Drept Internațional Public

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
CONF.UNIV.DR. ADRIAN BOGDAN
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Note de curs pentru IFR
Editura Universitaria Craiova

2016
1
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune
penală.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOGDAN, ADRIAN
Drept internațional public: Curs pentru IFR / Adrian Bogdan – Craiova: Universitaria,
2016.
Bibliogr.
2
I. Informaţii generale
Numele cursului: Drept international public
Codul cursului: D16DRFRL434
An, semestru: An II, Sem. II
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Adrian Bogdan
Birou: Craiova, Facultatea de Drept, Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.9
E-mail: ady2bogdan@yahoo.com
Consultaţii: Miercuri 18-20
Introducere
Cursul de „Drept internațional public” se predă în semestrul II, anul II, la Specializarea Drept, și
are ca scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului internațional
public
Obiective
Disciplina are ca scop imprimarea unei mentalităţi liberale viitorului jurist, având în vedere că
acesta va fi profund implicat în protecţia juridică a persoanelor.
Rezultate așteptate
să înţeleagă conexiunea dintre prevederile legislației interne şi cele ale tratatelor internaţionale
să înţeleagă locul şi rolul justiţiei internaţionale atât la nivel interstatal, cât şi în relaţiile stat-
individ ori stat şi societăţi transnaţionale sau alte structuri şi entităţi care acţionează în sfera
relaţiilor internaţionale
să dobândească cunoştiinţele necesare pentru exercitarea unei profesii juridice.
Structura cursului
Cursul este structurat pe 14 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice dreptului internațional public.
Modulul Tema
1 Aspecte generale privind dreptul internaţional public
2 Izvoarele dreptului international public
3 Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public
4 Subiectele raporturilor juridice de drept internaţional public
5 Populaţia
6 Teritoriul
7 Incheierea tratatelor internaţionale
8 Tratatele internationale: rezerve, aplicare, nulitati, revizuire, incetare
9 Soluţionarea diferendelor internaţionale
10 Norme de drept umanitar
11 Norme de drept diplomatic
12 Norme de drept consular
13 Protecţia mediului în dreptul internaţional public
14 Răspunderea internaţională a statelor
3
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului.
În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi
gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient
pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
Competențe obținute
• Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului internaţional public;
• Interpretarea normelor dreptului internaţional public;
• Explicarea relaţiei dintre dreptul internaţional si alte ramuri de drept
• Înţelegerea unor evenimente internaţionale din perspectiva dreptului internaţional
• Dezvoltarea abilităţii de a înţelege şi concilia puncte de vedere diferite asupra unor situaţii
conflictuale;
• Proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode,
tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare;
• Folosirea unei gândiri logice in analiza fenomenelor internationale.
Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările
semestriale; evaluarea finală
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de învăţământ .
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%) conform
algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru
îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.
Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare
la Dreptul internațional public. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze
parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă
următoarea succesiune :
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.
4
II. Suport curs
Modulul I.
ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
Unitatea de învăţare:
1.Conceptul de drept internaţional public
2. Trasaturile specifice ale dreptului internaţional public
3. Obiectul dreptului internaţional public
4. Fundamentul juridic al dreptului internaţional public
5. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern
6. Repere privind evoluţia istorică a dreptului internaţional public
7. Norma de drept internaţional public
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Adrian Bogdan, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova, 2012, p. 5-22.
2. Marcel Stănciulescu, Mihai Floroiu, Drept internaţional public, Editura Paralela 45, