Sunteți pe pagina 1din 107

Universitatea Politehnica din Timişoara Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi

MACROECONOMIE

- teorie şi aplicaţii -

Asist.univ.dr. Claudiu Tiberiu Albulescu

B

B

B

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

7

I.

INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

9

1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI

 

9

1.2. DOCTRINE MACROECONOMICE

10

1.3. CIRCUITUL ECONOMIC

12

1.3.1. Categorii de agenţi economici

12

1.3.2. Circuitul economic

de ansamblu

14

1.4.

SISTEME ECONOMICE CONTEMPORANE

15

1.4.1. Caracteristicile economiei de piaţă

16

1.4.2. Caracteristicile

economiei

centralizate

17

1.5.

APLICAŢII PRACTICE

18

II.

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

19

2.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

 

19

2.2. CREŞTEREA ECONOMICĂ: FACTORI, CATEGORII ŞI MODELE DE CREŞTERE

20

2.2.1. Factorii determinanţi ai creşterii economice

21

2.2.2. Tipuri de creştere

 

22

2.2.3. Modele de creştere economică

23

2.3.

MĂSURAREA REZULTATELOR ACTIVITĂŢII ECONOMICE. INDICATORI AI CREŞTERII

ECONOMICE

24

2.4.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

 

28

2.4.1. Pilonii dezvoltării

28

2.4.2. Indicatori ai dezvoltării economice

29

2.4.3. Căile dezvoltării economice

 

30

2.4.4. Dezvoltarea economică durabilă

30

2.5.

APLICAŢII PRACTICE

 

31

III.

VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

35

3.1.

CONCEPTE ŞI CORELAŢII

 

35

3.1.1. Venitul

35

3.1.2. Consumul

 

35

3.1.3. Economiile

35

3.1.4. Investiţiile

36

3.2. PRINCIPIUL MULTIPLICATORULUI ŞI ACCELERATORULUI

37

3.3. APLICAŢII PRACTICE

 

38

IV.

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

41

4.1. CAUZELE FLUCTUAŢIILOR ACTIVITĂŢII ECONOMICE

41

4.2. FAZELE CICLULUI ECONOMIC

 

43

4.3. TIPOLOGIA CICLURILOR ECONOMICE

45

4.3.1. Cicluri

generale

45

4.3.2. Cicluri

specifice

46

4.4.

POLITICI ANTICICLICE

47

4.4.1.

Politici anticiclice de influenţare a cererii globale

47

4.4.1.

Politici anticiclice de influenţare a ofertei globale

48

V.

ECHILIBRUL ŞI STABILITATEA

49

5.1. ECHILIBRU VERSUS DEZECHILIBRU ECONOMIC

49

5.2. STABILITATEA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ

51

5.3. NATURA CRIZELOR ECONOMICE ŞI FINANCIARE

51

5.4. APLICAŢII PRACTICE

53

VI.

PIAŢA MUNCII. ŞOMAJUL

55

6.1. PIAŢA MUNCII

55

6.2. ŞOMAJUL

55

6.2.1. Şomaj: definiţie şi evaluare

55

6.2.2. Cauze si forme ale somajului

56

6.2.3. Implicatii ale somajului si politici de reducere

57

6.3.

APLICAŢII

57

VII. INFLAŢIA

59

7.1. CAUZELE ŞI FORMELE INFLAŢIEI

59

7.2. MĂSURAREA INFLAŢIEI

61

7.3. CONSECINŢELE INFLAŢIEI ŞI POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE

62

7.4. CURBA PHILLIPS

64

7.5. APLICAŢII PRACTICE

65

VIII.

POLITICA MONETARĂ

67

8.1. ORIGINEA ŞI FUNCŢIILE BANILOR

67

8.2. PIAŢA MONETARĂ. ACTORII PIEŢEI MONETARE

68

8.2.1. Cererea şi oferta de monedă

68

8.2.2. Actorii pieţei monetare

69

8.3.

OBIECTIVELE ŞI MECANISMELE DE TRANSMITERE A POLITICII MONETARE

70

8.3.1. Obiectivele politicii monetare

70

8.3.2. Mecanismele de transmitere a politicii monetare

72

8.4.

STRATEGII DE POLITICĂ MONETARĂ

74

8.4.1. Ţintirea agregatelor monetare

74

8.4.2. Acţiunea asupra ratei dobânzii

75

8.4.3. Ţintirea inflaţiei

75

8.5.

APLICAŢII PRACTICE

75

IX.

POLITICA FISCALĂ. BUGETUL

77

9.1.

VENITURILE ŞI CHELTUIELILE BUGETARE

77

9.1.1. Bugetul: definiţie şi principii bugetare

77

9.1.2. Categorii de venituri bugetare şi elemente comune ale impozitelor

78

9.1.3. Destinaţiile cheltuielilor bugetare

79

9.2.

DEFICITUL BUGETAR ŞI DATORIA PUBLICĂ

80

9.2.1. Deficitul bugetar

80

9.2.2. Datoria publică

80

9.3. OBIECTIVELE POLITICII FISCALE

81

9.4. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE POLITICĂ FISCALĂ

81

9.4.1. Instrumentele de politică fiscală

81

9.4.2. Măsurile de politică fiscală

81

9.5.

APLICAŢII PRACTICE

81

X.

PIEŢE FINANCIARE

83

10.1. PIAŢA BANCARĂ

 

83

10.2. PIAŢA DE CAPITAL

83

10.2.1. Scurt istoric

83

10.2.2. Evolutia pietei de capital

 

83

10.3.

PIAŢA ASIGURĂRILOR

84

10.3.1. Elementele tehnice ale asigurarilor

84

10.3.2. Conceptul de piata

in asigurari

84

10.4.

APLICAŢII PRACTICE

85

XI. PIAŢA VALUTARĂ ŞI CURSUL DE SCHIMB

87

11.1.

PIAŢA VALUTARĂ

87

11.1.1. Definirea conceptului

 

87

11.1.2. Operatorii pieţei valutare

87

11.1.3. Piata valutara la vedere si piata la termen

88

11. 2. CURSUL DE SCHIMB

 

88

11.2.1. Definirea conceptului

 

88

11.2.2. Factori determinanţi ai cursului de schimb

89

11.2.3. Metode de determinare a cursului

89

11.2.4. Previzionarea

CV

90

11.3. REGIMURI DE CURS VALUTAR

 

90

11.4. APLICAŢII PRACTICE

 

90

XII.

