocii; • echitate socială; • grad ridicat
de securitate socială, etc.
Condiţiile necesare funcţionării economiei de piaţă pot fi sintetizate în următoarele:
• preponderenţa proprietăţii private armonios manifestate cu celelalte forme de proprietate;
• rolul pieţei ca element de reglare economică (socială); • pluralismul economic (ca proprietate,
forme de coordonare; subordonare;pârghii economico-financiare, ş.a.); • segmentarea pieţei (în
raport cu obiectele schimbului; • cadru legislativ adecvat şi stimulatoriu; • implicarea statului
(doar prin pârghii economice) astfel ca să stimuleze funcţionarea economiei.
Elementele structurale ale sistemului ideal de economie cu piaţă
concurenţială sunt:
 agenţii economici (menaje, întreprinderi, instituţii), independenţi
juridic şi egali în faţa legii, îşi exercită liber atributele dreptului de proprietate
asupra bunurilor economice de care dispun;
 pe baza dreptului de proprietate, sacru şi inviolabil, subiecţii
acestuia au deplina libertate de a se angaja în acţiuni economice legale, pe care
le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu;
 calitatea de a fi element autoreproductibil al vieţii economice i se
asigură fiecăruia ca rezultat al propriilor decizii şi acţiuni;
 relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma
tranzacţiilor bilaterale de piaţă, libere şi directe;
 existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente;
 toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un
sistem de concurenţă liberă;
 formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de
bunuri economice;
 este exclusă intervenţia administrativă în viaţa unităţilor din parte
statului şi a altor centre de presiune(monopoluri, sindicate);
 statul este prezent în viaţa economică în măsura în care este un agent
economic ca oricare altul.
În viaţa reală, acest model teoretic de organizare a economiei de piaţă nu
funcţionează în formă pură. Principalele trăsături ale sistemului real de
economie cu piaţă concurenţială sunt:
 pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul
cărora ponderea principală o deţine cea particulară;
 economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa
alegerilor individuale, a căror conexiune se realizează pe baza pieţei , cadrului
legislativ şi a pârghiilor economico-financiare;
 interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza
activităţii economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru
vânzător şi a utilităţii pentru cumpărător;
24
 piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii
economice;
 pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi
investiţii, forţă de muncă, titluri, valute), preţurile se formează liber, prin
negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale
statului şi fără practici monopoliste;
 concurenţa loială, conformă reglementărilor legale, pe toate
categoriile de pieţe, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i
pe cei slabi, inadaptabili;
 existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat,
care îşi asumă reglarea operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor
celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii şi informaţii necesare
adoptării deciziilor;
 o structură tehnico-economică modernă, care reprezintă componenta
esenţială a unei înalte eficienţe economice;
 statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,
completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile
economico-financiare;
 acţiunile agenţilor economici, firme şi familii, au la bază unele
mentalităţi, atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa,
responsabilitatea, asumarea riscului, spiritul de competiţie, inhibarea atitudinii
paternaliste din partea statului sau a colectivităţii.
Economiile care au funcţionat o perioadă mai îndelungată pe
coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute,
viabilitatea acestui sistem, virtuţile potenţiale, dar mai ales valenţele practice ale
acestuia:
 modul specific de alocare a resurselor, libera iniţiativă şi concurenţa
de pe toate pieţele sunt factori interni pentru creşterea eficienţei economice;
 având ca fundament proprietatea particulară şi prioritatea
interesului personal, sunt create premise favorabile pentru stimularea inovaţiei
individuale şi asumarea riscului ca principală sursă de progres;
 sistemul este mobil, adaptabil la schimbări, reacţionează operativ la
anomaliile endogene şi exogene care se unesc;
 proprietatea particulară, concurenţa şi preţurile libere determină un
comportament economic hedonist, în care agenţii economici se raportează în
permanenţă la relaţia costuri-beneficii.
Funcţionarea sistemului economic este de aşa natură încât îi elimină
operativ pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de folosire iraţională a resurselor.
Cu toate acestea, economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem perfect de
utilizare a resurselor şi de satisfacere a nevoilor.El există prin acţiunile
oamenilor, iar ceea ce aceştia întreprind are şi imperfecţiuni şi neajunsuri şi se
soldează cu eşecuri. În acest context, amintim:
 inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii săi;
25
 se produce o tendinţă de concentrare anormală a puterii economice
într-un număr redus de întreprinderi şi centre economice;
 nu realizează un echilibru acceptabil între eficienţa economică şi
echitatea socială, protecţia socială şi corecta funcţionare a pieţei;
 amploarea dedicată birocraţiei politice şi administrative.
2.4. Economia de comandă

Economia de comandă are la bază reacţia ideologică asupra
disfuncţionalităţilor economiei de piaţă. Ea se caracterizează prin • coordonarea
tuturor activităţilor sociale, în mod unitar, centralizat pe baza instrumentului
principal – planul naţional unic de dezvoltare economico – socială.; • în cadrul
său, dominantă (aproape atotcuprinzătoare) este proprietatea socială (a
statului); • autonomia agenţilor economici este extrem de limitată, ea
manifestându-se în limitele planului naţional.
2.5. Economia mixtă

Economia mixtă reprezintă un concept mai nou, baza sa fiind
nefuncţionarea „pură” nici a economiei de piaţă, nici a celei de comandă, ambele
folosind instrumente aparţinătoare celeilalte. Astfel, deşi în cadrul său dominantă
este proprietatea privată, rolul de instrument (pârghie) a pieţei este dublat de
programarea (planificarea) minuţioasă a activităţii, intervenţia statului în
economie fiind şi ea prezentă în mod consistent.
Sublinierea particularităţilor celor trei forme de manifestare a economiei
de schimb rezultă din următoarea schemă, care ia în considerare trei parametri
(proprietate, piaţă şi preţuri):
Economia de schimb
Economia de Economia de
Economia mixtă
piaţă comandă
*Proprietatea privata *Proprietatea de stat *Proprietatea publică şi

(publică) de stat
*Piaţa dă răspuns
*Întrepătrunderea
problemelor *Dirijarea pieţei prin
mecanismului pieţei cu
fundamentale plan
dirijismul statal
*Formarea liberă a *Administrarea *Administrarea
preţurilor pe piaţă preţurilor de către stat preţurilor de firme şi
stat
26
Manifestarea concretă a economiei de schimb şi, mai mult de piaţă, are
loc prin intermediul relaţiilor economice, materializate prin prisma fluxurilor
economice şi circuitului economic.
Fluxurile economice sintetizează legăturile dintre agenţii economici;
ele reflectând şi proporţiile economice din cadrul sistemului economic.
Fluxurile economice pot fi privite atât sub aspectul naturii, cât şi a sensului
desfăşurării lor.
În raport cu natura lor deosebim fluxuri reale (fizice, materiale) şi
fluxuri monetare (financiare).
Funcţie de sensul derulării distingem fluxurile bilaterale (cele mai
numeroase) şi cele unilaterale.
Circuitul economic cuprinde ansamblul fluxurilor economice, în
interdependenţa lor. Privite sub aspectul sferei de cuprindere deosebim:
● circuit economic naţional (dintre agenţii economici dintr-o ţară); ● circuit
economic internaţional (dintre agenţii economici din ţări diferite) şi ● circuit
economic mondial (dintre agenţii economici dintr-o ţară şi organismele
internaţionale: F.M.I., Banca Mondială ş.a.).
3. AGENŢII ECONOMICI SPECIFICI ECONOMIEI DE

PIAŢĂ
3.1. Tipuri şi categorii de agenţi economici

Desfăşurarea activităţilor necesită acţiunea mulţimii subiecţilor acestora,
în interdependenţa manifestării lor.
Indiferent de concepţia asupra lor (subiecţi ai proprietăţii, centre de
decizie economică şi financiară, operatori economici ş.a.) putem defini agenţii
economici ca ansamblul persoanelor fizice şi/sau juridice care prin interese şi
comportamente asemănătoare participă la derularea activităţilor economice.
La delimitarea agenţilor economici, având în vedere fluxurile dintre ei , se iau în
considerare două criterii: • criteriul de ramură care evidenţiază relaţiile de ordin tehnico -
economic şi de echilibrare a resurselor dintre agenţii economici cu producţie omogenă, dintr-o
anumită ramură şi • criteriul instituţional, care reliefează fluxurile reale şi monetare dintre
agenţii economici economici autonomi în exercitarea funcţiilor specifice (de a produce, a finanţa,
a asigura, a consuma ş.a.), acţionând într-un anume cadru specific activităţii lor.
În raport cu criteriile principale ale analizei lor (de ramură şi
instituţional), mulţimea agenţilor economici se poate încadra în cinci tipuri
(forme) principale:
a) întreprinderile, care indiferent de forma de proprietate şi domeniu de
activitate au ca obiect principal producerea bunurilor economice (materiale şi
servicii, prodfactori şi satisfactori);
Întreprinderile reunesc agenţii economici, indiferent de proprietate, domeniu de
activitate specific ş.a. care au ca obiect crearea de bunuri economice, în cadrul lor plămădindu-se
cea mai mare parte a bunurilor necesare existenţei şi evoluţiei societăţii.
27
Întreprinderea, atât sub aspectul micro, cât şi macroeconomic, trebuie privită în
acelaşi timp ca o unitate tehnico-productivă, patrimonială, economică, cât şi socială, care în
vederea îndeplinirii obiectivului său primordial (producerea de bunuri economice în condiţii
profitabile) exercită un ansamblu de activităţi omogene şi complementare care în interdependenţa
lor formează funcţiunile întreprinderii (• de cercetare-dezvoltare; • de producţie;
• comercială; • financiar.contabilă; • de personal).
În exercitarea funcţiunilor întreprinderii un loc aparte îl are întreprinzătorul ca
persoana sau grupul de persoane ce asigură, prin funcţiile specifice, organizarea şi conducerea
activităţii în scopul obţinerii profitului.
Principalele funcţii ale întreprinzătorului constau în: • asigurarea unei astfel de
combinări şi folosiri a factorilor de producţie care să conducă la un profit cât mai mare;
• asumarea riscului privind luarea deciziilor şi desfăşurarea activităţilor; • manifestarea
autorităţii privind armonizarea interesului colectivului şi legarea lor de obiectivul final al
întreprinderii.
Rolul şi funcţiile întreprinzătorului se manifestă însă diferit în spaţiu şi timp, în raport
cu factorii şi condiţiile specifice.
b) menajele, care încadrează mulţimea agenţilor economici consumatori,
indiferent de sursele veniturilor şi direcţiile alocării lor pentru consum personal
(familiar);
c) administraţiile (publice şi private), care au ca obiect de activitate
prestarea de servicii (neefectuate de întreprinderi); veniturile lor provenind din
redistribuiri de venituri din partea beneficiarilor serviciilor lor;
d) instituţiile de credit şi societăţile de asigurări, cu rol nemijlocit în
derularea fluxurilor, prioritar financiare dintre categoriile de agenţi economici;
e) agenţii economici străini, (străinătatea; “restul lumii”); nerezidenţii
specializaţi în desfăşurarea fluxurilor economice externe (internaţionale şi
mondiale).
Mulţimea agenţilor economici din cadrul economiei de piaţă, în vederea sublinierii
rolului şi funcţiilor lor se impune a fi abordată şi sub alte aspecte, respectiv cele referitoare la
• dimensiunea activităţii lor; • forma de proprietate; • modul de constituire şi funcţionare;
• obiectul activităţii; • modul de constituire al capitalului social ş.a.
Criteriul referitor la dimensiunea activităţii ia în considerare o serie de aspecte
referitoare la: volumul capitalului; cifra de afaceri; numărul de salariaţi; mărimea profitului ş.a.;
în raport cu acestea deosebind: • agenţii economici mici; • agenţii economici mijlocii (ca o
combinare a acestora două – IMM-urile); • agenţii economici mari.
De subliniat oportunitatea acestora, în raport cu eficienţa diverselor activităţi, domenii şi
ramuri precum şi avantajele şi dezavantajele fiecărei categorii de agenţi economici.
Referitor la acest criteriu se impune sublinierea faptului că nu trebuie confundată
dimensiunea activităţii cu forţa economică a agentului; în economia de piaţă prioritară fiind
aceasta din urmă realizată prin procesele de concentrare economică (autofinanţări, fuziuni) pe
orizontală, verticală şi conglomerat.
În raport cu criteriul proprietăţii deosebim: • agenţi economici individuali; • agenţi
economici individuali-asociaţi/cooperativele (producţie, credit, aprovizionare, desfacere ş.a.);
• agenţii economici privaţi-asociaţi (societăţile comerciale); • agenţii economici publici (de stat)
– regiile autonome; • agenţii economici mixti (de stat şi particulari, din diverse ţări).
De subliniat că în cadrul mecanismului economiei de piaţă locul deosebit îl ocupă
Societăţile Comerciale şi Regiile Autonome (Publice).
Regiile autonome (R.A.) au ca obiect de activitate fie producerea unor
bunuri economice, fie prestarea unor servicii pe baza administrări domeniului
public autonomizat în cadrul lor pentru gestionare eficientă.
28
Principiul de bază al organizării şi desfăşurării activităţii lor este cel al
profitabilităţii; indiferent dacă acestea sunt de interes local sau naţional. Din
rezultatele obţinute R.A. îşi constituie o serie de fonduri proprii (de rezervă şi de
cumulare); o parte din ele fiind prelevate la bugetul statului.
În situaţiile în care R.A.-urile înregistrează pierderi repetate, patrimoniul
lor este încredinţat spre folosire eficientă altor persoane fizice şi/sau juridice pe
bază de închirieri şi concesionări.
Societăţile comerciale (S.C.) reprezintă reuniuni ale mai multor persoane
fizice şi/sau juridice (asociaţi) care pe baza unui interes comun contribuie la
formarea capitalului social în vederea desfăşurării unei activităţi cât mai
profitabile.
Având sfera cea mai largă de activitate S.C.-urile pot fi abordate sub mai multe aspecte
din care rezultă tipurile de societăţi comerciale:
A. În raport cu forma de constituire şi funcţionare se deosebesc:
a) Societăţile în nume colectiv (S.N.C.) caracterizate printr-un număr redus de
asociaţi, capital mic, afaceri şi relaţii limitate, răspundere solidară şi nemărginită a asociaţilor;
b) Societăţile în comandită (S.Co.) care la rândul lor se delimitează în:
• societăţile în comandită simplă (S.Co.S.) şi • societăţile în comandită pe acţiuni (S.Co.A.);
specific ambelor este faptul că asociaţii se împart în comanditaţi (cei ce administrează) şi
comanditari (restul asociaţilor); ceea ce le deosebesc fiind în principal aceea că în cazul S.Co.A.
cotele de participare îmbracă forma de acţiuni iar asociaţii devin acţionari.
c) Societăţile cu răspundere limitată (S.R.L.) în cadrul cărora capitalul şi
afacerile pot fi de proporţii mai mari, cotele de participare ale asociaţilor îmbrăcând forma
părţilor sociale (netransmisibile decât în regim special).
d) Societăţile în participare (S.P.) care, de obicei nu dobândesc calitatea de
persoană juridică, funcţionând ocult şi pe o anume perioadă de timp.
B. După obiectul activităţii se cunosc:
a) S.C. de producţie;
b) S.C. de servicii (asigurări, transport, funciare);
c) S.C. de desfacere a mărfurilor;
d) S.C. de construcţii montaj şi lucrări miniere.
C. Sub aspectul modului de formare a capitalului social avem:
a) S.C. de persoane (S.N.C. şi S.Co.S.);
b) S.C. de capital, din rândul cărora se detaşează cei mai importanţi agenţi
economici, adică societăţile pe acţiuni şi respectiv societăţile anonime.
Societăţile pe acţiuni (S.A.) au la bază capitalul constituit prin
contribuţia asociaţiilor (persoane fizice şi/sau juridice) care dobândesc calitatea
de acţionari, cotele lor de participare îmbrăcând forma de acţiuni care
reprezintă fracţiuni ale capitalului societăţii şi titluri de valoare, conferind
proprietarului o serie de drepturi dar şi obligaţii. Principalele drepturi sunt cele
referitoare la calitatea de coproprietar şi, mai cu seamă de a obţine un venit anual
sub forma dividendului.
Valoarea acţiunii se manifestă prin valoare nominală (Vna) şi valoarea
reală (de piaţă) Vra, care în raport cu o serie de condiţii şi factori (cererea şi
oferta, conjunctura economico-financiară, starea şi tendinţele evoluţiei societăţii
ş.a.) poate fi mai mare, mai mică sau egală cu cea nominală. Valoarea reală
(preţul) a acţiunii se determină pe piaţă (bursă) conform relaţiei:
29
Di
Vra  C a 
d
unde: Ca = cursul acţiunii;
Di = masa dividendului;
d = rata dobânzii.
Legătura dintre capitalul societăţii (C.S.) şi numărul de acţiuni emise şi
puse în circulaţie (Na) este dată de relaţia:
CS
CS  Vna  N a  N a 
Vna
Drepturile şi obligaţiile acţionarilor sunt strâns legate de tipurile de acţiuni deţinute,
respectiv:
A. În raport cu forma de prezentare se deosebesc:
a) acţiunile nominative;
b) acţiunile la purtător.
B. După drepturile pe care le oferă avem:
a) acţiuni comune (ordinare);
b) acţiuni privilegiate (preferenţiale).
În conformitate cu reglementările actuale din România, deţinător de acţiuni poate fi
orice persoană fizică sau juridică (statul, biserica, sindicatele, casele de pensii, societăţile de
proprietari ş.a.); acţiunile având următoarele trăsături: • sunt fracţiuni ale capitalului social,
având o anume valoare nominală; • sunt fracţiuni egale; • sunt indivizabile; • sunt instrumente
negociabile.
Alături de sistemul acţiunilor S.C. pot folosi în vederea lărgirii capitalului
social şi sistemul obligaţiunilor care reprezintă tot titluri de valoare (credit) dar
nu conferă posesorului calitatea de coproprietar al capitalului societăţii ci
doar dreptul ca la scadenţă (termenul de răscumpărare) să obţină valoarea
obligaţiunii şi dobânda aferentă (cuponul).
Deci, spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile sunt titluri de credit
reprezentând fracţiuni ale unui împrumut obligatar emis în vederea procurării
resurselro financiare necesare (de obicei pe termen scurt şi mediu). Spre
deosebire de un împrumut clasic datoria emitentului de obligaţiuni poate fi
transmisă unei terţe persoane.
Obligaţiunile sunt titluri negociabile, reprezentând o creanţă pe un anume
termen asupra societăţii ocmerciale, statului sau altei persoane juridice de drept
public (ca emitent al împrumutului). Deci, pe piaţa obligaţiunilor, emitenţi sunt
statul, colectivităţile locale şi agenţii economici ce apelează la resurse
împrumutate , iar investitori sunt persoanele (fizice,juridice) ce deţin resurse
băneşti temporar disponibile şi folosite pentru plasamente.
Legat de valoarea obligaţiunii, aceasta se manifestă prin: • valoarea
nominală, (cea înscrisă pe obligaţiune şi la care aceasta se răscumpără la
scadenţă, ea rezultând din împărţirea valorii totale a împrumutului emis şi
numărul de obligaţiuni puse în circulaţie); • valoarea sau preţul de emisiune, de
obicei sub valoarea nominală, pentru cointeresarea investitorilor;diferenţa
reprezentând-o prima de emisiune; • valoarea sau preţul de piaţă care poate fi
mai mare, mai mică sau egală cu valoarea nominală, funcţie de o serie de condiţii
30
(nivelul şi evoluţia dobânzilor, inflaţia şi evoluţia sa, raportul dintre cerere şi
ofertă, situaţia economico-financiară a firmei emitente de obligaţiuni, etc.).
În luarea deciziei de către investitori un rol important îl are cunoaşterea
randamentului obligaţiunii (eo), determinat prioritar de preţul (Po) şi cuponul
(Cno) obligaţiunii. Pe termen scurt aceasta se determină pe baza relaţiei:
Cn 0 Cn0 Cn 0
P0 = + + ... +
1  e0 1  e0  2
1  e0 n
unde: n = termenul de scadenţă
Pe termen lung, restrângând relaţia de mai sus, randamentul se prezintă
astfel:
Cn0 Cn0
P0 =  e0 = sau e0 = f P0 , Cn0 
e0 P0
3.2. Băncile şi creditul

O primă condiţie a desfăşurării activităţilor economice o constituie
asigurarea resurselor financiare necesare prin intermediul procesului de
finanţare (procurarea şi gestionarea resurselor monetare necesare).
Experienţa demonstrează că aceste resurse se constituie de cele mai multe
ori atât pe baza potenţialului propriu cât şi a celor atrase din exterior, în primul
rând pe baza creditului.
Creditul nu trebuie privit în mod simplist ca un împrumut oarecare, ci
în mod complex pe baza relaţiilor dintre agenţii economici (debitori şi
creditori) privitoare la un împrumut scadenţabil la un anume termen şi în
schimbul unei dobânzi.
În acelaşi timp, privit sub aspectul rolului său economico-social creditul
reprezintă şi o importantă pârghie economică care îndeplineşte o serie de
funcţii: • folosirea eficientă a resurselor băneşti disponibile în cadrul societăţii;
• creşterea cifrei de afaceri a celor ce-l folosesc eficient prin amplificarea
resurselor proprii; • redistribuirea capitalurilor între activităţi, domenii, ramuri,
şi perfecţionarea structurii economice; • stimularea proceselor desfacerii şi
consumului de mărfuri; • reglarea circulaţiei monetare prin intermediul banilor
şi operaţiunilor de credit.
Funcţiile creditului se manifestă prin intermediul formelor de credit, care rezultă din
analiza sa sub diverse aspecte:
A. După obiectul său deosebim:
a) credit bancar (în bani, prin relaţiile între creditori şi debitori);
b) credit comercial – cel mai răspândit în contextul economiei de piaţă,
obiectivul său fiind bunurile acordate spre vânzare de către producători comercianţilor, în
schimbul unor hârtii de valoare (cambii, bilete la ordin).
B. În raport cu durata acordării:
a) credit pe termen scurt (de obicei pentru nevoi curente, urgente, de
exploatare);
b) credit pe termen mediu (până la cinci ani);
31
c) credit pe termen lung, peste cinci ani (investiţii de amploare).
C. Funcţie de modul de garantare (gajare) se folosesc:
a) creditul personal (bazat pe încrederea între persoane);
b) creditul real, sau garantat direct cu un anume obiect şi care poate fi:
• ipotecar (garantat cu un bun imobiliar); • de amanet (cu un bun mobiliar); • de amanet (cu
diverse valori).
D. Raportat la forma de proprietate a agenţilor economici avem de a face cu:
a) creditul privat;
b) creditul public (debitorul fiind de obicei statul).
E. După destinaţiile creditului distingem:
a) creditul de producţie (exploatare, ameliorare şi investiţii);
b) creditul de consum.
F. Raportat la sursele sale deosebim:
a) creditul intern;
b) creditul extern (între agenţii economici internaţionali şi mondiali).
Desfăşurarea relaţiilor dintre agenţii economici implică activitatea unor
agenţi economici specializaţi, respectiv băncile şi instituţiile financiar-bancare,
care în interdependenţa lor formează sistemul bancar şi care, în general este
format din următoarele elemente:
• Banca Centrală (federală, naţională, de rezerve, etc) – ca pilon
principal;
• Băncile comerciale (•de investiţii; • depozit economii; • agricole;
• universale; • ipotecare);
• Instituţiile speciale de credit (• casele de economii; • cooperativele de
credit ; • societăţile de asigurare, etc.).
Funcţionarea băncilor ca agenţi economici se manifestă prin însăşi
funcţiile lor: • de a asigura mobilizarea (depozitarea) resurselor băneşti
disponibile (economii, profituri, amortizări ş.a.); • dispersionarea (repartizarea)
celor interesaţi a le folosi; • operaţii tehnice specifice (decontări, expertize,
ţinerea unor evidenţe etc.); • emiterea şi folosirea instrumentelor de credit).
Corespunzător funcţiilor sale banca efectuează două categorii de
operaţiuni:
a) de pasiv (colectare şi depozitare a resurselor disponibile;depuneri
spre fructificare pe diverse termene; depozite legate de efectuarea ciâontului
cassa; sistemul de clearing, respectiv scontul).
b) de activ (dispersionare, repartizare a depozitelor bancare celor
interesaţi a le folosi; rescontul;lombardul;contul curent).
Pentru operaţiunile de pasiv banca plăteşte creditorilor dobânda aferentă,
urmând ca pentru cele de activ să o perceapă debitorilor; diferenţa dintre cele
două dobânzi constituind venitul băncii din care dacă se scad cheltuielile
bancare rezultă profitul (profitabilitatea) băncii.
Masa dobânzii (D) se determină pe baza relaţiilor dintre capitalul
împrumutat (K), rata dobânzii (d) şi durata împrumutului (t), astfel:
D  Kdt
32
Rata dobânzii o putem calcula pe baza relaţiei:
D
d   100
K
O detaliere a activităţii bancare ne arată, de fapt, complexitatea acesteia.
Astfel, băncile se ocupă de: • colectarea resurselor băneşti temporar disponibile
în societate (ale populaţiei, agenţilor economici, colectivităţilor, statului,ş.a.);
• acordarea de credite solicitanţilor în vederea fructificării resurselor disponibile;
• efectuarea fluxurilor financiaredintre agenţii economici; • acordarea de servicii
de consultanţă celor interesaţi) modalităţi de procurare a capitalului); • operaţiuni
legate import-export (încasări, plăţi, credite,ş.a.); • prestarea de servicii pentru
alte bănci (acoperirea şi lichidarea de fonduri); • operaţiuni şi servicii financiare
(arbitraj, emisiunea de împrumuturi de stat,acţiuni,etc.); • operaţiuni de scontare
a efectelor de comerţ, ş.a.
Din cele relatate, ca şi din experienţa bancară a ţărilor cu economie de
piaţă se desprinde rolul deosebit al băncilor în cadrul sistemului economic şi
social . Dacă moneda este „sângele care vascularizează sistemul economic”,
atunci „inima acestuia o constituie sistemul bancar”.
Sistemul bancar românesc actual necesită o serie de măsuri de
restructurare privitoare la : • continuarea procesului de privatizare în acest
domeniu; • ancorarea sa la standardele internaţionale(comunitare şi mondiale);
• prevenirea riscului de sistem prin creşterea responsabilităţii tuturor verigilor
angrenate; • gestionarea corectă, responsabilă şi eficientă a resurselor;
• extinderea sistemului de rating bancar şi de avertizare din timp asupra
eventualelor tendinţe negative în activitatea băncilor; • îmbunătăţirea sistemului
legislativ privind activitatea de siguranţă şi supraveghere; • îmbunătăţirea
mecanismului de funcţionare a băncilor şi de garantare a depozitelor,etc.
3.3. Bursa
Ca agent economic specific economiei de piaţă bursa, considerată ca o
formă desăvârşită a pieţei, reprezintă nu doar locul de întâlnire ci, mai cu seamă
ansamblul relaţiilor legate de negocierile şi tranzacţiile dintre agenţii economici
participanţi (comercianţi, bancheri, intermediari).
Rolul şi importanţa economico-socială a bursei sunt reliefate de funcţiile
ei, respectiv:
a) barometru al activităţii economice pe baza relaţiilor de feed-back
dintre agenţii economici interesaţi;
b) organizarea unei pieţe ample, caracterizate prin numărul mare de
participanţi, reglementările şi normele stabilite;
c) formarea corectă şi armonizarea preţurilor pe baza confruntării reale
a cererii cu oferta, punctul de referinţă fiind preţul de referinţă pentru întreaga
piaţă;
33
d) feed-back economic prin prisma relaţiilor bilaterale dintre ea şi ceilalţi
agenţi economici.
Funcţiile şi structurile bursei se manifestă direct prin însăşi formele
(tipurile) ei, care rezultă din abordarea sa sub diverse aspecte:
A. În raport cu obiectul operaţiunilor efectuate deosebim:
a) bursele de mărfuri (bunuri materiale şi servicii);
b) bursele de valori;
c) bursele valutare.
B. Funcţie de forma de proprietate se disting:
a) bursele publice;
b) bursele private.
C. După numărul de participanţi avem:
a) bursele cu participare limitată;
b) bursele cu participare nelimitată.
D. Raportat la bunurile tranzacţionate:
a) bursele specializate;
b) bursele universale.
E. În raport cu tehnica tranzacţionării:
a) burse cu strigare liberă;
b) burse electronice.
F. În raport cu modalitatea executării contractelor, avem:
a) burse spot (cash);
b) burse la termen (cu tranzacţii în marjă).
Fiecare categorie de bursă are un anume loc în mecanismul economiei de piaţă (bursier).
Totuşi, fără supra sau subestimare vom puncta unele aspecte privitoare la bursele de mărfuri, de
valori şi valutare.
Bursele de mărfuri (bunuri materiale şi servicii) au ca obiect negocierile
şi tranzacţiile de mărfuri care însă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
• să aibă un caracter fungibil (să poată fi înlocuite unele cu altele); • să fie
standardizabile (marfa să poată fi delimitată pe loturi omogene, livrabile
conform clauzelor contractului); • generice (identificabile direct prin măsurări,
cântăriri, numărători); • un grad redus de prelucrare.
Importanţa acestei burse se impune atât prin faptul că în cadrul său se determină
condiţiile de tranzacţionare (volum, preţ sau curs, termene), cât şi prin operaţiunile specifice ( • la
vedere şi • la termen).
De subliniat că obiectul acestei burse nu se reduce doar la negocierile şi tranzacţiile de
mărfuri, ci şi la servicii (asigurări, navlosiri, mai cu seamă la transporturile maritime şi fluviale),
cât şi la tranzacţii cu instrumente financiare derivate (contracte de opţiune, contracte futures)
care garantează drepturi asupra altor active, precum şi tranzacţii de instrumente autorizate de
C.N.V.M. (Comisia Naţională de Valori Mobiliare).
Bursele de valori reprezintă piaţa financiară specializată în negocieri şi
tranzacţii cu hârtii de valoare ( • acţiuni; • obligaţiuni; • titluri de proprietate;
• bonuri de tezaur).
Importanţa acestei categorii de bursă rezultă din faptul că prin
intermediul său: • se procură resursele financiare necesare celor ca vând valori;
• se plasează disponibilităţile băneşti ale investitorilor; • se asigură mobilitatea
34
capitalului financiar între activităţi, domenii, ramuri; • se asigură finanţarea
trezoreriei publice (prin vânzarea titlurilor de credit).
Funcţionarea bursei de valori necesită o serie de condiţii: • existenţa şi
funcţionare unui mare număr de societăţi pe acţiuni,obligaţiuni, titluri de
proprietate; • un grad ridicat de dispersionare a titlurilor de valoare în rândul unui
mare număr de posesori; • norme şi principii stricte de funcţionare care pe cât
posibil să limiteze acţiunile speculative).
Operaţiunile specifice bursei de valori sunt la vedere şi la termen cu sublinierea că
acestea din urmă sunt de cele mai multe ori speculative (vânzătorul joacă” la scădere”, iar
cumpărătorul „la creştere”; câştigând cel care este mai bine informat şi care îşi asumă riscul).
Participanţii la bursa de valori sunt: • investitorii; • agenţii bursieri (brokerii agenţi şi
brokerii specialişti); • Comisia Oficială a Bursei (stabileşte cursul bursier prin confruntarea
cererii cu oferta) şi • Casa de compensaţie sau clearing (efectuează încasările şi plăţile specifice
partenerilor).
Un rol important al bursei de valori este legat de cotaţia bursieră şi stabilirea cursului
care este influenţat de o serie de condiţii şi factori precum: • conjunctura economică şi politică;
• inflaţia şi evoluţia sa; • dobânda şi rata dobânzii; • măsurile de încurajare a economiilor şi
investiţiilor; • disponibilităţile de capital, ş.a.
În orientarea investitorilor importantă este cunoaşterea indicelui bursier
determinat pentru toate sau cele mai reprezentative titluri de valori(ca raport între
valoarea totală a acestora şi numărul lor în diferite perioade de timp).
Bursa valutară are ca obiect negocierile cu valute convertibile (stabilirea
bazelor tranzacţiilor cu valute); tranzacţiile ca atare fiind preluate de către
instituţile abilitate(bănci, agenţi economici specializaţi).
În contextul evoluţiilor bursiere se impune sublinierea aspectelor legate
de: a) globalizarea activităţii bursiere prin ascensiunea potenţialului şi
volumului burselor reprezentative (New York, Tokyo, Londra) ca centre
reprezentative ale activităţii financiare a lumii; b) internaţionalizarea activităţii
bursiere (• creşterea numărului de participanţi; • volumul tranzacţiilor, numărul
ţărilor şi centrelor de forţă, ş.a.; c) activitatea bursieră actuală din România
coordonată de C.N.V.M. ca autoritate administrativă autonomă cu personalitate
juridică, autorizată în reglementarea şi controlul pieţei, al instituţiilor bursei de
valori, precum şi a intermediarilor pe aceste pieţe.
 Sistemul economic şi importanţa sa în cadrul sistemului social general.

 Reproducţia: concept şi faze (clasice, actuale).
 Economia naţională, structura economiei naţionale; sectoarele
economice şi complexul economic naţional: concepte, legături, deosebiri.
 Principalele forme de organizare a activităţilor economice:
caracteristici, evoluţie.
 Economia naturală: concept şi caracteristici.
35
 Economia de schimb, ca principală formă de manifestare a activităţilor
economice: concept, premise, forme de manifestare.
 Definiţi diviziunea socială a muncii şi abordaţi legătura dintre ea şi
specializarea agentului economic pe baza avantajului relativ şi avantajului
absolut.
 Diviziunea socială a muncii şi adâncirea diviziunii sociale a muncii.
 Economia de piaţă: concept, condiţii, elemente, tipuri, modele.
 Economia de piaţă modernă: caracteristici, efecte, disfuncţionalităţi.
 Economia de comandă şi caracteristicile ei.
 Economia mixtă, caracteristici.
 Relaţiile economice, fluxurile economice şi circuitul economic: concept,
forme, corelaţii.
 Agenţii economici: tipuri şi categorii de agenţi economici.
 Criteriile de analiză a agenţilor economici şi tipurile de agenţi
economici.
 Regiile autonome: specific.
 Societăţile comerciale: concept; forme.
 Societăţile pe acţiuni: mecanism de funcţionare.
 Acţiunile şi obligaţiunile în sistemul de funcţionare al societăţilor pe
acţiuni.
 Creditul: concept; funcţii şi forme.
 Băncile şi sistemul bancar: componente; funcţii; operaţiuni.
 Bursa: concept; funcţii şi tipuri.
 Subliniaţi principalele particularităţi ale burselor de mărfuri, de valori şi
valutare.
1. În condiţiile următoarelor date:

 capitalul social al unei societăţi anonime este de 200.000 lei;
 acţionarul „X” deţine 5% din capitalul social;
 dividendul total obţinut de un acţionar de pe urma acţiunilor deţinute
este de 2.400 lei;
 rata medie a dobânzii bancare este de 8%;
Să se determine:
a) valoarea totală de piaţă a acţiunilor deţinute de respectivul acţionar;
b) numărul total de acţiuni deţinute ştiind că acestea sunt fracţiuni ale
capitalului unei societăţi anonime;
c) cursul unei acţiuni.
36
2. Dacă preţul de achiziţie a unei acţiuni este de 0,5 lei, iar dividendul
obţinut este de 0,1 lei, care este randamentul acestei acţiuni?
3. În momentul „t0” cursul acţiunilor firmei „A” este de 1,2 lei pe acţiune.
Între agenţii „X” şi „Y” se încheie o convenţie de vânzare-cumpărare a 500 de
acţiuni a căror scadenţă va avea în „t1” şi unde cursul va fi de 1,15 lei pe acţiune.
În raport cu datele de mai sus să se determine:
a) care dintre cei doi agenţi economici câştigă? Cât? De ce?
b) cu ce tranzacţie avem de a face?
c) cum explicăm fenomenul afacerii?
4. La înfiinţare, o societate comercială deţinea un capital social de

120.000 lei împărţit în 600.000 de acţiuni. În primul an de funcţionare dividendul
ce revine fiecărei acţiuni este de 0,0288 lei, în condiţiile unei rate a dobânzii de
9,6%. Să se determine:
a) valoarea nominală a acţiunii;
b) cursul acţiunii.
5. Un agent economic a cumpărat un număr de 9.000 obligaţiuni cu o

valoare nominală de 1,5 lei şi scadenţă în trei ani. Care este venitul garantat de
acest plasament dacă dobânda anuală la obligaţiune este de 11%?
6. În condiţiile în care cuponul unei obligaţiuni este de 0,24 lei pe an, iar
rata dobânzii bancare este de 12%, care va fi cursul de ofertă a acesteia pe piaţa
financiară?
7. Cursul unei obligaţiuni scade cu 3,75 lei ca urmare a creşterii ratei

dobânzii bancare de la 5% la 8%. În aceste condiţii, care este cuponul
obligaţiunii?
8. Să se determine durata plasării unui credit în valoare de 5.000.000 lei,

cu o rată a dobânzii de 8% pentru a obţine un venit (dobândă) de 800.000 lei.
9. Cunoscând următoarele date privitoare la o anume bancă comercială:

 suma atrasă sub formă de depozite şi acordată mai departe sub forma
creditelor întro lună = 960.000 lei;
 rata dobânzii active = 10%, iar rata dobânzii pasive = 7,5%;
 cheltuielile administrative ale băncii= 65% din câştig.
Să se determine:
a) câştigul băncii;
b) cheltuielile administrative ale băncii;
c) profitul băncii.
37
10. O bancă acordă două credite în valoare totală de 20.000 lei. Primul
pe o durată de 3 luni, cu o rată a dobânzii de 8%, iar al doilea pe o durată de 180
de zile, cu o rată a dobănzii de 6%. Dobânda plătită pentru primul credit
reprezintă dublul dobânzii platite pentru al doilea. Să se determine:
a) valorile celor două credite;
b) valorile dobânzilor aferente acestor credite.
ACCEPTARE = primirea la plată a unei cambii, a unui CEC, etc.

