Sunteți pe pagina 1din 53

Universitatea Transilvania din Braş ov

Facultatea de Drept şi Sociologie

DREPT - FRECVENŢA REDUSĂ

MATEI CATALINA

D R E P T

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC Note de curs

2009

Cuprins

Cuprins

1. Unitatea de invăţare 1 INTRODUCERE Obiectivele cursului Concepţia curriculară Scopul unităţilor de învăţare Tematica unităţilor de învăţare Bibliografie

2. Unitatea de invăţare 2

PERSONALITATEA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ

2.1 Noţiunea de personalitate juridică internaţională

2.2 Conţinutul personalităţii juridice internaţionale

2.3 Subiectele de drept internaţional

2.4 Statul ca subiect de drept internaţional

3. Unitatea de invăţare 3

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE EXISTENŢEI STATELOR

DIN PUNCT DE VEDERE AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

3.1

Condiţiile statalităţii în dreptul internaţional

3.2.

Populaţia ca element constitutiv al statului

3.3.

Teritoriul ca element constitutiv al statului

3.5

Noţiunea de suveranitate

3.6

Caracteristicile suveranităţii

4. Unitatea de invăţare 4 JURISDICŢIA STATELOR

4.1 Noţiunea şi conţinutul jursidicţiei statelor

4.2 Competenţa teritorială

4.3 Competenţa personală

5. Unitatea de învăţare 5

STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

5.1 Atributul suveranităţii statale în contextul integrării în Uniunea

Europeană

5.2

Procesul evolutiv al integrării europene

53.

Crearea şi evoluţia dreptului comunitar

5.4

Suveranitatea statului

6. Unitatea de învăţare 6

RECUNOAŞTEREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

6.1. Instituţia recunoaşterii ca regulă fundamentală de drept internaţional

6.2. Regulile care reglementează principiul recunoaşterii

6.3. Noţiunea de recunoaştere a statelor

pag.3

pag.3

pag.3

pag.3

pag.4

pag.4

pag.6

pag.6

pag.7

pag.9

pag.10

pag.13

pag.13

pag.15

pag.18

pag.18

pag.20

pag.23

pag.23

pag.23

pag.24

pag.27

pag.27

pag.28

pag.29

pag.30

pag.33

pag.33

pag.33

pag.34

Cuprins

6.4. Condiţiile admiterii în O.N.U.

6.5. Condiţiile personalităţii internaţionale

6.6. Caracterele actului de recunoaştere a statului

6.7. Efectele recunoaşterii

7. Unitatea de învăţare 7

IMUNITATEA DE JURISDICŢIE A STATELOR

7.1 Conţinutul imunităţii de jurisdicţie a statelor

7.2 Conceptele de imunitate de jurisdicţie

7.3 Regula imunităţii statelor şi ramificaţiile ei

8. Unitatea de învăţare 8

SUCCESIUNEA STATELOR ÎN DREPUL INTERNAŢIONAL

8.1 Noţiunea de succesiune în dreptul internaţional

8.2 Succesiunea statelor în cazul fuzionării

8.3 Succesiunea în caz de cesiuni teritoriale

8.4 Succesiunea în cazul formării de noi state

pag.34

pag.35

pag.35

pag.38

pag.42

pag.42

pag.43

pag.43

pag.47

pag.47

pag.48

pag.50

pag.50

Introducere

Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI

Dreptul internaţional public poate fi definit ca reprezentând totalitatea normelor juridice create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimat în forme juidice specifice(tratate, cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor. Rezultă aşadar ca obiectul dreptului internaţional îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept internaţional şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale. Cursul de faţă îţi propune să evidenţieze faptul că dreptul internaţional public nu este o categorie statică sau abstractă. Astfel, orice modificare care intervine în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, această materie fiind şi un instrument al politicii internaţionale.

CONCEPŢIE CURRICULARĂ

Cursul de faţă îşi propune o analiză a ordinii juridice internaţionale, altfel spus a procesului de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale. Lucrarea conţine de asemenea şi o prezentare de ansamblu a comunităţii internaţionale definită ca totalitatea statelor şi a altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional-organizaţii internaţionale guvernamentale etc.-.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unităţile de învăţare au fost au fost selectate în aşa fel încât să reprezinte pentru studenţi un punct solid de plecare în demersul iniţierii în domeniul dreptului internaţional. Se porneşte de la definirea noţiunilor de bază, precum persoană juridică internaţională, personalitate juridică internaţională sau subiect de drept internaţional, pentru ca apoi punctul de interes sa fie plasat asupra principalului subiect de drept internaţional-statul-. Sunt astfel evidenţiate principalele elemente constitutive ale existenţei statelor, insistându-se totodată şi asupra jurisdicţiei statelor, precum şi a imunităţii de jursdicţie a acestora sau a succesiunii lor.

Introducere

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Personalitatea juridică internaţională Unitatea de învăţare nr.3 Elementele constitutive ale existenţei statelor din punct de vedere al dreptului internaţional Unitatea de învăţare nr.4 Jurisdicţia statelor Unitatea de învăţare nr.5 Statul ca subiect de drept internaţional Unitatea de învăţare nr.6 Recunoaşterea în dreptul internaţional Unitatea de învăţare nr.7 Imunitatea de jurisdicţie a statelor Unitatea de învăţare nr.8 Succesiunea statelor în dreptul internaţional

BIBLIOGRAFIE

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999.

2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul Oficial şi

A.R.E.D., 1996.

3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional, Bucureşti,

1997.

4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de Oana

Ududec, Instuitutul European, 1998.

5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004.

6.Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale

guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002.

7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” – Ed.

Politică, Bucureşti, 1983.

8.Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All Bucureşti,

1997.

10.Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992.

11.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul internaţional

contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002.

12.I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996 .

Introducere

13.A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 14.A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2001. 15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975. 16.D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

17.A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002. 18.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All, Bucureşti,

1996.

19.H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998. 20.E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing House, Londra, 1957. 21.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Editura Europa, Craiova, 2001. 22.G. Debord, La société du spectacle, Editura Gallimard, Paris, 1992. 23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia de

monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001. 24.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia Caţavencu, Bucureşti,

2002.

25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2001. 26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New York, 1973. 27.Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 28.Maria Moldoveanu şi Miron Doina, Psihologia reclamei: publicitatea în afaceri, Editura Libra, Bucureşti, 1995. 29.Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

Personalitatea juridică internaţională

Unitatea de învăţare nr.2

Personalitatea juridică internaţională

Cuprins PERSONALITATEA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ

Noţiunea de personalitate juridică internaţională

Conţinutul personalităţii juridice internaţionale

Subiectele de drept internţional

Statul ca subiect de drept internaţional

2.1 OBIECTIVE

- să familiarizeze studenţii cu noţiunile de bază ce urmează a fi dezvoltate pe parcursul cursului de faţă.

- să analizeze în ansamblu subiectele de drept internaţional, insistând asupra celui mai reprezentativ astfel de subiect-statul.

2.2 NOŢIUNEA DE PERSONALITATE JURIDICĂ

INTERNAŢIONALĂ

Noţiunea de persoana juridică internaţională deriva din conceptul de drept internaţional, constituind un element intrin sec al acestuia. Se acceptă de o maniera generală, ca subiectele de drept internaţional sau persoanele juridice internaţionale sunt acele entităţi care au fost înzestrate cu personalitate juridică internaţională, adică faptul ca ele au capacitate de a fi titulare de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul internaţional. Expresia persoană juridică internaţională desemnează, pur şi simplu persoana juridică din ordinea juridică internaţională. Ea indică statutul juridic de care se bucură subiectele de drept internaţional, conferindu-le capacitatea de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în conformitate cu regulile dreptului internaţional. Conceptul general ca atare de personalitate juridică este bine cunoscut şi reprezintă o instituţie comună tuturor sistemelor de drept; el constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii juridice în cadrul unui sistem de drept dat, adică constituie acea calitate de a fi destinatarul direct al regulilor acelui sistem. În cadrul dreptului internaţional, orice entitate care posedă personalitate juridică internaţională este o persoană internaţională şi se constituie într-un subiect de drept internaţional. Expresia personalitate juridică internaţională desemnează calitatea pe care o are persoana juridică internaţională, iar cea de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul internaţional desemnează drepturile şi îndatoririle juridice cârmuite de regulile de dreptului internaţional şi ale căror titular direct este subiectul respectiv. Capacitatea juridică de drept internaţional este definită ca aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente acesteia. Categoria de subiect de drept internaţional pare să fie sinonimă cu aceasta de personalitate juridică internaţională. În literatura de drept internaţional, se face însă deosebire între aceste două concepte, considerându-le a fi două noţiuni distincte. S-a motivat susţinerea, argumentându-se că distincţia dintre persoana juridică internaţională şi subiectul de drept internaţional ar reflecta evoluţia care a avut loc, prin trecerea de la dreptul relaţiilor interstatale dintr-o epocă cînd statul era principalul şi unicul subiect de

Personalitatea juridică internaţională

drept internaţional, la dreptul internaţional public care a devenit în mod progresiv dreptul relaţiilor internaţionale, adică acel ansamblu de reguli aplicabile relaţiilor dintre state dar şi între membri societăţii internaţionale. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale, precum şi complexitatea lor crescândă au atenuat acest privilegiu al statului suveran(considerat ca centru exclusiv de interese) şi în mod progresiv s-au dezvoltat doctrina şi dreptul pozitiv al noilor categorii de subiecte de drept. Conceptul de personalitate juridică, în general se raportează în mod obligatoriu la un sistem juridic naţional sau internaţional, neputînd fi conceput în afara unuia sau altuia dintre acestea ori detaşându-se în mod autonom de ele. In cadrul ordini juridice respective, se determină cine are capacitate de a fi subiect de drept şi care sunt întinderea şi conţinutul acesteia. Există o multitudine de sisteme juridice independente, dintre care, fiecare se consideră ca fiind legalmente suprem şi singurul aplicabil; evoluţia dreptului internaţional constituie ea însăşi un corolar al acestei dezvoltări a organizării naţionale a statelor; iar în faţa dreptului internaţional, legile sunt simple fapte, manifestări ale voinţei activităţii statelor, cu acelaşi titlu ca şi deciziile judiciare sau măsuri administrative. Trebuie trasată o distincţie netă între personalitate de drept intern şi drept internaţional. Această distincţie este deosebit de importantă în special, în cazul în care se discută despre faptul dacă o entitate are calitate de a acţiona în faţa instanţelor naţionale mixte(tribunale mixte de arbitraj, după primul război) sau in faţa instituţiilor regionale. Personalitatea juridică internaţională poate fi nelimitată, în sensul că aceasta conferă titularului capacitatea ei de a dobândi orice fel de drepturi şi obligaţii, în cazul statelor independente sau una limitată în cazul statelor dependente ori al instituţiilor internaţionale. Se pune problema dacă personalitatea juridică internaţională are un caracter subiectiv sau obiectiv, opozabil erga omnes. În sistemul juridic orizontal, cum este cel al dreptului internaţional, atâta vreme cât existenţa unei reguli în sens contrar nu se constată într-un mod evident, personalitatea juridică internaţională rămâne, în mod esenţial, subiectivă şi deci relativă. Faptul de a avea drepturi şi obligaţii care decurg din dreptul internaţional şi capacitatea, fie de a le exercita, fie de a fi responsabil în caz de nerespectarea a lor, atestă existenţa personalităţii juridice. Uneori simpla posedare a unuia sau altuia dintre aceste drepturi şi obligaţii poate fi suficientă(decizia C. I. J. în cauza referitoare la Drepturile resortiştilor Statelor Unite ale Americii în Maroc). Esenţial să nu se adopte poziţii a priori, ci să se verifice, ţinând seama de indicaţiile concrete, poziţia individuală a fiecărui subiect sau pretins subiect al dreptului internaţional şi de întinderea drepturilor şi obligaţiilor sale internaţionale.

2.3 CONŢINUTUL PERSONALITĂŢII JURIDICE INTERNAŢIONALE Problema dobândirii personalităţii juridice internaţionale nu se poate pune decât în contextul existenţei de relaţii internaţionale a unor relaţii bazate pe egalitate şi în conformitate cu dreptul, trebuie să existe cadrul pe care îl constituie relaţiile internaţionale şi sistemul de drept internaţional. Una dintre caracteristicile esenţiale ale dreptului internaţional o constituie faptul că, contrar dreptului intern care este un drept de subordonare, propriu unei societăţi ierarhic organizate, dreptul internaţional este un drept de coordonare-propriu unei societăţi organizate în mod orizontal după principiul liberei asocieri dintre entităţi care nu sunt supuse nici unei autorităţi legale superioare lor. Structura dreptului intern este ierarhică, de vreme ce o entitate statală constă, în mod normal, în ansamblu de instituţii însărcinate să elaboreze, să creeze dreptul şi să facă să fie respectată legea şi care exercită puterea legislativă, judiciară şi executivă asupra subiectelor de drept, dispunând să se respecte legea, la nevoie, prin forţa publică în dreptul internaţional, dimpotrivă nu există organe superioare, în afara celor create de către subiectele de drept ori cu consimţământul lor. De aceea subiectele acestuia sunt, în acelaşi timp legiuitori,

Personalitatea juridică internaţională

judecători şi responsabili cu aplicarea dreptului. Statele membre ale O. N. U. au acordat Organizaţiei puteri extinse de conciliere, anchetă, restabilirea şi menţinerea păcii, dar aceste puteri sânt bazate pe consimţământul membrilor ei. Dreptul internaţional nu este un drept mondial, nu este dreptul unei comunităţi mondiale unice, compusă din toate fiinţele umane, ci un drept al statelor suverane, principalii membri ai comunităţii internaţionale. Societate internaţională nu este o comunitate de indivizi, dotată cu un sistem de drept mondial care în mod direct le-ar conferi drepturi şi le-ar impune obligaţii sau ei s-ar bucura de capacitatea legală de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii. Personalitate internaţională caracterizează poziţia statului în cadrul comunităţii internaţionale, fundamentarea ei rezidă în consimţământul comun, expres sau implicit, al statelor în sensul că în ansamblu de reguli juridice trebuie să reglementeze relaţiile dintre ele; această concluzie decurge din faptul că relaţiile regulate, din punct de vedere legal, între statele suverane sunt posibile, cu condiţia că o anumită libertate de acţiune să fie acordată fiecărui stat, dar în acelaşi timp fiecare stat să consimtă o anumită limitare de acţiune în interesul libertăţii de acţiune acordate fiecărui stat Instituţia recunoaşterii internaţionale a apărut în sec. XVIII-lea şi s-a conturat în Congresul de la Viena care constituia un adevărat directorat asupra vieţii internaţionale statelor membre ale ''Sfintei Alianţe'' angajând raporturi de drept internaţional numai cu statele pe care le recunoşteau. Recunoaşterea unui stat ca membru al comunităţii internaţionale, implică recunoaşterea în beneficiu unui stat, a egalităţii, demnităţii, independenţei şi a supremaţiei teritoriale şi personale. La rândul lui şi Statul nou care a recunoscut recunoaşte aceleaşi calităţi pentru ceilalţi membri ai comunităţii şi în consecinţă îşi asumă responsabilitate pentru violările comise. În doctrină se susţine în ceea ce priveşte elementele care permit să se tragă o concluzie despre existenţa personalităţii juridice internaţionale, ar trebui să se reţină că mijlocul cel mai simplu pentru a determina dacă o entitate este sau nu dotată cu personalitate juridică, în cazul în care acesta nu i-a fost în mod expres sau implicit conferită printr-o regulă de drept sau prin consimţământ, recunoaştere sau consimţământ tacit, este să se cerceteze dacă aceea entitate posedă în fapt drepturi şi obligaţii în virtutea dreptului internaţional (dreptul de a trimite sau de a primi misiuni diplomatice, dreptul de a încheia tratate, dreptul de a declara război, de a arbora drapelul, de a asigura protecţie diplomatică, de a prezenta o reclamaţie internaţională, de a beneficia imunitate de jurisdicţie în faţa instanţelor statelor străine, de a-şi angaja răspunderea pentru orice neîndeplinire de obligaţii.

Pe de altă parte este de notat că această calitate de subiect de drept internaţional nu se constată sau se deduce, ci se conferă, cel puţin în cazul principalelor subiecte de drept internaţional-statele şi organizaţiile internaţionale-. Un stat încetează să mai existe de la data cînd unul dintre elementele sale care îl constituiau dispare şi ca urmare, caracterul ei de persoană juridică internaţională este afectat.

Problema continuităţii şi discontinuităţii personalităţii juridice internaţionale a statului se ridică în trei situaţii tipice: revoluţia, schimbări teritoriale şi de război. În ceea ce priveşte revoluţia, practica statelor funcţionează pe supoziţia că aceasta constituie o chestiune care are loc exclusiv în cadrul jurisdicţiei interne a unui stat suveran şi ca atare, nu afectează personalitatea internaţională al acestuia. În ceea ce priveşte cazul unor modificări teritoriale, trebuie să se facă distincţia între mai multe situaţii. Dacă două state cad de acord asupra cedării a unei porţiuni de teritoriu relativ nesemnificative, problema este reglementată între părţi prin regulile de consimţământ, iar în raport de statele terţe, pe calea recunoaşterii problema de încetare a personalităţii juridice internaţionale nu se pune într-o asemenea ipoteză. Dacă este vorba de dezmembrarea unui stat, ne aflăm într-un caz de

Personalitatea juridică internaţională

discontinuitate a personalităţii sale internaţionale, iar consecinţele legale ale unora asemenea schimbări se pot schimba pe calea tratatului, a recunoaşteri sau a achiesării. În caz de război(a unei ocupări beligerante), regulile de ducere a războiului prevăd că în lipsa unei debellatio, o asemeanea măsură de ocupare are un caracter temporar, pe timpul cât se menţine starea de război şi nu afectează de o manieră permanentă, nici status-quo-ul teriorial şi nici personalitatea internaţională. În cazul unei Organizaţii Internaţionale, calitatea de subiect de drept internaţional există de la data convenită de către statele fondatoare(în conformitate cu actul constitutiv). Această calitate care i-a fost conferită de statele fondatoare, încetează la data şi în condiţiile pe care statele respective o decid (dizolvând-o).