ECHILIBRUL ECONOMIC EXTERN

93

12.1. COMERŢUL EXTERIOR ŞI FLUXURILE DE CAPITAL

93

12.2. BALANŢA DE PLĂŢI

 

94

12.2.1. Structura balanţei de plăţi

95

12.2.2. Relaţii caracteristice

 

97

12.3.

APLICAŢII PRACTICE

97

XIII.

INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

99

13.1.

GLOBALIZARE VERSUS REGIONALIZARE

99

13.1.1. Conceptele de globalizare şi regionalizare

99

13.1.2. Implicaţiile globalizării

 

101

13.2.

INTEGRARE EUROPEANĂ

102

13.2.1. Criteriile de la Copenhaga

102

13.2.2. Criteriile de la Maastricht

102

13.2.3. Convergenţa reală

 

103

13.3.

PROCESUL DE ADERARE AL ROMÂNIEI LA UE ŞI PAŞII SPRE ZONA EURO

104

13.3.1. Scurt istoric al relatiilor Romaniei cu Uniunea Europeana

104

13.3.2. România şi zona euro

 

105

13.4.

APLICAŢII PRACTICE

106

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 

107

B

B

B

Cuvânt înainte

Această lucrare are ca scop oferirea unor informaţii de bază în domeniul Macroeconomiei, studenţilor din primul an de studiu de la Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi din cadrul Universităţii „Politehnica” din Timişoara. Fiind vorba mai degrabă despre un curs universitar care trebuie adaptat şi îmbogăţit continuu şi nu despre o carte de ceretare, pretenţiile academice sunt unele reduse, informaţiile adresându-se începătorilor. La baza întocmirii sale au stat o serie de manuale consacrate în domeniu. Conştient de faptul că acest curs poate fi îmbunătăţit în vederea publicării sale, autorul aşteaptă aprecieri critice asupra lucrării, puse la dispoziţia celor interesaţi, pentru îmbunătăţiri în viitor.

Timişoara

Februarie 2010

Autorul

B

B

B

I. Introducere în macroeconomie

1.1. Definirea conceptului

Macroeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic în ansamblu (Samuelson, 462). Dacă microeconomia vizează activitatea individuală a agenţilor economici, studiind preţuri, cantităţi şi pieţe individuale, analiza macroeconomică vizează economia în general şi se ocupă de comportamentul agenţilor economici agregaţi. Acest comportament este rezultatul mulţimii de decizii luate de căţre agenţii economici priviţi ca un tot unitar, prin agregare. Ca urmare, macroeconomia este ansamblul agenţilor economici şi operaţiunile lor, ordonate în categorii în vederea evaluării pe întreaga sferă a producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, cu evoluţia lor oscilantă, cu fenomenele ce o însoţesc: inflaţie, şomaj, balanţă de plăţi, cu ratele de schimb, cu creşterea randamentului pe termen lung, adică creşterea economică 1 . Totodată, macroeconomia integrează şi politica economică, care influenţează întreaga viaţă economică pe toate componentele. Preocupându-se de factorii determinanţi ai creşterii economice şi dezvoltării, macroeconomia operează cu noţiuni precum cererea şi oferta globală, inflaţia şi şomajul, politici economice şi financiare, formalizând legăturile dintre acestea. Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde următoarele elemente 2 : a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, efectuate de către populaţie (menajele); b) venituri alocate şi cheltuite de întreprinderi (firmele) pentru investiţiile brute; c) achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum şi bunuri investiţionale, pe seama veniturilor bugetare (statul); d) cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări. De cealaltă parte, oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini. Altfel spus, oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile). Trebuie precizat că, pe lângă analizele la nivel microeconomic (nivel de firmă) şi macroeconomic (nivelul economiei naţionale), ştiinţa economică

1 F. Cătinianu, 2006 2 N. Dobrotă, 1997, p. 281

include şi analize la nivel mezoeconomic (nivel de industrie sau ramură) dar si analize la nivel mondoeconomic (relaţiile economice dintre state). În acest ultim caz putem vorbi despre noţiunea de macroeconomie internaţională. Problemele esenţiale ale macroeconomiei, identificate cu precădere la începutul anilor ’30, odată cu declanşarea Marii Crize economice, fac referire la reducerea şomajului, la ţinerea sub control a inflaţiei şi la accelerarea creşterii economice. Acestea au fost analizate de John Maynard Keynes, în încercarea sa de a înţelege mecanismul economic care a produs Marea Criză, Keynes fiind considerat totodată părintele macroeconomiei. Astfel, macroeconomiştii au rolul de a studia interacţiunile dintre variabilele macroeconomice, de a efectua previziuni cu privire la evoluţia acestora şi de a furniza un suport de decizie politicienilor în vederea asigurării echilibrului şi dezvoltării economice. În legătură cu importanţa pe care o au analizele macroeconomice în luarea deciziilor politice, Keynes afirma:

Indiferent că sunt corecte sau eronate, ideile economiştilor şi ale teoreticienilor asupra fenomenului politic sunt mai puternice decât se crede de obicei. De fapt lumea nici nu este condusă de alte forţe. Oamenii de acţiune, care se cred complet imuni la orice influenţă intelectuală, sunt de obicei aserviţi unui oarecare economist decedat.1 În consecinţă, studiul macroeconomiei şi înţelegerea fenomenelor şi politicilor macroeconomice este important pentru fiecare agent economic datorită influenţei pe care o au politicile macroeconomice asupra activităţii instituţiilor şi firmelor dar şi asupra cetăţenilor în general.

1.2. Doctrine macroeconomice

Aşa cum am precizat, fondatorul analizei macroeconomice este economistul englez J.M. Keynes 2 , dar contribuţii precursoare au avut Ragner Frisch (economist norvegian care a introdus pentru prima dată termenul de „macroeconomie” în 1933), Gurnal Mirdal, Michel Kalecki, care au primele studii sistematice în domeniu 3 . Chiar şi economiştii clasici au abordat subiecte din domeniul macroeconomic, dar nu le-au clasificat ca atare. Câteva şcoli de gândire au apărut şi s-au dezvoltat în domeniul macroeconomiei, fiecare incluzând mai multe curente. Vorbim în principal de keyneseişti, monetarişti şi neoclasici. Şcoala keyneseistă se concentrează pe cererea agregată pentru a explica nivelul ocupării şi fluctuaţiile economice. În

1 Pentru o descriere a vieţii şi activităţii marilor economişti ai lumii, a se vedea R.L. Heilbroner, „Folozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi doctrinele marilor economişti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

2 În cartea sa scrisă, publicată în 1936, şi intitulată „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, a apărut pentru prima dată delimitarea clară între domeniile microeconomic şi macroeconomic.

3 F. Cătinianu, Macroeconomie, Editura Mirton, Timişoara, 2006.

cadrul acestei şcoli de gândire primează intervenţionalismul statal, prin intermediul politicilor fiscale şi monetare. Adepţii şcolii keyneseiste consideră că în anumite condiţii deciziile agenţilor economici sunt ineficiente din punct de vedere al rezultatelor macroeconomice (piaţa nu-şi îndeplineşte corespunzător rolul pe care-l are şi e nevoie de o reglare a mecanismului economic prin intervenţii guvernamentale). Această teorie revine întotdeauna în atenţia economiştilor în perioade de criză economică şi financiară. Dacă şcoala keyneseistă a avut succes în condiţiile în care principala problemă macroeconomică a constituit-o şomajul şi relansarea activităţii, ea nu a putut răspunde provocărilor legate de creşterea inflaţiei în anii ’70. În acest context a apărut şi s-a dezvoltat şcoala monetaristă, al cărei fondator principal este considerat Milton Friedman. Prin cartea sa intitulată „O istorie monetară a Statelor Unite, 1867-1960”, scrisă împreună cu Anna Schwartz, Friedman arată că inflaţia este „întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar”. În opinia adepţilor acestei şcoli, moneda este relativ deconectată de fundamentele economiei reale şi trebuie acţionat prin intermediul politicilor monetare pentru a controla oferta de monedă şi pentru a corecta astfel dezechilibrele economice. Şcoala monetaristă considera inutilă încercarea de a găsi o soluţie şomajului şi ea a pus bazele teoriei independenţei băncilor centrale. Însă realitatea a arătat că niciuna dintre aceste şcoli de gândire nu deţine adevărul absolut. În acest context a apărut şcoala neoclasică în anii’70, în care se înscriu oarecum atât idei ale şcolii monetariste, cât şi idei din doctrina keyneseistă, şi care s-a impus către sfârşitul secolului XX 1 . Neoclasicii pun accent pe anticipaţii raţionale şi stabilitate bugetară, dezvoltând modele ale ciclului economic real. La începutul secolului XXI, economiştii au continuat doctrina neoclasică, care încearcă să elimine distincţia dintre microeconomie şi macroeconomie. Cea mai mare parte a modelelor macroeconomice simplifică în prezent realitatea şi studiază anumite aspecte particulare ale vieţii economice. Astfel, relaţiile macroeconomice sunt amestecate cu cele microeconomice pentru a găsi un răspuns problemelor economice actuale. Idiferent de doctrina economică, managementul economic se realizează prin intermediul a două instrumente principale şi anume: politica fiscală şi politica monetară. Alături de aceste două politici principale mai există şi alte instrumente care contribuie la asigurarea stabilităţii şi creşterii economice, printre care amintim politica de reglementare şi supraveghere economică şi financiară sau politicile structurale 2 . Figura 1 este relevantă în acest sens.

1 Trebuie spus că ideile monetariste se impun atunci când este vorba despre economii în cadrul cărora sistemul financiar este bine dezvoltat. 2 Politicile structurale pot fi considerate ca aparţinând politicii fiscale, dacă se consideră că reformele structurale sunt în strânsă relaţie cu destinaţia cheltuielilor bugetare (politica bugetară). Însă reformele structurale pot fi întreprinse atât prin finanţarea unui anumit sector, cât şi prin schimbarea procedurilor de lucru sau impunerea unor standarde de calitate. Luând ca exemplu sectorul învăţământului, putem considera că dorinţa guvernanţilor de a dezvolta acest

Figura 1.1.: Scopul politicilor macroeconomice

Dezvoltare economică şi bunăstare Stabilitate şi creştere economică Politica fiscală Politica monetară Alte
Dezvoltare economică şi bunăstare
Stabilitate şi creştere economică
Politica fiscală
Politica monetară
Alte politici publice
- fiscalitate
- rata dobânzii
-
structura economiei
- buget
- cursul de schimb, etc.
-
reglementare şi
supraveghere

Aşa cum poate fi observat în figura de mai sus, scopul final al acţiunilor economice de ansamblu este asigurarea dezvoltării economice şi ameliorarea bunăstării cetăţenilor. Acest lucru poate fi înfăptuit prin garantarea unei creşteri economice sănătoase şi sustenabile. Creşterea economică este asfel un obiectiv final pentru politicile publice. Chiar dacă în multe situaţii politica monetară are ca obiectiv final stabilitatea preţurilor (în conformitate cu doctrina monetaristă), acesta trebuie privit ca un obiectiv economic intermediar, care nu face decât să contribuie la asigurarea creşterii. Prin creştere economică sunt găsite soluţii şi pentru problema ocupării forţei de muncă. Bineînţeles, atingerea scopului final al politicilor macroeconomice este influenţată atât de factori endogeni precum cei prezentaţi mai sus (denumiţi stabilizatori macroeconomici), dar şi de factori exogeni precum starea vremii, starea economiei altor state, situaţiile de criză, războiul, etc. Din această cauză este dificilă găsirea unor soluţii precise problemelor macroeconomice, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că rezultatele finale sunt influenţate de fiecare agent economic sau categorie de agenţi care formează circuitul economic de ansamblu.

