CURS 10

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Conceptul de creştere economică şi dezvoltare economică durabilă.
Ecodezvoltarea

Ţinând seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii economice,

aceasta poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor
economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin
indicatori macroeconomici: produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional în
termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.
Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în
ansamblul său şi în dinamica sa, prezentând o evoluţie ascendentă pozitivă a economiei
naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare. În
legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află utilizarea conceptelor de creştere economică
zero şi creştere
Creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor (pozitive, negative, zero) ce au
loc, într-un orizont de timp şi într-un spaţiu, în dimensiunile rezultatelor macroeconomice.
Creşterea economică constă în sporirea cantitativă a activităţilor şi a rezultatelor acestora
pe ansamblul economiei (naţionale) şi pe diferitele ei subsisteme în legătură cu factorii care
contribuie la această sporire.
Există mai multe tipuri şi modele de creştere economică, respectiv: tipul extensiv; tipul
intermediar, tipul intensiv.
Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale
şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în
mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi
comportamentul oamenilor.
Conceptul de dezvoltare economică durabilă reprezintă acea formă de dezvoltare
economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu
compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare.

Conceptul de creştere economică şi dezvoltare economică durabilă. Ecodezvoltarea

Sporirea avuţiei naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor,

constituie una din preocupările actuale ale factorilor de decizie din diferite ţări şi principalul
obiect al investigaţiilor şi controverselor teoretice dintre economişti în perioada ultimelor
decenii.
Creşterea economică: delimitări conceptuale

În gândirea economică actuală sunt exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu

creşterea şi dezvoltarea economică.
Economistul american S. Kuznets consideră creşterea economică a unei ţări ca o mărire a
capacităţii de a furniza în măsură tot mai mare diferite bunuri economice, această capacitate
fiind bazată pe tehnologia înaintată, precum şi pe adaptările instituţionale şi ideologice pe care
le necesită1.
H. V. Arndt arată că prin creştere economică se înţelege creşterea venitului ca medie pe
locuitor (măsurată în mod obişnuit prin PIB raportat la populaţie)2.
În concepţia economistului francez Fr. Perroux 3, creşterea este sporirea dimensiunilor
economiei naţionale exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei
perioade, inclusiv amortismentul. După părerea sa, însă, numai sporul cantitativ pe termen
lung constituie creştere economică, cel pe termen scurt constituind expansiune.
Ţinând seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii
economice, aceasta poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor
rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie şi
reliefate prin indicatori macroeconomici: produsul intern brut, produsul naţional brut şi
venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.
Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în
ansamblul său şi în dinamica sa, prezentând o evoluţie ascendentă pozitivă a economiei
naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare. În
legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află utilizarea conceptelor de creştere economică
zero şi creştere economică negativă, răspunzând unor raţiuni de politică economică.
Creşterea economică, atât sub aspect teoretic cât şi practic, reprezintă principala
problemă a ştiinţei economice şi evoluţiei actuale la nivel naţional şi mondial, alături de mediul
înconjurător, cu care se găseşte în relaţie de dependenţă reciprocă.
Procesul dezvoltării şi creşterii economice se pune deopotrivă pentru toate statele lumii,
acestea aflându-se în stadii de evoluţie diferite, de unde aspecte comune dar şi deosebiri.
Teoria creşterii economice apare ca domeniu de preocupări, după cel de-al doilea război
mondial în ţările avansate din punct de vedere economic. Timp de câteva decenii, s-a vorbit de
o creştere economică în context occidental - de factură burgheză - şi de o creştere economică în
cadrul economiilor socialiste, respectiv o creştere economică socialistă. Deosebiri importante
între ele au fost generate de suportul teoretic, dar şi în modul de concepere a politicii
economice.
De reţinut şi faptul că dacă teoria creşterii economice a apărut ca o variantă a
neokeynesismului, în prezent ea reprezintă un proces ce face obiectul atât al viziunii dirijiste cât
şi a celei neoliberale. Deosebirile dintre cele două concepţii, vizează, mai ales, principiile ce
guvernează modul de desfăşurare a vieţii economice şi mijloacele de influenţare a realizării
obiectivelor la scară macroeconomică.
Teoria creşterii economice nu este altceva decât o viziune a vieţii economice într-o
concepţie dinamică ce are în vedere modificarea parametrilor, a variabilelor ce concură la
desfăşurarea vieţii economice şi sociale. Cunoscute însă azi, şi în perspectiva imediată, suportă
influenţe importante din partea unor procese, fenomene, tendinţe din economia regională şi
1
Kuznets, S. - Economic Growth and Structura. Selected Essay, Hainemann Educational Books Ltd,
London, 1966, p. 6.
2
Arndt, H.W. - The Rise and Fall of Growth, H.Study în „Contemporary Thought”, Longman Cheshire
Pty Limited, Melbourne, 1978, p. 1.
3
Perroux, Fr. - Pour une philosophie du nouveau developpment, Les Presses d’ UNESCO, Paris, 1981,
p. 13.
mondială.
În opinia unor economişti, creşterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică
şi chiar cu progresul social economic. Majoritatea economiştilor consideră, însă, că noţiunile de
creştere economică şi dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se
suprapun. Cele două noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la
bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la
parte la întreg. În această situaţie, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere
economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi dezvoltare economică. Dezvoltarea
economică, pe lângă creşterea economică, îşi asociază şi modificări structural-calitative în
economia naţională şi calitatea vieţii oamenilor.
Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază cel de progres
economic. Acesta evidenţiază specificul şi sensul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie cu
etapele anterioare, şi constituie suportul unei viziuni optimiste asupra evoluţiei societăţii în
perspectivă.
În perioada ultimilor decenii regăsim o delimitare între conceptul de creştere şi cel de
dezvoltare economică, respectiv între teoria creşterii economice, şi teoria dezvoltării
economice.
În timp ce creşterea economică este specifică ţărilor Nordului, cea a dezvoltării
economice, ţărilor Sudului. Cele două concepte şi teorii au element comun creşterea cantitativă
a producţiei de bunuri materiale şi servicii, iar deosebirile sunt de ordin calitativ, de modul
cum au loc evoluţiile concrete, implicând sau nu schimbări în structura economică şi socială.
În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor (pozitive,
negative, zero) ce au loc, într-un orizont de timp şi într-un spaţiu, în dimensiunile
rezultatelor macroeconomice.
Pe de altă parte, în sens restrâns, creşterea economică, constă în sporirea cantitativă a
activităţilor şi a rezultatelor acestora pe ansamblul economiei (naţionale) şi pe diferitele ei
subsisteme în legătură cu factorii care contribuie la această sporire 4.
Obiectivele cele mai generale ale creşterii economice sunt aceleaşi de-a lungul timpului,
dar au loc modificări îndeosebi în planul ritmurilor de creştere, a duratei, a unor conjuncturi
favorabile. Totodată, pe anumite intervale de timp s-au înregistrat stări de criză economică
însoţite de alte fenomene negative - şomaj, inflaţie, dezechilibre sectoriale, dezechilibre în
raporturile economice externe şi altele - ca şi situaţii definite prin termenii de stagflaţie şi
slumpflaţie. Aceste concepte reflectă, de altfel, stări din economie relativ noi, dar şi cu întindere
ce depăşeşte cadrul naţional al statelor.
Stagflaţia reprezintă acea stare economică marcată în general de prezenţa concomitentă
a stagnării economice şi a inflaţiei cu consecinţe negative multiple din punct de vedere
economic şi social.
În ceea ce priveşte slumpflaţia, aceasta este o stare cu consecinţe mult mai grave datorită
scăderii accentuate a producţiei, manifestării inflaţiei ce generează multiple dezechilibre, dar
care creează numeroase dificultăţi şi în planul elaborării politicilor economice.
4
Dobrotă, Niţă - op. cit., p. 312.
 O asemenea realitate o regăsim în ultimii ani la nivelul fostelor ţări socialiste şi este
marcată de scăderi accentuate ale producţiei, inflaţie ridicată şi persistentă, şomaj ridicat,
dificultăţi în domeniul financiar, deficite bugetare, deteriorarea puternică a schimburilor
economice externe, şi altele.
Rămânând pe plan conceptual, considerându-se că tipul de creştere anterior nu mai este
adecvat, există numeroase preocupări pentru formularea a noi concepte, a noi tipuri de
creştere, noi modalităţi de creare a avuţiei.
Începând cu deceniul 7 au fost formulate noi concepte de creştere economică cum este
creşterea zero, creşterea negativă, creşterea organică, dezvoltarea economică adecvată,
creşterea durabilă şi altele, toate opuse vechiului concept de creştere pur cantitativă,
canceroasă, nediferenţiată.
Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de
la Roma, reflectă situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm,
iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant. In planul politicii economice, creşterea
economică zero este prezentată ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai
restrictiv al resurselor şi de deteriorarea echilibrului ecologic.
Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe
locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de
echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea
reprezintă, pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei perspective
nefavorabile.
Ceea ce considerăm a fi comun noilor concepte este accentul pus pe laturile calitative,
şi nu în primul rând pe cele cantitative. Motivaţiile ce stau la baza fiecărui concept sunt atât
comune, legate de exemplu de existenţa unor limite în planul resurselor, cât şi diferenţiate în
funcţie de modul de concepere al noului tip de creştere.
Dezvoltarea economică adecvată reflectă recunoaşterea faptului că producţia şi
consumul nu constituie obiective ca atare, ci sunt mijloace de atingere a unui ţel, acest ţel fiind o
existenţă mai sănătoasă, mai sigură, mai umană şi măi aducătoare de satisfacţii în cazul tuturor
oamenilor. O asemenea dezvoltare implică mai mult decât evitarea lezării sistemelor naturii. Ea
are o dimensiune etică şi chiar o dimensiune spirituală. În ultimă instanţă, a avea mai mult şi
a consuma mai mult nu înseamnă a f mai mult. Dezvoltarea economică adecvată poate ilumina
drumul către o societate în care să ne achităm de obligaţia morală de a ne îngriji cum se cuvine
de planeta noastră şi de moştenirea pe care o lăsăm generaţiilor viitoare”5.
Asemenea mod de dezvoltare atestă multiple avantaje faţă de modelul tradiţional de
până acum, în prim plan situându-se grija faţă de păstrarea planetei şi conservarea sa, ca şi
moştenire ce trebuie lăsată generaţiilor viitoare. De fapt, cerinţe de acest gen se regăsesc şi în
conceptul dezbătut pe larg astăzi; cel de creştere durabilă.
O dezvoltare economică adecvată înseamnă creşterea productivităţii muncii cu
consecinţe nu numai asupra nivelului de trai, dar şi al potenţialului de concurenţă
internaţională. Creşterea capacităţii de concurenţă este determinată şi de faptul că un număr
din ce în ce mai mare de state au ca obiectiv realizarea unei creşteri economice orientate către
exterior.
5
Reilly, Willim K. - Dezvoltare economică şi câştig ecologic, în Sinteza nr.89/1991, p. 24.
 În evantaiul larg de concepte privind creşterea şi dezvoltarea, mai reţinem şi pe cel de
creştere durabilă formulat în raportul Brundtland intitulat “Viitorul nostru comun” prezentat
la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992. În viziunea acestui raport este
vorba de “o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi
pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat” 6.
De fapt, noile concepte despre creşterea şi dezvoltarea economică au în vedere o
dezvoltare care să preîntâmpine o serie de efecte negative ale procesului de producţie indiferent
de natura lor şi să asigure în acelaşi timp o existenţă mai sănătoasă atât a omului cât şi a
naturii, să asigure de fapt supravieţuirea umanităţii.
Cu excepţia conceptului de creştere zero, toate celelalte concepte au în vedere o nouă
creştere la scara fiecărei naţiuni, cât şi la scară regională şi globală. Această nouă creştere, după
modul cum este formulată, înseamnă modificări, restructurări cu accent pe laturile calitative.
Pe planul gândirii teoretice a creşterii şi dezvoltării economice se impune elaborarea de
noi strategii de dezvoltare începând cu nivelul microeconomic, macroeconomic şi terminând cu
cel mondoeconomic. Noile politici de dezvoltare economică trebuie să ţină cont de stadiul atins
în dezvoltare de către fiecare ţară, de cerinţele naţionale şi globale, de principalele tendinţe de
evoluţie din economia mondială. Aceste tendinţe trebuiesc cunoscute şi aplicate având în
vedere că politicile economice la nivel naţional capătă caracter de relativă independenţă, de
autonomie, atât în elaborarea lor, dar mai ales în materializare.
În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de o serie întreagă de fenomene negative, cum sunt
deteriorarea continuă a mediului, creşterea sărăciei în mijlocul belşugului, creşterea gradului
de urbanizare la scară mondială, criza instituţiilor - inclusiv a unora de factură internaţională
din domeniul economic şi financiar, pierderea unor valori tradiţionale în paralel cu
proliferarea unor comportamente noi dar inadecvate atât pentru individ, cât şi pentru
colectivităţi ş.a.

