CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

CURS 13 MARTIE 2020

1. CREŞTEREA ECONOMICĂ

Întrebarea „Ce este creşterea economică?” s-a pus încă din prima treime a
secolului al XX-lea, dar conceptul de creştere economică a devenit un
instrument efectiv operativ în a doua treime a aceluiaşi secol *. Creşterea
economică desemnează dinamica ascendentă a produsului intern brut real
pe locuitor, considerată ca rezultat al factorilor ce influenţează mărimea sa,
inclusiv a mediului economico - social în care are loc.
În teorie şi în practică, pentru a releva creşterea economică se folosesc şi alţi
indicatori: P.I.N. pe locuitor, P.N.B. pe locuitor, P.N.N. pf (venitul naţional) pe
locuitor etc. Folosirea generalizată a P.I.B. se explică prin faptul că pentru orice
ţară este determinantă activitatea economică ce se realizează în spaţiul propriu,
indiferent cui aparţine proprietatea asupra factorilor de producţie. La aceasta se
adaugă contribuţia F.M.I. şi Băncii Mondiale, care au standardizat modul de
calcul şi de folosire a P.I.B. pentru analize şi comparaţii internaţionale.
Creşterea economică reflectă starea şi dinamica activităţii economice, iar
factorii care acţionează asupra acesteia sunt de fapt şi factori ai creşterii
economice.
P.I.B. se exprimă în termeni nominali şi reali. P.I.B. în termeni nominali sau
P.I.B. nominal este forma de exprimare valorică în preţuri curente, practicate în
perioada de calcul. P.I.B. în termeni reali sau P.I.B. real este forma de
exprimare valorică în preţuri constante sau comparabile, adică în preţurile
existente într-o perioadă anterioară, luată în calcul ca bază de referinţă. P.I.B.
real dintr-o anumită perioadă (t1) se poate determina prin împărţirea P.I.B.
nominal al perioadei respective la indicele general al preţurilor bunurilor ce intră
**
Începând cu anii '30 ai secolului al XX - lea, s-a creat un curent favorabil pentru folosirea termenului de
creştere economică în analiza dinamicii macroeconomice. S-a constituit ceea ce se numeşte teoria creşterii
economice. Constituirea unei astfel de teorii s-a produs ca rezultat al confruntării celor două curente de gândire
economică (clasică şi neoclasică) cu problemele dure şi complexe scoase la lumină de marea criză mondială din
anii 1929 - 1933.
Gândirea economică clasică şi neoclasică privea şi analiza economia din unghiul agenţilor individuali,
autonomi. Criza mondială din anii '30 ai secolului trecut i-a obligat pe reprezentanţii acestei gândiri să treacă de
la analiza micro la cea macro, de la rezultatele micro la cele agregate macro. Deci, în cazul acestei şcoli de
gândire economică teoria creşterii economice s-a fondat pe baza teoriei firmei, a teoriei microeconomice în
general.
În ceea ce priveşte gândirea socialistă (marxistă), aceasta analiza dinamica economică mai ales prin prisma
aspectelor calitative macrosociale, reproducţia socială fiind conceptul de bază al acestei gândiri. În cazul acestui
curent de gândire, teoria creşterii economice s-a constituit prin trecerea de la aspectele calitative macrosociale la
cele cantitative macroeconomice.
Câteva optici viabile privitoare la creşterea economică sunt: cea a lui S. Kuznets („sporirea capacităţii unei ţări
de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri economice”); cea a lui H. W. Arndt („creşterea venitului
naţional pe total şi pe locuitor”); cea a lui Fr. Perroux „sporirea susţinută de-a lungul uneia sau mai multor
perioade lungi (fiecare din aceste perioade cuprinzând mai multe cicluri cvasi - decenale), a unui indicator de
dimensiune (cantitativă); pentru o naţiune - produsul global net în termeni reali, adică este vorba de creşterea
produsului real pe locuitor”.
în calculul acestuia (I.G.P.). Evident, P.I.B. real elimină influenţa modificării
preţurilor (creştere sau scădere) asupra valorii P.I.B. pentru perioada de calcul,
curentă.
Desigur, creşterea economică implică probleme a căror rezolvare constituie o
preocupare majoră a multor ştiinţe, în ultimă instanţă şi de fapt a tuturor
ştiinţelor.
Experienţa acumulată până acum în domeniul creşterii economice atestă că:
• relevanţa ştiinţifică a preocupărilor privind creşterea economică este cea mai
ridicată şi utilitatea lor operativ - aplicativă este cea mai mare dacă se
circumscriu la nivelul economiei naţionale;
• se poate vorbi de creştere economică numai dacă producţia exprimată printr-
unul sau mai mulţi indicatori semnificativi creşte mai repede decât populaţia,
astfel încât producţia medie reală pe locuitor (calculată prin eliminarea
influenţei modificării preţurilor) se măreşte de la o perioadă la alta;
• fenomenul creşterii economice este semnificativ sub aspect economico - social
numai dacă este înfăptuit în mod deosebit pe termen lung;
• creşterea economică este un fenomen foarte complex şi poate fi realizată
numai prin politici adecvate acestui obiectiv.
Pentru a caracteriza în mod adecvat creşterea economică se folosesc şi alte
criterii de analiză. Dintre acestea, cel mai des folosite sunt:
a. Capacitatea de a induce efecte asupra întregii populaţii. Astfel, se pot
distinge: creştere economică pozitivă, când P.I.B. real pe locuitor creşte;
evoluţie economică negativă (descreştere economică), când P.I.B. real pe
locuitor scade. Aceasta survine, de exemplu, când P.I.B. real creşte, dar mai
încet decât populaţia. Cea mai gravă situaţie pentru o ţară există atunci când
P.I.B. real scade, iar populaţia creşte;
b. Natura contribuţiei factorilor la obţinerea P.I.B. real. În acest sens există:
creştere economică extensivă, când cel mai mare aport (peste 55%) revine
sporirii cantităţii (volumului) de factori de producţie utilizaţi, concretizate în:
mai mulţi lucrători, mai multe maşini şi utilaje tehnologice, mai multe materii
prime, mai multe terenuri arabile etc. (Având în vedere raritatea resurselor,
influenţa creşterii dimensiunilor cantitative ale factorilor în procesul creşterii
economice este limitată în timp şi spaţiu); creştere economică intensivă, când
cel mai mare aport (peste 55%) din sporul P.I.B. îl are creşterea eficienţei
folosirii factorilor de producţie, concretizate în: sporirea productivităţii muncii,
creşterea randamentului capitalului fix, sporirea gradului de valorificare a
materiilor prime şi energiei, creşterea randamentului pământului, reducerea
costurilor de producţie unitare, îmbunătăţirea calităţii bunurilor etc. (Influenţa
eficienţei utilizării factorilor de creştere economică asupra produsului intern brut
pe locuitor este practic nelimitată, fiind produsul cel mai de preţ al luptei omului
cu raritatea resurselor).
Principalii factori de creştere economică sunt:
• resursele naturale - sporirea volumului şi a calităţii resurselor naturale pe care
le poate utiliza economia unei ţări poate îmbunătăţi performanţele de creştere
economică ale acesteia;
• stocul de capital - cantitatea şi, mai ales, calitatea capitalului fac în mare parte
diferenţa dintre ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate;
• înzestrarea tehnologică - fiind expresia directă a nivelului de dezvoltare a
ştiinţei, tehnologia a devenit o armă principală în competiţia internaţională,
progresul tehnologic susţinând direct îmbunătăţirea potenţialului unei economii
naţionale;
• resursele umane - analizate mai ales din perspectivă calitativă (capitalul
uman al unei ţări). Întrucât oamenii sunt aceia care identifică noi resurse
naturale, produc bunurile capital şi inventează noi tehnologii pe baza progreselor
ştiinţei, noile teorii ale creşterii economice consideră educaţia, învăţarea
continuă, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică drept factori esenţiali
ai creşterii economice.
Totuşi, fiind caracterizată doar prin nivelul P.I.B./locuitor, creşterea
economică nu poate evidenţia complet cadrul economic şi social în care au loc
activităţile economice.
Urmărind evoluţia în timp a economiilor unor ţări, economiştii au constatat
că deşi P.I.B.-ul pe ansamblu a crescut, datorită unor fluxuri investiţionale
importante, iar P.I.B./locuitor înregistra ameliorări evidente, în realitate,
inegalităţile dintre veniturile membrilor societăţii creşteau, şomajul afecta o
parte foarte mare a populaţiei active, iar gradul de sărăcie din acele ţări se
agrava.
Astfel de situaţii au impus introducerea unui concept nou pentru analizarea
performanţelor economice şi sociale ale unei ţări: dezvoltarea economică.

