MODELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ

Modelul creşterii economice este o construcţie logico - matematică,

corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care evidenţiază
ansamblul de factori care concură la creşterea producţiei (venitului) naţionale
pe ansamblu şi pe locuitor; dependenţa funcţională a producţiei faţă de factori
este pusă în evidenţă printr-un sistem de ecuaţii.
Pentru modelele creşterii economice sunt caracteristice următoarele:
ele acoperă întreg spaţiul economic naţional (macroeconomice); sunt modele
dinamice, ceea ce înseamnă că reflectă modificarea în timp a valorilor
diverşilor parametri specifici creşterii economice; traiectoria creşterii
economice este conceptul esenţial pentru surprinderea caracterului dinamic al
modelelor creşterii economice.
Modelul creşterii economice poartă în sine o contradicţie, exprimată prin
tendinţa de absolutizare a sensului folosirii lui. Aceasta tinde fie spre capcana
suprasimplificării (mult prea puţine variabile pentru a caracteriza
complexitatea procesului), fie spre mlaştina supraaglomerării. Aceasta din
urmă poate conduce la anularea caracterului însuşi de model, dacă se iau în
analiză mai multe variabile decât pot fi cuprinse în sistemul de ecuaţii adoptat.
De aceea, din punct de vedere practic, în acest caz ar fi necesar să se
opereze cu un sistem de modele agregate, capabil să ofere o reprezentare
corespunzătoare a complexităţii creşterii economice.
Oricum, viabilitatea modelelor creşterii economice este condiţionată de
satisfacerea cumulativă a unui set de condiţii, în sensul de a fi:
 izomorfe cu sistemul real pe care îl reprezintă (cu teoria creşterii
economice);
 operaţionale, adică de a face apel la indicatorii uzuali în practica
statisticii şi previzionării;
 calculabile, respectiv de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a
variabilelor numerice ale expresiilor diverselor funcţii şi parametri prin
metode tradiţionale sau prin calculatorul electronic.
Clasificarea modelelor se face după mai multe criterii.
1. După criteriul cuprinderii acestea pot fi: modele
interramuri, care reflectă interdependenţele tehnologice dintre ramuri;
modelele sectoriale, care surprind interdependenţele din cadrul
economiei naţionale, cu ajutorul funcţiilor economice (cu 1 sector, cu 2,
cu 3 sectoare).
2. În funcţie de intervalul de timp la care se referă: 
• modelele staţionare,  respectiv  pe un interval  foarte scurt,
creşterea  fiind posibilă la orice nivel;
 • modele dinamice, în construcţia cărora timpul este considerat o
variabilă economică ce implică modificări structurale, creşterea având
loc în condiţiile unor restricţii determinate de modificarea structurală.
3. După scopul utilizării lor: modele decizionale;
modele previzionale.
În economia de piaţă, modelele previzionale au caracter descriptiv,
fiind folosite pentru simulare.
Utilizările în scop de optimizare sunt asociate modelelor proprii ale unor
economii de comandă, unde are sens o funcţie scop unică la nivelul sistemului
economic, şi care conferă modelului caracter normativ.
Modelul lui Michal Kalecki are forma:

Dy/y = I/y × 1/m + u - a, în care:

Dy/y = ritmul de creştere a venitului naţional;

I/y = rata investiţiilor;
1/m = inversul necesarului de investiţii pentru sporirea venitului naţional cu o
unitate;
u = coeficientul de creştere a venitului naţional pe seama progresului tehnic
neîncorporat în capitalul fix;
a = coeficientul scăderii venitului naţional ca urmare a pierderii de capital fix.
Dacă diferenţa dintre u şi a este pozitivă, atunci ritmul de creştere a
venitului naţional depinde de: rata investiţiilor (I/y) şi de eficienţa investiţiilor
(Dy/y).

