Unitatea de învăţare 8

CREŞTEREA ŞI FLUCTUAŢIILE ECONOMICE

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8………………………………......123

8.1 Creşterea economică : concept şi factori...………………..............123
8.2 Teorii şi modele ale creşterii economice............………………....128
8.3 Fluctuaţiile şi ciclurile economice…………..................………... 137
8.4 Crizele economice : tipologie şi cauze……………….....……..... 142
8.5 Răspunsuri şi comentarii la Testele de autoevaluare…….............145
8.6 Lucrare de verificare Unitatea 8…………………….....................146
8.7 Bibliografie pentru Unitatea 8….…………………………….......146

Obiectivele Unitaţii de învăţare 8

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 delimitaţi coordonatele conceptului de creştere economică
şi să identificaţi factorii care contribuie la realizarea sa;
 cunoaşteţi principalele contribuţii teoretice la cristalizarea
teoriilor moderne ale creşterii;
 identificaţi cauzele ciclicităţii în economie şi fazele
ciclului economic;
 recunoaşteţi cauzele crizelor economice şi particularităţile
acestora în perioada postbelică.

8.1 Creşterea economică : concept şi factori

Creşterea economică reprezintă principala sursă de sporire a
venitului naţional şi o premisă a ridicării standardului de viaţă.
Considerat cel mai important factor de succes economic pe termen
lung al naţiunilor, creşterea economică reprezintă un obiectiv
economic şi politic esenţial în procesul de guvernare. Prin prisma
consecinţelor sale, contribuie în mod hotărâtor la plasarea
naţiunilor în contextul diviziunii internaţionale a muncii şi la
progresul condiţiilor de viaţă. Importanţa deosebită a acestui
fenomen a generat impulsionarea cercetărilor din domeniul ştiinţei
economice pentru a înţelege natura sa, sursele şi factorii de creştere
economică, condiţiile care determină modificarea ratei de creştere a
unei economii, politicile destinate să stimuleze creşterea
economică, ş.a. De altfel, teoria creşterii economice este astăzi una
dintre ramurile cele mai active ale analizei economice. Obiectivul
Teoria primordial al acestei teorii este acela de a explica determinantele

1
 creşterii ratei de creştere economică dintr-o ţară, de a defini mijloacele de
economice acţiune asupra sa, precum şi de a înţelege „reţeta” care permite unei
ţări să „decoleze” şi să se plaseze pe o traiectorie de creştere mai
puternică.
Creşterea constituie un fenomen relativ recent, care se realizează
în mod neuniform de la o ţară la alta, prin oscilaţii ale ritmului său.
Ca realitate a zilelor noastre, ritmul de creştere economică diferă în
timp şi spaţiu şi determină traiectorii divergente, care conduc unele
ţări către prosperitate şi altele către subdezvoltare.
Ecartul de creştere existent de-alungul deceniilor explică
Ecart de evoluţia decalajelor economice dintre ţări. Astfel, cumulat pe 50 de
creştere ani, o diferenţă de creştere de un punct pe an (de exemplu între 3 şi
4%), produce un ecard de 62%; în cazul unei diferenţe de două
puncte (între 3 şi 5%), ecartul va fi de 162%. Dacă în anul 1914,
PIB pe locuitor din Argentina era cu 70% superior celui din Spania,
la începutul mileniului trei, PIB pe locuitor din Spania devansează
cu 50% pe cel din Argentina.
Conceptul de creştere economică a ocupat un loc important în
dezbaterile teoretice şi a fost lansat de economistul englez R.
Harrod. În literatura de specialitate au fost exprimate puncte de
vedere diverse privind conceptul şi factorii de creştere economică.
Spre deosebire de definiţiile restrictive, care limitează creşterea
Conceptul de economică la sporirea producţiei, abordările recente au în vedere şi
creştere aspectele de mediu şi de calitate a vieţii.
economică Pentru S. Kuznets, creşterea este esenţialmente un fenomen
cantitativ şi se poate defini ca o creştere durabilă a populaţiei şi a
producţiei naţionale pe locuitor. În concepţia economistului francez
Fr. Perroux, creşterea corespunde unei sporiri susţinute pe
parcursul uneia sau a mai multor periaode lungi, a produsului
global net în termeni reali.
Joseph a. Schumpeter analizează creşterea ca un proces de
distrugere creatoare, care revoluţionează în mod continuu
structurile economice prin distrugerea permanentă a elementelor
vechi şi crearea continuă a unora noi. În esenţă, creşterea
economică evidenţiază o evoluţie ascendentă a economiei, bazată
pe sporirea reală, în mărime absolută şi pe locuitor, a unor
indicatori sintetici, îndeosebi a produsului naţional brut sau net.
Caracterul polisemic al acestui concept se datorează şi tendinţelor
de identificare cu dezvoltarea şi expansiunea economică. În
general, noţiunea de creştere se limitează la criterii exclusiv
cantitative, în timp ce dezvoltarea economică implică şi aspectele
calitative (educaţie, ocupare, ş.a.). Ca fenomen de lungă durată,
creşterea trebuie disntinsă de expansiunea economică, fenomen

2
 conjuntural manifestat pe o perioadă mai scurtă.
Conceptul de creştere este mai restrictiv decât cel de dezvoltare,
care desemnează totalitatea transformărilor tehnice, sociale şi
culturale care însoţesc sporirea producţiei. Ca fenomen
preponderent cantitativ, creşterea evidenţiază amplificarea
activităţii economice sau creşterea durabilă a producţiei totale şi pe
locuitor. Analizele implică abordarea sa pe termen lung şi au în
vedere diferite niveluri: întreprindere, ramură, economie naţională
sau economie mondială.

Tema de reflecţie 8.1

Prezentaţi sintetic:
a) coordonatele conceptului de creştere economică;
b) distincţia dintre creşterea şi dezvoltarea economică.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea raspunsului.

Dezbaterile consacrate creşterii economice percep într-o măsură

tot mai mare acest fenomen ca nefiind un scop în sine. Astfel, au
fost definite tot mai multe forme nedorite ale creşterii fără a crea
locuri de muncă: generatoare de inegalităţi, care sustrag resursele
necesare generaţiilor viitoare, ş.a.
Măsurarea creşterii economice reprezintă o activitate dificilă şi
cu un caracter imprecis. Se realizează cu ajutorul unor indicatori
Ritmul de furnizaţi de sistemul contabilităţii naţionale. Astfel, sunt utilizaţi
creştere indicatori ce evidenţiază rezultatele totale sau/şi pe locuitor (PNB
şi PIB). Pentru dinamică, se calculează rata şi ritmul mediu de
creştere, ca raport între mărimea acestor indicatori la sfârşitul
anului curent şi sfârşitul anului precedent. În discuţie se află
relevanţa acestor indicatori pentru comensurarea creşterii. PIB –ul
nominal, denumit şi PIB în preţuri curente este supus la numeroase
critici. Astfel, o creştere a produsului nominal se poate datora atât
sporirii preţurilot, cât şi a producţiei. Orice creştere a PIB real
corespunde unei creşteri a volumului producţiei. În concluzie,

3
 evaluările făcute pe perioade mari pot ridica numeroase probleme.
În scopul eliminării influenţelor exercitate de creşterea preţurilor
se poate determina PIB în preţuri comparabile, pentru a comensura
creşterea economică reală; indicatorul obţinut poartă denumirea de
„deflator” şi surprinde exclusiv influenţa modificării volumului
producţiei. Pentru a evidenţia complexitatea creşterii economice,
PNUD a propus indicatorul dezvoltării umane (IDH).

Test de autoevaluare 8.1

În ce constă dificultăţile măsurării creşterii economice şi care
sunt indicatorii utilizaţi în acest scop?
Folosiţi spaţiul liber de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Analiza cantitativă a creşterii economice necesită identificarea

factorilor şi a contribuţiei lor. Au fost exprimate opinii diverse în
legătură cu numărul, natura, posibilităţile de cuantificare a
contribuţiei lor directe şi indirecte, precum şi cu ordinea
priorităţilor de acţiune prin politici economice.
Există trei categorii de factori principali ce determină creşterea
economică a unei naţiuni: creşterea forţei de muncă,creşterea
Factorii de stocului de capital şi progresul tehnic. Totuşi asupra creşterii
creştere economice acţionează numeroşi factori cantitativi şi calitativi, cu
acţiune directă sau indirectă: creşterea forţei de muncă utilizate şi a
productivităţii muncii; ridicarea gradului de înzestrare tehnică a
muncii; dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei; perfecţionarea
structurilor, activităţilor de producţie ş.a. Unii dintre aceştia
reprezintă factori de producţie tradiţionali (munca, natura şi
capitalul), alţii sunt neofactori (progrsul tehnic, inovarea,
informaţia şi cercetarea ştiinţifică).
Aceşti factori pot acţiona diferit, cu contribuţii specifice la
realizarea creşterii economice. Astfel, creşterea economică este o
consecinţă fie a creşterii cantităţii de factori de producţie utilizaţi,
fie se datorează sporirii eficienţei cu care sunt utilizaţi. În funcţie
de modul de combinare a factorilor de producţie există :
a) creştere economică extensivă, caracterizată prin contribuţia

4
Creştere preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor de
extensivă producţie la sporirea producţiei (un număr mai mare de
şi lucători, creşterea volumului de maşini şi utilaje, a cantităţii
intensivă de materii prime, etc.);
b) creşterea economică intensivă, specifică ţărilor avansate din
punct de vedere economic. În cadrul său, sporul producţiei
se datorează primordial contribuţiei aspectelor calitative ale
factorilor de producţie (creşterea productivităţii muncii,
valorificarea superioară a materiilor prime, reducerea
costurilor pe unitatea de producţie, ş.a.);
c) creşterea economică intermediară, atunci când aportul
aspectelor cantitative şi calitative este aproximativ egal.
Aceste tipuri de creştere nu se exclud. În realitat, creşterea este
simultan extensivă şi intensivă, existând posibilitatea modificării
permanente a raportului dintre contribuţiile specifice celor două
categorii de factori.

Temă de reflecţie 8.2

Identificaţi tipurile de creştere economică şi factorii care le
susţin.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Trebuie făcută distincţie între ceea ce face posibilă creşterea

economică, adică factorii de producţie (munca şi capital) şi
maniera în care se realizează. Factorii de producţie determină
creşterea potenţială. Din punct de vedere al gradului lor de
folosire, se deosebeşte creşterea economică potenţială, care arată
rata maxim posibilă a creşterii producţiei naţionale cu mijloacele şi
factorii disponibili în condiţiile utilizării depline a acestora şi
creşterea economică reală (efectivă), obţinută pe baza nivelului
efectiv de folosire a factorilor. Aceste concepte se utilizează pentru
Creşterea a caracteriza dimensiunile pierderilor rezultate ca urmare a crizelor
echilibrată şi şomajului. Gradul de utilizare a factorilor de producţie poate fi
analizat în strânsă corelaţie cu echilibrul şi stabilitatea creşterii
economice. Din această perspectivă, creşterea economică este
echilibrată atunci când sporirea producţiei este compatibilă pe
termen lung cu echilibrul macroeconomic (egalitatea dintre nivelul

5
 economiilor şi cel al investiţiilor) şi cu folosirea deplină a forţei de
muncă. Creşterea economică se consideră a fi stabilă atunci când
mecanismele necesare pentru revenirea la starea de echilibru, în
cazul deteriorării acesteia.

8.2 Teorii şi modele ale creşterii economice

În decursul secolului al XX-lea, majoritatea statelor au
cunoscut o creştere economică importantă, manifestată prin
sporirea continuă a venitului real, a producţiei şi a consumului de
bunuri şi servicii atât ca nivel, cât şi pe locuitor. Teoria creşterii
economice, îşi propune să interpreteze cauzele diversităţii
traiectoriilor de creştere observate pentru diferite ţări. Orizontul de
reflecţie este pe termen lung, iar perspectiva este agregată.
Totodată, analizele urmăresc să identifice sursele creşterii,
metodele prin care se separă ceea ce se datorează sporirii factorului
muncă, acumulării de capital şi ameliorării tehnicii. În general,
dezbaterile sunt dominate de determinantele creşterii economice,
caracterul endogen sau exogen al progresului tehnic, precum şi de
problematica rolulului statului şi al politicilor promovate în
vederea stimulării creşterii.
Cercetarea naturii şi cauzelor creşterii, precum şi a contribuţiei
diferiţilor factori s-a concretizat în elaborarea a numeroase teorii şi
modele. Între acestea, un loc distinct revine teoriilor şi modelelor
postkeynesiste şi neoclasice ale creşterii economice.
Pentru a înţelege procesul de creştere, economiştii au oferit
două contexte teoretice: abordările tradiţionale şi abordările
moderne ale creşterii.
Conform teoriei tradiţionale, creşterea pe termen lung este
exogenă, adică determinantele sale sunt exterioare sferei
economice. În principal, dezbaterile vizau caracterul echilibrat sau
Creşterea nu al creşterii. La originea teoriilor contemporane ale creşterii se
exogenă află cercetările economistului britanic Roy F. Harrod şi ale
economistului nord-american Evsey D. Domar. În concepţia lor,
economiile de piaţă nu pot înregistra decât în mod excepţional o
expansiune regulată în condiţii de ocupare deplină a forţei de
muncă. Viziunea lor este asociată cu cea a lui J. M. Keynes.
Datorită insuficienţei cererii efective, subocuparea forţei de muncă
reprezintă regula, iar ocuparea deplină excepţia. Din analizele
întreprinse, rezultă caracterul instabil al economiei de piaţă.
Modelul de referinţă al teoriei keynesiene a creşterii a fost
elaborat de R. Harrod. Adesea, carcetările sale sunt asociate cu
cele întrprinse de E. Domar, care a studiat condiţiile unei creşteri
echilibrate, de unde a rezultat apelativul de modelul „Harrod-