Creştere economică zero, situaţie în care rezultatele economice agregate şi

populaţia unei ţări sporesc în acelaşi ritm, nivelul pe locuitor al indicatorilor
sintetici macroeconomici rămânând constant.
 2. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ŞI PROGRESUL ECONOMIC
CURS 20 MARTIE 2020

Fenomenele şi procesele economice dintr-o ţară, adică economia unei ţări,

sunt întotdeauna unice sau specifice în comparaţie cu celelalte economii
naţionale, ceea ce înseamnă că intensitatea şi sensul desfăşurării, modul în care
evoluează şi formele în care se realizează, dimensiunile şi calitatea rezultatelor
obţinute, repartizarea acestora şi efectele economico - sociale induse astfel,
condiţiile naturale şi economico - sociale de care dispune etc. reprezintă o
realitate proprie, ce ar putea fi întâlnită în alte ţări numai întâmplător.
Dacă, în decursul unei perioade, o ţară, prin fenomenele şi procesele care
formează economia sa naţională, realizează, în felul său specific,
transformări (cantitative, structurale şi calitative) care, în ansamblul lor, o
fac să avanseze economic, să asigure condiţii mai bune de existenţă şi să
conserve sau să amelioreze mediul, înseamnă că s-a dezvoltat economic, a
realizat dezvoltarea economică. Nu toate ţările reuşesc dezvoltarea economică
într-un orizont de timp dat, iar cele ce reuşesc se înscriu în parametri diferiţi.
În virtutea interdependenţelor economice reale dintre ţări, dezvoltarea, chiar
dacă are loc într-o anumită ţară, este o dezvoltare deschisă.
Dezvoltarea economică este, desigur, rezultanta transformărilor realizate, dar
nu toate acestea sunt pozitive sau pozitive în aceeaşi măsură. Dezvoltarea
economică implică creşterea economică; reciproca nu este valabilă.
Pentru a caracteriza dezvoltarea economică a unei ţări se folosesc indicatori
economici, ce exprimă nivelul producţiei naţionale reale pe locuitor,
modificările structurale care au loc în profil de ramură şi teritorial, nivelul de trai
al populaţiei şi eficienţa utilizării factorilor de producţie etc. Procesul de
îmbunătăţire a standardului de viaţă şi creştere a bunăstării populaţiei ţărilor în
curs de dezvoltare este măsurat, de regulă, prin creşterea venitului pe locuitor.
Dezvoltarea economică este asociată cu industrializarea ţării şi modernizarea
sectorului agricol.
Dezvoltarea economică este denumirea dată rezultatului de ansamblu al
schimbărilor preponderent pozitive ce survin în economia unei ţări într-o
perioadă anume, rezultat ce se caracterizează prin indicatori agregaţi superiori ca
nivel perioadei anterioare.
Progresul economic este denumirea specifică dată procesului de lungă
durată prin care o ţară îşi ameliorează performanţele atinse în domeniul
economic, calităţii vieţii şi nivelului de civilizaţie, ca urmare a efectelor pozitive
dominante ale creşterii şi dezvoltării economice. Fiind vorba de progres
economic, dominanta este dată de ansamblul efectelor cantitative, structurale şi
calitative care asigură depăşirea limitelor la care s-a ajuns prin ştiinţă,
tehnologie, comportamente raţionale şi eficienţă economică. Progresul economic
sintetizează rezultatele creşterii şi dezvoltării economice şi reprezintă finalitatea
acestora.
 Progresul economic are o determinare şi o manifestare prin excelenţă
calitative, evidenţiind maturizarea sistemului economic în ansamblul său şi
mărirea viabilităţii acestuia, creşterea potenţialului său de autoîntreţinere a
evoluţiei ascendente în planul performanţei. În condiţiile societăţii preindustriale
şi industriale, progresul economic se manifestă, de regulă, de o manieră
spontană evolutivă ca rezultantă a unor dinamici sectoriale favorabile. În
societatea sfârşitului de secol XX, progresul economic devine posibil de susţinut
prin promovarea unor programe şi politici macroeconomice coerente, concepute
pe termen lung şi care vizează atingerea unor anumite stări „ţintă”, dezirabile şi
fezabile din punct de vedere economic şi social.