Modelul   Harrod. În condiţiile economiei de piaţă, ale deciziilor

individuale, R. F. Harrod consideră că există trei ritmuri posibile de creştere a
venitului naţional:
1. unul, care rezultă din deciziile individuale
agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor,
numit rata garantată;
2. altul, determinat de condiţiile fundamentale din
societate (creşterea populaţiei, inclusiv a forţei
de muncă, progresul tehnic) numit rata
naturală;
3. al treilea, care se obţine în realitate, numit rată
de facto sau rata truism. Acest din urmă ritm se
poate afla în orice relaţie de mărime cu
celelalte două.
Fiecare dintre cele trei rate (ritmuri) de creştere se exprimă printr-o ecuaţie.
Rata de facto are următoarea formulă:

G × C = s, în care:
 G = rata de creştere a venitului naţional (Dy/y);
C = coeficientul capitalului (I/Dy);
s = rata investiţiilor, a acumulării (I/y).
Egalitatea de mai sus este evidentă dacă se scrie formula cu aceşti din urmă
termeni:

Dy/y × I/Dy = I/y

Rata garantată se prezintă astfel:

Gw × Cr = s, în care:

Gw = rata garantată a creşterii venitului naţional;

Cr = coeficientul necesar al capitalului;

Rata naturală este relevată de relaţia:

Gn × Cr = s sau S, în care:

Gn = rata naturală a creşterii economice, care răspunde exigenţelor

condiţiilor fundamentale.
Cele trei ecuaţii ale ratelor de creştere constituie elemente ale modelului
Harrod de creştere.
Pe baza acestui model, Harrod a încercat să explice evoluţia ciclului
industrial.
După opinia sa, o situaţie stabilă şi prosperă se poate înregistra atunci când
rata de facto (G) este egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta din urmă este
egală cu rata naturală (Gn), adică: G = Gw = Gn.
În realitate, rata de facto este diferită de cea garantată, ca şi de cea naturală:

G ≠ Gw ≠ Gn.

În funcţie de aceste diferenţe şi de sensurile lor, într-o anumită economie

poate exista fie o stare de boom, fie una de recesiune.
Dacă rata de facto este mai mare decât rata garantată (G > Gw), în
economie se manifestă o tendinţă de boom economic. Dacă, dimpotrivă, rata
de facto este mai mică decât cea garantată (G < Gw), economia se confruntă
cu o tendinţă de recesiune. Această situaţie se manifestă în condiţiile în care
rata garantată este mai mică decât rata naturală (Gw < Gn), întrucât pe o
perioadă mai îndelungată de timp limita maximă a ratei de facto este rata
naturală.
În condiţiile în care rata acumulării (s) este dată, starea economiei - de
boom sau de recesiune - depinde de evoluţia coeficientului capitalului (C) şi
de cea a coeficientului necesar al capitalului (Cr). Astfel, dacă G > Gw, atunci
implicit C < Cr. Deci, oferta de bunuri investiţionale va fi mai mică decât
cererea de astfel de bunuri, ceea ce va conduce la impulsionarea investiţiilor,
deci la o stare de boom. Din contră, dacă G < Gw, pe piaţă va exista un surplus
de bunuri de investiţie (C > Cr), ceea ce înseamnă o stare de recesiune.
Presupusă ca fiind dată, rata acumulării depinde însă de  contradicţia dintre
cererea de capital şi oferta de capital. În timp ce prima se află sub influenţa
ratei de creştere a populaţiei şi a coeficientului capitalului, cea de a doua este
în funcţie de înclinaţia indivizilor (populaţiei) spre economii.
Modelul creşterii economice elaborat de R. F. Harrod reflectă o seamă de
legături funcţionale reale: relaţia dintre rata investiţiilor şi ritmul de creştere a
venitului naţional, relaţie mijlocită de coeficientul capitalului; relaţia dintre
creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o parte, şi necesarul de
capital, pe de alta.
Caracterul operaţional al modelului Harrod rămâne însă limitat, acesta
nefiind aplicat în fundamentarea deciziilor macroeconomice.