Factorii şi costurile creşterii economice

În legătură cu factorii ce concură la creşterea avuţiei, a producţiei de bunuri şi servicii,

preocuparea o întâlnim de la apariţia ştiinţei economice şi până azi, când ea se amplifică, din
consideraţii multiple, unele amintite mai sus. Reamintim în acest sens teoria trinitară a
factorilor de producţie elaborată de J. B. Say şi teoria neofactorilor de producţie care pe lângă
multiplicarea lor are în vedere şi o modificare a locului şi rolului fiecăruia dintre aceştia,
îndeosebi după anii 1980. Se impune totuşi precizarea, de a nu pune semnul egalităţii între
factorii de producţie şi cei ai creşterii economice, deşi delimitările uneori sunt greu de realizat.
În teoria economică sunt prezente o serie de clasificări, respectiv:
a) în funcţie de specificul lor se desprind factori generalizaţi cum ar fi factorul bancar,
sistemul de transporturi şi telecomunicaţii, sistemul de învăţământ etc., şi factorii specializaţi,
respectiv infrastructură specializată, personal de înaltă calificare ş.a.
b) factori de bază ce se regăsesc în dimensiuni diferite în toate economiile naţionale,
respectiv resursele naturale, forţa de muncă cu un grad de calificare mai redus, condiţii de
climă, poziţie geografică ş.a.
Alături de ei, există şi o a doua categorie factorii de vârf - ce îi întâlnim în special în
6
Dobrotă, Niţă – Opera citată. Editura Economică, 1995, p. 445.
ţările avansate din punct de vedere economic, iar ca dimensiune sunt mai rari decât factorii de
bază.
c) de reţinut în acelaşi timp şi factorii clasici - muncă, capital, natură (pământ) şi
neofactorii, unii (cazul capitalului uman) sau altele cu totul noi (unele componente, direcţii noi
ale progresului tehnic actual).
Un element esenţial este însă potenţialul, gradul de atragere, de îmbinare şi eficienţă cu
care sunt utilizaţi surprinderea mutaţiilor ce apar în spaţiu şi timp 7.
În general, creşterea economică reprezintă o rezultantă a acţiunii conjugate a mai multor
factori de natură tehnică, economică, demografică, socială, fiecare având o pondere mai mare
sau mai mică în asigurarea acestui proces.
Ca principali factori de creştere economică în prezent reţinem: progresul tehnic,
cercetarea ştiinţifică, inovaţiile, informaţiile, cunoaşterea, investiţiile, nivelul educaţiei, rata
acumulării, gradul de organizare şi conducere al producţiei, comerţul exterior, diplomaţia
economică bi şi multilaterală, permanentă şi ad-hoc ş.a.
Orice factor însă trebuie abordat sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Toate sunt
importante, dar în mod deosebit cel calitativ deoarece el vizează creşterea eficienţei economice
în toate componentele sale.
Alături de factorii amintiţi, întreg procesul dezvoltării contemporane este influenţat
puternic de unele tendinţe din economia mondială, şi îndeosebi, un întreg complex de
interdependenţe, integrarea economică la nivel de organizaţii sau sectoare din economia
mondială, multipolaritatea economică, creşterea rolului corporaţiilor internaţionale,
mondializarea producţiei şi serviciilor, prezenţa unui set de probleme globale, edificarea unei
noi ordini economice internaţionale. Fiecare dintre acestea au efecte benefice, dar şi negative,
atât la scara naţiunilor, dar şi pentru umanitate în ansamblul ei, fapt ce explică şi dialogul,
disputele de idei.
La aceşti factori şi procese trebuie adăugat şi un alt element, factor, respectiv timpul.
Aşa cum precizează şi Alvin Toffler: “timpul însuşi a devenit un factor de producţie tot mai
critic. Ca rezultat, cunoaşterea e folosită pentru a comprima intervalele de timp 8. Într-o logică
românească, timpul nu mai are răbdare, ne grăbeşte în acţiune.
Dacă creşterea economică este un efect conjugat al tuturor factorilor, într-o ţară sau alta,
într-o perioadă sau alta, unul sau altul dintre factori au un rol determinant. Una dintre faţetele
esenţiale în planul factorilor de producţie, în prezent şi viitor, este cea legată de schimbările, în
unele cazuri radicale, a locului şi rolului factorilor de producţie, inclusiv a conţinutului, la
care adăugăm eficienţa folosirii lor. Schimbările, unele ca tendinţă, trebuiesc interpretate
privind dimensiunea lor globală, paralel însă cu nivelul naţional, date fiind stadiile de
dezvoltare diferite, posibilităţile de a materializa noul.
Revenind însă la locul şi rolul unor factori de producţie, azi asistăm la diminuarea
rolului celor “clasici” şi creşterea rolului altora, respectiv informaţia, cunoaşterea, ştiinţa
pentru ştiinţă, ce vor defini chiar noul mod de creare a avuţiei, noul tip de civilizaţie.
P. F. Drucker, susţine că “Astăzi, ştiinţa este singura resursă importantă. Factorii de
producţie tradiţionali - pământul (adică resursele naturale), forţa de muncă şi capitalul - nu au
7
Vezi pe larg, Pîrvu, Cristian Dan - Tendinţe în procesul creşterii şi dezvoltării economice
contemporane, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 97-121.
8
Troffler, Alvin - Powershift, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995, p. 395.
dispărut, dar au devenit factori secundari. Ei pot fi obţinuţi, şi anulaţi uşor, dacă există ştiinţa
sau cunoştinţele necesare.” 9.
Costurile creşterii economice reprezintă o preocupare de prim plan, atât la nivel
microeconomic, pentru agenţii economici, dar şi la nivel macroeconomic, datorită preocupărilor
pentru dezvoltare, dar şi pentru creşterea puterii de competiţie, de concurenţă la scară zonală
sau globală. Ambele au caracter dinamic, deoarece inovaţiile, noul, îşi fac loc rapid în
detrimentul tradiţiei şi inerţiei. În ultimul timp, la nivel global, asistăm la un puternic proces de
fuziuni între giganţii economiei mondiale din diferite domenii activităţi productive sau de
servicii. Raţiunea acestor fuziuni, are motivaţii multiple, în prim plan fiind cele legate de
costuri, în sensul reducerii lor, paralel cu asigurarea unor profituri mai mari.
Esenţial este faptul că preocuparea pentru reducerea costurilor antrenează firmele (mari
şi mici), statele, şi într-o serie de cazuri unele organisme economice şi financiare pe plan zonal.
Creşterea importanţei preocupărilor pentru costurile creşterii este determinată de:
a) creşterea volumului fizic al consumului de materii prime şi energie, clasice sau noi;
b) creşterea valorii şi a preţurilor pentru exploatare, prelucrare, transport;
c) creşterea investiţiilor în procesul cercetării şi dezvoltării, al progresului tehnic în
general;
d) prezenţa limitelor în domeniul unor factori de producţie, inclusiv cheltuielile legate
de crearea altora noi (cazul industriei materialelor noi) sau al ridicării nivelului calitativ al
altora (creşterea costurilor educaţiei, formarea noilor profesiuni).
Un alt element, determinant pentru costurile creşterii economice este şi va fi mediul
înconjurător - el însuşi problemă economică, care pentru a fi suportul dezvoltării în general,
trebuie să se regăsească într-un echilibru adecvat cunoscut fiind faptul că a continua actualul
curs este pusă în pericol inclusiv supravieţuirea umanităţii.
O reflectare adecvată a costurilor şi rezultatelor creşterii are loc prin sistemul de
măsurare a lor. Cei mai utilizaţi sunt P.N.B.10 şi venitul naţional, respectiv produsul naţional
brut şi produsul naţional net. Deşi se consideră că există o serie de imperfecţiuni în modul de
calcul, ei rămân ca principali indicatori de măsurare a creşterii economice.