ACCES = denumire dată unei cărţi de credit emisă de o companie,
proprietatea unei bănci de clearing engleze.
ACOPERIRE = depozit făcut de client la un broker de bursă pentru
asigurarea unei tranzacţii la termen.
ACREDITIV = document întocmit de bancă la cererea unui client
(importator), prin care acesta se obligă să achite contravaloarea unor mărfi în
favoarea beneficiarului (exportator) în baza unui contract încheiat între cele două
părţi. Acreditivul asigură părţile contractante că toate operaţiunile se vor derula
conform contractului încheiat, iar plata se va face în momentul în care
documentele vor fi prezentate băncii.
ACTIV = • bun aparţinând unei persoane fizice sau juridice şi care
integrat în circuitul economic poate genera venituri în viitor; • parte a bilanţului
ce desemnează mărimea mijloacelor de care dispune un agent economic.
ACTIVITATE ECONOMICĂ = componentă principală, inseparabilă a
acţiunii sociale,proces complex constând în ansamblul actelor, faptelor şi
comportamentul oamenilor, al reacţiilor şi deciziilor lor variate pentru a produce
bunurile pe care natura nu le oferă în mod direct, pentru a schimba şi repartiza
aceste bunuri în funcţie de nevoile şi interesele acestoraşi a le consuma în scopul
satisfacerii trebuinţelor umane.
ACŢIUNE = titlu de valoare care dovedeşte partea pe care o deţine
posesorul său din capitalul unei societăţi comerciale.
ACŢIUNI ORDINARE = titluri care conferă posesorilor lor dreptul la
dividende calculate la rezultatele nete ale agenţilor economici.
ACŢIUNI PRIVILEGIATE = tip de acţiuni pentru care posesorii lor
primesc dividende mai mari, o parte mai mare din fondul activelor atunci când
societatea se lichidează sau au drept de vot dublu în AG.A.
ACŢIONAR = persoană fizică sau juridică proprietară a uneia sau mai
multor acţiuni emise de o societate comercială anonimă sau în comandită.
ACORD STAND-BY = acord între Fondul Monetar Internaţional şi o
ţară membră ce permite acesteia să obţină imediat D.S.T.
ADMINISTRAŢII PUBLICE = unităţi economice instituţionalizate a
căror funcţie principală constă în redistribuirea venitului şi a avuţiei pe baza
38
serviciilor nonmarfare prestate populaţiei în cazul în care întreprinderile nu oferă
astfel de servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente.
ADMINISTRAŢII PRIVATE = unităţi economice instituţionalizate care
au ca funcţie principală prestarea de servicii nonmarfare pentru anumite categorii
specifice de persoane sau colectivităţi.
ADUNARE GENERALĂ A ACŢIONARILOR(A.G.A.) = cel mai înalt
organ de deliberare al unei societăţi comerciale pe acţiuni prin intermediul căruia
se exprimă voinţa acţionarilor în orice problemă care interesează societatea în
cauză.
AGENT ECONOMIC = persoană fizică sau un grup de persoane fizice
sau juridice care exercită activitatea economică şi îndeplinesc funcţii bine
determinate în activitatea economică.
AGENT DE BURSĂ = • în general, persoanele fizice care acţionează pe
piaţa bursieră ca angajaţi ai societăţilor financiare sau ca independenţi, executând
ordine de bursă în contul clienţilor. • în sens propriu, persoanele fizice care
acţionează pe piaţa bursieră ca reprezentanţi ai unor societăţi financiare sau ca
independenţi, executând ordine de bursă în contul clienţilor.
AGIO = câştig rezultat din diferenţa pozitivă dintre nivelul mai mare al
cursului unei monede sau hârtii de valoare înregistrat la bursă şi valoarea
nominală a acesteia.
A LA BAISSE (BEAR MARKET) = termen în limba franceză(engleză)
care indică o piaţă în scădere.
A LA HAUSSE (BULL MARKET) = termen în limba franceză(engleză)
care indică o piaţă în creştere.
ANDOSANT = persoană care face andosarea, răspunde solidar pentru
plata sumei înscrise pe titlul de credit.
ANDOSARE = transmiterea unui titlu de valoare către un terţ prin
înscrierea unei menţiuni pe verso-ul acesteia, urmată de semnătura deţinătorului.
ANGAJAMENT = operaţiune de cumpărare de la emitent de distribuţie
de către societăţile financiare autorizate a hârtiilor de valoare nou amise cu
scopul revinderii lor către public, fie direct, fie prin intermediul altor societăţi
financiare.
ANUITATE = sumă de bani plătită anual, într-o anumită perioadă de
timp, de către debitor, în vederea rambursării unui împrumut.
ARBITRAJ = cumpărarea şi revânzarea aceluiaşi titlu financiar pentru a
obţine profit din diferenţele de curs existente pe două pieţe diferite.
ARIERAT = datorie restantă, ce a depăşit scadenţa.
ASOCIAT = • persoană fizică sau juridică ce contribuie la formarea unei
societăţi prin subscriere în bani sau în natură. • persoană fizică sau juridică ce
cumpără un pachet de acţiuni pe care o firmă îl scoate la vânzare.
AUCŢIUNE = metodă de tranzacţionare în bursă de tipul licitaţiei
publice ce presupune confruntarea deschisă în sala de negocieri a cererii şi
ofertei pentru titluri.
39
AUTARHIE = situaţie a unei unităţi economice sau ţări în care toate
bunurile consumate provin din producţia proprie, fără a exista un schimb cu
exteriorul.
AUTOCONSUM = utilizarea de către un agent economic pentru
producerea de bunuri economice sau pentru consumul său personal a rezultatelor
propriei activităţi.
AVAL = garanţie că o cambie, un bilet la ordin va fi plătit la
prezentare.El este dat de obicei de bănci la cererea clienţilor.
AVANTAJ COMPARATIV ABSOLUT = principiu potrivit căruia
specializarea internaţională a unei ţări are ca efect obţinerea acestor bunuri care
se produc cu costuri mai mici,astfel că exportul acestor produse poate să asigure
aducerea în ţară a altor bunuri care dacă ar fi produse în ţară ar avea costuri mai
mari.
AVANTAJ COMPARATIV RELATIV = principiu potrivit căruia o ţară
se va specializa în producţia şi exportul acelor bunuri pe care le obţine cu costuri
relativ mai reduse.
BANCĂ = agent economic cu scop lucrativ, specializat în mobilizarea
resurselor băneşti temporar disponibile, acordarea de credite, mijlocirea
decontprilor fără numerar, emiterea instrumentelor de plată, păstrarea, plasarea şi
alte operaţiuni cu titluri de valoare , servicii de consultanţă şi plasament pentru
resursele băneşti ale clienţilor şi a fondurilor proprii, selecţionarea şi susţinerea
proiectelor de investiţii.
BILET LA ORDIN = titlu de credit prin care emitentul se obligă să
plătească beneficiarului său, la ordinul acestuia, o sumă de bani, la scadenţă, într-
un anumit loc.
BLOC DE TITLURI = volum mare de acţiuni sau obligaţiuni deţinute
sau tranzacţionate pe piaţa bursieră.
BLUE-CHIPS = acţiunile unorc firme foarte cunoscute, cu performanţe
economico-financiare importante şi cu o poziţie solidă la bursă.
BON = • de tezaur, titlu de credit emis de stat pentru plasarea unui
împrumut pe termen scurt cu scopul acoperirii unei cheltuieli bugetare urgente.
• de capitalizare, titluri la purtător, cu valori nominale diferite şi dobândă fixă,
care reflectă economiile depuse într-un cont bancar; • de casă (casierie), titluri la
purtător, la ordin sau nominative, reprezentând fondurile depuse la bancă, prin
care aceasta se obligă să restituie sumele primite la un termen fix.
BOND = obligaţiune.
BROKER = agent de bursă independent sau angajat al unei firme de
brokeraj, care execută ordine la bursă în contul clienţilor.
BROKERAJ = intermediere financiară.
BUBID = rată a dobânzii pentru depozitele atrase de bănci.
BUBOR = rată a dobânzii pentru depozitele plasate de bănci.
BULL MARKET = piaţă bursieră caracterizată prin cursuri în creştere
durabilă.
40
BUNURI ECONOMICE = acele produse care îndeplinesc cumulativ
două condiţii: • capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între trebuinţă şi
bunul capabil să o satisfacă; • raritatea.
BUNURI DE CONSUM(SATISFACTORI) = bunuri care contribuie în
mod nemijlocit (direct) la satisfacerea trebuinţelor.
BUNURI DE PRODUCŢIE (de investiţii,prodfactori) = bunuri care
participă la producerea altor bunuri economice.
BUNURI PRIMARE = bunuri desprinse din mediul natural.
BUNURI INTERMEDIARE = cele care au fost supuse unor
transformări, dar se află în diferite etape ale ciclului de producţie.
BUNURI FINALE = cele care intră în consum fără a mai fi supuse
prelucrării(transformării).
BURSA = • locul de desfăşurare a tranzacţiilor de bunuri, de valori
mobiliare, etc.; • de valori, instituţie care asigură locul şi mijloacele specifice
pentru desfăşurarea tranzacţiilor cu titluri financiare, organizat în condiţioi de
transparenţă şi liberă concurenţă; • a muncii, loc specific în cadrul căruia se
asigură salariaţilor şi şomerilor o serie de servicii: plasarea şomerilor, cursuri de
reconversie profesională, ajutoare în caz de accidente, ajutor pentru crearea de
sindicate; • de mărfuri, bursă specializată în operaţiunile cu anumite produse:
cafea, zahăr, bumbac; • generală, bursă care efectuează atât operaţiuni de
negociere pentru o gamă largă de mărfuri, cât şi tranzacţii cu hârtii de valoare,
valute; • neagră, formă neorganizată şi ilegală de piaţă, unde se negocieză
clandestin mărfuri, valute, titluri financiare. • pentru operaţiuni ajutătoare
comerţului internaţional, burse în cadrul căreia se negociază operaţii de
asigurări şi navluri; • specializată, tip de bursă care include bursele pentru
anumite produse, valori, operaţii ajutătoare comerţului internaţional.
CAMBIE = titlu de credit utilizat ca instrument de plată care atestă o
obligaţie pe termen scurt, restituibilă la scadenţă.
CASĂ DE COMPENSAŢIE = numită şi casă de clearing, este un
organism component al bursei de valori sau instituţie independentă, care asigură
evidenţa centralizată şi lichidarea tranzacţiilor încheiate la bursă.
CASH = numerar, bani lichizi.
CIRCUIT ECONOMIC = ansamblul integrat de formă circulară a
fluxurilor reale şi monetare dintre agenţii economici.
CIRCULAŢIE = schimb de mărfuri mijlocit de bani prin care se asigură
trecerea mărfurilor de la producător la consumator.
CLEARING = decontări fără numerar, reprezentând compensarea
cererilor şi obligaţiunilor de plată reciproce.
COMERŢ CU TITLURI = vânzare sau cumpărare de titluri, realizată de
societăţi financiare sau societăţi de bursă în contul lor.
COMPENSARE = operaţie la bursă prin care se realizează închiderea
unei poziţii futures printr-o operaţie contrară celei prin care s-a deschis poziţia.
CONSUM = folosirea bunurilor corporale şi incorporale care antrenează
pierderea imediată sau treptată a utilităţii lor.
41
CONTANGO = ipostază a pieţei bursiere în care preţul futures este mai
mare decât preţul cash.
CONTRACT CASH = tranzacţie realizată la bursă, care presupune
furnizarea titlurilor la sediul clientului în ziua în care s-a încheiat contractul de
bursă.
CONVERTIBILITATE = dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a
schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, fără restricţii.
COST DE OPORTUNITATE = valoarea (costul) bunurilor alternative
sacrificate pentru a alege un bun anume spre a fi produs sau consumat.
COTĂ = 1) cursurile publicate oficial la bursă şi transmise în mass-
media;2) lista tuturor titlurilor financiare admise a fi cotate la bursă.
COTARE = înscrierea unui titlu financiar la cota bursei, presupune
îndeplinirea unor condiţii legale şi de performanţă economico-financiarădin
partea firmei emitente.
COTAŢIE = stabilirea preţului de echilibru pentru un titlu financiar sau o
valută în funcţie de raportul între cerere şi ofertă.
CRAH = scădere rapidă şi masivă a cursului acţiunilor la bursă, cu efecte
depresive asupra vieţii de afaceri.
CREDIT = operaţiune prin care o persoană fizică sau juridică(debitor)
obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor),
asumându-şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen (scadenţă).
CREDIT BANCAR = formă de credit acordată de bănci persoanelor
fizice sau juridice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci.
CREDIT COMERCIAL = formă de credit consimţit de către o
întreprindere pentru un client al său.
CREDIT DE CONSUM = formă de credit acordat de către societăţile
comerciale nefinanciare îndeosebi persoanelor fizice pentru a cumpăra cu plata
în rate bunuri de consum.
CREDIT LOMBARD = formă de credit pe termen scurt acordat de către
o bancă pe baza unui gaj constituit din titluri care pot fi uşor negociate.
CREDIT PUBLIC = formă de credit acordat statului sau oricărui
organism dependent de acesta.
CUPON = • document utilizat pentru a încasa dobânda de la obligaţiune;
• rată a dobânzii la un titlu financiar de datorie, exprimată ca procent anual din
valoarea nominală a titlului, pe care emitentul se angajează să o plătească
deţinătorului până la scadenţă.
CURS VALUTAR = preţul unei monede naţionale ori internaţionale
exprimat într-o altă monedă naţională cu care aceasta se compară valoric în
anumite condiţii de timp şi de spaţiu.
CURTAJ(la bursă) = • mijlocire în comerţul cu titluri financiare;
• comision încasat pentru operaţiunile de intermediere financiară.
42
CVASI-BANI = orice fel de active care se pot transforma uşor în bani
lichizi:obligaţiuni guvernamentale, economii ale populaţiei aflate în depozite la
termen sau la vedere,etc.
DEMATERIALIZARE = situaţia în care titlurile financiare sunt
transferate de pe suportul de hârtie în baze de date electronice.
DEVER = • indice al activităţii bursei, utilizat pe piaţa americană, care
reflectă volumul acţiunilor tranzacţionate raportat la suma acţiunilor cotate;
• indicator bursier, utilizat pe piaţa engleză, care reflectă volumul acţiunilor
tranzacţionate în cadrul bursei de valori.
DISCOUNT = diferenţa dintre preţul curent şi valoarea nominală a unei
obligaţiuni pe piaţa financiară.
DIVIDEND = parte a profitului net realizat de firma care a emis
acţiunile. Constituie un venit obţinut de acţionar.El poate fi plătit cash sau
transferat în acţiuni.
DIVIZIUNE SOCIALĂ A MUNCII = proces istoric de diferenţiere ,
desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixarea acestora ca
domenii distincte, de sine stătătoare, prin rolul îndeplinit.
DON’T = mărimea primei, pe piaţa financiară, într-o operaţiune la
termen condiţionată.
DOW JONES = denumire sub care este cunoscut indicele DOW JONES
al valorilor industriale (DJIA- Dow Jones Industrial Average), principalul
indicator al tendinţei bursei de la NYSE, calculat pe baza cursului a 30 de titluri
cotate la bursa new-yorkeză.
ECONOMIE MIXTĂ = • în sens restrâns, desemnează situaţiile de
asociere a colectivităţilor publice şi a producătorilor privaţi pentru organizarea
diverselor activităţi; • în sens larg, orice formă de cooperare dintre stat şi agenţii
privaţi.
ECONOMIA NATURALĂ = formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a apela la schimb.
ECONOMIE NAŢIONALĂ = ansamblul activităţilor economico-sociale,
privite în unitatea şi interdependenţa lor dinamică care se desfăşoară într-un
cadru naţional-statal.
ECONOMIE DE SCHIMB = formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea
vânzării, obţinerii în schimbul lor a altor bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor
lor.
ECONOMIE DE PIAŢĂ = sistem economic, mod specific de
fundamentare şi asigurare a coerenţei deciziilor privind problema fundamentală
economică a rarităţii.
EFECTE = • titluri de valoare; • de comerţ, denumire generică a titlurilor
de credit pe termen scurt rezultate din operaţii comerciale (cambia, cecul , biletul
la ordin).
43
EMISIUNE = acţiunea de lansare a titlurilor de valoare pe piaţa
financiară şi monetară.
EMITENT = persoană care lansează pe piaţă titluri şi care se obligă, în
mod legal, să onoreze drepturile conferite de către activul financiar emis.
FLUXURI ECONOMICE = mişcări permanente de bunuri materiale şi
servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti între agenţii economici în
calitate de participanţi la tranzacţiile economice.
GAJ = tip de garanţie reală depusă de o persoană la un comerciant, bancă,
etc., pentru a putea primi un împrumut sau pentru a cumpăra un bun de o
anumită valoare.
HÂRTIE DE VALOARE = instrument cu ajutorul căruia sunt acoperite o
serie de cerinţe financiare.
ÎNTREPRINDERE = unitate economică producătoare care se
caracterizează printr-un gen specific de activitate, prin funcţionalitate şi
organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se
conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
ÎNTREPRINZĂTOR = persoană fizică sau juridică care îşi asumă riscul
de a organiza, desfăşura şi dezvolta o afacere, o activitate profitabilă.
LOC = termen ce reflectă calitatea de membru al bursei, care conferă
dreptul de a efectua tranzacţii în sala de negocieri.
MARCARE LA PIAŢĂ = adaptarea zilnică a valorii unui titlu ori a unui
portofoliu de titluri, astfel încât să reflecte valoarea curentă a pieţei.
MENAJE = sector instituţional ce reprezintă ansamblul unităţilor
economice –persoane fizice, prezente pe teritoriul unei ţări, unde realizează
operaţiuni economice care privesc viaţa lor casnică, menajul propriu.
OBLIGAŢIUNE = titlu de credit reprezentând un drept patrimonial, o
creanţă a creditorului asupra debitorului. Ea oferă dreptul de încasare a unei
dobânzi şi urmează a fi răscumpărată la scadenţă de către emitent.
OBLIGATAR = persoană fizică sau juridică care a cumpărat obligaţiuni
de la emitent sau de la bursă şi care are calitatea de creditor faţă de emitent.
OPŢIUNE = titlul financiar derivat care conferă deţinătorului său dreptul,
dar nu şi obligaţia de a cumpăra sau vinde un activ, într-o perioadă determinată
de timp, la un preţ stabilit.
ORDIN DE BURSĂ = dispoziţie dată unui client unei societăţi de bursă
de a cumpăra sau vinde titluri financiare.
ORDIN LIMITĂ = ordin de bursă privind vânzarea sau cumpărarea unui
titlu financiar la un preţ determinat sau la unul mai bun.
ORDIN STOP = ordin de bursă privind vânzarea sau cumpărarea unui
titlu financiar la piaţă când cursul curent al bursei atinge nivelul indicat în ordin.
PIAŢA INTERBANCARĂ = tip de piaţă monetară care prezintă
următoarele trăsături: a) este rezervată doar instituţiilor specializate de credit; b)
se fac împrumuturi de lichidităţi; c) suportul operaţiunilor îl constituie titlurile
publice şi private; d) durata scurtă a relaţiilor de schimb (azi- trei luni); e) banca
centrală are rolul director în fixarea dobânzii.
44
PIAŢA PRIMARĂ = componentă a pieţei titlurilor financiare pe care se
vând şi se cumpără titlurile nou emise.
PIAŢA SECUNDARĂ = componentă a pieţei de capital pe care se vând
sau cumpără tilturi financiare, după ce acestea au fost emise de investitorii
originari.
PLAN = document oficial în care se include într-o anumită succesiune şi
conexiune indicatori referitori la tendinţele maximale sau minimale ale sensului
şi evoluţiei economiei.
PLASAMENT = investiţii în titluri financiare.
POLITICĂ ECONOMICĂ = acţiune conştientă a puterii publice care
presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului pe
o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare a acestor obiective.
PORTOFOLIU = ansamblul titlurilor financiare (acţiuni, obligaţiuni)
deţinute de un investitor.
PRIMĂ = preţul unei opţiuni pe piaţa financiară.
PRIVATIZARE = proces, acţiune de trecere în proprietatea privată a
unor bunuri aflate în proprietatea publică şi-sau în administrarea statului.
PROCES DE PRODUCŢIE = ansamblul operaţiunilor care vizează
activităţi economice organizate social ce constă în obţinerea de bunuri materiale
şi servicii destinate satisfacerii directe sau indirecte a trebuinţelor prin
transformarea bunurilor intermediare în combinare cu munca şi capitalul.
PUNCT = unitate de măsură ce reprezintă un procent din valoarea
nominală a unei obligaţiuni sau acţiuni cotate la bursă.
RALIU = creştere importantă a cursului titlurilor pe piaţa bursieră după o
perioadă de stagnare sau de scădere.
RAMASAJ BURSIER = cumpărare progresivă, la bursă, a unei cantităţi
importante dintr-un titlu.
RANDAMENT = • profitul raportat la valoarea capitalului investit;
• direct la obligaţiuni, cuponul raportat la preţul curent al titlului; • la acţiuni,
dividendul anual raportat la cursul curent al titlului.
REGIE AUTONOMĂ = forma de organizare şi funcţionare a agenţilor
economici, persoane juridice având ca obiect folosirea şi valorificarea în scop de
profit a unor bunuri aflate în proprietatea statului.
REPARTIŢIE = proces economic care cuprinde în structura sa alocarea
resurselor şi repartiţia veniturilor.
REPRODUCŢIE = procesul reluării continue a producţiei la scara
economiei naţionale, privită ca o unitate interdependentă a producţiei, repartiţiei,
schimbului şi consumului.
RESCONTARE = operaţiune la vedere şi înainte de scadenţă ce constă în
achiziţionarea de către banca de emsiune de la băncile comerciaşe a efectelor de
comerţ deja scontate de către bănci.
SCONTARE = operaţiunea prin care o bancă achiziţionează de la clienţii
săi, la vedere şi înainte de scadenţă, creanţe pe termen scurt, dându-le în
schimbul acestora suma de bani menţionată pe înscris, din care este dedusă
45
dobânda aferentă pentru perioada de timp cuprinsă între momentul achiziţionării
şi scadenţa ei.
SECTOR ECONOMIC = domeniu definit de activitatea economică şi/sau
socială într-un stat,organizaţie sau instituţie.
SISTEM ECONOMIC = modalitate de organizare şi funcţionare a
activităţii economice astfel încât cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine
cerinţele de consum ale populaţiei.
SPECULAŢIE = tranzacţie bursieră efectuată în scopul obţinerii de profit
din diferenţele de curs ale titlurilor între momentul încheierii şi momentul
lichidării contractului, cu asumarea de către operator a riscului de preţ.
ŞEDINŢĂ DE BURSĂ = perioada stabilită prin regulamentul bursei, în
cadrul căreia sunt realizate tranzacţiile cu titluri financiare la bursa de valori.
TAXA OFICIALĂ A SCONTULUI = formă specifică a ratei dobânzii
prin care băncile comerciale pot fi refinanţate de către Banca Centrală.
TAXA RESCONTULUI = taxa percepută sub formă de rată a dobânzii,
de către Banca Centrală de la băncile comerciale pentru operaţia de rescontare a
titlurilor.
VALOAREA INTRINSECĂ A UNUI TITLU = valoarea teoretică a unui
activ financiar rezultată din calcule.
VALOAREA NOMINALĂ A UNUI TITLU = valoarea unui titlu
financiar înscrisă pe acesta, care este rambursabilă la scadenţă.
VALOARE - TIMP = diferenţa dintre preţul unei opţiuni şi valoarea ei
intrinsecă realizată în timp, pe piaţa financiară.
VIRAMENT BANCAR = operaţiune ce constă în transferarea scriptică
de către bancă a unei sume din debitul unui cont în creditul altui cont pentru
stingerea unei obligaţiuni băneşti.
VOLATILITATE = variaţie a cursului unui titlu în sus şi în jos, în raport
cu celelalte titluri sau cu trendul pieţei.
WALL STREET = celebră stradă în New York, situată în zona financiară
a oraşului, unde îşi au sediul NYSE şi AMEX, precum şi numeroase societăţi
financiare.
46
Cap. III. MECANISMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ
1. MECANISMUL ECONOMIC. MECANISMUL

ECONOMIEI DE PIAŢĂ
2. PIAŢA – ELEMENT ESENŢIAL AL MECANISMULUI
ECONOMIC
3. LEGILE ECONOMICE ŞI POLITICA ECONOMICĂ
4. LEGEA CERERII ŞI OFERTEI
5. CONCURENŢA. LEGEA CONCURENŢEI
47
1. MECANISMUL ECONOMIC. MECANISMUL
ECONOMIEI DE PIAŢĂ
Noţiunea de mecanism legată prioritar de ştiinţele tehnice, pe parcurs ea a

fost extinsă şi folosită şi în alte domenii (biologie, filosofie, psihologie), iar mai
târziu şi în cadrul ştiinţei economice.
Etimologic cuvântul mecanism provine de la grecescul ”mekhane” = maşină, maşinărie.
În sensul general mecanismul reflectă o combinaţie de piese şi organe, aşezată într-o
anumită ordine şi subordonate obţinerii cât mai rapide a rezultatului dorit. Simplificat el
cuprinde totalitatea elementelor unei maşinării, un sistem, un mod de organizare şi funcţionare a
clauzelor activităţi (domenii, ramuri), el având direct practicii sociale.
Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de elemente şi pârghii,
cu roluri şi funcţii specifice, angrenate între ele şi care asigură producerea şi
transmiterea mişcării economice. El trebuie analizat prin prisma componentelor,
a legăturilor dintre ele şi a obiectivelor urmărite.
Având în vedere sistemul economic de ansamblu, dar şi componentele acestuia
(subsistemele) trebuie subliniat faptul că în cadrul economiei avem de-a face cu mai multe
mecanisme parţiale (mecanismele: • producţiei; • distribuţiei; • circulaţiei; • consumului;
• formării şi manifestării preţurilor; • sistemului de credit; • a diviziunii sociale a muncii;
• creşterii economice; • evoluţiei ciclice; • inflaţiei; • schimburilor internaţionale ş.a.) care în
interdependenţa lor formează mecanismul economic de ansamblu.
Luând în considerare legătura directă dintre mecanismul economic în
scopul urmărit putem sublinia conceptul de mecanism de funcţionare al
economiei care reflectă modalităţile concrete de realizare a relaţiilor dintre
activităţi şi acoperirea nevoilor sociale, asigurarea resurselor necesare şi a
transformării acestora în bunurile economice corespunzătoare comenzii sociale.
El evidenţiază modalităţile reglării elementelor structurale, a poziţiilor acestora
pe baza relaţiilor de interdependenţă şi a intereselor economice în raport cu
disponibilităţile pieţei (condiţii, factori, concurenţă, cerere, ofertă etc.). În acest
context nu se poate vorbi de un mecanism de funcţionare general valabil ci de
unul specific adaptat acestor elemente (caracteristici).
Mecanismul economiei de piaţă cuprinde totalitatea mijloacelor şi
pârghiilor de asigurare, alocare şi folosire a resurselor economice în cadrul
subsistemelor economiei, puse în mişcare pe baza principiilor raţionalităţii
sociale şi a eficienţei maxime.
Particularizarea mecanismului economiei de piaţă are loc pe baza
trăsăturilor acestora, respectiv: • este un mecanism liber; • concurenţial;
• bazat prioritar pe proprietatea privată; • libertatea economică deplină a
agenţilor economici; • rolul deosebit al pieţei în asigurarea echilibrului general
şi al celor parţiale (producţie – consum, cerere – ofertă ş.a.); • este un sistem
integrat, complex, dinamic, deschis şi autoreglabil.
Funcţionarea eficientă a acestui mecanism presupune o mişcare perfectă,
corelată a componentelor sale în raport cu scopul urmărit. Fiecare componentă a
lui trebuie să cuprindă elementele specifice, structura internă necesară,
corespunzătoare funcţiilor concrete.
48
Simplificat, mecanismul economiei de piaţă poate fi prezentat astfel:
Mediul înconjurător
Intrări cerere Sistemul decizii Ieşiri

(I) economiei de piaţă (E)
ofertă acţiuni
Mediul înconjurător
Intrările şi ieşirile sistemului economiei constituie elementele ce comunică cu mediul

înconjurător, respectiv ale cererii şi ofertei provenite din mediul social. Acestea sunt susţinute şi
convertite prin reacţiile elementelor sistemului (piaţă, producţie,distribuţie, concurenţă, preţ
ş.a.)într-un răspuns bazat pe deciziile şi acţiunile corespunzătoare, raportate la condiţiile de
spaţiu şi timp.
Funcţionarea mecanismului nu trebuie lăsată doar la îndemâna elementelor sale, a
pârghiilor, mijloacelor şi instrumentelor specifice, ea presupunând intervenţia oportună a
elementului conştient în mod preventiv şi operant fără a stânjeni piaţa ca elementul central al
sistemului economiei moderne.
2. PIAŢA – ELEMENT ESENŢIAL AL MECANISMULUI

ECONOMIC
Rolul şi importanţa pieţei în cadrul sistemului economic au fost abordate diferit în spaţiu
şi timp, lucru reliefat din însăşi mulţimea concepţiilor prioritare la piaţă, ea fiind privită ca:
• masă a consumatorilor(gusturile, veniturile şi consumul lor); • loc determinat şi teritoriu unde se
desăvârşesc vânzările şi cumpărările, unde părţile sunt unite prin raporturi de comerţ liber,
preţurile nivelându-se cu facilitate şi promptitudine; • orice grup de persoane aflate în relaţii
strânse de afaceri şi efectuează tranzacţii importante cu un produs; • totalitate a actelor de
schimb; • revenirea periodică a vânzătorilor şi cumpărătorilor într-un loc determinat; • loc
public unde se adună periodic un număr de comercianţi pentru a vinde mărfurile lor; • locul
public de vânzare de bunuri; • locul de încheiere de tranzacţii; • o reţea de relaţii între agenţii care
fac schimbul care sunt riguros comunicate prin anumite mijloace; • centre economice distincte
legate între ele prin relaţii de schimb, unite printr-o reţea forte; • o instituţie socială; • un
ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care agenţii economici se informează reciproc despre
ceea ce au şi preţurile propuse şi cerute înainte de a încheia tranzacţiile, pieţele fiind reţele de
comunicaţie; • loc delimitat în care se desfăşoară la intervale mai mult sau mai puţin regulate
reuniunea vânzătorilor şi cumpărătorilor care schimbă mărfuri; • locul( chiar şi abstract) unde
ofertele vânzătorilor se întâlnesc cu cererile cumpărătorilor, care se ajustează la un anumit nivel
al preţului; • modul de confruntare a cererii cu oferta pentru realizarea unui schimb de produse,
servicii sau capitaluri; • locul concret (fizic) sau abstract (teoretic) unde se desfăşoară schimbul
între subiecţii economici; • o categorie economică a producţiei de mărfuri în care îşi găseşte
expresia totalitatea actelor de vânzare-cumpărare privite în unitate organică cu relaţiile pe care le
generează şi în conexiune cu timpul în care se desfăşoară.
49
Sintetizând, piaţa ca şi categorie a economiei de schimb reflectă
ansamblu coerent a relaţiilor de vânzare-cumpărare între agenţii economici,
caracterizate atât prin interdependenţă cât şi opoziţie, funcţie de interesele
fiecărui participant (producători de bunuri şi servicii, ofertanţii de factori de
producţie, cumpărători).
În timp problematica pieţei este abordată diferit ca: • schimb de activităţi; • schimb de
produse; • formă a circulaţiei mărfurilor. În condiţiile economiei moderne piaţa ocupă un loc
esenţial, stând la baza deciziilor agenţilor economici. În acest sens ea este tratată ca acea „mână
invizibilă” care printr-o serie de pârghii (cerere, ofertă, concurenţă, preţuri etc.) reglează
activitatea economică; acea „forţă impersonală” care acţionează dincolo de capacitatea de
intervenţie a participanţilor la diviziunea muncii şi schimbul de activităţi. Se consideră că situaţia
economică depinde în primul rând de ceea ce se petrece pe piaţă.
Piaţa, ca element important al mecanismului economic poate fi particularizată pe baza a
o serie de trăsături:
a) ca spaţiu geografico-economic în care se întâlnesc şi acţionează agenţii economici
interesaţi;
b) relaţia dintre agenţii economici (subiecţi) are la bază interesul concret legat de un
anume obiect (bun economic material sau nematerial);
c) în cadrul său are loc manifestarea directă a cererii şi ofertei de bunuri economice;
d) spaţiul manifestării raporturilor economice dintre agenţii participanţi (relaţiile
economice de piaţă);
e) îndeplineşte rolul de principal element de reglare a vieţii economice şi sociale;
f) caracterul său impersonal în raport cu acţiunile concrete ale agenţilor economici
participanţi în sensul că,în condiţii normale niciunul dintre acestea nu poate stabili condiţiile în
care ceilalţi au acces la bunurile ce constituie obiectivul pieţei.
Rolul pieţei este oglindit de o serie de aspecte, ea fiind aceea care:
• recunoaşte sau nu caracterul social al activităţilor agenţilor economici;
• funcţionarea normală a ansamblului activităţilor economice; • asigură
armonizarea intereselor agenţilor economici; • sesizează anomaliile din cadrul
economiei şi societăţii, oferind soluţii de rezolvare a acestora; • generează şi
promovează concurenţa, competenţa şi calitatea sa.
Rolul şi importanţa pieţei în cadrul vieţii economico-sociale pot fi puse în
evidenţă de însăşi funcţiile ei:
a) asigură şi coordonează sub toate aspectele (cantitativ, calitativ şi
structural) legăturile dintre producţie (producători) şi consumul (compărători)
respectiv cerere şi ofertă stând la baza deciziilor tuturor agenţilor economici;
b) este elementul de bază al autoreglării economico-sociale prin prisma
proporţiilor dintre activităţile economico-sociale şi a pârghiilor specifice
utilizate (concurenţă, cerere, ofertă, preţ);
c) asigură formarea şi manifestarea echilibrului economic pe baza celor
mai importante proporţii (cerere-ofertă, preţ-condiţii şi factori ş.a.),
transformând interesele individuale ale agenţilor economici în acţiuni sociale
concrete (utile).
Realizarea concretă şi eficientă a acestor funcţii este determinată de o
serie de premise (condiţii):
a) deplina autonomie de decizie şi acţiune a agenţilor economici
(libertatea agenţilor economici), pe baza dominaţiei proprietăţii private;
50
b) transformarea efectivă a pieţei în element regulator al vieţii
economico-sociale;
c) corelarea micro şi macropoliticilor economico-sociale prin
intervenţia concretă şi eficientă a statului, prioritar pe baza pârghiilor
economice şi mai puţin administrative şi politice.
Analiza complexităţii pieţei impune sublinierea tipurilor (formele) pieţii
şi a segmentelor concrete de manifestare.
Tipurile pieţei rezultă din aspectele (unghiurile) din care este privită,
respectiv:
A) În raport cu obiectul schimburilor deosebim: a) piaţa bunurilor
economice în calitate de satisfactori şi b) piaţa bunurilor economice în calitate
de prodfactori; fiecare dintre acestea putându-se detalia pe categorii şi
destinaţii de bunuri economice;
B) Funcţie de aspectul geografic al desfăşurării relaţiilor de schimb
avem a) piaţa locală; b) piaţa zonală (regională); c) piaţa naţională; d) piaţa
internaţională; e) piaţa mondială;
C) După provenienţa bunurilor economice destinate schimbului putem
sublinia: a) piaţa bunurilor agricole; b) piaţa bunurilor industriale; c) piaţa
bunurilor non industriale şi agricole;
D) Funcţie de forma obiectelor supuse schimbului, avem: a) piaţa
omogenă (bunuri de acelaşi fel, natură) şi b) piaţa eterogenă (bunuri economice
diferite);
E) Dacă avem în vedere timpul derulării tranzacţiilor şi schimburilor
deosebim: a) piaţa la vedere şi b) piaţa la termen;
F) În raport cu starea obiectului schimbului, deosebim: a) piaţa reală
(a bunurilor economice concrete, prezente)şi b) piaţa fictivă (bani, titluri de
valoare, de proprietate);
G) Funcţie de puterea de influenţă (forţă, condiţionare) a agenţilor
economici participanţi deosebim: a) piaţa vânzătorului; b) piaţa
cumpărătorului;
H) În raport cu formele concurenţei avem: a) piaţa perfectă
(întâmplător, sporadic); b) piaţa imperfectă (reală, concretă).
Se impune sublinierea interdependenţei şi caracterului dinamic şi spaţial al tipurilor de
piaţă; ele se determină reciproc şi aflându-se sub imperiul dezvoltării economico-sociale care îşi
pune amprenta asupra aspectelor cantitative, structurale şi calitative ale pieţei.
Condiţiile legate de diversitatea obiectului şi subiecţilor pieţii, formele de
concurenţă şi confruntare a cererii cu oferta, raporturile de forţă existente fac ca
piaţa să se delimiteze printr-o serie de segmente: • piaţa bunurilor economice;
• a resurselor naturale; • a forţei de muncă; • a informaţiei; • monetară;
• financiară; • valutară.
51
2.1. Piaţa bunurilor economice
Acest segment important al pieţei cuprinde ansamblul bunurilor create
atât în calitate de prodfactori cât şi satisfactori (de natură materială şi
nematerială) aşa cum rezultă din schema următoare:
Piaţa bunurilor economice
Piaţa bunurilor materiale Piaţa serviciilor
Piaţa prodfactorilor Piaţa satisfactorilor Piaţa serviciilor Piaţa serviciilor

de producţie de consum
Piaţa Piaţa Piaţa Piaţa

produ- produ- produ- produ- Piaţa Piaţa Piaţa Piaţa
sului A sului B sului A sului B servi- servi- servi- servi-
ciului A ciului B ciului A ciului B
Piaţa bunurilor de producţie (prodfactori) se particularizează prin:

• numărul redus al participanţilor, dar care au putere mare de cumpărare;
• concentrarea geografică (zonală, regională, naţională) a producătorilor;
• caracterul derivat al cererii de prodfactori ( în raport cu satisfactorii);
• elasticitatea mai redusă sub influenţa preţurilor; • caracterul profesionist al
cumpărătorilor şi implicit tehnicile specifice de cumpărare.
Această piaţă conferă spaţiul şi modalităţile concrete de confruntare a intereselor
ofertanţilor şi solicitanţilor de factori de producţie (cumpărători, intermediari, consumatori); la
baza deciziilor lor stau interesele urmărite ( vezi efectele legii randamentelor descrescânde şi a
legii randamentelor neproporţionale). Interesele ambilor combatanţi se referă atât la preţ cât şi la
cantitate, ambele fiind concretizate în cerere şi ofertă, spaţiu şi timp.
Cererea de factori de producţie este în raport cu cea de satisfactori, derivată, este
sensibil influenţată de: • cererea de bunuri economice; • eficienţa folosirii factorilor; • preţul
factorilor substituibili; • posibilităţile de combinare şi eficienţa factorilor utilizaţi etc.
Oferta de factori de producţie (vezi resursele naturale) este de obicei redusă (deşi
aceasta nu trebuie absolutizată în general pentru toate categoriile de resurse şi în timp).
Piaţa satisfactorilor se caracterizează prin aceea că: • este piaţă primară
(în raport cu orice solicitare); • mobilitatea (elasticitatea) sa ridicată (cantitativ,
calitativ şi structural) sub impulsul trebuinţelor; • caracterul eterogen şi
diversificat al solicitanţilor etc.
2.2. Piaţa muncii (forţei de muncă)

În cadrul sistemului factorilor de producţie, factorul uman ocupă un loc
central, lucru reflectat şi de importanţa pieţei forţei de muncă în cadrul
sistemului pieţei şi se impune prin funcţiile sale: • omul este creatorul tuturor
bunurilor economice; • el pune în mişcare toţi ceilalţi factori; • este beneficiarul
52
direct şi indirect al tuturor rezultatelor. Se impune astfel ca având o deosebită
importanţă, analiza pieţei forţei de muncă sub toate aspectele ei.
Dacă forţa de muncă, reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi
intelectuale de care dispune omul, atunci munca reflectă activitatea concretă a
individului de transformare a realităţii în raport cu nevoile sociale.
În acest context putem vorbi de piaţa forţei de muncă (muncii) ca
modalitate (spaţiu, condiţii,relaţii) de confruntare a cererii cu oferta de forţă de
muncă şi de stabilire a raporturilor necesare şi corespunzătoare dintre
purtătorii ofertei şi cererii de forţă de muncă.
Ea trebuie tratată şi analizată în raport cu rolul şi funcţiile forţei de muncă
în cadrul oricărei activităţi economice; acest lucru impunând sublinierea faptului
că deşi forţa de muncă, ca factor de producţie are caracter esenţial, totuşi, în
raport cu nevoia socială în ansamblu, ea are caracter derivat, fiind dependentă de
aceasta, în momente şi condiţii concrete (vezi confruntarea cererii cu oferta de
forţă de muncă). Acest lucru apare mai evident în condiţiile raportării la factorii
spaţiu şi timp.
În raport cu alte pieţe, piaţa forţei de muncă prezintă o serie de trăsături:
• este reglementată la cel mai înalt nivel datorită influenţelor factorilor ce o
determină; • rigiditatea dar şi sensibilitatea ei sunt influenţa condiţiilor şi
factorilor; • caracterul său organizat şi reglementat, mai evident în raport cu
alte pieţe; • preponderenţa pârghiilor de echitate şi de echilibru social în
funcţionarea sa; • reflectarea cea mai concretă a relaţiilor dintre dezvoltarea
economică şi ocuparea forţei de muncă; • dinamica segmentării ei sub impulsul
nevoi sociale; • negocierile dinamice dintre cererea şi oferta de forţă de muncă
ş.a.
Raportarea pieţei forţei de muncă la condiţiile actuale impune sublinierea corelaţiei
dintre cererea de forţă de muncă şi nevoile capitalului,lucru ce impune abordarea cantitativă, dar
mai cu seamă structurală şi calitativă, în raport cu acesta.
În acest context putem sublinia ca şi categorii ale pieţii forţei de muncă: • piaţa
principală (niveluri ridicate de siguranţă, stabilitate şi salarizare a forţei de muncă); • piaţa
secundară (instabilitate mai accentuată; salarizare pe măsură); • piaţa microeconomică; • piaţa
macroeconomică;
Funcţia principală a pieţei forţei de muncă este dată de asigurarea, sub
toate aspectele, a corelaţiei dintre cererea şi oferta de forţă de muncă.
Cererea de forţă de muncă este dată de nevoia de forţă de muncă
salariată ce se manifestă la un moment sau într-o anume perioadă de timp, prin
numărul de locuri de muncă disponibile (oferta de locuri de muncă).
Cererea de forţă de muncă, fiind o mărime derivată depinde de o serie de
condiţii şi factori precum: a) nivelul şi evoluţia salariului; b) nivelul şi evoluţia
preţurilor de vânzare a produselor firmei; c) nivelul şi dinamica productivităţii
muncii; d) condiţiile generale ale activităţii economice.
În principal evoluţia cererii de forţă de muncă este influenţată de cea a
salariilor; între cele două mărimi existând o relaţie de inversă proporţionalitate,
aşa cum se poate observa din graficul următor:
53
La un cost mare al forţei de muncă (reflectat în preţul bunurilor
economice) cererea de forţă de muncă (din partea patronilor) este mică, urmând
ca pe măsura reducerii costului cu salariile, cererea să crească. Dacă preţul
bunurilor economice ale firmei creşte sporeşte şi interesul firmei pentru
angajarea de forţă de muncă.
Cererea de forţă de muncă (din partea întreprinzătorilor)are loc pe fondul
corelaţiei dintre cheltuielile suplimentare ocazionate şi veniturile suplimentare
obţinute, lucru exprimat de productivitatea marginală (fizică şi valorică) a
muncii: • productivitatea marginală fizică este dată de raportul dintre sporul
producţiei obţinute (∆Q) de pe urma creşterii numărului de salariaţi (∆L);
• productivitatea marginală valorică reflectă sporul de venit (∆V) rezultat din
vânzarea pe piaţă a producţiei suplimentare obţinute de pe urma angajării unei
unităţi adiţionale de muncă.
Elasticitatea cererii de forţă de muncă este dată de influenţa (în spaţiu şi
timp) a o serie de condiţii şi factori precum: • elasticitatea cererii pentru
produsul final; • posibilitatea înlocuirii forţei de muncă existente cu o alta;
• posibilităţile substituirii altor factori de producţie cu forţa de muncă; • nivelul
ridicat al costurilor cu munca.
Oferta de forţă de muncă se manifestă pin cererea de locuri de muncă
salariată şi este dată de sursele de muncă disponibile în societate la un moment
dat.
Nivelul şi evoluţia ofertei de forţă de muncă sunt influenţate de o serie de
factori şi condiţii: a) mărimea salariului; b) gradul utilităţii muncii; c) condiţiile
de existenţă socială a salariatului şi familiei; d) specificul muncii; e) durata
muncii; f) gradul de securitate a locului de muncă; g) sistemul de educaţie şi
formare a forţei de muncă; h) gradul de independenţă şi autonomie economică.
Curba ofertei de forţă de muncă reflectă ansamblul deciziilor alternative
privitoare la cantitatea de forţă de muncă dispusă a se angaja în funcţie, în primul
rând de salariul dorit; aceasta putând fi redată grafic astfel:
54
Oferta de forţă de muncă trebuie privită atât sub aspect cantitativ (interesul omului de a
compara investiţiile făcute în el cu veniturile obţinute) cât şi calitativ (dorinţa individului de a
investi în el – capitalul uman pentru a dobândi calităţi care să-l facă mai solicitat în societate).
La sublinierea ofertei de muncă se impune a fi luate în considerare şi aspectele legate de
efectul de venit şi respectiv de substituire (vezi la problema salariului).
În general oferta de muncă are un caracter relativ rigid dat de o serie de factori:
• economici; • teritoriali; • demografici; • profesionali şi • ocupaţionali care privesc absenţa
posibilităţilor sau a dorinţei lucrătorului (familiei) de a lucra în alt teritoriu şi ocupaţie sau loc de
muncă; de cele mai multe ori decizia privind oferta de forţă de muncă aparţinând familiei având
ca fundal nivelul şi dinamica venitului (salariului).
Analiza corelată a cererii cu oferta de forţă de muncă dă posibilitatea
sesizării a trei stări posibile pe piaţa forţei de muncă: a) situaţia în care
cererea de forţă de muncă este egală cu oferta ,când avem de-a face cu
echilibrul forţei de muncă; b) cazul în care cererea de forţă de muncă depăşeşte
oferta, situaţie în care pe ansamblu, domenii, ramuri, activităţi se manifestă lipsă
(deficit) de forţă de muncă şi care se poate atenua printr-o serie de măsuri
(redistribuiri ale forţei de muncă; introducerea progresului tehnic şi tehnologic;
stimularea celor ocupaţi etc.); c) situaţia în care oferta de muncă, per total sau
parţial (pe domenii, ramuri, activităţi) este mai mare ca cererea, când practic se
manifestă şomajul.
Confruntarea şi armonizarea cererii cu oferta de forţă de muncă se
realizează practic prin mecanismul pieţei forţei de muncă care constă în
ansamblul de legături între cei interesaţi (salariaţi, patronate, sindicate), fiecare
dintre acestea îndeplinind funcţii specifice; acest mecanism realizând funcţii
proprii în raport cu celelalte mecanisme sociale (economic, ecologic, ştiinţifico-
tehnic, social cultural etc.).
Instrumentul principal al acestui mecanism este contractul de muncă ca reflectare a
drepturilor şi obligaţiilor părţilor autonome; a modalităţilor concrete de realizare practică a
acestora.
Acest mecanism implică, în mod prioritar realizarea practică a relaţiilor dintre cererea şi
oferta de muncă pe de o parte, şi dinamica salariului, pe de altă parte.
55
Piaţa muncii funcţionând practic în corelaţie cu celelalte pieţe specifice, mecanismul său
arată că cererea de forţă de muncă depinde, în primul rând de oferta de bunuri economice create
şi oferite consumatorilor prin intermediul patronatelor ca utilizator al muncii.
În condiţiile actuale funcţionarea pieţei forţă de muncă are loc pe fondul atomicizării
accentuate a ei atât pe plan naţional cât şi internaţional, îmbinându-se cât mai multe interferenţe
interne ale ei cu cele ale regionalizării, globalizării, migraţiei internaţionale ale forţei de muncă
etc.
În ceea ce priveşte România, formarea şi evoluţia pieţei forţei de muncă
trebuie să ţină cont de caracterul procesual al acesteia, în cadrul sau realizându-
se restructurării, perfecţionării profesionale, schimbării profunde în domeniul
înzestrării tehnice ş.a., în raport cu obiectivele strategice ale reformei economice.
Profunzimea, sfera de cuprindere, ritmul, costurile acestor prefaceri sunt
specifice stadiilor concrete ale procesului şi permit realizarea obiectivelor unei
pieţi a muncii moderne şi eficiente.
Starea pieţei forţei de muncă se reflectă printr-o serie de realităţi: • evoluţia divergentă
a resurselor de forţă de muncă (acestea sunt în general relativ constante, cu o uşoară tendinţă de
creştere temporară, ca pondere în populaţia totală) în timp ce populaţia ocupată a înregistrat o
reducere considerabilă; • raportul dintre populaţia ocupată-salariaţi şi pensionari influenţează
sensibil echilibrul pieţii muncii; • restructurarea ocupării forţei de muncă are loc concomitent cu
manifestarea unor disfuncţionalităţi (recesiune, şomaj).
Cunoaşterea realităţii noastre permite formularea unor soluţii eficiente privind
gestionarea mai bună a pieţei forţei de muncă, soluţii constând în : • formarea în timp a unei
pieţe a muncii specifică economiei de piaţă moderne, funcţionale având la bază noi legi,
principii, norme, structuri şi reglementări juridice; • rezolvarea treptată a disfuncţionalităţilor din
cadrul mecanismului pieţei forţei de muncă (legate de politica salarială, negocieri, rolul
sindicatelor, raportul dintre salarii şi rezultate,condiţiile de încadrare în muncă ş.a.); • crearea de
noi locuri de muncă; • creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă pe fondul modificărilor
structurale din economie şi societate, precum şi cele din cadrul resurselor de forţă de muncă;
• adoptarea sistemului de pregătire şi instruire a forţei de muncă la condiţiile impuse de piaţa
forţei de muncă, având în vedere perspectiva evoluţiei societăţii româneşti, a încadrării ei în
condiţiile impuse de economia europeană şi mondială.
2.3. Piaţa resurselor naturale
Caracterul limitat al resurselor naturale face ca această piaţă să aibă o

importanţă deosebită deşi, în raport cu piaţa bunurilor economice ea are un
caracter derivat.
Analiza sa sub aspectele cantitativ, calitativ şi structural ne arată evoluţia
sa contradictorie, atât sub aspectul cererii cât şi ofertei de resurse naturale.
Pe măsura dezvoltării economice presiunea exercitată de nevoia de resurse este dată, pe
de o parte de noile tehnici şi tehnologii de descoperire, exploatare şi utilizare a resurselor
naturale, iar pe de altă parte de costul acestor tehnici şi tehnologii,precum şi a mediilor tot mai
dificile de exploatare care presează asupra preţului resurselor naturale.
Analiza evoluţiei pieţei resurselor naturale impune luarea în considerare a
unor segmente mai reprezentative ale acesteia, respectiv: • piaţa resurselor
minerale; • piaţa resurselor energetice (reprezentând resurse perisabile) • precum
şi a celei mai expresive resurse nereproductibile - pământul.
În ceea ce privesc resursele naturale (metalifere şi nemetalifere) cu toate că noile
tehnici, tehnologii duc la descompunerea de noi resurse, preţul acestora este în creştere atât
56
datorită cererii (în creştere) cât şi a ofertei (costurile tot mai mari legate de prospectare,
descoperire şi exploatare, dar şi a unor condiţii sociale, politice şi militare).
Evoluţia pieţei resurselor energetice este determinată de faptul că acestea în general nu
sunt recuperabile precum şi de efectele crizei energetice mondiale care reclamă eforturi concrete
şi concentrate a ţărilor lumii. Evoluţia cererii şi ofertei de resurse energetice determină şi
deplasării ale consumului înspre categoria de resurse energetice dense nefosile (uraniu,
hidrogen), a unor resurse intermediare (în special hidroenergia) precum şi a energiilor difuze (în
mod deosebit vântul).
Pământul ca resursă regenerabilă analizată sub aspectele multiplelor sale destinaţii ne
arată că totuşi prezintă o serie de limite (suprafaţă, fertilitate, condiţii climaterice) care îşi pun
amprenta asupra cererii , ofertei şi implicit a preţului.
Evaluarea economică a pământului trebuie să ţină cont de: • contribuţia sa la procesul
creşterii economice; • costurile legate de folosirea lui cât mai raţională şi eficientă; • stabilirea
oportunităţii unor lucrării hidro şi agro-pedo ameliorative; • accentuarea caracterului restrictiv
(mai cu seamă sub aspectul suprafeţei); • creşterea populaţiei şi a nevoilor acestea ş.a.
2.4. Piaţa informaţiei
Rolul şi importanţa informaţiei nu pot să nu-şi pună amprenta asupra

stării şi evoluţiei pieţei informaţiei.
Piaţa informaţiei reflectă spaţiul economic al tranzacţiilor care au ca
obiect bunurile informaţionale (materiale şi nemateriale) alături de cadrul legal,
principiile şi normele privind negocierea şi tranzacţionarea acestora: a) în sens
larg ea se referă la bunurile informaţionale în general (incluzând serviciile de
telecomunicaţii, mijloacele mass-media, activităţile de transfer de informaţie
etc.); b) în sens restrâns această piaţă se referă la vânzarea şi cumpărarea de
bunuri economice legate direct de tehnologia informatică şi rezultatele aplicării
acestora (programe de calculator, proiecte informatice, servicii informatice etc.).
Bunurile informaţionale sunt produsele create în format electronic sau cele care pot fi
transpuse în acest format. În general, în raport cu mediul lor de utilizare ele pot fi: a)
conţinuturile internaţionale (• cărţii; filme; • documente; • ziare şi reviste; • baze de date; • cărţi
electronice; • emisiune de radio şi televiziune; • pagini de internet etc.); b) programe informatice
care sunt exploatate pe calculatoare (tratarea informaţiei prin diverse operaţii).
Bunurile informaţionale prezintă o serie de caracteristici: • costurile înalte de producere
a originalului în raport cu reproducerea acestora; • posibilitatea reproducţiei şi desemnării ei prin
tehnici simple şi accesibile; • caracterul ex – ante, non-transparent al conţinutului, utilităţii şi
calităţii acestora pentru beneficiari.
Apariţia şi amplificarea pieţei informaţiei sunt influenţate de o serie de
factori: • nevoile rapide şi tot mai mari de informare (a individului şi
colectivităţii); • nevoia schimbului de informaţii; • paritatea şi oportunitatea
agenţilor economici; • costul tot mai redus al tehnicii informaţionale şi a
rezultatelor ei; • progresele înregistrate în domeniile prelucrării şi transmiterii
informaţiei ş.a.
În raport cu alte segmente ale pieţei, piaţa informaţiei prezintă o serie de
trăsături, respectiv: • caracterul global (general) al fluxurilor de schimb de
informaţii; • accesibilitatea largă la serviciile informatice (atât sub aspectul
costului cât şi a posibilităţilor de utilizare); • posibilitatea serviciilor ”la cheie”;
• orientarea produselor informatice spre utilizator în condiţiile unei educaţii
57
informatice corespunzătoare ; • gradul înalt de segmentare al ei atât sub
aspectul cererii cât şi a ofertei, informaţia adaptându-se ca volum ,calitate şi
structura cererii.
În ceea ce priveşte cererea de bunuri informaţionale acesta se referă nu numai la
bunul informaţional propriu-zis ci şi l-a drepturile de care cumpărătorul doreşte să beneficieze în
raport cu aceasta (utilizare locală, în reţea de distribuire către terţi ş.a.).
Durabilitatea şi originalitatea informaţiei face ca cererea unui utilizator pentru un anume
bun informaţional să se manifeste o singură dată, oricât de intensă ar fi utilizarea acesteia.
Venitul furnizorului informaţiei nu se corelează pozitiv cu intensitatea utilizării; noi cereri pot
preveni doar din partea celor ce nu deţin bunuri. Saturarea unui segment de piaţă are loc atunci
când orice client interesat deţine un exemplar al bunului informaţional respectiv.
Utilitatea unui anumit bun informaţional se manifestă în mod diferit la cei cel folosesc,
lucru care face ca şi valoarea de piaţă să difere de la caz la caz.
Oferta de bunuri informaţionale se prezintă sub aspectul a trei caracteristici univoc
asociate fiecărui bun: a) caracteristici de identificare, specificate public de către
producător/distribuitor, care dau potenţialilor cumpărători referinţe despre respectivul bun (mai
ales privitoare la utilitate şi valoare); b) caracteristici sesizabile prin experienţa utilizării
efective; ofertanţii în vederea cointeresării solicitanţilor apelând la o serie de soluţii cum ar fi:
• utilizarea parţială sau selectivă prin oferirea sau prezentarea gratuită de extrase (părţi)din bunul
informaţional (rezumate de cărţi, segmente din film; exemplare-mostră etc.); • acces temporar pe
o perioadă de încercare la surse de conţinuturi informaţionale (abonamente de probă la ziare,
reviste, servicii de informare etc.); • distribuirea de versiuni demonstrative gratuite de programe
informatice având ca rol familiarizarea potenţialilor beneficiari şi atât şi influenţa cererii;
c) referinţele date de terţi mai ales în cazul bunurilor informaţionale de calitate înaltă (• precizia
cărţilor şi articolelor ştiinţifice; •citate; • liste bibliografice).
Deoarece utilizarea frecventă a unui bun informaţional nu asigură cumpărării repetate
pentru a-şi realiza obiectivele legate de profit producătorii/furnizorii apelează la diverse soluţii
precum: • diferenţierea drepturilor de utilizare ale cumpărătorilor; • închirierea controlată a
utilizării bunurilor; • tarifarea serviciilor funcţie de timpul de acces, volumul informaţiei
solicitate şi extrase etc.
2.5. Piaţa monetară
2.5.1. Moneda şi funcţiile ei
Dezvoltarea şi diversificarea schimbului a determinat desprinderea din

mulţimea bunurilor – marfă a uneia care datorită proprietăţilor sale (• valoare
mare într-un volum mic; •posibilitate de divizare fără a-şi pierde valoarea;
• uşurinţă în utilizare; • inalterabilitate etc.) să poată fi folosită în calitate de
echivalent general al valorii tuturor celorlalte mărfuri.
Avantajele folosirii banilor, (ale schimbului indirect) în comparaţie cu schimbul direct
(trocul) sunt esenţiale. Astfel, derularea schimbului are loc în absenţa unor piedici reprezentate
de dubla coincidenţă a nevoilor şi de indivizibilitate.
În cadrul schimbului indirect toate relaţiile de schimb sunt exprimate în bani; oamenii
pot compara valoarea de piaţă a oricui bun cu cea a altuia. În acest caz raporturile de schimb se
numesc preţuri, moneda servind ca numitor comun pentru toate aceste preţuri.
Deşi, în timp în legătură cu rolul şi importanţa monedei s-au formulat o
serie de concepţii (• teoria clasică o analizează ca instrument general al
schimbului, echivalent general al valorii tuturor celorlalte mărfuri; • teoria
58
contemporană o abordează ca: o convenţie socială, ansamblul mijloacelor de
plată folosite pe piaţa bunurilor economice, instrument larg acceptat în schimbul
de mărfuri etc.) se poate aprecia că moneda reprezintă instrumentul instituţional
folosit ca mijloc general de schimb,de măsurare, conservare şi transmitere a
valorii de plată şi economisire pe plan intern şi internaţional.
Moneda este o categorie macroeconomică la care ansamblul agenţilor
economici se raportează ca la un bun social dat.
În sens strict moneda reprezintă ansamblul mijloacelor de plată acceptate
şi imediat utilizabile într-o anume comunitate, iar într-un sens mai larg moneda
este considerată ca activ lichid ale cărei forme se manifestă în raport cu
structurile social-economice, servind la evaluarea şi reglementarea schimburilor.
Legat de apariţia şi evoluţia monedei, deşi baza apariţiei ei o constituie
schimbul direct (trocul), etapele parcurse până în prezent sunt:
a) etapa banilor marfă în cadrul căreia relaţiile de schimb sunt
mijlocite de anumite bunuri cu valoare intrinsecă (sarea, tutunul, cerealele, vitele,
blănurile, metalul ş.a.);
b) etapa banilor monedă unde funcţia socială de echivalent general
revine, în exclusivitate metalelor preţioase (în mod special aurul datorită
proprietăţilor sale deosebite);
c) etapa banilor de hârtie care în raport cu natura lor economică pot fi:
• bilete de bancă (bancnote, bani de credit), aşa-zisa monedă – hârtie şi • bani de
hârtie propriu – zişi sau hârtia – monedă.
Biletele de bancă sunt semne ale valorii emise de băncile centrale, care în procesul
schimbului înlocuiesc moneda cu valoare deplină.
Banii de hârtie propriu – zişi, ca semne ale valorii în procesul schimbului înlocuiesc
banii cu valoare deplină, au curs forţat, nu sunt convertibili, emiţându-se, de regulă, de către stat
pentru diverse finanţări (cheltuieli neproductive, nemilitare etc.).
În condiţiile actuale dominantă este epoca banilor de cont, respectiv a
banilor electronici.
Prin însăşi atributele sale (acceptabilitate, convenabilitate, divizibilitate, durabilitate,
greutatea falsificării, stabilitate, uniformitate etc.) moneda face posibilă derularea diverselor
tranzacţii la momentul oportun şi locul cel mai bun în raport cu interesele părţilor.
Ca pârghie economică, prin intermediul monedei se evidenţiază diverse aspecte ale
activităţilor economice şi sociale precum: • atragerea şi utilizarea resurselor; • distribuirea
rezultatelor în cadrul societăţii; • controlul activităţii desfăşurate; • cuantificarea raţionalităţii şi
eficienţei activităţilor; • aspecte ale bogăţiei şi sărăciei ş.a.
Rolul şi importanţa social economică a monedei sunt evidenţiate de
funcţiile sale, respectiv: a) funcţia de măsurare (exprimare) a valorii prin
intermediul etalonului monetar, moneda asigurând cuantificarea valorii,
transmiterea şi economisirea (rezervă, păstrare) ei; b) funcţia de mijloc de
schimb, (M – B – M′) prin care moneda face ruptura schimbului direct (M - M′)
în două acte distincte: vânzare (M – B) şi cumpărare (B - M′) , acte ce pot diferi
în spaţiu şi timp; c) funcţia de mijloc de plată (achitarea bunurilor, taxelor,
impozitelor, veniturilor etc.).
În strânsă legătură cu funcţiile monedei se manifestă valoarea sau puterea sa de
cumpărare care este dată de starea economiei naţionale, reprezentând cantitatea de bunuri
economice ce poate fi achiziţionată cu o anumită sumă de bani sau cu o unitate monetară (pe
59
plan intern); pe plan extern ea reflectă preţul unei unităţi montare a unei ţări exprimat în
moneda altei ţări (cursul valutar).
Determinarea puterii de cumpărare a banilor (PCB) se face conform relaţiei: PCB = 1/P,
adică ea este invers proporţională cu nivelul preţurilor bunurilor (P).
2.5.2. Mecanismul pieţei monetare
Piaţa monetară cuprinde ansamblul relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor

cu ajutorul cărora sunt mobilizare disponibilităţile băneşti în domeniile
solicitate:
În sens restrâns ea reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta de
resurse băneşti.
În sens larg ea reflectă ansamblul schimburilor de mijloace de plată
acceptate în scopul reglării, pe termen scurt a deficitelor de trezorerie.
Sintetizând, în ansamblu piaţa monetară cuprinde ansamblul
tranzacţiilor cu monedă rezultate din confruntarea cererii cu oferta în funcţie de
preţul ei (dobânda, rata dobânzii).
Cererea de monedă are loc în calitatea acesteia de mijloc de schimb care ca toate
bunurile economice, se caracterizează printr-un volum existent, confundându-se cu cereri din
partea oamenilor de a-i deţine. Preţul banilor este dat de interacţiunea dintre cererea totală şi
volumul existent (oferta de bani).
În general cererea de bani se impune a fi analizată prin prisma mai multor aspecte: • ca
cerere monetară de bani de schimb, respectiv cantitatea de bani dorită pentru a fi cumpărată prin
intermediul bunurilor economice supuse vânzării, între cererea monetară de bani de schimb şi
preţul banilor existând o relaţie inversă; • ca cerere monetară de rezervă, ca şi cantitatea de bani
pe care oamenii doresc să o aibă ca bani cash, evoluţia stocului de bani lichizi (a cererii) fiind
determinată de cea a puterii de cumpărare a banilor şi a evoluţiei veniturilor.
Cererea de bani are la bază o serie de mobiluri respectiv: • mobilul tradiţional, ca
urmare a nesincronizării plăţilor şi încasărilor participanţilor la schimb; • mobilul prudenţei
determinat de incertitudinea acţiunilor oamenilor; • mobilul speculativ; • mobilul afacerilor;
• mobilul venitului.
Motivaţia esenţială a cererii de bani constă în disponibilitatea acestora de a putea fi
folosiţi pentru schimburi viitoare.
Oferta de bani este dată de masa monetară solicitată pentru a fi pusă în circulaţie,
aceasta fiind influenţată de o serie de factori: • politica financiară a guvernului; • volumul
emisiunilor monetare; • volumul depozitelor bancare; • viteza de rotaţie a banilor; • politica
băncilor cu privire la împrumuturi.
Obiectul pieţei monetare îl constituie masa monetară şi schimbul de
lichidităţi având ca scop compensarea excedentului cu deficitul de disponibilităţi
pe termen scurt şi astfel, realizarea echilibrului monetar.
Piaţa monetară se manifestă prin două componente: a) piaţa
interbancară rezervată băncilor cu excedente şi deficite de trezorerie; b) piaţa
titlurilor pe termen scurt unde băncile, întreprinderile şi statul pot emite şi/ sau
schimba titluri negociabile, ea fiind deschisă tuturor agenţilor economici pentru a
folosi noi forme de colectare a resurselor şi plasamente de trezorerie.
Piaţa monetară este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active pe
termen scurt precum: • depozite bancare la vedere şi la termen; • bilete la ordin;
• cambii; • cecuri; • certificate de depozit ş.a. Activele mobilizate pe piaţa
60
monetară sunt distribuite pentru credite destinate producţiei bunurilor economice
şi pentru unele nevoi temporare ale băncilor.
Operaţiunile specifice pieţei monetare sunt: • de finanţare (scontare)
adică acordarea de disponibilităţi solicitanţilor (bănci, alţi agenţi economici) şi
• de refinanţare (rescontare) constând în credite acordate de către banca centrală
altor categorii de bănci.
Funcţionarea eficientă a pieţei monetare presupune în mod necesar realizarea
echilibrului monetare şi promovarea unei politici monetare corespunzătoare.
Echilibrul monetar se manifestă atunci când la un anumit nivel al ratei
dobânzii cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută.
Politica monetară reprezintă ansamblul acţiunilor autorităţilor monetare
(Banca Centrală, Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor
financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt şi mediu.
Obiectivele politicii monetare constau în controlul masei monetare şi al nivelului ratei
dobânzii, urmărindu-se atât protecţia deponenţilor, cât şi realizarea scopurilor economice
fundamentale.
Pe plan intern aceste obiective se realizează prin reglarea cererii de monedă de schimb
şi de plată, urmărindu-se: • stabilitatea preţurilor; • ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă;
• expansiunea economică etc.
Pe plan extern prin politica monetară promovată se urmăreşte: • încurajarea fluxurilor
de capital (intrări, ieşiri) şi echilibrarea balanţei de plăţi; • găsirea de modalităţi de suportare a
presiunilor valutare (mai cu seamă în cazul mişcărilor capitalului speculativ).
În realizarea politicii monetare se folosesc o serie de instrumente precum: • scontarea;
• rescontarea; • tranzacţiile cu titluri pe piaţa deschisă; • stabilirea cotelor obligatorii de rezervă
etc.
2.6. Piaţa financiară
Sistemul financiar este format din ansamblul instituţiilor ce realizează intermedierea

financiară, acestea fiind de fapt intermediarii financiari. Sistemul financiar al unei ţări cuprinde:
• Banca centrală (ca element esenţial); • băncile comerciale (ca cele mai vizibile instituţii ale
sistemului); • alte instituţii (societăţile de asigurări, cooperativele de credit, fondurile de pensii,
băncile de economii, bursa de valori etc.).
Sistemul financiar constituie cadrul instituţional al pieţei financiare.
Piaţa financiară ca spaţiu economic de întâlnire a cererii cu oferta are
ca obiect asigurarea şi distribuirea resurselor conform politicilor de capital.
Ca şi componentă a pieţei moderne ea este strâns legată de susţinerea financiară a
programelor investiţionale şi consolidarea sistemului bancar. Ea se întrepătrunde în primul rând
cu piaţa monetară (a capitalurilor pe termen scurt), capitalurile putând trece uşor din una în alta.
Totuşi cele două pieţe nu se pot identifica; deosebirile dintre ele fiind legate de reglementările de
funcţionare, instrumentele folosite, operatorii specifici etc.
Trăsătura specifică a pieţei financiare constă în aceea că leagă prezentul de viitor,
permiţând celor ce economisesc să-şi transforme veniturile curente în cheltuieli viitoare, iar celor
ce împrumută să realizeze cheltuieli prezente pe seama veniturilor viitoare.
Piaţa financiară reprezintă cadrul tranzacţiilor instrumentelor financiare ea realizând
corespondenţa dintre cererea de fonduri şi ofertele de fonduri din cadrul economiei.
Într-un cadru mai larg piaţa financiară include şi piaţa monetară şi cea valutară, acestea
din urmă reprezentând forme particulare ale ei.
61
Principalele componente ale pieţei financiare sunt: • piaţa acţiunilor
(ca şi componentă esenţială, acţiunile neavând scadenţă); • piaţa ipotecară;
• piaţa obligaţiunilor emise de societăţile comerciale; • piaţa obligaţiunilor
emise de către administraţiile publice.
Piaţa financiară are o structură complexă dată de însăşi operaţiunile
efectuate în cadrul său pe cele două tipuri ale ei: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară are ca obiect difuzarea noilor emisiuni (titluri de valoare)
în vederea atragerii capitalului bănesc disponibil pentru finanţarea economiei.
Piaţa secundară asigură condiţiile necesare tranzacţionării titlurilor
deja emise, ea asigurând mobilizarea în bune condiţiuni a economiilor investite
în valori mobiliare.
Funcţionarea pieţei financiare se realizează practic cu ajutorul
instrumentelor financiare care asigură atragerea surplusurilor de fonduri ale
unor participanţi la tranzacţii şi utilizarea lor pentru finanţarea necesarului de
fonduri ale altor participanţi.
Instrumentele financiare caracterizate prin grade diferite de lichiditate, includ:
• mijloacele de plată sau banii propriu-zişi (numerarul şi depozitele asupra cărora se pot emite
cecuri); • substitutele mijloacelor de plată sau cvasibanii (depozitele de economii ale populaţiei;
depozitele la termen; certificatele de depozit; depozitele în valută ale rezidenţilor); • titlurile de
credit (efectele comerciale de tipul cambiei, biletului la ordin; titlurile de stat; obligaţiunile);
împrumuturile sau creditele propriu-zise (ca alte instrumente financiare neincluse în categoriile
anterioare); • participaţiile la capitalul social al societăţilor comerciale (sub forma titlurilor de
proprietate reprezentate prin acţiuni şi obligaţiuni); • aurul monetar (atât calitatea sa istorică de
mijloc de plată, cât şi ca element al rezervelor oficiale); • drepturile speciale de tragere (ca
mijloace de plată emise de F.M.I. pentru suplimentarea lichidităţii internaţionale şi folosite
pentru strângerea datoriilor între ţările membre, debitoare reducându-şi drepturile speciale de
tragere în favoarea ţărilor creditoare); • alte instrumente financiare (ipotecile; opţiunile;
contractele forward şi futures).
2.7. Piaţa valutară
Piaţa valutară, ca spaţiu de confruntare a cererii cu oferta, asigură

derularea tranzacţiilor monedelor aparţinătoare diverselor ţări.
Piaţa valutară funcţionează în strânsă legătură cu celelalte segmente ale pieţei, ea
manifestându-se ca expresie a amplificării şi diversificării schimburilor internaţionale. Astfel
stingerea datoriilor dintre ţări necesită vânzarea – cumpărarea sistematică de monede naţionale.
În ultima perioadă amplificarea pieţei valutare poate fi reliefată prin aspecte legate de:
• menţinerea rolului dolarului pe piaţa valutară internaţională; • sporirea rolului şi ponderii
valutei euro, dar şi a altor valute a unor ţări vest – europene; • accentuarea rolului yenului;
• accelerarea plăţilor internaţionale pe baza sistemelor informatice moderne; • liberalizarea
operaţiunilor valutare prin restrângerea controlului instituţional asupra lor; • integrarea pieţelor
valutare în cadrul pieţei mondiale; • tendinţa de devansare netă a volumului comerţului mondial
de cel al tranzacţiilor valutare etc.
Funcţionarea pieţei valutare are loc pe fondul confruntării cererii cu
oferta de valută.
Cererea de valută este determinată de către agenţii economici în raport cu: • extinderea
activităţii economice; • efectuarea de operaţiuni speculative; • protecţia în cazul unor situaţii
62
nefavorabile legate de raportul de schimb. De obicei cererea de valută este legată de operaţiunile
de import, prestările de activităţi, ieşirile de capital străin ş.a.
Oferta de valută se constituie pe baza depozitelor bancare constituite în general de la
exportatori, cei ce desfăşoară activităţi în spaţiul extern, intrările de capital străin etc.
Funcţionarea pieţei valutare are loc practic prin intermediul operaţiunilor
din cadrul său precum • tranzacţiile la vedere (tranzacţiile pe bani gata sau
spot); • tranzacţiile la termen.
Ambele operaţiuni se realizează printr-o serie de acţiuni specifice
precum: • operaţiunile de hedging valutar (acoperire a unui eventual risc valutar);
• speculaţia valutară (pe baza diferenţei dintre cursurile valutare); • arbitrajul
valutar; • operaţiunile de swap valutar (dublă operaţiune, într-un sens pe bani
gata, iar în celălalt la termen); • operaţiunile de switch valutar (transformarea
unei valute în vederea obţinerii cursului cel mai avantajos, dar numai prin
intermediul unei mărfi şi nu unei terţe valute).
Desfăşurarea operaţiunilor pe piaţa valutară se bazează pe stabilirea
cursurilor valutare pe baza raportului dintre moneda naţională şi cea străină (a
altei ţări) aceasta denumindu-se cotaţie valutară, şi care reflectă numărul de
unităţi monetare ale unei ţări ce revine la o unitate monetară a altei ţări.
În legătură cu cotaţia valutară putem sublinia diversele forme ale ei: • cotaţia de
referinţă (cu rol mai mult informativ); • cotaţia directă este folosită cel mai frecvent deoarece
permite exprimarea preţului monedei străine în moneda naţională (unitatea monetară străină
rămânând constantă); • cotaţia indirectă asigură determinarea cantităţii de monedă străină ce
poate fi tranzacţionată (cumpărată – vândută) pentru o unitate monetară naţională.
Cursurile valutare practicate sunt: • cursul oficial stabilit sub influenţa autorităţilor
monetare; • cursul de piaţă care are la bază cererea şi oferta de monedă străină; • cursul nominal
(al unei monede în alta); • curs real rezultat din corectarea cursului nominal corectat cu raportul
de schimb dintre preţul produselor naţionale şi a celor străine.
Nivelul şi evoluţia cursului de schimb cad sub incidenţa mai multor condiţii şi factori,
respectiv: • raportul dintre cererea şi oferta de monede; • nivelul şi dinamica dobânzilor; • situaţia
balanţei comerciale şi de plăţi; • influenţa creditului extern; • fluxurile investiţionale externe şi
eficienţa lor; • factorii politici, militari ş.a.
Derularea operaţiunilor valutare în raport cu scopurile urmărite necesită o
politică valutară adecvată.
Politica valutară reflectă ansamblul măsurilor întreprinse de puterile
publice în domeniul cursului de schimb, a mijloacelor, instrumentelor şi
pârghiilor folosite în vederea asigurării echilibrului extern şi a menţinerii
inflaţiei la limite rezonabile.
Obiectivele de bază ale politicii valutare constau în: • asigurarea
stabilităţii monedei naţionale şi întărirea puterii de cumpărare a acesteia;
• asigurarea echilibrului balanţei externe; • controlul inflaţiei etc.
Realizarea acestor obiective presupune folosirea unor mijloace adecvate precum:
• limitarea influenţei unor factori şi condiţii de presiune asupra cursurilor; • modificarea
parităţilor prin acţiuni de devalorizări şi revalorizări în raport cu situaţiile concrete; • intervenţiile
publice prin intermediul băncilor centrale în vederea asigurării echilibrului pieţei prin acţiuni de
vânzare – cumpărare de valute precum şi influenţarea ratei dobânzilor.
63
3. LEGILE ECONOMICE ŞI POLITICA ECONOMICĂ
Legile economice reflectă realitatea prin intermediul fenomenelor şi

proceselor economice.
Fenomenele economice oglindesc însuşirile, laturile, legăturile ce se
manifestă la suprafaţa evenimentelor economice (activităţilor economice),
putând fi cunoscute direct de către oameni.
Procesele economice reflectă transformările cantitative, structurale şi
calitative ce au loc în spaţiu şi timp în cadrul fenomenelor economice
(modificarea preţurilor, creşterea productivităţii muncii, modificarea cererii şi a
ofertei etc.).
Transformările înregistrate de fenomenele economice au la bază atât cauze interne cât şi
cauze externe, legate de interdependenţele dintre ele.
Între fenomenele şi respectiv procesele economice se manifestă o reacţie în lanţ, în
cadrul acesteia unele devenind cauză şi altele efect (şi invers), relaţie ce are la bază
interdependenţa lor (exemplul relaţiei biunivoce dintre preţ pe de o parte şi cerere şi ofertă pe de
altă parte).
Reflectarea pe planul cunoaşterii a fenomenelor şi proceselor economice
are loc prin intermediul: • noţiunilor economice; • categoriilor economice şi
• legilor economice.
Noţiunile economice reflectă caracteristicile comune ale fenomenelor şi
proceselor ce aparţin unei anume grupe sau clase.
Categoriile economice pun în evidenţă aspectele de ordin calitativ ale
aceloraşi fenomene şi procese.
Legile economice sintetizează legăturile şi caracteristicile profunde,
esenţiale, permanente, stabile, cauzale dintre şi din interiorul fenomenelor şi
proceselor economice. Astfel legile economice reflectă modalitatea structurării,
organizării, intercondiţionării şi funcţionării vieţii economice în ansamblul său
cât şi a diverselor sale componente.
Formularea legilor economice poate fi mai precisă sau mai puţin în raport cu gradul de
cunoaştere a realităţii pe care o reflectă. În acest sens ca şi în cazul ştiinţei economice putem
vorbi de legi obiective (reale) şi legi formulate de ştiinţă (ale ştiinţei). Legea ştiinţei are un
caracter aproximativ, perfectibil, surprinzând gradul de cunoaştere a realităţii obiective, precizia
reflectării acesteia crescând odată cu progresul cunoaşterii.
Conţinutul şi acţiunea legilor economice se deosebesc de cele ale naturii printr-o serie
de aspecte: • acţionează doar prin activitatea oamenilor care cunoscându-le şi punându-le în
valoare pot culege foloasele urmărite; • formularea lor porneşte de la comportamentul de
ansamblu şi nu individual al oamenilor în societate; • cu unele excepţii ele acţionează ca tendinţă;
• sunt compatibile cu iniţiativa şi acţiunea individuală şi de grup; • au un caracter concret istoric.
Deşi au un caracter obiectiv ele nu limitează acţiunea oamenilor, pe care dimpotrivă,
funcţie de gradul de cunoaştere o pot stimula mai mult sau mai puţin. În această situaţie
raportarea oamenilor la cerinţele legilor economice poate reprezenta condiţia activităţilor
raţionale şi eficiente sau dimpotrivă.
Acţiunea legilor economice trebuie raportată la condiţiile concrete de spaţiu şi timp în
raport cu cadrul juridic existent. În acest sens trebuiesc sesizate deosebirile dintre legile
economice obiective şi legile juridice, acestea din urmă consfinţind concretizarea cerinţelor
legilor economice la condiţiile concrete în vederea unei activităţi utile şi eficiente a agenţilor
economici.
64
Transpunerea în realitate a cerinţelor legilor economice are loc prin
intermediul politicii economice care cuprinde ansamblul mijloacelor,
instrumentelor, tehnicilor şi pârghiilor elaborate şi folosite în realizarea
scopurilor prestabilite. Ea poate avea un caracter mai mult sau mai puţin
ştiinţific şi util funcţie de măsura luării în considerare a cerinţelor legilor
economice obiective şi a condiţiilor concrete de spaţiu şi timp. Politica
economică elaborată şi aplicată stă la baza deciziilor şi acţiunilor agenţilor
economici la toate nivelele.
4. LEGEA CERERII ŞI OFERTEI
Analiza corelată a cererii şi ofertei se impune a fi abordată prin prisma expresiei „ele
sunt manifestări ale aceleiaşi realităţi, cele două mâini care se întind, una să dea cealaltă să
primească”.
În literatura economică problematica cererii şi oferte este abordată nuanţat, unii
analizându-le în mod independent (ca lege a cererii şi lege a ofertei) alţii, dimpotrivă în
interdependenţă. În tratarea noastră vă lăsăm să analizaţi problema.
Obiectivitatea cererii şi ofertei obligă a le analiza corelat, prin prisma
legii cererii şi ofertei care, în esenţă, reflectă raporturile dintre modificarea
preţurilor şi cea a cererii şi ofertei, ea exprimând în fapt relaţiile complexe
dintre cumpărători (consumatori) şi producători (vânzători).
Legea cererii şi ofertei arată faptul că în condiţii concurenţiale, când
ceilalţi factori rămân constanţi, modificarea preţului influenţează sensibil
mişcarea cererii şi ofertei. Dar relaţia preţ, pe de o parte şi cerere şi ofertă pe
de altă parte nu trebuie privită univoc, deoarece şi modificarea cererii şi ofertei
determină mişcarea preţului.
Nerespectarea cerinţelor acestei legi sancţionează acţiunile practice atât
ale producătorilor (în primul rând), cât şi ale cumpărătorilor.
Astfel, inadaptarea ofertei la cerere (cantitativ, calitativ şi structural)
poate conduce fie la nerealizarea (totală sau parţială) a rezultatelor
producătorului, fie la nerealizarea veniturilor consumatorilor, realităţi posibile ce
pot determina fenomene economice şi sociale de nedorit.
Înţelegerea acţiunii legii cererii şi ofertei impune analiza cererii, ofertei şi
a legăturilor obiective dintre ele.
4.1. Cererea
În modul cel mai general cererea este abordată ca o solicitare, dorinţă, rugăminte,
revendicare etc. Astfel se analizează cererea sub aspectele: • cantităţii bunurilor necesare
consumului şi producţiei; • relaţiilor statornicite privind manifestarea nevoilor sociale;
• cantitatea dorită de solicitant; • cerere absolută (prin prisma dorinţei totale) şi cerere efectivă (a
celor dispuşi să plătească); • diferenţierea dintre cerere şi cantitatea cerută (în raport cu volumul
şi preţul); • raportului dintre obiect (marfă) şi subiect (cumpărător, consumator).
65
Sintetizând, cererea reprezintă cantitatea de bunuri solicitată de către
agenţii economici interesaţi la un moment dat şi la un anume preţ, în mod direct
sau sub influenţa mediului.
Analiza în spaţiu şi timp a cererii impune sublinierea aspectelor legate de:
formele manifestării ei, factorii ce o influenţează, principii (legităţi) şi
elasticitatea sa.
Sub aspectul formelor manifestării cererii deosebim: • cererea pentru un anume bun
economic; • pentru o anumită firmă; • individuală; • comună (de grup); • totală (ca sumă a
cererilor individuale la un anumit preţ).
Factorii ce influenţează cererea sunt legaţi de dorinţa, dar şi de posibilităţile
solicitanţilor, ei fiind în general legaţi de: • importanţa şi satisfacţia pentru solicitant; • urgenţa
bunului; • posibilităţile de achiziţionare; • raportul cerere ofertă etc.
În mod sintetic cererea depinde de: • nevoi (urgenţa lor); • veniturile disponibile;
• preţuri. Evoluţia cererii în raport cu preţul poate fi reprezentată grafic astfel:
Preţ
P
C
P1
P2
P3
P4
P5
C`
P6
C1 C2 C3 C4 C5 C6 Cerere Q
Manifestarea cererii a determinat desprinderea unor concluzii (principii, legităţi)

respectiv: a) Legea lui Engel (pe măsura creşterii venitului sporesc cheltuielile pentru educaţie,
transport, petrecerea timpului liber ş.a. şi se reduc cele destinate alimentelor, îmbrăcămintei,
locuinţei); b) Legea lui Colin Clark (pe măsura sporirii veniturilor cresc cheltuielile destinate
nevoilor terţiare); c) alte concluzii (anticipaţiile cumpărătorilor asupra preţurilor şi veniturilor,
consumul ostentativ, consumul de imitaţie, ireversibilitatea consumului etc.).
Sub influenţa factorilor şi condiţiilor ce influenţează cererea, aceasta se modifică în
timp, devenind elastică.
Elasticitatea cererii reprezintă reacţia sa (în sensul creşterii, stagnării sau
descreşterii) sub influenţa condiţiilor şi factorilor ce o determină, respectiv:
• modificarea preţurilor; • creşterea sau scăderea veniturilor; • preferinţele
cumpărătorilor; • urgenţa nevoilor de consum; • modificarea preţului altor
bunuri economice; • evoluţia numărului solicitanţilor; • previziunile privind
preţurile bunurilor economice ş.a.
Elasticitatea cererii determinată de diverşi factori poate fi reprezentată astfel:
a) sub influenţa preţului (Kec/p):
C P C P0
K ec / p   :  
C 0 P0 P C 0
66
unde:
C0, P0 – oferta, respectiv preţul iniţial (de bază);
∆P = P1 - P0, ∆C = C1 - C0 – modificarea în timp a preţului, respectiv a cererii.
b) sub influenţa venitului (Kec/v):

C V C V0
K ec / v  :  
C0 V0 V C0
unde:
V0 – venitul iniţial;
∆V = V1 – V0 – modificarea în timp a venitului.
c) coeficientul de elasticitate indirectă în cazul produselor substituibile (A cu B):

C A PB C A PB 0
K ec / A, B  :  
C A0 PB 0 PB C A0
Raportată la nivelul coeficientului de elasticitate cererea poate fi: • elastică (Kec > 1);
• inelastică (Kec < 1); • de elasticitate unitară ( Kec = 1); • perfect elastică (Kec → ∞); • perfect
inelastică (Kec = 0).
4.2. Oferta
Concepţiile privitoare la ofertă sunt la fel de nuanţate: • cantitatea de mărfuri adusă pe

piaţă; • cantitatea de bunuri disponibile; • cantitatea dintr-un bun pusă în vânzare pe piaţă; •
o relaţie între preţ şi cantitatea de marfă oferită; • cantitatea totală de bunuri economice destinată
schimbului ş.a.
Obiectul ofertei îl constituie diversitatea bunurilor (• de producţie; • de capital; • de
investiţii; • de informaţii; • de bani etc.)
Subiectul ofertei este reprezentat prin agenţii economici (producători, vânzători).
Concluzionând, oferta reprezintă cantitatea de bunuri economice ce
poate fi vândută pe piaţă la un anume moment şi preţ, respectiv: • cantitatea
maximă dintr-un anume bun pe care agenţii economici o acceptă pentru
vânzare; • preţul minim acceptat de vânzători pentru cantitatea unui anume bun.
Ca şi în cazul cererii şi oferta va fi analizată sub aspectele: • formelor;
factorilor; • elasticităţii; • modului de manifestare.
Sub aspectul formelor de manifestare oferta poate fi: • ofertă individuală; • oferta unei
firme; • ofertă totală; • oferta de bunuri individualizate (independente); • oferta de bunuri
complementare; • oferta mixtă ş.a.
Factorii ce determină oferta la un moment dat sunt: • disponibilitatea factorilor de
producţie (abundenţă, raritate); • eficienţa folosirii acestora. Influenţa factorilor şi condiţiilor
specifice determină elasticitatea ofertei, adică manifestarea în spaţiu şi timp a ei în raport
deosebit cu: • costul de producţie realizat; • evoluţia preţului de vânzare; • numărul de ofertanţi;
• taxele şi subsidiile; • evenimentele social – politice etc.
Sub influenţa factorilor şi condiţiilor ce o influenţează oferta la rându-i devine elastică,
aşa cum se poate observa din reprezentările grafice următoare în care prezentăm evoluţia ofertei
în raport cu preţul, dar şi în raport cu costul de producţie:
67
Influenţa factorilor şi condiţiilor concrete determină elasticitatea ofertei (dilatarea,
concentrarea sau stabilitatea), lucru ce poate fi cuantificat prin intermediul coeficienţilor de
elasticitate a ofertei:
a) sub influenţa preţului (Keo/p):
O P O P0
K eo / p  :  
O 0 P0 P O 0
unde:
O0, P0 – oferta, respectiv preţul iniţial (de bază);
ΔP = P1 – P0; ΔO = O1 – O0 – modificarea în timp a preţului, respectiv a ofertei.
b) sub influenţa costului de producţie (Keo/cp):
O Cp O Cp 0
K eo / Cp   :  
O 0 Cp Cp O 0
unde:
Cp0 – costul de producţie iniţial;
ΔCp = Cp1 – Cp0 – modificarea în timp a costului de producţie;
68
4.3. Cererea şi oferta
Analiza corelată a cererii şi ofertei poate fi realizată pe baza următoarei
reprezentări grafice:
Concluziile desprinse se referă la: • situaţia transparenţei pieţei

corespunzătoare punctului de echilibru (E), preţului de echilibru (Pe) şi cantităţii
de echilibru (Qe) când C = O; • situaţia în care preţul de pe piaţă (P′) este peste
cel de echilibru, când vor cumpăra cei dispuşi (putere de cumpărare,
comportament), situaţie stimulativă pentru ofertanţi; • cazul în care preţul de pe
piaţă (P″) este mai mic ca şi cel de echilibru, când asistăm la exces de cerere, dar
şi diminuarea ofertei.
În condiţiile preţului de pe piaţă asistăm la exces de ofertă deoarece
producătorii (vânzătorii) vor fi stimulaţi, dar cumpărătorii vor fi temperaţi,
cererea lor reală (concretă) determinând ridicarea treptată a preţului. Invers, în
situaţia unui preţ de piaţă redus, cererea va spori, dar oferta va scădea, aceasta
din urmă determinând acceptarea creşterii treptate a preţului. Aceste creşteri şi
respectiv reduceri ale preţului sub influenţa creşterii şi scăderii cererii şi ofertei,
vor determina formarea unui nou echilibru (preţ de echilibru, cantităţi de
echilibru) corespunzător noilor condiţii din realitate (E′, E″).
Analiza cererii şi ofertei trebuie efectuată în raport cu cadrul instituţional şi social în
care ele se manifestă, cu factorii şi condiţiile ce le influenţează evoluţia (• sociale; • economice;
• psihologice; • tradiţionale; • de spaţiu şi timp ş.a.). Tocmai în raport cu acestea se impune
cunoaşterea şi influenţarea pieţei de către agenţii economici interesaţi, lucru ce necesită prezenţa
şi acţiunea compartimentelor şi studiilor de marketing (mai cu seamă la firmele puternice).
5. CONCURENŢA. LEGEA CONCURENŢEI
5.1. Concurenţa: concept, funcţii
Rolul şi importanţa concurenţei în cadrul mecanismului economiei de piaţă a determinat

formularea unei diversităţi de concepţii în legătură cu ea: • fiziocraţii: concurenţa este mijlocul ce
asigură, pe de o parte vânzătorului un preţ care să încurajeze continuarea producţiei şi, pe de altă
69
parte, cumpărătorului cea mai bună marfă şi la un preţ mai scăzut; economiştii clasici definesc
în general concurenţa ca fiind principiul ce reglează în mare măsură afacerile, tranzacţiile cu
caracter economic; • o stare, o situaţie a pieţei caracterizată prin egalitatea aproximativă a
şanselor pentru toţi; • ca o situaţie de referinţă în cadrul căreia are loc o confruntare liberă,
completă şi veridică între toţi agenţii economici, exponenţi ai cererii şi ofertei de bunuri
economice; • ca un sistem economic în care fiecare are libertatea de a produce şi de a vinde ceea
ce îi convine în condiţiile pe care le consideră oportune; • antagonismul dintre întreprinzători şi
„o necesitate vitală a creşterii”; • procedură de descoperire a acelor factori economici care altfel
ar rămâne necunoscuţi sau cel puţin nefolosiţi; • liberalismul economic: concurenţa nu se reduce
doar la demersul de prospectare şi descoperire, ci este un fenomen mult mai complex, fiind de
fapt şi în acelaşi timp o metodă şi procedeu de prospectare şi descoperire de informaţii din
diverse domenii şi de orientare a lor, un mod eficient de orientare a unor resurse necunoscute
pentru scopuri necunoscute, o valoare cu un loc bine definit pe scara valorilor sociale care oferă
subiecţilor economici rezultate imprevizibile, un proces economic cu consecinţe benefice asupra
unei părţi însemnate a agenţilor economici, un fenomen economic care prin urmările sale creează
unor agenţi economici dezamăgire şi dezordine şi nu de puţine ori neîndeplinirea aşteptărilor; •
calea de realizare a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică: „o forţă motrice” şi „o
forţă de limitare” care acţionează în sânul economiei, un amestec de „luptă şi concurs”, de
„conflict şi cooperare” comportamentul agenţilor economici constituind într-un anumit sens şi în
proporţii diferite o combinaţie de schimb pur şi de putere, de luptă şi concurs, de conflict şi
cooperare – Fr. Peroux; • definirea sa pe baza unor termeni combinaţi: concurenţă liberă,
concurenţă practicabilă, concurenţă monopolistă, concurenţă imperfectă, concurenţă aparentă,
concurenţă reală, concurenţă pe bază de sugestie etc.
Sintetizând putem aborda concurenţa în acelaşi timp ca şi:
• competiţie; • confruntare; • lege economică obiectivă.
Ca şi competiţie concurenţa reflectă acţiunile agenţilor economici
îndreptate spre obţinerea de condiţii (de producţie, vânzare, desfăşurare a
operaţiunilor bancare ş.a.) care să le asigure o profitabilitate cât mai bună.
Ca şi confruntare ea oglindeşte acţiunile concrete ale acestora pentru
atragerea clientelei, acţiuni legate de comportamentul specific interesat al
subiecţilor de proprietate în condiţiile economiei de piaţă.
Legea concurenţei evidenţiază ansamblul relaţiilor dintre acţiunile
subiective ale întreprinzătorilor (agenţilor economici) şi necesităţile sociale
obiective, determinând transformarea primelor în activităţi socialmente utile.
Concurenţa face posibil ca prin mecanismul preţurilor, al cererii şi ofertei, dar şi al altor
pârghii, agenţii economici să desfăşoare activităţi conforme nevoii sociale; îi determină pe
producători să ia toate măsurile pentru a produce la costuri reduse, calitate ridicată şi eficienţă
înaltă, stimulându-i pe unii şi penalizându-i pe alţii.
În acţiunea sa practică concurenţa îndeplineşte o serie de funcţii,
respectiv: • stă la baza legăturilor dintre agenţii economici; • impune
respectarea cerinţelor legilor economice; • transformă interesele individuale în
acţiuni sociale utile; • stimulează progresul economico – social; • diferenţiază
agenţii economici în raport cu eficienţa activităţii lor; • impune agenţilor
economici producători conduita care să le confere profit; • arată agenţilor
economici cumpărători care este furnizorul benefic.
Din aceste funcţii rezultă faptul că în acelaşi timp, concurenţa are o forţă deosebită de
stimulare, dar şi de constrângere, în sensul că îi favorizează pe cei care desfăşoară activităţi utile,
eficiente, îndemnându-i în continuare, dar în acelaşi timp îi penalizează pe cei ineficienţi
determinându-i în a lua măsurile cuvenite pentru a depăşi situaţia în care se găsesc.
70
Concurenţa impune agenţilor economici căutarea mijloacelor care să-i favorizeze:
mijloace economice (• reducerea costurilor; • introducerea progresului tehnic şi tehnologic;
• calificarea lucrătorilor; • creşterea calităţii activităţii ş.a.), dar şi mijloace extraeconomice
(informaţii privind activitatea altora, spionaj, corupţie, boicot ş.a.).
Concurenţa se manifestă diferit în spaţiu şi timp. Astfel, dacă în condiţiile economiei
casnice şi a economiei de comandă ea era ca şi inexistentă, în cadrul economiei ea domină atât
prin mijloacele economice cât şi prin cele extraeconomice.
5.2. Concurenţa: forme şi politici

Surprinderea formelor concurenţei necesită ca o primă condiţie
sublinierea structurii pieţei, a aspectelor legate de: • numărul agenţilor
economici; • forţa acestora; • diferenţierea produselor; • mobilitatea factorilor de
producţie; • cunoaşterea pieţei (în ansamblu şi în detaliu); • posibilităţile de a
penetra piaţa.
În raport cu aceste aspecte concurenţa poate fi reliefată prin formele ei de
bază: a) concurenţa perfectă (teoretică); şi b) concurenţa imperfectă (reală).
Concurenţa perfectă (teoretică, ideală) presupune ca toţi agenţii
economici să producă şi să comercializeze produse omogene sub toate aspectele
(cantitativ, calitativ şi structural) astfel ca solicitanţilor să le fie indiferent de la
cine cumpără.
Manifestarea acestei forme de concurenţă necesită anumite condiţii: a) atomicitatea
agenţilor economici (număr mare şi forţe mici şi egale); b) omogenitatea produselor (sub
aspectul identicităţii lor); c) fluiditatea pieţei (intrarea şi ieşirea liberă a agenţilor economici
participanţi); d) transparenţa pieţei (pentru toţi agenţii economici participanţi); e) mobilitatea
perfectă a tuturor factorilor de producţie.
Concurenţa imperfectă (reală, concretă) se manifestă atunci când în
confruntare agenţii economici prin acţiunile lor individuale sau comune pot
influenţa piaţa (cererea, oferta, preţurile) în scopul obţinerii unui profit cât mai
mare (sau avantaje superioare).
Concurenţa imperfectă se manifestă concret printr-o serie de forme particulare precum:
 concurenţa monopolistică caracterizată prin existenţa mai multor producători ale
căror produse sunt diferenţiate (de multe ori nu calitativ ci sub alte aspecte legate de modul de
prezentare, condiţii de vânzare ş.a.);
 concurenţa de oligopol se manifestă atunci când sunt puţini ofertanţi (cel puţin trei),
care prezintă produse identice sau diferenţiate, dar se manifestă un anume control în ce priveşte
pătrunderea în domeniul de activitate şi a preţurilor practicate;
 concurenţa de monopol are loc în condiţiile dominaţiei activităţii (pieţei) de către un
singur agent economic, care impune condiţiile (preţ, cantitate, calitate), piaţa existentă fiind cea a
ofertei;
 alte forme de concurenţă, respectiv: • monopsonul (un singur cumpărător);
• oligopsonul (un număr redus de cumpărători); • duopolul sau monopolul bilateral (doi
producători care îşi împart piaţa).
Manifestarea practică a concurenţei are loc prin intermediul unor politici şi măsuri
concurenţiale cum ar fi:
 cele de influenţare a cererii (informarea completă asupra produsului, abilitatea
vânzătorilor, ameliorarea condiţiilor de vânzare ş.a.);
 politica vânzărilor (publicitate, prime pentru vânzători, demonstraţii privind
produsele s.a.);
71
 practici privind pătrunderea şi rămânerea într-o activitate (preţuri limită şi maxime,
investiţii minime, accesul la resurse economice ş.a.);
 stabilirea de înţelegeri între firme de tipul cartel, trust, concern şi conglomerat.
5.3. Strategiile concurenţiale

Strategiile concurenţiale constau în ansamblul mijloacelor,
instrumentelor, pârghiilor şi tehnicilor utilizate în realizarea scopului propus.
În practică putem vorbi de mai multe forme de strategii concurenţiale,
niciuna dintre ele manifestându-se pur.
În general se cunosc ca strategii concurenţiale consacrate următoarele
tipuri:
a) strategia costurilor („japoneză”) caracterizată prin aceea că
producătorul oferă pe piaţă produse la preţuri mai reduse baza fiind cheltuielile
de producţie mai mici fără însă a neglija calitatea;
b) strategia elitei specifică producătorilor care oferă pe piaţă bunuri de o
calitate deosebită, care le permit eliminarea concurenţilor (strategia „Mercedes”);
c) strategia efortului concentrat reflectă efortul producătorului de a
domina clientela asupra unui anume produs şi într-o anume zonă sau regiune.
De subliniat faptul că strategiile concurenţiale nu se manifestă izolat,
strict determinat, agenţii economici practicând simultan, în diverse perioade,
alternative ale acestor strategii; una sau alta dintre ele putând totuşi fi dominantă.
 Mecanismul economic. Mecanismul economiei de piaţă şi

caracteristicile lui.
 Piaţa: concept, funcţii, condiţii şi tipuri.
 Segmentele principale ale pieţei şi principalele lor caracteristici:
 Piaţa bunurilor economice;
 Piaţa resurselor naturale;
 Piaţa forţei de muncă;
 Piaţa informaţiei;
 Piaţa monetară;
 Piaţa financiară;
 Piaţă valutară.
 Legile economice şi politica economică (concept, caracteristici).
 Cerinţa legii cererii şi ofertei.
 Cererea: concept, forme, factori, elasticitate.
 Oferta: definiţie, forme, elasticitate.
 Analiza corelată a cererii şi ofertei şi concluziile ce se desprind.
 Concurenţa: concept, funcţii, mod de manifestare în spaţiu şi timp.
72
 Formele (principale şi particulare) ale concurenţei.
 Politici şi măsuri de concurenţă.
 Strategiile concurenţiale.
1. Cererea săptămânală pentru un bun este de 5.000 bucăţi, la preţul de 20

lei/ bucată. În condiţiile creşterii preţului la 25 lei/ bucată, cererea săptămânală
scade cu 500 bucăţi.
a) care este coeficientul de elasticitate al cererii în raport cu preţul pentru
respectivul produs?
b) specificaţi tipul de cerere caracteristic produsului în cauză;
c) reprezentaţi grafic dependenţa cererii de preţ.
2. Un bun economic este vândut pe piaţă la preţul de 100 lei/ bucată. În

aceste condiţii producătorii oferă lunar 1.000 de bucăţi. Dacă preţul scade la 95
lei/ bucată, iar coeficientul de elasticitate al ofertei la preţ este egal cu 2, care va
fi cantitatea oferită pe piaţă în aceste condiţii? Reprezentaţi grafic.
3. În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă, funcţiile cererii şi

ofertei au următoarele reprezentări: C(p) = 11 – 2p, respectiv O(p) = 1/2p + 1.
Aflaţi cantitatea şi preţul la care piaţa va fi în echilibru şi reprezentaţi grafic cele
două funcţii.
4. Situaţia unei mărfi de pe o anumită piaţă arată că cererea este

satisfăcută în proporţie de 75%, în condiţiile unei oferte de 10.000 bucăţi.
Coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu preţul, pentru această marfă, este
egal cu 1/2, iar cel al ofertei este egal cu 2. Dacă preţul mărfii respective se
reduce cu 10%, care va fi proporţia cererii satisfăcute în această situaţie?
5. Determinaţi modificarea absolută şi relativă a cererii pentru produsul

„X” în următoarea situaţie:
 cererea iniţială este de 120.000 bucăţi;
 coeficientul de elasticitate a cererii la preţ este egal cu 3;
 preţul scade cu 10%.
CARTEL = asociere de agenţi economici ce funcţionează pe aceeaşi piaţă