1.3. Circuitul economic

1.3.1. Categorii de agenţi economici

Realitatea economică este una complexă, în care faptele, comportamentul şi deciziile agenţilor economici interacţionează. Agenţii economici reprezintă

sector se poate manifesta printr-o alocare considerabilă de fonduri bugetare. Însă dezvoltarea sectorului învăţământului poate avea loc în paralel, prin conceperea unei strategii care să vizeze totodată calitatea actului educaţional, ceea ce face parte tot din cadrul politicilor structurale implementate de autorităţi.

persoane (sau grupuri de persoane) fizice sau juridice, care în calitate de participanţi la viaţa economică îndeplinesc roluri şi au comportamente economice similare 1 . Relaţiile dintre aceştia (schimburi reale şi monetare) formează circuitul economic. Gruparea agenţilor economici pe grupe omogene este necesară din cauza diversităţii acestora şi se face în funcţie de criteriile ce corespund cel mai bine scopului urmărit. Astfel, pentru caracterizarea fluxurilor ce corespund proceselor de producţie, agenţii economici sunt grupaţi pe clase de activităţi, iar pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare, agenţii economici se grupează după funcţia principală îndeplinită (producţie, consum, economisire - finanţare, servicii publice) sau după resursele de care dispun. Astfel, agenţii economici se clasifică în: gospodării, întreprinderi nefinanciare, instituţii financiare, administraţii publice şi străinătatea. Gospodăriile (menajele) sunt reprezentate de orice persoană sau grup de persoane care locuiesc împreună şi care funcţionează ca o unitate distinctă. Gospodăriile îndeplinesc atât funcţia de consumator, cât şi de producător. Aici se includ familiile şi grupele de persoane care trăiesc împreună. Întreprinderile individuale, adică unităţile de producţie care se confundă cu persoana întreprinzătorului, sunt de asemenea gospodării. În angrenajul circuitului economic, gospodăria are două funcţii: consumator şi producător. Principala funcţie a gospodăriilor este însă consumul. În cadrul circuitului economic, rolul menajelor este bine identificat. Printre intrări se numără fluxurile de bunuri şi servicii pentru consum furnizate de ceilalţi agenţi şi fluxurile de venituri. În ceea ce priveşte ieşirile, se înregistrează fluxuri de factori de producţie (muncă) furnizate către alţi agenţi şi fluxuri de cheltuieli pentru bunuri şi servicii finale şi economisirea. Întreprinderile nefinanciare sau firmele îndeplinesc funcţia de producţie de bunuri şi servicii comerciale nefinanciare. Acestea fac obiectul diferitor clasificări (în funcţie de forma de organizare, activitate, natura acţionariatului, etc.), iar principala lor funcţie este cea de producţie. Totodată, întreprinderile nefinanciare sunt şi unităţi consumatoare. Fluxurile de intrări se caracterizează prin intrări de factori de producţie achiziţionaţi de la alţi agenţi economici, în timp ce costul factorilor de producţie determină fluxurile de ieşiri. Aici se încadrează cheltuieli cu materii prime şi materiale, salarii, taxe şi impozite, etc. Instituţiile financiare se grupează în instituţii de intermediere financiară (instituţii de credit, leasing, etc.), societăţi de asigurări (care transformă riscurile individuale în riscuri colective) şi societăţi de investiţii financiare (de genul brokerilor bursieri). Funcţia principală a instituţiilor de credit (băncile comerciale) este finanţarea altor agenţi economici, pe baza resurselor disponibile atrase şi a

1 I. Băbăiţă, G. Silaşi şi A. Duţă, „Macroeconomia”, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara,

1999.

resurselor proprii. Societăţile de investiţii financiare intermediază plasamentele pe piaţa de capital, în timp ce societăţile de asigurări au rolul de a asigura protecţie împotriva riscurilor. Administraţiile, o altă categorie de agenţi economici, sunt formate în principal din administraţii publice (guvern, primării, etc.), dar şi din administraţii private (fundaţii, sindicate, partide, asociaţii culturale, etc.). Funcţia de bază a administraţiilor publice este de a produce servicii necomerciale pentru colectivitate şi de a redistribui venitul şi bogăţia naţională. În cadrul circuitului economic, rolul administraţiilor publice (al statului) a fost evidenţiat pentru prima dată de Keynes. Administraţiile private grupează organisme private fără scop lucrativ, care au rolul de a produce servicii necomerciale, destinate grupurilor respective sau gospodăriilor. Străinătatea (restul lumii) desemnează celelalte economii naţionale ce influenţează activitatea economică prin fluxuri de bunuri, servicii şi capital. În această categorie intră şi administraţiile străine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă (ambasade, anumite instituţii financiare internaţionale, etc.). Străinătatea influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de factori de producţie, bunuri şi servicii şi prin fluxurile de venituri şi cheltuieli.

1.3.2. Circuitul economic de ansamblu

Circuitul economic descrie fluxurile reale şi monetare care au loc în cadrul

economiei. Pentru descrierea circuitului economic trebuie cunoscute activităţile (operaţiunile) şi legăturile care apar între agenţii economici. Activităţile economice cuprind:

- operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor (producţie, respectiv consum şi

investiţii);

- operaţiuni de repartiţie (salarii, profit, dobânzi, rentă, impozite, subvenţii, transferuri, etc.); - operaţiuni financiare (crearea, colectarea şi folosirea mijloacelor de finanţare necesare economiei). Fluxurile (sau legăturile) economice pot fi:

- reale (bunuri, servicii şi factori de producţie);

- monetare (circuitul veniturilor şi cheltuielilor).

Circuitul macroeconomic este descris în Figura 1.2.

Figura 1.2.: Circuitul macroeconomic

Administraţii publice Taxe Credite Subvenţii Firme Instituţii financiare Credite Salarii Bunuri Gospodării
Administraţii publice
Taxe
Credite
Subvenţii
Firme
Instituţii financiare
Credite
Salarii
Bunuri
Gospodării
Străinătatea
Forţă de muncă
Bunuri şi servicii
Bunuri şi servicii
Taxe
Transferuri
Taxe

Forţă de muncă

Circuitul macroeconomic prezentat mai sus este unul simplificat. De reţinut că între toate categoriile de agenţi economici luate în considerare există atât fluxuri reale (prezentate prin linii punctate), cât şi fluxuri monetare (linii continue). De exemplu, între gospodării şi întreprinderi, există următoarele fluxuri reale şi monetare. În cadrul fluxurilor reale, gospodăriile furnizează întreprinderilor forţa de muncă, în timp ce întreprinderile furnizează gospodăriilor bunuri şi servicii. În cadrul fluxurilor monetare, gospodării primesc o remuneraţie în schimbul muncii prestate, sub formă de salariu, iar întreprinderile înregistrează venituri din vânzarea bunurilor şi serviciilor către consumatori.

1.4. Sisteme economice contemporane

Sistemele economice sunt ansambluri de activităţi economice interlegate, evoluând spre satisfacerea nevoilor concrete şi nelimitate ale consumatorilor, prin alocarea resurselor disponibile. Adesea abordarea acestui subiect porneşte de la caractristicile economiei naturale şi ale economiei de schimb. Considerăm însă că în prezent aspectele legate de economia naturală, autarhică, prezintă un interes scăzut. De aceea subiectul va fi dezbătut pe terenul economiei de schimb, definită a fi „acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în

care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor1 . În cadrul economiei de schimb, cele două sisteme economice contemporane care se evidenţiază la nivel internaţional sunt sistemul economiei de piaţă 2 şi cel al economiei centralizate 3 . De reţinut este faptul că niciunul dintre aceste sisteme nu se regăseşte într-o formă pură. Practic, orice sistem economic întâlnit împrumută mai mult sau mai puţin din caracteristicile economiei de piaţă şi din cele ale economiei centralizate, fiecare având un număr important de avantaje şi dezavantaje.

1.4.1. Caracteristicile economiei de piaţă

Sistemul ideal capitalist, al economiei de piaţă, se caracterizează prin

următoarele elemente:

- agenţii economici, independenţi juridic în faţa legii, îşi exercită liberi atributele dreptului de proprietate; - firmele trebuie să decidă ce, cum şi pentru cine să producă;

- resursele sunt alocate trebuinţelor concurente, prin intermediul

mecanismelor pieţei care se bazează pe proprietatea privată;

- principalii participanţii la activitatea economică sunt întreprinzătorii

(urmăresc maximizarea profitului) şi angajaţii (urmăresc creşterea veniturilor salariale);

- concurenţa reprezintă o competiţie între întreprinzători pentru a obţine

condiţii cât mai favorabile de a produce („mâna invizibilă” a economiei, aşa cum a numit-o A. Smith);

- sistemul a evoluat de la o competiţie liberă (concurenţă perfectă), la o

competiţie tot mai „restrictivă” sau îngrădită, dominată de monopol şi oligopol (concurenţă imperfectă);

- este cel mai performant sistem economic dintre cele cunoscute;

- reprezintă o economie parţial dirijată, în care statul intervine doar pentru ca forţele economice să rămână libere;

- după gradul de manifestare al liberalismului economic, respectiv gradul

de intervenţie al statului, se poate face distincţia între: (i) economie clasică şi neoclasică (libertatea economică este practic nelimitată); (ii) economie dirijată parţial (modelul keynesian) şi (iii) piaţă cu liberalism restrâns (intervenţionism sever – face trecerea spre economia de comandă).

1 D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, „Economie”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p. 71.

2 Principalele exponente în această categorie pot fi considerate Statele Unite şi Regatul Unit al Marii Britanii.

3 Ca exemple găsim aici Cuba, Coreea de Nord, China, fostele ţări comuniste din Europa centrală şi de est.

În concluzie, principalele caracteristici ale economiei de piaţă concurenţială sunt pluralismul formelor de proprietate, descentralizarea, libertatea de acţiune şi rolul important pe care îl joacă concurenţa în reglarea activităţii economice. Principalele avantaje ale economiei de piaţă sunt considerate a fi următoarele 1 :

- este un sistem flexibil de producere a bogăţiei, în care oamenii trăiesc mai bine decât în orice alt sistem economic cunoscut în istorie;

- modul de alocare a resurselor, sistemul financiar dezvoltat, concurenţa şi

libera iniţiativă reprezintă factori interni pentru creşterea eficienţei economice;

- proprietatea privată reprezintă fundamentul acestui sistem şi totodată

crează premise favorabile pentru stimularea inovaţiei şi asumarea riscurilor

(spiritul antreprenorial);

- sistemul îi elimină de pe piaţă pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de

folosire iraţională, pentru o perioadă îndelungată a resurselor. Dar aşa cum spuneam, economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem perfect de utilizare a resurselor şi de satisfacere a nevoilor. Ea comportă numeroase imperfecţiuni, asociate cu complexitatea sistemului, asimetria informaţională, comportamentul agenţilor economici şi adeseori fenomenul corupţiei, care vor fi tratate în capitolele aferente politicilor macroeconomice. Astfel, economia de piaţă de tip capitalist prezintă şi câteva limite, printre care se numără de exemplu şi persistenţa unor dezechilibre economice de genul inflaţiei şi şomajului.

1.4.2. Caracteristicile economiei centralizate

Economia de comandă sau centralizată are următoarele caracteristici.

- resursele sunt alocate de stat, care are loc de planificare (prin intermediul instituţiilor sale); economie centralizată se mai găseşte astăzi în Cuba;

- deciziile provind producţia şi distribuţia sunt luate de către o autoritate centrală;

- reglarea economiei nu este realizată de piaţă, ci de stat; nevoile sunt satisfăcute astfel incomplet. Economiile foste socialiste nu pot fi considerate “economii pure de

comandă” (în cadrul acestora lipsesc banii şi preţurile, iar trebuinţele sunt satisfăcute prin centre de distribuţie – nu există decât în teorie). Deşi reprezintă un sistem economic mai puţin performant, acestea au următoarele avantaje:

- angajarea deplină a forţei de muncă (planificată), chiar dacă nu se obţine

profitabilitate; astfel, oficial, nu exista şomaj;

- rata scăzută a inflaţiei, pentru că preţurile se stabilesc administrat (fiind totuşi influenţate de piaţa externă);

1 D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, „Economie”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p. 83.