6
 Domar”. Acest model pune în evidenţă un risc de instabilitate
economică şi prezice un dezechilibru între capital şi muncă,
asigurând o descriere realistă a creşterii pe termen lung. Rata de
creştere a stocului de capital, care este determinată de investiţii
Modelul (prin rata economiilor), nu corespunde în mod necesar ratei de
Harrod - Domar creştere a forţei de muncă. Inevitabil, la un moment dat, apare o
penurie de muncă sau de capital. O creştere echilibrată nu este
posibilă decât dacă, prin coincidenţă, economia se află în situaţia
în care echilibrul economiei corespunde echilibrului ocupării.
Modelul neokeynesian al lui Harrod distinge mai multe rate de
creştere:
a) rata de creştere efectivă;
b) rata de creştere garantată, cea care asigură echilibrul dintre
economisire şi investiţii;
c) rata de creştere naturală, corespunzătoare ratei de ocupare
deplină.
Acest model stabileşte că înclinaţia pentru economisire (s), este
egală cu rata de creştere a producţiei (G) multiplicată cu
coeficientul capitalului (C) , care reprezintă raportul dintre variaţia
capitalului şi a producţiei. Reformularea egalităţii dintre investiţii şi
economisire capătă forma : GC = s.
Harrod arată că pentru a obţine o creştere stabilă cu ocupare
deplină, trebuie ca G = Gn = Gw, în care : Gn reprezintă rata de
creştere maxim posibilă ţinând cont de creşterea populaţiei şi de
progresul tehnic, iar Gw semnifică rata de creştere „garantată” sau
dorită de antreprenori, ţinând cont de anticipaţiile lor fondate pe
cererea efectivă. Conform lui Harrod, este foarte dificilă realizarea
acestei egalităţi, deoarece aceste rate depind de variabile
independente, precum rata de economisisre, rata de creştere
apopulaţiei active sau de coeficientul de capital. Dacă G este
superioară lui Gw, creşterea reală a economiei devansează
creşterea potenţială. Invers, antreprenorii vor reduce investiţiile,
ceea ce determină o reducere a cererii şi venitului. Pentru Harrod,
realitatea economică se caracterizează în mod frecvent prin
dezechilibre, care apar atunci cand:
- creşterea demografică devansează investiţiile. În
acest caz, există o creştere economică asociată cu o inflaţie prin
cerere (cererea globală este mai mare decât oferta globală);
- economiile sunt inferioare investiţiilor. Finanţarea
economiei nu se poate face decât prin creaţie monetară, de unde o
situaţie inflaţionistă prin exces de monedă;
- economiile devansează investiţiile, ceea ce
caracterizează o situaţie de depresiune sau de creştere economică

7
 negativă.
În concluzie, modelul Harrod – Domar reprezintă un exemplu
de model de creştere exogenă şi dezechilibrată.
Prin definiţie, modelele neokeynesiene sunt modele ale cererii.
Deşi modelul Harrod a fost supus la numeroase critici, constituie
un element de bază pentru înţelegerea modelelor de creştere; acest
model prezice un dezechilibru între capital şi muncă şi asigură o
descriere realistă a creşterii pe termen lung.

Tema de reflecţie 8.3.

Descrieţi succint fundameltele şi caracteristicile modelului
Harrod – Domar.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Întreprinderile nu investesc numai pentru a utiliza economiile

disponibile, ci si pentru a obţine profit. Luarea în considerare a
acestei incitaţii microeconomice, l-a condus pe economistul
american Robert Solow să dezvolte, în anul 1956, un model care a
exercitat o influenţă considerabilă, constituid cadrul de referinţă al
creşterii.
Modelul neoclasic elaborat de R. Solow (Premiul Nobel în 1987
pentru contribuţiile sale la teoria creşterii economice) serveşte ca
instrument de bază pentru înţelegerea procesului de creştere
Modelul economică în ţările dezvoltate.
Solow Contrar susţinerilor anterioare, creşterea este considerată în
mod natural echilibrată, iar determinantele sale sunt exogene.
Modelul neoclasic al creşterii echilibrate se bazează pe funcţia de
producţie Cobb – Douglas: Y=bLαKβ, în care: Y-nivelul producţiei;
L- factorul muncă; K-stocul de capital; α – elasticitatea producţiei
în raport cu numărul celor ocupaţi; β – elasticitatea producţiei în
raport cu capitalul. De regulă, α + β = 1, ceea ce înseamnă că
funcţia de producţie are randament constant şi egal cu unitatea.
În această funcţie, progresul tehnic nu apare distinct, el fiind

8
 încorporat în muncă (L) şi în capital (K).
Caracterul realist al ipotezelor adaptate de această nouă
construcţie teoretică a constituit o problemă larg dezbătută. În
raport cu modelul Harrod – Domar, R. Solow introduce anumite
Ipotezele modoficări:
modelului - pentru a caracteriza funcţia macroeconomică a
Solow producţiei se recurge la o funcţie cu factori substituibili;
- în timp ce modelele neokeynesism se bazau pe ipoteza unei
funcţii a investiţiilor distinctă de funcţia de economisire, noul
model presupune că investiţiile decurg chiar din economisire.
Aşadar, prin ipoteză, factorii de producţie sunt substituibili iar
randamentele lor sunt descrescătoare. Modelul neoclasic elaborat
de Solow introduce substituibilitatea factorilor de producţie.
Aceasta înseamnă că este tehnic posibil de a combină cantităţi
variabile de capital şi de muncă pentru a obţine acelaşi volum de
producţie.
Coeficientul de capital (raportul dintre capitalul productiv şi
producţie) devine flexibil. Alegerea combinaţiilor productive
depinde de preţul relativ al factorilor, care se ajustează la
cantităţile de factori disponbili. Devine, deci, posibilă atingerea
unei creşteri cu ocupare deplină, stabilă şi echilibrată, având în
vedere ipotezele de flexibilitate a preţurilor şi de substituire a
factorilor.
R. Solow descrie o cale de creştere în care pieţele se află în
echilibru. Creşterea este efectiv echilibrată deoarece flexibillitatea
preţurilor factorilor de producţie (salariul pentru muncă şi dobânda
pentru capital) permite asiguararea ocupării depline. Creşterea este
echilibrată, dar determinatele sale sunt exogene.
În modelul Solow, randamentul marginal al capitalului este
descrescător: pe măsura acumulării de capital, rentabilitatea devine
tot mai redusă, iar incitaţia de a investi dispare atunci cand
randamentul marginal egalizează costul capitalului. Incitaţia
pentru acumulare de capital se diminuaează pe măsură ce
economia creşte şi dispare atunci cand o creştere suplimentară a
stocului de capital devansează sporul de producţie creat. La acel
moment PIB pe locuitor se stabilizează, situaţie definită ca
echilibru staţionar.
Într-o a două etapă, Solow s-a preocupat de comensurabilitatea
contribuţiei factorilor de producţie la creştere. Se arată că sporirea
cantităţii de factori muncă şi capital nu explică decât într-o măsură
redusă creşterea; reziduul, se datorează unui al treilea factor, care
se atribuie progresului tehnic. În această abordare, pregresul tehnic
este exogen deoarece nu intră în calculul agenţilor economici. Alte