Tipuri şi modele decreștereeconomică

Evoluţiile postbelice au condus la cristalizarea unor tipuri şi modele diferite de creştere

(dezvoltare) economică şi care au permis mai mult sau mai puţin realizarea scopului final,
satisfacerea nevoilor, asigurarea unui nivel de bunăstare cât mai optim, mai adecvat, în raport
cu sistemul de nevoi individual şi social.
În planul tipurilor creşterii economice sunt de reţinut mai multe clasificări, opţiuni.
Astfel în raport de ponderea factorilor cantitativi sau calitativi la rezultatele obţinute, creşterea
economică poate fi de tip extensiv, intermediar, intensiv.
a) Tipul extensiv, întâlnit azi pe o arie largă a globului înseamnă utilizarea unui volum

9
Drucker, P.F. - Societatea bazată pe ştiinţă, în Sinteza nr.100/1994, p. 17.
10
După unii autori PNB este măsura de bază a activităţii economice. Dar este necesar a face distincţia
între: - PNB real şi nominal; - nivelul PNB nominal sau real şi creşterea PNB; - PNB şi PNN pe cap de
locuitor (R.Dornbusch, S.Fischer, Macroeconomia, Ed.Sedona, Timişoara, 1997, p.10).
însemnat de investiţii, resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest consum şi de o eficienţă
adecvată.
b) Tipul intermediar, presupune ponderi relativ egale ale factorilor cantitativi şi
calitativi. Este caracteristic pentru multe state în tranziţie către o economie modernă, avansată,
dar în acest caz se impune o adaptabilitate rapidă la nou, la tendinţele din economia mondială.
c) Tipul intensiv, caracteristic pentru economiile avansate, produce şi consumă noul,
utilizează factori în care laturile calitative sunt preponderente, eficienţa şi profitul sunt elemente
definitorii ale oricărei activităţi.
O altă clasificare are în vedere tipul (modelul) orientat spre interior şi un altul orientat
către exterior. Primul porneşte de la o dezvoltare, de la o utilizare a factorilor de producţie, care
în final, preponderent urmăreşte satisfacerea nevoilor interne, în timp ce tipul orientat către
exterior concepe o structură economică ce vizează pe lângă satisfacerea propriilor cerinţe,
urmăreşte încadrarea într-o pondere ridicată în economia mondială, desfacerea celei mai mari
părţi a producţiei naţionale pe pieţele externe.
Asistăm, de fapt, la o creştere a rolului pieţelor naţionale, regionale şi mondiale, în
procesul creşterii economice, dar şi a dezvoltării altor activităţi cu caracter social, cultural, şi de
altă natură. Unele pieţe sunt deja într-un proces de integrare la scară mondială.
Asemenea obiective economice, se corelează şi cu altele de factură politică, militară etc.
În planul tipurilor de creştere (dezvoltare) economice, pot fi întâlnite clasificări în
funcţie de unele măsuri de politică economică utilizate. Un exemplu poate fi legat de
fenomenul inflaţiei şi în consecinţă putem vorbi de un tip (model) de dezvoltare inflaţionistă
sau neinflaţionistă.
Îmbinarea teoriei economice cu statistica şi matematica economică, a condus la apariţia
unei noi discipline econometria, fundamentată şi utilizată pe scară largă începând cu perioada
postbelică. Progresele însemnate în acest domeniu sunt însoţite şi de semnale, ce consideră că
utilizarea într-o măsură prea mare a aparatului matematic, în detrimentul factorilor calitativi,
neglijarea unei serii de variabile ce pot influenţa şi determina cursul vieţii economice, cer o
reevaluare a acestor preocupări.
Preocupările în domeniul teoriei şi practicii creşterii economice se concretizează în
elaborarea de modele matematice. Deşi numărul lor este ridicat, cele ce au aplicabilitate este
redus, iar altele au o doză însemnată de incertitudine şi risc.
Modelarea economică, ca proces, înseamnă utilizarea unor instrumente, a unor variabile
care corelate notează o anumită evoluţie voită şi dorită. Instrumentul principal al modelării
economice îl constituie modelul, care elaborat pe baza unor variabile - într-o variantă sau mai
multe, stă la baza evoluţiei viitoare a creşterii economice. Cerinţa principală este ca aceste modele
să aibă corespondent în realitate, să fie izomorfe. De multe ori, însă, modelele economice nu pot
surprinde multitudinea de variabile ce definesc procesul creşterii, de unde şi explicaţia inutilităţii
lor. Cauzele pot fi de ordin subiectiv, respectiv necunoaşterea sau neglijarea unor realităţi concrete,
sau chiar obiectiv, când unele procese şi fenomene cu totul noi acţionează peste voinţa omului.
Acestea din urmă au o pondere crescândă în ultimii ani, când o serie de procese acţionează cu o
rapiditate necunoscută şi pe o arie relativ întinsă. Unele dintre ele pot fi pentru multe state o
adevărată capcană. Un exemplu este capcana mondializării.
Începând cu anii '70, alături de modelele micro şi macroeconomice, începe era modelelor
de creştere mondoeconomică. Cauza o constituie apariţia unor probleme globale, planetare, ce
influenţează procesul creşterii, al dezvoltării, la scară naţională, zonală şi globală. Între aceste
probleme globale, reţinem: epuizarea unor resurse naturale neregenerabile, populaţia,
deteriorarea mediului natural, subdezvoltarea economică, problema alimentaţiei, criza datoriei
externe, economia subterană, urbanizarea excesivă, SIDA, ş.a.
Era modelelor globale va fi deschisă de către primele rapoarte către Clubul de la
Roma.
Modelul Harrod-Domar, constituie punctul de plecare al multor modele ale creşterii
economice (elaborate de J. Robinson, Paul A. Samuelson ş.a.). Spre deosebire de J. M. Keynes,
modelul abordează problemele în mod dinamic şi pune accentul pe rolul investiţiilor în creşterea
economică. Analizând problemele reproducţiei capitaliste, autorii modelului se ocupă de trei
probleme:
a) raportul între creşterea venitului naţional şi necesarul de investiţii (volumul
economiilor);
b) teoria ciclului industrial - reliefând instabilitatea economică, dezvoltarea ciclică;
c) elaborarea măsurilor de politică economică pentru înlăturarea instabilităţii, respectiv a
crizelor, şomajului, şa.
Modelul Harrod-Domar cuprinde o serie de elemente reale şi care vizează în primul
rând, determinarea necesarului de investiţii care să asigure o anumită rată a creşterii
economice. Modelul este construit pe baza a trei variabile independente, creşterea populaţiei,
progresul tehnic, creşterea productivităţii muncii şi variabile dependente - rata creşterii
economice şi necesarul de acumulări în vederea efectuării investiţiilor.
Având în vedere că în economia de piaţă liberă creşterea are loc ca urmare a unor decizii
individuale, autorii deosebesc trei rate ale creşterii:
a) rata garantată, cerută de capital;
b)rata naturală cerută de condiţiile fundamentale – “aceea care este determinată de
creşterea curentă a populaţiei active şi de creşterea potenţială a progresului tehnic. O astfel de
rată a creşterii nu depinde de dorinţele de economie ale particularilor şi ale societăţilor”;
c) rata reală.
Echilibrul economic îl regăsim atunci când între cele trei rate există egalitate.
Necoincidenţa lor explică instabilitatea şi celelalte racile ale economiei. Rezolvarea problemelor
şomajului, a crizelor economice, a tuturor perturbărilor din economie, autorii o găsesc într-o
serie de măsuri de politică economică, cum sunt: manevrarea ratei dobânzii, folosirea
deficitelor bugetare şi a bugetelor pe zece ani, a fondului tampon de mărfuri ca şi
promovarea economiei mixte, lucrări publice ş.a. Aceste măsuri s-au regăsit frecvent în ultimii
ani în politicile economice ale majorităţii statelor inclusiv cele foste socialiste.