- pierderi reduse de resurse datorită existenţei monopolurilor de stat, care, spre deosebire de cele private, nu urmăresc un profit maxim;

- minimizarea efectelor negative (externalităţi negative – poluare, de

exemplu), prin controlul statului ;

- o mai mare echitate socială, pentru că discrepanţele în ceea ce priveşte venitul şi averea sunt reduse (discutabil). Dezavantajele sunt însă mult mai numeroase:

- costurile informaţiilor sunt extrem de ridicate (birocraţie);

- estimarea cererii este dificilă (preţurile nu se formează pe piaţă);

- planurile de producţie sunt nerealiste (raportare greşită);

- iniţiativa lipseşte;

- nivelul de trai este limitat (în special prin limitarea consumului);

Tranziţia de la o economie centralizată la una de piaţă (sau mixtă), presupune:

- crearea condiţiilor implementării treptate a sistemului (legi, instituţii,

pieţe), cu ajutorul reformelor (reformă gradualistă versus reformă radicală) –

după 1999, în cazul României reformele au fost impuse de aderarea la UE;

- instaurarea liberalismului economic (liberalizarea preţurilor, importanţa

mediului de afaceri);

- privatizarea economiei;

- restructurarea activităţii economice şi rentabilizarea acesteia;

- dezvoltarea sistemelor fiscale şi bugetare;

- asigurarea unor costuri sociale ale tranziţiei suportabile de către piaţă.

1.5. Aplicaţii practice

Ce înţelegeţi prin:

- macroeconomie

- rolul macroeconomiştilor

- agenţi economici

- circuit economic?

B

B

B

II. Creşterea şi dezvoltarea economică

2.1. Delimitări conceptuale

Economiile lumii se află într-o continuă stare de mişcare, în vederea atingerii obiectivelor lor de dezvoltare şi progres. Această evoluţie a economiilor este evaluată în principal pe baza creşterii economice. Ca urmare, creşterea economică arată rezultatele pe care le înregistrează o economie, într- o anumită perioadă de timp. Creşterea economică poate fi definită totodată ca o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin sporul produsului naţional real în decursul mai multor ani 1 . Ea este înţeleasă ca un proces de sporire a capacităţii unei economii naţionale de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri şi servicii de producţie şi consum 2 . Plecând de la afirmaţiile de mai sus, putem asocia în sens larg procesul creşterii economice cu ansamblul modificărilor (pozitive sau negative) ce au loc în dimensiunile rezultatelor macroeconomice într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an) şi într-un spaţiu dat (interiorul economiei naţionale). În sens restrâns, creşterea semnifică sporirea cantitativă a activităţilor şi rezultatelor acestora, pe ansamblul economiei şi pe diferitele ei subsisteme 3 . De cealaltă parte, dezvoltarea economică, studiată în amănunt în subcapitolul 2.4, reprezintă un proces mult mai larg. Ea este considerată o creştere economică pe termen lung şi reprezintă practic o trecerea de la o stare existenţială a macroeconomiei la o situaţie superioară. Dezvoltarea economică poate fi definită ca fiind ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative ce survin atât în procesele economice cât şi în mecanismele de funcţionare a economiei şi în modul de gândire al societăţii 4 . Relaţia între creşterea economică şi dezvoltarea economică este una ca de la parte la întreg. Un alt concept înrudit cu cele de creştere şi dezvoltare economică este cel de progres economic. N. Dobrotă consideră progresul economic un efect în timp al creşterii şi dezvoltării economice în timp ce I. Băbăiţă, G. Silaşi şi A. Duţă, afirmă că progresul economic evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din fiecare etapă, în raport cu etapele anterioare 5 .

1 Op. cit., F. Cătinianu, 2006, p.

2 V. Duran, „Economie. Teorie şi practică”, Vol. II, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 82.

3 Op. cit. N. Dobrotă, 1997, p. 312

4 Idem, p. 313

5 I. Băbăiţă et al., p. 151

O interpretare mult mai complexă a progresului economic este cea dată de F. Cătinianu, la care subscriem şi noi. Autorul arată că progresul economic este linia ascendentă, sau sensul ascendent al dezvoltării economice 1 . Este atât proces al dezvoltării economice cât şi produs al acesteia. Aceasta înseamnă că susţine şi creşterea şi dezvoltarea economică din ipostaza de factor al acestora, dar este şi consecinţă (rezultat) a acţiunii lor prin aceea că se materializează în sporire a productivităţii şi a produsului naţional. În consecinţă, relaţia dintre creştere, dezvoltare şi progres economic (tehnnic, social, etc.) este prezentată astfel:

Figura 2.1.: Creştere, dezvoltare, progres Dezvoltare economică Creştere Progres economică economic
Figura 2.1.: Creştere, dezvoltare, progres
Dezvoltare
economică
Creştere
Progres
economică
economic

Creşterea economică aduce progres prin prisma sporirii resurselor disponibile procesului de inovare şi ameliorare a proceselor economice. Invers, progresul economic în general şi cel tehnic în particular, reprezintă un factor al creşterii economice. Atât creşterea cât şi progresul favorizează după cum vom vedea dezvoltarea economică şi primesc suportul acesteia. Putem afirma că reprezintă latura cantitativă şi calitativă a acesteia. Un stat dezvoltat asigură condiţiile unei creşteri economice sustenabile şi mai ales a progresului economic.

2.2. Creşterea economică: factori, categorii şi modele de creştere

Problema creşterii economice a trezit interesul unui număr important de specialişti şi reprezintă una dintre cele mai mediatizate teme de interes economic. Originea teoriilor creşterii economice nu se cunoaşte cu precizie dar se pare că lucrarea lui F. Quesnay intitulată „Tabloul economic” este o lucrare de pionierat în domeniu, ce prezintă primul model al conexiunilor din economie. Aşa cum am văzut, creşterea economică reprezintă un proces complex ce este influenţat de numeroşi factori.