În ultimele decenii, oameni politici realişti şi oameni de ştiinţă din foarte
multe domenii au lansat chemarea trecerii omenirii la un nou tip de dezvoltare,
pe care au denumit-o dezvoltare umană durabilă*. O asemenea viziune are
caracter global şi se bazează pe necesitatea reconcilierii dintre actuala dezvoltare
economică, sărăcia mondială şi mediu, astfel încât să se realizeze progresul
uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pe întreaga planetă şi
pentru un viitor îndelungat. În vederea unui viitor comun mai bun, pentru toate
generaţiile care coexistă şi se succed la viaţă, strategia dezvoltării umane
durabile răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite
posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare. Aprecierea
acestei dezvoltări se realizează prin indicatorul dezvoltării umane (I.D.U.).,
introdus pentru prima dată în Raportul P.N.U.D. (1990). Acesta este un nou
indicator statistic, compozit, folosit pentru a măsura progresul economico -
social corespunzător dezvoltării umane durabile, care se compune din trei
indicatori parţiali: speranţa medie de viaţă la naştere, rata de instruire a
populaţiei şi produsul intern brut pe locuitor. Cu toată importanţa indicatorului
pentru aprecierea bunăstării, indicatorul dezvoltării umane are unele limite: nu
înglobează toate aspectele conceptului de dezvoltare umană; analiza
**
Dezvoltarea economică durabilă, tip sau formă de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerinţelor
prezente de consum fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare. Concept relativ nou,
conturat şi îmbogăţit după al doilea război mondial. În anii '50 şi '60 ai secolului trecut, în prim planul teoriei şi
politicilor economice s-a situat realizarea creşterii economice, considerată un fel de panaceu al dificultăţilor cu
care se confruntau diverse ţări. La începutul anilor '70 ai secolului trecut, cercetătorii ştiinţifici, oamenii de
afaceri şi politicienii, precum şi oamenii de rând şi-au dat seama că modelul tradiţional de creştere şi dezvoltare
economică se confruntă cu mari probleme energetice, ecologice etc. Dezbaterile ample provocate de aceste două
evenimente s-au concretizat în noul concept de dezvoltare economică durabilă sau viabilă, cum se mai numeşte,
şi-au găsit consacrarea în raportul „Viitorul nostru comun”, elaborat de Comisia Mondială Independentă pentru
Mediu şi Dezvoltare, raport adoptat de Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro (1992). Dezvoltarea economică
durabilă presupune o nouă atitudine faţă de mediul ambiant, modificarea relaţiilor dintre om şi natură în sensul
stabilirii unui nou parteneriat între cele două entităţi, a echilibrului şi armoniei între ele. Dezvoltarea economică
durabilă sau viabilă nu poate fi limitată la creşterea economică şi asigurarea calităţii mediului ambiant, ci trebuie
să cuprindă şi crearea cadrului favorabil pentru soluţionarea problemelor sociale cu care se confruntă individul şi
colectivităţile. În această viziune, îmbogăţită după Conferinţa de la Rio de Janeiro, dezvoltarea economică
durabilă sau viabilă reprezintă forma sau tipul de dezvoltare care îmbină armonios, echilibrat realizarea creşterii
economice, protecţia mediului înconjurător, justiţia socială şi democraţia. Dezvoltarea modernă poate fi durabilă
numai în măsura în care interacţiunea componentelor menţionate este centrată pe om şi pe satisfacerea
trebuinţelor lui. Valorificarea întregului potenţial al fiinţei umane şi asigurarea unei calităţi superioare a vieţii ei
constituie esenţa dezvoltării economice durabile, omul fiind principalul protagonist şi destinatarul final al
dezvoltării.
comparativă între ţări are o dimensiune istorică şi limitată doar la cele trei
componente; valoarea I.D.U. este relativă în raport cu nivelurile minime şi
maxime stabilite ca etalon pentru o anumită perioadă etc. Acest indicator
permite însă caracterizarea dezvoltării umane şi efectuarea unor comparaţii între
ţări în ceea ce priveşte progresul lor socio - economic.