9
 Progresul studii empirice, realizate în Franţa de P. Dubois, E. Melinvand şi
tehnic de E. Denison în SUA, demonstrază că reziduul explică peste
exogen jumătate din rata de creştere.
A trata progresul tehnic ca exogen, funcţie numai de timp şi nu
de factori economici, evită soluţionarea problemei referitoare la
sursa acestuia, a mecanismelor, economice sau nu, care
condiţionează apariţia sa. Dacă progresul tehnic este un bun liber,
nu există incitaţia economică pentru a produce acest bun şi, prin
urmare, se consideră că asigurarea sa este externă sferei
economice. Exogenitatea progresului tehnic este specifică
abordării tradiţionale a creşterii economice. Cu timpul, R. Solow a
încercat să integreze progresul tehnic în modelul său de creştere.
El insistă asupra necesităţii de a lua în calcul factorii calitativi ai
creşterii, precum nivelul de educaţie al populaţiei active sau
ameliorarea calitativă a stocului de capital datorată progresului
tehnic, „încorporat” în noile echipamente. Totodată, R. Solow
arată că progresul tehnic este neutru, adică nu modifică
repartizarea venitului între capital şi muncă.
Conform modelului neoclasic, nivelul pe termen lung al PIB pe
locuitor depinde de trei parametri: rata de economisire, rata de
creştere a populaţiei şi rata de depreciere a capitalului. Rezultă o
concluzie importantă pentru politica economică: când randamentul
marginal al capitalului este descrescător, devin inoportune
eforturile de a influenţa rata de creştere pe termen lung prin politici
de stimulare a economisirii sau investiţiilor. În consecinţă, este
contestată utilizarea politicilor economice de creştere.
Caracteristicile Din analiza teoriilor tradiţionale ale creşterii pe termen lung se
teoriilor pot desprinde mai multe concluzii:
tradiţionale a) creşterea pe termen lung este rezultatul acţiunii unor factori
exogeni: creşterea demografică şi progresul tehnic;
b) creşterea pe termen lung nu este un fenomen autoîntreţinut
şi cumulativ;
c) creşterea pe termen lung este dezechilibrată în modelele
postkeynesiene şi echilibrată în modele neoclasice;
d) în modelul Solow randamentele sunt descrescătoare.

Test de autoevaluare 8.2.

Prezentaţi sintetic caracteristicile modelelor postkeynesiene
şi neoclasice de creştere.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea raspunsului.

10
 Insatisfacţia resimţită şi generată de exogenitatea determinatelor
creşterii a determinat apariţia abordărilor moderne, pentru care
rata de creştere devine endogenă.Eforturile de endogenizare
reprezintă o caracteristică a noilor teorii ale creşterii.
Renaşterea teoriilor creşterii la sfârşitul anilor ΄80 şi începutul
anilor ΄90, are ca premisă esenţială returul în forţă al gândirii
liberale şi al politicilor economice monetariste şi se datorează
limitelor specifice modelului de creştere neoclasică dezvoltat de
R. Solow.
Noile realităţi, în special creşterea diferenţiată în unele regiuni
ale lumii şi manifestarea fenomenelor de criză, nu permit
Creşterea caracterizarea creşterii ca un fenomen natural, care să provină
endogenă exclusiv din creşterea demografică şi progresul tehnic. Limitele
teoriilor tradiţionale au generat necesitatea reformării premiselor
modelelor anterioare şi au creat noi perspective pentru înţelegerea
mecanismelor creşterii.
Noua teorie a creşterii endogene, promovată de exponenţi ai
neokeynesismului şi neoliberalismului, descoperă limitele pieţei
pe termen lung şi oferă o nouă perspectivă asupra intervenţiei
statului şi rolului politicilor economice. Totodată, se asigură
cadrul teoretic pentru politicile pe termen lung, iar creşterea, ca
fenomen economic cu caracter endogen, este apreciată ca rezultat
al unor factori acumulabili ( capital fizic, tehnologic, uman,
public). Pentru noile analize, relevante sunt eforturile de
endogenizare şi accentul pus pe rolul „externalităţilor” (neglijat în
dezbaterile anterioare), inovării tehnologice şi „capitalului uman”.
Creşterea este explicată, în special caracterul său autoîntreţinut,
pornind de la caracteristicile externe ale sistemului economic.
Originalitatea unor teorii este pusă în evidenţă de ipotezele
Progresul adoptate şi direcţiile urmărite. În anul 1986, Paul Romer a lansat
tehnic conceptul de creştere endogenă şi a repus în discuţie legea
endogen randamentelor descrescătoare. El demonstrază că, în condiţiile
extinderii conceptului de capital prin includerea resurselor umane
(cunoştinţele şi competenţele populaţiei active), legea
randamentelor descrescătoare nu se verifică în mod necesar. În
consecinţă, explicaţia unei creşteri continue în absenţa progresului
tehnic stricto sensu, devine posibilă. Mai mult, o a doua versiune a
noii teorii propune progresul tehnic ca o variabilă endogenă a
modelului. Prograsul tehnic este plasat în centrul reflecţiei asupra
creşterii. În consecinţă, progresul tehnic endogen şi randamentele
constante reprezintă ipotezele fundamentale ale noii direcţii de
cercetare. În timp ce R. Solow consideră progresul tehnic un

11
 factor exogen, originalitatea noilor teorii constă în preocuparea de
endogenizare a acestui factor. În realitate, progresul tehnic
reprezintă simultan o cauză şi o consecinţă a creşterii: creşterea
provoacă acumularea progresului tehnic, care el însuşi stimulează
creşterea.
Teoria creşterii endogene a dezvoltat un ansamblu de modele a
căror trăsătură comună o constituie respingerea ipotezei de
productivitate marginală descrescătoare a fiecărui factor de
producţie. Considerând productivitatea marginală constantă,
creşterea poate fi considerată un fenomen cumulativ şi
autoîntreţinut.
O nouă perspectivă s-a creat şi în legătura cu sursele endogene
ale creşterii. Astfel, investiţiile în capitalul fizic au un impact mai
mare asupra creşterii în modelele endogene decât în teorii
tradiţionale ale creşterii. Dar, această categorie de investiţii nu
repezintă principala sursă de creştere.
Teoria creşterii endogene a înregistrat mai multe direcţii,
Teoria fiecare luând în considerare o formă specifică de progres tehnic.
capitalului Modelul elaborat de P. Romer studiază efectele acumulării de
uman cunoştinţe şi se fundamentează pe teoria „learning by doing”.
Însăşi creşterea permite acumularea unui ansamblu de cunoştinţe
şi de deprinderi care permit creşterea productivităţii muncii. Acest
mecanism a fost identificat de K. Arrow în anul 1962 şi se află la
baza modelului elaborat de P. Romer.
În anii ΄60 G. Becker a enunţat teoria capitalului uman, care
prezintă educaţia şi formarea profesională ca investiţii pe care
indivizii raţionali caută să le optimizeze. În această optică, R.
Lucas consideră capitalul uman ca factor endogen şi motor al
creşterii, producător de externalităţi şi justifică intervenţia statului.
Se ia în considerare faptul că o parte a economisirii naţionale
este investită în formarea forţei de muncă şi serveşte pentru
finanţarea capitalului uman. Prin urmare, este necesară tratarea
cheltuielilor pentru educaţie ca investiţii şi nu pentru consum,
deoarece procesul de formare contribuie la îmbunătăţirea
capacităţilor productive ale indivizilor. În concluzie, creşterea
economică depinde într-o mare măsură de eforturile individuale şi
sociale pentru formare, care, la rândul lor, sunt condiţionate de
capacitatea de economisire şi , deci, de renunţarea la un consum
prezent pentru a investi în educaţie.Condiţionarea capacităţii de
economisire de nivelul producţiei şi al creşterii economice
evidenţiază caracterul endogen şi cumulativ al creşterii.
O direcţie distinctă a teoriei creşterii endogene se inspiră din
lucrările lui J. Schumpeter, în special în ceea ce priveşte rolul