2.4 SUBIECTELE DE DREPT INTERNAŢIONAL

În dreptul internaţional contemporan, există concepţia, care se bucură de o largă şi neechivocă recunoaştere, potrivit căreia se admite că în afară de state există şi alte subiecte de drept internaţional –teoria pluralităţii subiectelor de drept internaţional. Comunitatea internaţională cuprinde mai întâi statele care sunt membri originari sau normali ai acesteia. Originar pentru că s-au format spontan; normali pentru că au o bază teritorială şi competenţă generală. Dar comunitatea internaţională mai cuprinde şi membri neobişnuiţi, adică pe acei membri lipsiţi de bază materială şi car nu se bucură decât de o competenţă limitată(Biserica Catolică), precum şi membri derivaţi, adică acei membri ale căror existenţă şi competenţă specială decurg dintr-un act de voinţă al statelor fondatoare. Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional, ele au capacitate deplină şi aceste trăsături decurg din calitatea lor de purtătoare ale atributului de suveranitate, care le conferă nu numai calitatea de subiecte esenţiale ale dreptului internaţional, ci şi vocaţia de a avea deplinătatea capacităţi juridice internaţionale. Statele au drepturi şi îndatori fundamentale în cadrul comunităţii internaţionale, ele fiind subiecte tipice de drept internaţional. În literatura de specialitate se arată trei grupe: state independente, dependente şi teritorii sub mandat sau tutelă. Statele independente au o poziţie centrală în societatea internaţională, ele sunt cea mai importantă categorie printre subiectele de drept internaţional. Statele cu suveranitate deplină sunt subiecte de drept perfecte, având suveranitate completă, ele sunt subiecte reale de drept. Statele care nu au suveranitate deplină constituie subiecte de drept internaţional imperfecte, deoarece sunt numai în unele privinţe subiecte de drept internaţional. Neavînd suveranitate completă ele sunt aparent suverane şi nu reale. Este generalmente acceptat că şi organizaţiile internaţionale au calitatea de subiect de drept internaţional. Deşi subiectele de drept internaţional, ca şi statele, organizaţiile internaţionale nu au trăsăturile caracteristice ale statelor suverane-teritoriu etc. Organizaţiile internaţionale au calitatea de subiect derivat al drept intenţional. Capacitatea lor de a-şi asuma drepturi şi obligaţii rezultă din personalitatea juridică distinctă de cea a statelor care o compun. Există o mare deosebire între întinderea personalităţii juridice ONU şi de exemplu, ca organizaţie cu vocaţie universală şi cea a unei organizaţii internaţionale; se bucură de capacitate juridică, de privilegii şi imunităţi pe teritoriul statelor membre, are drept de ambasadă pasiv, acreditând reprezentanţi ai statelor cu acelaşi statut ca şi reprezentanţii diplomatici obişnuiţi, înlesneşte elaborarea de norme de drept internaţional, alte organizaţii internaţionale au drepturi şi obligaţii restrînse 1 . Organizaţiile internaţionale nu se pot substitui statelor ele nu sunt decât instrumentele în serviciul statelor, dispun de mijloacele normative, administrative, financiarele asigură condiţiile pentru ca organizaţiile internaţionale să existe şi să funcţioneze. Beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru eliberare pot dobândi anumite drepturi şi obligaţii şi devin în anumite condiţii, subiecte de drept internaţional, numai dacă întrunesc o serie de elemente cu caracter statal(crearea a unui organ reprezentativ, care se manifestă în numele naţiuni, pe un anumit teritoriu. )

Personalitatea juridică internaţională

2.5 STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional; ele sunt subiectele originale, tipice, fundamentale ale dreptului internaţional. Numai statele au capacitatea de a dobândi şi de-aşi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Plenitudinea competenţei statelor în ordinea juridică internaţională se explică prin raţiuni de ordin istoric şi structural. Din punct de vedere istoric, statele au fost singurele subiecte ale dreptului internaţional clasic. (începând din secolul al XVI-lea). Pe plan structural statele sunt singurele care posedă caracteristici proprii de natură să asigure preeminenţa lor juridică asupra altor subiecte ale societăţii internaţionale-au populaţie teritoriu, o administraţie permanentă fiind suverane. Statele au personalitate juridică internaţională indiferent de întinderea lor teritorială, de mărimea populaţiei, de forţa economică şi militară sau de gradul de dezvoltare, deoarece nu în virtutea acestor caracteristici, au calitatea de subiect de drept internaţional; calitatea lor decurge din faptul că sunt suverane. Personificarea statului prezintă interes, deoarece ea permite să se explice coeziunea acestei entităţi statale şi perpetuarea statului. Noţiunea de personalitate statală este transpunerea juridică a faptului că milioanele de indivizi formează împreună o colectivitate, ca fiinţă în mod organic unificată, în ceea ce priveşte continuitatea, în timp ce indivizii care îl compun sînt în continuă mişcare, statul rămâne perpetuu. Actele statului, legile, tratatele, contractele, dăinuiesc, de la o generaţie la alta, personalitatea sa apare ca o unitate invariabilă şi neîntreruptă. Statul însuşi este susceptibil de a se constitui în persoană juridică datorită următoarelor două raţiuni:

-statul este o entitate reală, distinctă de persoanele individuale care îl compun; dacă statul se constituie în mod material din indivizi asociaţi; el este dotat, la rândul lui, cu o existenţă proprie a fiecărui individ; statul constituie o fiinţă socială, în mod specific social şi ireductibil la pluralitatea fiinţelor individuale asociate. -personalitatea nu rezidă în atributele asociate; voinţei şi desemnează aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţiuni. Statul are în mod esenţial personalitate juridică, dar problema personalităţii statului se pune, nu numai în raport cu ordinea juridică internaţională generală, ci şi în raport cu ordinile juridice naţionale în cadrul ordinilor juridice care sunt proprii organizaţiilor internaţionale. Ori de câte ori un stat încheie acte juridice sau desfăşoară activităţi care nu reprezintă un act de suveranitate, acestea se plasează în cadrul unei ordini juridice naţionale şi cad sub incidenţa dreptului intern al unui stat-al unui stat străin sau chiar a legislaţiei proprii. Se admite că statele străine au o personalitate juridică destul de limitată în ordinile juridice naţionale. În baza actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale, statelor membre le revin o serie de drepturi şi îndatoriri în cadrul participării lor la activitatea acesteia. În calitatea lor de membre, statele respective sunt cele care au căzut de acord cu înfiinţarea organizaţiei internaţionale şi tot ele au stabilit care sunt scopurile şi obiectivele acesteia, precum şi modul în care îşi va desfăşura activitatea. Drept urmare, personalitatea internaţională a statelor poartă trăsăturile pe care le implică calitatea de participant la organizaţia internaţională respectivă. Organizarea societăţii omeneşti în entităţi statale, care s-au manifestat ca subiecte de drept internaţional, a constituit un element esenţial în evoluţia şi dezvoltarea generală a acesteia, statalitatea fiind cea care a adus la constituirea, menţinerea şi dezvoltarea comunităţii internaţionale. În decursul istoriei, statele s-

Personalitatea juridică internaţională

au format în conflictul de interese între populaţiile organizate şi s-au dezvoltat ca rezultat direct al războaielor şi cuceririlor de teritorii, deci prin forţă sau violenţă sau chiar prin partaj succesoral şi prin căsătorii între familiile monarhice. În cadrul procesului de formare a naţiunilor şi al luptei pentru independenţă naţională din sec. XIX şi XX, au luat naştere statele naţionale unificate, precum Italia, Germania şi alte state independente rezultate din destrămarea unor Imperii(otoman sau hasburgic). Evoluţia statelor în procesul relaţiilor lor, a influenţat dezvoltarea gândirii politice şi juridice internaţionale. Populaţiile primitive din societatea antică au stabilit un număr de practici şi de instituţii, din care, unele prezintă interes şi în

zilele noastre. Poziţia unui stat în relaţiile sale de atunci cu un alt stat depindea, în mare măsură, de întinderea teritoriului şi de forţa sa materială(populaţie, organizare militară, flotă etc).

O schimbare fundamentală a avut loc în Evul Mediu, o dată cu apariţia

unui sentiment naţional în statele care luptau contra hegemoniei Imperiul, şi al Bisericii Catolice; secularizarea treburilor interne ale statelor, asupra cărora Biserica exercitase până atunci puterea, precum şi recepţionarea dreptului roman

au condus pentru suverani la crearea unei situaţii noi; ei se considerau independenţi în cadrul frontierelor lor, iar Europa a încetat să mai fie unită, fiind împărţită în state; treptat, suveranii au consimţit ca relaţiile lor internaţionale să fie guvernate de dreptul internaţional sau Ius gentium, considerat şi acceptat ca înlocuitor al vechii puteri legislative al papelor. Statele creştine au început de atunci să se considere membre ale unei societăţi europene de state.

O dată cu apariţia comunităţii de state, juriştii şi-au pus problema cum să

fie organizate raporturile dintre membrii acestuia; s-au avansat propuneri pentru un plan de federaţii mondială (Dubois, în sec XI-lea)sau un stat mondial supus împăratului (Dante) - formulare care nu întâmpinau dificultăţi sub raport juridic, de vreme cu dreptul era considerat a fi comun tuturor statelor. În momentul în care a apărut concepţia dreptului propriu al fiecărui stat, atenţia s-a îndreptat spre relaţiile dintre statele considerate ca membre al unei comunităţi de state şi Reforma a jucat, în această privinţă un rol important(ideile ei au fost la originea conceptului suveranităţii statelor) Războiul de treizeci de ani a jucat un rol decisiv în evoluţia noţiunii de stat, pentru că Tratatele Westphalia (1648), a apărut o comunitate de naţiuni

complet nouă. Aceste tratate au creat state mici care aveau atributul de a încheia tratate între ele ceea ce întărea sentimentul de independenţă al statelor. Comunitatea internaţională a naţiunilor s-a lărgit în mod treptat şi noţiunea de stat a deţinut un loc important în doctrină mai ales după I război mondial, o dată cu înfiinţarea Societăţii Naţiunilor. În perioada Societăţii Naţiunilor cea de-a VII-a Conferinţă internaţională a statelor americane apus l-a punct, cu prilejul sesiunii sale de la Montevideo 1 din 1993, textul unei Convenţii cu privire la drepturile şi îndatoririle statelor. În art. 1 din Convenţie, sunt enumerate criteriile pe care entitatea trebuie să le satisfacă spre a fi considerate stat. Pentru a fi subiect de drept internaţional, un stat trebuie să aibă o populaţie permanentă, un teritoriu definit, un guvern, precum şi capacitatea de a închis tratate cu alte state. Deşi Convenţia de la Montevideo nu a fost ratificată decât de SUA şi câteva state latino-americane; şi cu toate că această definiţie nu obligă în mod evident decât statele părţi la ea, aceleaşi elemente se regăsesc în multe alte documente ulterioare care conţin o definiţie a statutului.

Personalitatea juridică internaţională

2.6 TEST DE EVALUARE

1. Expresia personalitate juridică internaţională desemnează:

a. statutul juridic de care se bucură subiectele de drept internaţional, conferindu-le capacitatea de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în conformitate cu regulile dreptului internaţional; b.calitatea pe care o are persoana juridică internaţională; c.aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente acesteia.

2.7 LUCRARE DE VERIFICARE

Particularităţile statului ca subiect de drept internaţional.

2.8 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

1.b

2.9 BIBLIOGRAFIE

1.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional, Bucureşti,

1997.

2.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de Oana

Ududec, Instuitutul European, 1998.

3. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale

guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002.

4.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All

Bucureşti, 1997.

5. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992

6.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul

internaţional contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002.

7. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996.

8. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002.

9. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.

Allbeck, Bucureşti, 2001.

10.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975.

11. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

12. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002.

13.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All,

Bucureşti, 1996.

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

Unitatea de învăţare nr.3

Elemetele constitutive ale existenţei statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

Cuprins ELEMENTELE CONSTIUTIVE ALE EXISTENŢEI STATELOR DIN PUNCT DE VEDERE AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Condiţiile statalităţii în dreptul internaţional

Populaţia ca element constitutiv al statului

Teritoriul ca element al statului

Noţiunea de suveranitate

Caracteristicile suveranităţii

3.1 OBIECTIVE - să realizeze analiza statelor ca subiecte principale de drept internaţional sub aspectul elementelor constitutive ale acestora, respectiv populaţie, teritoriu, organizare politică.

3.2 CONDIŢIILE STATALITĂŢII ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Existenţa unui stat presupune întrunirea cumulativă a trei element e; această distincţie tripartită şi tradiţională are în vedere populaţia(comunitatea internaţională), teritoriu şi guvernul(autoritatea guvernamentală, autoritatea publică). În cazul apariţiei unui stat nou ca subiect de drept internaţional, se ve rifică dacă există o autoritate guvernamentală independentă, care să dispună de prerogativele puterii, în cadrul unui anumit teritoriu şi asupra unei populaţii stabile. Înainte de a i se recunoaşte unei entităţi calitatea de stat independent, subiectele de drept internaţional existente pretind să fie întrunit acest minim de tei condiţii: statul care caută obţinerea recunoaşterii trebuie să aibă un guvern stabil care nu recunoaşte nici o putere superioară din afară, să guverneze în mod suprem în limitele unui teritoriu, cu frontiere stabilite, să exercite un control asupra unui anumit număr de persoane aceste trăsături sunt considerate ca reprezentând caracteristicile esenţiale ale statelor independente. În această privinţă este de menţionat că potrivit prevederilor Convenţiei de la Montevideo 1 , care este generalmente acceptată ca reflectând condiţiile statalităţii în dreptul internaţional cutumiar, se consideră ca statul pentru a fi recunoscut ca persoană internaţională, trebuie să întrunească următoarele caracteristici:

-să aibă populaţie permanentă; -să aibă un teritoriu determinat; -să aibă un guvern -să aibă capacitate de a intra în relaţii cu alte state, să încheie tratate. După cum se remarcă în literatura de specialitate, aceste elemente nu constituie decât un minim de condiţii, deoarece în afară de acestea, mai sunt menţionate şi alte elemente: trebuie de ţinut seama de faptul că statul reprezintă o grupare de interese economice, că statul reprezintă un cadru legal în care îşi exercită jurisdicţia şi se aplică

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

legislaţia sa naţională, serviciile publice(ele constituind un element esenţial pentru construcţia generală a competenţelor statale în dreptul internaţional), precum şi de elementul de continuitate (permanenţa organizării sociale fiind inerentă calităţii de stat.). Observăm însă că unele dintre aceste elemente ca: grupare de interese economice cadrul juridic uniform, servicii publice, continuitate ş. a. nu sunt tocmai esenţiale de fapt, ele decurg din cele trei elemente pe care deja le-am menţionat: populaţie, teritoriu şi autoritate guvernamentală. Definiţia tradiţională elaborată în funcţie de cele trei elemente a fost consacrată în dreptul pozitiv, ea a fost însuşită şi în jurisprudenţa internaţională(decizia dată în 1929 de Tribunalul arbitral mixt germano-polonez în cauza Deutshe Continental Gas- Gesellschaft- ''Un stat nu există decât cu condiţia de avea un teritoriu, o populaţie care locuieşte pe acest teritoriu şi o putere publică care se exercită asupra populaţiei şi teritoriului'') Cel de al patrulea element-capacitatea de a intra în relaţii cu alte subiecte de drept internaţional, de a fi reprezentat şi a încheia tratate (ius tractum), a fost consacrat prin convenţiile de codificare a dreptului diplomatic şi a dreptului tratatelor. În legătură cu acest ultim element, în domeniu stabilirii de relaţii internaţionale, cu deosebire al celor mai importante relaţii-cele diplomatice şi consulare şi a reprezentării în general, toate cele trei convenţii de codificare a dreptului diplomatic. În toate aceste relaţii internaţionale, statul constituie dacă nu unul singur cel puţin principalul subiect, iar dreptul internaţional reflectă şi reglementează această postură în care apare statul. Statul este prin excelenţă titularul dreptului de legaţie activă cât şi de legaţie pasivă. Constituind însă o caracteristică a statului în plenitudinea sa de entitate independentă şi suverană, dreptul de legaţie activă şi pasivă aparţine prin excelenţă statelor, iar cînd este vorba de relaţii consulare, dreptul de consulat nici nu ar putea aparţine decât statelor. Relaţiile diplomatice sunt specifice raporturilor dintre state, în vreme ce relaţiile dintre un stat şi o organizaţie internaţională şi mai ales între două organizaţii internaţionale nu au propriu zis un caracter diplomatic în sensul propriu şi deplin al cuvântului. Prin urmare aceste relaţii de reprezentare între subiectele de drept internaţional de categorii diferite se stabilesc pentru un anumit scop(reprezentarea la o organizaţie internaţională a unui stat, recunoaşterea unei mişcări de eliberare), adoptând prin anologie din regulile care guvernează relaţiile diplomatice, fără a se ajunge la o identificare cu acestea. După cum se ştie problema calităţii de subiect de drept internaţional a statului a fost examinată şi în cadrul lucrărilor de codificare a dreptului tratatelor; urma să se stabilească în cele două convenţii, care dintre state au capacitatea de a încheia tratate şi în ce condiţii o pot face. Drept urmare în Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor(1969) se stipulează că ''Orice stat are capacitatea de a încheia tratate''(art. 6). Explicând acest articol, Comisia de Drept Internaţional în Comentariul său, arată că textul enunţă un principiu general, potrivit căruia orice stat posedă capacitatea de a încheia tratate şi pre4cizia că expresia ''stat'' are acelaşi sens ca şi în Carta ONU, în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în Convenţia de la Geneva privind dreptul mării şi în Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, adică este vorba despre ''Stat'' în sensul dreptului internaţional. În abordarea acestei probleme, Comisia de Drept Internaţional a plecat de la ideea că faptul de a negocia şi de a încheia tratate constituie un atribut esenţial al suveranităţii, încheierea de tratate reprezentând una dintre cele mai vechi şi mai caracteristici manifestări ale atributului de independenţă şi suveranitate a statelor suverane. Statul constituie principalul subiect al dreptului tratatelor, el este actorul principal având ius tractum. Un stat are capacitatea, ca o vocaţie generală, de a încheia tratate internaţionale, în virtutea simplului fapt că este suveran; statele care nu au suveranitate deplină pot deveni parte, numai la acele tratate pe care sunt competente să

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

le încheie (principiu formulat în art. 3 din Harvard Research Draft: ''Capacity to enter into trities is possessed by all the Statesbut the capacitz to enter into certain treaties maz be limited''.

3.3 POPULAŢIA CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI Dimensiunea umană reprezintă primul element constitutiv al statului şi este un criteriu pentru definirea acestui concept. Populaţia constă în totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriu unui stat şi care sunt supuse unei jurisdicţiei a acestuia. Populaţia unui stat cuprinde mai multe categorii de persoane, fiecare dintre acestea având un statut diferit: cetăţenii proprii, străinii, precum apatrizii. Indiferent de categoria din care fac parte aceste persoane şi de statutul care le este specific fiecăreia dintre ele, caracteristica de bază rămâne aceea că locuiesc şi sunt supuse jurisdicţiei teritoriale a acestui stat. Din această totalitate a persoanelor fizice, care locuiesc pe teritoriul unui stat, categoria cea mai importantă o alcătuiesc în mod indiscutabil, persoanele care sunt legate de statul respectiv prin legătură juridică şi politică, numită cetăţenie.

Statul grupează fiinţele umane care sunt libere în societate, dar acestea trebuie să fie într-un număr suficient de mare, pentru a justifica organizarea colectivităţii şi instituirea unei ordini juridice superioare, ca aceea pe care o reprezintă statul şi pentru a forma aceea entitate numită stat. Acest criteriu al populaţiei permanente este relativ uşor de constatat, el ţinând de evidenţa faptelor; există şi

exemple de entităţi care au revendicat calitatea de stat, deşi ele nu erau constituite dintr-

o populaţie permanentă. Raportul care există între stat şi populaţia sa ridică două

probleme una de ordin teoretic, iar alta cu caracter politic. Prima problemă constă în a

clarifica care este natura dreptului de comandament exercitat de către un stat asupra naţionalilor săi şi a celorlalte persoane care locuiesc pe teritoriul său. Referirea la

imperium şi dominum, pentru a exercita puterea pe care o are statul asupra naţionalilor săi nu este considerată că ar putea oferi un răspuns satisfăcător, deoarece acest atribut se exercită asupra naţionalilor şi atunci cînd aceştia se află pe un teritoriu străin. Orice stat are puterea de a dispune de comunitatea sa teritorială, acel ansamblu de persoane care întreţin cu el un raport stabil şi permanent; dreptul ginţilor admite că statul poate, în mod valabil şi cu un efect erga omnes, să determine el care sunt indivizii care îi aparţin

şi care sunt străinii. Cea de a doua problemă este a ceea de a şti după care reguli va avea

loc distribuirea populaţiilor între diversele state între care se împarte omenirea. Răspunsul ne este dat, în fiecare caz în parte, în istorie limitele existente între state constituind rezultatul cuceririi şi al înţelegirilor diplomatice, fără ca populaţiile să fi fost consulare. Există totuşi şi unele criterii care au implicaţii în această problemă:

continuitatea geografică, naţionalitatea şi dreptul popoarelor de a dispune de el e însele. Continuitatea geografică conferă ca bază statului situarea lui în aceeaşi zonă geografică, insulară. peninsulară, şi de aceea se constituie în teoria frontierelor naturale. Legătura dintre stat şi populaţie nu se caracterizează decât prin permanenţă şi continuitate. Factorii de legătură-continuitate între oameni sunt de natură diferită:

vecinătate, similitudine de gândire şi acţiune, comunitatea de limbă membrii unui grup naţional, elemente de ordin geografic, istoric şi etnografic şi sentimentul unui interes economic comun. Legătura naţională este şi mai complexă, iar conceptul de naţiune a jucat un rol considerabil în politica internaţională. Principiul naţionalităţii a jucat de la Revoluţia Franceză un rol colosal şi constituie principiul potrivit căruia, orice naţiune care prezintă anumite caracteristici proprii de ordin etnic, lingvistic, cultural, religios, istoric are un drept natural de a se constitui într-un stat independent. Principiul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele reclamă dreptul oricărei populaţii, abstracţie făcând de orice considerent de naţionalitate, de a face secesiune, fie pentru a fuziona cu

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

un stat existent, fie pentru a se constitui într-un stat autonom. În problema cum să se ajungă la concluzia că un grup de oameni formează o naţiune suficient de conturată, pentru a-i permite acesteia să-şi reclame independenţa politică şi dreptul de a se organiza într-un stat distinct, s-au conturat două abordări: -cea obiectivă, susţinută de autorii germani şi cea subiectivă susţinută în Franţa şi în Italia. Concepţia obiectivă a naţiunii(teoria germană) fudamentează esenţa naţiunii pe unul sau mai multe elemente obiective: teritoriu, limbă, religie, rasă, cultură. Comunitatea de teritoriu, existenţa de limite geografice naturale a fost în mod frecvent prezentată ca un element fundamental al naţionalităţii; fără a nega rolul determinant al configuraţiei teritoriului în apariţia fenomenului naţional, acest rol nu are decât o influenţă indirectă, iar pe de altă parte, unitatea teritorială nu generează în mod necesar şi unitatea naţională. Identitatea de limbă a fost de multe ori singurul criteriu în mod obiectiv valabil al naţiunii, fără a subestima rolul capital jucat de limbă în formarea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale, trebuie să observăm, că în existenţa naţiunilor bilingve ca Belgia sau Canada sau trilingve(Elveţia), acest criteriu este relativ şi prin urmare nu constituie element constitutiv al unităţii naţionale. Religia a fost şi ea menţionată ca un element unificator esenţial, rolul ei a fost important în unele perioade din trecut, dar unitatea de credinţe religioase nu mai este necesară în prezent pentru existenţa unei naţiuni şi nu există grupare naţională în care să nu coexiste mai multe comunităţi religioase. Rasa a fost prezentată ca un element cu rol creator al fenomenului naţionalităţii; pentru susţinătorii acestei teze, pluralitatea originii etnice ar constitui elementul esenţial al naţiunii sau cel puţin condiţia dezvoltării sale normale. Această teorie (cu distincţiile care se făceau între rasele superioare şi cele inferioare -rasa germană fiind luată ca etalon al perfecţiunii) stă la baza rasismului. Din punct de vedere ştiinţific nimic nu este aşa de obscur şi de contraversat ca noţiunea de rasă pretinsa naţiune de rasă pură nu are consistenţă, în sfârşit afirmarea priorităţii etnice a rasei superioare conduce la revendicarea supremaţiei politice şi la dominarea altor rase. Ideea de naţiune a fost fundamentată şi pe comunitatea de cultură şi de civilizaţie; această reprezintă abordarea culturală a naţiunii. Şcoala franceză şi cea italiană au elaborat o concepţie potrivit căreia naţiunea, înainte de a fi o formaţiune teritorială, geografică, istorică, religioasă sau rasială, ea constituie o grupare umană care trebuie să fie definită în raport cu unitatea care o compune omul. Această teorie a fost numită concepţia subiectivă a naţiunii şi defineşte naţiunea prin elemente de ordin ideal şi spiritual, văzând în naţionalitate un fenomen esenţialmente subiectiv: rezultatul conştiinţei pe care o au anumiţi oameni, că alcătuiesc între ei un grup care îi uneşte. Această constituie, din punctul de vedere al caracterelor reale, atât o teorie psihologică, cât şi una voluntaristică a naţiunii: teorie psihologică, pentru că se fondează pe un element eminamente subiectiv-conştiinţa naţională, stare de conştiinţă comună tuturor membrilor grupului respectiv, produs al unei lungi evoluţii istorice care s-a concretizat în diversitatea elementelor etnice, lingvistice sau culturale originare; voluntaristă, . pentru că prezintă naţiunea ca rezultat al voinţei concordante al membrilor săi, această concordanţă a voinţelor indivizilor, consimţământul populaţiilor fiind cea care a creat naţiunea în trecut şi fiind singură în măsură să o menţină şi în viitor. Aplicarea şi valoarea principiului naţionalităţilor. Aspiraţiile naţionale au avut o foarte mare forţă în sec XIX-lea, iar o serie de documente juridice i-au recunoscut importanţa. Tratatele de pace din 1919-1920 s-au inspirat, într-o mare măsură, din principiul naţionalităţilor, chiar dacă nu s-a păstrat consecvenţă în această privinţă; mai târziu, principiul a suferit unele vicisitudini(în special, în preajma cel deal II război mondial). Dreptul la autodeterminare face parte din dreptul internaţional contemporan, fiind consacrat prin adoptarea Cartei ONU; cu toate acestea în unele lucrări din doctrină, principiul autodeterminării este contraversat şi acest caracter controversabil s-

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

a referit la statutul, ca şi la rangul principiilor ca atare, cât şi în ceea ce priveşte

conţinutul lui. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele cuprinde dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul în deplină liberate şi fără nici un amestec din afară; este un drept permanent care vizează statutul politic intern şi extern al unui popor, fiind recunoscut poporului dreptul de aşi crea un stat suveran şi independent, de a se asocia în

mod liber cu un alt stat, orio de a se integra în acesta; el cuprinde dreptul popoarelor ce la dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală; fiind un drept permanent şi imprescriptibil. Principiul autodeterminării are o lungă istorie în relaţiile internaţionale fiind invocat ca un fundament al cedării de la un stat la altul, cât şi pentru folosirea

plebiscitului spre a stabili dorinţa locuitorilor în cauză. În baza Cartei ONU principiul a devenit piatra de hotar a politicii de decolonizare iniţiată de Adunarea generală ONU în 1960 şi 1970, fundamentând-o şi promovând-o. În Carta ONU se statuează că scopurile Naţiunilor Unite sunt să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de ele însele. În Declaraţia cu privire la acordarea independenţei teritoriilor coloniale şi popoarelor se proclamă următoarele:

1. Supunerea popoarelor unei subjugări, unei dominaţii şi unei exploatări străine

constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este consacrată Cartea

Naţiunii Unite şi compromite cauza păcii şi cooperări mondiale

2. Toate popoarele au dreptul la autodeterminare, în virtutea acestui drept, ele stabilesc

statutul lor politic si urmăresc, în mod liber, dezvoltarea lor economică, socială si culturală.

3. Lipsa de pregătire în domeniul politic, economic sau în cel al educaţiei nu trebuie să

fie niciodată luat ca un pretext pentru întârzierea independenţei.

4. Orice acţiune armată sau măsuri represive deoarece fel, îndreptate împotriva

popoarelor independente vor înceta pentru ale permite sa-şi exercite în mod paşnic şi liber, dreptul lor la independenţa completă, iar integritatea teritoriului lor naţional va fi

respectată.

5. Măsuri imediate vor fi luate în teritoriile sub tutelă şi dependentă şi orice alte teritorii

care încă nu şi-au obţinut independenţa pentru a transfera toate puterile popoarelor acelor teritorii fără nici o condiţie ori rezervă, în conformitate cu voinţa şi dorinţa lor liber exprimate, fără nici un fel de destinaţie cât priveşte rasa, credinţa sau culoarea,

pentru ale permite să beneficieze de dependenţa şi libertatea completă.

6. Orice încercare menită să dezmembreze parţial sau total, unitatea naţională şi

îndreptată împotriva integrităţii teritoriale a unei ţări este incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.

7. Toate trebuie să respecte, cu bună credinţă şi în mod strict, dispoziţiile Cartei

Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi prezentei Declaraţii pe baza egalităţii, a neintervenţiei în afacerile interne ale tuturor statelor şi respectul pentru depunerile suverane ale tuturor popoarelor şi integrităţii lor teritoriale. Statele trebuie să se abţină de la orice acţiune îndreptată spre distrugerea parţială sau totală a unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a unui alt stat sau ţări. Documentele internaţionale atestă că a fost atins deja punctul în care principiul a generat o regulă de drept internaţional, prin care viitorul politic al unui teritoriu colonial sau care nu este independent trebuie să se determine în conformitate cu voinţa populaţiei. Pactele internaţionale din 1496 relative la drepturile omului reafirmă dreptul

la autodeterminare ca o materie care ţine de dreptul tratatelor.

Din jurisprudenţa internaţională, ar putea fi citate cele două rapoarte-al Comisiei de jurişti şi cel al Comitetului raporturilor desemnaţi de Consiliul Societăţii Naţiunilor pentru a examina cererea populaţiei din Insulele Aaland, tinzând să determine prin

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

plebiscit, dacă să rămână sub suveranitatea Finlandei ori să revină la Suedia; opinia exprimată a fost aceea că revine în exclusivitate, suveranităţii fiecărui stat definitiv constituit, să acorde ori să refuze unei secţiuni a populaţiei sale dreptul de a-şi determina propria sa soartă pe cale de plebiscit. În afara celor de mai sus, am adăuga şi faptul că dreptul popoarelor de a dispune de ele însele se referă la popoarele şi nu la minorităţi naţionale sau la alte grupuri minoritare; aceste grupuri trăiesc pe un teritoriu, împreună cu o majoritate diferită, din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios, şi nu se poate pune prin ipoteză problema autodeterminării.

3.4 TERITORIUL CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI După opinia generală a specialiştilor, conţinutul noţiunii de teritoriu de stat depăşeşte accepţiunea etimologică şi originară a termenului, deoarece teritoriul înglobează, alături de suprafaţa terestră şi acvatică-fluvială şi apele interioare şi apele din zona mării teritoriale şi prelungirile verticale, atât în subsol cât şi spaţiul aerian care se află deasupra acestor suprafeţe. Prin urmare teritoriului statului cuprinde: teritoriu terestru, inclusiv zonele fluviale, teritoriu maritim, precum şi spaţiu aerian. O primă formă de dobândire în decursul istoriei a unui teritoriu fără stăpân, iar această dobândire se baza pe un teritoriu originar. Ocuparea de teritoriu aplicată încă din sec. al XV-lea a stat la baza formării imperiilor coloniale. Deşi sistemul colonial a fost abolit prin destrămarea imperiilor coloniale, ca urmare a politicii duse

de comunitatea internaţională de a promova lupta de eliberare naţională şi formarea de noi state, ideea că există teritorii fără a avea stăpân nu a dispărut complet; ci i s -a suprapus un nou concept, acela de ''patrimoniu comun al umanităţii''. În conformitate cu prevederile Convenţiei ONU asupra dreptului mării constituie patrimoniu comun al umanităţii.

O altă formă de dobândire de teritorii de către state o constituie preluarea acestora de

la alte state; această dobândire se face cu titlu derivat, deoarece teritoriul dobândit aparţinu-se altor state. O asemenea dobândire putea avea loc în trecut prin cucerirea teritoriilor respective, în urma ducerii unui război sau a folosirii forţei; în prezent o asemenea dobândire nu mai este de conceput, deoarece sete interzis războiul de agresiune şi dobândirea teritoriului prin forţă, o asemenea formă apare ca fiind contrară dreptului internaţional. Nici dobândirea teritoriului prin ameninţarea cu forţa nu este admisă de dreptul internaţional.

O a doua cale de dobândire de teritoriu, tot cu titlu derivat, de către un stat de la alt

stat, o constituie cesiunea; această cesiune de teritorii în cazul în care un stat renunţă în favoarea unui alt stat la drepturile şi titlurile pe care le are un anumit teritoriu, constituie o formă legală care intervine, fie în baza unui tratat încheiat între statele respective, fie în baza unor tratate de pace. Este cazul să subliniem faptul că în mod practic, nici o cedare de teritoriu nu se face de bună voie(modificările de teritoriu au loc de obicei în baza unui tratat care urmează războiul, iar cesiunea ca atare este impusă prin forţă sau alte forţe de constrângere şi presiuni de cele mai multe ori. )Modificările teritoriale ale unui stat au loc şi prin reuniunea mai multor state într-un singur stat (fuzionare sau unificare), prin separarea desprinderea unui nou stat dintr-unul existent, prin dezmembrarea unui stat în mai multe state sau prin anexarea unui stat. Teritoriul prezintă un interes major pentru edificiul juridic al statului, dat fiind faptul că el constituie suportul material pe care se instalează comunitatea naţională; teritoriu constituie baza materială asupra căruia statul îşi exercită autoritatea, acesta fiind legat de populaţia pe care o stabilizează în interiorul graniţelor sale. Elementul teritoriul reprezintă, în cazul statului un factor indispensabil şi aceasta nu numai pentru că oamenii care compun statul trebuie să se fi stabilit, să locuiască şi să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul ales de ei sau de părinţii lor, ci şi din cauza că grupul statal, el însuşi presupune o stabilire pe teritoriu fără de care nu s-ar putea materializa existenţa unui stat. Teritoriul joacă rolul de premisă a exercitării suveranităţii de stat, de manifestare a jurisdicţiei sale. Fiecare stat îşi organizează plenitudinea funcţiilor sale pe teritoriul său, pe acest teritoriu îşi exercită ordinea sa constituţională şi toate modificările ei eventuale; pe teritoriul său statul legiferează din plin în

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

toate domeniile şi îşi organizează administraţia şi serviciile sale juridice, precum şi serviciile sale armate. În ceea ce priveşte competenţele sale, teritoriul joacă şi rolul de prezumţie, întrucât orice act al statului menit a-şi produce efectele pe teritoriul său este prezumat a fi regulat. Din acelaşi motiv statul este răspunzător pentru ceea ce se întâmplă pe teritoriul său; orice acţiune care are loc pe teritoriul unui stat generează obligaţii pentru el. Pe teritoriul său statul îşi exercită autoritatea statală, cu excluderea oricărui alt stat. Criteriu teritoriu definit este interpretat ca însemnând că statul trebuie să aibă un teritoriu care poate fi delimitat. Dreptul internaţional nu impune ca teritoriul de stat să aibă o dimensiune minimă. Unele entităţi din cauza că au un teritoriu foarte redus, se abţin să-şi revendice calitatea de stat. Din punct de vedere juridic nu are importanţă dacă teritoriul este întins sau restrâns, dacă comportă frontiere naturale sau nu, dacă este maritim sau continental, bogat sau sărac în resurse; aceste date de ordin geopolitic nu sunt relevante pentru determinarea noţiunii de stat care constituie o formaţiune politică. Teritoriu îndeplineşte mai întâi o funcţie negativă întrucât îi trasează statutului limitele peste care el nu mai poate să-şi exercite atributul de putere, fiecare stat având propria sa arie, domeniul său în care îşi exercită atribuţiile. Teritoriul îndeplineşte şi o funcţie pozitivă, devreme ce statul are nevoie de teritoriul de care să se folosească ca instrument în vederea realizării scopurilor sale de organizaţie politico- statală. Pe plan intern teritoriul oferă baza de control şi un punct de sprijin pentru constrângere; graţie teritoriului statul are la dispoziţie un mijloc de a supraveghea şi constrânge indivizii, de a-i expulza sau de a-i interzice şederea sau plecarea. Pe plan extern teritoriul îi concretizează existenţa sa în spaţiu şi îi oferă statului o bază de apărare, el rezistând atâta vreme cât stăpâneşte teritoriul. Regula generală de deţinerea teritoriului, depinde autoritatea statului asupra subiectelor sale, precum şi independenţa sa faţă de străinătate. Caracterele generale ale teritoriului: Teritoriul are trei caractere bine determinate-este stabil, comportă delimitări precise şi este continuu. Teritoriu mai întâi de toate este stabil în sensul că populaţia care se află pe el este aşezată de o manieră permanentă; nomadismul constituie un fenomen geografic, economic şi sociologic fără relevanţă în această privinţă. Teritoriu are au caracter delimitat, are limite precise şi fixe, în cadrul cărora se exercită activitatea de guvernare, iar frontiera marchează punctul unde încetează competenţa teritorială Doctrina elaborată, cândva, de juriştii sovietici a ''teritoriului fluid'' susţinea că teritoriul fostei Uniuni Sovietice putea să se mărească ori să se diminueze, în funcţie de fluctuaţiile revoluţiei mondiale şi nefiind legată de nici un stat; doctrina respectivă nu a fost abandonată de conducerea sovietică care a încheiat cu statele vecine tratate pentru delimitarea teritoriului pe această bază; ea a fost preluată de teoreticienii naţional-socialişti care susţineau că limitele teritoriului german erau menite să se extindă odată cu rasa germană însăşi. (Reich- ul fiind socotit ''o ţară cu frontiere mişcătoare''. -Teritoriul este continuu, deoarece este alcătuit dintr-un singur spaţiu terestru, ceea ce nu exclude însă existenţa de dependenţe insulare şi nici repartizarea teritoriului statal pe un ansamblu de insule (Japonia, Noua Zelandă)ori unul sau două spaţii terestre separate de mare(Turcia) şi de către un stat străin (cazul Alaska separată de SUA prin Canada). În ceea ce priveşte natura juridică a teritoriului, literatura de specialitate este abundentă, dar şi divizată; au fost formulate patru teorii principale pentru a explica raporturile care există între stat şi teritoriul său. -Teoria teritoriului element constitutiv al statului, denumită şi teoria teritoriului -a fost acceptată de specialişti în geopolitică care definesc teritoriu ca fiind ''corpul statului''. Această teorie susţine că teritoriul este un element esenţial al statului conceput ca o societate politică, deoarece un stata fără teritoriul ar fi în imposibilitate să-şi exercite puterea politică care constituie atributul său esenţial, precum şi raţiunea lui de a fi. -Teoria spaţiului vital a fost afirmată în cursul celui de-al treilea Reich şi această construcţie

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

se

prezintă ca o politică, nu ca o interpretare juridică a conceptului de teritoriu. Marile puteri

ar

avea un adevărat drept la constituirea unui spaţiu vital necesar existenţei şi dezvoltării lor.

-Teoria teritoriului-obiect. Teritoriul constituie obiectul însuşi al puterii statale asupra căruia un stat îşi exercită autoritatea. Autorii au văzut în ea, cînd un drept real de pro prietate, cînd un drept real de suveranitate.

-Teoria teritoriului- limită susţine că teritoriul nu este decât un spaţiu în care se exercită dreptul de comandament al statului său ''limita materială a acţiunii efective a guvernanţilor''. -Teoria competenţei afirmă că teritoriul se prezintă ca o porţiune din suprafaţa terestră în care un sistem de reguli juridice este aplicabil şi executoriu ; teritoriul reprezintă sfera spaţială a statului, cadrul de validitate a ordinii statale.

3.5 NOŢIUNEA DE SUVERANITATE

Întrunirea celor trei elemente: populaţie, teritoriu şi guvern propriu constituie premiza, dar nu conduce totuşi direct şi inexorabil la recunoaşterea ca stat în sensul dreptului internaţional a entităţii şi nu explică această calitate; aceste trei elemente caracterizează statul din punct de vedere politic şi social. Statul are personalitate juridică ca şi alte entităţi, subiecte de drept internaţional public şi privat, dar această împrejurare nu este suficientă pentru a-l defini şi a-I găsi fundamentarea. Trebuie să avem în vedere pentru acest scop că statul este singurul dotat cu o putere de comandament, cu o putere supremă pe care nu o au celelalte subiecte de drept internaţional, care este de obicei desemnată prin expresia de suveranitate. Suveranitatea constituie criteriul, elementul definitoriu al statului, trăsătura esenţială a puterii de stat. Esenţa suveranităţii nu poate fi explicată fără a se ţine seama de legătura indisolubilă care există între suveranitate şi puterea de stat; ea se manifestă ca atribut fundamental al statului, deoarece constituie o însuşire esenţială a puterii de stat. Plecând de la această constatare doctrina tradiţională a pus la baza distincţiei

dintre stat şi celelalte colectivităţi internaţionale cu o bază teritorială, conceptul de suveranitate, statul este suveran adică este dotat cu o competenţă nelimitată şi cu

o autonomie suverană de care nu beneficiază nici o altă persoană publică. Se

apreciază că suveranitatea statelor constituie elementul cheie în ceea ce priveşte problema personalităţii juridice internaţionale a statului. S-a considerat fiind cea mai judicioasă definiţie, spunându-se că ''statul este o persoană suverană'', el este o fiinţă juridică titulară de drepturi şi obligaţii. În orice entitate statală există o prerogativă de putere care deţinută de anumite organe, are ca obiect să guverneze populaţia îndeplinind anumite atribute

şi exercitând anumite funcţii; această putere a fost denumită suveranitate. Termenul de suveranitate desemnează un anumit grad de putere, este puterea

supremă, cea mai complexă şi cea mai deplină; această concepţie a fost transpusă

în suveranitatea regală, considerată a fi o putere absolută şi incontestabilă.

Suveranitatea a fost definită în literatura de specialitate ca fiind ''supremaţia unică, deplină şi indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierilor teritoriale şi în dependenţa acestuia în raport cu orice altă putere ceea ce se exprimă în dreptul exclusiv şi inalienabil al statului şi a stabili şi a realiza de sine stătător politica sa externă şi internă, de aşi exercita funcţiile, de a înfăptui măsurile practice e organizare a vieţii sociale interne şi a relaţiilor sale externe pe baza respectării suveranităţii altor state, al principiilor şi normelor de drept internaţional acceptate prin acordul său de voinţă''.

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

3.6 CARACTERISTICILE SUVERANITĂŢII

Suveranitatea reprezintă o însuşire esenţială a puterii de stat, un atribut fundamental al statului; ea exprimă caracterul acesteia de a fi supremă şi independentă în raport cu orice altă putere; ea are ca trăsătură generală: caracterul istoric, exclusivitatea şi deplinătatea sa, inalienabilitatea şi indivizibilitatea. Stratificarea societăţii internaţionale arată că suveranitatea politică înseamnă omnipotenţa, preeminenţă şi conducere. Conţinutul suveranităţii este dat de supremaţia şi independenţa puterii de stat; aceste constituie atât conţinutul cât şi trăsăturile ei juridice. Definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă şi dizolvarea suveranităţii în două părţi distincte. Doctrina menţionează ca trăsături ale suveranităţii: exclusivitatea, indivizibilitatea, inalienabilitatea. Suveranitatea este exclusivă şi deplină, statul exercitându-şi prerogativele puterii sale, prin exercitarea plenară, în totalitatea lor, pe întregul teritoriu de stat, în toate domeniile şi cu toate metodele pe care le consideră necesare, cu excluderea oricărei alte puteri. Puterea de stat nu poate fi decît o putere supremă şi în virtutea supremaţiei sale, statul poate acţiona deplin şi în exclusivitate, în limitele teritoriul său, cu privire la populaţie de pe acest teritoriu şi în orice domeniu al vieţii sociale, economice, culturale, naţionale etc. Suveranitatea nu poate fi împărţită cu nici o altă putere din interiorul său sau din exteriorul statului, pentru că puterea este unica pe întregul teritoriu de stat; suveranitatea are un caracter indivizibil. Divizarea a teritoriului de stat are repercursiuni negative asupra organizări şi dezvoltării politice a societăţii, îngustează putinţa exercitării şi atribuţiilor şi funcţiilor statului. Supremaţia puterii de stat este incompatibilă cu existenţa şi manifestarea şi limitele teritoriul de stat şi a oricărui altei puteri, din interior sau exterior, fiind exclus orice amestec în rezolvarea problemelor. Suveranitate este inalienabilă, întrucât orice înstrăinare a sa, chiar şi una parţială în avantajul altui stat sau al unui grup de state, ori al unor organizaţii internaţionale, creează relaţii de subordonare şi inegalitate, drepturile şi interesele statului respectiv fiind ştirbite. Supremaţia puterii de stat cu privire la teritoriu şi populaţie reprezintă o parte componentă a suveranităţii de stat. Ea implică ca o condiţie indespensabilă, organizarea teritorială a societăţii, a populaţiei aflate în limitele frontierelor de stat. Suveranitatea se prezintă sub două faţete-una internă şi alta externă. Prima exprimă predominanţa statului în interior. Pe plan intern suveranitatea se defineşte ca fiind criteriu însuşi al statului; ea desemnează puterea de dominaţie necondiţionată pe care o exercită asupra resortiştilor săi, puterea publică. Modul de organizare şi funcţionare a organelor de stat constituie o formă de exercitare a suveranităţii care se manifestă ca un atribut fundamental al statului. A doua implică excluderea de la orice subordonare, de la orice dependenţă faţă de statele străine, din punct de vedere juridic toate statele sunt egale, şi suverane, independente. Suveranitatea este un atribut necesar al statului, ea nu este pur şi simplu o categorie istorică, ci o categorie absolută, inerentă noţiunii însăşi de stat ca grupare politică supremă, oricare ar fi gradul de universalitate pe care a atins-o în trecut sau o poate atinge în viitor-cetate, principat, stat naţional, stat mondial. Ideea de organizare socială în cadrul comunităţii internaţionale implică existenţa suveranităţii Suveranitatea internă se caracterizează în al doilea rând, prin generalitatea recunoscută puterii de stat, prin gradul de putere şi prin obiectul său, prin calitatea de instanţă supremă recunoscută puterii de stat şi prin obiectul general şi nedeterminat al acestei puteri. Postglosatorii defineau statele ca civitates superiorem non recognoscentes; puterea supremă -summa potestas. ; puterea suverană apărea ca cea mai înaltă putere posibilă şi suveranitatea ca rangul cel mai înalt de putere.

Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional

3.7 TEST DE EVALUARE

1. Suveranitatea ca însuşire esenţială a puterii de stat prezintă următoarele trăsătur i:

a.exclusivitate

b.indivizibilitate

c.inalienabilitate

3.8 LUCRARE DE VERIFICARE Enumeraţi şi dezvoltaţi caracteristicile suveranităţii statelor.

3.9 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

1.a,b,c,.

3.10 BIBLIOGRAFIE

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999

2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul Oficial şi

A.R.E.D., 1996

3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional, Bucureşti,

1997

4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de Oana

Ududec, Instuitutul European, 1998

5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004

6. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale

guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002

7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” – Ed.

Politică, Bucureşti, 1983

8. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All

Bucureşti, 1997

10. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992

11.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul

internaţional contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002

12. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996

13. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002

14. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.

Allbeck, Bucureşti, 2001

15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975

Jurisdicţia statelor

Unitatea de învăţare nr.4

Jurisdicţia statelor

Cuprins JURISDICŢIA STATELOR

Noţiunea şi conţinutul jurisdicţiei statelor

Competenţa teritorială

Competenţa personală

4.1 OBIECTIVE

-

să trateze aspecte particulare, precum competenţa teritorială sau sau personală a statelor, pornind de la definirea şi explicarea conţinutului jurisdicţiei statelor

4.2 NOŢIUNEA ŞI CONŢINUTUL JURISDICŢIEI STATELOR

Jurisdicţia statelor reprezintă consecinţa firească a calităţi de suveran, este elementul central al atributului de suveranitate. Jurisdicţia statului include atât prerogativa de a stabili reguli (competenţă legislativă), cât şi pe cea de a le aplica (competenţa jurisdicţională). După unii autori de specialitate, jurisdicţia statului decurge din atributul de suveranitate, după alţii, jurisdicţia ar constitui doar o competenţă care le este atribuită statelor de dreptul internaţional; competenţele statului s-ar fundamenta pe dreptul internaţional, el este cel care le stabileşte şi le ordonează şi condiţionează exercitarea lor. În literatura de drept internaţional, sunt folosite şi alte expresii echivalente pentru

a desemna această instituţie-jurisdicţie internaţională, iar în literatura occidentală este cunoscut termenul competenţă a statului. În sens material jurisdicţia sau competenţa se prezintă sub forma suveranităţii interne şi a suveranităţii externe a statului. A)Referitor la competenţe interne, este vorba de actele pe care statul poate să le adopte pe teritoriul pe care îl guvernează şi îl controlează; el este competent să organizeze în modul în care înţelege puterile sale politice, inclusiv organizarea sa constituţională. B)Referitor la competenţe externe, este vorba de toate competenţele pe care statul le exercită în calitatea sa de membru al comunităţii internaţionale şi este vorba de

relaţiile internaţionale înţelese în sensul cel mai larg - încheierea de tratate, participarea

la organizaţiile internaţionale, trimiterea şi primirea de misiuni diplomatice etc.

Jurisdicţia statului în sens formal, cu sensul de iuris dicere înseamnă puterea statului de a edicta o regulă de drept şi de asemenea, de a asigura executarea ei. Referitor la capacitatea statului de a edicta o regulă de drept, precizăm că statul este competent să adopte reguli de drept prin care să reglementeze conduita subiectelor de drept din ordinea internă; el adoptă reguli de drept civil, comercial, administrativ, penal. Dar statul trebuie să aibă şi căi de executare silită, pentru a asigura aplicarea a ceea ce e l a legiferat.

Jurisdicţia statelor

4.3 COMPETENŢA TERITORIALĂ

Teritoriul conferă unui stat dreptul de a acţiona prin simpla sa existenţă. Competenţa teritorială a statului prezintă două caracteristici clasice, tradiţionale şi anume plenitudine şi exclusivitate (aceste trăsături au fost discutate în sentinţa arbitrală din Iles des Palmas (dintre SUA şi Olanda) care a fost dată sub auspiciunile C. P. A. de juristul elveţian Max Huber). Competenţa este exclusivă -principiul competenţei exclusive a statului în ceea ce priveşte propriul său teritoriul constituie punctul de plecare al reglementări celor mai multe probleme care privesc raporturile internaţionale. Exclusivitatea competenţei teritoriale a statului este un principiul cutumiar. Faptul că statul este suveran pe teritoriul său şi că această suveranitate este exclusivă, împiedică un stat terţ să exercite cel mai mic act de autoritate pe teritoriul primului stat. Din această exclusivitate a competenţei teritoriale, rezultă două consecinţe : Neaplicarea pe teritoriul unui stat a reglementării juridice edictate de un stat străin. De regulă se poate afirma că acest principiul potrivit căruia legile naţionale nu produc efecte extrateritoriale (validitatea lor opunându-se în limitele teritoriului unde statul îşi execută jurisdicţia), cu toate aceste există legi naţionale care, prin definiţie îşi produc efectele lor în ordinea lor juridică a altor state. Dreptul internaţional privat, ramură a dreptului intern al statelor, are ca menire să găsească soluţia pentru cazul raporturilor civile cu element de extraneitate, care pun în conflict reguli concurente. Un stat trebuie să respecte suveranitatea teritorială a altor state şi să nu exercite acte de constrângere pe teritoriul acestora. Acest principiu de drept cutumiar a fost recunoscut de judecătorii de la Haga în cauza ''Lotus'', fiind înscrisă în Carta ONU ca unul din fundamentele relaţiilor internaţionale contemporane. Un stat terţ nu ar putea să aducă atingere jurisdicţiei altui stat, exercitând acte de autoritate pe teritoriul acestuia. Prin urmare orice violare a suveranităţii teritoriale a unui stat de către agenţi sau cetăţeni ai altui stat, constituie în mod clar, acte contrare dreptului internaţional şi ca atare sunt susceptibile să antreneze responsabilitatea internaţională a statului pentru acte delictuale comise. Exercitarea jurisdicţiei de către un stat este supusă dreptului internaţional. Competenţa teritorială deplină şi exclusivă a statului nu înseamnă că poate face orice; condiţiile de exercitare a suveranităţii teritoriale sunt supuse regulilor dreptului internaţional, statele având nu mai drepturi, ci şi obligaţii. Aceste obligaţii impuse statelor provin unele din delimitarea teritorială, iar altele din conţinutul competenţei teritoriale. Respectul drepturilor statelor terţe constituie obligaţia generală a statului teritorial: un stat nu ar putea tolera pe teritoriul său acte care aduc atingere integrităţii teritoriale a altui stat. Dacă are loc un accident pe teritoriul unui stat şi este susceptibil să producă daune transfortaliere, există obligaţia de notificare imediată. (ex. accidentul nuclear de la Cernobâl din 1986)., obligaţia generală de a nu polua teritoriul unui stat vecin a fost recunoscută şi la Conferinţa de la Stockholm în 1972 privind protecţia mediului şi prin numeroase convenţii. Statul teritorial trebuie să respecte nu numai drepturile prevăzute în tratatele şi convenţiile încheiate cu statul cetăţenilor străini, ci şi pe cele care merg din dreptul cutumiar, el are obligaţia generală de a proteja străinii. Statul teritorial are obligaţia de a respecta interesele comunităţii internaţionale, să-şi exercite jurisdicţia în conformitate cu normele generale ale dreptului internaţional reprezentând interesele fundamentale ale comunităţii internaţionale în ansamblu ei. Trebuie să respecte normele de ius cogens, să-şi exercite competenţa într-un mod care să menţină libertatea de comunicare internaţională.

Jurisdicţia statelor

4.4 COMPETENŢA PERSONALĂ

Statul deţine un titlu propriu de acţiona, pentru că are o populaţie care îi este ataşată, statul posedă un titlu dublu de a acţiona -ca stat suveran teritorial şi ca stat suveran personal, de aceea competenţa sa este de a stabili reguli faţă de cei care sunt cetăţenii săi. Prin naţionalitate se înţelege legătura juridică care are la bază un fapt social de legătură, o solidaritate efectivă de existenţă, de interese, sentimente, alăturate unei reciprocităţi de drepturi şi obligaţii. Statul acordă cetăţenie persoanelor fizice şi naţionalitate, persoanelor morale, dar şi anumitor obiecte(nave, aeronave, sateliţi şi instalaţii spaţiale). Statul are competenţa de a atribui cetăţenie/naţionalitate indivizilor care se nasc pe teritoriul său (ius soli)ori sunt născuţi în străinătate din părinţi care au cetăţenie. (ius sanguinis). Această competenţă nu este discreţionară şi există anumite condiţii de fond pentru ca aceasta atribuire să fie opozabilă din punct de vedere internaţional. Competenţa statului teritorial este exclusivă pentru acordarea cetăţeniei. Este vorba de principiul cutumiar al drept internaţional, potrivit căruia statul are o competenţă deplină pentru a stabili condiţiile de acordare sau de retragere a cetăţeniei. Pot exista limitări sau condiţionări aduse prin convenţiile internaţionale acestei prerogative, mai ales pentru a evita cazurile de dublă cetăţenie şi cele de apatridie. Numai angajamentele convenţionale exprese sau regulile de dr. cutumiar pot limita această competenţă. Există o opozabilitate condiţionată cât priveşte actul de acordare sau de retragere a cetăţeniei; dacă un stat este liber să acorde, printr-un act unilateral cetăţenia sa unei persoane, nici un stat nu este obligat să o recunoască; cetăţenia acordată de un stat este valabilă în primul rând pe plan intern; nu este însă în toate caturile şi la nivel internaţional, se cere pentru aceasta ''legături reale sau o naţionalitate efectivă''. Consecinţele care decurg din acordarea cetăţeniei/naţionalităţii: Se aplică ordinea juridică a statului naţional faţă de indivizi, societăţi, nave, aeronave şi sateliţi. Se aplică legile statului respectiv cu privire la persoanele şi lucrurile care se află pe teritoriul său pe baza localizării teritoriale şi a legăturii de naţionalitate. Statul naţional de asemenea aplică legile sale indivizilor, persoanelor morale, obiectelor care se află în spaţiul internaţional-în marea liberă şi în cosmos; această preocupare se aplică pentru a evita vidul juridic, în baza legăturii de naţionalitate, adică a competenţei personale.

4.5 TEST DE EVALUARE

În sens formal prin jurisdicţia statelor vizează:

a. puterea statului de a edicta o regulă de drept şi de a asigura executarea ei ;

b. actele pe care statul poate să le adopte pe teritoriul pe care îl guvernează şi îl controlează;

c. toate competenţele pe care statul le exercită în calitatea sa de membru al comunităţii internaţionale.

4.6 LUCRARE DE VERIFICARE

1.a

4.7 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

Analizaţi sub aspect comparativ comeptenţa teritorială şi cea personală.

4.8 BIBLIOGRAFIE

1.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional, Bucureşti,

1997

2.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de Oana

Ududec, Instuitutul European, 1998

Jurisdicţia statelor

3.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004 4. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002 5.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” – Ed. Politică, Bucureşti, 1983

6. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

7.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All

Bucureşti, 1997

8. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992

9.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul internaţional

contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002

10. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996

11. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002

12. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2001

13.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

14. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

15. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002

16.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All, Bucureşti, 1996

17. H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998

18. E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing House,

Londra, 1957 19.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Editura

Europa, Craiova, 2001. 20.G. Debord, La société du spectacle, Editura Gallimard, Paris, 1992. 21.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001. 22.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia Caţavencu, Bucureşti,

2002.

Statul ca subiect de drept internaţional

Unitatea de învăţare nr.5

Statul ca subiect de drept internaţional

Cuprins STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

Atributul suveranităţii statale în contextul integrării în Uniunea Europeană

Procesul evolutiv al integrării europene

Crearea şi evoluţia dreptului comunitar

Suveranitatea statului

5.1 OBIECTIVE

- să analizeze în detaliu principalul subiect de drept internaţional – statul, în contextul integrării în Uniunea Europeană, cu toate implicaţiile pe care le presupune acest proces.

5.2 ATRIBUTUL SUVERANITĂŢII STATALE ÎN CONTEXTUL

INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Una dintre-cele mai importante consecinţe, pe planul dreptului, ale integrării comunitare o constituie transferul de atribute ale suveranităţii de la statele participante,la Uniunea Europeană. Procesul de trecere a atributelor de suveranitate de la state la Uniunea Europeană constituie un fenomen inevitabil şi obligatoriu. Prin ipoteză, integrarea comunitară şi cu atât mai vîrtos, adâncirea acesteia, implică, în mod necesar, o reducere, dacă nu chiar o dispariţie a suveranităţii statelor, jurisdicţia comunitară substituindu-se celei naţionale. Nu s-ar putea concepe existenţa şi funcţionarea unei entităţi publice, cu atribuţiuni de organizare a vieţii econo mice, sociale şi politice, fără a avea şi puterea de decizie şi dreptul de jurisdicţie, prin care să stabilească reguli şi să impună aplicarea lor; dar această competenţă paralelă cu aceea a statelor impune o acomodare şi nu se poate face, decât prin preluarea forţei de comandament de la state şi trecerea ei la Uniunea Europeană. Faptul că, prin constituirea şi intrarea într-o comunitate europeană, va avea loc un transfer de atribuţii suverane de la state, la Comunităţi şi că, în general, integrarea economică politică implică, în mod necesar, o contopire de ordin statal şi o redistribuire de competenţe —prin urmare, afectarea suveranităţii statelor respective, făcea parte din datele iniţiale ale problemei; prin ipoteză, chiar şi simpla participare la o organizaţie inter-guvernamentală impune, prin angajamentele asumate, o reducere a disponibilităţilor unui stat, o îngustare a suveranităţii din partea statelor, deoarece obligându-se să-şi coreleze politicile în domeniul de cooperare convenit, ele sunt ţinute de angajamentele asumate şi nu-şi mai pot exercita suveranitatea în mod nestânjenit. Instituţionalizarea în curs a dreptului internaţional înseamnă crearea unui cadru, din ce în ce mai conturat şi mai strict, în limitele căruia pot acţiona statele; dar acest lucru este cu mult mai evident, în cazul unei organizaţii suprastatale ca Uniunea Europeană. Dacă naţiunile şi statele respective, considerând că integrarea într-o comunitate regională răspunde mai bine intereselor lor, opteaz ă pentru soluţia integrării şi a reducerii suveranităţii, aceasta constituie o chestiune de decizie politică a lor hotărându-şi destinul, iar din punctul de vedere al dreptului internaţional şi al suveranităţii statelor, urmează să se ţină seama de consecinţele care au fost acceptate de ele.

Statul ca subiect de drept internaţional

5.3.PROCESUL EVOLUTIV AL INTEGRĂRII EUROPENE

Reducerea suveranităţii, ca şi integrarea constituie un proces evolutiv care se produce în timp şi cu un grad de intensitate variabil. La baza integrării europene au st at preocupările după cel de al doilea război mondial, de aplanare a divergenţelor franco- germane; s-au înfiinţat mai întâi, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, după care au urmat celelalte două comunităţi europene - C. E. E. şi EURATOM; prin tratatele care s-au încheiat în mod succesiv (tratatele de la Maastricht şi Amsterdam), s -a ajuns la Uniunea Europeană; competenţele instituţiilor comunitare edificate au crescut în mod considerabil, dimensiunii economice iniţiale a integrării economice, adăugându-i-se şi o puternică dimensiune politică şi militară. Dacă intenţiile iniţiale ale integrării au fost eminamente economice (obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau îmbuntăţirea utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii eficienţei), inspiraţia lor nu putea să nu fie şi una politică (împărţirea zonelor de influenţă, pericolul comunismului ş. a. ). Perfecţionarea instituţională a Uniunii Europene a fost impusă de aprofundarea integrării comunitare şi a fost reflectată în dreptul pozitiv, prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele încheiate iniţial. A fost marginalizat C. E. C. O. (creat în 1951); prin Tratatul de la Bruxelles (1965), au fuzionat executivele celor trei comunităţi, C. E. E. fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două rămânând ca organizaţii de strictă specializare. Au continuat măsurile în direcţia unificării politice (reuniunea de la Haga, cu declaraţia denumită „Raportul Davignon, 1970"; „Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene" -Stuttgard, 1983; Tratatul de fuziune de la Bruxelles, prin care s-a realizat unificarea instituţiilor comunitare; „Actul. Unic Euro-pean", Luxemburg, 1985, cînd cooperarea s-a extins şi la domeniul politicii externe şi la cel al protecţiei mediului ş. a. ). Prin adoptarea Tratatului de Maastricht, se prevede realizarea uniunii economice şi monetare, precum şi realizarea uniunii politice. Tratatul de la Amsterdam a avut în vedere necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi piloni ai Uniunii Europene - politica externă şi securitatea comună (P. E. S. C. ) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (J. A. I. ). Ratificarea acestui tratat a făcut necesară modificarea în prealabil a Constituţiei (în Spania, Portugalia, Franţa şi Germania) şi organizarea de referendum (Irlanda şi Danemarca) Uniunea Europeană are în prezent drept obiective, printre altele, afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politici externe şi de securitate în comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună, instituirea unei cetăţenii unionale, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Integrarea a însemnat unificarea, într-o anumită măsură a suveranităţii statelor participante la Comunităţi, iar în această evoluţie (extinderea de la 6 la 15 ţări), unul dintre obstacole 1-a constituit rezistenţa suveranităţilor naţionale, care urmau a fi restrânse şi amputate în favoarea comunităţilor şi apoi, în aceea a Uniunii Europene care se contura. Extinderea Comunităţii făcându-se atât pe orizontală, cât şi pe verticală, integrarea a cuprins, nu numai domeniul economic (vamal la început), ci şi preocupările în domeniul justiţiei, securităţii şi politicii externe. Au fost puse în discuţie prerogativele de suveranitate, nu numai în sfera activităţii economice, ci şi în materii care ţin de „domeniul rezervat" al statului (politica externă, ordinea public ş. a. ). Acest pas evolutiv, cu restrângeri ale suveranităţii statelor va continua; dacă păstrarea identităţii naţionale reprezintă un datwn, de multe ori subliniat, se va ajunge la "echilibru realizat prin distribuirea de atribute ale suveranităţii, Uniunii Europene

Statul ca subiect de drept internaţional

revenindu-i numai acele atribute pe care le reclamă edificarea comunitară. Tratatul asupra Uniunii Europene a reunit sub acoperişul său mai mulţi piloni - cel cu caracter comunitar (supranaţional), cel referitor la politică externă şi de securitate comună (P. E. S. C. ) şi cel care priveşte problemele de justiţie şi afaceri interne (J. A. I. ); Uniunea reprezintă mai mult decât o organizaţie internaţională (interguvernamentală), dar se apropie, fără a se identifica, cu un stat compus. Transferul de suveranitate de la statele participante la Uniunea Europeană constituie un proces cu o acţiune generală de absorbire a atributelor de suveranitate, în sensul că el tinde, în funcţie de gradul de integrare atins, să cuprindă cea mai mare parte din atribuţiile statelor, dacă nu să le preia în totalitate. Comunităţile europene apar ca o instituţie care, în structurile şi funcţiile sale, repetă pe cele ale entităţilor statale şi re- prezintă o nou categorie de subiecte de drept internaţional; prin semnarea tratatelor de înfiinţare a Comunităţilor, statele au recunoscut, fiecăreia dintre ele, o personalitate juridică distinctă de aceea a membrilor ei. Create de state, regrupând state şi dispunând de puteri şi competenţe care aparţin, în mod obişnuit, statelor, Comunităţile europene sunt, în mod firesc, persoane juridice de drept public', ele dispun de un buget autonom, de un patrimoniu, de organe distincte, de agenţii lor proprii. Ţinând seama de categoriile de instituţii cunoscute în dreptul internaţional, Comunităţile europene apar ca organizaţii internaţionale guvernamentale cu caracter regional, suprastatal si integraţionist, substituindu -se statelor, prin preluarea unor dintre competenţele acestora. Comunităţile europene au o natură juridică extrem de complexă (un fenomen special, - prin ceea ce îşi propun şi prin mijloacele specifice pe care le folosesc); ele au fost calificate de Curtea Europeană de Justiţie ca o nouă ordine juridică internaţională, care din cauza specificităţii lor, se detaşează de ordinea juridică internaţională. O faţetă obligatorie, inevitabilă a procesului integrării, cu o notă tot mai evidentă în ultima vreme, o constituie apariţia şi dezvoltarea unei ordini politico-juridice a Comunităţilor; constituirea mecanismelor şi funcţionarea acestora au drept corolar edificarea unui sistem juridic comunitar, deci a unui drept comunitar. Dacă dreptul internaţional este construit esenţialmente pe acordul de voinţă al statelor - consecutivitatea constituind caracteristica esenţială a acestuia şi este format prin voinţa concordantă a statelor egale în suveranitate, ordinea juridică comunitară are o fizionomie proprie, prezentând elemente de specificitate, inclusiv în ceea ce priveşte gradul de afectare a suveranităţii statelor în discuţie. Crearea organizaţiei europene a însemnat constituirea unor organe suprastatale care au competenţa de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor, de a legifera şi a urmări respectarea normelor juridice adoptate. Statele membre au înţeles să încredinţeze o parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale, renunţând sau transferând o serie de atribute naţionale specifice; transferul de putere către instituţiile comunitare este considerat ireversibil, deoarece acestea nu mai pot fi restituite statelor membre.

5.4 CREAREA ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI COMUNITAR

În ceea ce priveşte modul de edictare a regulilor, acest drept comunitar, creat pentru a acoperi zona geografică care reprezintă teritoriul statelor participante în Uniunea Europeană, a luat fiinţă în baza tratatelor încheiate între statele membre; spre deosebire de modul de asumare a obligaţiilor pe plan internaţional, care are loc pe o bază consensuală (consimţite în mod expres, prin tratat sau tacit, prin cutumă internaţională), izvoarele dreptului comunitar sunt mult mai numeroase: alături de tratate, există şi izvoare derivate - directivele, deciziile, recomandările şi avizele. Caracterul lor de consensualitate este mai mult decât atenuat, specificitatea dreptului comunitar face ca acestora să li se acorde o însemnătate dintre cele

Statul ca subiect de drept internaţional

mai mari.

În afară de legislaţia primară, alcătuită din tratate, decizii, avize (actele comunitare constituind un corpus constituţional, cu prioritate faţă de celelalte acte comunitare şi care beneficiază de o prezumţie absolută de legalitate), există actele juridice adoptate de instituţiile comunitare (legislaţia secundară) -regulamente, directive, decizii, care au, de asemenea, un caracter obligatoriu. Art. 249 alin. 2 (CE) prevede că regulamentele adoptate de către organismele comunitare sunt „direct aplicabile în toate statele membre", iar instituţiile naţionale le pot aplica fără a mai fi necesare măsuri prealabile de transformare (încorporare) a dreptului comunitar în dreptul naţional. Ordinea juridică comunitară este o nouă ordine, este una complexă, care redă imaginea generală a celeia pe care o au statele (sub raportul domeniilor reglementate şi al destinatarilor)

şi are prioritate faţă de dreptul intern al statelor membre, în care se plasează automat cu

această valoare de normă comunitară. Această ordine comunitară face parte din ordinea juridică internă, se menţine cu acest titlu, astfel că pe teritoriul unui stat, coexistă ordinea juridică naţională cu cea comunitară şi ansamblul de reguli care se aplică este partajat între state şi Uniunea Europeană. Prioritatea dreptului comunitar este confirmată prin art. 189 (249) care precizează că un regulament „va fi obligatoriu" şi „direct aplicabil în toate statele membre". Din cele 4 elemente, numai primul dintre acestea are legătură, în sensul că el stabileşte principiul egalităţii juridice; dar nici acesta nu oferă o interpretare precisă a principiului potrivit căruia statele sunt egale juridic.

5.5 SUVERANITATEA STATULUI În terminologia Cartei O. N. U., expresia „egalitate suverană a statelor" înseamnă, în mod esenţial, că statele sunt, din punct de vedere juridic, egale. Atunci cînd se examinează egalitatea suverană a statelor în lumina Cartei, se poate spune că egalitatea este strîns legată de celelalte două elemente ale suveranităţii indicate de Comitetul I/1, pentru că aceste două elemente fac din suveranitate un atribut comun tuturor membrilor O. N. U., fără distincţie între membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi ceilalţi membri. Art. 78 aplică direct acest principiu: „relaţiile dintre ele trebuie să se întemeieze pe respectarea principiului egalităţii suverane"; aceasta înseamnă că toţi membrii O. N. U. se bucură de drepturile şi privilegiile unui stat suveran şi că se bucură în plus, de egalitatea juridică, aşa cum este ea interpretată de către Comitetul 1/1. Există interpretarea „suveranitate suverană", în cele două elemente - suveranitate şi egalitate -suveranitatea este cea care este destinată să protejeze membrii Naţiunilor Unite contra unui tratament arbitrar din partea Organizaţiei însăşi şi a altor state. Principiul suveranităţii şi nu cel al egalităţii, este cel care limitează puterile Organizaţiei faţă de membrii săi. Se pare că, prin expresia „egalitate suverană", autorii Cartei nu au înţeles să creeze un nou concept juridic,

ci mai mult să aducă omagiu celor două doctrine ale suveranităţii şi egalităţii

statelor. Suveranitatea este puterea de drept originară şi supremă recunoscută statului- puterea de a -şi scrie propria Constituţie, implicând independenţă totală faţă de puterile străine (suveranitate externă) şi exclusivitatea competenţei pe teritoriul naţional. Principiul suveranităţii s-a născut o dată cu statul. Noţiunea îşi are rădăcinile în perioada luptei monarhilor şi a papalităţii împotriva excesului de putere a Imperiului Romano-german în epoca absolutismului. Pacea de la Westfalia este piatra de temelie a dr. public european concepând suveranitate şi egalitate statelor ca principiile de bază ale relaţiilor interstatale. În relaţiile internaţionale suveranitatea înseamnă independenţă. Totodată suveranitatea determină competenţele statelor care decurg din dr. internaţional. Dar aceste

Statul ca subiect de drept internaţional

competenţe nu sunt nelimitate, limitele suveranităţii nu ţin de voinţa statului, ci decurg din necesităţile impuse de coexistenţa statelor în calitate de subiecte de drept internaţional. Suveranitatea a rămas o noţiune eminamente legală de stat. Din perspectiva dr. Public statul continuă să fie singurul subiect de drept care este în acest stat suveran şi subordonat direct dr. internaţional public. Până cînd statul nu renunţă la directa sa subordonare faţă de dreptul internaţional îşi păstrează statalitatea suverană.

5.6 TEST DE EVALUARE

1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) a fost creată în anul :

a.1960;

b.1951;

c.1961.

5.7 LUCRARE DE VERIFICARE

Particularităţile dreptului comunitar.

5.8 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

1. b

5.9 BIBLIOGRAFIE

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999

2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul

Oficial şi A.R.E.D., 1996

3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional,

Bucureşti, 1997

4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de

Oana Ududec, Instuitutul European, 1998

5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17,

2004

6. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii

internaţionale guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002

7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” –

Ed. Politică, Bucureşti, 1983

8. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului”

– Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All

Bucureşti, 1997

10. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New

York, 1992

11.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul

internaţional contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002

Statul ca subiect de drept internaţional

12. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex,

Bucureşti,1996

13. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2002

14. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.