şi care convin de comun acord asupra aspectelor legate de nivelul de producţie,
segmentele de piaţă pe care îşi desfăşoară activitatea, preţurile exercitate,
73
decizând asupra politicilor şi practicilor comerciale utilizate astfel încât să-şi
consolideze o poziţie dominantă pe piaţă.
CATEGORIE ECONOMICĂ = pune în evidenţă elementele de ordin
calitativ ale fenomenelor şi proceselor economice.
CERERE = cantitatea dorită dintr-un anumit bun economic care poate fi
cumpărată într-o perioadă determinată la anumite niveluri ale preţului.
CERERE ATIPICĂ = exprimă excepţii de la cerinţa legii cererii cum ar
fi: • scăderea preţurilor bunurilor inferioare este însoţită de diminuarea cererii
acestor bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate; • efectul de
anticipare (asupra modificării preţurilor); • efectul de ostentaţie şi snobism din
partea unor consumatori.
CERERE DERIVATĂ = cerere pentru un anume factor de producţie
rezultată din modificarea cererii pe piaţa produsului finit la care a contribuit
factorul respectiv.
CERERE PENTRU BUNURI COMPLEMENTARE = cerere de piaţă a
unui bun care poate fi consumat numai împreună cu alt bun.
CERERE PENTRU BUNURI SUBSTITUIBILE = cerere pentru un
anumit bun care în consum poate fi înlocuit cu un alt bun.
CONCERN = formă de monopol căreia îi este caracteristică unirea unor
întreprinderi din ramuri diferite ale economiei naţionale pe baza dependenţei lor
financiare faţă de grupul marilor capitalişti care realizează controlul asupra
întreprinderilor cuprinse în concern. Întreprinderile care fac parte din concern,
formal îşi păstrează independenţa, dar, de facto, depind de grupul capitaliştilor,
care domină. O asemenea dominaţie se întemeiază pe achiziţionarea pachetului
de control al acţiunilor, prin organizarea de companii – fiice, prin finanţarea pe
termen lung şi prin alte căi.
CONCURENŢĂ = • rivalitate ce se naşte pe piaţă între agenţii economici
producători de bunuri economice pentru atragerea clienţilor; • captivarea
clientelei cu ajutorul diverselor mijloace (preţuri, calitate, condiţii de vânzare)
pentru a obţine un profit cât mai mare şi durabil.
CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ = formă a concurenţei reale în cadrul
căreia participanţii (producători, vânzători, cumpărători) au forţă economică
diferită, putând astfel influenţa în mod individual piaţa (cererea, oferta, preţul).
CONCURENŢĂ LOIALĂ = formă a concurenţei ce se manifestă în
condiţiile respectării de către toţi agenţii economici a normelor recunoscute prin
reglementările în vigoare din fiecare ţară.
CONCURENŢĂ NELOIALĂ = procedeu de pătrundere şi menţinere pe
piaţă prin mijloace opuse uzanţelor comerciale legale.
CONCURENŢĂ PERFECTĂ = formă a concurenţei mai mult teoretică,
caracterizată prin manifestarea simultană a celor cinci condiţii (atomicitate,
omogenitate, fluiditate, transparenţă şi perfectă mobilitate).
CONGLOMERAT = formă de monopol, cale de concentrare a
capitalului, rezultat al diversificării activităţii monopolului ca urmare a
74
amplificării concurenţei pe piaţa internă şi externă, a căutării de noi sfere de
investiţii în vederea creşterii profitului de monopol.
EFECTUL DE SUBSTITUŢIE = posibila înlocuire a unui bun cu altul ca
urmare a modificării preţurilor lor relative.
EFECTUL DE VENIT = modificarea venitului real al consumatorului ca
urmare a schimbărilor ce au loc la nivelul preţurilor produselor.
ELASTICITATEA CERERII = modificarea relativă a cantităţii cerute în
funcţie de influenţa unui anumit factor.
ELASTICITATEA OFERTEI = gradul de reacţie a cantităţii oferite dintr-
un anume bun în funcţie de influenţa unui anumit factor.
FENOMEN ECONOMIC = elemente, legături, aspecte, forme de
manifestare ale vieţii economice care apar la suprafaţa realităţii economice, fiind
sesizabile direct de către oameni.
LEGE ECONOMICĂ = • reflectare a modului de structurare, organizare,
intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice; • relaţie
esenţială între procesele şi fenomenele economice; • raport repetabil între
indivizii participanţi la activitatea economică.
MECANISM = • sistem tehnic alcătuit din mai multe piese mobile şi
fixe, care sunt angrenate între ele, astfel încât unele elemente mobile,
transmiţând forţele de la elementul conducător la elementele conduse pot antrena
mişcarea acestora; • mod în care se desfăşoară un fenomen, o reacţie etc.;
• sistem, mod de organizare socială, economică, politică, etc.
MECANISM ECONOMIC = modalitate de funcţionare a sistemului
economic şi a componentelor sale, ansamblul corelaţiilor, formelor, metodelor,
instrumentelor şi pârghiilor economice sancţionate public pe baza cărora şi prin
care agenţii economici realizează şi perfecţionează propria lor activitate, ţinând
seama de principiul raţionalităţii economice.
MEDIUL ECONOMIC = ansamblul factorilor care pot influenţa din
exterior activitatea economică şi cuprinde toate restricţiile naturale şi sociale de
care trebuie să se ţină seama în desfăşurarea activităţilor economice.
MONOPOL = firmă sau întreprindere care produce singură un bun
economic, trebuind să satisfacă întreaga cerere pentru acesta.
MONOPOL BILATERAL = tipul de piaţă în cadrul căreia confruntarea
are loc între un cumpărător şi un vânzător.
MONOPSON = firmă sau întreprindere unică cumpărătoare a unui bun
economic oferit de un număr mare de producători.
NOŢIUNE ECONOMICĂ = sintetizează elementele comune ale
fenomenelor şi proceselor ce fac parte dintr-o anume grupă sau clasă.
OFERTĂ = cantitatea unui anume bun economic care într-o anumită
perioadă de timp şi la un anume preţ este disponibilă pentru vânzare.
OFERTĂ COMPLEMENTARĂ = situaţia în care oferta unui bun se află
în relaţie directă (pozitivă) cu oferta unui alt bun.
75
OLIGOPOL = structură de piaţă în care un număr mic de firme mari
asigură cea mai mare parte a ofertei unui bun solicitat de un număr mare de
cumpărători.
OLIGOPSON = formă a pieţei cu concurenţă imperfectă unde un număr
mare de firme puternice solicită cea mai mare parte a unei anumite mărfi care
este oferită de mai mulţi producători.
PIAŢĂ = • locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cea a
cumpărătorilor asociate cu capacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite şi
convenabile pentru ei; • reală, care reflectă cererea şi oferta de bunuri de consum
şi de factori de producţie; • fictivă, care reflectă confruntarea dintre cererea şi
oferta titlurilor de proprietate; • vânzarea – cumpărarea de semne băneşti ale
bunurilor corporale; • a capitalului, care face legătura între intermedierea
financiar – bancară (atragerea de fonduri şi creditarea pe termen mediu şi lung)
şi piaţa financiară propriu – zisă pe care sunt emise şi tranzacţionate titluri
financiare; • financiară – piaţă cu structură complexă ce reflectă fluxurile de
capital bănesc pe termen mediu şi lung (piaţa capitalului). Ea acţionează ca
interfaţă între sectorul financiar – bancar şi cel productiv la nivel naţional şi
internaţional; • valutară – locul de întâlnire a cererii cu oferta de valute, scopul
său fiind atragerea de mijloace de plată internaţionale sub forma monedelor
divizionare, bancnotelor, instrumentelor de plată şi de credit emise în valută; •
monetară – spaţiul economic în care se desfăşoară mişcări de fonduri pe termen
scurt (de obicei sub un an) şi în care se întâlnesc cererea şi oferta de bani şi/ sau
titluri de credit (cu grad mare de lichiditate); • a valorilor mobiliare – piaţă
organizată pe două nivele: a) primară – parte integrantă a pieţei valorilor
mobiliare în cadrul căreia sunt emise noi titluri de valoare în scopul atragerii
capitalului bănesc disponibil şi b) secundară ca parte a pieţei valorilor mobiliare,
reprezintă spaţiul organizatoric şi funcţional utilizat pentru negocierea şi
valorificarea titlurilor financiare emise (are ca şi componente bursele de valori şi
piaţa extrabursieră); • futures – tip de piaţă pe care sunt tranzacţionate titluri ce
vor fi livrate în viitor; • spot – piaţă de mărfuri pe care bunurile sunt vândute pe
bani gheaţă şi livrate imediat; • extrabursieră, care funcţionează alături de
bursele de valori ca parte integrantă a pieţei secundare şi pe care tranzacţiile se
efectuează cu ajutorul computerelor (vezi piaţa RASDAQ); • a muncii – locul
unde se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă; • informaţiei – spaţiul în
care se întâlnesc şi confruntă resursele şi bunurile informaţionale; • a
asigurărilor – piaţa pe care se întâlnesc cererea de asigurare a persoanelor fizice
şi juridice şi oferta de asigurare din direcţia societăţilor specializate în domeniul
asigurărilor; • mondială – suma relaţiilor comerciale dintre agenţii economici
aparţinători mai multor state, referitor la schimbul de mărfuri servicii; • piaţa
neagră – piaţa pe care se vând bunuri ilegal prin violarea legilor unui stat.
POLITICĂ ECONOMICĂ = acţiunea clară şi conştientă a puterii de stat
concretizată în definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite a se realiza
într-o anumită perioadă de timp şi punerea în practică a acestor obiective cu
ajutorul unor mijloace şi tehnici adecvate.
76
PROCES ECONOMIC = înlănţuire ordonată a diferitelor etape şi/ sau
stadii ale realizării unei operaţiuni economice; mişcare generală, dezvoltare în
timp şi spaţiu a unui fenomen economic.
STRATEGIE DE CONCURENŢĂ = modalitate prin care un agent
economic (întreprindere, firmă) reuşeşte să-şi domine concurenţii pe piaţă
(• strategia efortului concentrat; • strategia diferenţierii sau „Mercedes”;
• strategia dominaţiei globale prin costuri sau „japoneză”).
TRUST = formă superioară de monopol în care întreprinderile
participante îşi pierd independenţa de producţie; proprietarii acestora devenind
acţionari ai acestuia.
77
Cap. IV. FUNCŢIONAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ
1. RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE

PRODUCŢIE
2. REZULTATELE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR
ECONOMICI
78
1. RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
1.1. Sistemul resurselor economice
Desfăşurarea oricărei activităţi (mai mult economice) presupune prezenţa

şi folosirea elementelor de intrare care, în prima fază sunt constituite din
resursele economice pentru ca apoi, când sunt folosite într-o anume activitate,
potrivit specificului acesteia, să devină factori de producţie.
Resursele economice cuprind ansamblul elementelor pe care omul le
poate folosi în activitatea sa în vederea obţinerii bunurilor economice necesare
satisfacerii trebuinţelor.
Resursele economice ca şi componentă a economiei naţionale trebuiesc
privite în totalitatea şi interdependenţa lor sub forma sistemului resurselor
economice care are ca elemente: • resursele naturale; • forţa de muncă;
• resursele financiare şi de capital; • resursele informaţionale; • resursele
manageriale; • resursele de spaţiu şi timp ş.a.
Resursele naturale împreună cu potenţialul demografic formează
resursele primare sau originale, pe baza lor formându-se resursele derivate ca
elemente acumulate provenite din cele primare (echipamente, construcţii, stocuri
de materiale, energie, stocul de învăţământ, potenţialul inovaţional ş.a.).
Resursele, în general privite prin prisma principalelor categorii (• bunuri private;
• bunuri comune; • bunuri publice; • bunuri ca subiect al dreptului de autor: muzică, invenţii,
programe de calculator etc.) au la baza delimitării lor două criterii: rivalitatea şi exclusivitatea.
Rivalitatea se manifestă atunci când indivizii sunt concurenţi în utilizarea unei resurse;
preluarea unei părţi din acea resursă de către unul diminuează cantitatea rămasă celorlalţi
indivizi.
De subliniat faptul că majoritatea resurselor generează rivalitate între consumatori;
excepţiile fiind reduse (cunoaşterea, invenţiile, cuvintele, oxigenul din aer ş.a.) acestea putând fi
folosite simultan de un număr oricât de mare de oameni.
Exclusivitatea se referă la bunurile pentru care este recunoscut dreptul de proprietate,
iar nonexclusivitatea la bunurile pentru care nu este recunoscut dreptul de exclusivitate.
Astfel, bunurile comune sunt resursele care se caracterizează prin nonexclusivitate şi
rivalitate pe când bunurile publice sunt resursele caracterizate prin nonexclusivitate şi
nonrivalitate.
Resursele economice sunt atrase şi folosite pentru producerea bunurilor
economice conform nevoii sociale, situaţie în care ele devin factori de producţie.
Factorii de producţie reprezintă resursele economice care participă
într-un anume mod (în raport cu specificul activităţii) la producerea bunurilor
economice.
În analiza factorilor de producţie într-o primă fază se vorbeşte de factorii de producţie
clasici (• natura; • munca şi • capitalul); astfel în condiţiile actuale, complexitatea vieţii
economice impune analiza lor (cantitativă, calitativă şi structurală) prin prisma neofactorilor
(• întreprinderea; • întreprinzătorul; • informaţia; • tehnologiile ş.a.).
Deşi resursele economice pot fi analizate sub diverse aspecte (sursa de
provenienţă, natura lor, posibilităţile de recuperare ş.a.) importantă este
sublinierea contribuţiei lor (în general şi pe categorii de resurse) la creşterea şi
79
dezvoltarea economică, contribuţie diferită în spaţiu şi timp, funcţie în primul
rând de nivelul dezvoltării economice şi de structura economiei naţionale.
1.2. Resursele naturale
Caracterul deschis al economiei este dat în primul rând de comunicarea

tot mai intensă a sa cu natura. Astfel, natura oferă societăţii şi implicit economiei
o serie de condiţii: • materiale (fizice) precum apa, aerul, lumina şi căldura
soarelui; • substanţa (materia), care este modelată în conformitate cu nevoile;
• purtătorii de energie; • hrana pentru oameni şi animale; • spaţiul de
desfăşurare a activităţilor sociale ş.a.; natura reprezentând un imens depozit de
resurse pentru individ şi societate.
Deşi o lungă perioadă de timp relaţia economie natură şi invers a fost neglijată, astăzi
această problemă devine prioritară mai ales sub aspectul interdependenţelor dintre ele. Dacă în
trecut se considera că natura oferă totul gratuit, atunci amplificarea procesului dezvoltării a
determinat creşterea continuă a consumului de resurse naturale (regenerabile şi neregenerabile)
aducând în faţa teoriei şi practicii economice problematica rezolvării inecuaţiei tot mai
restrictive: resurse tot mai puţine – nevoi tot mai multe şi diversificate.
În cadrul dezbaterilor legate de problematica resurse – dezvoltare s-a ajuns la diverse
concluzii, • de la negarea şi condamnarea proceselor creşterii şi dezvoltării economice care
conduc la epuizarea resurselor şi la poluare; • până la necesitatea conştientizării asupra gravităţii
problemelor şi întreprinderea de acţiuni comune, complexe şi concertante la nivel naţional şi
internaţional privind noul mod de abordare a cerinţelor dezvoltării în contextul resurselor
naturale existente. Rezolvarea problemei porneşte de la renunţarea la iresponsabilitate, egoism,
subestimare, sub sau supraapreciere şi întreprinderea măsurilor necesare care să conducă la
evoluţie şi progres, atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Resursele naturale reprezintă rezervele şi bunurile de consum
(productiv şi neproductiv), care sunt înmagazinate în natură, ele constituind
mijloace de existenţă pentru oameni, preluate direct din natură. Prin însăşi
volumul, varietate şi calitatea lor, resursele naturale atestă utilitatea socială a
naturii, capacitatea sa de a servi omul, economia şi societatea în ansamblul ei.
În literatura economică, în legătură cu resursele naturale se foloseşte noţiunea de capital
natural, care exprimă şi măsoară dimensiunea cantitativă a patrimoniului natural care prin
valorificare şi autovalorificare se materializează în bunuri (materiale şi servicii) ce satisfac nevoi
biologice, psihologice, estetice etc.
Resursele naturale pot fi abordate sub diverse aspecte precum:
• destinaţia lor (satisfactori şi prodfactori); • apartenenţă (biotice şi abiotice);
• posibilitate de refacere (regenerabile şi neregenerabile) ş.a.
Având în vedere caracterul restrictiv al majorităţii resurselor naturale o
importanţă deosebită o prezintă sublinierea unor probleme privitoare la resursele
neregenerabile şi a celor regenerabile, a contribuţiei acestora la procesele
creşterii şi dezvoltării economice.
În cadrul resurselor neregenerabile, un loc important îl au resursele
minerale (metalifere şi nemetalifere) şi resursele energetice.
Evoluţia resurselor minerale are un caracter contradictoriu în sensul că: pe de o parte,
datorită prospectărilor şi explorărilor geologice se descoperă şi se atrag în circuitul economic noi
resurse; progresul ştiinţific şi tehnic asigură noi tehnologii de valorificare a resurselor, iar pe de
80
altă parte cresc cheltuielile de exploatare, de producere a noilor tehnici şi tehnologii care
scumpesc resursele minerale. Asupra preţului acestora o influenţă sensibilă o au şi situaţiile
conjuncturale (politice, sociale, militare etc.).
Resursele energetice spre deosebire de alte resurse nu sunt recuperabile prin reciclare,
pierzându-se în procesul folosirii (deşi unele elemente rezultate din consumul lor pot fi
recuperate şi reciclate precum aburul, apa, zgura ş.a.).
Contribuţia resurselor energetice la procesul creşterii şi dezvoltării economice este
diferită în spaţiu şi timp în funcţie de categoriile de resurse energetice: • energiile dense
reprezentate de combustibilii fosili (petrol, gaze, cărbuni) şi combustibilii nefosili (hidrogen,
uraniu, thoriu); • energiile intermediare (lemne, turbă, biomasă, hidroenergie); • energiile difuze
şi neregulate (vânturi, valuri, lumina şi căldura soarelui).
Problematica resurselor energetice se pune în termeni diferiţi în situaţia actualei crize
energetice mondiale a cărei soluţionare reclamă o serie de măsuri concertante din partea tuturor
ţărilor lumii, măsuri începând cu economisirea resurselor existente, descoperirea de noi resurse
energetice, folosirea resurselor alternative ş.a.
Resursele regenerabile (reproductibile) sunt reprezentate prioritar de
pământ, privit sub toate aspectele utilităţii lui şi avându-se în vedere faptul că
deşi este regenerabil totuşi prezintă o serie de limite în ceea ce priveşte folosirea
sa (limite de suprafaţă, de fertilitate şi a condiţiilor climaterice).
Sublinierea contribuţiei pământului la obţinerea rezultatelor presupune ca o primă
condiţie determinarea valorii sale economice (preţului), caz în care se pot folosi mai multe
metode:
a) Metoda rentei capitalizate, adică suma de bani încasată din vânzarea sa şi care
depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală obţinută din exploatarea
pământului respectiv:
Rea
Pp 
d
unde:
Pp = preţul pământului;
Rea = renta economică anuală;
d = rata dobânzii.
b) Metoda care are ca punct de referinţă mărimea de înlocuire socialmente necesară
a cheltuielilor de muncă investite în timp pentru atingerea calităţii actuale la care se adaugă
un venit datorat fertilităţii naturale şi poziţiei geografice.
c) Metoda bazată pe calcularea costului substituirii producţiei obţinute pe terenul
respectiv (care este scos din circuitul agricol).
Mărimea şi evoluţia preţului pământului sunt influenţate de o serie de condiţii şi factori
precum: • cererea şi oferta de pământ; • cererea şi oferta de produse agricole; • mărimea şi
evoluţia rentei; • rata dobânzii; • ameliorarea poziţiei terenurilor agricole; • posibilităţile folosirii
alternative a pământului.
1.3. Forţa de muncă, principal factor al dezvoltării

economico - sociale
Locul central al forţei de muncă în cadrul sistemului factorilor de

producţie este reliefat de funcţiile acesteia, respectiv: • omul este creatorul
tuturor bunurilor economice; • el creează şi pune în mişcare toţi ceilalţi factori
de producţie; • este beneficiarul direct şi indirect al rezultatelor obţinute.
81
Surprinderea rolului forţei de muncă în procesele creşterii şi dezvoltării
economice necesită analiza forţei de muncă în complexitatea sa sub aspectele:
• cantitativ; • structural; • calitativ şi • al folosirii ei.
Aspectul cantitativ poate fi reliefat prin prisma resurselor de forţă de
muncă, ca totalitate a capacităţilor umane de care dispune o ţară la un moment
dat şi care sunt folosite sau pot fi atrase pentru desfăşurarea activităţilor sociale
utile.
Abordarea corelaţiei resurse de muncă – dezvoltare necesită punerea în
evidenţă a componentelor resurselor de forţă de muncă şi a factorilor ce le
influenţează.
Componentele resurselor de forţă de muncă sunt: a) populaţia totală a
ţării (P); b) populaţia aptă de muncă (Pa); c) populaţia activă (Pac); d)
populaţia ocupată (Poc), respectiv populaţia activă mai puţin elevii, studenţii,
persoanele în curs de schimbare a locului de muncă; e) populaţia inactivă
(şomeri, invalizi, pensionari).
Schematic resursele de forţă de muncă se prezintă astfel:
unde:
P = populaţia totală;
Pa = populaţia aptă;
Pac = populaţia activă;
Poc = populaţia ocupată.
Analiza componentelor resurselor forţei de muncă prin prisma legăturilor dintre ele ne
dă posibilitatea punerii în evidenţă a rezervelor de forţă de muncă precum şi a gradului de
ocupare şi activizare a forţei de muncă.
Rezervele de forţă de muncă sunt: a) rezervele totale (Rt = Pa – Poc) şi b) rezervele
efective (Ref = Pac – Poc).
Gradul de ocupare a forţei de muncă (Koc) poate fi redat astfel:
Poc P
K oc   100 ; sau = oc  100 ;
P Pa
Gradul de activizare a forţei de muncă (Kact) se poate determian astfel:
Pact P
K act   100 sau = act  100
P Pa
82
Factorii ce influenţează dinamica resurselor de forţă de muncă ţin de
componentele acestora, cei mai importanţi fiind: a) sporul natural al populaţiei,
b) sporul migrator al populaţiei, c) starea sănătăţii populaţiei, d) durata medie
de viaţă, e) măsuri de ordin social, tehnic, juridic, managerial, privitoare la
ocuparea tuturor persoanelor apte de muncă.
Structura forţei de muncă, sub toate aspectele ei influenţează atât
resursele de forţă de muncă cât şi rezultatele finale obţinute.
Structura forţei de muncă cunoaşte mai multe aspecte: • structura pe
sexe; • structura pe vârste; • structura pe ramuri¸• structura profesională;
• structura teritorială; aceste aspecte mai ales cele pe ramuri, profesională şi
teritorială fiind sensibil influenţate de nivelul dezvoltării economice.
Calitatea forţei de muncă se află în legătură directă cu condiţiile de
sanogeneză şi cu nivelul de instruire a populaţiei, cu eforturile făcute de individ
şi societate în acest sens.
Ridicarea calităţii forţei de muncă are ca efect amplificarea resurselor şi
creşterea productivităţii muncii.
Sporirea calităţii forţei de muncă presupune o serie de direcţii de acţiune
cum ar fi: • creşterea nivelului de pregătire şi instruire a forţei de muncă;
• asigurarea sănătăţii indivizilor; • un sistem eficient de motivare pentru
stimularea investiţiilor umane; • calitatea corespunzătoare a celorlalţi factori de
producţie care sunt puşi în acţiune de către om ş.a.
Aspectul utilizării forţei de muncă verifică practic toate celelalte aspecte
anterioare; el trebuind abordat atât ca şi folosire deplină (completă), cât şi
eficientă a forţei de muncă.
Folosirea deplină se referă la: • utilizarea tuturor resurselor individuale
de muncă; • reducerea şomajului; • utilizarea integrală a aptitudinilor indivizilor;
• folosirea integrală a timpului de muncă; • repartizarea forţei de muncă în raport
cu utilitatea socială a activităţilor.
Ocuparea deplină (Od) a forţei de muncă se poate determina pe baza raportului:
Populatia potential activa
Od  1
Populatia efectiv activa 
În mod absolut ocuparea se exprimă prin numărul total al celor folosiţi în ansamblul
activităţilor sociale, iar în mod relativ pe baza ratei ocupării ca raport procentual între numărul
celor ocupaţi şi populaţia aptă de muncă.
Folosirea eficientă se manifestă în ultimă instanţă în nivelul şi dinamica
productivităţii muncii (problemă ce se va trata în cadrul capitolelor următoare ale
lucrării).
Cele două aspecte ale folosirii forţei de muncă pot fi atât complementare,
cât şi contradictorii în raport cu o serie de situaţii de fapt.
1.4. Resursele financiare. Capitalul
Termenul de capital a fost introdus în limbajul economic încă din secolele XI – XII
atribuindu-i-se înţelesurile de cheag pentru o afacere, stoc de mărfuri, bani aducători de venituri.
83
În secolele următoare categoria de capital s-a extins în sensul de bogăţie, valoare, averi băneşti,
fonduri, patrimoniu ş.a.
Sensul modern de capital este folosit în a doua parte a secolului XVIII (A. J. Turgo –
„capitalul nu înseamnă doar bani, ci mai mult – participant la producerea de valoare şi profit”). În
aceste condiţii capitalul este analizat ca factor de producţie.
În literatura economică actuală capitalul este analizat sub aspectele:
juridic, economic şi contabil. Aspectul juridic dă capitalului sensul de drepturi
de proprietate şi creanţe pe care o persoană le deţine şi de care beneficiază;
aspectul economic analizează capitalul din punctul de vedere al mijloacelor de
producţie avansate şi folosite, a resurselor eterogene care prin utilizare provoacă
obţinerea de venit; aspectul contabil identifică capitalul cu aportul iniţial şi cel
adus pe parcurs de acţionari la care se adaugă beneficiile acumulate şi investiţiile
nou făcute. În acest sens capitalul constă în capitalul financiar al firmei, expresie
monetară a capitalului social al ei.
În evoluţia sa capitalul a cunoscut mai multe forme: • capitalul
cămătăresc (comerţul cu bani, purtători de dobândă); • capitalul industrial şi
• capitalul financiar (rezultat din îngemănarea capitalului industrial şi bancar).
Ca factor de producţie capitalul este definit ca totalitate a resurselor
necesare producţiei şi distribuţiei de bunuri economice (în calitate de
prodfactori). Structural el cuprinde ca elemente: • maşini, • utilaje, • instalaţii,
• clădiri, • fabrici, • mine, • căi de comunicaţii, • stocuri de materii prime ş.a.
În contextul economiei de schimb aceste elemente ale capitalului îmbracă
forma iniţială de bani (resurse financiare). Deci, este firesc ca banii să fie
asimilaţi capitalului deoarece în mod practic se pot transforma în mijloace,
instrumente de producţie ce permit întreprinzătorului organizarea şi desfăşurarea
activităţilor profitabile. Dar, nu în orice condiţii banii devin capital, ci doar
atunci când prin folosire aduc un câştig (profit).
În calitate de factor de producţie capitalul trebuie analizat atât sub aspect
fizic cât şi valoric, adică prin prisma activelor fizice şi activelor financiare.
Activele fizice (maşini, utilaje, clădiri, stocuri de materii prime şi
materiale ş.a.) se numesc şi active reale. Posesorii acestora deţin hârtii de valoare
(acţiuni, titluri de proprietate, obligaţiuni) care le conferă dreptul de proprietate
asupra lor.
Activele financiare se concretizează în hârtiile de valoare asupra
proprietăţii fizice, ele constituind expresia bănească a activelor reale. Cel care
posedă activul financiar are şi dreptul de proprietate asupra celui real.
Dedublarea activelor (în reale şi financiare) este necesară pentru
asigurarea circulaţiei libere (alocare şi folosire) a activelor reale în cadrul
economiei (între activităţi, domenii, ramuri).
Transformarea efectivă a resurselor financiare în capital are loc în
contextul valorificării şi autovalorificării acestora prin prisma circuitului şi
rotaţiei capitalului care schematic pot fi prezentate astfel:
84
unde:
B = capitalul financiar avansat;
Fpm = factorii de producţie materiali;
Mm = mijloacele de muncă (clădiri, maşini ş.a.);
Obm = obiectivele muncii (materii prime, materiale, combustibil ş.a.);
Fm = forţa de muncă;
M = bunul economic obţinut (în procesul desfacerii el devenind marfă);
B` = banii obţinuţi la finele circuitului în urma realizării (vânzării şi
încasării) producţiei;
A,P,D = procesele aprovizionării, producţiei şi desfacerii;
T = durata circuitului.
Circuitul capitalului reflectă trecerea singulară a acestuia prin trei
forme funcţionale (• bănească; • productivă; • marfă), prin trei stadii
(• aprovizionare; • producţie; • desfacere) şi prin două sfere (• producţia şi
• circulaţia).
Rotaţia capitalului reprezintă circulaţia continuă a acestuia prin mai
multe circuite.
Folosirea eficientă a capitalului prin prisma circuitului şi rotaţiei sale are
ca şi condiţie de bază: B′ > B, respectiv B′ = B + Pr.
Prin prisma rotaţiei capitalului eficienţa folosirii lui este dată de
accelerarea vitezei de rotaţie, adică a multiplicării circuitelor efectuate pe
unitatea de timp care la rându-i necesită reducerea duratei circuitului prin
mijloace şi căi specifice fiecărui stadiu al acestuia (aprovizionare – producţie -
desfacere).
Viteza de rotaţie a capitalului poate fi analizată cu ajutorul unor
indicatori specifici:
a) Numărul mediu de rotaţii ( N r ), ca raport între producţia obţinută
(Q) şi capitalul utilizat (K), respectiv:
Q
Nr 
K
b) Durata în zile a unei rotaţii, respectiv:
1 K
Dz / r    Tz
Nr Q
unde: Tz = perioada pentru care se determină rotaţia capitalului.
85
Desfăşurarea normală a circuitului şi rotaţiei capitalului firmei presupune
şi alte condiţii, respectiv: • optimizarea volumului capitalului aflat în fiecare
stadiu al circuitului; • sincronizarea circuitelor şi rotaţiilor capitalurilor tuturor
firmelor ce conlucrează între ele, ca bază a derulării normale a circuitului
economic naţional.
1.4.1. Capitalul fix
Ca şi componentă a capitalului tehnic, capitalul fix cuprinde ansamblul

elementelor ce participă la mai multe circuite transmiţându-şi treptat, parte cu
parte valoare în valoarea producţiei obţinute. El participă la fiecare circuit cu
întreaga valoare de întrebuinţare, dar parţial cu valoarea.
Structural, capitalul fix se compune din: • clădiri; • construcţii speciale; • maşini de forţă
şi utilaje energetice; • utilaje şi instalaţii de lucru; • aparate şi instalaţii de măsură; • animale;
• terenuri; • plantaţii ş.a.; structură diferenţiată însă în spaţiu şi timp (mai cu seamă datorită
influenţelor evoluţiei ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei).
Evoluţia şi structura capitalului fix sunt influenţate de investiţiile de capital care
sensibilizează cu deosebire structura şi calitatea acestuia sub aspectele înlocuirii, înnoirii,
completării şi dezvoltării sale; sursele constând în: profit, amortizare şi valoarea reziduală.
Uzarea capitalului fix are la bază utilizarea sa în cadrul mai multor
circuite, ea constând în deprecierea (pierderea din valoare) acestuia din diverse
cauze.
Uzarea îmbracă mai multe forme în raport cu cauzele care o determină, respectiv: fizică
şi morală (tipul I, II şi III).
Uzarea fizică reprezintă procesul deprecierii capitalului fix ca urmare a folosirii sau
nefolosirii lui (acţiunea factorilor naturali).
Uzarea morală constă în deprecierea capitalului fix datorită progresului tehnic şi
tehnologic, respectiv: apariţia de noi tehnici şi tehnologii mai ieftine (I), mai performante (II), cu
parametri superiori (III).
Deşi fenomen obiectiv, uzarea poate fi preîntâmpinată printr-o serie de modalităţi ca:
revizii, reparaţii, întreţinere, modernizări.
Amortizarea capitalului fix constă în procesul recuperării băneşti a
valorii capitalului fix, valoare transmisă treptat în valoarea produselor obţinute
ca urmare a utilizării acestuia.
Determinarea amortizării se efectuează în cadrul a două etape:
a) amortizarea anuală (Aa) adică:
V
A  kf
Tf
unde:
Vkf = valoarea capitalului fix (iniţială, de inventar);
Tf = timpul (durata) normat de funcţionare;
b) rata (cota) amortizării, sub forma:
A
Ca  100
Vkf
86
Urmare a procesului amortizării este fondul de amortizare, care serveşte nu doar la
înlocuirea capitalului fix uzat, ci şi ca sursă importantă a dezvoltării (investiţiile brute), în funcţie
de metoda de amortizare (liniara, degresivă, accelerată, metoda Softy).
În strânsă legătură cu capitalul fix se impune sublinierea noţiunii de
capacitate de producţie, care constă în producţia maximă de o anume calitate
şi structură ce poate fi obţinută într-o anumită perioadă de timp, în condiţiile
folosirii raţionale şi eficiente a capitalului fix.
La determinarea ei se iau în considerare verigile de producţie (utilaje, instalaţii,
suprafeţe de producţie) şi verigile conducătoare (cele mai reprezentative pe care se execută
operaţiile de bază) astfel:
CP = Cd ∙ I ∙ Td
unde:
Cd = caracteristica dimensională a caracteristicii de producţie (numărul de utilaje,
instalaţii);
I = indicatorul de folosire intensivă (producţia orară);
Td = timpul disponibil de funcţionare.
1.4.2. Capitalul circulant
Capitalul circulant, ca şi parte a capitalului tehnic reproductibil,

reprezintă partea acestuia concretizată în stocuri de materii prime şi materiale,
producţie neterminată, produse terminate, dar nerealizate, resurse băneşti din
casieria firmei şi din conturi bancare ş.a. Ele au particularitatea de a participa
şi a-şi transmite în întregime valoarea în valoarea produselor obţinute.
O parte componentă a acestora o constituie capitalul de circulaţie adică
elementele participante în aprovizionare şi desfacere.
Ca şi importantă parte a capitalului total se impune folosirea eficientă a
capitalului circulant prin modalităţi specifice legate de dimensionarea totală a lui,
a participării în fiecare stadiu al circuitului, al accelerării vitezei de rotaţie ş.a.
1.5. Resursele ştiinţifice şi informaţionale
Analiza acestor resurse nu poate fi realizată decât în strânsă legătură cu

celelalte categorii de resurse economice pe care le amplifică mai cu seamă sub
aspectele calităţii şi eficienţei.
Resursele ştiinţifice şi informaţionale au ca bază revoluţia ştiinţifico –
tehnică şi tehnologică actuală (RSTT).
RSTT ca ansamblu de transformări esenţiale, cantitative, calitative şi structurale din
domeniile ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei şi prin acestea în celelalte activităţi sociale are ca
trăsături de bază: • transformarea ştiinţei în factor de producţie important; • reducerea
perioadei dintre momentul descoperirii şi cel al aplicării şi extinderii ca sferă de aplicare;
• universabilitatea ştiinţei (ca geneză şi rezultate); • influenţa sa generală asupra tuturor
domeniilor societăţii; • schimbarea rolului şi influenţei omului în procesul de producţie;
• poziţia ştiinţei în cadrul economic şi social ş.a.
Rolul şi funcţiile sociale ale ştiinţei se manifestă direct prin intermediul
informaţiei şi progresului tehnic şi tehnologic – ca rezultate directe ale RSTT.
87
1.5.1. Informaţia
Resursele informaţionale reprezintă fonduri informaţionale care prin

conţinut, mod de organizare şi regăsire ajută factorul uman în scopurile
cunoaşterii deciziei şi acţiunii sale.
Raportat la celelalte categorii de resurse economice, informaţia prezintă o
serie de trăsături: • prin origine şi destinaţie finală este pur umană, formându-se
în intelectul individului; • are un caracter reproductibil fără a-şi pierde din
valoare; • caracterul difuzabil dat de posibilităţile multiple de utilizare;
• stimulează toate celelalte resurse, amplificându-le şi în anumite condiţii putând
a le înlocui prin procesul de combinare; • este partajabilă prin posibilitatea
folosirii concomitente de către utilizatori; • uşurinţa vehiculării prin transferare
cu ajutorul mijloacelor de comunicaţii; • se autovalorifică şi amplifică în
procesul utilizării (sub aspectul sferei şi duratei de folosire).
Rolul şi importanţa informaţiei sunt date de însăşi funcţiile ei:
• reprezintă un important element de legătură în cadrul sistemului social; • este
un element cognitiv, de amplificare a celorlalte categorii de resurse, dar şi
activităţi social – economice; • constituie un element de reglare în cadrul
sistemului social; • prin aplicare devine un factor de producţie potenţator,
devenind practic bun informaţional, adică produs intelectual care satisface
nevoi umane de cunoaştere, informare şi acţiune.
1.5.2. Progresul tehnic şi tehnologic
Ca un alt efect direct al R.S.T.T. progresul tehnic şi tehnologic

reprezintă concretizarea în practică a informaţiei, fiind reflectat de modificările
cantitative, calitative şi structurale în domeniile tehnicii şi tehnologiei, inclusiv
sistemelor manageriale.
Progresul tehnic şi tehnologic nu trebuie privit ca un scop în sine, ci ca un
lucru provocat şi care la rându-i generează efecte pozitive în societate şi
economie, atât în sistemul resurselor cât şi al rezultatelor.
Analiza progresului tehnic şi tehnologic prin prisma intrărilor (resurse) şi
a ieşirilor (rezultate) din cadrul sistemului social se poate efectua prin prisma
tipurilor acestuia, respectiv: a) progresul tehnic extensiv (substitutiv) care are
ca efect final înlocuirea unor factori de producţie cu alţii (cei scumpi şi deficitari
cu alţii mai ieftini şi abundenţi); b) progresul tehnic intensiv (optimizant)
conduce la economisirea consumului de resurse; c) progres tehnic ce
economiseşte: • substanţa; • energia; • capitalul; • munca; • neutru ş.a.
Eficienţa economico – socială a progresului tehnic şi tehnologic se
manifestă atât prin prisma cheltuielilor de implementare a lui cât mai cu seamă a
rezultatelor obţinute de pe urma sa.
88
1.6. Folosirea resurselor economice
Problematica abordată are ca fond maxima: „bogat este cel care are şi mai bogat este cel
care ştie să folosească ce are”.
Dimensiunea oricărei activităţi trebuie pusă în legătură directă atât cu
rezultatele finale obţinute (cererea finală) cât şi cu necesarul de factori de
producţie (cererea derivată).
Cererea de factori de producţie precum şi folosirea lor depinde atât de
specificul activităţii cât şi de volumul acesteia precum şi de abilitatea
întreprinzătorului, aceasta din urmă regăsindu-se, în primul rând în modul de
combinare şi folosire a factorilor.
Combinarea factorilor de producţie constă în modul specific de asociere
a acestora sub aspectele cantitativ, calitativ şi structural ţinând cont atât de
criteriile tehnice şi tehnologice cât şi de cele economice.
La combinarea factorilor de producţie trebuie, în mod necesar, să se ţină
cont atât de principiile cât şi de indicatorii şi legile economice obiective specifice
domeniului.
Principiile ce stau la baza deciziilor întreprinzătorului atunci când ia deciziile de
combinare a factorilor de producţie sunt: • divizibilitatea factorilor de producţie, adică
posibilitatea împărţirii lor în unităţi şi subunităţi omogene fără a-şi pierde proprietăţile;
• adaptabilitatea ca şi capacitate de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de producţie cu mai
multe unităţi din altul/ ceilalţi factori; • complementaritatea, adică la o situaţie dată, o cantitate
dată dintr-un anume factor de producţie nu poate fi asociată decât cu o cantitate dată, de o anume
calitate a unui alt factor; • substituibilitatea exprimă posibilitatea înlocuirii unei cantităţi date a
unui anume factor de producţie cu o cantitate determinată a altuia, rezultatele finale (producţia)
rămânând constante.
La combinarea factorilor de producţie trebuie să se ţină cont şi de o serie de indicatori
generali, respectiv:
a) productivitatea marginală a factorului de producţie „X” (Wmx), adică sporul de
producţie (venit) obţinut (∆Q), prin creşterea cu o unitate a factorului de producţie în cauză (∆X),
aceasta reflectându-se prin relaţia:
Q
Wm  ; y, w, ..., z = ct.
X
b) randamentul marginal al unui factor de producţie (Rm) exprimă producţia
maximă (Qmax) obţinută pe baza creşterii cantităţii consumate dintr-un anume factor de
producţie, ceilalţi rămânând constanţi, respectiv:
Qmax
Rm  ; y, w, ..., z = ct.
X
c) Rata marginală de substituire (Rms) reflectă cantitatea suplimentară necesară
dintr-un factor de producţie (∆X) pentru a compensa reducerea cu o unitate a consumului unui alt
factor de producţie (-∆Y) pentru a realiza constanţa producţiei, adică:
X
Rms   ; Q = ct.
Y
În ceea ce priveşte legile economice specifice combinării şi folosirii resurselor
economice şi factorilor de producţie, acestea sunt: legea randamentelor descrescătoare şi legea
randamentelor neproporţionale.
Ambele legi pornesc de la o funcţie de producţie care pune în evidenţă rezultatul (Q), în
raport cu factorii de producţie folosiţi (x, y, ..., z), cea mai simplă fiind de forma: Q = f(L, K),
89
care corelează rezultatul final (Q) cu factorii de producţie principali utilizaţi (L = forţa de muncă;
K = capitalul).
Legea randamentelor descrescătoare având obârşia în legea randamentelor
descrescânde (referitoare la agricultură) subliniază faptul că la un nivel dat al capitalului
(cantitate, calitate, structură) orice creştere a numărului de lucrători (ocupării) va avea ca
rezultat o creştere din ce în ce mai lentă a producţiei.
Legea randamentelor neproporţionale sintetizează corelaţiile dintre producţia
adiţională şi factorii de producţie adiţionali folosiţi; ea manifestânduse prin prisma
randamentelor factorilor de producţie, respectiv: a) Scara randamentelor constante
manifestându-se atunci când creşterea într-un anume ritm (proporţie) a factorilor de producţie
determină creşterea rezultatelor în aceeaşi proporţie; b) scara randamentelor descrescătoare,
atunci când creşterea rezultatelor este devansată de cea a factorilor de producţie avansaţi şi
folosiţi; c) scara randamentelor crescătoare este inversul situaţiei precedente.
În cadrul acţiunii ambelor legi intervenţia factorului subiectiv este legată de
determinarea izocoantei, adică mulţimea variantelor posibile de combinare şi folosire a factorilor
de producţie în vederea alegerii celei optime.
2. REZULTATELE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR

ECONOMICI
2.1. Utilitatea economică
Satisfacerea nevoilor sociale se realizează concret cu ajutorul bunurilor libere dar, mai
cu seamă a bunurilor economice.
Exprimarea concretă a acestora are loc pe baza determinărilor existenţiale (măsurări
fizice, statice şi dinamice) şi a celor economice (confruntarea lor în raport cu nevoia socială
concretă pe care o acoperă).
Bunurile economice, ca şi rezultate concrete ale activităţii umane, în
anumite condiţii devin mărfuri, adică atunci când satisfac nevoia socială
concretă prin intermediul schimbului (pieţei), deci când îşi manifestă
concomitent şi utilitatea şi valoarea.
Utilitatea bunului economic reprezintă capacitatea reală sau presupusă
a unui bun de a satisface, prin folosire (productivă sau neproductivă) o nevoie
socială concretă (pentru care a fost creat), capacitate ce are la bază proprităţile
fizice, chimice, naturale, estetice ş.a. ale bunului respectiv.
Alături de puterea de cumpărare, utilitatea reprezintă un factor important
al volumului şi evoluţiei cererii.
Utilitatea economică este abordată sub diverse aspecte în literatura economică.
Gândirea clasică apreciază faptul că pentru persoane diferite bunurile identice necesare au
aceeaşi utilitate economică. În gândirea neoclasică (mai cu seamă la marginalişti) utilitatea unui
bun primeşte sens economic în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor: • bunul, datorită
caracteristicilor sale satisface nevoia concretă a individului; • consumatorul este convins prin
însăşi proprietăţile intrinseci ale bunului că acesta este necesar; • capacitatea consumatorului de a
pune în valoare caracteristicile bunului.
Gândirea contemporană abordează utilitatea atât prin prisma caracteristicilor obiective,
intrinseci ale bunului, cât şi sub aspectul aprecierii (preţuirii) date bunului respectiv în funcţie de
importanţa (stringenţa) acestuia pentru el.
90
Utilitatea economică sintetizează preţuirea pe care persoana o acordă,
la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de
bunuri identice în raport cu satisfacţia pe care acesta i-o aduce.
Analiza utilităţii ne arată faptul că ea este rezultatul unor determinări
obiective (caracteristicile intrinseci ale bunului) cât şi a celor subiective
(aprecierile, preţuirea dată de individ respectivului bun).
Utilitatea economică trebuie abordată prin însăşi formele ei, adică:
a) Utilitatea individuală (Ui) constă în satisfacţia adusă de consumul
unei doze (porţiuni) dintr-un anume bun; acel segment al unei nevoi ce poate fi
satisfăcut prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun.
b) Utilitatea totală (Ut) reprezintă satisfacţia provocată de consumarea
unor cantităţi succesive dintr-un bun, într-o anume etapă dată. În raport cu
utilitatea individuală, utilitatea totală se poate determina astfel:
n n
U T   u i ; U T   u i  x i , unde xi = numărul produselor necesare.
i 1 i 1
c) Utilitatea marginală (Um) este dată de satisfacţia adiţională adusă

ca urmare a consumării unei unităţi suplimentare din bunul respectiv. Ea este
dată atât de intensitatea nevoii individului pentru bun cât şi de abundenţa sau
raritatea acestuia.
Formularea utilităţii marginale arată că ea reprezintă un raport dintre
variaţia utilităţii totale (∆UT) şi cea a cantităţii consumate din bunul respectiv
(∆X), adică:
U t
Um 
X
Sub aspect economic semnificaţia noţiunii de utilitate marginală este
aceea de limită sau prag până la care se justifică consumul bunului economic în
cauză. Astfel se poate deduce faptul că pe măsura creşterii consumului dintr-un
anume bun are loc o scădere a utilităţii marginale a acestuia.
d) Utilitatea agregată se referă la consumul simultan a mai multor
categorii de bunuri cu utilităţi diferite şi în cantităţi diferite care intră în
programul său de consum. Ea stă la baza alocării veniturilor individului, acesta
ierarhizând categoriile de bunuri şi cantităţile din acestea în funcţie de aprecierea
subiectivă a sa.
Deşi dificil de realizat măsurarea utilităţii se poate face prin intermediul a două
metode: • metoda (aprecierea) cardinală după care fiecărei doze consumate i se poate ataşa un
număr ca măsură a utilităţii acesteia pentru individ, prin distribuirea unui număr de utilităţi
(utilis) pentru fiecare cantitate din structura consumului (utilităţi acordate pe baza satisfacţiei
personale); • metoda (accepţiunea) ordinală după care utilitatea nu poate fi determinată cu
precizie şi care presupune ordonarea bunurilor în raport cu preferinţele consumatorului; acesta
apreciind bunul în raport cu satisfacţia totală presupusă a o obţine. Ordonarea bunurilor se
exprimă prin funcţia de utilitate care asociază anumite cifre diferitelor cantităţi de bunuri, cifre ce
vor indica preferinţa faţă de acestea.
Determinarea utilităţii economice are un caracter individual şi subiectiv; un anume bun
putând avea utilitate pentru un individ şi nu pentru altul/ alţii. Mărimea utilităţii economice
depinde de raportul pe care fiecare îl stabileşte între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor
sale, raport influenţat de o serie de factori şi condiţii precum: • gradul de informare; • aspiraţiile
91
persoanei; • nivelul de cultură; • momentul oferirii bunului ş.a. Analiza corelată a formelor
utilităţii permite sublinierea unor concluzii care rezultă din analiza următoarelor date şi grafice:
a) Evoluţia utilităţii totale şi marginale:
Dinamica utilităţii totale:
92
Corelaţia utilitate totală – utilitate marginală:
Din analiza graficelor rezultă o serie de concluzii: • pe măsura creşterii consumului

utilitatea marginală a bunului economic descreşte, intersectând abscisa în punctul în care oferta
depăşeşte nevoia; • până la acest punct asistăm la zona de utilitate a bunului după care se intră în
cea de dezutilitate a acestuia, punctul marcând situaţia de saţietate (saturaţie); • tendinţa de
creştere a utilităţii totale cu fiecare unitate consumată, dar cu sporuri tot mai mici pentru a deveni
paralelă cu abscisa în situaţia în care nevoia este satisfăcută.
Problema utilităţii economice trebuie privită mai profund, inclusiv sub aspectul
externalităţii adică a consecinţelor ulterioare ale consumului unui anume bun.
Externalităţile constau în pierderile sau câştigurile rezultate din consumarea unui
anume bun, dar care sunt suportate de alţii. Acestea se pot delimita în pozitive, când aduc
avantaje cuprinzând pe lângă câştigul privat şi unul extern; acestea manifestându-se sub forma
beneficiilor pentru consumatori, alţii decât cei care le-au generat şi negative când se generează
neplăceri pentru consumatorii care intră, în mod individual în contact cu cel care le-a generat;
activitatea unui individ diminuează în mod direct bunăstarea altora.
Analiza mai detaliată a utilităţii economice ia în considerare faptul că orice fiinţă
raţională îşi stabileşte în fiecare moment al existenţei una sau mai multe posibilităţi de consum,
respectiv programul de consum (reţeta de consum, coşul bunurilor de consum) în care specifică
bunurile şi cantităţile din acestea care îi asigură o anumită satisfacţie.
Programul de consum este dat de o serie de condiţii şi factori: • generali, proveniţi din
nivelul dezvoltării, structurii economice, mediul (natural şi social - economic); • statutul social şi
situaţia familială; • nivelul de cultură şi civilizaţie; • mijloacele şi gradul de informare a
consumatorului ş.a.
În alegerea programului de consum individul raţional va ţine cont de aceste condiţii, dar
şi de o serie de aspecte privind regula de maximizare a utilităţii şi principiul echivalenţei utilităţii
marginale.
Regula de maximizare a utilităţii are la bază faptul că venitul disponibil al
consumatorului trebuie astfel alocat ca ultima unitate monetară cheltuită pentru cumpărarea unui
anume bun să conducă la aceeaşi satisfacţie suplimentară.
Deci, alegerile consumatorilor se leagă şi de masa monetară la care persoana în cauză
renunţă pentru a obţine cantităţi suplimentare dintr-un anumit bun; el comparând utilitatea
suplimentară cu costurile suplimentare.
Principiul echivalenţei utilităţii marginale are la bază legea utilităţii marginale egale
pe unitatea monetară după care un bun economic este solicitat până în momentul (punctul) în
93
care utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite pentru cumpărarea sa este aceeaşi cu cea a
unităţii monetare cheltuite pentru alt bun.
Analiza comportamentului consumatorului are o influenţă majoră asupra
comportamentului producătorului (deciziile acestuia), orice eroare a acestuia din urmă având
consecinţe nefavorabile şi directe, deoarece într-o economie de piaţă semnalul oricărei activităţi
este dat de cererea solvabilă (cantitatea, structura şi calitatea acesteia).
Totuşi, şi în condiţiile economiei de piaţă, suveranitatea consumatorului cunoaşte limite
în raport cu o serie de situaţii (intervenţia puterii publice, influenţa condiţiilor producătorilor,
influenţa consumului celorlalţi, consumul de imitaţie ş.a.).
2.2. Calitatea şi dinamica sa

Calitatea reprezintă o caracteristică a bunului economic aflată în
strânsă legătură cu utilitatea acestuia şi reflectând modalităţile (gradul, măsura,
intensitatea) în care acesta satisface nevoia pentru care a fost creat.
Calitatea trebuie abordată atât din punct de vedere al producătorului (calitatea
producţiei), al consumatorului (calitatea produsului) cât şi al ambelor părţi (calitatea optimă).
Calitatea, fiind o noţiune dinamică (în spaţiu şi timp) impune măsuri concrete de
determinare (măsurare) a ei, dar şi de creştere.
Măsurarea calităţii are loc pe baza unor: • determinări directe (gabarit, greutate,
precizie, viteză etc.); • indirecte (putere, fiabilitate); • obiective (pe baza mostrelor etalon);
• subiective (efectuată de specialişti în domeniu).
Determinarea calităţii are la bază o serie de caracteristici şi indicatori.
Ca şi caracteristici ale calităţii enumerăm: a) cele tehnice (fiabilitate,
mentenabilitate, disponibilitate, funcţionabilitate); b) economice (cost, preţ ş.a.);
c) sociale sau psihosenzoriale (modă, comoditate, eleganţă, design).
Sistemul de indicatori ai calităţii include:
a) Indicatorul sintetic al calităţii (Ic) reprezentat sub forma:
Ic = X1 ∙ C1 + X2 ∙ C2 + ... + Xn ∙ Cn
n
sau Ic   X i  Ci
i 1
unde:
Xi = caracteristicile calităţii (tehnice, economice, sociale)
Ci = cifra (coeficientul) gradului de calitate.
Exprimând nivelul calităţii produselor de acelaşi gen, coeficientul de calitate reflectă
nivelul efectiv cu cel prevăzut în standardele de calitate.
b) Coeficientul mediu de calitate ( K c ):
n
k i
 qi
Kc  i 1
n
q
i 1
i
unde:
ki = coeficientul concret (individual) de calitate: 0 pentru calitatea extra, 1 pentru
calitatea imediat următoare ş.a.);
qi = cantitatea de produse din clasa respectivă de calitate;
i = categoriile de calitate.
c) Coeficientul de calitate mediu generalizat determinat pe baza mediei coeficienţilor
de calitate pe fiecare gen de produse;
94
d) Preţul mediu al calităţii produselor( Pc ):
n
p i
 qi
Pc  i 1
n
qi 1
i
unde:
pi = preţul individual al produsului din fiecare clasă;
e) Punctajele (agricultură,industria uşoară şi alimentară);
f) Reclamaţiile (cantitate, calitate, structură, pondere în producţia totală);
g) Rebuturile (analizate atât absolut cât şi relativ).
Calitatea, cât mai cu seamă creşterea acesteia presupune o serie de cheltuieli, care în
ansamblu formează costul calităţii şi care include ansamblu cheltuielilor generate de concepţia,
promovarea şi comercializarea produsului, respectiv acţiuni directe şi specifice în toate
compartimentele angrenate (concepţie, decizie, acţiune).
2.3. Valoarea economică
Concomitent cu utilitatea şi calitatea unui anume bun se manifestă şi

valoarea sa economică.
Teoriile multiple conturate în legătură cu valoarea pot fi grupate în:
• concepţiile obiective; • concepţiile subiective şi • concepţiile obiectiv –
subiective.
Concepţiile obiective au ca bază ideile din antichitate (Aristotel), cele de origine
marxistă dar şi unele, consistente, contemporane, care aşează la baza valorii elementul comun
tuturor bunurilor de pe piaţă – munca materializată în producerea şi comercializarea acestora.
În cadrul acestor concepţii, valoarea fiind abordată prin prisma muncii (resurselor
economice consumate), respectiv a muncii individuale, sociale, concrete, abstracte, valoarea
socială este dată de consumul de muncă (concret, abstract) depus pentru obţinerea bunului
respectiv şi manifestat prin preţ. Astfel, dacă valoarea bunului economic este dată de munca
cheltuită pentru producerea sa, atunci mărimea valorii are ca substanţă cantitatea de muncă (vie şi
trecută) încorporată în el. Corespunzător acestei teorii mărimea valorii (V) este dată de cantitatea
de muncă trecută (C), respectiv vie (S) înmagazinată în bunul economic la care se adaugă
câştigul (Pr), respectiv: V = C + S + Pr.
Valoarea se manifestă prin intermediul valorii de schimb, cu ajutorul preţului.
Valoarea de schimb reprezintă raportul de schimb în care două bunuri economice se
schimbă între ele în funcţie de cantitatea de muncă înmagazinată în fiecare.
Preţul reflectă expresia monetară a valorii bunului economic.
Concepţiile subiective aşează la baza aprecierii valorii relaţia subiect – obiect, respectiv
aprecierea (preţuirea) pe care individul o acordă, în anumite condiţii (de spaţiu şi timp) unui
anume bun.
Conform acestor concepţii gradul de utilitate a bunului pentru o persoană
îi conferă acestuia o valoare anume; mărimea valorii pentru individ depinzând de
intensitatea cu care bunul satisface nevoia.
Conform Şcolii de la Lausanne valoarea reprezintă puterea unui bun de a putea fi
schimbat, în condiţiile existenţei mai multor pieţe şi care nu reprezintă altceva decât preţul.
Preţul trebuie astfel stabilit încât să permită celui mai mare număr de cumpărători şi vânzători
să se întoarcă de la piaţă satisfăcuţi.
95
Şcoala de la Viena apelând la elemente psihologice mai profunde arată că valoarea nu
este altceva decât expresiunea dorinţelor omului. Valoarea se manifestă ca întruchipare a două
elemente: • unul subiectiv (dorinţa) şi • altul obiectiv (raritatea).
P.A. Samuelson fundamentează elemente ale teoriei subiective a valorii în condiţiile
economiei mixte, respectiv ale concurenţei imperfecte. În concepţia sa mărimea valorii rezultă
din însumarea veniturilor posesorilor factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă).
Ch. Debreau arată că mărimea valorii rezultă din întâlnirea concepţiei producătorului
cu cea a consumatorului.
Analiza concepţiilor contemporane ne dă posibilitatea sublinierii
faptului că valoarea unui bun economic trebuie să se formeze atât pe baza
elementelor obiective (munca depusă pentru producerea bunului) dar şi a
celor subiective (dorinţa individului corelată cu abundenţa sau raritatea).
Problema valorii devine extrem de actuală în condiţiile noastre datorită unor situaţii
legate de: • implementarea tot mai accentuată a ştiinţei şi formarea economiei informaţionale;
• creşterea ca pondere şi importanţă a economiei serviciilor şi a economiei mediului;
• modificarea fundamentelor valorii în sensul că aceasta priveşte nu doar produsul prelucrat ci şi
costurile impuse de performanţa sa în timp, apărând o nouă noţiune – valoarea de utilizare;
• inversarea valorilor în sensul creşterii celor din sectoarele terţiar şi cuaternar; • abordarea
entropică a valorii pe baza raportului obiectiv dintre economie şi natură, a schimbului de mesaje
şi informaţii dintre ele.
În raport cu condiţiile actuale şi mai cu seamă a celor viitoare, problematica valorii şi a
evoluţiei sale va trebui legată de evoluţia condiţiilor de influenţă (resurse şi factori de producţie),
cât şi de cea a nevoilor (volum, structură şi calitate).
2.4. Măsurarea rezultatelor activităţii agenţilor economici
Aprecierea activităţii oricărui agent economic vizează deopotrivă

aspectele raţionalităţii şi eficienţei.
Dacă raţionalitatea priveşte măsura încadrării activităţii în nevoia socială
(cantitativ, calitativ şi structural) atunci eficienţa se referă la raportul efecte
(rezultate) eforturi (cheltuieli).
Complexitatea activităţii agenţilor economici necesită surprinderea şi
reflectarea totalităţii rezultatelor, atât sub aspect fizic (material) cât şi valoric
(monetar).
Conţinutul material al rezultatelor este oglindit de producţia fizică care
exprimă în unităţi naturale (bucăţi, tone, metri ş.a.) rezultatele obţinute
putându-le confrunta astfel cu nevoia socială concretă.
Folosirea acestui indicator prezintă anumite limite legate de
eterogenitatea lor, putând fi folosit în cadrul activităţilor omogene.
În condiţiile produselor neomogene se folosesc unităţile natural-
convenţionale (tractoare convenţionale, vagoane convenţionale, combustibili
convenţionali) precum şi unităţile valorice, acestea permiţând aducerea la un
numitor comun a tuturor categoriilor de rezultate economice.
La rândul lor rezultatele valorice cuprind: a) rezultatele totale obţinute
de către agentul economic într-o anume perioadă de timp; b) rezultatele finale,
(cele ajunse în stadiul final al circuitului economic, destinate fiind consumului
96
final şi nu şi celui intermediar); c) rezultatele nou-create de către agentul în
cauză; d) rezultatele nete rămase după scăderea tuturor cheltuielilor ocazionate
de desfăşurarea activităţii agentului economic în cauză.
Exprimarea rezultatelor agentului economic se poate realiza pe baza unor
indicatori economici specifici, precum:
a) Producţia totală (QT) ca expresie a volumului de ansamblu al
activităţii desfăşurate într-o anume perioadă de timp, adică:
n
QT   qi  pi
i 1
unde:
q = volumul producţiei;
p = preţul (unitar) de vânzare;
i = sortimentele.
Detaliat acest indicator cuprinde: • valoarea producţiei finite; • semifabricatele din
producţie proprie livrate; • valoarea obiectelor din planul tehnic terminate şi valorificate;
• lucrările (serviciile cu caracter industrial executate pentru terţi; • valoarea prelucrărilor pentru
clienţi interni şi externi; • influenţa producţiei neterminate şi a stocurilor de semifabricate, piese
de schimb, combustibil, ambalaje ş.a.).
b) Producţia marfă (fabricată) reprezintă valoarea totală a bunurilor
realizate şi destinate livrării (produsele finite, semifabricatele, lucrările cu
caracter industrial şi serviciile prestate).
c) Producţia realizată (vândută şi încasată) ca şi componentă a
producţiei totale şi respectiv, marfă.
d) Cifra de afaceri ca sumă a veniturilor încasate de agentul economic
pe baza vânzărilor efectuate într-o anume perioadă de timp, la preţul acestei
perioade.
e) Valoarea nou creată de către agentul economic, datorată activităţii
proprii.
f) Valoarea adăugată ca reflectare a valorii nou create şi a amortizării
capitalului propriu. Ea reprezintă capacitatea agentului economic de a produce
avere (bogăţie).
g) Profitul (venitul) care la rându-i poate fi exprimat prin prisma:
• profitului brut ca diferenţă între cifra de afaceri şi total cheltuieli, şi • profitul
net rezultat din scăderea taxelor, impozitelor ş.a. din profitul brut.
Caracterul complex al activităţii agentului economic impune folosirea şi a altor
indicatori legaţi de • potenţial; • dinamică; • exploatare; • exerciţiu şi • exploatare ş.a.
Indicatorii sus menţionaţi pot fi diversificaţi în raport cu sfera şi specificul activităţii, ei
putând fi utilizaţi nu doar pentru exprimarea rezultatelor, ci şi în efectuarea unor analize detaliate
şi de perspectivă.
 Resursele economice şi factorii de producţie. Sistemul resurselor

economice.
97
 Resursele naturale şi contribuţia lor la dezvoltarea economică.
 Contribuţia forţei de muncă la procesele creşterii şi dezvoltării
economice sub aspectele:
 cantitativ;
 calitativ;
 structural;
 al folosirii.
 Capitalul şi aspectele analizei lui.
 Capitalul ca factor de producţie (activele).
 Circuitul şi rotaţia capitalului.
 Capitalul fix: concept, uzare, amortizare.
 Capacitatea de producţie: concept, mod de determinare.
 Capitalul circulant: concept, componente, folosire.
 Ştiinţa şi informaţia ca factor de producţie: concept, funcţii, condiţii,
forme.
 Progresul tehnic şi tehnologic: concept, efecte, forme.
 Combinarea factorilor de producţie: concept, principii, indicatori,
legi.
 Exprimarea rezultatelor activităţii agenţilor economici prin prisma
conceptelor de bun economic, utilitate, calitate şi valoare economică.
 Sublinierea corelaţiilor dintre: bun, bun economic, marfă, calitate şi
valoare economică.
 Măsurarea rezultatelor activităţii agentului economic (modalitate,
indicatori).
 Sublinierea legăturilor şi deosebirilor dintre indicatorii rezultatelor
agentului economic.
1. Într-o ţară cu o populaţie totală de 10.000.000 persoane, 4.000.000 sunt

persoane inapte de muncă. Din persoanele apte de muncă 15% sunt persoane
care nu muncesc din diferite motive, restul fiind persoane ocupate. Să se
determine:
a) rata inapţilor de muncă;
b) numărul persoanelor apte de muncă;
c) coeficientul ocupării forţei de muncă;
2. Populaţia totală a unei ţări este de 100.000.000 locuitori. Rata inapţilor

este de 25%, iar coeficientul ocupării forţei de muncă este de 80% (raportat la
populaţia aptă). Din totalul populaţiei apte de muncă, 65.000.000 persoane
reprezintă populaţia activă. Să se determine:
a) populaţia inaptă;
98
b) populaţia aptă;
c) populaţia ocupată;
d) coeficientul activizării forţei de muncă.
3. Populaţia activă a unei ţări este de 30.000.000 persoane, reprezentând

3/5 din populaţia totală. Populaţia ocupată este de 25.000.000 persoane. Să se
determine:
a) populaţia totală;
b) populaţia inactivă;
c) rata inactivilor;
d) gradul de ocupare a forţei de muncă.
4. Folosind un capital circulant de 106 lei, societatea comercială „Alfa”

realizează într-un an o producţie de 10∙106 lei. Aflaţi:
a) numărul mediu de rotaţii ale capitalului;
b) durata în zile a unei rotaţii.
5. Cât capital circulant a utilizat firma „Beta” în jumătate de an, ştiind că

valoarea producţiei realizate în această perioadă se ridică la 27∙106 lei, iar durata
în zile a unei rotaţii a capitalului este de 20 zile?
6. În anul „t” o firmă utilizează un capital circulant în valoare de 20∙106

lei. Durata programată a unei rotaţii a capitalului este de 30 zile. În situaţia în
care, în anul respectiv, durata realizată a unei rotaţii a fost mai mică cu 10 zile să
se determine:
a) valoarea producţiei programate şi realizate;
b) sporul de producţie obţinut;
c) economiile de capital în cazul în care se hotărăşte menţinerea
producţiei la nivelul programat.
7. Capitalul total utilizat de o societate comercială într-un an este de

600.000 lei din care 40% capital fix. Care este valoarea capitalului circulant
consumat într-un ciclu de exploatare şi a celui consumat anual, ştiind ca durata în
zile a unei rotaţii a capitalului circulant este de 30 zile?
8. Un agent economic achiziţionează un utilaj în valoare de 500.000 lei,

având o durată normată de funcţionare de 10 ani. Să se determine:
a) rata anuală a amortizării;
b) suma (masa) anuală a amortizării.
9. Societatea comercială „Alfa” dispune de următoarele active

imobilizate:
• maşină în valoare de 40.000 lei, achiziţionată în urmă cu 4 ani şi cu o
durată normată de funcţionare de 10 ani;
99
• hală de producţie evaluată la 300.000 lei, construită în urmă cu 10 ani şi
cu o durată de funcţionare de 30 ani;
• utilaj cu o valoare de inventar de 50.000 lei, amortizat integral.
Să se determine:
a) rata anuală a amortizării pentru primele două active;
b) volumul amortizării înregistrate pentru anul în curs;
c) stocul de capital fix al firmei la valoare iniţială şi la valoare rămasă
neamortizată la sfârşitul anului în curs.
10. În activul bilanţier al unei firme se regăsesc următoarele posturi:

• stocuri de produse finite = 10.000 lei;
• numerar în casierie = 1.200 lei;
• echipamente de producţie = 55.000 lei;
• stocuri de materii prime = 7.500 lei;
• disponibil în cont curent = 14.000 lei;
• construcţii = 250.000 lei;
• stocuri de combustibil = 5.700 lei;
• terenuri = 80.000 lei.
Să se determine valoarea totală a capitalului circulant şi a capitalului fix
de care dispune firma.
11. Un atelier de producţie dispune de 10 utilaje. Dintre acestea, 3 utilaje

(tip A) produc 125 de piese/ oră, alte 3 utilaje (tip B) produc 120 piese/ oră şi 4
utilaje (tip C) produc 130 piese/ oră. Se lucrează în două schimburi. Numărul
zilelor nelucrătoare este de 110 zile. Orele de nefuncţionare datorită reviziilor şi
reparaţiilor sunt de: 40 ore/ an la utilajele tip A, 50 ore/ an la utilajele tip B şi 55
ore/ an la utilajele tip C. Să se determine capacitatea de producţie a atelierului.
ADAPTABILITATE = capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un

factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
AMORTIZARE = procesul de recuperare treptată, parte cu parte, a
valorii de intrare a capitalului fix prin includerea în costul de producţie a
rezultatelor obţinute.
BUN = orice element real capabil să satisfacă o nevoie, indiferent de
forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat
de consumator.
BUN ECONOMIC = ansamblul elementelor materiale şi a serviciilor de
orice fel, care pot satisface o anumită nevoie umană.
CALITATE = gradul de utilitate a unui bun economic, măsura în care,
prin ansamblul caracteristicilor sale (tehnice, economice, psihosenzoriale)
satisface nevoia pentru care a fost creat.
100
CAPACITATE DE PRODUCŢIE = producţia maximă în expresie
naturală pe care o obţine o unitate economică într-o perioadă de timp dată (de
regulă un an) în condiţiile folosirii intensive şi extensive a capitalului tehnic şi a
forţei de muncă.
CAPITAL = factor de producţie, totalitatea resurselor materiale
acumulate şi reproductibile care prin asociere cu ceilalţi factori de producţie
participă la producerea de noi bunuri economice, în scopul obţinerii de profit.
CAPITAL BĂNESC = forma capitalului avansat în afacerile agentului
economic, destinat cumpărării factorilor de producţie necesari şi a stingerii
diverselor obligaţii.
CAPITAL CIRCULANT = parte a capitalului real ce se consumă în
întregime în cadrul unui singur ciclu de producţie, trebuind a fi refăcută cu
fiecare nou ciclu economic.
CAPITAL DE LUCRU = fond de rulment.
CAPITAL FICTIV = titluri de proprietate existente sub forma hârtiilor de
valoare (acţiuni, obligaţiuni, cambii), care dă deţinătorului posibilitatea obţinerii
unui venit (dividend, dobândă).
CAPITAL FIX = parte a capitalului tehnic formată din bunurile reale de
lungă durată utilizate în mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi
trebuind a fi înlocuite după mai mulţi ani de funcţionare.
CAPITAL REAL = capitalul destinat economiei reale, rezultat din
procesele anterioare de producţie ce serveşte la producerea altor bunuri
economice.
CAPITAL SOCIAL = se constituie la înfiinţarea unei societăţi
comerciale prin aporturi în natură sau în numerar ale asociaţilor sau acţionarilor.
CAPITAL UMAN = stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulate de
om reprezentând pentru posesor un venit potenţial viitor.
CIFRĂ DE AFACERI = indicator care măsoară rezultatele la nivel
microeconomic, reprezentând totalitatea încasărilor realizate de agentul
economic pe baza actelor de comerţ efectuate, într-o anumită perioadă de timp,
exprimate prin preţurile pieţei.
CIRCUITUL CAPITALULUI = mişcarea capitalului în funcţiune, care
stă la baza continuităţii economice şi a afacerilor agentului economic (firmei).
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE = unirea specifică
sub aspectele cantitativ, structural şi calitativ a factorilor de producţie în raport
cu natura activităţii economice.
COMPLEMENTARITATE = procesul prin care sunt stabilite raporturile
cantitative, calitative şi structurale ale factorilor de producţie care participă la
producerea unui anume bun economic; strictă, situaţia în care există o singură
combinare a acestora pentru obţinerea unui anume rezultat.
DIVIZIBILITATE = proprietatea factorului de producţie de a se împărţi
în unităţi simple, subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea acestora.
FACTORI DE PRODUCŢIE = resursele atrase şi utilizate efectiv de
către agenţii economici în vederea producerii bunurilor economice (atât în
101
calitatea lor de clasici: natura, munca şi capitalul, cât şi de neoclasici: informaţia,
managementul , ştiinţa, abilitatea întreprinzătorului ş.a.).
FORMAREA DE CAPITAL = crearea capitalului necesar iniţierii,
extinderii unei afaceri.
INFORMAŢIE = factor principal al activităţii economice ce serveşte la
luarea deciziilor şi reglarea acestora.
INOVAŢIE = realizare tehnică, tehnologică, organizatorică ce constituie
o noutate în condiţii de eficienţă.
ISOCUANTĂ = reprezentare a diverselor variante (alternative) de
combinare a factorilor de producţie ce conduc la obţinerea aceluiaşi rezultat
(producţie).
LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE = exprimă relaţia
dintre mersul rezultatelor şi folosirea unităţii suplimentare dintr-un anume factor
de producţie (ceilalţi rămânând constanţi). Fazele manifestării ei sunt
reprezentate de: • randamentul crescător; • randamentul descrescător; •
randamentul constant.
MARFA = bun economic util creat pentru satisfacerea nevoilor
oamenilor prin intermediul vânzării – cumpărării (schimbului).
PĂMÂNT = factor natural al producţiei reprezentând resursele brute din
natură utilizabile în producerea bunurilor economice.
PRODUS = rezultat al unei activităţi economice (prodfactor şi
satisfactor).
PROGRES ŞTIINŢIFICO – TEHNIC = proces continuu, prin excelenţă
calitativ şi structural de creştere a capacităţii oamenilor de a crea şi produce
bunuri de calitate şi eficienţă sporită.
PROGRES TEHNICO – ŞTIINŢIFIC = proces prin excelenţă calitativ de
creştere a capacităţii producerii bunurilor economice.
RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE = cantitatea suplimentară
dintr-un factor de producţie pentru a compensa creşterea cu o unitate a altui
factor pentru a menţine constanţa producţiei.
RESURSE ECONOMICE = totalitatea elementelor atrase pentru
producerea de noi bunuri economice.
REVOLUŢIE ŞTIINŢIFICO – TEHNICĂ = proces complex,
contemporan, postbelic constând în modificarea amplă, calitativă şi structurală în
domeniile ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei şi prin ele realizarea realităţii pe baze
noi.
REZULTAT ECONOMIC = produsul obţinut ca urmare a combinării şi
utilizării factorilor de producţie ce apare sub forma bunurilor economice
(materiale şi servicii) respectiv: global sau brut, final, nou creat, net, virtual,
exerciţiului, reportat.
REZULTATE MICROECONOMICE = ieşirile obţinute de agenţii
economici şi validate de piaţă.
REZULTATE NOU – CREATE = surplusul bănesc raportat la preţul
factorilor de producţie achiziţionaţi.
102
ROTAŢIA CAPITALULUI = reluarea circuitului capitalului, treptat ca
proces continuu şi repetat.
SUBSTITUIBILTATE = posibilitatea înlocuirii unei cantităţi determinate
dintr-un factor de producţie cu o alta dată din altul în condiţiile menţinerii
constante a rezultatului (producţiei).
UTILITATE ECONOMICĂ = capacitatea reală sau presupusă a unui bun
de a satisface o nevoie umană sau de a crea condiţiile favorabile şi necesare
tipului de satisfacţie.
UTILITATE CARDINALĂ = modalitate de măsurare a utilităţii
economice pe baza capacităţii individului raţional de a atribui fiecărei unităţi
dintr-un bun o anumită utilitate (unităţi de utilitate).
UTILITATE ECONOMICĂ INDIVIDUALĂ = satisfacţia adusă
individului de consumarea unei doze (cantităţi) dintr-un anume bun.
UTILITATE ECONOMICĂ TOTALĂ = satisfacţia individului în urma
consumării unor doze succesive dintr-un bun într-o anume perioadă.
UTILITATE MARGINALĂ = sporul de satisfacţie adus individului de
consumarea unei cantităţi (doze) din bunul respectiv; preţuirea pe care individul
o acordă ultimei doze consumate dintr-un bun.
UTILITATE ORDINALĂ = modalitate de determinare a utilităţii
economice pe baza aranjării preferinţelor consumatorului (în ordine
descrescătoare).
UZURA = proces obiectiv de depreciere a capitalului fix (bunurilor
imobiliare).
UZURA FIZICĂ = pierderea treptată a proprietăţilor (tehnice, de
exploatare) a capitalului fix datorată utilizării, dar şi neutilizării acestuia.
UZURA MORALĂ = deprecierea capitalului fix ca urmare a efectelor
progresului ştiinţifico – tehnic (uzura de tip I ca urmare a ieftinirii capitalului fix
şi de tip II ca urmare a creşterii performanţelor sale).
VALOARE ECONOMICĂ = termen prin care se exprimă însuşirea unui
bun economic în vederea diverselor întrebuinţări (valoarea sub aspectele
subiectiv şi obiectiv).
VALOARE ADĂUGATĂ = indicator economic ce măsoară efectul
obţinut pe baza folosirii factorilor de producţie achiziţionaţi; rezultatele efective
ale agentului economic după scăderea cheltuielilor.
VENIT = suma încasată după scăderea cheltuielilor (net, brut, global,
naţional ş.a.).
VITEZA DE ROTAŢIE = indicator ce exprimă frecvenţa circuitelor
(banilor, capitalului).
103
Cap. V. DISFUNCŢIONALITĂŢI ALE ECONOMIEI
DE PIAŢĂ
5.1. ŞOMAJUL
5.2. INFLAŢIA
5.3. DISFUNCŢIONALITATEA: NEVOI SOCIALE –
RESURSE ECONOMICE
5.4. PROBLEME DE REFLECŢIE
5.5. PROBLEME APLICATIVE
5.6. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI
104
1. ŞOMAJUL
1.1. Natura şi formele şomajului
Analiza cererii şi ofertei de forţă de muncă ne arată faptul că, în anumite condiţii şi
situaţii oferta de forţă de muncă (pe total economie, domenii, ramuri, activităţi) depăşeşte
cererea, caz în care se manifestă şomajul.
Ca stare de fapt şomajul arată subocuparea forţei de muncă, situaţie prezentă în diverse
proporţii şi sub diferite forme în economia tuturor ţărilor.
Problematica şomajului (concept, cauze, factori, consecinţe, măsuri şi soluţii ş.a.) ocupă
un loc important în literatura economică deoarece afectează cel mai important factor de
producţie, forţa de muncă, şi prin intermediul acestuia situaţia unei importante părţi a populaţiei.
Şomajul constă în situaţia în care o persoană sau un grup de persoane
nu pot desfăşura o activitate din cauza condiţiilor sociale care nu permit
perceperea utilităţii muncii sale. În sens larg şomajul trebuie înţeles ca o formă
specifică de inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de lucru, cerinţă
nesatisfăcută din cauza condiţiilor sociale existente.
Pentru ca o persoană să fie considerată şomer, cumulativ trebuie să
îndeplinească condiţiile: • să fie aptă de muncă; • să nu aibă loc de muncă; • să
fie în căutare de loc de muncă; • să fie disponibilă atunci când i se oferă un loc
de muncă.
Starea de şomaj se formează în contextul unor situaţii: • pierderea
locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; • creşterea ofertei de
forţă de muncă pe seama maturizării noilor generaţii.
Manifestarea şomajului nu trebuie pusă exclusiv pe seama factorilor economici şi
demografici, el fiind rezultanta schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii, populaţiei
active şi creşterii economice, care la rândul lor au alte determinări concrete precum:
 încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia în condiţiile în care
ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează şomaj sau îl extinde;
 o evoluţie a PIB ca la punctul anterior în condiţiile creşterii productivităţii conduc la o
amplificare a şomajului, iar dacă populaţia activă va creşte, şomajul se va accentua şi mai mult;
 dacă PIB-ul va evolua la fel, iar productivitatea şi populaţia activă scad mai mult
decât PIB, nu se va forma şomaj, iar dacă acesta există ar putea scădea într-o anumită măsură;
 şomajul poate apărea sau creşte şi când PIB-ul creşte dacă populaţia activă şi
productivitatea luate împreună cresc mai mult sau evoluează asimetric (una creşte şi cealaltă
scade) astfel încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.
Nivelul şi evoluţia şomajului pot fi determinate atât în mod absolut
(numărul total al şomerilor Nş), cât şi în mod relativ sub forma:
N
 ratei şomajului (Rs): Rs  s 100 ;
Pa
 indicele şomajului (Is) şi al ratei şomajului (IRs):
N R
I S  S1 100 ; I Rs  S1 100
NS0 RS 0
Pe lângă nivel, şomajul cunoaşte şi alte caracteristici referitoare la: • intensitate (şomaj
total şi şomaj parţial); • durata sau perioada (de la momentul pierderii locului de muncă până la
105
reluarea activităţii); • structură (nivelul calificării, domeniul în care a lucrat, categoria socio –
profesională aparţinătoare, ramuri de activitate, vârstă, sex, rasă, ş.a.).
Toate aceste caracteristici (dar şi fiecare în parte) oferă o serie de concluzii privitoare la
această stare obiectivă, mod de manifestare în raport cu spaţiul şi timpul, consecinţe precum şi
cauze şi chiar modalităţi de rezolvare (diminuare).
Şomajul şi evoluţia sa sunt influenţate de o serie de factori şi condiţii,
dintre care subliniem: • ritmul creşterii economice (raportat la diversele faze ale
ciclului economic); • restructurările şi reconversiunea economică (mai cu seamă
determinate de schimbările structurale, tehnice şi tehnologice din domeniile
producţiei); • inadaptarea ofertei forţei de muncă la noile condiţii.
Şomajul nu reprezintă ceva omogen; sub aspectul factorilor timp şi
spaţiu, el manifestându-se sub diverse forme.
În ţările în curs de dezvoltare dominant este şomajul invizibil
(deghizat), sub formele: •ciclic (ocuparea unor posturi inferioare pregătirii);
• camuflat (ocuparea unor posturi unde productivitatea este mai scăzută); • de
expansiune (migraţia dinspre posturile specifice mediului rural spre cele
urbane); • şomajul generat de activităţi parţiale (sau sezoniere).
Specific ţărilor dezvoltate este şomajul vizibil sub formele: • fricţional
sau tranzitoriu (cei care îşi schimbă des locul de muncă din varii motive);
• conjunctural generat de o serie de condiţii şi disfuncţionalităţi (necorelarea
veniturilor cu productivitatea şi preţurile); • structural (determinat de
modificările în structura economiei, a forţei de muncă în raport cu oferta forţei de
muncă care rămâne mai puţin flexibilă); • tehnologic; • tehnic; • de creştere
economică.
În literatura economică sunt subliniate şi alte forme de şomaj, respectiv: • şomajul
voluntar (determinat de refuzul la angajare din diverse motive); • şomajul natural (normal) care
în mod obiectiv nu poate fi resorbit; • şomaj neinflaţionist; • şomaj involuntar.
1.2. Politici, măsuri şi soluţii antişomaj
O problemă deosebită cu implicaţii practice o reprezintă cunoaşterea consecinţelor

şomajului, atât pentru individul în cauză, cât şi pentru familie şi colectivitate; consecinţe de ordin
economic, social, politic, interne şi internaţionale. Deşi unele păreri subliniază şi consecinţele
pozitive (• rezervă de forţă de muncă; • timp pentru pregătire şi reconversie; • factor de presiune
pentru populaţia ocupată ş.a.) totuşi consecinţele negative sunt cele relevante (• inutilizarea unei
mari părţi din cel important factor de producţie; • îngrădeşte dreptul la afirmare şi autoafirmare;
• o neputinţă a societăţii; • urmările individuale şi familiale; • ajutoarele de şomaj diminuează
resursele creşterii şi dezvoltării economice; • presiunile, de tot felul exercitate de către patroni
asupra personalului angajat; • presiunile pe plan social ca generator de contradicţii; • alienarea
individului ş.a.).
Consecinţele şomajului impun măsuri şi soluţii teoretice, dar mai ales
practice de rezolvare, care la rândul lor trebuie să pornească de la cauzele
şomajului.
Cauzele şomajului rezultă din analiza a o serie de puncte de vedere:
 unii consideră şomajul ca fiind de natură demografică, că el ar
proveni din variaţiile populaţiei active;
106
 alţii dau explicaţii de natură liberară; după care există şomajul
voluntar, format din aceea că unii refuză să lucreze la nivelul salariului oferit,
preferând ajutoarele de şomaj;
 explicaţia marxistă conform căreia şomajul este dependent de
mărimea, structura şi procesul de valorificare a capitalului;
 concepţia keynesistă arată că şomajul este un fenomen mai mult
conjunctural determinat de insuficienţa cererii efective agregate (de satisfactori şi
prodfactori), şomajul corespunzând unei oferte de muncă mai mare ca cererea.
În raport cu cele subliniate se pot sintetiza şi o serie de politici, măsuri şi soluţii
antişomaj cu sublinierea că şomajul analizat prin prisma cauzelor şi mai cu seamă a
consecinţelor reprezintă o problemă extrem de complexă, iar atunci când este însoţit şi de alte
disfuncţionalităţi (inflaţie, stagnare, regres economic) măsurile necesare devin de multe ori
dificile şi greoaie.
În aceste condiţii soluţiile preconizate raportate la condiţiile concret istorice sunt extrem
de variate şi dificile. Nu poate exista o soluţie general valabilă, ci un sistem de soluţii, cu efecte
concrete în raport cu anumite condiţii (istorice, naţionale, zonale ş.a.).
Faptul că şomajul este un rezultat al desfăşurării creşterii economice, soluţiile de
rezolvare trebuie să vizeze prioritar acest proces (creşterea şi diversificarea producţiei,
introducerea PTT corelat cu pregătirea corespunzătoare a forţei de muncă ş.a.).
Politicile, măsurile şi soluţiile antişomaj poartă amprenta curentului de
gândire la care aparţin, respectiv:
 Pentru reprezentanţii gândirii economice clasice, şomajul reprezintă o
problemă trecătoare, întâmplătoare, rezolvabilă prin automatismele pieţei.
 Concepţia keynesistă subliniază ca soluţie de rezolvare a şomajului
relansarea cererii globale prin stimularea consumului şi investiţiilor (principiile
multiplicatorului şi acceleratorului);
 Filosofia economică schumpeteriană sugerează ca măsură creşterea
economică determinată prioritar de progresul tehnic şi tehnologic care poate
conduce atât la creşterea productivităţii cât şi a numărului de locuri de muncă.
 Concepţia ce are la bază principiul echităţii, porneşte de la constanta
locurilor de muncă şi a timpului total de lucru din economie şi sugerează
necesitatea împărţirii echitabile a acestor constante prin reducerea orarului de
lucru (acolo unde este prea mult de lucru), reducerea duratei active de lucru
(pensionări anticipate), înlăturarea orelor de muncă suplimentară ş.a.
Măsurile şi soluţiile concrete trebuie să aibă relaţiile obiective dintre:
rata creşterii economice - productivitate - ocupare - durata muncii - preţuri şi
salarii.
În cadrul sistemului de soluţii utilizat se includ: • regândirea profundă şi
îmbunătăţirea sistemului de învăţământ în sensul cerut de tendinţele evoluţiei pieţei forţei de
muncă; • folosirea raţională a practicilor restrictive pe fondul ecuaţiei: ofertă – cerere de locuri de
muncă; • promovarea creşterii economice reale cu efectele sale directe asupra creşterii gradului
de ocupare a forţei de muncă; • accentuarea flexibilităţii pieţei pe baza sporirii cererii agregate;
• stimularea iniţiativelor dezvoltării industriale, agricole şi hoteliere; • sprijinirea consistentă a
IMM –urilor. • încurajarea întreprinderilor mari spre flexibilitate, adaptare şi eficienţă ş.a.
Pachetul de politici, măsuri şi soluţii referitoare la influenţarea şomajului
îşi va găsi eficacitatea doar prin aplicare la condiţiile luării în considerare a
107
experienţei proprii şi dizolvării economice şi ale stăpânirii şi influenţării
şomajului.
2. INFLAŢIA
2.1. Masa monetară şi structura sa
Îndeplinirea de către bani, în bune condiţii a rolului şi funcţiilor specifice

presupune existenţa lor într-un anume volum şi structură, corelate cu nevoile
sociale (în primul rând de schimb şi de plăţi).
Cantitatea de monedă este reflectată de masa monetară ca ansamblul de
valori, lichidităţii deţinute de agenţii economici; ea manifestându-se:
 ca stoc, respectiv totalitatea mijloacelor băneşti existente în sectorul
non financiar al economiei la un moment dat şi servind anumitor scopuri
(achiziţionării de bunuri economice, achitării datoriilor, constituirea de economii,
alte plasamente).
 ca flux ea exprimă masa medie de bani care circulă într-o anumită
perioadă de timp (trimestru, semestru, ş.a.).
În cadrul masei monetare s – au autonomizat două componente:
 disponibilităţile băneşti propriu – zise (bani lichizi, cash).
 Disponibilităţile semimonetare ca instrumente băneşti care necesită
anumite operaţiuni legate, de transformarea lor în bani lichizi.
Detalierea masei monetare poate fi realizată cu ajutorul agregatului monetar ca parte
constitutivă a masei monetare autonomizată datorită funcţiilor ei specifice, agenţilor specializaţi
ce emit instrumente de plată, organizaţiile financiar bancare ce le gestionează, fluxurile
economice pe care le mijlocesc ş.a.
Departajarea instrumentelor de plată în cadrul celor patru agregate monetare are loc pe
baza criteriului asigurării lichidităţii băneşti, adică uşurinţa, rapiditatea transformării acestora în
bani lichizi, instrumentele băneşti gestionate de bănci şi instituţii financiare.
Masa monetară este influenţată de o serie de condiţii şi factori
economico – financiari precum: • volumul bunurilor economice existente pe
piaţă; • nivelul preţurilor acestora; • viteza de circulaţie a monedei; • amploarea
creditului şi tendinţele acestuia; • mobilurile conservării monedei (a venitului,
afacerilor prudenţei şi speculaţiei).
Relaţia ce exprimă necesarul masei monetare (Mm) în raport cu unii factori de mai sus se
poate reda astfel:
Vm  Ps  C  R 
Mm 
Vr
unde:
Vm = valoarea bunurilor economice de pe piaţă (cantitatea înmulţită cu preţul);
Ps = valoarea plăţilor scadente;
C = valoarea mărfurilor vândute pe credit;
R = plăţile ce se compensează reciproc;
Vr= viteza de circulaţie a banilor.
108
O relaţie mai simplificată decurgând din teoria cantitativă a banilor are la bază parametri:
nivelul general al preţurilor (P), numărul tranzacţiilor (T) şi viteza de circulaţie a banilor (Vr),
fiind de forma:
P T
Mm =
VR
Confruntarea cererii cu oferta de monedă dă posibilitatea sesizării a trei
stări posibile:
 cererea este egală cu oferta situaţie în care avem starea de echilibru
monetar, adică concordanţa dintre volumul mijloacelor băneşti ale agenţilor
economici şi valoarea bunurilor economice de pe piaţă sau atunci când cantitatea
de bani existentă pe piaţă este egală cu cea necesară circulaţiei;
 cererea este mai mare ca oferta, caz în care avem de-a face cu deflaţia;
 oferta de monedă este mai mare ca şi cererea concretă de pe piaţă,
situaţie materializată prin inflaţie.
2.2. Inflaţia: concept, factori şi forme
Deşi problemă viu discutată în literatura de specialitate, totuşi nu există un consens în

ceea ce priveşte conceptul; ea fiind privită, sub aspectul naturii şi cauzelor sub diverse aspecte:
• proces general atemporal şi aspaţial ce se manifestă când nivelul general al preţurilor creşte
general şi continuu; • o formă specială de creştere a preţurilor manifestată prin creşterea mai
rapidă a preţurilor naţionale în raport cu cele internaţionale; • modalitate de desfăşurare a
fluxurilor macroeconomice reale prin tendinţa de creştere nelimitată a preţurilor curente fiind
corelată cu folosirea deplină a mâinii de lucru; • confruntare specifică dintre mărimile nominale
şi cele reale, dintre nivelurile curente şi cele aşteptate ale indicatorilor macroeconomici.
Sintetizând putem defini inflaţia:
 în esenţă ca proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în
circulaţie;
 în sens larg ea reprezintă inundarea canalelor circulaţiei cu o
cantitate excedentară de monedă care are ca efecte creşterea generalizată a
preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În general inflaţia poate fi identificată prin următoarele trăsături: • supraîncărcarea
canalelor circulaţiei cu o cantitate de monedă care depăşeşte cererea; • creşterea generală şi
autoîntreţinută a preţurilor; • dubla devalorizare a banilor (în raport cu aurul şi cu restul
mărfurilor) rezultatul fiind scăderea puterii de cumpărare a banilor; • inflaţia reprezintă un
sistem de dezechilibre între oferta şi cererea de bani, între preţ şi calitate, între preţ şi valoare
ş.a.; • prin manifestare ea generează redistribuirea veniturilor între diferiţi subiecţi economici,
firme, microgrupuri, indivizi.
Inflaţia contemporană, ca şi dezechilibru structural monetaro–material,
exprimă deprecierea banilor neconvertibili (în general) şi creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor, putând fi identificată şi ca existenţa în circulaţie a unei
mase monetare ce depăşeşte nevoile circulaţiei.
Intersectându-se cu multe alte procese social – economice, macro şi mondoeconomice,
inflaţia contemporană trebuie abordată în termeni mult mai concreţi, pe baza unor elemente
definitorii precum: • ea continuă să rămână proces de depreciere a banilor determinată
preponderent de starea economiei; • o creştere durabilă a preţurilor; • modificări calitativ -
109
structurale în ansamblul sferei circulaţiei (băneşti şi a bunurilor economice); • este proces
monetaro – material (manifestându-se ca şi dezechilibru monetaro – material prin
interdependenţa fluxurilor reale şi monetare); • ca şi proces structural ea afectează sub diverse
aspecte întregul sistem social.
Procesul inflaţionist are la bază o serie de cauze, cea originală (de
bază) considerându-se mult timp ca fiind de natură monetară, legată de sfera
circulaţiei.
Complexitatea procesului inflaţionist impune o surprindere detaliată a
cauzelor şi factorilor ce o declanşează şi o întreţin; ei trebuind abordaţi în mod
diferit pe ţări şi grupe de ţări şi în timp, în raport cu circumstanţele economice,
sociale, politice, interne şi internaţionale. Numai astfel se poate da „diagnosticul”
şi sugera „reţetele” de tratare a acestui dezechilibru economic.
Declanşarea şi desfăşurarea inflaţiei are la bază o serie de cauze (singulare şi multiple)
dintre care subliniem: • emisiunea excesivă de semne băneşti (inflaţia prin cerere) sau oferta de
monedă, mai cu seamă a banilor de credit; • excesul de cerere solvabilă dată de impulsurile
dinspre cerere (cererea nominală solvabilă menţinându-se mai mare ca oferta); • insuficienţa
producţiei (inflaţia prin ofertă), sporirea veniturilor, mai ales a salariilor nu este compensată de o
creştere corespunzătoare a producţiei şi productivităţii apărând o lipsă de bunuri economice; •
creşterea suplimentară a creditului care conduce la o creştere a cererii nominale de bunuri de
consum (inflaţie prin credit); • sporirea costurilor de producţie (inflaţia prin costuri), acolo şi
când firmele, guvernul, salariaţii şi consumatorii parcă acţionează convergent în vederea creşterii
cheltuielilor.
De obicei inflaţia se manifestă în situaţiile: • emisiune monetară
excedentară în raport cu nevoile circulaţiei bunurilor economice (prioritar pentru
acoperirea cheltuielilor excedentare bugetare); • când cantitatea de monedă de pe
piaţă rămâne aceeaşi deşi scade considerabil oferta bunurilor economice.
Legat de aceste situaţii fenomenul inflaţiei poate fi evidenţiat prin
dezechilibrul dintre masa monetară şi PIB, a cărui realizare trebuie să se
efectueze prin intermediul monedei.
Creşterea excesului de masă monetară în circulaţie are la bază o serie de
factori (cauze):
 deficitul bugetar, respectiv creşterea mai rapidă a cheltuielilor decât a
veniturilor bugetare.
 stimularea artificială de către stat a economiei naţionale („politica
banilor ieftini” sau „a injecţiilor monetare”);
 creditul bancar acordat în anumite condiţii şi situaţii;
 importul de inflaţie (creşterea preţurilor externe care influenţează
direct şi preţurile naţionale; creşterea exportului la produse deficitare pentru
cererea internă ş.a.);
 cheltuielile administrative, militare, neproductive cu influenţe
directe asupra cererii agregate de bunuri economice;
 mobilizarea rezervelor prin intrarea în circulaţie a unor fonduri
blocate anterior de către posesorii lor (datorită unor mobiluri);
 relaţiile valutare (volumul mare de valute care circulă fără acoperire
şi control dintr-o ţară în alta în vederea unor plasamente cât mai rentabile);
110
 spirala inflaţionistă dată de cursa dintre creşterea preţurilor şi cea a
salariilor, necorelarea creşterii salariilor cu cea a productivităţii muncii;
 alte cauze (renunţarea la convertibilitatea monedei, creşterea gradului
de monopolizare a economiei şi a sferei preţurilor administrate ş.a.).
Referitor la relaţia obiectivă productivitate – salarii se recomandă sublinierea
concluziilor ce rezultă din analiza „curbelor Philips” care încearcă să argumenteze
interdependenţa organică dintre nivelul ocupării forţei de muncă, creşterea salariilor şi creşterea
preţurilor. Se ajunge la concluzia că stabilitatea preţurilor poate fi asigurată în condiţiile creşterii
anuale a salariilor cu 2-3% pe seama creşterii productivităţii muncii şi a unui şomaj de echilibru
de 3-5% din forţa de muncă activă; ridicarea gradului de ocupare ducând la creşterea mai
accentuată a salariilor şi preţurilor.
Mecanismul inflaţiei contemporane este deosebit de complex având la
bază o mulţime de condiţii şi factori economici, social – politici, psihologici,
interni şi externi, direcţi şi indirecţi, pe termen scurt şi mediu etc. Numai luaţi
împreună şi corelaţi, raportaţi la condiţiile specifice explică manifestarea
obiectivă a inflaţiei.
Intensitatea inflaţiei şi modalităţile manifestării ei pot fi puse în evidenţă
prin formele ei:
 inflaţie lentă sau târâtoare (caracterizată printr-un ritm mediu anual
de creştere a preţurilor de până la 3%);
 inflaţie moderată sau medie (preţurile cresc în ritm de până la 6%);
 inflaţie rapidă (când acest ritm se apropie de 10%);
 inflaţie galopantă (sau cu două cifre, atunci când creşterea depăşeşte
10%);
 în ultima perioadă se vorbeşte în unele situaţii mai deosebite de
megainflaţie.
În literatura de specialitate inflaţia este descrisă şi prin alte forme:
• declarată (deschisă); • constrânsă sau refulată; • prin bani (monedă); • prin
cerere; • prin costuri; • structurală; • importantă.
Încadrarea intensităţii inflaţiei într-o formă sau alta poartă o importantă doză de
aproximare diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Totuşi, în acest sens se folosesc mai mulţi indicatori (parametri) precum: • indicele
general al preţurilor; • dinamica preţurilor bunurilor de consum; • indicele costului vieţii;
• indicele puterii de cumpărare a banilor (pe piaţa internă şi externă); • evoluţia masei monetare
şi a vitezei de rotaţie a banilor; • ritmul creşterii economice (indicatorilor macroeconomici
raportat la masa monetară aflată în circulaţie); • ecartul inflaţionist (diferenţa dintre cantitatea de
monedă aflată în circulaţie şi cea care justifică activitatea economică).
2.3. Măsuri, căi şi politici antiinflaţioniste
Analiza complexă a inflaţiei evidenţiază mulţimea consecinţelor ei economice şi