12
 cercetării şi dezvotării. Cu cât eforturile în domeniul cercetării-
dezvoltării sunt mai importante, cu atât creşterea este mai
puternică; cu cât se accelerează procesul de creştere, cu atât
eforturile în domeniul cercetării-dezvoltării pot fi mai susţinute.
O altă sursă a creşterii endogene a fost identificată în
externalităţile determinate de existenţa infrastructurii asigurate de
stat. În anul 1990, Rober Barro introduce ca factor de producţie
fluxul de cheltuieli asociate infrastructurii publice. Cheltuielile
publice sunt considerate direct productive şi se impune
introducerea lor ca factor al funcţiei de producţie.
Contribuţia sectorului public la creştere vizează atât cheltuielile
pentru educaţie şi cercetare-dezvoltare, cât şi cele pentru
infrastructură din domeniul transporturilor şi
Contribuţia comunicaţiilor.Aceste cheltuieli au un efect cumulativ şi permit
cheltuielilor accentuarea creşterii, ceea ce induce o sporire a veniturilor publice,
publice la care, la rândul lor, permit accentuarea rolului cheltuielilor publice
creştere ca factor de creştere. Acest tip de model de creştere endogenă
consideră infrastructura publică, sau, mai general, cheltuielile
publice (educaţie, servicii publice, ş.a.). ca un factor de producţie
suplimentar susceptibil de a bloca reducerea randamentelor
marginale ale capitalului privat. Cheltuielile publice sunt
considerate un factor de creştere pe termen lung, ceea ce justifică
politicile de infrastructură, ajutoarele publice pentru dezvoltare sau
politicile structurale europene.
Teoriile moderne au creat o nouă perspectivă asupra rolului
puterilor publice în realizarea creşterii, precum şi în privinţa
recomandărilor de politică economică. Promotorii lor resping
intervenţiile cojuncturale, dar acceptă ideea că statul poate favoriza
creşterea pe termen lung.Prin reabilitarea rolului statului în
creşterea pe termen lung, se consideră că intervenţiile sale pentru a
favoriza creşterea sunt legitime, dar în conformitate cu principiile
Rolul teoriei liberale tradiţionale. Prezenţa simultană a concurenţei
politicilor imperfecte şi a externalităţilor tehnologice legitimează promovarea
economice de politici economice.
Caracterul endogen al creşterii presupune că politica economică
joacă un rol considerabil în aceste modele. De fapt, existenţa
externalităţilor necesită ca statul să utilizeze politici economice,
care au ca obiect orientarea agenţilor privaţi către activităţi
generatoare de creştere. Aceste politici se bazează pe instrumente
tradiţionale: impozitare, subvenţii, politici de infrastructură.
Aşadar, modelele de creştere endogenă justifică intervenţiile
publice pentru a coordona deciziile private, precum şi pentru a
pune la dispoziţie bunuri publice (infrastructură, educaţie,

13
 cercetare publică, ş.a.). Rolul statului prin intermediul politicilor
economice se poate manifesta pe multiple planuri. Statul poate
favoriza diferite acumulări de capital. Astfel, prin politici de
formare şi educaţie poate ameliora eficacitatea capitalului uman şi
poate chiar facilita acumularea de cunoştinţe şi experienţe. Un rol
important se poate manifesta în acumularea de tehnologii atât prin
organizarea sistemului de brevete, cât şi prin propria participare la
efortul de cercetare-dezvoltare. Conform principiilor teoriei
liberale tradiţionale, aceste intervenţii sunt legitime. De fapt,
Caracteristicile diferite acumulări determină efecte externe importnate şi teoria
teoriilor economică pune în evidenţă lipsa de reacţie a pieţei în faţa
endogene externalităţilor. Statul trebuie să intervină pentru a internaliza
efectele externe.
Prin intervenţiile sale, nu se pune problema ca statul să se
substituie sectorului privat, dar trebuie să favorizeze creşterea prin
dezvoltarea infrastructurii şi prin contribuţia sa la realizarea
investiţiilor ăn domeniul formării şi cercetării-dezvoltării.
Deşi fiecare model analizează unul dintre aspectele progresului
tehnic, nu există încă un model de ansamblu care să ţină cont de
formele sale multiple. Din analiza conţinutului teoriilor creşterii
endogene rezultă câteva concluzii:
- creşterea pe temen lung reprezintă un fenomen
cumulativ;
- creşterea pe temen lung se explică prin
acumularea de surse endogene de creştere (experienţă, cunoştinţe,
cercetare-dezvoltare, infrastructură publică, toate reprezentând
aspecte ale progresului tehnic);
- fiecare sursă de creştere determină efecte externe
de creştere pozitive care accentuează creşterea şi pot legitima
intervenţia statului;
- în aceste modele randamentele sunt constante.

Tema de reflecţie 8.4

Analizaţi comparativ teoriile creşterii exogene şi endogene.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea raspunsului.

8.3 Fluctuaţiile şi ciclurile economice

14
 În decursul istoriei, s-au înregistrat numeroase oscilaţii în
evoluţia pricipalelor agregate economice exprimate prin producţie,
preţuri, ocupare, venituri şi investiţii.
Aceste fluctuaţii economice sugerează, fără ca aceasta să fie o
regulă generală, mişcări alternative, ascendente şi descendente, fie
în valoare absolută, fie în valoare relativă. Efectele lor se
manifestau cu precădere pe termen scurt, afectînd evoluţiile
conjuncturale. Atunci când aceste fluctuaţii dobândesc o anumită
regularitate (peridiocitatea fazelor ascendente şi descendente),
capătă forma ciclurilor economice, iar mişcarea respectivă
ciclicitate. Ele exprimă mişcări succesive ale activităţii economice,
de amplitudini şi periodicităţi regulate. Deşi nu pot fi încadrate în
termene stricte, ciclurile economice repezintă perioade mai mult
sau mai puţin îndelungate, caracterizate prin succesiunea fazelor
de creştere şi diminuare a producţiei.
Alternanţa variaţiilor crescătoare şi descrescătoare din evoluţia
variabilelor macroeconomice i-a determinat pe economişti să
vorbească de fenomene ciclice pentru a califica dinamica unui
sistem economic. Este dificil de a susţine existenţa unei
periodicităţi şi a unor amplitudini constante în fazele de
expansiune şi recesiune. În acest sens, termenii de fluctuaţie şi de
ciclu sunt utilizaţi într-un mod interşanjabil. Ciclul este un
fenomen macroeconomic ce caracterizează evoluţia globală a
sistemului economic. Se recunosc două caracteristici ale ciclului
Ciclul economic : o anumită persistentă a variaţiilor conjuncturale şi un
economic diferenţial de variabilitate al agregatelor macroeconomice. Astfel,
ciclul este înţeles ca un fenomen macroeconomic, care se
manifestă prin variaţii persistente şi diferenţiate conform seriilor
macroeconomice.
Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii
economice dintr-o ţară în care fazele de expansiune alternează cu
cele de descreştere şi stagnare. Evaluarea se poate face prin analiza
unuia sau a mai multor indicatori, respectiv creşterea agregată a
producţiei (produsul intern /naţional brut), a veniturilor şi ocupării
Ciclicitate forţei de muncă, urmată de descreşterea cumulativă a acestora.
Activitatea economică se măsoară, înainte de toate, prin
evoluţia producţiei. Alături de aceasta, în caracterizarea ciclului
economic, pot fi folosiţi şi alţi indicatori, respectiv veniturile şi
ocuparea forţei de muncă.
Studiul fluctuaţiilor economice a fost inaugurat de economistul
francez Clement Juglar (1819-1905). După primul război mondial,
progresele înregistrate în domeniul matematicii şi statisticii permit
cercetarea mai riguroasă a conjuncturii economice.