Dezvoltarea economică durabilă

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică

presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie,
cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile
organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor.
În acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă, ce reprezintă acea formă
de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de
consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare.
Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltarea economică durabilă sau viabilă, la
nivelul fiecărei ţări şi la scară mondială, sunt legate de un complex de probleme cu care se
confruntă, în prezent, omenirea, şi anume: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului
înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă;
înstrăinarea tineretului; înlăturarea valorilor tradiţionale; inflaţia, şomajul, crize monetare,
economice şi geografice etc.
Dezvoltarea economică, în general, este un proces obiectiv, continuu, dar în timp,
cunoaşte momente, perioade cu caracter pozitiv, ascendent, dar şi momente, perioade, marcate
de instabilitate, criză, conjunctură nefavorabilă.
Trecerea timpului conduce la o serie de mutaţii, apariţia unui complex de factori care
modifică substanţial modul de desfăşurare al vieţii economice, modul de creare a avuţiei
statelor . Alături de efectele pozitive ale dezvoltării, aşa după cum au subliniat deja, au apărut
multe fenomene negative, aşa numitele externalităţi, care afectează procesul dezvoltării în
general, dimensiunea bunăstării individuale şi sociale, şi s-au transformat în acelaşi timp în
probleme, preocupări, provocări la nivel micro, macro, mondoeconomic.
Sunt elemente, alături de altele, ce susţin tezele despre criza modelului tradiţional de
creştere, necesitatea unor reconsiderări în planul teoriei şi practicii creşterii/dezvoltării
economice, elaborarea de noi strategii, ale celor două procese, având în vedere faptul că “mult
din ceea ce e luat drept creştere, nu e deloc aşa ceva” (A. King, B. Schneider).
Pornind de la asemenea realităţi, în ultimele decenii au fost formulate o serie de
teorii, modele, concepţii, ce se vor un răspuns la criza modelului (modelelor) tradiţional de
creştere/dezvoltare, rezolvării unor stări de criză, a unor fenomene negative, la diferite
nivele, la cerinţele impuse de problemele globale, ce nu pot fi rezolvate decât într-un spirit
de cooperare, dar conjugat cu importante mutaţii de comportament.
Dintre teoriile (modelele) elaborate şi care au făcut obiectul unor ample dezbateri, dar şi
cu o serie de implicaţii în politicile economice, pot fi amintite: teoria creşterii zero, teoria
creşterii organice, teoria dezvoltării curate, adecvate, teoria unui nou sistem economic de
creare a bogăţiei formulat de Alvin Toffler (atât la nivel local cât şi global), concepţia
dezvoltării în cadrul celui de-al Patrulea Val11 ş.a.
La acestea s-a adăugat în ultimii ani concepţia dezvoltării durabile cu valabilitate atât în
plan local-naţional, cât şi global.
Teza fundamentală considerăm a fi realizarea unui echilibru cât mai adecvat, pe
termen lung între dezvoltarea economică şi natură (pământ). Cu alte cuvinte echilibrul
economic - ecologic, plus cel social.
În Raportul Brundtland, intitulat “Viitorul nostru comun”, elaborat de Comisia