sociale; consecinţe de multe ori contradictorii atât la nivelul individului cât şi al comunităţilor şi
întregii economii şi societăţi.
Consecinţele inflaţiei se regăsesc la nivelul producţiei, repartiţiei veniturilor şi a
mecanismului economic în ansamblul său.
111
În ceea ce priveşte producţia efectele se resimt în: • stimularea creşterii economice prin
procesul investiţional (în condiţiile ieftinirii creditului); • avantaje pentru debitori la rambursarea
creditelor; • în anumite condiţii inflaţia în creştere determină un proces de economisire forţată;
• deprecierea monedei naţionale stimulează exportul; • stimulează creşterea profitului prin
creşterea preţurilor de vânzare şi extinderea operaţiunilor speculative.
Consecinţele inflaţiei asupra repartiţiei veniturilor: • în perioadele creşterii
inflaţioniste sunt avantajaţi vânzătorii şi cei ce iau credite; • în condiţiile unei inflaţii constante se
constată o compensare reciprocă între vânzători şi cumpărători, debitori şi creditori, deşi unele
categorii sociale sunt dezavantajate (pensionarii, şomerii, uneori salariaţii) conducând la
accentuarea inegalităţilor sociale.
Asupra mecanismului economic consecinţele inflaţiei se manifestă sub o serie de
aspecte: • factor de reglare a unor corelaţii economice (când ea nu depăşeşte un anumit nivel);
• stimulează procesul concentrării economice; • accentuează concurenţa; • în condiţiile depăşirii
unui anume prag efectele negative se manifestă prin: dereglarea unor corelaţii, costuri
economice, sociale suplimentare, scăderea standardului de viaţă, surse de dezordine, factori de
criză monetar – financiară ş.a.
O mare parte a consecinţelor inflaţiei sunt reflectate de concepte specifice precum:
• creşterea economică inflaţionistă; • creşterea economică neinflaţionistă; • stagflaţie;
• şlumflacţie; • dezinflaţie ş.a.
Acţiunile concrete teoretice şi practice antiinflaţioniste se manifestă prin
intermediul măsurilor, căilor şi politicilor de combatere a inflaţiei.
Măsurile antiinflaţioniste vizează prioritar două grupe: a) de apărare
sau protejare a agenţilor economici împotriva măririi preţurilor şi căderea
puterii de cumpărare a banilor şi care cuprind: • indexarea veniturilor;
• creşterea dobânzilor; • acordarea de compensaţii; • subvenţionarea preţurilor
unor produse etc. şi b) măsuri de diminuare şi control al inflaţiei respectiv
refacerea echilibrului economic dereglat de inflaţie prin acţiuni specifice atât
asupra masei monetare (• creşterea dobânzilor la creditele acordate; • creşterea
rezervelor monetare obligatorii ale băncilor; • limitarea creditului de consum;
• echilibrarea bugetului şi a balanţei de plăţi; • retragerea de numerar din
circulaţie ş.a.) cât şi în ce priveşte creşterea ofertei de bunuri economice
(• impulsionarea activităţilor producţiei; • crearea de noi bunuri şi servicii;
• corelarea, sub toate aspectele a ofertei cu cererea etc.).
În ceea ce privesc căile de combatere a inflaţiei de subliniat sunt:
• deflaţia; ∙ revalorizarea; ∙ devalorizarea; ∙ nulificarea. Acestea vizează în
special aspectul monetarist al inflaţiei şi restabilirea unei circulaţii normale a
banilor.
Politicile şi demersurile antiinflaţioniste, pe termen scurt cele mai
utilizate sunt: a) blocarea masei monetare mai cu seamă prin limitarea
creditelor; b) blocarea cheltuielilor publice; c) blocarea veniturilor şi costurilor
(cu salariile în mod deosebit); d) creşterea productivităţii şi stimularea
concurenţei.
Se impune sublinierea faptului că aceste politici sunt legate între ele,
fiecare având efecte directe şi indirecte asupra inflaţiei, fiecare dintre ele
prezentând riscuri şi incertitudini; nici una nu s-a impus până acum ca o soluţie
miracol. În general guvernele prudente le utilizează pe toate, în diferite grade, în
forme variate şi nu fără ezitări, în cadrul programelor naţionale antiinflaţioniste.
112
2.4. Inflaţia şi şomajul
Creşterea economică sănătoasă, reală şi durabilă are ca şi condiţii de bază

un nivel scăzut al şomajului şi a inflaţiei moderată.
Relaţia dintre dinamica inflaţiei şi a şomajului poate fi surprinsă cu ajutorul Curbei
Phillips (după autor) care are la bază concluziile rezultate din cercetarea unei ample serii de date
în intervalul 1861 – 1957 privitoare la rata şomajului şi dinamica salariului nominal. Astfel,
autorul subliniază relaţia inversă între ritmul salariului nominal şi rata şomajului: şomajul
(nivelul său relativ) a fost mai mare când ritmul de creştere a salariului nominal a fost mai lent,
şi invers.
Relaţiile sunt plauzibile având în vedere faptul că nivelul şi dinamica salariului depind
de raportul dintre cererea şi oferta de muncă.
În varianta sa originală curba Phillips este o relaţie de interdependenţă inversă între
nivelul relativ al şomajului sau rata sa (Rş) şi ritmurile de creştere a salariului nominal (∆Rsn),
adică:
∆Rsn= f(Rş)t
unde: t=timpul (anul economic).
Curba Phillips este un instrument de fundamentare a politicilor economiei ofertei, ea
fiind o alternativă de reprezentare a ofertei globale. Pe baza ei se adoptă politica economică de
reglementare a cererii globale, ajungându-se astfel la fundamentarea alegerii între inflaţie şi
şomaj ale cărei condiţii sunt date de curba ofertei globale.
Prin curba Phillips se susţine că nivelul inflaţiei (manifestată prin evoluţia preţurilor faţă
de perioada anterioară) depinde de trei factori: • inflaţia aşteptată; • abaterile şomajului faţă de
nivelul său natural (şomajul ciclic) şi • schimbările şoc ale ofertei.
Problematica complexă a şomajului şi inflaţiei, a implicaţiilor lor
economico – sociale ridică întrebarea referitoare la modalităţile şi nivelele
acceptabile ale acestora, pornindu-se de la situaţia ideală: o economie fără
inflaţie şi fără exces de şomaj.
Într-o situaţie reală economişti şi politicieni trebuie să opteze între: • o
economie cât mai aproape de nivelul de ocupare totală chiar cu riscul inflaţiei şi
• politici mai puţin permisibile de stabilizare a preţurilor pe baza unei creşteri a
ratei şomajului.
De cele mai multe ori se constată că oamenii de decizie, în situaţii
concrete optează spre metode sau căi alternative de ajustare precum:
 Opţiunea între o redresare cu creştere rapidă care reduce imediat
şomajul şi o redresare cu creştere lentă care reduce inflaţia dar prelungeşte
durata şomajului;
 O altă variantă este legată de democraţia reală aleasă faţă de
electorat în vederea prelungirii mandatului (oamenilor politici). În acest sens
evoluţia macroeconomică oglindeşte ciclul electoral (pe baza teoriei ciclului
economico-politic), avându-se în vedere faptul că majoritatea electoratului
susţine că cele mai importante probleme ale ţării sunt şomajul şi/sau inflaţia.
În cadrul ciclului economico-politic important este şi momentul în aproprierea
alegerilor, politicienii se vor asigura ca economia să fie îndreptată spre calea cea bună pentru a
obţine cât mai multe voturi; inflaţia şi şomajul trebuind să scadă la cote cât mai reduse. Pe
măsura trecerii timpului şi a aproprierii noilor alegeri aceste obiective şi instrumente vor fi
adaptate noilor scopuri, trecându-se de la mijloace şi pârghii ce vor determina deflaţia la cele ce
vor crea expansiune economică şi reducerea şomajului.
113
3. DISFUNCŢIONALITATEA: NEVOI SOCIALE - RESURSE
ECONOMICE
Baza oricărei activităţi sociale şi mai mult economice îl contribuie nevoia

ca formă concretă de manifestare a cererii izvorâtă din condiţiile de viaţă a
oamenilor, din cerinţele de consum (direct şi indirect) a acestora.
Nevoile umane reprezintă preferinţe, dorinţe, aşteptări ale oamenilor de
a-şi însuşi, a avea bunurile necesare; cerinţe obiectiv necesare vieţii umane la
toate nivelele (individ, grup, colectivitate, societate în ansamblul său).
Nevoile umane constituie impulsul tuturor activităţilor umane, iar
satisfacerea lor - scopul acestora.
Nevoile umane se caracterizează prin aspectele lor: • obiectiv dat de conştientizarea
oamenilor asupra bunurilor necesare şi corelarea acestora cu posibilităţile existente (ale
individului, grupului ş.a.) şi • subiectiv constând în dorinţa oamenilor în raport cu bunurile
necesare (gradul de utilitate al acestora).
Rolul nevoilor în cadrul societăţii poate fi pus în evidenţă de funcţiile lor,
respectiv. • ele constituie forţa motrice a oricărei activităţi sociale;
• verificatorul final al utilităţii (raţionalităţii şi eficienţei)activităţilor;
• elementul de legătură între elementele reproducţiei sociale; • element
important, de declanşare şi funcţionare a mecanismului economic; • atribut
esenţial, definitoriu al modului de viaţă, calităţii vieţii şi bunăstării sociale.
Nevoile umane se pot caracteriza printr-o serie de trăsături: • sunt
condiţionate atât sub aspect subiectiv cât şi obiectiv; • caracterul nelimitat al lor
atât sub aspectul cantităţii cât şi al diversităţii (structurii)sub aspectul subiectiv
(al dorinţei); • sunt limitate în capacitate (de creare şi satisfacere efectivă); • sunt
concurente unele nevoi se amplifică, înlocuiesc, substituie în detrimentul altora;
• pot fi complementare, satisfacerea unei nevoi determină satisfacerea altor
nevoi; • sunt interdependente având caracter sistemic pe baza relaţiei cauză –
efect; • au caracter dinamic (mai cu seamă sub aspectul cantităţii şi structurii)
sub influenţa dezvoltării economico sociale.
Analiza nevoilor umane prin prisma mai multor aspecte permite
sublinierea formelor lor de manifestare:
A. Sub aspectul rolului lor în viaţa oamenilor se deosebesc: • nevoi
primare; • nevoi secundare; • nevoi terţiare.
B. Din punct de vedere al frecvenţei lor deosebim: • nevoi zilnice
(curente); • nevoi periodice; • nevoi rare.
C. În raport cu subiecţii purtători ai nevoilor avem: • nevoi individuale;
• nevoi de grup, • nevoi generale.
D. După destinaţia finală a bunurilor subliniem: • nevoi ale populaţiei;
• nevoi ale producţiei.
E. Funcţie de sfera de cuprindere: • nevoi locale; • nevoi zonale;
• nevoi naţionale; • nevoi globale.
F. Din punct de vedere al posibilităţilor de satisfacere se remarcă:
• nevoile solvabile (reale); • nevoile nesolvabile (potenţiale).
114
G. Sub aspectul elementelor cu care sunt satisfăcute deosebim: • nevoi
satisfăcute cu bunuri materiale; • nevoi acoperite cu servicii materiale; • nevoi
acoperite cu servicii spirituale.
În cadrul sistemului trebuinţelor umane un loc esenţial îl ocupă nevoile
economice ca cerinţe ale existenţei oamenilor (ca indivizi şi ca membri ai
societăţii) a căror satisfacere are loc prin cumpărarea şi consumarea bunurilor
economice, exprimând relaţia dintre subiect (ca şi purtător al nevoi) şi obiect
(bunul destinat satisfacerii trebuinţei).
Caracteristica principală a nevoilor economice este aceea că sunt
satisfăcute cu bunuri economice în calitatea de satisfactori şi prodfactori.
În analiza nevoilor economice pe lângă aspectele legate de cunoaşterea
acestora un rol important îl au acţiunile concrete de satisfacere a lor, acţiuni
determinate de condiţii şi factori legaţi atât de producerea bunurilor economice
necesare (resurse, factori de producţie) cât şi de însuşirea (cumpărarea) acestora.
Restricţiile legate de posibilităţile producerii bunurilor necesare ridică
problema măsurării trebuinţei pe baza utilităţii bunurilor şi astfel ierarhizarea
nevoilor în vederea alegerii soluţiei oportune de alocare şi folosire a resurselor.
Măsurarea trebuinţelor pe baza utilităţii (relative) poate fi efectuată prin
compararea bunurilor efective cu cele optime (de satisfacţie), folosind relaţia:
C C
K u  max
C  C min
unde:
Ku=coeficientul utilităţi bunului economic;
C =nivelul efectiv al consumului.
În acţiunea de satisfacere a trebuinţelor trebuie să se ţină cont de o serie
de principii specifice dintre care subliniem: • interacţiunea nevoilor;
• elasticitatea trebuinţelor; • substituirea nevoilor; • dinamica nevoilor (sub
aspectele cantitativ, calitativ şi structural).
Transformate în mobiluri ale activităţilor sociale nevoile devin interese ca formă de
conştientizare a trebuinţelor oamenilor.
Interesele economice constau în manifestările conştientizate ale nevoilor umane
devenite mobiluri ale activităţilor economice care determină anumite comportamente privind
realizarea performanţelor economice care să asigure obţinerea bunurilor necesare satisfacerii
nevoilor.
Diversitatea intereselor (• individuale, de grup, generale; • private, publice; • curente,
de perspectivă; • regionale, naţionale, mondiale; • economice, sociale, spirituale) necesită
acţiuni specifice şi concrete de armonizare a lor, într-un cadru democratic de funcţionare a
societăţii şi economiei.
Acţiunea practică de producere a bunurilor economice trebuincioase
presupune pe lângă cunoaşterea detaliată a nevoilor, alocarea şi folosirea
nevoilor economice necesare.
Fără a intra în analiza problematicii resurselor economice (care este
tratată pe larg în cadrul capitolului IV, problema 1 a acestei cărţi) se impune
sublinierea faptului că raportarea lor la nevoile de bunuri necesare arată faptul că
societatea se confruntă cu problema rarităţii ca stare de tensiune între resursele
115
economice limitate şi nevoi nelimitate care trebuiesc satisfăcute cu ajutorul lor.
Deşi privite absolut resursele au sporit şi diversificat în mod continuu în raport
cu creşterea şi diversificarea locuinţelor ele sunt şi vor fi limitate.
Raritatea resurselor şi implicit a bunurilor economice, ca şi
caracteristică generală a economiei constituie o lege economică – legea
rarităţii care exprimă faptul că volumul, structura şi calitatea resurselor şi
bunurilor economice evoluează mai încet decât volumul, structura şi calitatea
nevoilor umane; există o stare de tensiune între nevoile practic nelimitate şi
bunurile economice care rămân limitate (lucru resimţit direct de către oameni).
Legat de această lege a rarităţii, de modalităţile concrete de rezolvare a
disproporţiei ce rezultă din conţinutul său se impune cunoaşterea unei alte legi –
Legea alocării şi folosirii resurselor economice care prin sistemul de relaţii şi
proporţii economice presupune alocarea şi folosirea resurselor în concordanţă
directă cu nevoia socială.
Manifestarea practică a acestei legi are loc prin intermediul stărilor
economice : proporţionalitate, echilibru şi optim economic.
Proporţionalitatea economică reflectă situaţia în care resursele sunt alocate şi folosite
corespunzător nevoilor anterior cunoscute şi ierarhizate; nevoia socială fiind satisfăcută la nivelul
resurselor existente. Reversul acestei stări este disproporţionalitatea (risipă de resurse şi implicit
satisfacerea incompletă a nevoilor).
Echilibrul economic oglindeşte concordanţa dintre elementele interdependente ale
reproducţiei sociale rezultată din acţiune conjugată a ansamblului factorilor de influenţă (tehnici,
economici, sociali, politici, etc.). Indiferent de forma sa (• static; • dinamic; • general; • parţial;)
realizarea sa presupune o serie de condiţii (• concordanţă între ritmul creşterii economice şi
resursele existente; • raport judicios între creşterea productivităţii şi cea a salariilor; • raporturi
determinate între necesarul de forţă de muncă şi calitatea acesteia; • raport între partea din
rezultate destinată consumului şi cea pentru dezvoltarea sa).
Optimul economic presupune repartizarea şi utilizarea resurselor astfel încât nevoia
socială să fie satisfăcută la cel mai înalt nivel posibil.
Stările sus menţionate trebuiesc analizate în corelaţie, pe baza relaţiei de dependenţă
(incluziune), precum şi ca elemente obiectiv ale mecanismului de funcţionare a economiei.
Corelaţia dintre resurse şi nevoi impune reprezentarea corectă a modului
în care evoluează, pe termen lung elementele componente ale sistemului de nevoi
şi a resurselor precum şi intensitatea legăturilor dintre acestea şi alte elemente,
condiţii, factori, în diverse stadii ale dezvoltării economice.
Confruntarea dintre nevoi şi resurse evidenţiază existenţa unei
disproporţii manifestate între mişcarea mai rapidă a nevoilor sau caracterul
restrictiv al resurselor materiale, capacităţilor de producţie, forţei de muncă,
capitalului, tehnologiilor ş.a. în raport cu trebuinţele.
Rezolvarea acestei disfuncţionalităţi necesită acţiuni concrete, specifice,
raţionale şi eficiente atât în cadrul sistemului resurselor economice (descoperirea
şi atragerea în circuitul economic a noi resurse, folosirea cu maximum de
eficienţă a celor existente etc.), a sistemului nevoilor (ierarhizarea lor concretă, o
schimbare eficientă a ordinii satisfacerii unora ş.a.), precum şi a ambelor sisteme,
concomitent.
Soluţionarea disfuncţionalităţii nevoi – resurse presupune, deci
rezolvarea contradicţiilor proprii fiecărui sistem precum şi acelora dintre ele.
116
 Şomajul: concept, condiţii, situaţii, factori, caracteristici.

 Determinarea (măsurarea) şomajului.
 Formele şomajului (principale şi particulare).
 Consecinţele şomajului.
 Cauzele şomajului(concepţii).
 Politici, măsuri şi soluţii antişomaj.
 Masa monetară şi componentele ei.
 Determinarea masei monetare prin prisma factorilor ce o influenţează.
 Concepţii privitoare la natura inflaţiei.
 Inflaţia: concepte, trăsături.
 Inflaţia contemporană: concept, elemente definitorii.
 Cauzele inflaţiei.
 Factorii (cauzele) ce determină excesul de masă monetară.
 Formele de manifestare a inflaţiei.
 Indicatorii folosiţi în măsurarea inflaţiei.
 Consecinţele inflaţiei.
 Măsuri antiinflaţioniste.
 Politici şi demersuri antiinflaţioniste.
 Concluzii ce se desprind din analiza curbelor Phillips cu privire la
relaţia inflaţie – şomaj (în general şi în condiţiile actuale).
 Nevoile umane: concept, aspecte, funcţii, trăsături şi forme.
 Nevoile economice: concept, ierarhizare, principii ale satisfacerii lor.
 Resursele economice: raritate, legea rarităţii resurselor economice.
 Legea alocării şi folosirii resurselor economice şi stările determinate
de concretizarea în practică a cerinţelor ei (proporţionalitatea economică,
echilibrul economic şi optimul economic).
 Disfuncţionalitatea resurse – nevoi şi modalităţi de rezolvare a ei.
1. Într-o ţară cu o populaţie totală de 25.000.000 persoane, 30% sunt

persoane inapte de muncă. Din persoanele apte de muncă 875.000 persoane sunt
şomeri, iar 125.000 nu muncesc din alte motive, restul fiind persoane ocupate. Să
se determine:
a) numărul persoanelor inapte de muncă;
b) numărul persoanelor apte de muncă;
117
c) coeficientul ocupării forţei de muncă;
d) rata şomajului.
2. Populaţia unei ţări este de 40 mil. locuitori. Populaţia aptă de muncă

reprezintă 60% din populaţia totală, iar populaţia ocupată este de 18 milioane
locuitori. Din persoanele apte, neocupate, o treime caută loc de muncă fiind
dispuse să se angajeze imediat. Să se determine:
a) coeficientul ocupării forţei de muncă;
b) rata inapţilor de muncă;
c) rata şomajului.
3. Într-o ţară rata şomajului este de 6,8% la o populaţie aptă de 22

milioane persoane. Să se determine:
a) numărul total al şomerilor;
b) populaţia ocupată (toate persoanele care nu lucrează sunt şomeri).
4. Cunoscând următoarele date referitoare la situaţia existentă într-o

anumită ţară:
 populaţia totală este de 56 milioane persoane;
 populaţia aptă de muncă este de 38 milioane persoane;
 populaţia ocupată este de 30 milioane persoane;
 din populaţia aptă neocupată 50% caută loc de muncă.
Să se determine:
a) indicatorii ocupării forţei de muncă;
b) indicatorii şomajului.
5. Având la bază următoarele date:

 numărul total al tranzacţiilor efectuate într-o perioadă = 9.600;
 nivelul general al preţurilor = 82.000 u.m.;
 viteza de rotaţie a banilor = 65 rotaţii.
Să se determine masa monetară din cadrul economiei naţionale.
6. În situaţia în care preţurile cresc cu 100%, care va fi rata inflaţiei?
7. O persoană depune la începutul anului „x” la bancă suma de 10.000

lei, în condiţiile unei rate a dobânzii de 8%. Rata inflaţiei pe parcursul anului a
fost de 6%. Ce s-a întâmplat cu puterea de cumpărare a sumei depuse la bancă
până la sfârşitul anului?
6. SCURT DICŢIONAR DE TERMINI ECONOMICI
AGREGAT MONETAR = indicator sau mărime statistică care constituie

o componentă a masei monetare, cu autonomie relativă în cadrul acesteia.
118
AMPLOAREA ŞOMAJULUI = indicator determinat pe baza ratei
şomajului, care arată mărimea în procente a acesteia.
DEFLAŢIE = proces monetar – material caracterizat prin scăderea
durabilă pe termen lung a nivelului preţurilor pe baza unui ansamblu de măsuri
ce vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tehnicile asupra
dinamicii crescătoare a preţurilor.
DEVALORIZAREA = deprecierea unei monede faţă de moneda etalon şi
scăderea cursului ei de schimb pe pieţele valutare. Devalorizarea monedei
naţionale poate duce la încurajarea exporturilor.
DEZINFLAŢIE = proces de încetinire a evoluţiei ratei inflaţiei prin
reducerea sau menţinerea supravegheată a unei situaţii inflaţioniste pe baza unor
măsurii (realizarea unui surplus bugetar, creşterea ratei dobânzii etc.).
DISPONIBILITĂŢI MONETARE = acele instrumente monetare
concretizate în masa monetară în sens restrâns (banii lichizi, bani cash).
ECHILIBRU MONETAR = armonizarea relativă dintre expresia
bănească a bunurilor economice marfare şi cantitatea de bani aflată în circulaţie.
INDICELE PREŢURILOR = mărime relativă a evoluţiei preţurilor de –a
lungul unei perioade de timp.
INDICELE PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM = medie
ponderată a dinamicii preţurilor acestor bunuri, calculate lunar de statistica
oficială.
INFLAŢIE = dezechilibru structural între masa monetară şi economia
reală ce se manifestă prin creşterea consecventă a nivelului general al preţurilor,
rezultând deprecierea monetară.
INFLAŢIA ANTICIPATĂ = mod de receptare a sensului şi intensităţii
inflaţiei într-un anume orizont de timp.
INFLAŢIE PRIN CERERE = formă a inflaţiei ce rezultă din creşterea
cererii agregate, oferta agregată rămânând în urma acestei creşteri sau
înregistrând scăderi.
INFLAŢIE PRIN COSTURI = formă de inflaţie ce se manifestă în
situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată.
INFLAŢIE PRIN COSTURI = tip de inflaţie care apare atunci când
creşte nivelul creditelor acordate populaţiei şi care duce la amplificarea cererii
pentru bunurile de consum.
INFLAŢIE PRIN MONEDĂ = formă de inflaţie datorată emisiuni
excesive de monedă.
INFLAŢIE PRIN OFERTĂ = tip de inflaţie care apare atunci când
salariile cresc mai rapid decât producţia de bunuri economice.
INFLAŢIE STRUCTURALĂ = termen ce desemnează inflaţia
contemporană ca dezechilibru structural, monetar – material, care se manifestă
prin existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei
reale.
119
INTERES ECONOMIC = circumstanţa în care nevoile umane duc la
înfruntări şi cooperări ale indivizilor pentru obţinerea resurselor şi bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor.
MASA MONETARĂ = totalitatea mijloacelor de plată pe care le deţin
agenţii economici nonfinanciari dintr-o ţară, precum şi plasamentele lor
financiare care pot fi transformate în mijloace de plată fără dificultăţi, rapid fără
pierderi importante.
MASA ŞOMAJULUI = totalitatea persoanelor active şi apte de muncă
care nu deţin un loc de muncă.
MONEDA = ansamblul mijloacelor acceptate de toţi membri unei
comunităţi şi imediat utilizabile pentru reglarea tranzacţiilor.
MONEDA SCRIPTURALĂ = înscrisul într-un cont bancar pe baza
numeralului sau a unui credit acordat de sistemul bancar.
NEVOIA UMANĂ = dorinţă, cerinţă a omului de a avea şi folosi bunuri
care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile existente la un moment dat.
NIVEL RELATIV AL ŞOMAJULUI = numărul şomerilor exprimaţi prin
rata şomajului.
NUMERAR = componentă a masei monetare formată din bancnote şi
monede de metal, deci din bani lichizi, cu existenţă fizică (materială).
RATA ŞOMAJULUI = ponderea populaţiei active disponibile (şomeri)
în cadrul populaţiei active ocupate (persoane care au loc de muncă) sau ponderea
populaţiei active disponibile în cadrul populaţiei active.
RATA NATURALĂ A ŞOMAJULUI = conform teoriei neoclasice
aceasta corespunde unei anumite rate a inflaţiei şi orice încercare de reducere a
şomajului sub nivelul acestei rate ar conduce la accelerarea preţurilor.
SLUMPFLAŢIE = termen care concentrează, pe de o parte, o criză
economică sau un declin economic, iar pe de altă parte o inflaţie rapidă sau
galopantă.
SPIRALA INFLAŢIONISTĂ = proces de agravare a inflaţiei prin
creşterea preţurilor, care are ca efect o creştere a salariilor urmată de o creştere a
costurilor şi de o creştere şi mai mare a preţurilor.
STAGFLAŢIE = stare a economiei unei ţări caracterizată prin inflaţie
rapidă şi creştere lentă a economiei, sau inflaţie mare şi creştere economică zero.
Mărimea masei monetare nu se reduce, însă scade producţia, apărând o serie de
dezechilibre economice.
ŞOMAJ = • dezechilibru care reprezintă un excedent al ofertei faţă de
cererea de forţă de muncă; • starea de inactivitate economică totală sau parţială,
proprie celor care nu au loc de muncă şi sunt în căutare de locuri de muncă.
ŞOMAJ CICLIC = şomaj corelat cu fazele ciclului economic; el creşte în
fazele de recesiune şi se reduce în perioadele de înviorare şi avânt economic.
ŞOMAJ FRICŢIONAL (de căutare) = şomaj de scurtă durată cauzat de
timpul mediu necesar pentru găsirea unui loc de muncă, pentru cei care intră
pentru prima dată pe piaţa muncii; de căutare a unui loc de muncă mai avantajos,
de schimbare a domiciliului de către salariat ş.a.
120
ŞOMAJ SEZONIER = tip de şomaj cauzat de întreruperea activităţilor
economice dependente de factori naturali.
ŞOMAJ STRUCTURAL = formă de şomaj corespunzătoare
neconcordanţei dintre structura ofertei şi cererii de forţă de muncă. El apare şi se
manifestă ca urmare a scăderii cererii pentru produsele unor activităţii,
schimbărilor tehnologiei etc.
ŞOMAJ TOTAL = pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii.
ŞOMAJ PARŢIAL = diminuarea activităţii individului prin reducerea
duratei săptămânii de lucru sau ceea prevăzută de lege urmată de o reducere a
salariului.
ŞOMAJ DEGHIZAT = formă de şomaj caracteristică ţărilor slab
dezvoltate unde persoanele desfăşoară o activitate aparentă cu productivitate
redusă.
ŞOMAJ VOLUNTAR = tip de şomaj ce apare atunci când o persoană
are posibilitatea de a alege dintre una sau mai multe oferte de locuri de muncă,
dar din motive diverse (în special salariul nesatisfăcător în raport cu exigenţele
proprii) alege şomajul.
ŞOMAJ INVOLUNTAR = tip de şomaj care apare atunci când, din cauza
dezechilibrelor pe piaţa muncii, persoana nu găseşte loc de muncă deşi este
dispusă să lucreze la nivelul salariului curent.
ŞOMAJ TEHNIC = formă de şomaj determinată de întreruperea
activităţii unei firme din lipsă de comenzi, de regulă pe un timp determinat.
ŞOMAJ TEHNOLOGIC = fenomen ce apare în condiţiile înlocuirii
vechilor tehnologii cu altele noi şi a centralizării unor capitaluri şi activităţi
urmate de restrângerea locurilor de muncă.
ŞOMAJ INTERMITENT = formă de şomaj care apare în condiţiile
contractelor de angajare pe durată limitată, a nesiguranţei afacerilor, a
diferenţelor dintre tipul de muncă pentru care există ofertă din partea
angajatorilor şi pregătirea profesională a celor ce caută loc de muncă etc.
ŞOMAJ DE DISCONTINUITATE = tip de şomaj ce afectează în mod
special femeile, cauzat de întreruperea activităţilor din motive familiale şi de
maternitate.
ŞOMAJ REGIONAL = tip de şomaj ce apare în acele zone care au un
şomaj mai ridicat decât în altele.
ŞOMAJ SECTORIAL = tip de şomaj specific anumitor ramuri sau
subramuri economice.
ŞOMER = • persoana aflată în stare de şomaj; • persoană activă, peste 16
ani şi care îndeplineşte o serie de condiţii: (aptă de muncă; nu are loc de muncă;
disponibilă pentru muncă; caută loc de muncă).
TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR = exprimă relaţia dintre
cantitatea de bani aflată în circulaţie şi dinamica şi nivelul general al preţurilor.
În cadrul său se face distincţie între cantitatea nominală de bani aflată în
121
circulaţie (lei, $, € etc.) şi cantitatea reală (volumul bunurilor economice care pot
fi cumpărate prin intermediul banilor).
VITEZA DE CIRCULAŢIE A MONEDEI = indicator ce exprimă
rapiditatea sau încetineala cu care sunt realizate tranzacţiile, precum şi viteza cu
care circulă veniturile; frecvenţa cu moneda îşi îndeplineşte funcţiile (mai ales de
schimb şi plată).
122
Cap. VI. VENITURILE
1. DISTRIBUŢIA
2. SALARIUL
3. PROFITUL
4. DOBÂNDA
5. RENTA ECONOMICĂ
123
1. DISTRIBUŢIA
Procesului creerii rezultatelor economice, atât la nivel microeconomic,

cât şi la nivel macroeconomic,îi urmează cel al distribuirii (repartiţiei) acestora în
vederea acoperirii nevoilor de consum.
Problema repartiţiei şi implicit a formării şi însuşirii veniturilor a trezit atenţie
permanent în cadrul ştiinţei economice. Nu puţini au fost aceia care considerând producţia ca un
proces obiectiv şi raţional, vedeau în repartiţie un act de libertate.În acest sens s-au conturat două
concepţii privitoare la formarea veniturilor: concepţia economică (funcţională) şi concepţia
sociologică(personală).
Concepţia funcţională explică formarea veniturilor pe baza mecanismelor pieţei,
respectiv a serviciilor aduse de posesorii factorilor de producţie implicaţi în obţinerea
rezultatelor(natura, munca şi capitalul ca factori de producţia clasici şi apoi neofactorii:ştiinţa,
informaţia, întreprinderea şi întreprinzătorul,ş.a.).
Concepţia personală aşează la baza repartiţiei elemente de natură sociologică.
Indiferent de concepţie, distribuţia trebuie subordonată nevoilor
consumului, a intereselor acelora care au participat direct sau indirect la
obţinerea rezultatelor economice.
În acest context, distribuţia trebuie analizată atât ca proces, cât şi ca fază
a reproducţiei sociale.
Ca proces, distribuţia reflectă crearea şi însuşirea veniturilor , în
primul rând de către posesorii factorilor de producţie participanţi la obţinerea
rezultatelor şi apoi de către ceilalţi membri ai societăţii.
Ca fază(etapă) a reproducţiei sociale, repartiţia realizează legăturile
obiective, directe şi indirecte dintre producţie, pe de o parte şi circulaţie(schimb)
şi consum, pe de altă parte. Prin aceste legături distribuţia influenţează celelalte
faze ale reproducţiei, fiind la rându-i influenţate de către acestea.
Veniturile formate în procesul distribuţiei au la bază o serie de factori
obiectivi şi subiectivi precum: • valoarea totală a rezultatelor obţinute;
• valoarea nou-creată şi respectiv valoarea adăugată; • volumul şi dinamica
muncii salariale; • amploarea procesului de redistribuire a veniturilor;
• mărimea şi dinamica fondurilor de asistenţă socială; • raportul de forţe dintre
posesorii de factori de producţie; • mişcarea sindicală şi raporturile patronat -
sindicate etc.
Analiza concretă a veniturilor formate este complexă având în
consideraţie o serie de aspecte ale realităţii. Astfel, sunt cazuri în care agentul
economic este posesor a mai multor factori de producţie implicaţi şi folosiţi,
situaţie în care este dificil de determinat venitul specific fiecărui factor. În
asemenea situaţii se urmăresc două categorii de venituri: • din munca
dependentă(salarii brute şi fondurile de asistenţă socială) şi • alte venituri(ale
întreprinzătorului, comercianţilor, micilor meseriaşi, liber profesioniştilor,ş.a.).
Procesul distribuţiei se realizează practic prin intermediul a două etape:
distribuţia primară (repartiţia funcţională) şi redistribuirea (repartiţia
secundară).
124
Distribuţia primară cuprinde repartizarea venitului naţional (la nivel
macroeconomic), respectiv a valorii adăugate a agenţilor economici posesorilor
factorilor de producţie participanţi la obţinerea rezultatelor în raport cu
contribuţia fiecăruia la activitatea economică într-o perioadă de timp.
În cadrul acestei etape se formează veniturile primare sau funcţionale,
respectiv: • salariul ca venit ce revine posesorului forţei de muncă; • profitul,
care revine întreprinderii şi întreprinzătorului, • dobânda, pentru posesorii
capitalului, • renta, ca venit al proprietarilor factorilor de producţie limitaţi,
atraşi şi folosiţi în circuitul economic(de exemplu, pământul).
Nivelul veniturilor primare depinde, pe de o parte, de contribuţia factorilor de producţie
participanţi la activitatea economică, iar pe de altă parte de preţul factorilor de producţie.
În raport cu obiectul activităţii firma este interesată în combinarea şi folosirea factorilor
de producţie în anumite forme şi proporţii astfel ca să obţină rezultatele scontate cu cheltuieli cât
mai mici. În acest context, firmele vor căuta soluţii cât mai bune de substituire a acestora.
Cererea de factori de producţie precum şi substituirea lor sunt influenţate de preţul de
piaţă a factorilor de producţie, lucru ce nu poate să nu-şi pună amprenta asupra veniturilor
posesorilor factorilor de producţie.Diferenţele dintre veniturile obţinute depind, în mare măsură,
de variaţiile preţului fiecărui factor de producţie, oferta de factori şi productivitatea marginală a
acestora.
Având ca bază sursa de formare a veniturilor primare acestea provin din:
muncă (în mod deosebit salariile) şi din proprietăţi şi alte venituri care nu au
caracter salarial(rentă, chirii, dobânzi, profit, alte plasamente).
Redistribuirea (repartiţia secundară) completează procesul de ansamblu
al distribuţiei prin formarea şi însuşirea altor forme de venituri ca urmare a
activităţii administraţiilor (în special publice). În cadrul acestei etape se formează
veniturile secundare sau derivate; acţiunile promovate de către administraţii
fiind prelevările şi transferurile.
Prelevările sunt sumele preluate din veniturile primare, de regulă în
mod obligatoriu, prin intermediul administraţiilor publice, pentru a fi
redistribuite în raport cu nevoile existente în diferite domenii. Sumele prelevate
urmează a fi redistribuite prin transfer.
Transferurile reprezintă orice plată a unui venit care nu constituie
contrapartida unei prestaţii productive din partea beneficiarului.Veniturile
rezultate în urma acestor operaţiuni sunt veniturile din/de transfer.
După modul în care sunt percepute prelevările pot avea loc fie asupra
valorii adăugate ,înainte de a fi distribuită (sub forma impozitului pe cheltuieli) ,
fie asupra veniturilor primare propriu-zise prelevate din distribuirea valorii
adăugate (ca impozit pe venituri). Toate acestea sunt prelevate procentual din
valoarea adăugată sau din veniturile primare.
Transferurile, în raport cu destinaţia sunt publice (cheltuielile efectuate
de administraţiile publice sub forma • pensiilor; • subvenţiilor pentru
întreprinderi; • dobânzilor la datoria publică); sociale care includ • cheltuielile
publice pentru organele de securitate socială de orice natură ; • indemnizaţiile de
şomaj, asistenţă socială, medicală, alocaţii pentru copii; între societăţi
comerciale sub forma dividendelor primite de către unele de la altele;
125
dezinteresate, cum ar fi donaţii primite de instituţii caritabile, făcute de diferite
organisme ştiinţifice şi artistice.
Problematica complexă a formării şi însuşirii veniturilor, privită la
diverse nivele, îmbracă o serie de particularităţi.
În cele ce urmează vom puncta doar problema veniturilor la nivel
microeconomic, urmând ca abordarea la nivel macroeconomic să o efectuăm la
tema referitoare la rezultatele macroeconomice şi utilizarea acestora.
La nivel microeconomic problematica se axează pe modul de formare a
veniturilor individuale şi mărimea acestora, respectiv la repartiţia personală a
veniturilor care priveşte direct menajele, populaţia, fiecare individ.
Componentele venitului individului sunt: • remunerarea obţinută de
către acesta pentru serviciile productive prestate, mărimea acesteia fiind în
concordanţă cu aportul său şi cu de preţul serviciilor productive;• veniturile
alocate cu alt titlu decât remunerarea pentru contribuţia sa la rezultate(alocaţii
pentru copii, pensii, alocaţii de şomaj).
Repartiţia personală a veniturilor fiind determinată de mecanismele
repartiţiei (primare şi secundare, depinde şi de alţi factori cum ar fi: • cei ce
determină veniturile(remunerarea factorilor de producţie), • cei ce condiţionează
redistribuirea veniturilor între membrii unei comunităţi, rolul preponderent
avându-l proprietatea, prin formele ei ; • cei ce influenţează politicile de
redistribuire a veniturilor.
O schemă privitoare la formarea veniturilor poate fi redată astfel:
126
2. SALARIUL
Analiza salariului ca venit implică înţelegerea esenţei sale economice,a
legilor care stau la baza formării lui, a condiţiilor şi factorilor ce îl influenţează.
Mulţimea concepţiilor privitoare la salariu (preţul muncii; preţul forţei de muncă; plata
închirierii forţei de muncă; rezultatul confruntărilor de pe piaţa muncii şi de pe alte pieţe, preţul
celui mai important factor de producţie ş.a.) pot fi grupate în două categorii: • concepţiile
moniste care fundamentează salariul pe baza unui singur factor (costul forţei de muncă,
productivitatea muncii, capitalul uman sau cultural) şi • concepţiile dualiste care aşează la baza
salariului cel puţin doi factori (costul forţei de muncă şi productivitatea muncii; productivitatea
muncii şi capitalul uman ş.a.).
Sintetizând, putem sublinia faptul că salariul reprezintă o componentă a
valorii nou create care în urma procesului distribuţiei revine celui mai important
factor de producţie-forţa de muncă în raport cu contribuţia sa la obţinerea
rezultatelor.
Principala funcţie a salariului este de a asigura reproducţia forţei de
muncă (acoperirea cheltuielilor lucrătorului şi familiei sale, cheltuieli legate de
refacerea capacităţii forţei de muncă, calificare, transport, reproducerea forţei de
muncă, etc.) şi legat de ea aceea de cointeresare a lucrătorului prin prisma
nivelului şi dinamicii salariului.
Abordarea substanţei salariului trebuie efectuată sub aspectul formelor
sale: salariul • nominal; • real; • colectiv; • social; • alte forme.
a) Salariul nominal (Sn) reprezintă suma de bani pe care salariatul o
primeşte în schimbul muncii sale.
b) Salariul real (Sr) este reflectat de cantitatea de bunuri ce poate fi
cumpărată cu ajutorul salariului nominal, fiind de fapt puterea de cumpărare a
acestuia. Mărimea sa depinde de cea a salariului nominal şi de nivelul preţurilor
(P), astfel:
Sr = f(Sn;P).
Evoluţia salariului real poate fi determinată cu indicele acestuia (Isr) ca
raport procentual între indicele salariului nominal (Isn) şi indicele preţurilor (Ip)
astfel:
Is Sn P
Is r  n  100; Is n  1  100; Ip  1  100
Ip Sn P
0 0
unde:
Sn1;Sn0=nivelul salariului nominal în cele două perioade (curentă şi de
bază);
P1; P0= nivelul preţurilor în cele două perioade.
Nivelul şi evoluţia salariului real are influenţe directe asupra duratei
muncii, în sensul că un salariu real mic determină o creştere a duratei muncii
(solicitate de lucrători), lucru ce se manifestă prin efectul de substituire, şi invers,
o reducere a duratei muncii când acesta este îndestulător (efectul de venit).
127
a) Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unităţii
economice ca răsplată a participării acestora la obţinerea rezultatelor totale sau a
facilităţilor create în acest sens.
b) Salariul social, ca parte a rezultatelor globale prin care societatea
contribuie la formarea/creşterea veniturilor unei/unor categorii sociale
confruntate cu situaţii deosebite (boli profesionale, accidente de muncă, şomaj,
ş.a.).
c) Alte forme ale salariului, respectiv: • salariul minim; • salariul de
bază; • salariul brut; • salariul net; • salariul direct; • salariul indirect.
Determinarea cât mai corectă a mărimii salariului are o importanţă
deosebită atât pentru salariat (pentru care el constituie un venit) cât şi pentru
angajator (pentru care salariul reprezintă o cheltuială).Astfel, pentru cine plăteşte
există salariul-cost(costul muncii are multiple componente-salariul de
randament, cheltuielile cu pregătirea personalului, gratuităţi şi preţuri reduse
acordate individual sau colectiv de către firmă entru salariaţii săi. Pentru cine
primeşte există salariul-venit, salariul direct şi social, ceea ce se reţine pentru
fondul de pensii şi ajutorul de şomaj, impozitele directe pe venit plătite de
salariaţi. De regulă, salariul-cost şi salariul-venit sunt diferite.
La determinarea salariului un rol important îl au formele de salarizare
ca ansamblu al mijloacelor, instrumentelor şi pârghiilor prin care se asigură
corelarea dintre rezultatele totale obţinute-contribuţia lucrătorului la obţinerea
lor - partea ce-i revine din acestea în raport cu contribuţia sa.
În general se cunosc ca principale forme de salarizare: • salarizare pe
unitate de timp (în regie); • salarizarea în raport cu rezultatele obţinute (în
acord) şi • salarizarea mixtă.
a) Salarizarea în regie, se foloseşte preponderent în domeniile în care accentul se pune
pe aspectele de ordin calitativ a rezultatelor şi unde lucrările sunt variate şi neomogene. Aici
mărimea salariului se determină pe baza produsului dintre timpul efectiv lucrat şi tariful orar.
b) Salarizarea în acord se caracterizează prin remunerarea pe baza unor tarife fixe pe
operaţii, piese, subansamble, produse, lucrări etc.
Salarizarea în acord se manifestă printr-o serie de de forme particulare: • acordul
individual; • colectiv; • global; • simplu; • direct; • progesiv; • regresiv; • în remiză.
c) Salarizarea mixtă constă într-o remunerare fixă pe unitate de timp care se acordă în
raport cu gradul de îndeplinire a unor condiţii de ordin tehnic, economic, organizatoric; fiecare
condiţie având un anume tarif în raport cu importanţa şi ponderea în volumul şi calitatea
rezultatelor finale.
Se constată că nici una din formele de salarizare nu este perfectă; tocmai de aceea se
folosesc o serie de modalităţi de perfecţionare precum: • corectarea (care se referă la : creşterea
siguranţei lucrătorilor în vederea obţinerii unui salariu minim;adaptarea salariului la creşterea
preţurilor şi a inflaţiei; atenuarea disparităţilor dintre salariile din diverse forme de
proprietate,ş.a.); • participarea (admiterea salariaţilor la împărţirea beneficiilor; la cumpărarea de
acţiuni, salarizare în raport cu cifra de afaceri) şi • socializarea (legată prioritar de acordarea
salariului social).
Deşi firmele au o autonomie largă în alegerea şi aplicarea formelor de salarizare, totuşi
şi în economia de piaţă se constată o intervenţie a statului (stabilirea nivelului minim şi maxim a
salariului, respectarea unor principii de bază în salarizare ş.a.).
În prezent, este în curs de elaborare o nouă teorie a salariului , în special a salariului
venit. Mai întâi, sunt puse în evidenţă insuficienţele analizelor tradiţionale: • inexplicabilitatea
128
menţinerii unei rate înalte a şomajului; • contractul de muncă este interpretat ca incomplet,
deoarece nu se încheie în condiţii de transparenţă; • formarea salariului este strâns legată de
aplicarea unor legi instituţionale; • aportul prestaţiei în muncă adus în schimbul salariului este
considerat incorect. În economiile moderne, rolul salariului-venit devine şi mai complex sub
incidenţa numeroaselor schimbări care îl afectează într-o manieră foarte diferită, el fiind
considerat: • un preţ al muncii(cu toate insuficienţele); • sursă de venit direct şi indirect pentru
majoritatea covârşitoare a populaţiei; • instrument incitativ individual şi-sau colectiv;
• instrument de poziţionare a indivizilor în ierarhia socială.
Analiza salariului în raport cu factorii timp şi spaţiu arată prezenţa unor
particularităţi legate, în mod deosebit de nivelul, structura şi dinamica sa. Astfel,
în raport cu o serie de condiţii şi factori salariul evoluează în cadrul a două
limite: • minimă dată de costul forţei de muncă şi • maximă atunci când întreaga
valoare nou-creată revine lucrătorului sub formă de salariu.
Evoluţia salariului în cadrul celor două limite este influenţată de o serie
de condiţii şi factori precum: • mărimea şi evoluţia costului forţei de muncă;
• nivelul şi dinamica productivităţii muncii(cu cât aceasta este mai mare, cu atât
posesorii forţei de muncă se consideră îndreptăţiţi să primească salarii mai mari);
• raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; • nivelul şi evoluţia
preţurilor(la ocreştere a preţurilor, salariaţii acţionează în direcţia creşterii
remunerării); • inflaţia; • alţi factori (organizarea sindicală; forţa sindicatelor în
raport cu patronatele şi instituţiile statale; legislaţia privind mişcarea sindicală;
migraţia internaţională a forţei de muncă ş.a.).
În raport cu acţiunea acestor factori şi condiţii, în spaţiu şi timp se
constată o tendinţă contradictorie privind evoluţia salariilor în sensul că: pe de o
parte are loc o diferenţiere a lor, iar pe de altă parte de o apropiere datorită
ridicării, creşterii complexităţii muncii, egalizării condiţiilor de viaţă etc.
Diferenţierea salariilor corespunde, în primul rând, unor cauze generale, comune
tuturor situaţiilor:• munca nu este un factor omogen de producţie; • diferenţa
dintre costurile de pregătire a forţei de muncă; • gradul de dificultate a diferitelor
munci. Există şi diferenţieri ale salariilor care sunt considerate anormale, dar
care decurg din situaţii complexe ce nu pot fi eliminate pe termen lung:
• mobilitatea muncii diferită de la o activitate la alta, o regiune la alta; • factori
sociali care nu permit realizarea egalităţii şanselor; • diferenţierea după sex.
În ultima perioadă, o realitate conformă cu experienţa comună cel puţin pe termen scurt
este rigiditatea salariilor. Rigiditatea salariilor a primit numeroase explicaţii: • implicarea
sindicatelor în stoparea diminuării salariilor; • informaţiile incomplete de care dispun
întreprinderile despre cei care îi angajează; • menţinerea de către firmă a salariilor relativ stabile
în condiţiile acceptării de către angajaţi a instabilităţii locului de muncă.
3. PROFITUL
Oricare activitate socială şi, mai mult economică trebuie tratată atât sub
aspectul raţionalităţii (măsura în care rezultatele ei se încadrează în nevoia
socială) cât şi al eficienţei (câştigului obţinut în urma desfăşurării ei – respectiv
câştigul sau profitul).
129
Deşi în legătură cu profitul s-au formulat(în spaţiu şi timp) o serie de concepţii, cea mai
mare diversitate de opinii privitoare la profit se centrează pe natura acestuia, pe ceea ce el
reprezintă. Astfel, distingem:• teorii subiective, ce leagă profitul de de acţiunea antreprenorului;
• teorii obiective, care condiţionează profitul de mediul economic.
În legătură cu natura şi sursele profitului s-au formulat o serie de concepţii : • venit
rezidual, care ar rezulta din diferenţa dintre venitul total şi cost; • răsplata riscului şi incertitudinii
la care se expun proprietarii şi întreprinzătorii până la obţinerea rezultatelor scontate;
• remunerare a factorilor de producţie; • remunerare a iniţiativei şi inovaţiei; • prelevarea unei
părţi a muncii lucrătorului; • venit de monopol; • stimulent la acţiune şi producţie etc.
Sintetizând, profitul este parte a valorii nou create care revine sub
formă de venit întreprinderii şi întreprinzătorului ca remunerare a funcţiilor
acestora.
Rolul şi importanţa socială a profitului sunt oglindite de funcţiile sale:
• de asumare a riscului de către cei ce urmăresc câştig; de a provoca şi stimula
iniţiativele; • de stimulare în folosirea eficientă a resurselor; • asigurarea
autofinanţării activităţii agentului economic; • de a contribui la dezvoltarea
economico-socială.
Din însăşi funcţiile sale rezultă faptul că profitul este motivaţia unei
activităţi, dovada utilităţii sale; prin mărimea sa el reflectând măsura utilităţii
activităţii respective.
Funcţiile profitului se manifestă prin formele lui, care la rândul lor
rezultă din abordarea profitului sub mai multe aspecte:
A) Funcţie de cadrul legal al obţinerii lui, respectiv metodologia
concretă din fiecare ţară se deosebesc: • profitul legal (legitim), care, la rândul
său are ca formă esenţială profitul admis (ce rămâne agentului economic funcţie
de importanţa activităţii sale şi alte criterii); • profitul nelegitim, rezultat din
supradimensionarea artificială a costurilor , duble încasări, sustragere de la plata
taxelor şi impozitelor,etc.
B) În raport cu nivelul determinări lui: • profitul unitar (diferenţa
între preţul de vânzare şi costul de producţie unitar); • profitul total (diferenţa
între cifra de afaceri şi costul de producţie total).
C) După domeniile în care se desfăşoară activităţile avem: • profit
industrial; • agricol; • comercial; • bancar ş.a.
D) În raport cu sursele obţinerii deosebim: • profit normal (obişnuit,
ordinar); • profit de monopol.
E) Concret, la nivelul agentului economic ca forme concrete de
manifestare deosebim: • profitul brut (total); • profitul net (pur); • profitul
normal; • profitul suplimentar (ca diferenţă între profitul net şi cel normal,
obţinut doar de acei agenţi economici ce desfăşoară activităţi mai eficiente).
Analiza mărimii şi dinamicii profitului se poate realiza prin prisma a doi
indicatori: a) masa profitului, care exprimă, în mod absolut mărimea acestuia şi
b) rata profitului, care exprimă, de fapt gradul de rentabilitate la nivel de produs,
firmă, ramură, fiind un jalon de bază în orientarea structurii activităţii spre cele
mai eficiente domenii.
130
Rata profitului (P`r) se determină, de obicei ca raport procentual între
masa profitului (Pr) şi capital (K); cost de producţie (Cp) sau cifra de afaceri (Ca)
respectiv:
P Pr Pr
Pr  r  100;  100;  100
K Cp Ca
În mod obişnuit se folosesc: • rata comercială a profitului,adică raportul în expresie
procentuală dintre profit şi cifra de afaceri; • rata economică a profitului, adică raportul în
expresie procentuală dintre profit şi activele totale; • rata financiară, adică raportul în expresie
procentuală dintre profit şi activele proprii; • rata rentabilităţii, adică raportul procentual dintre
profit şi cost. În unele ţări dezvoltate se consideră că pentru rezultatele firmei poate fi relevant
raportul dintre profit şi salarii - capitol de cheltuieli foarte sensibil la unele influenţe.
Dinamica profitului se poate reda pe baza indicelui profitului (IPr) sau
ratei profitului (IP`r):
Pr Pr
I Pr  1 100; I   1 100
Pr0 P r Pr
0
Legat de dinamica profitului se constată că sub influenţa unor condiţii şi
factori, acesta cunoaşte, în timp şi spaţiu diverse nivele, încadrându-se în cadrul
a două limite: limita minimă care indică acel nivel al profitului considerat ca
suficient pentru activitatea intreprinzătorului şi limita maximă, dată de nivelul la
care cifra de afaceri a agentului economic începe să scadă.
Maximizarea profitului fiind obiectiv esenţial al oricărui agent economic,
se impune cunoaşterea direcţiilor, căilor şi modalităţilor de acţiune în acest
sens.
Ca direcţii principale sunt: • reducerea costului de producţie; • folosirea
eficientă a capitalului şi creşterea cifrei de afaceri.
Căile şi modalităţile practice de acţiune sunt subordonate direcţiilor de
mai sus, respectiv: • volumul, calitatea şi structura producţiei, care acţionează
atât separat, cât şi în unitatea lor ; • nivelul şi dinamica productivităţii
muncii(firma trebuie să se orienteze spre activităţi cu productivitate cât mai
mare); • preţul de vânzare a bunurilor economice( o creştere a acestuia are
efecte benefice asupra ratei profitului); • toate căile de reducere a costului de
producţie; • volumul, structura şi eficienţa capitalului; • mărimea valorii nou
create şi proporţia în care aceasta se împarte între posesorii factorilor de
producţie (legat de aceasta şi gradul de monopolizare a economiei).
Obţinerea profitului în cadrul economiei de piaţă moderne trebuie
analizată pe fundalul concurenţei deoarece scopul final al oricărei întreprinderi
este maximizarea profitului său. Maximizarea profitului vizează, prin influenţele
sale, atât nivele micro, cât şi macroeconomice.
4. DOBÂNDA
Realitatea arată faptul că pentru realizarea obiectivelor lor atât agenţii