15
 Pe baza cercetărilor întreprinse de mai mulţi economişti, au fost
puse în evidenţă diferite tipuri de cicluri economice:
a) Ciclurile lungi sau ciclurile Kondratieff, desfăşurate pe o
perioadă de 50-60 ani. Ele comportă o fază de creştere
puternică a producţiei şi preţurilor (faza A), urmată de
scăderea drastică a acestora (faza B). Acest tip de ciclu
Tipuri corespunde revoluţiilor thnologice, cu alte cuvinte
de inovaţiilor tehnologice majore. Teoria ciclurilor lungi
cicluri este dezvoltată de economistul austriac J. Schumpeter
economice (1883-1950), care consideră inovaţia ca o variabilă
importantă în combinarea factorilor de producţie şi în
organizarea producţiei. În această concepţie, se consideră
că baza materială a ciclurilor lungi o constituie evoluţia
ciclică a inovaţiei tehnologice, în strânsă legătură cu
ciclurile schimbărilor structurale ăn economie şi
îndeosebi în modul tehnic şi tehnologic de producţie;
b) Ciclurile decenale, sau cicluri Juglar, au o durată
cuprinsă între 6 şi 10 ani. Ele se mai numesc şi cicluri de
afacri şi reprezintă un tip de fluctuaţie întâlnit în
activitatea macroeconomică organizată în întreprinderi
comerciale;
c) Ciclurile scurte sau cicluri Kitcin, au o durată medie de
40 luni, legată de variaţia stocurilor, care se intercalează
în interiorul ciclurilor decenale.
Economiştii au acordat o atenţie deosebită analizei ciclului
decenal. Au fost exprimate puncte de vedere diferite în legătură cu
definirea ciclului şi a fazelor acestuia, precum şi cu factorii şi
cauzele lui.
Sunt recunoscute ca faze ale ciclului economic expansiunea sau
boomul afacerilor, criza, contracţia sau depresiunea şi reluarea
activităţii economice. Reprezentarea grafică este prezentată în
fig.nr. 7.

16
 Fazele
ciclului
economic

Faza de expansiune (A-B), este perioada în timpul căreia

indicatorii activităţii economice cunosc o creştere însemnată.
Astfel, se înregistrează creşterea producţiei şi a preţurilor ca urmare
a intensificării procesului investiţional, a sporirii veniturilor şi
stimulării creditului. Mediul economic favorabil asigură creşterea
gradului de ocupare a forţei de muncă.
Criza, marchează sfârşitul periadei de expansiune. Această fază
succede punctului maxim de creştere înregistrat pe durata unui ciclu
şi se caracterizează prin scăderea producţiei şi a preţurilor;
activitatea bursieră se restrînge, volumul investiţiilor se reduce ca
urmare a restrângerii creditelor; întrprinderile se confruntă cu
dificultăţi, unele dispar, ceea ce influenţează nivelul ocupării.
Depresiunea (C-D) reprezintă faza ciclului economic
caracterizată prin cantracţia cumulativă a activităţii, scăderea
volumului cererii şi a producţiei, reducerea veniturilor reale şi
creşterea şomajului.
Atunci când contracţia nu este de mare amploare şi lungă durată,
unii autori preferă denumirea de recesiune. După anii '50,
recesiunea desemnează faza de încetinire a creşterii sau un recul al
producţiei limitat în timp (administraţia economică americană
înregistrează drept recesiune orice scădere a activităţii desfăşurată
pe mai puţin de două trimestre; termenul este utilizat în acest caz
pentru a distinge această situaţie a „depresiunii”).
Reluarea activităţii economice. Depăşirea punctului „critic” al
unui ciclu economic necesită stimularea procesului investiţional
care să determine sporirea cererii de bunuri de echipamente şi de
forţă de muncă, reducându-se şomajul. Creşterea gradului de
ocupare conduce la sporirea şi a cererii pentru bunuri de consum. În

17
aceste condiţii, se realizează o revigorare a activităţii economice.
Complexitatea vieţii economice interne şi internaţionale
imprimă anumite particularităţi ciclicităţii atât din punct de vedere
al intensităţii de manifestare a fazelor, cât şi al duratei acestora. De
asemenea, nu există un model general al ciclului economic în
perioada postbelică. Ca urmare a acţiunii diferiţilor factori, ciclurile
şi crizele pot îmbrăca forme variate.
După al doilea război mondial ciclurile economice au manifestat
o tendinţă de atenuare. Fazele de expansiune au fost întrerupte de
faze de relansare sau de stagnare a producţiei şi a cererii. Cel mai
adesea, ciclul economic nu a mai vizat valorile absolute ale
agregatelor, ci rata creşterii. Asemenea „recesiunii relative” se
disting de depresiuni şi nu se mai înregistrează contracţia
cumulativă a activităţii.
Ciclurile de dezechilibru reprezintă caracteristica teoriei
tradiţionale a ciclurilor. Conform acestei teorii, economia se află
permanent în dezechilibru. Atunci când cererea este superioară
ofertei, preţurile şi producţia cresc. Deşi ar trebui să atingă o
situaţie de echilibru (creşterea preţurilor permite sporirea ofertei şi
diminuarea cererii), economia se regăseşte într-o situaţie opusă :
oferta devansează cererea, ceea ce conduce la diminuarea preţurilor
şi a producţiei. Economia se deplasează dintr-un dezechilibru în
altul.
Pentru a explica ciclul de afaceri sunt utilizate şi alte variabile.
Economistul rus Turgan Baranovski explică în 1894 ciclul prin
dezechilibrul creat între investiţii şi economii. În perioada de
expansiune, investiţiile cresc şi economisirea se revigorează, ceea
ce va favoriza reluarea investiţiilor şi deci reapariţia expansiunii.
Prin urmare, ciclul se explică prin incapacitatea sistemului de a
ajusta novoile la capacităţile de finanţare.
Economistul francez A. Aftalion explică ciclul prin
acceleratorul investiţiilor. Investiţiile constituie o variabilă instabilă
dificil de ajustat la nevoile producţiei. P.A. Samuleson arată că
instabilitatea investiţiilor poate determina mişcări oscilatorii care
pot explica ciclurile . În anul 1993, Ficher analizează apariţia
ciclurilor ca urmare a îndatoririi : în faza de creştere profiturile
anticipate sunt superioare ratei dobânzii, ceea ce stimulează
întreprinderile să solicite credite. Rezultă apariţia unei
supraîndatorări când intervin rambursările; anticipaţiile devin
pesimiste şi se instalează depresiunea. Apar şi bulele speculative
care pot spori în mod excesiv în perioada de creştere şi a căror
explozie poate genera recesiune.
Analizele tradiţionale ale ciclurilor pun în evidenţă mai multe

18
 caracteristici:
- existenţa ciclurilor de dezechilibru : economia trece de la un
dezechilibru la altul deoarece mecanismele de reglare
funcţionează;
- ciclurile se datorează adesea unor fenomene de
dezajustare între ofertă şi cerere sau unor fenomene monetare;
- ciclurile creează diverse dezechilibre:
- ciclurile reprezintă deviaţii temporare care nu afectează
trendul creşterii;
- analizele keynesiene susţin atenuarea efectelor
conjuncturale contraciclice.
Liberalii consideră că fluctuaţiile, atunci când nu se datorează
unor şocuri exogene, rezultă din imperfecţiunile pieţei.
Noii clasici resping aceste afirmaţii şi promovează teoria
ciclurilor de echilibru.
Ciclul se explică fie prin comportamentele economice faţă de
un şoc exogen, fie prin anticipaţii necorespunzătoare.
Anii '80 au marcat o profundă innoire a teoriilor ciclurilor.
Astfel, teoria ciclurilor reale, ai cărei reprezentanţi de frunte sunt
Edwuard Prescott, Finn Kydland, Charles Plosser şi Robert Barro,
consideră că fiecare fluctuaţie se datorează, în principal, şocurilor
Teoria ofertei şi că fiecare dintre aceste şocuri exercită o influenţă
ciclurilor permanentă. Pe termen lung, nu se pot distinge determinantele
reale creşterii de cele care stau la baza fluctuaţiilor; teoria creşterii şi
teoria ciclurilor devin una şi aceeaşi teorie.
Economiştii ciclului real disting două tipuri de şocuri: şocuri
exogene (evenimente climatice perturbatoare ale producţiei
agricole, creşterea preţurilor la anumite bunuri provenite din
import, ş.a.); şocuri referitoare la progresul tehnic şi productivitate.
Aceste şocuri au o influenţă deosebită deoarece modifică funcţia de
producţie şi trendul creşterii. Caracterul neliniar al progresului
tehnic explică iregularitatea creşterii economice. Teoreticienii
ciclului economic real se opun oricărei politici economice
conjuncturale. Fluctuaţiile sunt de dorit, deci orice acţiune
guvernamentală contraciclică este ineficace, chiar periculoasă.
Sintetizând, conform tezelor noilor economişti clasici:
- ciclurile sunt cicluri de echilibru:
- ciclurile se datorează şocurilor exogene sau
şocurilor progresului tehnic;
- ciclurile sunt dorite întrucât sunt necesare
menţinerii echilibrului;
- efectele ciclurilor sunt permanente;
- politicile conjuncturale sunt indezirabile.

19
 Test de autoevaluare 8.2
Analizaţi caracteristicile teoriei ciclului real.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

8.4 Crizele economice: tipologie şi cauze

Perioadei economiei preindustriale îi sunt caracteristice crizele
de subproducţie care se datorau unor factori naturali sau
conflictelor armate. Ele se manifestau, îndeosebi, în agricultură şi
afectau posibilităţile de desfacere pentru produsele industriale.
Se consideră că pentru ţările europene ultima criză de acest tip
a fost cea din 1847-1848. În cadrul crizelor secolului al XIX-lea se
distinge „Marea Depresiune” care cuprinde perioada 1873-1895.
Ea a demarat în cadrul bursei de la Viena şi a fost urmată de
falimente bancare în Austria şi Germania.
Crizele din prima jumatate a secolului al XIX-lea se
caracterizau printr-o dublă mişcare: scăderea preţurilor şi
reducerea producţiei şi dispariţia întreprinderilor mai vulnerabile;
şomaj şi reducerea salariilor reale ceea ce determină reducerea
consumului lucrătorilor.
Crizele industriale sunt de supraproducţie pentru că se
caracterizează printr-o ruptură între producţie şi cererea solvabilă.
Economiile eurpene au cunoscut asemenea crize în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor.
„Marea criză” din 1929 constituie un exemplu elocvent. Crizele
industriale se declanşează iniţial în sfera circulaţiei banilor, printr-
un crah bursier, urmat de falimente bancare. Ele ating apoi sectorul
comercial şi sectorul indistrial, manifestându-se prin reducerea
importantă a producţiei, a preţurilor şi salariilor, precum şi
creşterea şomajului.
Crizele economice pot fi clasificate în funcţie de mai multe
criterii : crize ciclice şi neciclice; crize locale, regionale, naţionale
şi mondiale; crize industriale, comerciale, valutar-financiare etc.

20
 Crizele ciclice afectează ansamblul economiei naţionale şi se
caracterizează printr-o anumită periodicitate. Astfel, până la al
doilea război mondial, crizele s-au succedat periodic, la intervale
de 8-11 ani: 1857, 1864-1866, 1873-1877, 1882-1884, 1890-1893,
1900+1904, 1907, 1913, 1920-1922, 1929.
Crizele neciclice se caracterizează prin insuficienţa resurselor
în comparaţie cu posibilităţile existente. În această categorie se
includ crizele energetice, de materii prime, crizele valutar-
finaciare, ş.a. Acestor categorii de crize nu le este caracteristică o
anumită periodicitate.
Crizele de supraproducţie pot afecta şi numai o anumită
ramură a economiei şi sunt generate de modificările intervenite în
structura economiei ca urmare a progresului tehnic. În acest caz,
ele sunt considerate crize parţiale (ex. crizele agrare).
Teoriile crizelor şi fluctuaţiile economice necesită şi
identificarea cauzelor acestora. Există opinii diferite în legătură cu
natura şi factorii determinanţi ai crizelor. În general, cauzele sunt
explicate prin factori endogeni şi exogeni, de natură economică şi
Cauzele extraeconomică.
crizelor Explicaţiile crizelor sunt diverse: pot fi considerate ca un
fenomen ciclic, ca un fenomen exogen datorat factorilor
extraeconomici (de ex. şocurile petroliere) sau chiar ca un fenomen
endogen, ale cărui surse se regăsesc în funcţionarea economiei.
Pentru analiza liberală, criza constituie un fenomen exogen. În
concepţia clasicilor, economia se autoreglează. David Ricardo a
reluat legea lui Say, pentru care oferta îşi creează propria cerere.
Criza devine astfel imposibilă şi ajustările sunt perfecte. În
economia neoclasică, crizele se datorează funcţionarii
necorespunzătoare a pieţelor sau unor cauze exogene. În schimb,
pentru neoliberali criza este imputabilă statului, ale cărui intenţii
perturbă funcţionarea economiei.
Numeroase teorii consideră criza ca imanentă sistemuui
capitalist sau, cel puţin, funcţionării sale. Criza reprezintă, prin
urmare, un fenomen endogen.
Pentru J.M. Keynes, economia nu se autoregleză. Criza şi
subocuparea sunt posibile şi sunt consecinţa insuficienţei cererii.
Cu toate acestea, Keynes nu respinge sistemul capitalist, statul
trebuie să intervină pentru a asigura, în perioadele de criză şi
subocupare, reducerea ratelor dobânzii şi acceptarea unui deficit
bugetar. Analiza keynesiană promovează o relansare a cereriii în
perioadele de criză. Aceste politici au fost de succes în condiţiile
crizei din anii ΄30 şi în perioadele de relansare, caracteristice
„celor 30 de ani glorioşi”. Necesitatea renovării analizei