1 Op. cit., F. Cătinianu, 2006

2.2.1. Factorii determinanţi ai creşterii economice

Factorii care influenţează creşterea economică pot fi grupaţi în factori direcţi precum munca, natura, capitalul şi neofactorii 1 , precum şi în factori indirecţi, ce ţin de cererea agregată, rata economiilor şi a investiţiilor, productivitate, climatul de afaceri internaţional, migraţia forţei de muncă, proprietatea privată, liberalizarea economică, stabilitatea monetară şi financiară, etc. Dacă prima categorie de factori arată latura cantitativă a creşterii influenţând procesul pe termen lung, cei din urmă factori constituie latura sau dimensiunea calitativă a creşterii, influenţând-o în special pe termen scurt (au deci efecte temporare asupra creşterii). În ultima perioadă se consideră că factorii indirecţi joacă un rol important în asigurarea creşterii economice. Munca reprezintă unul din factorii de producţie care contribuie la creşterea economică. Majorarea ofertei de muncă contribuie la obţinerea mai multor bunuri şi servicii ceea ce determină îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economice. Dar sporul de forţă de muncă este la rândul său influenţat de factori precum sporul natural demografic, migraţia, rata de ocupare sau productivitatea muncii (factori indirecţi ai creşterii). Se înţelege că o structură demografică în care predominantă este populaţia tânără arată potenţialul de creştere al economiei. Important este şi fenomenul migraţionist care completează sau suplineşte lipsa de creştere a populaţiei. Însă o importanţă deosebită în asigurarea creşterii economice o au rata de ocupare, care arată potenţialul productiv al forţei de muncă dar şi productivitatea muncii. De aceea ţările dezvoltate, care nu se bucură de un spor natural demografic ridicat, controlează fenomenul migraţionist şi în acelaşi timp suplinesc latura cantitativă a muncii printr-o productivitate ridicată, ceea ce arată că rezultatele economice raportat la efortul depus (populaţia ocupată) sunt ridicate. De reţinut că sporul populaţiei ocupate trebuie să fie devansat de productivitatea marginală a muncii pentru ca creşterea să fie sustenabilă 2 . Contribuţia naturii la creşterea economică poate fi arătată prin abundenţa resurselor naturale, ale solului şi subsolului. Acţiunea acestora este strict restrictivă dat fiind caracterul lor limitat, motiv pentru care, pe termen scurt, ele se manifestă ca o constantă 3 . Resursele naturale sunt aşa cum vom vedea un pilon important al dezvoltării, dar contribuţia lor la creşterea economică este condiţionată de elemente precum progresul tehnic, posibilitatea de exploatare a resurselor naturale, etc. Capitalul contribuie direct la procesul creşterii economice datorită caracterului său productiv, amplificat de un randament ridicat. El reprezintă o consecinţă a investiţiilor nete care sunt la rândul lor un efect al economisirii

1 În cadrul neofactorilor întâlnim progresul tehnic, informaţia, inovarea, etc.

2 Înţelegem prin creştere economică sustenabilă un proces de creştere de durată, care nu se caracterizează prin fluctuaţii ale activităţii economice.

3 F. Cătinianu, 2006

(logica teoriei keyneseiste). Legătura dintre stocul de capital şi creşterea (economică) este evidentă, ele fiind direct proporţionale. Dimensiunea cantitativă a capitalului (sau a factorului material) se prezintă

sub forma volumului de capital real în exploatare în timp ce dimensiunea calitativă este sintetizată prin productivitatea capitalului real. Şi în acest caz se pune accent pe eficienţa marginală a capitalului. La nivelul economiei naţionale, este tocmai venitul sau produsul suplimentar anual ce se obţine de pe urma surplusului stocului de capital. Neofactorii sunt reprezentaţi de factorul informaţional-tehnologic şi procesul de inovare. Informaţia constituie o resursă economică activă care îmbracă diferite forme şi este utilizată în mod diferit în cadrul procesului economic. În prezent reprezintă un determinant de prim rang al creşterii dar tocmai din cauza diversităţii formelor pe care le îmbracă este cu greu încorporată în modelele macroeconomice de creştere. Procesul de inovare arată potenţialul de a introduce progres şi eficienţă în actul economic. Când tehnica se îmbunătăţeşte, tehnologiile se perfecţionează iar combinarea factorilor tradiţionali de producţie este optimă, cu acelaşi consum de factori de producţie clasici 1 se obţine o producţie mai mare (sau aceeaşi producţie se obţine cu factori mai puţini). Aceasta arată că progresul tehnic, rezultat al procesului de inovare, asigură o mai înaltă valorificare a resurselor materiale şi umane date şi, în acelaşi timp, el este însuşi un factor de economică susţinută. Progresul economic indus prin inovare determină efecte multiple 2 :

- contribuie la ameliorarea randamentului sistemelor de producţie;

- contribuie la obţinerea economiilor de scară prin reducerea costurilor medii de producţie;

- limitează costurile ecologice şi sociale ale creşterii economice;

- determină restructurarea pe sectoare şi ramuri a economiilor naţionale.

Potenţialul de inovare este condiţionat de importanţa acordată activităţii de cercetare. Ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în Produsul Intern Brut (PIB) este mult mai ridicată în cazul ţărilor dezvoltate.

2.2.2. Tipuri de creştere

Plecând de la cele enunţate mai sus şi de la latura cantitativă şi cantitativă a factorilor dezvoltării economice pot fi identificate două tipuri de creştere economică: extensivă şi intensivă. Aceste tipuri de creştere arată modul în care se combină factorii de producţie 3 . Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează printr-o contribuţie preponderentă a laturilor cantitative a factorilor (direcţi) la creşterea economică.

1 Munca, natura şi capitalul sunt consideraţi factori clasici de producţie, iar munca şi natura, excluzând capitalul, sunt numiţi factori de producţie primari.