Allbeck, Bucureşti, 2001

15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1975

16. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2001

17. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti,

2002

18.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All,

Bucureşti, 1996

19. H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998

20. E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing

House, Londra, 1957

21.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,

Editura Europa, Craiova, 2001.

22.G. Debord, La société du spectacle, Editura Gallimard, Paris, 1992.

23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti,

Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001.

24.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind

libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia

Caţavencu, Bucureşti, 2002.

25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului,

Editura Polirom, Bucureşti, 2001.

26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New

York, 1973.

27.Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000.

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

Unitatea de învăţare nr.6

Recunoaşterea în dreptul internaţional

Cuprins RECUNOAŞTEREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Instituţia recunoaşterii ca regulă fundamentală de drept internaţional

Regulile care reglementează principiul recunoaşterii

Noţiunea de recunoaştere a statelor

Condiţiile admiterii în O.N.U.

Condiţiile personalităţii internaţionale

Caracterele actului de recunoaştere a statului

Efectele recunoaşterii

6.1 OBIECTIVE

- să prezinte şi să dezvolte noţiunea de <recunoaştere în dreptul internaţional> cu toate implicaţiile sale.

- să analizeze în detaliu actul de recunoaştere a statelor, insistând cu precădere asupra caracterelor şi efectelor acestuia.

6.2. INSTITUŢIA RECUNOAŞTERII CA REGULĂ FUNDAMENTALĂ DE DREPT INTERNAŢIONAL

Instituţia recunoaşterii este tratată ca una dintre regulile fundamentale ale dreptului internaţional şi constituie actul prin care un stat se pronunţă în sens afirmativ asupra unor situaţii noi care apar în plan internaţional şi care produc efecte în relaţiile internaţionale. Recunoaşterea are loc în scopul de a confirma apariţia unui nou subiect de drept internaţional sau a organelor sale; dar, ea intervine, de asemenea, şi pentru diferite alte situaţii şi scopuri. Acestea pot viza situaţii legate de recunoaşterea pretenţiilor teritoriale, de schimbări în titlu de suverani şi acordarea sau retragerea de cetăţenie, recunoaşterea drapelului unui stat anclavat, existenţa unor sfere de influenţă exclusivă sau validitatea unei blocade pacifice; este aşadar, folosită în scopuri multiple. Există, într-adevăr, în dreptul internaţional, pe lângă recunoaşterea statelor şi recunoaşterea guvernelor, a calităţii de răsculaţi sau de beligeranţi, şi recunoaşterea naţiunii care luptă pentru eliberare. Prin urmare, statele pot recunoaşte şi altor entităţi calitatea de subiect de drept internaţional, deşi acestea nu au încă un caracter statal. Este de subliniat, pe de altă parte, că în fiecare caz, recunoaşterea constituie un mijloc prin care statele îşi exprimă dorinţa de a lua cunoştinţă despre existenţa unui fapt şi efectul legal al unei situaţii apărute sau tranzacţii care, în absenţa unei asemenea recunoaşteri, nu le-ar fi opozabile, iar situaţia nouă nu ar produce efecte pe planul relaţiilor internaţionale.

6.3 REGULILE CARE REGLEMENTEAZĂ PRINCIPIUL

RECUNOAŞTERII

Regulile care guvernează principiul recunoaşterii reglementează,

în cele mai

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

multe cazuri, problemele care se ridică în legătură cu dobândirea de personalitate juridică internaţională. După caz, alte reguli ar trebui luate în considerare, ca de exemplu: regula care, interzicând intervenţia în treburile interne exclusive, face ilegală în legătură cu un guvern recunoscut orice recunoaştere prematură a rebelilor ca beligeranţi, ca guvern alternativ, ori ca un stat separat; la fel, în legătură cu alte părţi la un tratat: un subiect de drept internaţional s-ar fi putut angaja să nu exercite opţiunea sa, recunoscând o nouă entitate ca subiect de drept internaţional ori să facă acest lucru, numai după ce condiţiile care fuseseră stipulate au fost îndeplinite; în sfârşit, regulile de bună credinţă pot crea un obstacol şi exclud ca un subiect de drept internaţional să susţină că nu ar fi recunoscut o altă entitate ca un subiect de drept internaţional.

6.4 NOŢIUNEA DE RECUNOAŞTERE A STATELOR

Recunoaşterea statelor constituie acţiunea unui stat sau a unui grup de state, prin care acesta (acestea) ia (iau) act de apariţia unui nou subiect de drept internaţional (apariţia unei formaţiuni social-politice noi, distincte, care nu existase anterior ca subiect de drept internaţional) şi îşi exprimă voinţa ori acceptă să-1 considere membru al comunităţii internaţionale.

Societatea de state suverane se bazează pe principiul co-opţiunii; exercitându-şi această prerogativă, subiectele existente de drept internaţional, membrii comunităţii internaţionale folosesc mecanismul recunoaşterii, iar metoda normală pentru ca un nou stat să dobândească personalitate internaţională este să obţină recunoaşterea de la statele existente. Practica internaţională admite, îndeobşte, că întrunirea celor trei elemente (teritoriu, populaţie şi guvern) constituie condiţia necesară pentru ca un stat să existe; dar pentru ca existenţa sa să fie opozabilă pe deplin unui alt stat şi să creeze efecte pe planul relaţiilor interstatale, trebuie să fie recunoscute această existenţă şi calitatea de subiect de drept internaţional, iar comunitatea internaţională să-1 considere un membru al ei. Dacă în dreptul intern, determinarea statutului fiecărei entităţi se face erga omnes, adică statutul este obligatoriu pentru toţi în toate sistemele de drept, lucrurile se prezintă diferit în cazul dreptului internaţional, unde structura este orizontală şi de aceea, fondatorii sistemului de drept internaţional îşi creează propria lor personalitate juridică internaţională şi se recunosc în mod reciproc ca membri ai noului sistem juridic; admiterea de noi membri presupune consimţământul membrilor existenţi. Orice raport guvernat de dreptul internaţional presupune, prin ipoteză, cel puţin existenţa a două părţi care dobândesc personalitate juridică internaţională, pe calea recunoaşterii de către fiecare a capacităţii celuilalt de a stabili asemenea relaţii, adică de a fi subiect de drept internaţional. În această situaţie, urmează ca celelalte state să aprecieze dacă o entitate dată îndeplineşte condiţiile cerute pentru a pretinde calitatea de stat, dar specificul relaţiilor interstatale nu a permis să se meargă mai departe pentru a înfiinţa un mecanism, eventual organe abilitate în mod special, care să decidă în această privinţă. Problemele care se pun în legătură cu calitatea de stat vor trebui, în fiecare caz, să fie rezolvate de către statele care au raporturi oficiale cu entitatea care pretinde că îndeplineşte condiţiile cerute pentru a fi considerată stat; raporturile unui stat constituie o chestiune care-l interesează pe fiecare stat şi nu este posibil să i se dicteze să aibă asemenea raporturi.

6.5 CONDIŢIILE ADMITERII ÎN O.N.U.

Deşi s-a emis opinia potrivit căreia, admiterea în O. N. U. ar echivala cu recunoaşterea caracterului statal de către comunitatea de naţiuni, acest raţionament nu pare să fie acceptat. Carta O. N. U. dispune, întradevăr, în §1 din

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

art. 4 că „pot deveni membri ai O. N. U. toate celelalte state paşnice care acceptă obligaţiile prezentei Carte şi, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile să îndeplinească şi dispuse să o facă". După cum se ştie, există două categorii de state membre ale O. N. U. : cele care sunt membre de la origine şi cele care au fost admise ulterior. Membrii originari sunt statele care, participând la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Organizaţia internaţională, la San Francisco ori semnând Declaraţia Naţiunilor Unite înainte de l ianuarie 1942, au semnat Carta şi au ratificat-o în conformitate cu art. 10. Este de reţinut, în acelaşi timp, că membrii originari nu trebuiau să satisfacă condiţiile menţionate în §1 din art. 4 şi că există mulţi membri originari a căror calitate de stat era, cel puţin, îndoielnică, la data Conferinţei de la San Francisco (a fost propusă înlocuirea cuvântului „state" cu acela de „naţiuni" ori „semnatari", tocmai pentru ca formula să poată acoperi toate cazurile în discuţie); a se vedea în acest sens, cazul delegatului Philippinelor care ezita să pretindă că ţara sa este independentă, a Dominicanelor britanice şi Indiei care au fost acceptate în O. N. U., în schimbul acceptării Ucrainei şi Belorusiei. Pentru a fi admis în O. N. U., statul candidat trebuie să satisfacă criteriile stabilite de §1 art. 4 al Cartei. Aceste criterii au fost recapitulate, după cum urmează, de către Curtea Internaţională de Justiţie, în Avizul său consultativ cat priveşte condiţiile de admitere a unui stat ca membru al Naţiunilor Unite (art. 4 din Cartă): (1) candidatul trebuie să fie un stat; (2) să fie paşnic; (3) să accepte obligaţiile Cartei; (4) să fie capabil să îndeplinească obligaţiile respective şi (5) să fie dispus s-o facă. Calitatea de stat trebuie să fie considerată a fi fundamentală.

6.6 CONDIŢIILE PERSONALITĂŢII INTERNAŢIONALE

Condiţiile personalităţii internaţionale - potrivit profesorului P. Reuter - rezultă dintr- un dublu mecanism care pune în acţiune atât principiul de efectivitate, cat şi relativismul fundamental al dreptului internaţional. Pe de o parte, trebuie să fie reunite în mod efectiv elementele: un teritoriu, o populaţie într-o societate organizată şi un guvern capabil să asigure funcţiunile externe şi interne ale statului şi mai înainte de toate, stabilirea unei ordini juridice şi materiale efective. Pe de altă parte, să existe recunoaşterea existenţei statului. Deşi practica internaţională admite, în genere, că existenţa celor trei elemente constituie îndeplinirea condiţiei necesare existenţei unui stat, pentru ca totuşi, această existenţă să fie pe deplin opozabilă unui alt stat, trebuie ca statul în cauză să aibă această existenţă recunoscută sau acceptată.

6.7 CARACTERELE ACTULUI DE RECUNOAŞTERE A STATULUI

Recunoaşterea este un act juridic unilateral, ea constituie acţiunea exclusiv a statului care recunoaşte, o declaraţie prin care îşi exprimă atitudinea faţă de apariţia noii entităţi. - Fiind un act unilateral, recunoaşterea poate lua forma unor note diplomatice sau a unei notificări directe care se face către statul recunoscut; dar, poate îmbrăca şi forma unor comunicări publice - mesaje, telegrame, declaraţii oficiale. Notificarea apare ca un mecanism prin care o situaţie sau tranzacţie este comunicată unei terţe Puteri, cu intenţia de a o face opozabilă unei asemenea terţe Puteri. Nu este exclus însă ca recunoaşterea să fie cuprinsă în textul unor tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura şi conţinutul relaţiilor ce se stabilesc. Un asemenea procedeu poate fi impus de împrejurările în care se face recunoaşterea (printr-un tratat, părţile sau una dintre părţi se obligă a recunoaşte noul stat) sau de dorinţa de a reglementa probleme legate de recunoaştere (cum ar fi stabilirea de relaţii diplomatice, nivelul la care are aceasta loc ş. a. m. d. ); prin aceasta, recunoaşterea nu-şi pierde totuşi caracterul de act unilateral, ea nu

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

devine un acord între state (statul recunoscut neavand a aproba actul recunoaşterii), fiind actul statului care recunoaşte.

- Chiar dacă recunoaşterea provine de la un grup de state şi acest act ar fi înscris într-un tratat internaţional, recunoaşterea continuă să fie un act unilateral, pentru că ea reprezintă atitudinea pe care o ia fiecare din aceste state faţă de noua entitate statală, fie în mod individual, fie în grup şi fără ca din partea statului recunoscut să fie necesară luarea unei atitudini. Această împrejurare nu modifică nici caracterul de act facultativ, pentru că un eventual angajament asumat printr-un tratat are valoarea de obligaţie pe care statul care recunoaşte şi-o asumă faţă de statele contractante şi nu faţă de statul recunoscut. - Această practică a statelor nu justifică teoriile care pledează în favoarea instituirii unui organ central care să aibă ca atribuţie recunoaşterea statelor, în colectiv. Comunitatea internaţională poate stabili criteriile care trebuie să fie satisfăcute, pentru ca asemenea entităţi să capete calitatea de subiect de drept internaţional, în acest sens, trebuie citate: Convenţia de la Montevideo din 1933 referitoare la drepturile şi obligaţiile statelor, care menţionează „condiţiile" pe care trebuie să le întrunească „statul ca persoană de drept internaţional"; art. 55, 56 şi 73 din Carta O. N. U., care vorbesc despre populaţiile teritoriilor neautonome cărora Carta le recunoaşte dreptul de a dispune de ele însele; Avizul C. I. J. în cauza Consecinţele juridice pentru state a prezenţei continui a Africii de Sud în Namibia şi în cauza Sahara occidentală, în care a interpretat şi aplicat dispoziţii ale Cartei O. N. U. „Comisia Badinter" a încercat să stabilească şi să aplice noi principii, de a căror adoptare şi garantare prealabilă trebuia să se condiţioneze recunoaşterea noilor state apărute, de către comunitatea internaţională şi mai întâi de toate, de către ţările membre ale C. E. E.

Este, mai ales, vorba de principiul privind consacrarea statului de drept şi garantarea drepturilor minorităţilor. Acestea sunt criterii relative la recunoaştere al căror efect asupra apariţiei legale a statului nu este decisiv (ca şi doctrina Stimson); cu toate acestea, criteriile au totuşi un caracter novator, deoarece nu le-au fost impuse statelor rezultate înainte de marea acţiune a decolonizării. Apare astfel riscul de a impune o nouă variantă a standardului dublu, întrucât se foloseşte acest prilej, spre a cere noilor state europene angajamente care nu s-au pretins niciodată în afara Europei, în orice caz, aceste criterii declaratorii nu au corespuns decât unor exigenţe, de asemenea, declaratorii şi nu au împiedicat o recunoaştere rapidă a celor mai multe din noile state.

că aceste criterii aplicate în practică pentru recunoaştere se

sprijină mai mult pe considerente de oportunitate decât prin punerea în funcţiune a unei doctrine juridice coerente şi ferme. - Nici încercare de a supune recunoaşterea noilor state, formate ca rezultat al luptei de eliberare naţională, aprecierii O. N. U., după ce C. IJ. va fi soluţionat, în mod favorabil problema dacă naţiunea respectivă a atins un grad suficient de existenţă statală pentru a fi recunoscută ca stat, nu este conformă cu esenţa instituţiei recunoaşterii şi cu normele dreptului internaţional. Nu există în dreptul internaţional cutumiar obligaţia de a recunoaşte un stat nou. Recunoaşterea are un caracter facultativ şi decurge din suveranitatea de stat; statele au dreptul, nu şi obligaţia de a recunoaşte noua entitate. Unii specialişti din dreptul internaţional, care au studiat îndelung problema dacă un stat este obligat să recunoască o entitate care întruneşte criteriile stabilite de dreptul internaţional, au răspuns că un stat ar trebui, în mod obligatoriu, să recunoască ca stat o nouă entitate, dacă aceasta îndeplineşte condiţiile menţionate şi susţin că această doctrină ar fi conformă cu practica statelor şi ar fi fost generalmente acceptată cu mult timp înainte (Lauterpacht). În realitate, trebuie să admitem astăzi că nici un principiu de drept internaţional nu

Apare,

în mare măsură,

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

obligă un stat să recunoască o entitate nouă, chiar dacă aceasta satisface criteriile obişnuite cerute; în cazul unui angajament în acest sens, recunoaşterea apare ca o obligaţie internaţională. Recunoaşterea are un caracter constatator. Prin recunoaşterea unui nou stat, ca membru al comunităţii internaţionale, statele existente declară că, în opinia lor, noul stat îndeplineşte condiţiile de statalitatea – aşa cum le cere dreptul internaţional, iar prin aceasta, statele respective îndeplinesc, în exercitarea dreptului lor de apreciere, o îndatorire quasi- judiciară. Recunoaşterea este necondiţionată. Unii autori au susţinut că ar exista şi o recunoaştere sub condiţie, când aceasta este legată de îndeplinirea anumitor condiţii de către noul stat. Alţi autori resping însă o asemenea distincţie, considerând impunerea unor asemenea condiţii ca fiind contrară esenţei acestei instituţii. Recunoaşterea este un act irevocabil, întrucât recunoaşterea unui stat constituie un act de decizie pe care un alt stat o ia în raport de elementele existente la data respectivă, efectele sunt instantanee, şi nu se cere ca acest standard să fie menţinut în continuare; ar fi ilogic ca, după ce un stat îl recunoaşte pe noul - stat şi stabileşte relaţii cu el, ulterior, din cauza unor neînţelegeri sau tensiuni care apar între ele, să-şi poată retrage recunoaşterea, adică statul recunoscut să-şi piardă calitatea de subiect de drept internaţional. Conformarea cu îndatoririle legale în raport de subiectele existente de drept internaţional - s-a susţinut - poate face ca un subiect de drept internaţional care există să nu recunoască o entitate ca subiect de drept internaţional; dar odată ce 1-a recunoscut, nu mai poate reveni asupra acesteia. Retragerea recunoaşterii se poate face, numai printr-o altă recunoaştere de iure şi nu, prin una de facto. De regulă, retragerea recunoaşterii are loc prin recunoaşterea de iure a guvernului rival care s-a instalat la putere ori a statului care 1-a anexat pe altul (cel pe care-l recunoscuse anterior). Oricum, suspendarea relaţiilor diplomatice prin ea însăşi -care se practică între state - nu implică şi retragerea recunoaşterii, pentru că însăşi încetarea (ruperea) acestora nu poate însemna mai mult, decât lipsa de relaţii diplomatice (ceea ce nu înseamnă nerecunoaşterea); pot subzista însă celelalte relaţii, cum ar fi participarea la un tratat multilateral sau la activitatea unei organizaţii internaţionale - situaţii care nu ar putea fi conciliate cu starea de nerecunoaşterea. Ipostaza în care s-ar pune un stat care, pe motiv că nu mai are relaţii diplomatice cu un anumit stat, pretinde că nu-l mai recunoaşte devine neconfortabilă, atunci când majoritatea zdrobitoare a membrilor societăţii internaţionale întreţin relaţii normale cu acesta. Recunoaşterea este un act politic care produce efecte juridice. Ea are ca efect stabilirea de relaţii normale cu noul stat. confirmă existenţa unui climat de respect reciproc între cele două state, relaţii prieteneşti şi de colaborare. Dimpotrivă, nerecunoaşterea statelor noi, practica discriminării în această privinţă menţine un climat de încordare internaţională şi poate împiedica colaborarea şi chiar genera conflicte internaţionale. Actul politic al recunoaşterii constituie un act unilateral, dar odată ce a avut loc recunoaşterea, se creează o situaţie juridică nouă între cele două state (efect bilateral); încep să existe relaţii (tratându-se ca membri egali ai comunităţii internaţionale, în conformitate cu normele dreptului internaţional), se pot stabili chiar relaţii diplomatice şi face schimb de reprezentanţe diplomatice, iar uneori, însăşi stabilirea de relaţii diplomatice echivalează cu o recunoaştere implicită. Pe de altă parte, o recunoaştere prematură şi precipitată a unei entităţi ca stat nou reprezintă, mai mult decât o atingere a demnităţii statului din care aceasta provine; ea apare ca un act nelegitim, o asemenea recunoaştere neoportună ajungând, adesea, să devină o intervenţie în treburile acelui stat.

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

Dar, dacă însuşi statul de origine recunoaşte noul stat, nu mai subzista nici un fel de justificare legală pentru alte state de a mai amână recunoaşterea. Recunoaşterea are un caracter complex; actul recunoaşterii este, în fapt, o decizie juridică care este lăsată însă la aprecierea guvernelor. Motivele acestei decizii nu sunt totuşi, pur juridice şi în multe cazuri, ele sunt, mai curând, politice. Dacă analizăm natura juridică a recunoaşterii, pe baza practicii statelor după al doilea război mondial, constatăm că recunoaşterea a devenit esenţialmente un act politico- juridic, în care considerentele politice au atârnat mai greu decât cele juridice. Este de dorit ca recunoaşterea să decurgă din aplicarea, pur şi simplu, a regulilor juridice; printr-o interpretare omogenă, s-ar putea exclude arbitrarul.

6.8 EFECTELE RECUNOAŞTERII

Scopul recunoaşterii unui stat este să-i confere noii entităţi politice, capacitate juridică fată de statul care o recunoaşte, să fie considerată un titular de drepturi şi de obligaţii, în conformitate cu dreptul internaţional şi să poată participa la relaţiile internaţionale, în baza dreptului internaţional. În ceea ce priveşte efectele ei, recunoaşterea unui nou stat înseamnă mai mult decat simpla confirmare a independenţei politice a unei entităţi în relaţia cu un teritoriu dat; nu este o simplă constatare, ci un act care angajează la anumite efecte. Prezumţia este că noua entitate, căreia o asemenea capacitate i s-a conferit, este capabilă şi dornică, nu numai să pretindă beneficii de la dreptul internaţional, dar şi să respecte regulile lui. Linii autori susţin că, în mod teoretic, orice stat nou devine membru al comunităţii, ipso facto prin apariţia sa şi că recunoaşterea oferă doar dovada necesară a "acestui fapt. Se susţine că recunoaşterea este un act de constatare a apariţiei unui nou stat având calitatea de subiect de drept internaţional; întrucât noul stat există în mod efectiv, recunoaşterea nu conferă această calitate noului stat, de vreme ce el o dobândeşte din însuşi momentul creării sale. Existenţa ca atare, a noului stat nu este afectată de refuzul unora dintre state de a-l recunoaşte; noul stat există în virtutea suveranităţii sale^ chiar dacă unii membri ai comunităţii internaţionale nu-1 recunosc, pentru că existenţa sa nu are 'nevoie să fie confirmată ori aprobată de comunitatea internaţională; -aceasta ia doar act de existenţa lui. Fiind un act de constatare, recunoaşterea are un efect declarativ şi nu creează drepturile ce decurg din calitatea de subiect de drept internaţional, pentru că acestea există deja. Întrucât baza dreptului internaţional o constituie acordul comun al statel Existenţa ca atare a noului stat este neîndoielnică, fiind vorba de un fapt obiectiv Pentru fiecare stat în parte, noua entitate statală reprezintă un candidat la stabilirea de relaţii cu alte state, iar aceste alte state pot sau nu stabili relaţiile respective. Din punctul de vedere al fiecărui stat membru al societăţii internaţionale, personalitatea juridică a noului stat poate exista sau nu şi în acest sens, în raport de fi ecare dintre ele, recunoaşterea are un efect constitutiv, în sensul că pentru fiecare dintre ele, noul subiect de drept internaţional există din punctul lui de vedere, ca urmare a recunoaşterii pe care el i-o acordă. Personalitatea internaţională poate fi acordată provizoriu sau definitiv, condiţional sau necondiţional, complet sau incomplet, în mod expres sau prin implicaţie; întinderea unei personalităţi acordate constituie o chestiune de intenţie. Pană când subiectele de drept internaţional existente nu consimt să transfere funcţia de recunoaştere de noi subiecte de drept internaţional unei autorităţi mondiale, efectul recunoaşterii este în mod necesar relativ; este limitat la relaţiile dintre entităţile care recunosc şi cele recunoscute.

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

Cu toate acestea, statul nerecunoscut este, în fapt, subiect al unor drepturi şi obligaţii; această situaţie decurge din caracterul divizibil al efectelor recunoaşterii şi în acelaşi timp, din forţa principiului de efectivitate. De aceea, judecătorul naţional sau cel internaţional va deduce consecinţe din faptul existenţei unui stat nerecunoscut: statul nerecunoscut este responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă pe teritoriul său şi de actele navelor sale din marea liberă ş. a. Ca urmare a admiterii de către state a divizibilităţii efectelor recunoaşterii, statele nerecunoscute pot încheia acorduri tehnice, întreţine relaţii consulare ş.a., fără a trebui să fi purces la o recunoaştere deplină, deoarece numai anumite acte (stabilirea de relaţii diplomatice, tratatele în formă solemnă ş.a.) sunt incompatibile, din cauza formei lor, cu recunoaşterea. Recunoaşterea nu este doar un act constatator, în sensul că entitatea ar întruni condiţiile pentru a fi considerată stat; la aceasta, se adaugă şi disponibilitatea de a-l considera subiect de drept internaţional şi de a stabili raporturi cu el. Pe de altă parte, apreciem că, dacă prin recunoaştere, nu se înţelege mai mult decât o confirmare a calităţii de subiect de drept internaţional (având aptitudinea de a fi chiar un membru al O. N. U. ), statul care nu s-a opus la primirea noului stat, chiar dacă 1-a recunoscut în forma acceptării lui în organizaţie, nu este obligat să aibă alte relaţii cu el - ceea ce poate fi foarte bine explicat; dar aceasta nu înseamnă că statul respectiv nu există pentru el, deoarece nu se poate concilia poziţia de a-l considera subiect de drept internaţional, acceptat să participe la o organizaţie internaţională, cu negarea acestei calităţi, în general. Admitem că acceptarea în organizaţia internaţională nu poate obliga pe starul care nu s-a opus la primirea noului stat, să stabilească relaţii diplomatice, dar o negare totală nu are suport logic. In cazul participării la un tratat multilateral, nu se poate susţine că noul stat nu a fost recunoscut, deşi între statele respective au fost stabilite, cu acest prilej, reguli de drept internaţional, a căror respectare o poate pretinde oricare dintre ele; nu s-ar putea explica, astfel, cum poate cere un stat altui stat pe care nu-1 recunoaşte să respecte o obligaţie contractată în conformitate cu dreptul internaţional; recursul la responsabilitate confirmă o recunoaştere (calitatea de stat responsabil).

Din punctul de vedere al naturii juridice şi al efectelor pe care le produce, există recunoaşterea de iure şi recunoaşterea de facto. Deosebirea dintre ele nu este de esenţă, în sensul că, în ambele cazuri, este vorba de o manifestare cu efecte juridice, în mare parte, asemănătoare; deosebirea este însă de grad. Recunoaşterea de iure este o recunoaştere deplină şi definitivă. Această formă de recunoaştere este irevocabilă, întrucât efectele ei se sting, numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a statului recunoscut (nefiind de conceput ca un subiect de drept să-şi piardă această calitate pe motivul că un alt stat nu-1 mai recunoaşte). Efectele recunoaşterii de iure constă în stabilirea de relaţii între statul care recunoaşte şi statul recunoscut - relaţii internaţionale în general şi în primul rând, relaţi i diplomatice. În vreme ce recunoaşterea de facto este provizorie şi cade, în mod automat, odată cu răsturnarea guvernului recunoscut, recunoaşterea de iure apare ca fiind finală şi dacă condiţiile sale încetează să mai fie îndeplinite, trebuie să fi e în mod expres retrasă. Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, fiind revocabilă. Recunoaşterea de facto nu are efecte de anvergură - stabilirea de relaţii politice de ansamblu; efectul acestei recunoaşteri se reduce la stabilirea unor relaţii mai limitate - relaţii comerciale sau chiar politice limitate. Recunoaşterea de facto înseamnă că, în relaţie cu activităţile de stat din zona sub controlul teritorial efectiv a noii entităţi, aceasta este îndreptăţită să fie tratată ca un subiect de drept internaţional. Recunoaşterea poate fi necondiţionată sau condiţionată. Procedeele protestului şi a rezervării de drepturi pot fi folosite, inter alia, pentru

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

scopul respingerii exprese a intenţiei de acordare implicită a recunoaşterii unei situaţii sau tranzacţii care poate fi altfel, opozabile unui subiect de drept internaţional în cauză.

6.9 TEST DE EVALUARE

1. Actul de recunoaştere a statului prezintă următoarele caractere :

a.bilateral;

b.irev ocabil;

c. constatator.

6.10 LUCRARE DE VERIFICARE

Arătaţi care sunt efectele recunoaşterii în dreptul internaţional.

6.11 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

1. b,c

6.12 BIBLIOGRAFIE

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999.

2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul Oficial şi

A.R.E.D., 1996.

3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional, Bucureşti,

1997.

4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de Oana

Ududec, Instuitutul European, 1998.

5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004.

6.Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale

guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002.

7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” – Ed.

Politică, Bucureşti, 1983.

8.Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All Bucureşti,

1997.

10.Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992.

11.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul internaţional

contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002.

12.I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996 .

13.A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002.

14.A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.

Allbeck, Bucureşti, 2001.

15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Recunoaşterea în dreptul intenaţional

Bucureşti, 1975. 16.D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 17.A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002.

18.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All, Bucureşti,

1996.

19.H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998. 20.E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing House, Londra, 1957. 21.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Editura

Europa, Craiova, 2001. 22.G. Debord, La société du spectacle, Editura Gallimard, Paris, 1992. 23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001. 24.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia Caţavencu, Bucureşti,

2002.

25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2001. 26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New York, 1973.

Imunitatea de jurisdicţie a statelor

Unitatea de învăţare nr.7

Imunitatea de jurisdiţie a statelor

Cuprins IMUNITATEA DE JURISDICŢIE A STATELOR

Conţinutul imunităţii de jurisdicţie a statelor

Conceptele de imunitate de jurisdicţie

Regula imunităţii statelor şi ramificaţiile ei

7.1 OBIECTIVE

- să familiarizeze studenţii cu conceptul de imunitate de jurisdicţie a statelor, folosindu- se totodată cunoştinţele acumulate de aceştia pe parcursul capitolelor anterioare.

7.2 CONŢINUTUL IMUNITĂŢII DE JURISDICŢIE A STATELOR

Imunitatea de jurisdicţie a statelor constituie un principiu de drept, potrivit căruia un stat străin nu poate să fie chemat într-un proces civil în calitate de pârât, împotriva voinţei sale; în cazul în care s-ar pune problema luării unor măsuri cu privire la un bun proprietate de stat, aceasta constituie un caz de imunitate de executare. Regula imunităţii de jurisdicţie a statelor a fost definită în Comisia de drept Internaţional, în termenii următori: „un stat beneficiază, pentru el însuşi şi pentru bunurile sale, de imunitatea de jurisdicţie faţă de instanţele unui alt stat”.

Statul are jurisdicţie pe teritoriul său şi în virtutea acestei prerogative, el poate ca, în conformitate cu dreptul internaţional, să guverneze asupra persoanelor şi proprietăţii, aplicând regulile din dreptul său intern; jurisdicţia include, atât prerogativa de a stabili regulile ca atare (jurisdicţie aplicativă). Din exercitarea atributelor de suveranitate, decurge puterea de jurisdicţie, în virtutea căreia, orice stat îşi exercită controlul asupra tuturor activităţilor pe care orice persoană, inclusiv un stat străin, le desfăşoară pe teritoriul său.

Principiul dreptului internaţional privind imunitatea de jurisdicţie a statelor a apărut, mai ales pe baza practicii judiciare a statelor, instanţele naţionale având meritul de a fi contribuit, în primul rând, la afirmarea şi dezvoltarea progresivă a unui ansamblu de reguli cutumiare care guvernează în prezent relaţiile dintre naţiuni în acest domeniu special.

Imunitatea de jurisdicţie s-a impus, ca regulă, în practica judiciară a statelor cu jurisdicţii ce common law – Regatul Unit al Marii Britanii, iar apariţia ei a fost influenţată de noţiunea de imunitate tradiţională a suveranului local (maxima – Le Roi ne peut pas etre poursuivi devant ses propres tribunaux); regele, personificând statul, exista imunitatea coroanei, iar prin analogie cu imunitatea suveranului străin (în cauza The Prins Frederik (1820), instanţa a refuzat să-şi exercite jurisdicţia, prevalându-se de faptul că statul străin personificat de guvernul străin era, de asemenea, suveran şi independent şi că a-l chema în justiţie ar fi constituit o insultă adusă „demnităţii regale”; la fel, în cauza De Haber v. The Queen of Portugal).

în Europa,

pe alte criterii. Astfel, în ţările din sistemul de drept roman, imunitatea statelor este, în

fiind strâns legată de problema competenţei

Fundamentarea principiului imunităţii de jurisdicţie a statelor s-a făcut,

o chestiune de competenţă,

mod esenţial,

Imunitatea de jurisdicţie a statelor

statelor. În Franţa, imunitatea statelor a fost legată de categoria „actelor de guvernământ”; afacerile externe reprezentând o parte importantă a actelor de suveran ale guvernelor, acestea erau considerate ca acte de guvern (punct de vedere confirmat în cauza Blanchet c. Gouvernement d’Hadti şi cauza Le Gouvernement espagnole c. Cassaux); în Belgia, imunitatea statelor a fost dedusă din principiul suveranităţii şi independenţei statelor; la fel, în Italia (dar s-a făcut distincţie între un stat ca „entitate politică” şi unul ca o „corporaţie morală” – cauza Morellet c. Governo Danese).

7.3 CONCEPTELE DE IMUNITATE DE JURISDICŢIE

În doctrină, ca şi în practica internaţională, există două poziţii diametral opuse; în vreme ce una afirmă imunitatea absolută, cealaltă susţine numai o imunitate limitată (funcţională).

În trecut, s-a aplicat regula imunităţii absolute, potrivit căreia un stat străin nu putea fi supus jurisdicţiei altui stat, indiferent de natura actului sau activităţii în discuţie.

Începând însă din anii 1920, această regulă a fost pusă la încercare; fostele state socialiste şi alte state, exercitând funcţiile publice asociate guvernării – iure imperii, s- au implicat şi în activităţi comerciale – iure gestionis (existenţa proprietăţii de stat şi a economiei naţionale centralizate antrenau un rol de gestiune îndeplinit de state prin organele lor). Faţă de problemele delicate, dacă nu chiar insurmontabile, pe care le ridica o admitere a imunităţii absolute, în asemenea cazuri, multe state au adoptat o poziţie rezervată şi se conduc în prezent, în practica lor, după doctrina imunităţii de jurisdicţie restrictivă, în virtutea căreia I se recunoaşte unui stat străin imunitatea, numai pentru acta iure imperii. Se poate aprecia că regulile contemporane ale dreptului internaţional referitoare sinuoasă, dar şi progresivă; există o anumită incertitudine cât priveşte natura juridică exactă a regulii imunităţii, iar această lipsă de preciziune este agravată de lipsa unei practici uniforme a statelor. Singura certitudine rămâne că un stat se bucură de imunitatea de jurisdicţie pentru orice acţiune judiciară exercitată într-un alt stat, dacă această priveşte actele îndeplinite de el în exercitarea prerogativelor puterii publice, când acţionează ca suveran.

Diferenţele în modul de abordare a imunităţii statului au creat dificultăţi Comisiei de Drept Internaţional care elaborează, în prezent, un text de convenţie în acest sens şi constituie un obstacol în calea acţiunii de codificare a materiei, acţiune care nu pare să aibă o perspectivă prea încurajatoare. De aceea, Comisia de Drept Internaţional a încercat să găsească o cale de compromis între cele două practici şi tendinţe extreme – imunitatea absolută şi imunitatea funcţională; această soluţie apare însă ca una care înclină să ţină seama, mai mult, de teza restrictivă a imunităţii statelor.

7.4 REGULA IMUNITĂŢII STATELOR ŞI RAMIFICAŢIILE EI

Între cele două poziţii extreme – când statul acţionează iure imperii (ca suveran) şi iure negotii (în raporturi civile, ca gestionar), se plasează soluţiile din domenii de activitate, când imunitatea este admisă, dar cu anumite limitări; de aceea, trebuie găsit echilibrul între cele două deziderate care nu pot fi ignorate: interesele statelor care acţionează ca suverani, dar şi protecţia drepturilor şi intereselor terţilor.

Domeniile, în care asemenea probleme se pun, sunt următoarele:

- Contractele comerciale. Dacă un stat încheie un contract comercial (vânzare – cumpărare, împrumut şi orice tranzacţie de natură comercială) cu o persoană fizică sau

Imunitatea de jurisdicţie a statelor

juridică străină, iar regulile aplicabile ale dreptului internaţional privat prevăd că litigiile rezultate din acest contract ţin de jurisdicţia unei instanţe naţionale, statul respectiv este presupus a fi consimţit la exercitarea acestei jurisdicţii şi deci, nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie. Pentru a ajunge la o soluţie judicioasă, se va stabili caracterul comercial al contractului, ţinând seama de natura sa, dar şi de scopul lui; imunitatea este acordată dacă cealaltă parte este şi ea un stat, contractul fiind încheiat de la guvern la guvern; dar părţile pot conveni să se respecte imunitatea ori să reglementeze litigiul într-un alt mod, decât printr-o acţiune în justiţie în statul forului.

- Proprietatea intelectuală. Neacordarea imunităţii este fondată, pe atributul pe care îl

are, în exclusivitate, statul forului de a stabili toate drepturile de proprietate intelectuală –

proprietatea industrială şi dreptul de autor (dreptul la brevet, model industrial, marcă de fabrică etc. ); regula de neimunitate are în acest caz, un caracter rezidual, pentru că statele pot încheia un acord diferit.