economici cât şi statul şi populaţia folosesc pe lângă resursele proprii şi resurse
131
atrase din exterior, aparţinând altora, pentru folosirea temporară a acestora
trebuind să-i recompenseze pe proprietari sub forma dobânzii.
În legătură cu dobânda există mai multe concepţii: • preţ sau recompensă a spiritului de
economisire; • chirie pentru capitalul împrumutat şi folosit; • preţ al unei sume de bani atrase şi
utilizată într-o afacere; • venit însuşit fără muncă; • preţul riscului antrenării capitalului într-o
afacere; • “preţul specific” plătit pentru orice capital care constituie “o a treia mare categorie de
factori de producţie”; • “produsul sau randamentul capitalului fiind dobânda anuală” (P.
Samuelson).
În prezent s-au conturat , dar şi se confruntă două optici cu privire la dobândă:
• dobânda în sens restrâns ca venit (excedent) ce revine capitalului dat cu împrumut; • dobânda
în sens larg, ca venit(surplus) ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.
Având în vedere mulţimea concepţiilor şi sintetizând putem sublinia
faptul că dobânda, ca parte a valorii nou create constituie o formă de venit ce
revine proprietarului capitalului, care participă la o anumită activitate.
Dobânda trebuie privită şi analizată nu doar ca o categorie economică ci
şi ca o importantă pârghie economică, folosită în influenţarea realităţii
economico-sociale, în vederea realizării obiectivelor prestabilite.
Ca şi pârghie economică dobânda îndeplineşte o serie de funcţii:
• repartizarea factorilor de producţie limitaţi în domeniile de folosire eficientă;
• stimularea (agenţilor economici, populaţiei) în economisire şi creşterea
disponibilităţilor băneşti; • cointeresarea agenţilor economici în folosirea
prioritară a capitalului propriu şi apelarea la resurse externe (credite) doar în
condiţii avantajoase pentru ei.
Dobânda se manifestă sub o serie de forme precum:
• dobânda simplă(Ds),pentru un capital dat(K) în condiţiile în care
dobânda nu se cumulează (capitalizează),respectiv:Ds=K*d*t;
• dobânda compusă,(Dc), rezultată din capitalizarea dobânzii, adaosul la
capitalul anterior, adică: ;
• dobânda brută, considerată un venit contractual şi forfetar;
• dobânda netă, dedusă din dobânda brută prin scăderea primei de risc de
insolvabilitate a debitorului şi cheltuielile de gestiune ale creditorului;
• alte forme de dobândă, respectiv:• dobânda pe piaţa monetară în cazul
împrumuturilor pe termen scurt între bănci (între băncile centrale şi banca de
emisiune); • dobânzile remuneratorii pentru plasamentele pe termen scurt şi
mediu, aplicabile, de obicei de către casele de economii pentru depozitele la
vedere şi la termen, cele pentru creditele pentru construcţii, etc. • dobânda pe
piaţa obligaţiunilor; • dobânda pe piaţa acţiunilor(dividende); • dobânda pentru
operaţiunile de scontare şi rescontare, ş.a.
În analiza dobânzii şi a evoluţiei sale se folosesc mai mulţi indicatori:
a) masa dobânzii (D) ca diferenţă între suma plăţită la scadenţă
creditorului (Ss) de către debitor şi suma luată cu împrumut de către acesta (Si):
D = Ss - Si
b) rata dobânzii (d), ca raport procentual între masa dobânzii şi capitalul
împrumutat (Ki):
D
d  100
K
i
132
Două curente de gândire caracterizează teoria ratei dobânzii: • teoriile reale despre
dobândă, care se regăsesc în formele cele mai complete în lucrările lui Alfred Marshall şi Irving
Fisher şi care consideră că factorii reali care expică natura dobânzii sunt: productivitatea
capitalului, fenomenul psihologic al deprecierii viitorului,aşteptarea, exploatarea, oferta de
capital, cererea de capital; • teoriile monetariste, dintre care se detaşează teoria lu J.M.Keynes,
care postulează că dobânda este preţul plătit pentru a renunţa la lichiditate. Potrivit acestei teorii
există patru cauze care determină rata dobânzii: preferinţa de timp, productivitatea marginală a
capitalului, oferta de monedă indusă de politica de emisiune a Băncii Centrale şi preferinţa pentru
lichiditate.
c) indicele dobânzii (ID) ca raport procentual între dobânzile
corespunzătoare a două perioade (curentă-D1 şi de bază-D0):
D
I  1  100
D D
0
d) indicele ratei dobânzii (Id):
d
I  1  100
d d
0
Evoluţia dobânzii are loc în cadrul limitei minime dată de acea mărime a
sa pe care creditorul o consideră suficientă şi limita maximă care s-ar manifesta
în situaţia în care întregul câştig al debitorului ar fi preluat de către creditor sub
forma dobânzii.
Modificările ratei dobânzii au implicaţii ample asupra economiilor naţionale şi
economiei mondiale- avantajează sau dezavantajează pe debitori sau creditori, amplifică sau
restrâng fluxurile de capital internaţionale, prilejuiesc operaţiuni speculative.Dobânda poate
influenţa evoluţia inflaţiei, modul în care se încheie bugetul de stat, mai ales mărimea deficitului
sau evoluţia masei monetare.
În spaţiu şi timp nivelul şi dinamica dobânzii (şi ratei dobânzii) sunt
influenţate de o serie de condiţii şi factori: • raportul cerere-ofertă de capital;
• nivelul şi ritmul inflaţiei; • politica în domeniul creditului şi dobânzii;
• influenţa schimburilor economice internaţionale (inclusiv a relaţiilor de credit);
• mărimea valorii nou create şi proporţiile între componentele ei; • alţi factori
(riscul acordării capitalului, structura cererii de capital; costul creditului; durata
creditului ş.a. ).
5. RENTA
Desfăşurarea activităţilor presupune pe lângă şi alături de forţa de muncă şi capital,

prezenţa şi acţiunea intreprinzătorului dar şi a altor factori cărora le revin alte categorii de venit.
În cadrul acestora din urmă se include şi factorul natural precum şi alţi factori speciali, iar venitul
obţinut de către ei îmbracă forma de rentă.
În timp noţiunii de rentă i s-au dat mai multe înţelesuri: • uzual, ca venit obţinut fără
muncă, • clasic,ca produs al pământului; • modern ca venit cuvenit factorului de producţie
special.
Economia contemporană abordează problematica rentei prin prisma unor realităţi
concrete referitoare la: diversificarea factorilor de producţie antrenaţi şi folosiţi; accentuarea
133
restrictivităţii resurselor; folosirea simultană a unui sistem de noi tehnici şi tehnologii etc, ceea ce
face ca sfera rentei, ca venit să se lărgească considerabil.
Astfel, renta reprezintă parte a valorii nou create care revine sub formă
de venit posesorului oricărui factor de producţie limitat în raport cu
cererea(oferta acestuia fiind rigidă sau foarte puţin elastică).
Principala funcţie a rentei este, în primul rând de a răsplăti printr-un
venit corespunzător posesorii unor astfel de factori de producţie şi apoi de a
determina folosirea cu maximum de eficienţă a factorilor de producţie restrictivi.
Mecanismul obţinerii rentei se bazează pe legile randamentelor descrescătoare şi
respectiv neproporţionale caracteristice utilizării factorilor de producţie, care arată limitele
creşterii producţiei obţinute de pe urma folosirii unui factor de producţie restrictiv pe baza
adaosului a diverselor doze (cantităţi) dintr-un alt factor de producţie mai puţin limitat (vezi
irigaţiile în agricultură ş.a.). Pe baza adaosului din respectivul factor producţia obţinută de pe
urma folosirii factorului de producţie limitat creşte doar până la o limită maximă, după care
stagnează sau scade, adaosul, în continuare fiind de prisos, antrenând doar cheltuieli.
Sporul de producţie obţinut trebuie privit atât sub aspect fizic-forma
materială a rentei cât şi sub formă valorică-renta economică, atunci când
sporul de producţie obţinut se realizează pe piaţă potrivit raportului cerere-ofertă.
Determinarea nivelului rentei se poate face în mărimi absolute şi
relative.
În mod absolut nivelul rentei rezultă din diferenţa dintre preţul de
vânzare a bunurilor obţinute şi costul de producţie la care se adaugă profitul
normal.
În mod relativ, ea se determină pe baza raportului procentual dintre masa
rentei şi totalul veniturilor obţinute pe baza folosirii factorului de producţie în
cauză (limitat).
Renta, ca venit se manifestă printr-o serie de forme concrete precum: A)
renta funciară; B) renta minieră şi în construcţii; C) alte forme de rentă.
A) Renta funciară îşi are baza în caracterul limitat al suprafeţei agricole
în raport cu cererea de produse agricole. Preţul produselor agricole, (rezultat al
confruntării cererii cu oferta) asigură un venit peste profitul normal care revine
posesorului suprafeţei sub forma rentei funciare (sau arendei în cazul în care
terenul este cedat spre folosire temporară altei/altor persoane).
Deci, renta funciară este venitul ce revine posesorului pământului în
virtutea monopolului său asupra acestuia şi de la care sunt excluşi celelalte
categorii de agenţi economici.
Renta funciară cunoaşte mai multe forme particulare: • renta absolută;
• renta diferenţială (I şi II); • renta de poziţie şi • renta de monopol.
a) Renta absolută este însuşită de către toţi proprietarii funciari, a căror terenuri sunt
luate în exploatare indiferent de calitatea lor. Mărimea ei are la bază raportul cerere-ofertă faţă de
pământ, determinată la rându-i de cererea şi oferta de produse agricole. Baza formării ei o
constituie modul de formare a preţului produsului agricol, pe baza cheltuielilor cele mai mari
determinate de luarea în exploatare a terenurilor cu calitatea cea mai slabă şi faţă de care cererea
este socialmente efectivă (necesară).
b) Renta diferenţială rezultă atât din diferenţa de fertilitate dintre suprafeţele luate în
exploatare (renta diferenţială I) cât şi din investiţiile succesive efectuate în vederea îmbunătăţirii
calităţii terenului (renta diferenţială II).
134
Renta diferenţială I este specifică agriculturii extensive, fiind rezultatul cheltuielilor
mai reduse efectuate pe terenurile cu calitate mai bună (deci diferenţei de fertilitate dintre
suprafeţele exploatate).
Renta diferenţială II, specifică agriculturii intensive, rezultă din diferenţa între
randamentul a două sau mai multe investiţii (succesive sau simultane) situate pe suprafeţe
diferite.
c) Renta de poziţie are la bază diferenţele obiective între terenuri (distanţa faţă de piaţă,
căile de comunicare ş.a.);
d) Renta de monopol (supraprofitul) este obţinută de posesorul unor suprafeţe de teren
cu calităţi speciale, pe care se obţin produse în cantităţi reduse în raport cu cererea, situaţie ce
permite formarea şi practicarea preţului de monopol (care pe lângă profitul normal conţine şi
supraprofitul).
B) Renta minieră şi în construcţii, are la bază aceleaşi condiţii ca şi în
cazul rentei funciare, adică faptul că minele, sondele, terenurile cu condiţii bune
nu acoperă nevoia socială corespunzătoare cererii, trebuind a fi luate în folosinţă
şi cele cu condiţii mai puţin bune.
Această formă de rentă cunoaşte, în mare cam aceleaşi forme particulare
ca şi renta funciară; cu sublinierea că în domeniul construcţiilor predomină renta
de poziţie.
C) Alte forme de rentă: • renta cumpărătorului, • renta vânzătorului, •
renta de dibăcie (pricepere); • renta de raritate; • renta de transfer; • renta
conjuncturală; • renta marilor industriaşi şi comercianţi.
Ca şi în cazul celorlalte categorii de venit şi renta reprezintă o categorie
variabilă în timp şi spaţiu atât datorită condiţiilor şi factorilor naturali cât şi a
celor creaţi de om (în primul rând a influenţei progresului tehnic şi tehnologic).
În condiţiile actuale precum şi în perspectivă se constată o creştere a
rolului şi importanţei rentei atât datorită accentuării restrictivităţii resurselor
economice cât şi datorită creşterii şi diversificării nevoilor populaţiei.
 Definiţi distribuţia ca proces economic şi ca fază a reproducţiei sociale.

 Subliniaţi aspecte legate de mecanismul distribuţiei (etape, venituri,
factori şi condiţii).
 Subliniaţi, pe scurt, concepţiile formulate în legătură cu salariul.
 Definiţi salariul şi subliniaţi funcţiile lui.
 Subliniaţi aspecte legate de formele salariului şi formele de salarizare.
 Prezentaţi aspecte privitoare la limitele evoluţiei salariului, condiţiile şi
factorii de înfuenţă.
 Definiţi profitul şi subliniaţi funcţiile şi formele lui.
 Subliniaţi indicatorii mărimii şi evoluţiei profitului şi semnificaţiile lor.
 Importanţa creşterii profitului; direcţiile, căile şi modalităţile de acţiune.
 Ce este dobânda? Subliniaţi funcţiile şi formele dobânzii.
 Indicatorii mărimii şi dinamicii dobânzii.
135
 Limitele evoluţiei dobânzii. Condiţiile şi factorii ce influenţează
evoluţia dobânzii şi ratei dobânzii.
 Definirea rentei şi a rentei contemporane pe baza concepţiilor privitoare
la rentă.
 Subliniaţi şi analizaţi, pe scurt formele (principale şi particulare) ale
rentei.
 În ce constă dinamica şi formele rentei în condiţiile contemporane?
1. Cunoscând următoarele date:

 Nivelul salariului nominal în perioada de bază este de 680 lei, iar în
perioada curentă de 825 lei;
 În perioada t0-t1, indicele preţului bunurilor de consum a crescut cu
16%.
Să se determine indicele salariului real şi să se comenteze rezultatul.
2. În condiţiile în care salariul real al unui lucrător creşte cu 25%, iar

preţurile bunurilor de consum cresc şi ele cu 12% ce s-a întâmplat cu salariul său
nominal?
3. În raport cu următoarele date:

 valoarea totală a unui bun economic este 960 lei;
 cheltuielile materiale au o pondere de 40% în cadrul valorii totale;
 profitul este egal cu 160 lei.
Să se determine mărimea cheltuielilor cu salariile.
4. La sfârşitul anului curent salariul real reprezinta 88% faţă de cel de la

sfârşitul anului precedent (luat ca bază). În acest interval de timp, nivelul general
al preţurilor a crescut cu 18%. Luând în considerare faptul că la sfârşitul anului
de bază salariul mediu nominal era de 860 lei, să se determine nivelul acestuia la
sfârşitul anului curent, în mărime absolută şi relativă.
5. Se cunosc următoarele date de la o anume societate comercială:

 producţia totală obţinută într-o anume perioadă este de 650.000 lei;
 costul total de producţie reprezintă 75% din valoarea producţiei
obţinute;
 cheltuielile cu salariile sunt de 187.500 lei.
Să se determine:
a) mărimea profitului obţinut;
b) ponderea profitului obţinut în cadrul valorii totale şi a valorii nou
create.
136
6. O firmă deţine un capital total de 120.000 lei şi obţine un profit anual
de 15.000 lei, mai mic cu 10.000 lei ca şi cheltuielile salariale; cheltuielile
materiale o pondere de 60% în cadrul valorii totale a producţiei. Să se determine:
a) valoarea producţiei anuale a firmei;
b) rata profitului în raport cu costuri;
c) rata profitului funcţie de capitalul total.
7. Un anume agent economic realizează o cifră de afaceri de 96.000 lei;

rata profitului acesteia fiind de 18%. Care va fi evoluţia costului de producţie în
situaţia în care cifra de afaceri creşte cu 50%, rata profitului rămânând aceeaşi.
8. Pe baza următoarelor date din cadrul unei firme:

 cifra de afaceri obţinută într-o anume perioadă este de 76.500 lei;
 valoarea nou creată este 40.500 lei;
 cheltuielile salariale find de 28.500 lei.
Să se determine:
a) masa profitului;
b) rata profitului în raport cu cifra de afaceri şi cu costul de producţie.
9. La sfârşitul anului situaţia unei firme se prezintă astfel:

 venituri totale = 20.000 lei;
 ponderea cheltuielilor materiale în cadrul veniturilor = 60%;
 cheltuielile salariale = 6.000 lei;
 capitalul total al firmei = 80.000 lei;
 impozitul pe profit = 16%.
Să se determine:
a) profitul brut;
b) profitul net;
c) rata profitului în raport cu datele din problemă.
10. O bancă acordă următoarele credite:

 K1 = 100.000 lei pe o durată de 6 luni;
 K2 = 150.000 lei pe o durată de 9 luni;
 K3 = 200.000 lei pe o durată de 1 an;
 K4 = 300.000 lei pe o durată de 16 luni.
Rata anuală a dobânzii percepută de bancă este de 19%, iar cea plătită
este de 10%. Cheltuielile anuale de administrare şi funcţionare a băncii sunt de
55.500 lei.
Care va fi:
a) profitul băncii;
b) rata profitului bancar.
137
11. În condiţiile plasării unui credit de 1 mil. lei pe o durată de 90 zile şi
cu o rată a dobânzii (simple) de 12%, să se determine:
a) suma finală rezultată;
b) dobânda încasată.
12. În condiţiile regimului dobânzii simple se plasează sub formă de

credit suma de 1,5 mil. lei pe o durată de 24 luni. La sfârşitul perioadei se obţine
o dobândă de 0,35 mil. Lei. Care va fi rata medie a dobânzii în acest caz?
13. Se plasează suma de 10.000 lei pe o durată de 4 ani, dobânda încasată

fiind de 4.640 lei. Să se determine:
a) rata dobânzii în regim de dobândă simplă;
b) rata dobânzii în condiţii de dobândă compusă.
14. Producţia de cărbune a unei ţări se extrage din cinci bazine

carbonifere (A, B, C, D şi E); oferta fiind egală cu cererea:
Bazinele Producţia Costul de producţie minim

carbonifere -Q- (mil.tone) -Comin- (lei/tonă)
A 100 600
B 75 500
C 60 550
D 30 650
E 40 580
Să se determine:
a) mărimea rentei economice totale;
b) mărimea rentei economice în condiţiile în care cererea de cărbune
se reduce cu 30 de tone.
15. Un fermier ia în exploatare o suprafaţă de teren de 1.000 ha pe care

efectuează investiţii suplimentare (chimizare, irigaţii) în valoare de 80.000 lei;
urmare a cărora obţine o producţie de grâu de 6.000 tone, cu 1,4 ori mai mare ca
cea anterioară; preţul de vânzare fiinde de 260 lei/tonă.
Să se determine:
a) veniturile fermierului înainte şi după efectuarea investiţiei;
b) mărimea rentei obţinute;
c) tipul rentei.
16. Pe baza evoluţiei următorilor indicatori privitori la un anume produs

agroalimentar:
Săptămâna Oferta Cererea Preţ unitar Cost total

-O- (tone) -C- (tone) -Pu- (lei) -Ct- (lei)
138
1 4.800 4.000 100 200.000
2 4.500 4.000 106 200.000
3 4.200 4.000 110 200.000
4 4.000 4.000 112 200.000
Să se determine mărimea rentei în condiţiile în care profitul reprezintă

10% din costuri.
17. Efectuaţi o analiză a mecanismului formării rentei financiare pe baza

următoarelor date desprinse din activitatea unui fermier:
Gradul de I Q Cu P Vt Pr
fertilitate a (lei/ha) (t0/ha) (lei/t0) (lei/t0) (lei/t0) (lei/t0)
terenului
Slab 1.000 2,8 250 30
Mediu 1.000 3,9 250 30
Ridicat 1.000 5,6 250 30
Total 3.000 12,3 - -
ARENDARE= cedare a dreptului de folosinţă a unor bunuri pe o

perioadă de timp determinată în schimbul unei sume de bani numită arendă;
ARENDAŞ= persoană care preia, în schimbul unei arende, de la
proprietarul funciar, dreptul de a folosi, pe timp determinat, terenul acestuia şi de
a organiza procesul de producţie agricol, conform prevederilor din contractul de
arendă.
ARENDĂ= sumă de bani plătită proprietarului funciar pentru
transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte
persoane numită arendaş.
CAPITAL UMAN= 1) stocul de cunoştinţe profesionale, deprinderi,
abilităţi şi de sănătate care pot conduce o persoană la sporirea capacităţilor sale
creative şi implicit a veniturilor scontate a fi obţinute în viitor; 2) capacitatea
oamenilor de a produce în mod eficient bunuri şi servicii.
DISTRIBUŢIA VENITURILOR= proces prin care are loc împărţirea
veniturilor între membrii societăţii.
DOBÂNDA= 1) în sens larg, venitul sau remunerarea unui capital; 2) în
sens restrâns, venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat.
DOBÂNDA SIMPLĂ= venitul sau remuneraţia plătită sau primită pentru
serviciul unui capital în condiţiile în care acesta nu este capitalizat.
DOBÂNDA COMPUSĂ= venitul sau remuneraţia plătită sau primită
pentru serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale.
139
DOBÂNDA REALĂ= venitul sau remunerarea unui capital calculat prin
deducerea inflaţiei din dobânda nominală.
DOBÂNDA NOMINALĂ= remunerarea efectivă a unui capital în
expresie monetară la preţul pieţei.
INDEXARE= modalitate de prevenire a erodării puterii de cumpărare a
populaţiei prin realizarea unor corelaţii între salarii, pe de o parte şi preţuri,
costul vieţii, productivitate, venit naţional şi creştere economică, pe de altă parte.
NEGOCIERI SALARIALE= forme de tratative multilaterale în care sunt
implicaţi guvernul, patronatul, sindicatele şi alţi agenţi sociali privind în special
dimensionarea salariului, indexările şi anumite prevederi din dreptul muncii.
PROFIT= denumire generică dată diferenţei pozitive dintre venitul
obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic şi costul lor,
considerată ca expresie a eficienţei economice.
PROFIT ADMIS= formă a profitului ce rămâne la dispoziţia celui care l-
a obţinut după plata impozitului aferent şi de care poate dispune cum consideră
că este mai bine.
PROFIT LEGITIM= formă a profitului obţinut în condiţiile respectării
prevederilor legale existente în acest sens.
PROFIT NELEGITIM= formă a profitului obţinut în condiţiile
nerespectării reglementărilor existente în acest sens.
PROFIT NORMAL= denumire dată profitului considerat suficient de
către cel care şi-l însuşeşte pentru a-şi continua activitatea.
PROFITABILITATE= indicator de rentabilitate egal cu diferenţa dintre
rentabilitatea financiară şi rata reală a dobânzii.
RATA DOBÂNZII= remunerarea ce revine pentru serviciul adus de un
capital pe o perioadă determinată, exprimată procentual faţă de mărimea
capitalului avansat.
RATA PROFITULUI=indicator relevant pentru mărimea şi dinamica
profitului carte se calculează ca un raport procentual între masa profitului şi
costuri, volumul capitalului şi cifra de afaceri.
RENTA= venit relativ stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar
(teren, clădiri, construcţii) sau mobiliar (hârtii de valoare). Plata pentru folosirea
temporară a unui factor de producţie care aparţine altei persoane.
RENTA DE ABILITATE= veniturile suplimentare scontate a se putea
obţine ca urmare a aptitudinilor speciale pe care le are un individ.
RENTA DE MONOPOL= formă a rentei încasată de întreprinzătorii care
dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi
nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.
RENTA DE RARITATE= rentă ce se poate obţine în acele situaţii şi
împrejurări care provoacă un deficit de ofertă.
RENTA FUNCIARĂ=formă a rentei care este încasată de proprietarii
funciari.
RENTIER= persoană care încasează sistematic un venit sub formă de
rentă pentru a-şi asigura existenţa pe care o acceptă.
140
SALARIUL= venitul fundamental cu care se remunerează munca
salariată în întreprinderi şi administraţii.
SALARIUL BRUT= toate veniturile brute din muncă, constând din
salariul de bază, precum şi din adaosurile salariale corespunzătoare cu munca
prestată.
SALARIUL NET= sumele de bani pe care salariatul le încasează, acestea
rezultând din salariul brut corectat cu diminuările obligatorii conform legii.
SALARIUL NOMINAL=sumele de bani încasate de salariat pentru
munca prestată exprimată în preţul curent de piaţă.
SALARIUL REAL= cantitatea de bunuri materiale şi servicii pe care o
poate cumpăra un salariat sau o familie de salariaţi cu salariul nominal net
încasat.
SALARIUL COLECTIV= formă a salariului-cost, respectiv sumele ce se
acordă tuturor salariaţilor unei întreprinderi ca sumă ce semnifică participarea lor
la rezultatele financiare ale acesteia sau ca facilităţi făcute salariaţilor la unele
servicii sociale de care beneficiază (creşe, cantine, tabere, etc.).
SALARIUL MINIM= salariul fixat pe cale legală pentru a garanta
salariaţilor din categoriile defavorizate un venit care să le asigure un minim
decent de subzistenţă, minim determinat în raport cu mediul social dat.
SALARIUL DE EFICIENŢĂ= salariu care maximizează contribuţia de
efort a individului la activitatea întreprinderii.
SALARIZARE=operaţii sau activităţi succesive care constau în
determinarea şi plata salariului şi care comportă: a) relevarea situaţiei salariului;
b) aprecierea salariului în expresie absolută şi relativă; c) compunerea salariului
pe elemente constitutive; d) achitarea salariilor.
141
Cap. VII. PERFORMANŢE ECONOMICE
1. EFICIENŢA. EFICIENŢA ECONOMICĂ

2. PRODUCTIVITATEA MUNCII
3. RENTABILITATEA (PROFITABILITATEA)
142
1. EFICIENŢA. EFICIENŢA ECONOMICĂ
1.1. Eficienţa: concept, forme şi criterii
Existenţa şi evoluţia societăţii sunt determinate de volumul,

varietatea,calitatea şi mai cu seamă de modalitatea folosirii resurselor , având în
vedere caracterul tot mai restrictiv al acestora. În această situaţie eficienţa
folosirii resurselor existente în societate reprezintă o problemă de maximă
importanţă.
Sub aspect conceptual primele referiri la eficienţă le găsim în gândirea economică
clasică (W.Petty, A.Smith), pentru ca abordarea concretă, sistematică a problemei să aibă loc în
secolul XX, dată fiind problematica complexă a vremurilor. Folosirea metodelor matematice în
cercetarea economică, confruntarea teoriei economice cu o serie de probleme restrictive practice(
evoluţia resurselor, probleme ecologice,ş.a.) au intensificat abordările teoretice, dar mai cu seamă
practice ale eficienţei, în special cele vizând creşterea sa.
În timp, eficienţei şi respectiv eficienţei economice li s-au dat diferite interpretări:
• exprimă calitatea activităţii economice privind utilizarea factorilor de producţie prin prisma
relaţiei dintre rezultatele obţinute şi eforturile ocazionate la un moment dat sau într-o anumită
perioadă; • randamentul folosirii factorilor de producţie; • însuşirea unei activităţi, acţiuni sau
resurse de a asigura efecte economice pozitive pe unitatea de producţie dată;• eficienţa nu este
privită în sine ci prin raportări la alte acţiuni şi activităţi alternative, ca raport normativ ce
exprimă nevoile economice în ansamblu; • ca o formă complexă a exprimării efectelor totale şi
resurselor totale, echivalente ca normă şi timp.
Sintetizând, putem sublinia faptul că eficienţa în sens general pune în
corelaţie directă efectele (rezultatele) unei activităţi cu eforturile (cheltuielile)
depuse la un moment dat. Prin prisma celor doi termeni (eforturi, efecte),
eficienţa poate fi privită atât ca randament al factorilor de producţie (efectele
obţinute pe unitatea de efort), cât şi sub forma necesarului de factori de
producţie (eforturi pe unitatea de efect sau rezultat).
Eficienţa reprezintă un atribut al activităţii umane, prin intermediul ei
stabilindu-se necesitatea, oportunitatea şi valabilitatea activităţii agenţilor
economici (producători, consumatori), scopul fundamental al fiecăruia fiind
realizarea obiectivului propus cu minimum de cheltuieli.
Complexitatea problematicii eficienţei necesită analiza sa prin prisma
formelor şi criteriilor ei.
Formele eficienţei rezultă din analiza sa sub diferite aspecte precum:
A. În raport cu procesul diviziunii muncii naţionale deosebim: eficienţa
activităţilor din: • industrie; • agricultură; • construcţii; • servicii, ş.a.
B. Sub aspectul sectoarelor economice: eficienţa activităţilor din
sectorul: • primar; • secundar; • terţiar; • cuaternar.
C. Funcţie de nivelul analizei desfăşurării activităţilor economice:
eficienţa la nivel: • microeconomic; • mezoeconomic; • macroeconomic;
• mondoeconomic.
D. În raport cu natura activităţilor: • eficienţa activităţilor economice;
• eficienţa activităţilor sociale; • eficienţa activităţii de protecţie a mediului, ş.a.
143
E. Raportat la fazele reproducţiei sociale deosebim: • eficienţa
producţiei propriu-zise; • a repartiţiei; • a circulaţiei; • a consumului; • a
cercetării ştiinţifice; • a pregătirii şi alocării resurselor, ş.a.
F. Funcţie de factorii de producţie folosiţi avem: • eficienţa forţei de
muncă; • eficienţa capitalului; • eficienţa atragerii şi folosirii resurselor
naturale; • eficienţa investiţiilor; • eficienţa resurselor informaţionale;
• eficienţa progresului tehnic şi tehnologic, ş.a.
Criteriile eficienţei permit aprecierea şi delimitarea nivelului eficienţei
activităţilor.
Un prim criteriu de apreciere a eficienţei reflectă măsura în care
rezultatele obţinute se încadrează în volumul, dinamica, structura şi calitatea
nevoii sociale, el arătând locul şi rolul activităţii în cadrul diviziunii sociale a
muncii, orientând astfel activităţile.
Un al doilea criteriu se referă la încadrarea consumului de resurse în
normele socialmente admise, el dimensionând, cantitativ şi calitativ desfăşurarea
în spaţiu şi timp a activităţilor.
Un alt criteriu, prioritar domeniilor în care compararea veniturilor cu
cheltuielile constituie condiţia de bază a funcţionării lor, îl constituie
maximizarea profitului.
Al patrulea criteriu are la bază subordonarea oricărei activităţi nevoii de
asigurare a echilibrului ecologic, asigurarea compatibilităţii dinamice dintre
mediul creat de om şi mediul natural.
Criteriul factorului timp vizează evoluţia în timp a resurselor, nevoilor şi
legăturilor dintre ele.
Abordarea sistemică a eficienţei ne dă posibilitatea sublinierii rolului deosebit al
eficienţei economice în cadrul eficienţei (în general). Sub aspectele consumului de resurse şi a
rezultatelor obţinute eficienţa se urmăreşte în toate activităţile sociale, dar mai ales în cele
economice. Chiar şi în cadrul activităţilor economice, având în vedere diversitatea şi importanţa
lor, analiza impune un oarecare discernământ. În acest sens se impune a face distincţie între
„eficienţa activităţii economice” şi „eficienţa economică a activităţii”, primul aspect având un
caracter mai larg şi mai complex,la acelaşi efort urmărindu-se ansamblul efectelor obţinute (nu
doar cele de natură economică).
1.2. Măsurarea eficienţei economice
Determinarea eficienţei economice în condiţiile accentuării restrictivităţii

relaţiei resurse-nevoi impune o cuantificare cât mai precisă atât a consumului de
resurse, cât şi a rezultatelor obţinute. În acest sens, trebuie luate în considerare o
serie de principii referitoare la cei doi termeni ai eficienţei (efecte şi eforturi)
precum: • reflectarea efortului integral (sursele avansate, ocupate şi
consumate); • cuantificarea complexităţii efectelor economico-sociale;
• delimitarea în spaţiu şi timp a efectelor şi a eforturilor precum şi a eforturilor
faţă de efecte; • compatibilitatea acestora prin convertirea pe cât posibil a
efectelor în efecte economice; • luarea în considerare a unui etalon în
144
aprecierea eficienţei; • veridicitatea informaţiilor cu privire la efectele şi
eforturile activităţii economice, ş.a.
Deşi aceste principii sunt corelate se impun în mod deosebit cele referitoare la
determinarea efortului integral şi a reflectării complexităţii efectelor economico-sociale.
Luarea în considerare a efortului integral (consumului total de resurse) decurge din
faptul că desfăşurarea oricărei activităţi necesită avansarea, folosirea şi consumarea de resurse.
La determinarea efortului trebuie să se pornească de la factorii primari precum şi de la oglindirea
condiţiilor obiective şi subiective ce pot interveni şi genera abateri de la resursele normate.
O formă a efortului integral, larg utilizată la nivelul produselor este consumul cumulat
de factori realizat la agentul economic care reflectă procesele reale ce au loc şi permite
cunoaşterea corectă a cheltuielilor efectuate pe întreaga verticală a produsului.
Principiul reflectării complexităţii efectelor economico-sociale presupune surprinderea
şi cuantificarea ansamblului efectelor:economice, sociale, ecologice, culturale,etc., de ordin
direct, indirect, de conexiune, globale, finale, nou create, nete, propagate, valorice şi/sau natural-
materiale.
Cuantificarea nivelului eficienţei economice trebuie să pornească de la
cei doi termeni:efectele (Ef) şi eforturile (Efr). Astfel, avem:
a) în mod relativ:
Ef Efr
E sau E
Efr Ef
Prima relaţie reflectă efectele obţinute pe unitatea de efort iar cea de-a
doua eforturile ocazionate de obţinerea unei unităţi de efect; fiecare dintre ele
având un loc precis în analiza nivelului eficienţei.
b) în mod absolut
E  Ef  Efr
Complexitatea eficienţei economice face necesară pentru reflectarea cât
mai fidelă a ei folosirea unui sistem de indicatori de apreciere, atât la nivel
microeconomic, cât şi macroeconomic.
La nivelul agentului economic cei mai folosiţi indicatori sunt:
• productivitatea individuală a muncii; • nivelul şi evoluţia costurilor de
producţie (totale, materiale); • rentabilitatea; • producţia totală la 100 u.m.;
• cifra de afaceri la 100 u.m.; • valoarea adăugată la 1000 u.m.; • valoarea
producţiei obţinute per tona de materii prime folosite; • valoarea producţiei
raportată la consumul energetic,ş.a.
La nivel macroeconomic, ca indicatori ai eficienţei economice se
impun: • productivitatea socială a muncii; • PIB, PIN, PNB,PNN,VN la
1000 u.m. capital productiv sau la 1000 u.m. investiţii; • sporul PIB,
PIN,PNN,PNB,VN la 1000 u.m. investiţii suplimentare, etc.
1.2.1. Eficienţa resurselor economice
Caracterul restrictiv al majorităţii resurselor economice impune analiza

modului de folosire a lor, în general, dar mai cu seamă pe categorii.
A. Eficienţa resurselor naturale
Eterogenitatea, dar mai ales caracterul limitat al acestei categorii de
resurse necesită analiza eficienţei lor atât prin prisma rezultatelor obţinute, cât
145
mai cu seamă a gospodăririi şi protejării lor, a asigurării echilibrului ecologic şi a
sănătăţii populaţiei.
Abordarea eficienţei resurselor naturale sub aspectele enunţate necesită
folosirea unor indicatori specifici, sintetici şi analitici precum:
a) material-intensivitatea care exprimă ponderea resurselor materiale
consumate în cadrul PIB şi venitului naţional;
b) energo-intensivitatea reflectă consumul de energie necesar obţinerii
unei unităţi de venit şi/sau consumul de energie primară ce revine unui anume
venit;
c) metal-intensivitatea oglindeşte consumul de metal (ex. fontă, oţel,
cupru,ş.a.), în unităţi fizice per unitatea de PIB sau VN;
d) randamentul agricol putându-se determina în mai multe moduri:
• producţia la hectar; • producţia per animal; • ponderea populaţiei ocupate în
agricultură; • numărul de locuitori ce revin la o persoană ocupată în agricultură,
etc.
B. Eficienţa folosirii forţei de muncă impune o abordare mai detaliată,
lucru reflectat în cadrul problemei a doua din cadrul acestui capitol.
C. Eficienţa capitalului trebuie abordată pe categoriile sale (fix şi
circulant).
Dacă eficienţa capitalului circulant se suprapune aproape integral cu cea
a resurselor naturale, atunci eficienţa capitalului fix impune utilizarea unor
indicatori adecvaţi dintre care: • producţia totală la 1000 u.m. Kf; • cifra de
afaceri la 100 u.m. Kf; • profitul obţinut la 1000 u.m. Kf., ş.a.
D. Eficienţa ştiinţei şi informaţiei, a progresului tehnic şi tehnologic se
determină prin prisma influenţei acestora asupra celorlalţi factori în şi prin care
se materializează (resursele naturale, forţa de muncă şi capitalul) pe care îi
potenţează mai cu seamă sub aspectele calitativ, structural şi al gradului de
valorificare. Acestea pot fi redate pe baza raportului dintre rezultatul obţinut (Y)
şi factorii de producţie clasici: forţa de muncă (L); capitalul fix (Kf) şi resursele
naturale (Rn), relaţie oglindită de funcţia:
Y= f(L;Kf;Rn)
Luând în considerare influenţa ştiinţei, informaţiei, progresului tehnic şi
tehnologic, funcţia devine:
Y= f( L,W,Kf,Ekf,Rn,Ern)
unde:
W= eficienţa folosirii forţei de muncă(productivitatea muncii);
Ekf= eficienţa folosirii capitalului fix;
Ern= eficienţa utilizării resurselor naturale.
1.2.2. Eficienţa producţiei
Evidenţierea eficienţei rezultatelor producţiei necesită luarea în

considerare, în primul rând a unei funcţii care să pună în evidenţă rezultatele (Y)
şi cheltuielile ocazionate(xi), respectiv:
146
Y= f(x1, x2, ...,xn)
Reducând funcţia la factorii de producţie clasici (de bază), adică
munca(L); capitalul fix (Kf) şi capitalul circulant(Kc), funcţia de mai sus devine:
Y= E (L,Kf,Kc), respectiv
Y
E
L; Kf ; Kc 
Această funcţie poate fi analizată prin prisma unor indicatori specifici
eficienţei rezultatelor, respectiv: randamentul factorilor de producţie; consumul
specific; coeficientul capitalului; eficienţa capitalului (fix şi circulant); eficienţa
capacităţii de producţie; cheltuielile (totale, materiale) la 1000 u.m. rezultate, ş.a.
a) Randamentul factorilor de producţie utilizaţi (Rfpu) se determină pe baza relaţiei:
Y
Rfpu 
Cfp
unde:
Y= rezultatul obţinut;
Cfp= consumul de factori de producţie.
b) Consumul specific de factori de producţie (Csfp) poate fi determinat astfel:
Cfp
Csfp 
Y
În cazul ambilor indicatori elementul de reglare este dat de situaţia pieţei dată de
evoluţia cererii şi corespunzător a ofertei (de evoluţia preţului factorilor de producţie)
c) Coeficientul capitalului (CK) care reflectă necesarul de capital (K) pentru a obţine o
unitate de rezultat (Y) în condiţiile date ale producţiei, adică:
K
CK 
Y
Acest indicator poate fi detaliat în funcţie de componentele capitalului (fix şi circulant).
d) Coeficientul marginal al capitalului (CmK) determinat pe baza sporului rezultatelor
(ΔY) ca urmare a creşterii cu o unitate a capitalului (ΔK), respectiv:
K
CmK=
Y
La rândui acest indicator poate fi detaliat şi analizat pe baza comportamentelor
capitalului (fix şi circulant).
e) Eficienţa capitalului (fix şi circulant) se exprimă ca raport invers al coeficientului
capitalului.
f) Eficienţa capacităţii de producţie (Ecp) se obţine raportând rezultatul obţinut (Y) la
capacitatea de producţie folosită, adică:
Y
Ecp =
CP
Acest indicator poate reflecta gradul de folosire a capacităţii de producţie existente
(rezervele).
g) Cheltuielile totale la 1000 u.m. rezultate reflectă consumul factorilor de producţie
pentru obţinerea efectului urmărit, respectiv:
n
q i  C pi
CT 1000Y = i 1
 1000
n
q
i 1
i  pi
147
unde:
qi = producţia obţinută (cantitate);
Cp = costul unitar;
p = preţul unitar de vânzare;
i = sortimentele.
h) Cheltuielile materiale la 1000 u.m. rezultate:
n
q i  C mi
Cm 1000Y = i 1
 1000
n
 qi  C pi
i 1
unde:
Cm = cheltuielile materiale, ca parte (esenţială) a cheltuielilor totale.
Reflectarea dinamicii rezultatelor şi cheltuielilor ocazionate este dată de
categoria de creştere a eficienţei economice care exprimă: • aceleaşi rezultate
cu eforturi mai mici; • efecte mai mari cu aceleaşi eforturi; • efecte mai mari cu
eforturi mai reduse.
Determinarea creşterii eficienţei economice se poate face:
a) în mod absolut ca diferenţă între rezultate (Ef) şi cheltuieli (Efr) sau
chiar între efecte şi eforturi în perioade diferite:
E = Ef - Efr
E = Ef1 – Ef0
Ef = Efr1 – Efr0
b) în mod relativ pe baza indicelui eficienţei economice (IE):
E
IE = 1  100
E0
Creşterea eficienţei economice reprezintă un obiectiv de bază al oricărui
agent economic, care foloseşte în acest sens o serie de modalităţi de acţiune:
• folosirea la maxim (extensiv şi intensiv) a capacităţilor de producţie; • scăderea
costurilor de producţie; • aprovizionarea optimă (în timp, cantitativ, calitativ şi
structural); • ridicarea calităţii producţiei; • fluidizarea ciclului aprovizionare –
producţie – desfacere ş.a.
2. PRODUCTIVITATEA MUNCII
2.1. Concept şi forme
Analiza productivităţii muncii nu poate fi abordată decât în legătură cu

eficienţa economică, ea reprezentând atât un indicator cât şi o cale de creştere a
eficienţei.
În legătură cu productivitatea sunt mai multe păreri, dintre care se detaşează acelea care
abordează problematica în general ca şi productivitate a factorilor de producţie şi respectiv
productivitate a muncii. În primul caz presupunem că problema se suprapune cu cea a eficienţei
(economice), iar în al doilea caz să avem de-a face cu modul de folosire a celui mai important
factor de producţie – forţa de muncă.
Legat de productivitatea muncii se foloseşte şi noţiunea de forţă productivă a muncii,
respectiv capacitatea forţei de muncă de a crea, într-o unitate de timp un anume volum de bunuri.
148
În sens general productivitatea exprimă randamentul utilizării factorilor
de producţie, iar în sens restrâns ea oglindeşte eficienţa folosirii forţei de muncă
în procesul creşterii bunurilor economice.
Cele două sensuri ale productivităţii muncii pot fi observate din modul de
exprimare a ei, respectiv formele sale, care, la rându-le rezultă din aspectele
analizei productivităţii, adică:
A. Sub aspectul nivelului desfăşurării activităţi deosebim:
• productivitatea agentului economic (microeconomică); • productivitatea la
nivel de ramură a activităţi; • productivitatea la nivel macroeconomic.
B. În raport cu aria de cuprindere avem: • productivitatea unui anume
factor de producţie; • productivitatea globală (a tuturor factorilor).
C. Funcţie de modalitatea exprimării se deosebesc: • productivitatea
fizică (în unităţi naturale, materiale) şi productivitatea valorică (monetară)
D. În raport cu modalitatea reflectării rezultatelor: • productivitatea
brută şi productivitatea netă.
Rezumând putem sublinia că productivitatea muncii reliefează eficienţa
folosirii forţei de muncă, ea având ca forme de bază (în raport cu condiţiile
folosirii forţei de muncă): productivitatea muncii individuale, sociale şi
marginale.
Productivitatea individuală a muncii (Wi) oglindeşte eficienţa folosirii
forţei de muncă şi condiţii specifice de înzestrare tehnică şi tehnologică,
organizare, calificare ş.a.; ea determinându-se pe baza relaţiei:
Q E
Wi = ; Wi = ;
T q
unde:
Q = producţia (rezultatul) obţinută;
T = timpul de muncă consumat;
t = timpul unitar de muncă;
q = producţia unitară.
Productivitatea socială a muncii (Ws) exprimă modalităţile folosirii
forţei de muncă în condiţii sociale medii (de înzestrare, calificare) şi se
determină pe baza rezultatelor macroeconomice obţinute (PS, VN, PI, PN ş.a.) ca
urmare a consumului de muncă socială (număr de lucrători), adică:
PIB PNB VN
Ws = ; ; …
L L L
Deşi corelate cele două forme ale productivităţii muncii trebuie analizate separat în
sensul că deşi productivitatea individuală stă la baza productivităţii sociale, aceasta nu înseamnă
că se transpune direct, nemijlocit în aceasta.
Productivitatea muncii sociale nu trebuie confundată cu productivitatea socială a muncii,
ultima reflectând modul de folosire a întregii forţe de muncă disponibile.
Productivitatea marginală a muncii reprezintă sporul producţiei
obţinute ( Q ) de pe urma unei unităţi suplimentare de forţă de muncă ( L ),
respectiv:
149
Q
Wm m =
L
Viziunea complexă asupra productivităţii muncii şi a capitalului ne permite sublinierea
viziunii lui M. Manoilescu în acest sens care prin coeficientul de eficienţă (calitate) determinat
se supune ca exponent al ştiinţei economice româneşti, respectiv:
Qn Qn
WL = şi WK =
L K
unde:
Qn = producţia netă obţinută;
L = numărul de lucrători;
K = capitalul folosit;
Din operaţii matematice simple rezultă:
Qn Qn Qn
Ke =  =
L K LK
Relaţia sus menţionată serveşte în ordonarea activităţilor în raport cu valoarea nou
creată.
Evoluţia corelată a productivităţii medii a muncii şi a productivităţii
marginale pot fi reprezentate astfel:
W1
W2
W3
W4
Wmg
Wm
L1 L2 L3 L4 L
Analiza graficului ne permite sublinierea următoarelor concluzii:

• creşterea consumului de forţă de muncă asigură creşterea până la o anumită
limită atât a productivităţii medii cât şi marginale; • curba productivităţii
marginale intersectează pe cea a productivităţii medii în punctul maximal
150
acesteia după care începe să scadă, lucru ce impune atenţie asupra oportunităţii
necesarului de forţă de muncă.
2.2. Creşterea productivităţii muncii
Reflectarea modului de folosire a forţei de muncă în timp se realizează

prin intermediul categoriei de creştere a productivităţii muncii care semnifică:
• obţinerea unei producţii (rezultat) mai mari cu acelaşi consum de forţă de
muncă; • aceeaşi producţie cu un consum mai redus de forţă de muncă; • o
producţie superioară calitativ cu acelaşi/ mai redus consum de forţă de muncă.
Sub aspectele subliniate creşterea productivităţii muncii o putem consfinţi ca o lege
economică obiectivă circumscrisă legii economiei de timp care în condiţiile actuale oferă
factorului „timp” un loc deosebit.
Esenţa acestei legi derivă din cerinţa folosirii raţionale a tuturor elementelor muncii
sociale sub aspectele intensiv şi extensiv în toate domeniile activităţii sociale.
Cerinţa acestei legi este sporirea eficienţei tuturor cheltuielilor sociale (rezultate
maxime/cheltuieli minime) nu numai în activităţile concrete ci şi în creşterea timpului liber, deci
crearea condiţiilor economico-sociale necesare folosirii întregului timp disponibil.
Creşterea productivităţii muncii necesită sublinierea factorilor ce o
condiţionează şi în raport cu acestea a direcţiilor, căilor şi modalităţilor de
acţiune.
Productivitatea muncii este influenţată de o serie de factori: tehnici,
economici, sociali, psihologici, ş.a.
Surprinderea acţiunii acestor factori oferă posibilitatea precizării
direcţiilor şi căilor de creştere a productivităţii muncii: • progresul tehnic şi
tehnologic; • pregătirea forţei de muncă; • cointeresarea lucrătorilor;
• cunoaşterea şi influenţarea factorilor naturali.
Deşi, în marea lor majoritate aceste direcţii de creştere a productivităţii
muncii sunt corelate, totuşi ele trebuie adaptate cu pricepere la activitatea şi
domeniul de acţiune prin modalităţi (căi) specifice.
Creşterea productivităţii muncii, prin efectele ei macro şi mai ales
microeconomice se impune prin aceea că: • ea creează premisele sporirii
cantităţii de bunuri economice; • determină reducerea costurilor de producţie
(mai pe seamă pe baza scăderii cheltuielilor salariale şi a celor comune);
• asigură reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs şi astfel
posibilitatea redistribuirii resurselor de forţă de muncă.
3. RENTABILITATEA (PROFITABILITATEA)
3.1. Concept, forme, mod de calcul
Ca şi productivitate şi rentabilitatea reprezintă atât formă cât şi indicator

al eficienţei economice, cu sferă de aplicabilitate mai redusă (agent economic,
ramură).
151
Rentabilitatea este strâns legată de utilitatea oricărei activităţi, ea
urmărind, în plus obţinerea de câştig.
Rentabilitatea în sens general reflectă capacitatea agenţilor economici
de a acoperi cheltuielile proprii şi de a obţine câştig; în sens larg ea constă în
faptul de a obţine venit şi alte efecte; în sens restrâns, capacitatea firmei de a
obţine câştigul propriu.
Determinarea rentabilităţii se poate face atât în mod absolut – sub forma
masei profitului (Pr) cât şi în mod relativ prin prisma ratei profitului (Pr')
respectiv:
A. În mod absolut
Pr = I – Cp sau Ca - Cp
unde:
I = încasările;
Ca = cifra de afaceri;
Cp = costul de producţie;
a) la nivel de produs:
pru = pu - cpu
unde:
pru = profitul unitar;
cpu = costul de producţie unitar;
pu = preţul unitar.
b) la nivel de agent economic (ramură de activitate):
n n
Pr = q
i 1
i  pi - q
i 1
i  cpi
unde:
qi = volumul producţiei vândute;
pi = preţul unitar de vânzare;
cpi = costul de producţie unitar.
B. În mod relativ se determină prin rata rentabilităţii, determinată în raport cu
factorii de producţie luaţi în calcul: • capitalul (K); • cifra de afaceri (Ca);
• costul de producţie (Cp) respectiv:
Pr Pr Pr
P'r =  100 ; P'r =  100 ; P'r =  100
K Cp Ca
3.2. Pragul de rentabilitate
3.2.1. Concept, mod de determinare
În activitatea decizională a agentului economic un punct de referinţă îl

reprezintă cunoaşterea pragului de rentabilitate (punctul mort al activităţii)
adică situaţia în care în cadrul activităţii lui veniturile sunt egale cu cheltuielile,
profitul fiind zero.
152
Situaţia pragului de rentabilitate poate fi reflectată prin relaţiile:
pu · qr = It = Cpt
unde:
pu = preţul de vânzare unitar;
qr = producţia corespunzătoare pragului de rentabilitate;
It = încasările totale;
Cpt = costul de producţie total.
Situarea agentului economic la nivelul pragului de rentabilitate nu poate
fi decât vremelnică deoarece , în condiţiile economice concurenţiale el este
periferizat.
Determinarea pragului de rentabilitate (în raport cu evoluţia cheltuielilor variabile) se
poate efectua prin două metode: liniară şi neliniară.
Metoda liniară se aplică în condiţiile cheltuielilor variabile, situaţie în care şi celelalte
elemente au o evoluţie liniară, lucru reflectat prin următorul grafic:
Î1Cp Ît
Profit Ct
Cvt
R
Pierderi Cft
O qr Q
Determinarea pragului de rentabilitate se poate realiza pe baza

următoarelor relaţii:
pu · qr = Cpt
Ţinând cont de componentele costului de producţie total (Cpt) şi a
elementelor acestora avem:
Cpt = Cpf + Cpv
unde:
Cpft = costurile fixe totale;
Cpvt = costurile variabile totale care la rândul lor pot fi transformate în
costuri unitare, respectiv:
Cpvt = Cpvu · qr
Luând în considerare aceste transformări obţinem:
pu · qr = Cft + Cvu · qr
153
Cft
sau, regrupând: qr = , acesta reprezentând volumul critic al producţiei
pu  Cvu
corespunzător pragului de rentabilitate.
Analiza graficului de mai sus ne dă posibilitatea sublinierii unor
concluzii: • existenţa zonei de pierderi în spaţiul în care încasările totale se
situează sub costurile totale; • manifestarea zonei de profit din momentul în care
încasările totale depăşesc cheltuielile; • inexistenţa unei zone intermediare.
În acest caz rentabilitatea maximă se înregistrează în condiţiile folosirii la
maxim a capacităţii de producţie; rentabilitatea normală fiind considerată în
situaţia folosirii a ¾ din aceasta.
Metoda neliniară este folosită în condiţiile evoluţiei neproporţionale
(neliniare) a costurilor variabile, lucru ce corespunde, în fapt realităţii, fapt ce se
poate observa şi din următoarea reprezentare grafică:
Ct
Î, Cp Pierderi Î,t
Rs
Profit
Ri
Cft
Pierderi
O qri qrs Q
Din graficul de mai sus se desprind o serie de concluzii: • posibilitatea
mai multor zone de pierderi, în condiţiile în care cheltuielile depăşesc veniturile;
• existenţa în timp a zonelor de câştig în cazul în care veniturile sunt superioare
cheltuielilor.
În condiţiile concurenţiale, în care vânzările sunt dependente de nivelul
preţurilor practicate o importanţă majoră în strategia agentului economic o
reprezintă stabilirea nivelului preţului care să îi asigure folosirea capacităţii
sale de producţie cel puţin la nivel normal.
Acest nivel al preţului poate fi dat pe baza următoarei relaţii:
P = Cvt ( 1 + m)
unde:
154
m = marja ce dă posibilitatea recuperării costurilor fixe şi obţinerea
profitului normal.
Un volum critic al producţiei marchează pragul rentabilităţii normale,
putând a fi determinat conform relaţiei:
Cft Cft Cft
Qcr = = =
P  Cvt Cvu 1  m   Cv Cv  m
3.2.2. Creşterea rentabilităţii
În condiţiile economiei concurenţiale obiectivul oricărui agent economic

este rentabilitatea, prin însăşi evoluţia în timp a cheltuielilor cât şi a rezultatelor;
ea reprezentând expresia sintetică a eficienţei factorilor de producţie disponibili
dar şi a preocupărilor privitoare la diversificarea şi folosirea mai bună a lor.
Nivelul şi dinamica rentabilităţii sunt condiţionate de o serie de factori
precum: • costurile de producţie; • preţul de vânzare a produselor; • cifra de
afaceri; • calitatea producţiei; • volumul capitalului; • viteza de rotaţie a
capitalului, etc. Aceşti factori au o acţiune directă asupra rentabilităţii, ei fiind
amplificaţi de o serie de factori indirecţi care se referă, primordial la
modalităţile folosirii primilor şi în mod deosebit la influenţele sănătăţii, ştiinţei,
învăţământului, securităţii sociale, s.a.
În ceea ce privesc modalităţile creşterii rentabilităţii, în marea lor
majoritate rezultă din însăşi factorii ce o influenţează; în esenţă ele rezumându-se
la: • creşterea cifrei de afaceri; • reducerea costurilor; • ridicarea nivelului tehnic
calitativ al producţiei; • volumul şi viteza de rotaţie a capitalului etc. Fiecare
modalitate are la bază o serie de căi de acţiune specifice.
 Eficienţa. Eficienţa economică: concepte, legături, deosebiri.

 Formele eficienţei economice.
 Criteriile ce stau la baza aprecierii eficienţei activităţilor.
 Modul de măsurare a eficienţei economice. Indicatori ai eficienţei
economice.
 Eficienţa resurselor economice (scurtă analiză pe categorii de resurse).
 Eficienţa producţiei (mod de exprimare).
 Creşterea eficienţei economice: semnificaţi, mod de determinare, modalităţi
de acţiune.
 Productivitatea. Productivitatea muncii (concepte, asemănări şi deosebiri).
 Modalităţile determinării productivităţii muncii în raport cu formele
acesteia.
 Creşterea productivităţii muncii: semnificaţii, mod de determinare, factori,
direcţii cât şi modalităţi de acţiune.
155
 Rentabilitatea: concept, sensuri, mod de determinare.
 Pragul de rentabilitate: semnificaţie, metode de determinare.
 Importanţa creşterii rentabilităţii. Căi şi modalităţi de acţiune.
 Subliniaţi legăturile şi deosebirile dintre eficienţa economică,
productivitate, productivitate a muncii şi rentabilitate (pe baza conceptelor şi
sferei de cuprindere sau acţiune).
1. La o firmă lucrează 240 de muncitori şi produc într-o zi 12.000 piese.
În a doua zi aceeaşi lucrători obţin 12.960 de piese. Să se determine:
a) creşterea productivităţii muncii;
b) numărul de muncitori necesari în ziua a doua pentru obţinerea
producţiei respective dacă nu ar fi crescut productivitatea muncii.
2. În cadrul unei întreprinderi lucrează 360 de salariaţi obţinând într-o

anume perioadă 14.400 produse. La acelaşi volum, structură şi calitate a
capitalului, dar angajând încă 18 salariaţi, producţia creşte cu 8%. Să se
determine:
a) productivitatea individuală a muncii;
b) creşterea productivităţii muncii;
c) productivitatea marginală a muncii.
3. Pe baza următoarelor date să se determine productivitatea medie şi

productivitatea marginală a muncii.
Număr de lucrători (L) Producţia totală (Q)

120 4200
128 4920
136 5660
152 6820
170 7920
186 8900
4. Se cunosc următoarele date cu privire la activitatea unui agent

economic:
Sortimentul Producţia Coeficientul de

produs Perioada de bază Perioada curentă calitate a producţiei
(Q0) t0 (Q1) t0 (Kc)
A 1200 1286 1,00
B 1360 1425 1,26
C 1420 1534 1,38
156
D 1680 1790 1,62
E 1800 2020 1,74
Numărul de zile lucrate în perioada de bază este de 280, iar în perioada
curentă de 286. Să se determine:
a) productivitatea muncii zilnice corespunzătoare celor două perioade;
b) dinamica productivităţii muncii.
5. Pe baza următoarelor date cu privire la activitatea unui agent

economic: • producţia totală = 960 mii lei; • valoarea nou creată = 540 mii lei;
• cheltuielile salariale = 360 mii lei; să se calculeze:
a) masa profitului;
b) rata rentabilităţii.
6. La sfârşitul unui an situaţia unei firme se prezintă astfel:

• cifra de afaceri = 196 mii lei;
• ponderea costului total în cadrul cifrei de afaceri = 68%;
• cheltuielile salariale = 42 mii lei;
• capitalul total folosit = 320 mii lei;
• impozitul pe profit = 16%.
Să se determine:
a) profitul brut şi profitul net al firmei;
b) gradul de rentabilitate a firmei în raport cu datele de mai sus.
7. Dacă preţul unitar al unui bun economic este de 6 lei, costul de

producţie unitar este de 5,2 lei, cu cât trebuie să crească preţul (costul de
producţie rămânând constant) pentru ca rata profitului (la cifra de afaceri) să
crească cu 40%?
8. Cunoscând următoarele date cu privire la activitatea a doi agenţi

economici (A şi B):
• agentul economic A înregistrează cheltuieli totale pentru producerea
unui produs de 20 mil. u.m. la un profit de 3,6 mil. u.m.;
• agentul economic B face cheltuieli totale de 23,4 mil. u.m. şi obţine un
profit de 4,8 mil. u.m.
Care din cei doi agenţi economici este mai rentabil şi cu cât?

COEFICIENTUL CAPITALULUI = raportul dintre capital (K) şi
rezultatele obţinute (Y).
COEFICIENTUL MARGINAL AL CAPITALULUI = raportul dintre
creşterea capitalului ( K ) şi creşterea rezultatelor ( Y ) într-o anume perioadă
de timp.
157
EFICIENŢĂ (eficacitate) = calitatea de a produce efectul (pozitiv)
aşteptat.
EFICIENŢA ECONOMICĂ = caracteristică a activităţii (economice) la
nivel micro şi macroeconomic; situaţia care reflectă rezultatele obţinute prin
prisma cheltuielilor ocazionate.
EFICIENŢA PRODUCTIVĂ = formă a eficienţei realizată în condiţiile
obţinerii volumului maxim posibil a producţiei unui bun şi un volum dat de alte
bunuri.
EFICIENŢA SOCIALĂ = relaţia dintre efectele sociale obţinute şi
efortul social efectuat.
EFECIENŢA CAPITALULUI = rezultatul obţinut (Y) de pe urma
folosirii capitalului (K).
EFICIENŢA MARGINALĂ ŞI A CAPITALULUI = randamentul
capitalului investit, sporul rezultatului obţinut ( Y ) ca urmare a creşterii cu o
unitate a capitalului folosit ( K ).
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE = eficienţa
combinării şi folosirii acestora.
PRODUCTIVITATEA MUNCII = eficienţa, rodnicia folosirii celui mai
important factor de producţie – forţa de muncă.
PRODUCTIVITATEA CAPITALULUI = formă parţială a productivităţii
factorilor de producţie ce exprimă eficienţa folosirii factorului de producţie
capital.
PRODUCTIVITATEA PĂMÂNTULUI = randamentul, eficienţa
folosirii (exploatării) unei suprafeţe de teren.
PRODUCTIVITATEA GLOBALĂ = eficienţa agregată a folosirii tuturor
factorilor de producţie, de regulă la nivelul unităţii economice.
PRODUCTIVITATE PARŢIALĂ = eficienţa utilizării fiecărui factor de
producţie în parte.
PRODUCTIVITATE MARGINALĂ = sporul de rezultate obţinute pe
baza folosirii unei unităţi suplimentare dintr-un anumit factor de producţie
(ceilalţi rămânând constanţi).
PRODUCTIVITATE MEDIE = eficienţa utilizării unei unităţi dintr-un
factor de producţie.
PRAG DE RENTABILITATE = zonă de preocupare financiară a unei
afaceri în care volumul vânzătorilor asigură doar recuperarea costurilor (fixe şi
variabile; acel volum al activităţii agentului economic căreia îi corespunde
egalitatea dintre venituri (încasări) şi cost de producţie.
RENTABILITATE = capacitatea agentului economic de a obţine profit,
ca diferenţă dintre încasările obţinute din activitatea proprie (cifra de afaceri) şi
costuri; formă a eficienţei la nivel microeconomic ce reflectă efectele ce se obţin
la o unitate de efort (cheltuială cu factorii de producţie).
158
REZOLVĂRILE APLICAŢIILOR
PRACTICE
159
Aplicaţii practice - Capitolul II (paginile 36 – 38)
1. Vp = valoarea totală de piaţă a acţiunilor
Divt 2400
a) V p    30.000 lei
d 8%
b) Societate anonimă  Vna = 0,1 lei
Nat = numărul total de acţiuni
Na = numărul de acţiuni deţinute
CS 200.000
N at    2.000.000 acţiuni
Vna 0,1
N a  5%  N at  5%  2.000.000  100.000 acţiuni
Vp 30.000
c) C a    0,3 lei/acţiune
N a 100.000
2. e = randamentul acţiunii
Div 0,1
e 100  100  20%
Ca 0,5
3. a) Va câştiga vânzătorul deoarece cursul acţiunilor scade de la t0 la t1. În

momentul t1 cursul acţiunilor la vedere este de 1,15 lei/acţiune, deci vânzătorul le
poate cumpăra, spre exemplu, la vedere cu 1,15 lei/acţiune şi apoi să le vândă
conform contractului la termen cu 1,2 lei/acţiune.
Câştigul = (1,2 – 1,15) ∙ 500 = 25 lei
b) Este vorba despre o tranzacţie la termen.
c) Vânzătorul a jucat „la scădere”, mizând pe faptul că până la scadenţă
cursul acţiunii va scădea (a riscat şi a fost bine informat); cumpărătorul a jucat
„la creştere” şi a pierdut datorită scăderii cursului. În general acest tip de
operaţiuni este unul speculativ, câştigând cel care a fost mai bine informat şi a
luat decizia bună.
CS 120.000
4. a) Vna    0,2 lei/acţiune
N a 600.000
Div 0,0288
b) C a    0,3 lei/acţiune
d 9,6%
5. Cuanual  d o  Vno  11% 1,5  0,165 lei/obligaţiune

VT  t  N o  Cuanual  3  9000  0,165  4455 lei
Cu 0,24
6. C0    2 lei/obligaţiune
d 12%
160
7.
Cu C u C C 25  Cu
Co 0  Co1  3,75    3,75  u  u  3,75  20  Cu   3,75
d 0 d1 5 8 2
100 100
 15  Cu  7,5  Cu  0,5ei / obligatiune
D 800.000
8. D  K  d  t  t    2ani
K  d 5 10 6  8%
9. Dî, dî = masa respectiv rata dobânzii încasate la credite;

Dp, dp = masa respectiv rata dobânzii plătite la depozite.
a) Dî = K ∙ dî ∙ t = 960.000 ∙ 10% ∙ 1 = 96.000 lei
Dp = K ∙ dp ∙ t = 960.000 ∙ 7,5% ∙ 1 = 72.000 lei
Cb = Dî – Dp = 24.000 lei
b) Cha = 65% ∙ Cb = 15.600 lei
c) Pr = Cb – Cha = 8.400 lei
10. K1 + K2 = 20.000
8 3 K1
D1  K1  d1  t1  K1   
100 12 50
6 180 3  K 2
D2  K 2  d 2  t 2  K 2   
100 360 100
D1 = 2 ∙ D2
K 3K  K1  K 2  20.000  K1  15.000lei
a  1  2  2  K1  3  K 2   
50 100  K1  3  K 2  K 2  5.000lei
 D1  300lei
b  
 D2  150lei
161
Aplicaţii practice - Capitolul III (pagina 73)
C P0 4.500  5.000 20 2
1. a K ec / p        0,4  1  b) cerere
P C0 25  20 5.000 5
inelastică.
c)
O P0 O  1.000 100 O  1.000

2. K eo / p   2 1  2 1  O1  900 bucăţi
P O0 95  100 1.000  50
3. Piaţa în echilibru  C=O  11 – 2p = 1/2p + 1  – 5/2p = – 10  p = 4 u.m.

C = 11 – 2p = 3 = 1/2p + 1 = O
4. C0  75%  O0  7.500 bucăţi

90 1
P  P1  P0  P0  P0   P0
100 10
1 C  7 . 500 P
 1  0  750  2  C1  15.000  C1  7.875 bucăţi
2 1
 P0 7.500
10
O1  10.000 P0
2   O1  10.000  2.000  O1  8.000 bucăţi
1 10.000
 P0
10
162
C1 7.875
100  100  98,44%
O1 8.000
C1  120.000 P0
5. 3     C1  120.000  36.000  C1  156.000 bucăţi
1 120.000
 P0
10
Cererea creşte cu 36.000 bucăţi în mărime absolută, respectiv cu 30% în mărime
relativă.
163
Aplicaţii practice - Capitolul IV (paginile 98 – 100)
Pi 4.000.000
1.a) Ri  100  100  40%
Pt 10.000.000
b) Pa  Pt  Pi  6.000.000 persoane
c) Poc  Pa  15%  Pa  5.100.000 persoane
P 5.100.000
K oc  oc 100  100  51%
Pt 10.000.000
P 5.100.000
K oc  oc 100  100  85%
Pa 6.000.000
Pi R  P 25 100 10 6
2. a) Ri  100  Pi  i t   25 10 6 persoane
Pt 100 100
b) Pa  Pt  Pi  7510 6 persoane
Poc K  P 80  75  10 6
c) K oc   100  Poc  oc a   60  10 6 persoane
Pa 100 100
Pac 65 10 6
d) K ac  100  100  86,67% sau
Pa 75 10 6
Pac 65 10 6
K ac  100  100  65%
Pt 100 10 6
3 5
3. a) Pac   Pt  Pt   Pac  50 10 6 persoane
5 3
b) Pinac  Pt  Pac  20 10 6 persoane
Pinac 20 10 6
c) Rinac  100  100  40%
Pt 50 10 6
Poc 25 10 6
d) K oc  100  100  83,33% sau
Pac 30 10 6
Poc 25 10 6
K ac  100  100  50%
Pt 50 10 6
Q 10 10 6
4. a) N rk    10 rotaţii
Kc 10 6
1 360
b) Dzr   Tz   36 zile/rotaţie
N rk 10
164
Kc D  Q 20  27 10 6
5. Dzr   Tz  K c  zr   3 10 6 lei
Q Tz 180
Kc K c  Tz 20 10 6  360
6. a) Dzrp  p
 T z  Q p
 p
  240 10 6 lei
Q Dzr 30
K c  Tz 20 10 6  360
Qr  r
  360 10 6 lei
Dzr 20
b) Q  Q r  Q p  120 10 6 lei
Dzrr  Q p 20  240 10 6
c) K c    13,33 10 6 lei
Tz 360
K c  K c  K c  6,67 10 6 lei
7. K c  60%  K t  360.000 lei

T 360
N rk  z   12 rotaţii  K canual  K c  N rk  360.000 12  4,32 10 6 lei
Dzr 30
1
8. a) a  100  10%
T
Kf 500.000
b) A  100   50.000 lei/an
T 10
1 1
9. a) a1  100  10% a 2  100  3,33%
T1 T2
K f 1 40.000 K f 2 300.000
b) A1    4.000 lei/an A2    10.000 lei/an
T1 10 T2 30
A  A1  A2  14.000 lei/an
c) K fi  K f 1  K f 2  K f 3  390.000 lei
K neam
f  6  A1  20  A2  24.000  200.000  224.000 lei
10) K c  10.000  1.200  7.500  14.000  5.700  38.400 lei

K f  55.000  250.000  80.000  385.000 lei
11) CP  C d  I  Td
CP1  3 125  365  110 16  40  1.515.000 piese/an
CP2  3 120  365  110 16  50  1.450.800 piese/an
CP3  4 130  365  110  16  55  2.093.000 piese/an
165
CPt  CP1  CP2  CP3  5.058.800 piese/an
166
Aplicaţii practice - Capitolul V (paginile 117 – 118)
1. a) Pi  30%  Pt  7,5 10 6 persoane

b) Pa  Pt  Pi  17,5 10 6 persoane
c) Poc  Pa  875.000  125.000  16,5 10 6 persoane
Poc 16,5 10 6
K oc  100  100  94,29% sau
Pa 17,5 10 6
Poc 16,5 10 6
K oc  100  100  66%
Pt 25 10 6
Nş 875.000
d) Rş  100  100  5%
Pa 17.500.000
2. a) Pa  60%  Pt  24 10 6 persoane

Poc 18 10 6
K oc  100  100  75% sau
Pa 24 10 6
Poc 18  10 6
K oc   100   100  45%
Pt 40  10 6
b) Pi  Pt  Pa  16 10 6 persoane
Pi 16 10 6
Ri  100  100  40%
Pt 40 10 6
1
c) N ş  Pa  Poc   2 10 6 persoane
3
Nş 2  10 6
Rş   100'  100  8,33%
Pa 24  10 6
Nş
3. a) Rş   N ş  Rş  Pa  1,496 10 6 persoane
Pa
b) Poc  Pa  N ş  20.504.000 persoane
Poc
4. a) K oc  100  53,57%
Pt
P
K oc  oc 100  78,95%
Pa
167
50
b) N ş   Pa  Poc   4 10 6 persoane
100
Nş
Rş  100  10,53%
Pa
P  T 82.000  9.600
5. M m    12.110.769u.m.
Vr 65
6. P1  P0  100%  P0  200%  P0  2  P0
P
I P  1 100  200%
P0
Ri  I P  100%  100%
7. PC = puterea de cumpărare
I P  RI  100%  106%  P1  1,06  P0
10.000 10.800 10.800
PC0  ; PC1  
P0 P1 1,06  P0
PC1 10.800 P0
I PC  100   100  101,89%  puterea de cumpărare a
PC0 1,06  P0 10.000
sumei a crescut pe parcursul anului cu 1,89%.
168
Aplicaţii practice - Capitolul VI (paginile 136 – 139)
Isw
1. Isr   100;
Ip
Sn 825
Isn  1  100   100  121,32%
Sn 680
0
Ip = 116%
121,32
Isr   100  104,58%
116
În perioada curentă, în raport cu cea de bază salariul real a crescut cu 4,58%;
mai încet ca cea a salariului nominal, deoarece în acest interval au crescut şi
preţurile.
Isn
2. Isr   100;
Ip
Isr  Ip 125  116
Isn    140%
100 100
Deci salariul nominal va creşte cu 40%; mai mult decât cea a salariului
nominal pentru a compensa influenţa creşterii preţurilor.
3. V = C+S+Pr
40
960   960  S  160
100
S = 960 - (384+160) = 416 lei
Isn
4. Isr   100;
Ip
Isr  Ip 88  118
Isn    103,84%
100 100
Sn
Isn  1  100
Sn
0
Isn  Sn 103,84  860
Sn    893 lei
1 100 100
5. a) V = C+S+Pr
Vnc = S+Pr
Cp = C+S
75
650.000   650.000  Pr
100
169
Pr = 650.000 - 487.500 = 162.500 lei
b) Vnc = S+Pr = 187.500 + 162.500 = 350.000 lei
Ponderea Pr în cadrul V = 25%
Ponderea Pr în cadrul Vnc = 46,43%.
6.a) Vt = C+S+Pr
60
Vt   Vt  25.000  15.000
100
60
Vt  Vt  40.000
100
40  Vt  4.000.000  Vt  100.000 lei
Pr
b) Pr/Cp   100
Cp
60
Cp = C+S; C  Vt  60.000 lei
100
15.000
Pr/Cp   100  25%
60.000
Pr 15.000
c) Pr/k  100  100  12,5%
K 120.000
Pr Pr  Ca
7. Pr  1 100  Pr  1 1  17.280 lei
1 Ca 1 100
1
Ca1  Cp1  Pr1  Cp1  Ca1  Pr1  78.720 lei
Pr Pr  Ca
Pr  2  100  Pr  2 2  25.920 lei
2 Ca 2 100
2
Ca  Cp  Pr  Cp  Ca  Pr  118.080 lei
2 2 2 2 2 2
Odată cu creşterea cifrei de afaceri (cu 50%) are loc şi o creştere a costului de
producţie, dar în proporţie mai mică (47,56%).
8.a) Ca = C+S+Pr
Vnc=S+Pr
Pr  Vnc  S  40.500  28.500  12.000 lei
Pr 12.000
b) Pr/Ca   100   100  15,68%
Ca 76.500
Pr
Pr/Cp   100
Cp
Cp  C  S
C  Ca  Vnc  76.500  40.500  36.000 lei
170
Cp  36.000  28.500  64.500 lei
12.000
Pr/Cp   100  18,6%
64.500
9.a) Vt = C+S+Pr
Prb  Vt  (C  S)  2.000 lei
b) Prn  Prb  Ipr  16.800 lei
Prb
c) Pr/Prb   100  11,11%
Cp
Prb
Pr/Prb   100  2,5%
k
Prn
Pr/Prn   100  9,33%
Cp
Prn
Pr/Prn   100  2,1%
k
10.a) D  ki  d  t
Rezolvarea se poate face fie calculând separat dobânda încasată şi cea
plătită, folosind astfel cele două rate ale dobânzii; fie pe baza unui singur calcul
folosind dobânda reală rezultată cu diferenţă între cele două rate ale dobânzii (dr
= di – dp = 19% - 10% =9%).
9 1 9 3 9 9 5
Dt  100.000    150.000    200.000  1  300.000   
100 2 10 4 100 100 4
9
  50.000  112.500  200.000  375.000   66.375 lei
100
b) Prb  Dt  Chb  66.375  55.500  10.875 lei
Prb
Prb   100  19,6%
Chb
 12 3 
11.a) Sf  kî  kî  d  t  kî  1  d  t   10 6  1     109 10 4 lei
 100 4 
12 3
b) Dî  Sf  kî  kî  d  t  10 6    9 10 4 lei
100 4
D 0,35  106
12. D  kî  d  t  d    11,6%
kî  t 1,15  106  2
D 4.640
13.a) Ds  kî  d  t  d    100  11,6%
kî  t 40.000
171
b) Dc  kî  1  d t  kî
4.640  10.000  1  d 4  10.000  d  10%
14.a)
Re  6.500  6.000  100 103  6.500  5.000   75 103 
1
 6.500  5.500   60 103  6.500  5.800   40 103  242,5 10 6
lei
b) În acest caz se renunţă la producţia bazinului carbonifer D unde costul de
producţie este cel mai mare:
Re  6.000  5.000   45  103  6.000  5.500   60  103 
2
 6.000  5.800   40  103   113  10 6 lei
q 6.000
15.a) V  q  p  p  1 ; 2,6mil.u.m./t   11.142,9 lei
0 0 0 0 1,4 1,4
V  q  p  6.000  2,6  15.600 lei
1 1 0
b) Re = V1 – V0 –Invest = 15.600 – 11.142 – 800 = 3.658 lei
c) Avem de-a face cu renta diferenţială II.
10 10
16. Pr   Ct  200.000   20.000 lei
100 100
Ret = Vt – (Ct + Prt).
Vt  O  Pu
Vt  4.800  100  480.000 lei
1
Ret  480.000  200.000  20.000   260.000 lei
1
Vt  4.500  106  477.000 lei
2
Ret  477.000  220.000  257.000 lei
2
Vt  4.200  110  462.000 lei
3
Ret  462.000  220.000  242.000 lei
3
Vt  4.000  112 - 220.000  448.000 lei
4
Ret  448.000  220.000  228.000 lei
4
Sintetizând avem:
Săptămâna Oferta Cererea Preţ Cost Profitul Renta
-O- -C- unitar total total totală
(tone) (tone) -Pu- -Ct- -Prt- -Ret-
(lei) (lei) (lei) (lei)
172
1 4.800 4.000 100 200.000 20.000 260.000
2 4.500 4.000 106 200.000 20.000 257.000
3 4.200 4.000 110 200.000 20.000 242.000
4 4.000 4.000 112 200.000 20.000 228.000
I
17. Cu  ; Vt  P  Q; Re  Vt  Ct  Pr .
Q
Gradul de I Q Cu P Vt Pr Re
fertilitate a (lei/ha) (t0/ha) (lei/t0) (lei/t0) (lei/t0) (lei/t0) (lei/t0)
terenului
Slab 1.000 2,8 357,1 250 700 30 312,9
Mediu 1.000 3,9 256,4 250 975 30 689
Ridicat 1.000 5,6 178,6 250 1.400 30 1.191,4
Total 3.000 12,3 243,9 - 3.075
173
Aplicaţii practice - Capitolul VII (paginile 156 – 157)
Q1 12.000
1. a) W1 =   50 piese / muncitor
L1 240
Q 12.960
W2 = 2   54 piese / muncitor
L2 240
W  W2  W1  4 piese / muncitor
W
W  IW  2  100  108 %
W2
Q Q 12.960
b) W1  2  L  2   259 muncitori.
L W1 50
Q1 14.400
2. a) W1 =   40 produse / salariat
L1 360
Q 15.552
W2 = 2   41 produse / salariat
L2 378
b) W  W2  W1  41  40  1 produs / salariat
W 41
W  IW  2  100   100  102.5 %
W2 40
Q 15.552  14.400
c) Wm    64 produse / salariat
L 378  360
Q Q
3. W ; Wm 
L L
Număr de Producţia Productivitatea Productivitatea

lucrători (L) totală (Q) medie (W) marginală (Wm)
120 4200 35 -
128 4920 38 90
136 5660 42 92,5
152 6820 45 72,5
170 7920 47 61,1
186 8900 48 75
Q i  Kc
4. a) W i 1
174
5
Q 0  Ki
1200  1,0  1360  1,26  1420  1,38  1680  1,62  1800  1,74
W0  i 1
  38,31
T0 280
t0/zi
5
Q 1  Ki
1286  1,0  1425  1,26  1534  1,38  1790  1,62  2020  1,74
W1  i 1
  40,6
T1 286
t0/zi
b) W  W1  W2  2,29 t0/zi
W
IW  1  100  106 %
W0
5. a) Pr  Vnc  S  540 10 3  360 10 3  180 10 3 lei

Pr 180 10 3
b) P'r = 100  100  18,75 %
Qt 960 10 3
P
P'r = r  100
Cp
Cp = Qt – Pr = 960 10 3  180 10 3  780 10 3 u.m.
180  10 3
P'r =  100  23,1 %
780  10 3
68
6. a) Pr b = Ca – Cp = 196 10 3  196 10 3  62,7 10 3 u.m.
100
16
Pr n = Prb – Ipr = 133,3 10 3  133,3 10 3  61,7 10 3 u.m.
100
Pb 62,7 10 3
b) P'r = r 100  100  32 %
Ca 196 10 3
Pr n 61,7 10 3
P'r = 100  100  31,5 %
Ca 196 10 3
Pr b 62,7 10 3
P'r = 100  100  47 %
Cp 133,3 10 3
Pr n 61,7 10 3
P'r = 100  100  46,3 %
Cp 133,3 10 3
Pr b 62,7 10 3
P'r = 100  100  19,6 %
K 320 10 3
175
Pr n 61,7 10 3
P'r = 100  100  19,3 %
K 320 10 3
7. Pr = P1 – Cp1 = 0,8 lei
Pr 0,8
P'r1 = 1 100  100  15,4%
Cp1 5,2
4
P'r2 = 15,4 +  15,4  16 %
100
Pr2 Pr
P'r2 =  16  2 100  Pr2  0,832 lei
Cp 2 5,2
P2  Cp2  Pr2  6,032 lei
Pr A 3,6  10 6
8. P'rA=  100   100  18 %
Cp A 20  10 6
PrB 4,8  10 6
P'rB=  100   100  20,5 %
Cp B 23,4  10 6
Firma B este mai rentabilă cu 2,5 % faţă de firma A.
176
BIBLIOGRAFIE
1. Ailenei, Dumitru - Piaţa ca un spaţiu economic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999;
2. Angelescu, Coralia; Stănescu, Ileana - Politici economice, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.
3. Angelescu, Coralia(coordonator)- Economie, ediţia a şasea, Editura
4. Anghelache, Gabriela - Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1997.
5. Băbăiţă Ilie şi colaboratorii - Macroeconomie, Editura Mirton, Timişoara,
2003.
6. Băcescu, Marius, Băcescu, Angelica - Macroeconomie. Bazele
macroeconomiei, Editura All, Bucureşti, 1992.
7. Becker, Gary - Capitalul uman, Ed.All, Bucureşti, 1997.
8. Bezbakh, Pierre - Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992.
9. Bran, Paul - Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2002.
10. Buglea, Alexandru - Analiza situaţiei financiare a întreprinderii, Editura
Mirton, Timişoara, 2004.
11. Burda, Michael, Wiplosz, Charles - Macroeconomie. Perspectiva
europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
12. Cerna, Silviu - Sistemul monetar şi politica monetară, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
13. Cioarna, Alexandru - Economie politică, vol. I şi vol. II, Editura Mirton,
Timişoara, 1996.
14. Cioarna, Alexandru – Economie (micro şi macroeconomie), Editura
Servo-Sat, Arad,2000.
15. Cioarna, Alexandru - Economie,vol. I şi vol. II, Editura Mirton,
Timişoara, 2004.
16. Cioarna, Alexandru; Isac, Florin – Economie (scheme logice, teste,
probleme, răspunsuri, rezolvări, soluţii), vol. I şi vol. II., Editura Mirton,
Timişoara, 2004(vol. I) şi 2005(vol. II).
17. Cioarna, Alexandru; Cilan, Teodor - Economie generală (Teorie,
probleme de reflecţie şi aplicaţii practice), Editura Mirton, Timişoara,
2006.
18. Ciobanu, Gheorghe - Tranzacţii economice internaţionale. Tipologie şi
mecanisme, Cluj-Napoca, 1998.
19. Constantinescu, N.N. - Reforma economică, Editura Economică,
Bucureşti, 1993.
20. Csorba, Luiela - Microeconomie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2007.
21. Creţoiu, Gheorghe; Cornescu, V.; Bucur, I. - Economie, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003.
177
22. Dăianu, Daniel - Funcţionarea economiei şi mecanismul pieţei, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
23. Dăianu, Daniel - Transformarea ca proces real. De la comandă la piaţă,
Editura All, Bucureşti,1997.
24. Didier, M. - Economia. Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994.
25. Dinu, Marin - Economie contemporană. Ce este globalizarea?, Editura
26. Dobrescu, Emilian - Tranziţia în România. Abordări economice, Editura
27. Dobrotă, Niţă - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
28. Dobrotă, Niţă (coordonator) - Liberalizarea schimburilor economice
externe - avantaje şi riscuri pentru România, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
29. Dornbusch, Rudiger; Fischer, Stanley - Macroeconomia, Ed. Sedona,
Timişoara, 1997.
30. Drucker, Peter - Realităţile lumii de mâine, Editura Teora, Bucureşti,
1999.
31. Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana - Economia mondială, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
32. Duran, Vasile - Economie. Teorie şi practică microeconomică şi
macroeconomică, Editura Eurobit, Timişoara, 2002.
33. Durand, Michel - Bursa, Editura Humanitas, 1992.
34. Enache, Constantin; Mecu, Constantin - Economie politică, vol. I şi II,
Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2001.
35. Frich, Helmut - Teorii ale inflaţiei, Editura Sedona, Timişoara, 1997.
36. Frois Abraham, Gilbert - Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
37. Fudulu, Paul – Microeconomie, ediţia a doua, Editura Hiroyuki, 1997.
38. Galbraith, J. K. - Societatea perfectă, Editura Eurosong Book, Bucureşti,
1997.
39. Genereaux, J. - Economie politică. Microeconomie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000.
40. Gogoneaţă, Constantin, Gogoneaţă, Basarab - Microeconomie, Editura
41. Hardwick, Ph.; Langmead, J.; Khan, B. - Introducere în economia
politică modernă, Editura Polirom, 2002.
42. Hausman, Daniel - O introducere în ştiinţa economică, în filosofia ştiinţei
economice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
43. Heyne, Paul - Modul economic de gândire. Mersul economiei de piaţă
libere, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991.
44. Iancu, Aurel - Tratat de economie, Editura Expert, Bucureşti, 1992.
45. Isac, Florin - Comportamentul consumatorului, Ed. Mirton, Timişoara,
2007.
178
46. Isărescu, Mugur - Reflexii economice, Academia Română şi Centrul
Român de Economie Consensuală şi Comparată, Bucureşti, 2001.
47. Keynes, J.M. - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor, Editura Ştiinţifică, Buucreşti, 1970.
48. Lipsey, R.G. - Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti,
2002.
49. Manolescu, Gheorghe - Politici economice, Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
50. Manoilescu, Mihail - Forţele naţionale productive şi comerţul exterior.
Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
51. Moşteanu, Tatiana (şi colaboratorii) - Preţuri şi concurenţă, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
52. Negrea, Radu - Banii şi puterea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
53. Negucioiu, Aurel (şi colaboratorii) - Economie politică, vol. I şi vol. II,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998.
54. Niţu, Adrian - Burse de mărfuri şi valori, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2002.
55. Popescu, D.; Ciucur, D.; Mergea, D. - Microeconomie concurenţială,
Editura Economică, Bucureşti,
56. Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politică, Editura Teora,
Bucureşti, 2000.
57. Schotter, A.- Teoria pieţei libere, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996.
58. Schreiber, J. J. - Sfidarea mondială, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990.
59. Silaşi Grigore (şi colaboratorii) - Microeconomia în fişe, Editura Mirton,
Timişoara, 2004.
60. Stancu, C.; Andrei, T. - Microeconomie: teorie şi aplicaţii, Ed. All,
Bucureşti, 1997.
61. Stiglitz, Joseph, E. - Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura
62. Streinu, Anca - Dicţionar de Economie, Editura Niculescu S.R.L.,
Bucureşti, 2001.
63. Suciu, Christina, Marta - Investiţia în educaţie, Editura Economică,
Bucureşti, 2000.
64. Şimon, Ilie - Civilizaţia salariului, Editura Eficient, Bucureşti, 1997.
65. Tănase, Florentina - Preţurile şi indicatorii macroeconomici, Editura All
Beck, 1998.
66. Toffler, Alvin - Al Treilea Val, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
67. Toffler, Alvin - Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
68. Pantea Vasile Voicu; Pantea F. Mioara; Cureteanu, S. Radu, - Analiza
economico - financiară a întreprinderii, Editura Universităţii Aurel
Vlaicu, Arad, 2006.
69. *** - Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
179
70. *** - Dicţionar Macmillan de economie modernă, Editura Codecs,
Bucureşti, 1999.
71. *** - Dicţionar de economie, ediţia a doua, Colectivul Catedrei de
Economie şi Politici Economice, ASE Bucureşti, 2001.
180

Economie I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Cap. I. ROLUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢEI ECONOMICE.......................... 9

1. OBIECTUL ŞI METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE ................................ 10

Cap. II. ECONOMIA DE SCHIMB ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ ............... 17

1. SISTEMUL ECONOMIC – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A

Cap. III. MECANISMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ.................................... 47

1. MECANISMUL ECONOMIC. MECANISMUL ECONOMIEI

Cap. IV. FUNCŢIONAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ ............................... 78

1. RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE .................79

Cap. V. DISFUNCŢIONALITĂŢI ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ .......... 104

Cap. VI. VENITURILE .................................................................................. 123

1. DISTRIBUŢIA .......................................................................................... 124

Cap. VII. PERFORMANŢE ECONOMICE ................................................ 142

1. EFICIENŢA. EFICIENŢA ECONOMICĂ .............................................. 143

REZOLVĂRILE APLICAŢIILOR PRACTICE......................................... 159

Profesia aleasă ne obligă să continuăm în a explora şi exploata domeniul

Autorii, Decembrie, 2007

1. OBIECTUL ŞI METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE

1.1. Obiectul ştiinţei economice

Ştiinţa economică, ca şi ştiinţă în ansamblul său, este chemată să dea

1.2. Metoda ştiinţei economice

Analiza realităţii economice, a componentelor sale (fenomenele şi

1.3. Importanţa ştiinţei economice

Dacă ştiinţa în general are un rol deosebit în evoluţia societăţii, atunci

2. ETAPELE EVOLUŢIEI ŞTIINŢEI ECONOMICE

Precum ştiinţa, în general, nici ştiinţa economică nu a apărut întâmplător,

2.1. Gândirea economică în România

Ca şi în cadrul gândirii economice universale şi în România formarea

 Abordaţi pe scurt concepţiile privitoare la obiectul (menirea) ştiinţei

4. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI

ANALIZA = descompunerea obiectului cercetării în elementele sale

1. SISTEMUL ECONOMIC – COMPONENTĂ

1.2. Sistemul social şi sistemul economic

Funcţionarea sistemului economic (SE) presupune, ca o primă condiţie

1.2. Economia naţională şi activităţile economice

2. ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB ŞI

2.1. Proprietatea şi formele ei

2.2. Economia naturală şi economia de schimb

M112 N112 N11

2.3. Economia de piaţă

2.4. Economia de comandă

2.5. Economia mixtă

*Proprietatea privata *Proprietatea de stat *Proprietatea publică şi

3. AGENŢII ECONOMICI SPECIFICI ECONOMIEI DE

3.1. Tipuri şi categorii de agenţi economici

3.2. Băncile şi creditul

 Sistemul economic şi importanţa sa în cadrul sistemului social general.

1. În condiţiile următoarelor date:

4. La înfiinţare, o societate comercială deţinea un capital social de

5. Un agent economic a cumpărat un număr de 9.000 obligaţiuni cu o

7. Cursul unei obligaţiuni scade cu 3,75 lei ca urmare a creşterii ratei

8. Să se determine durata plasării unui credit în valoare de 5.000.000 lei,

9. Cunoscând următoarele date privitoare la o anume bancă comercială:

6. SCURT DICŢIONAR DE TERMENI ECONOMICI

ACCEPTARE = primirea la plată a unei cambii, a unui CEC, etc.

1. MECANISMUL ECONOMIC. MECANISMUL

Noţiunea de mecanism legată prioritar de ştiinţele tehnice, pe parcurs ea a

Intrări cerere Sistemul decizii Ieşiri

Intrările şi ieşirile sistemului economiei constituie elementele ce comunică cu mediul

2. PIAŢA – ELEMENT ESENŢIAL AL MECANISMULUI

Piaţa bunurilor economice

Piaţa bunurilor materiale Piaţa serviciilor

Piaţa prodfactorilor Piaţa satisfactorilor Piaţa serviciilor Piaţa serviciilor

Piaţa Piaţa Piaţa Piaţa

Proprietatea privata Proprietatea de stat *Proprietatea publică şi