2 I. Băbăiţă et al., 1999,, pp. 158-159; N. Dobrotă, 1997, p. 153.

3 N. Dobrotă, 1997, p. 153.

Acest tip de creştere caracterizează acele ţări care nu au putut sau nu pot să-şi valorifice la un nivel superior potenţialul lor economic. Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere. Acest tip de creştere este specific ţărilor avansate, ce au capacitatea de a genera şi absorbi progresul tehnologic. Caracteristic lor este faptul folosesc resurse puţine şi au rezultate mari (le valorifică superior). Însă cele două tipuri de creştere prezentate nu sunt total separate. De obicei în fazele de început ale procesului de dezvoltare economică a statelor predomină tipul de creştere extensivă, urmând ca factorii calitativi, ce caracterizează tipul intensiv de creştere, să ştige progresiv în importanţă. Există deci şi un al treilea tip de creştere economică – cel intermediar. El se află la graniţa celorlalte şi presupune contribuţii aproximativ egale ale celor două categorii de laturi ale factorilor determinanţi ai creşterii. Beneficiile asociate creşterii economice sunt importante. Ele sunt asociate în primul rând cu creşterea nivelului bunăstării şi cu dezvoltarea economică. Totodată creşterea economică generează noi locuri de muncă contribuind la reducerea sărăciei. Aşa cum am precizat anterior, creşterea este asociată cu sporirea capitalului investiţional, ceea ce contribuie la progresul tehnic, suport al creşterii viitoare. Însă ritmurile galopante de creştere pot avea repercusiuni negative. În primul rând acest proces poate deveni nesustenabil fiind generat nu de creşterea productivităţii şi de progres tehnic ci de creşterea gradului de îndatorare şi de fenomene speculative, condiţii în care corecţiile sub forma crizelor economice cât şi presiunile inflaţioniste devin importante. În al doilea rând se consideră că beneficiile asociate creşterii nu sunt distribuite în mod echitabil tuturor participanţilor la obţinerea sa. Apoi creşterea susţinută este asociată cu reducerea pe măsură a volumului resurselor disponibile şi cu externalităţi negative de genul dezastrelor ecologice. Beneficiile asociate creşterii economice au determinat cercetătorii să construiască modele de creştere care să explice acest fenomen.

2.2.3. Modele de creştere economică

Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-matematică corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care evidenţiază ansamblul de factori care concură la creşterea producţiei naţionale pe ansamblu sau pe locuitor. Pentru o prezentare detaliată a acestor modele a se vedea E.C. Enache (2009). Câteva dintre aceste modele sunt:

- Modelul Kalecki: asociază ritmul de creştere a venitului naţional cu rata investiţiilor;

- Modelul Harrod: rata garantată (decizii individuale agregate), rata naturală (fundamente economice), rata de facto (înregistrată);

- Modelul Solow: rolul progresului tehnic.

2.3. Măsurarea rezultatelor activităţii economice. Indicatori ai creşterii economice

Rezultatele macroeconomice reprezintă ieşirile asociate activităţii agenţilor economici agregaţi. Activitatea agenţilor economici agregaţi se apreciază tot

astfel cum se apreciază şi rezultatele activităţilor la nivelul unităţilor economice iar măsurarea sa are loc de către instituţii specializate. Este folosit un sistem de indicatori sintetici (indicatori macroeconomici), iar ca metodă principală se utilizează sistemul conturilor naţionale (SCN). Pe baza informaţiilor oferite, măsurarea economică a rezultatelor macroeconomice se face folosind indicatorii:

- produsul intern brut (PIB);

- produsul intern net (PIN);

- produsul naţional brut (PNB);

- produsul naţional net (PNN);

- venitul naţional (VN);

- produsul global brut (PGB).

Cel mai important indicator, reprezentând indicatorul de referinţă pentru măsurarea rezultatelor economice, este PIB-ul, care aşa cum vom vedea, stă la baza estimării creşterii economice. A. Produsul intern brut (PIB), exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de calcul, obişnuit, de un an. Poate fi definit de asemenea ca valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale, de piaţă, realizate cu ajutorul factorilor de producţie din interiorul unei ţări, într-o perioadă de timp determinată. PIB poate fi exprimat în preţurile factorilor de producţie sau în preţurile pieţei Există trei metode principale de determinare a PIB-ului:

a) Metoda producţiei În acest caz, PIB poate fi definit ca mărimea valorii adăugate brute agregate a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse de agenţii economici autohtoni şi străini. Valoarea adăugată reprezintă contribuţia întreprinderii la producţia naţională. Cantitativ este diferenţa dintre preţul produsului finit şi consumurile intermediare.

PIB = Σ VA b

iar

VA b = p*Q-C i

unde: VA b este valoarea adăugată brută; p-Q, reprezintă valoarea producţiei; C i sunt costurile cu materii prime (consumurile intermediare), adică consumul de factori materiali într-un proces de producţie, în vederea creării de bunuri şi servicii. Dacă din VA b se deduce valoarea amortizării capitalului fix (A) se ajunge la valoarea adăugată netă.

b) Metoda veniturilor

VA n = VA b – A

Constă în însumarea veniturilor ce reprezintă remunerarea factorilor de producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri, ş.a.) cu alocările pentru consumul de capital fix. Nu sunt incluse şi venituri care rezultă din transferuri (pensii, alocaţii ajutoare). Mărimea obţinută prin însumarea veniturilor care remunearează factorii de producţie (Vf) cu consumul de capital fix sau amortizarea (A) reprezintă PIB pf (exprimat în costul factorilor). Pentru a ajunge la PIB pp (exprimat în preţurile pieţei), trebuie adunate impozitele indirecte şi scăzute subvenţiile de exploatare.

PIB pf = V f + A

PIB pp = Vf + A + I ind - S exp

c) Metoda cheltuielilor

Este cea mai des utilizată metodă şi presupune agregarea cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală. PIB însumează cheltuielile pentru: consumul final privat şi public (CF), formarea brută a capitalului fix (FBCF) şi variaţia stocurilor (VS) la care se adaugă exportul net de bunuri (EN), ca diferenţă între exporturi (EX) şi importuri (IM).

PIB pp = CF + FBCF + VS + (EX – IM)

Se observă că indicatorul macroeconomic PIB evaluează activitatea agenţilor economici naţionali şi străini numai de pe teritoriul ţării, nu şi a celei desfăşurate peste graniţă. Din acest motiv, produsul total este intern. Indicatori derivaţi ai PIB:

- PIB nominal - măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale perioadei de calcul

- PIB real - reflectă modificarea producţiei fizice în economie, prin

exprimarea tuturor bunurilor finale produse în preţurile unui an de referinţă,

numite preţuri constante.

- Deflatorul PIB – este raportul dintre PIB nominal şi PIB real (pentru

acelaşi an). El reprezintă o alternativă pentru indicele preţurilor de consum (IPC), utilizat în estimarea inflaţiei.

Deflator PIB = PIB nominal / PIB real

Aşa cum am precizat, cre