11
Maynard, Herman Bryant Jr.; Mehrtens, Susan E. - Al Patrulea val, Editura Antet 1997, p.35-42.
Principalele repere ale acestui val (în continuarea celor concepute de A.Toffler, sunt: mutaţia de
conştiinţă, nemulţumirea faţă de scientism; noi surse (interioare) de autoritate şi putere, respiritualizarea
societăţii, declinul materialismului, răspândirea democratizării economice şi politice, mişcarea dincolo de
naţionalitate.
Mondială Independentă pentru Mediu şi Dezvoltare, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite
de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, în formularea acestui concept, se regăseşte clar formulată
această teză. Textual se spune că “…dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea
reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga
planetă şi pentru un viitor îndelungat”.
Regăsim deci într-o formulare generalizatoare, cerinţele multiple prezente şi în
concepţiile anterioare. Deteriorarea mediului, criza ecologică de exemplu, este de acum o
coordonată a tuturor preocupărilor privind economia şi societatea, deoarece această criză, prin
dimensiune, consecinţă, ea poate fi comparabilă cu ceea ce a reprezentat în trecut pericolul
nuclear. Această criză ecologică se adaugă altor crize, cum ar fi adâncirea sărăciei sau
fenomenul dezintegrării sociale (David C. Korten) şi nu în ultimul rând, chiar prioritar
spunem noi - problema supravieţuirii umanităţii.
Raportul Mondial al Dezvoltării Umane (1996), elaborat sub egida Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), sintetizează patru componente esenţiale ale
paradigmei dezvoltare durabilă:
a) Productivitatea: populaţia trebuie să-şi sporească productivitatea şi să participe
deplin la procesul de generare a veniturilor, creşterea economică reprezentând un subsistem al
modelelor de dezvoltare umană;
b) Echitatea: populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni;
c) Durabilitatea: accesul la opţiuni trebuie asigurat nu numai pentru generaţiile
prezente, ci şi pentru generaţiile viitoare. Toate formele de capital - fizic, uman şi mediu -
trebuie să fie reîntregite;
d) Împuternicirea: omul trebuie să participe deplin la deciziile şi la procesele care îi
modifică viaţa.
Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru cerinţe, strategia dezvoltării
durabile include, ca un element esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru
dimensiuni.
Conceptul de dezvoltare durabilă, apărut cu aproape un deceniu în urmă, suscită încă
discuţii şi este interpretat în mod diferit de economişti, sociologi, filosofi, ecologişti etc.
Astfel, dezvoltarea durabilă este concepută, de unii autori, ca menţinerea
posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a resurselor
naturale regenerabile, cel puţin la nivelul celor existente pentru generaţiile actuale, şi
reducerea factorilor de mediu afectaţi de poluare.
Alţii consideră durabilitatea drept un mod de prezentare a eficienţei economice în
managementul serviciilor oferite pe baza înzestrării cu resurse naturale. O altă categorie de
autori apreciază că respectivul criteriu al eficienţei economice convenţionale este legat de
echitatea faţă de generaţiile viitoare în protejarea factorilor de mediu (Robert Solow, 1993).
Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea
dintre populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca
probleme esenţiale: optimizarea raportului nevoi-resurse, obiective de atins, mijloace necesare,
pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu. Trebuie să fie conceput şi realizat un
asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, se află în compatibilitate dinamică
cu mediul natural, dar şi cu nevoile prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se
succed.
În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă este acceptat şi sprijinit pe plan mondial;
mesajul său fiind preluat de Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992, unde discuţiile s-au axat în
special pe următoarele aspecte:
a) definirea dezvoltării durabile;
b) determinarea condiţiilor de realizare a acestei dezvoltări;
c) măsurarea, cuantificarea dezvoltării durabile prin găsirea unui indicator care să
exprime faptul că o naţiune sau o economie în ansamblul său se încadrează, sau nu, într-un
mod de dezvoltare durabilă.
Din sfera largă a opţiunilor posibile, trei sunt considerate esenţiale: longevitatea,
educaţia şi standardul de viaţă. Acestea stau la baza indicelui dezvoltării umane (IDU) care
oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi complexe. Indicatorii utilizaţi la calcularea
IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ, ce
reflectă nivelul de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a standardului de viaţă.
Problematica dezvoltării durabile a rămas şi va rămâne în actualitatea preocupărilor
mondiale mai ales datorită discrepanţei care există între recunoaşterea teoretică a importanţei
acesteia şi rezultatele concrete înregistrate până în prezent, subsumate ideii de progres social. În
ultimele cinci decenii, pe plan mondial, s-au realizat progrese în toate domeniile şi s-au
înregistrat schimbări semnificative la nivelul dezvoltării umane.
Supravieţuirea umanităţii obiect de preocupări nu numai pentru economişti, implică
toate sferele vieţii, interacţiunea între toate sistemele naturale şi sociale. Astfel, strategia
dezvoltării durabile implică, corelaţia dintre sistemul economic, uman, ambiental şi tehnologic,
şi a căror evoluţie, progres să se realizeze simultan.
Privită dintr-un alt unghi această dezvoltare durabilă presupune:
a) o dimensiune naturală - în sensul asigurării compatibilităţii om-natură. Preocupările
pentru mediu trebuie să devină obligatorii, norme de conduită, alături de alte elemente. Astfel
morala, mediul ambiant, afacerile şi politica converg ca urmare a faptului că legile menite să
ocrotească mediul ambiant devin o normă”.12
b) o dimensiune social-umană - urmărind revigorarea existenţei şi dezvoltării
generaţiilor prezente şi viitoare;
c) o dimensiune naţională, regională (zonală), mondială (globală), pornind de la
influenţele multiple ale unor factori; cum sunt interdependenţele (pe multiple planuri),
mondializarea vieţii economice, fenomenele de integrare şi multipolaritate, ş.a.
În acelaşi timp se impun în relaţia creştere - mediul înconjurător două priorităţi, aşa cum
arăta David C. Korten:
a) folosirea de către oameni a mediului înconjurător pe măsura capacităţilor de
regenerare ale ecosistemului;
b) distribuirea capitalului natural disponibil într-un fel care să asigure tuturor oamenilor
şansa de a-ţi satisface nevoile fizice într-un mod adecvat ţi de a-ţi realiza pe deplin dezvoltarea
socială, culturală, intelectuală şi spirituală.
Dezvoltarea durabilă, va fi condiţionată de producerea şi utilizarea de tehnologii
12
Nayli Chonori, Înverzirea trusturilor multinaţionale, sinteza nr.91/1992,p.9.
adecvate. La baza acestor tehnologii adecvate, însă trebuie luate în considerare nu numai
cerinţele de mediu economic şi ambiental. “Trebuie să se ţină seama şi de factorii culturali.
Când determină dacă o invenţie sau o tehnică nouă este potrivită pentru cultura ei, analiştii
examinează proporţiile populaţiei din acea cultură, nivelurile educaţionale, sistemele sociale,
mâna de lucru disponibilă, pe lângă baza de resurse, condiţiile pieţei şi infrastructură” 13.
Fără a intra în detalii, viitorul economiei, la toate nivelele, trebuie abordat şi din unghiul
relaţiei:
a) dezvoltare economică şi problematica forţei de muncă, rolul omului depinzând în
mare măsură de statutul de ţară avansată sau nu în structurile economice, instituţionale,
dimensiunea progresului tehnic, raportul între creşterea populaţiei şi a producţiei.
Nu trebuie neglijată nici afirmaţia lui Alvin Toffler conform căreia producţia trebuie
reconceptualizată “sub forma unui proces mult mai cuprinzător... de-aceea înainte, la fiecare
pas, se situează cunoaşterea, nu munca ieftină; simbolurile, nu materiile prime, care
încorporează şi atrage valoare”.
Oricum, asistăm deja la importante mutaţii în gradul de ocupare, structura profesiilor,
raportul om-tehnică, inclusiv posibilitatea aplicării conceptului de muncă flexibilă ş.a. În ceea
ce priveşte locul şi rolul forţei de muncă in zilele noastre, el trebuie privit într-o dimensiune
largă, complexă, multidimensională, datorită şi faptului că preocupările sunt mult mai diverse.
b) creşterea (dezvoltarea) economică şi cheltuielile militare.
Asupra acestui raport atât teoria cât şi politicile economice, în deceniile anterioare, au
fost marcate de teza că alocarea unor importante resurse în acest plan, pot constitui nu numai
sursă de putere, de securitate, ci şi mijloc de creştere economică.
În general, în statele avansate, un potenţial militar ridicat, contribuie şi la procesul
general de dezvoltare, la ocuparea forţei de muncă, la progresul ştiinţific şi tehnic.
Resortul militar, pe de altă parte sustrage importante resurse producţiei civile de
bunuri şi servicii, ori finalitatea creşterii economice nu este alta, decât creşterea bunăstării
populaţiei.
De aceea azi, pentru nevoile creşterii (dezvoltării) economice se impune reconversia de
la activităţi militare la cele civile, ca fiind o urgenţă până la dimensiunea planetară.
Reconversia de la economia militară la cea civilă ar însemna redistribuirea unor
importante resurse în întreaga lor structură, şi care ar fi orientate nu numai în activităţi strict
economice, ci ar conduce şi la o stare de revitalizare, creştere economică adecvată, durabilă, dar
şi către alte activităţi, cum ar fi educaţia, sănătatea.
Această reconversie, se loveşte în acelaşi timp de un întreg sistem de interese, de opţiuni,
ce ţin de politicile generale ale unor naţiuni, sau organizaţii (gen NATO), sau de unele înţelegeri
la nivel bilateral sau de grup.
Se poate face un pas mai rapid însă în producţia de bunuri şi servicii duală care ar
satisface fie nevoi cu caracter civil, fie cu caracter militar. Producerea de asemenea bunuri şi
servicii poate fi privită şi ca o rezultantă a activităţii eficiente, performante, pentru că ele
valorifică superior munca naţională.
În general, ca o concluzie, realizarea obiectivelor unei creşteri durabile, pe termen lung, în
favoarea tuturor implică aplecarea cu prioritate, asupra realităţii concrete dar şi surprinderea
13
Maynard, H.B.; Mehrtens, S.E., Jr. - Al patrulea val, Editura Antet, 1997, p.120.
noilor tendinţe, cerinţe, ce apar la diferite nivele.
Creşterea economică în prezent şi viitor este dependentă tot mai mult de tendinţele
din economia mondială. Ele conduc la o întrepătrundere a mersului economic la nivel
naţional-regional-global. În mod deosebit îşi pun amprenta procesul de integrare economică,
mondializarea, globalizarea vieţii economice, multipolaritatea economică, problemele
globale, planetare, extinderea economiei subterane la nivel continental şi global, ş.a. Efectele
acestor tendinţe pot fi atât benefice, cât şi negative, de aceea se impune cunoaşterea profundă
a vieţii economice sociale, a teoriei economice.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi
compatibilitate a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces
dinamic şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată
care poate fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca sistemul să fie operaţional, este
necesar ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele
patru dimensiuni ale dezvoltării durabile-plecând de la energie, agricultură, industrie până la
investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ: redimensionarear
creşterii economice, având în vedere accentuarea laturilor calitative ale producţiei; eliminarea
sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale - un loc de muncă, hrană, energie, apă,
locuinţă şi sănătate; asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii
demografice necontrolate); conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului; reorientarea
tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia; descentralizarea formelor de guvernare,
creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi economia.
Aspectele multiple ale dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi ocuparea
populaţiei până la egalitatea dintre sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale, sunt
tratate într-o viziune integratoare, accentul fiind pus pe lărgirea posibilităţilor de manifestare a
opţiunii oamenilor.