21
keynesiene s-a resimţit în condiţiile nefavorabile ale anilor ΄70.
marea diferenţă faţă de anii ΄30 o constituie deschiderea
internaţională a economiilor, ceea ce a făcut inoperante politicile
keynesiene tradiţionale: orice relansare a cererii detemină şi o
creştere a importurilor. Astfel, conform keynesiştilor, criza de la
sfârşitul secolului al XX-lea se datorează, în parte, mondializării
economiei, care reduce marjele de manevră ale politicilor
economice naţionale. Această criză a fost agravată de aplicarea
politicilor liberali care, dezangajând statul în economie, au avut
efecte depresive asupra cererii. Soluţia rezidă în coordonarea
internaţională a politicilor economice şi poate chiar în aplicarea
unui protecţionism moderat.
În concluzie, teoriile crizei şi ale ciclului sunt foarte diverse.
Implicaţiile lor asupra politicilor economice sunt semnificative;
astfel, faţă de criză, keynesiştii preconizează intervenţia statului, în
timp ce noii economişti clasici resping orice politici conjuncturale.
În contextul crizelor financiare manifestate în ultimele trei
decenii, un loc distinct revine crizei declanşate în august 2007 în
SUA, în domeniul imobiliar. Acordarea creditelor subprime pe
piaţa bancară americană a generat o criză financiară de proporţii în
perioada 2007-2008, ale cărei consecinţe s-au resimţit pe piaţa de
capital şi la nivelul economiei mondiale. Identificarea naturii şi
cauzelor profunde ale declanşării şi propagării acestei crize trebuie
să pornească de la plasarea sa în cadrul transformărilor
capitalismului contemporan. În opinia multor specialişti, actuala
criză financiară şi economică constituie manifestarea
contradicţiilor structurale ale modului de funcţionare a
capitalismului în ultimele decenii şi care se numeşte neoliberalism.
Prima mare criză financiară a secolului al XXI-lea a
declanşat dezbateri teoretice semnificative privind reapariţia
ciclurilor economice, explicarea forţelor destabilizatoare din
interiorul sistemului, posibilitatea ca globalizarea să deschidă calea
unor crize mult mai profunde, politicile post-criză, ş.a.
Actuala criză se distinge prin câteva particularităţi: prin
globalitatea sa, criza este sistemică; globalizării capitalului îi
corespunde o globalizare a crizei, ale cărei multiple dimensiuni se
îmbină şi se intensifică reciproc; originile profund structurale;
reprezintă punctul culminant al unei evoluţii ascendente de peste
25 de ani; caracterul mult mai complicat şi persistent în comparaţie
cu crizele anterioare; anvergura deosebită a costurilor economice şi
social-politice.
Criza creditului din anul 2007, crahul financiar din 2008 şi
recesiunea din anul 2009 reprezintă, în ansamblul lor, aspecte ale

22
unei crize mai largi, o criză care s-a produs ca urmare a viciilor
specifice modelului de creştere şi a modificărilor raporturilor de
putere care au avut loc în economia globală. Într-un sens mai larg,
aceste turbulenţe pot fi analizate din perspective multiple; crize ale
sistemului bancar, crize ale reglării sau crize politice ale
legitimităţii ordinei globale. Asocierea neoliberalismului cu
modelul finanicar de creştere a condus la instituirea celei mai
accentuate dominaţii a finanţelor şi a pieţelor finanicare din istoria
capitalismului. Totodată, a indus percepţia că avântul economic
considerabil nu ar fi fost posibil în afara pieţelor financiare,
precum şi a imposibilităţii revenirii ciclului avânt – prăbuşire.
Impactul deosebit al crizei financiare şi economice, care a
cuprins întreaga economie mondială, a pus în evidenţă atât
colapsul fundamentelor intelectuale ale neoliberalismului, cât şi
reconsiderarea teoriilor şi politicilor economice specifice vechiului
model de creştere. Caracterul global al crizei impune abordarea
globală a soluţiilor necesare gestionării crizei şi a politicilor post-
criză. Pentru o criză cu caracter sistemic este necesar un răspuns
sistemic, care să includă deopotrivă reforme la nivel naţional şi
internaţional: îmbunătăţirea reglării bancare; acordarea creditului
să constituie o activitate bine reglementată; exercitarea unui
control mai strict în faza de expansiune a creditului; instituirea
restricţiilor necesare circulaţiei internaţionale a capitalului, ca
urmare a excesivei sale volatilităţi; reformarea politicii monetare a
băncii centrale şi sporirea rolului acestei instituţii în gestionarea
crizelor finanicare; eliminarea caracterului prociclic şi nesustenabil
al politicilor fiscale şi de venituri, ş.a.
În acest context, este reclamată reconsiderarea rolului statului în
economie şi a relaţiilor sale cu piaţa, ca urmare a capacităţii şi
resurselor sale. Trebuie precizat că toate reformele propuse pot
contribui la diminuarea incidenţei crizelor, dar nu vor contribui la
dispariţia lor; crizele nu pot fi desfiinţate, ele nu pot fi decât
gestionate iar efectele lor nu pot fi decât diminuate.

8.5 Răspunsuri şi comentarii la Testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 8.1
Răspunsul la acest test necesită apelul la următoarele aspecte:
- utilizarea unor indicatori macroeconomici (PNB,
PIB);
- utilizarea preţurilor comparabile pentru a elimina
influenţa generată de modificarea preţurilor:
- calculul „deflatorului” şi evidenţierea influenţei
exercitate de modificarea volumului producţiei.

23
Test de autoevaluare 8.2
Caracteristicile teoriilor tradiţionale ale creşterii economice se
referă la:
- determinantele principale ale creşterii sunt
exogene şi se referă esenţialmente la creşterea populaţiei
active şi progresul tehnic;
- caracterul nonîntreţinut al creşterii;
- caracterul dezechilibrat al creşterii pentru
postkeynesieni;
- caracterul echilibrat al creşterii pentru R. Solow;
- randamentele descrescătoare pentru Solow.

8.6. Lucrare de verificare pentru Unitatea 8

Cauzele şi trasăturile crizelor economice postbelice.

8.7. Bibliografie pentru Unitatea 8

1. Creţoiu Ghe., Cornescu V., Bucur Ion – Economie, Ed. A III-a,
Editura C.H.Beck, 2011;
2. Ionescu, Cornel. – Macroeconomie, Editura Economică ,
Bucureşti, 2007
3. Montaussé Marc – Nouvelles théories économiques, Breal, 2002

24