- Participarea la societăţi sau alte grupări economice. Un stat care participă la o societate sau la o grupare legată de raporturile cu aceasta, dacă societatea nu este strict interguvernamentală şi este constituită după legea forului, nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie.

- Navele în serviciul comercial în care un stat are proprietatea sau exploatarea lor. Un stat

nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa unui tribunal competent al altui stat, într-o

procedură referitoare la exploatarea unei asemenea nave (abordaj sau un accident de navigaţie, cerere de asistenţă, avarie, reparaţie, furnituri), dacă aceasta era folosită sau destinată scopurilor comerciale. Imunitatea se aplică însă în cazul navelor de război şi a navelor auxiliare sau altor nave ale căror proprietar sau exploatant este statul şi care sunt destinate serviciului guvernamental necomercial.

- Proprietatea, pesesiunea şi folosinţa bunurilor. În materie de proprietate – bunuri

mobile sau imobile, prevalează lex situ, iar forum rei sitae afirmă competenţa sa în caz de litigiu. În cazul bunurilor imobiliare, neacordarea imunităţii este quasi absolută, în afara unei convenţii cu prevederi contrarii; imunitatea nu se aplică nici în legătură cu un drept rezultat dintr-o succesiune.

- Daunele aduse persoanelor şi bunurilor. Imunitatea nu se aplică într-o procedură legată

de o acţiune în reparaţie pentru deces sau prejudicierea de bunuri pentru că, în virtutea principiului locus dilicti commissi, este competent organul statului pe teritoriul căruia s-au produs daunele.

- Imunitatea statelor cu privire la bunuri. Bunurile cu privire la care un stat poate invoca imunitatea de la măsurile de constrângere în caz de procedură intentată în faţa unui tribunal al altui stat sunt, atât bunurile care-i aparţin, cât şi cele aflate în posesiunea sau cub controlul său. Imunitatea aparţine statului cu privire la bunul aflat în proprietatea, posesiunea sau folosinţa sa şi are, în acest caz, menirea să protejeze folosirea lucrului de către statul respectiv.

- Statul se bucură, nu numai de imunitate de jurisdicţie şi de imunitate de la măsurile de constrângere asupra bunurilor sale, ci şi de la orice procedură intentată în faţa tribunalului unui alt stat, de imunitatea contra oricărei măsuri coercitive care i-ar impune să îndeplinească ori să se abţină de la îndeplinirea unui act, sub sancţiunea unei pedepse pecuniare.

7.5 TEST DE EVALUARE

1. Potrivit principiului personalităţii legii penale:

a. legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau fără cetăţenie, dar are domiciliul în ţară.

Imunitatea de jurisdicţie a statelor

b.legea penală se aplică şi pentru fapte săvârşite în afara ţării dacă sunt îndreptate împotriva siguranţei statului român ori contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român şi sunt comise de un cetăţean străin ori persoană fără cetăţenie şi care are domiciliul în străinătate. c. infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării li se aplică legea penală română, indiferent de calitatea făptuitorului.

7.6 LUCRARE DE VERIFICARE

Dezvoltaţi conceptele imunităţii de jurisdicţie

7.7 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

1.a

7.8 BIBLIOGRAFIE

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999

2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul

Oficial şi A.R.E.D., 1996

3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional,

Bucureşti, 1997

4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de

Oana Ududec, Instuitutul European, 1998

5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17,

2004

6. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii

internaţionale guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002

7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” –

Ed. Politică, Bucureşti, 1983

8. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului”

– Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All

Bucureşti, 1997

10. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New

York, 1992

11.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul

internaţional contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002

12. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex,

Bucureşti,1996

13. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2002

14. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.

Allbeck, Bucureşti, 2001

15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi

Imunitatea de jurisdicţie a statelor

Pedagogică, Bucureşti, 1975

16. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2001

17. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti,

2002

18.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All, Bucureşti, 1996 19. H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998

20. E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing

House, Londra, 1957 21.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,

Editura Europa, Craiova, 2001. 22.G. Debord, La société du spectacle, Editura Gallimard, Paris, 1992. 23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001.

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

Unitatea de învăţare nr.8

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

Cuprins SUCCESIUNEA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Noţiunea de succesiune în dreptul internaţional

Succesiunea statelor în cazul fuzionării

Succesiunea în caz de cesiuni teritoriale

Succesiunea în cazul formării de noi state

8.1 OBIECTIVE

- să analizeze conceptul de „ succesiune a statelor” insistând asupra implicaţiilor pe care le generează;

- să analizeze conceptul de „ succesiune a statelor” în cele trei ipoteze-funzionarea, cesiunea teritorială şi formarea de noi state.

8.2 NOŢIUNEA DE SUCCESIUNE ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL

Prin „succesiune de state”, se înţelege substituirea unui stat cu altul, în respon- sabilitatea relaţiilor internaţionale a unui teritoriu (Convenţia de la Viena privind succesiunea de state în materie de tratate – 1978); în literatura de specialitate, se menţionează diferenţa care există între „continuitatea de stat” şi „succesiunea de stat”, subliniind faptul că, în vreme ce continuitatea de stat nu implică întreruperea personalităţii juridice, succesiunea de state face ca între statul care a fost şi cel exitent, să fie o diferenţă”.

Problema succesiunii în dreptul internaţional se pune, ori de câte ori, se produc transformări în cadrul comunităţii internaţionale (când dispare un subiect de drept internaţional, mai ales un stat) sau când au loc modificări în însăşi structura unuia dintre subiectele de drept internaţional; dispariţia sau apariţia unui stat pune problema ce se întâmplă, în cazul unui asemenea eveniment, cu drepturile şi obligaţiile pe care le avea fostul stat (soarta tratatelor la care era parte, bunurile care îi aparţineau, arhivele etc. ).

Interesele care apar şi de care trebuie să se ţină seama sunt urmă toarele:

este imperios necesar ca ordinea juridică a statului nou competent pe

teritoriul în discuţie să se substituie integral ordinii juridice a statului precedent; dar o

atare soluţie se loveşte de alte interese care, de asemenea, nu pot fi ignorate;

nu mai puţin, interesul noului stat este ca, în principiu, să nu se producă

un vid juridic complet pe acel teritoriu şi să se evite perturbaţii inutile;

menţinerea unor reguli vechi cu poate fi decât parţială şi provizorie, până

la editarea unei noi legislaţii; menţinerea situaţiilor juridice, chiar a celor create în perioada regimului vechi este necesară, dar şi aici se face distincţie între problemele care ţine de domeniul dreptului public şi cele ale dreptului privat (problema se pune în termeni diferiţi în sistemele colectiviste);

noul stat poate aduce atingeri grave intereselor statelor terţe prin modificările care le operează.

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

De obicei, cu ocazia unor asemenea transformări se încheie un tratat prin care sunt soluţionate problemele în discuţie. În lipsa unor reglementări, se ridică însă problema cum vor fi soluţionate toate aceste situaţii noi.

Instituţia succesiunii statelor poate fi examinată, la prima vedere, prin analogie cu succesiunea din dreptul intern, în cadrul căreia are loc o transmitere de drepturi şi obligaţii de la un subiect de drept, la altul. Menţionăm că, într-adevăr, conturul general, categoria de instituţie, este aceeaşi ca factură în elementele ei definitorii.

Şi conceptul de succesiune este definit, când a fi o instituţie juridică de drept internaţional general, similară succesiunii din dreptul intern, dar guvernată de dreptul internaţional, când dreptul o instituţie politico-juridică.

Cu toate asemănările (inclusiv de terminologie) care există, instituţia succesiunii statelor reprezintă totuşi, o instituţie specifică dreptului internaţional şi nu trebuie confundată cu cea din dreptul intern. Regula fundamentală din dreptul intern, potrivit căreia drepturile şi obligaţiile trec la moştenitori, nu-şi are aplicaţie în cazul succesiunii internaţionale, ori este substanţial restructurată; transmiterea în acest caz, nu este universală, deoarece statul succesor nu se substituie statului predecesor, ca în cazul persoanelor fizice; statele succesoare nu preiau, în mod automat şi integral, drepturile şi obligaţiile celor predecesoare.

Practica statelor ne arată că nu există, potrivit dreptului internaţional, o succesiune generală şi că odată cu stingerea persoanei juridice, dispar drepturile şi obligaţiile acesteia; cu toate acestea, nu există nici o îndoială că drepturile şi obligaţiile se transmit.

După opinia unor doctrinari, practica judiciară internaţională ar dovedi, chiar dacă principiul succesiunii generale poate cu greu să fie stabilit ca o parte a ansamblului dreptului internaţional cutumiar, că există totuşi unele reguli care guvernează un număr de situaţii; acestea nu se fondează pe analogii din dreptul intern, ci sunt rezultatul aplicării principiilor generale ale dreptului internaţional.

În explicarea instituţiei succesiunii statelor la tratate, ar trebui să se pornească de la faptul existenţei unor raporturi juridice, stabilite prin tratate şi indiferent de evenimentele care ar pune în discuţie menţinerea (succesiunea) sau încetare acestora (netransmiterea); trebuie să se aibă în vedere necesitatea asigurării ordinii juridice internaţionale şi acest deziderat pledează în favoarea menţinerii raporturilor juridice, iar acest lucru se poate realiza prin succesiunea la tratate.

Dată fiind importanţa materiei în ansamblul regulilor dreptului internaţional, în cadrul O. N. U., au fost codificate normele juridice privind succesiunea statelor în domeniul tratatelor şi al bunurilor (Convenţia de la Viena privind succesiunea de state în materie de tratate (1978) şi Convenţia de la Viena privind succesiunea de state în materie de bunuri, datorii şi arhive de stat (1983)).

8.3 SUCCESUNEA STATELOR ÎN CAZUL FUZIONĂRII

al

dezmembrării unui stat într-unul sau mai multe state.

În cazul fuzionării, are loc dispariţia statelor vechi şi apariţia a două sau mai multe state noi; în cazul dezmembrării unui stat sau al divizării unui stat, are loc un proces invers, când încetează un stat şi se formează două sau mai multe state; în ambele ipoteze, are loc încetarea unui subiect de drept internaţional şi apariţia altuia.

Soluţia prin care ordinea juridică a noului stat competent într-un teritoriu

Succesiunea statelor în

cazul fuzionării a două sau mai multor state ori

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

determinat se substituie integral ordinii juridice a statului anterior competent, este considerată logică şi mai conformă cu abordarea juridică care vede în mutaţiile teritoriale o substituire de competenţă; această soluţie întâmpină însă următoarele dificultăţi:

- Interesul statului nou competent nu este, în principiu, să producă un vid

juridic complet în teritoriul său; el are interesul să contopească, până la un anumit punct, teritoriul nou cu cele vechi şi să evite perturbaţiile inutile. În ceea ce priveşte

regulile existente, un stat, având un sistem legislativ propriu, poate să nu fie interesat

în a le menţine pe acestea, decât în mod parţial şi provizoriu, ori de câte ori este vorba

de situaţii create în baza legislaţiei anterioare; de aceea, este normal să le recunoască

spre a evita tulburările profunde pe care le-ar antrena aplicare imediată a unui principiu contrar.

- Discuţia care se face între domeniile care ţin direct de acţiunea politică a

statului şi alte domenii (nefiind valabile aceleaşi soluţii pentru materiile de drept public

ca şi pentru cele de drept privat, statul succesor nu este interesat să intervină în privinţa celor din urmă) nu are sens, decât între statele având civilizaţii şi structuri economice analoage.

- Dar statul succesor poate, prin măsurile pe care le ia, să aducă atingere

intereselor altor state – statului predecesor şi statelor terţe şi să creeze perturbaţii în

relaţii (ele pot fi legate prin diferite angajamente internaţionale cu un stat al cărui teritoriu se modifică).

Tendinţa practicii dreptului internaţional în această materie este concretizată în următoarea constatare: tratatele încheiate de statul succesor înainte de succesiune se aplică noilor teritorii, iar întinderea spaţială a obligaţiei existente urmează modificările de frontieră; totuşi, tratatele care leagă statul predecesor nu trec, în general, la statul succesor -, cu excepţia tratatelor de interes local, care au fost încheiate exclusiv în consideraţiune de situaţiile locale (tratat de frontieră cu un stat terţ, în materie de comunicaţii, tratate care consacră drepturi sau bunuri ale căror titulari sunt în mod direct colectivităţii sau indivizi legaţi de teritoriul care face obiectul mutaţiei) şi a tratatelor care prevăd dispoziţii permanente inserate, nu în interesul statului predecesor,

ci în al unui cerc colectiv de state, care îşi menţin acelaşi interes cu privire la aceste

dispoziţii.

Dreptul de opţiune se prezintă ca o facultate concedată locuitorilor teritoriului transmis de a alege într-un termen stabilit, între cetăţenia statului predecesor şi cea a statului succesor. Aceasta apare ca o favoare ce li se face, celor în cauză acordându-li- se un drept de opţiune pentru cei care avuseseră cetăţenia statului predecesor (după primul şi al doilea război mondial, s-a practicat acest sistem).

- Teoria respectării internaţionale a drepturilor câştigate constituie o altă limitare a libertăţii statului succesor.

Problema drepturilor câştigate se pune din cauza mutaţiilor teritoriale şi de

coexistenţă a două ordini juridice succesive. De fapt, odată cu schimbarea suveranităţii,

se aplică şi noua ordine juridică. În principiu, această regulă nu acoperă decât drepturile

patrimoniale. Se face o distincţie între drepturile publice câştigate înainte de schimbarea de suveranitate (dreptul la cetăţenie, dreptul electoral, dreptul funcţionarilor la pensie)

– care scapă regulii respectării lor şi nu sunt opozabile statului succesor şi drepturile

private pe care schimbarea le lasă intacte (drepturile de proprietate, drepturile reale şi drepturile creanţă). Cu toate acestea, statului succesor îi este recunoscut dreptul de a pune capăt proprietăţii sau contractelor, în cazul în care este vorba de a asigura funcţionarea serviciilor publice sau de efectuarea transformăr ilor economice profunde.

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

8.4

SUCCESIUNEA ÎN CAZ DE CESIUNI TERITORIALE

În cazul în care are loc o cesiune de teritoriu, adică o parte a teritoriului unui stat trece sub suveranitatea altui stat, se produce o modificare a structurii suveranităţii, dar nu se creează un nou stat şi nici nu încetează cel existent. Ca regulă generală, părţile la o cesiune teritorială reglementează în mod expres problemele tipice care se ridică în cazul unui transfer de teritoriu.

În lipsa unui aranjament în acest sens, se aplică următoarele reguli: tratatele încheiate de vechiul stat îşi încetează aplicaţiunea pe teritoriul transferat şi vor intra în aplicare tratatele încheiate de statul succesor.

Bunurile de stat, aflate pe teritoriul cedat, trec în proprietatea statului căruia i s-a cedat teritoriul; proprietatea statului cedent din teritoriul cedat devine în mod automat proprietatea statului cesionar.

În privinţa preluării de către statul succesor a datoriilor statului care a cedat teritoriul, nu există o regulă generală de drept internaţional, cu excepţia datoriilor localizabile, legate de teritoriul cedat. Într-o asemenea situaţie, problemele se rezolvă prin tratate, cu ocazia cedării teritoriului.

Se ia ca sigur faptul că părţile la cesiune doresc să evite un vacuum juridic şi drept urmare, pe data producerii cesiunii, întregul drept public al statului cedent este prezumat a fi fost înlocuit prin acela al statului cedent este prezumat a fi fost înlocuit prin cel al statului cesionar; ca atare, naţionalii statului cedent care locuiesc pe teritoriul cedat dobândesc în mod automat cetăţenia statului cesionar.

8.5

SUCCESIUNEA ÎN CAZUL FORMĂRII DE NOI STATE

În cazul formării unor „state de tip nou, istoric diferite”, ca urmare a unei revoluţii sociale, s-a pus problema dacă nu are loc deschiderea unei succesiuni, deşi nu s-a produs o discontinuitate sub raportul calităţii de subiect de drept internaţional. S-a susţinut că noul stat ar moşteni drepturile asupra bunurilor aflate pe teritoriul său ori în străinătate, dar nu ar fi ţinut de tratatele şi datoriile sumate de stat sub vechiul regim. Problema s-a ridicat în legătură cu poziţia statului sovietic faţă de tratatele şi datoriile Rusiei ţariste. O regulă în acest sens, nu a fost acceptată, iar fostele state socialiste, deşi aveau un sistem social-economic diferit de cel anterior, au rezolvat în mod diferit problema datoriilor moştenite, încheind acorduri pentru stingerea datoriei externe care fusese asumată de statele vechi. În ceea ce priveşte tratatele, ele le-au acceptat, în continuare, cu excepţia celor politice.

Aceasta a fost şi practica României; unele convenţii bilaterale (convenţii consulare) au fost încetate, prin înţelegere cu celălalt stat, prin care s-a constatat caducitate lor, iar în ceea ce priveşte datoria publică şi pretenţiile rezultate din naţionalizări, România a plătit compensaţii deţinătorilor de titluri, în baza unor acorduri de stingere a arieratelor.

8.5

TEST DE EVALUARE

Încetarea unui subiect de drept internaţional şi apariţia altuia are loc în iopeza:

a.fuzionării a două sau mai multe state; b.dezmembrării unui stat într-unul sau mai multe state; c. cesiunii de teritoriu.

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

8.6 LUCRARE DE VERIFICARE

Analizaţi sub aspect compatariv succesiunea statelor în cazul fuzionării şi

succesiunea în cazul cesiunii teritoriale.

8.7 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

1.a,b.

8.8 BIBLIOGRAFIE

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999 2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul Oficial şi A.R.E.D., 1996 3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997 4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de

Oana Ududec, Instuitutul European, 1998 5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17,

2004

6. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002 7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” – Ed. Politică, Bucureşti, 1983 8. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All Bucureşti, 1997 10. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992 11.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul internaţional contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002 12. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex,

Bucureşti,1996

13. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002 14. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2001 15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

16. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2001

17. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti,

2002

18.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All,

Bucureşti, 1996 19. H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998

20. E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing

House, Londra, 1957 21.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,

Editura Europa, Craiova, 2001. 22.G. Debord, La société du spectacle, Editura Gallimard, Paris, 1992. 23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001. 24.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia Caţavencu, Bucureşti, 2002. 25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2001. 26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New York, 1973. 27.Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000.

28.Maria Moldoveanu şi Miron Doina, Psihologia reclamei: publicitatea în afaceri, Editura Libra, Bucureşti, 1995. 29.Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.