Tendinţe în procesul creşterii şi dezvoltării economice contemporane

Tendinţele de care trebuie ţinut cont în perspectiva imediată a dezvoltării economice, dar şi
pe termen lung, vor acţiona definitoriu la nivel naţional. Împărtăşim în consecinţă părerea lui Francis
Fukuyama că „Într-un viitor previzibil, lumea va fi împărţită într-o zonă postistorică şi o altă zonă
încă înţepenită în istorie. În interiorul lumii postistorice, axa principală de interacţiune dintre state va
fi economică, şi vechile reguli ale politicii de forţă vor fi din ce în ce mai puţin relevante” 14 Şi, într-
adevăr, atât în economia mondială, cât şi în raporturile bi şi multilaterale locul principal îl deţin ţările
avansate (post istorice). Aceasta este de fapt una din tendinţele principale ale dezvoltării actuale şi de
perspectivă.
Într-o încercare de sinteză tendinţele în planul creşterii /dezvoltării economice la graniţa
dintre mileniul 2 şi 3 sunt:
a) cererea obiectivă de trecere la noi strategii, cu accent pe laturile calitative. Noile
strategii de creştere/dezvoltare economică, trebuie să preia elementele pozitive din trecut, dar să
14
Fukuyama, Francis - Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, 1994, p. 239.
utilizeze noi metode şi practici, tehnici, şi care să integreze în acelaşi timp soluţionarea unor
probleme, factori, cu totul noi, fie ei pozitivi sau negativi. Mai mult, unele evoluţii înregistrează
o mare doză de rapiditate în acţiunea lor, încât devin sesizabile numai după un anumit timp şi
totodată nu-şi găsesc corespondent în teoria economică.
b) creşterea competiţiei, concurenţei dintre state, motivaţiile fiind nu numai de natură
economică, dar şi din alte raţiuni.
c) rapidele mutaţii în planul progresului ştiinţific şi tehnic, care, după cum am subliniat
modifică fundamental locul şi rolul factorilor de producţie, raportul dintre factorii clasici şi
neofactori, în principal informaţia şi cunoaşterea.
d) creşterea și adâncirea interdependenţelor economice şi în alte domenii, ceea ce îşi
pune amprenta asupra obiectivelor, priorităţilor, dimensiunea deciziilor, inclusiv raportul
dintre independenţă şi interdependenţă. Putem vorbi, fără a greşi de o creştere a dependenţei în
dezvoltare faţă de exterior, prioritar pentru statele mai puţin dezvoltate, dar şi pentru cele
avansate.
e) intensificarea procesului de integrare economică, financiară, politică, militară şi de
altă factură, cu consecinţe în acelaşi timp şi asupra creşterii polilor de putere (multipolaritate).
Multipolaritatea pe plan economic va însemna evoluţii diferite de la un pol. la altul,
dar şi modificări în raporturile de putere, de influenţă, până la scară mondială. Alături de
tendinţa spre integrare, se manifestă în acelaşi timp şi o alta, cu caracter opus, şi anume
manifestarea de recuperare, de materializare a identităţii naţionale a multor state, mai ales
reapărute în acest deceniu, prin dezintegrarea unor foste organizări de state.
Şi această tendinţă, opusă celei de integrare, pune în mod deosebit probleme de ordin
economic şi politic, dar şi de încadrare în relaţiile externe - zonale sau globale.
f) mondializarea vieţii economice, care va atrage, marca, consecinţe pozitive şi negative, în
mod inegal pentru fiecare economie. Acest proces intensifică şi modifică legăturile dintre actorii
vieţii economice, dintre economiile naţionale, strategiile de politică economică. Regăsim şi o serie
de cerinţe comune, unele direcţii de acţiune comune, ce ţin cont mai puţin de interesele proprii şi
se încearcă a le încadra în setul de cerinţe zonale sau globale. Globalizarea (mondializarea) fiind un
proces deja în curs de materializare; judecăţile de valoare vor purta amprenta unei viziunii
optimiste sau pesimiste, de acceptare sau nu, de încadrare sau nu în acest curs, în funcţie de
sistemul de interese.
g) elaborarea oricărei strategii economice în funcţie de cerinţele de mediu,
ecodezvoltarea fiind de acum o prioritate a priorităţilor.
h) prezenţa unor fenomene cu caracter negativ, relativ noi, reprezintă azi nu numai
obstacole în calea realizării unor obiective economice, ci presupun la rândul lor consumarea
unor importante resurse pentru a le diminua dimensiunea şi influenţa lor negativă. Este vorba
de criminalitatea economico-financiară, producţia şi comercializarea drogurilor, corupţia, şi
altele, cunoscute generic sub numele de economie subterană sau paralelă, migraţia ilegală a
forţei de muncă, ş.a..
Dacă prezenţa acestor fenomene o regăsim în toate statele, se impun, cel puţin două
precizări:
 au un grad de acuitate net mai mare în ţările mai puţin dezvoltate şi le lipsesc pe
acestea de importante resurse ce ar putea fi alocate dezvoltării, şi
  unele dintre ele sunt deja internaţionalizate şi afectează de astă dată inclusiv
economiile zonale sau mondială.
Organizarea unor adevărate reţele internaţionale influenţează nu numai economia, dar şi
politica, şi alte zone ale existenţei umane.
i) fără a epuiza setul de tendinţe şi provocări ce influenţează economia viitorului şi
viitorul economiei, trebuie reţinută şi interferenţa tot mai puternică dintre economie şi
politică. Unele din opţiunile şi deciziile economice au din ce în ce mai mult o încărcătură
politică, şi în consecinţă nu de puţine ori ele dau greş, sau conduc la consecinţe neprevăzute.
Din păcate un asemenea curs îl regăsim în economia noastră în acest deceniu.
De aceea, se impune, ca un fenomen mai general - a reglândi raportul amintit, şi a lăsa
economia (evident pe baza unei concepţii, a unui mecanism însuşit şi adoptat) să-şi urmeze
cursul firesc pe baza cerinţelor legilor economice, încadrarea ei în tendinţele actuale şi de viitor.
În privinţa acestui raport există şi păreri ce susţin că mondializarea vieţii economice
reduce rolul politicului, dat fiind faptul că multe decizii ce privesc şi economiile naţionale sunt
luate în exterior, la alte nivele.
Având de asemeni în vedere modul de evoluţie al economiilor libere de piaţă, se
impune totodată o anumită reevaluare a rolului statului în economie. Este vorba de rolul său,
şi nu de intervenţia directă în mecanismul economic, cu excepţia sectorului public, ce cade
sub incidenţa sa directă, dar care trebuie să funcţioneze după principiile generale ale
economiei.
Se observă totuşi şi tendinţa de a nu mai fi respectate ci din contră, sunt puse sub semnul
întrebării unele principii deja consacrate, ale existenţei statelor naţionale, raporturile dintre ele,
sau rolul unor organisme, fie ele economice, financiare sau militare. Toate acestea vor modifica
conţinutul şi diversitatea vieţii economice.
Creşterea/dezvoltarea economică va fi supusă deci unor modificări esenţiale în
perspectiva imediată
Ea se va desfăşura într-un cadru marcat de numeroase inegalităţi, care după părerea
noastră vor fi greu de depăşit. Cu alte cuvinte, ceea ce spunea Gossen că “orice om se
străduieşte să-şi umple viaţa cu cât mai multe plăceri posibile” poate fi mai mult sau mai puţin
realizată.

Ecodezvoltarea

Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice Sliong, secretar

general al Conferinţei de la Stockholm asupra mediului, câştigând tot mai mult teren, până în
prezent. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi inspiră proiecte concrete ale PNUD şi alte
programe ale organizaţiilor specializate de pe lângă ONU.
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă
corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.
Ecodezvoltarea este, în prezent, o relaţie complexă ce surprinde nu numai dezvoltarea
economică propriu-zisă în raport cu mediul natural, ci întreaga dezvoltare umană, cu aspectele
ei sociale, de cultură, ştiinţă şi civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni.
Ea presupune prudenţă din punct de vedere ecologic; stimulează dezvoltarea pornind
de la cunoaşterea consumului, dar subordonată posibilităţilor teritoriului; preconizează o
dezvoltare armonioasă, prevăzătoare, în deplin acord cu posibilităţile existente la un moment
dat şi într-un anumit loc.
Ecodezvoltarea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de
lungă durată, propunând armonie şi complexitate, excluzând orientarea unilaterală spre o
ramură sau alta a industriei. Presupunând o structură complexă, diversificată, ecodezvoltarea se
caracterizează printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei etape şi ale unor
obiective majore. Punctul de plecare în realizarea acestui deziderat este armonizarea politicilor
de dezvoltare economică cu politicile de mediu; trebuie găsite metode de înlăturare a
elementelor de departajare a trăsăturilor politicii de dezvoltare economică de mediu.
În cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecţie a mediului, în prezent, se
disting următoarele obiective:
a) stabilizarea populaţiei lumii, cu o legislaţie destinată să creeze în fiecare din ţările
lumii condiţii necesare pentru aşa zisa tranziţie demografică - trecerea de la un echilibru
dinamic, cu rată ridicată a natalităţii şi mortalităţii, la un echilibru stabil, cu rate de natalitate şi
mortalitate scăzute;
b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic - în special,
în domeniul energiei, transportului, agriculturii, construcţiei de locuinţe şi proceselor de
fabricaţie -, capabile să se adapteze la progresul economic fără să degradeze mediul
înconjurător;
c) realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor
economice asupra mediului, consecinţele ecologice atât în alegerea pieţelor, indivizilor sau
companiilor, cât şi în opţiunile macroeconomice mai largi, ale naţiunilor;
d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale, prin care să se asigure
cadrul legislativ, interdicţii speciale, mecanisme de constrângere, planificare operativă,
angajamente reciproce, penalizări etc.; aceste acorduri trebuie să fie sensibile la marile decalaje
de capacitate şi necesitate între naţiunile nedezvoltate şi cele dezvoltate;
e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra
problemelor globale de mediu; supravegherea conştientă a stării mediului şi o conlucrare la
nivel internaţional.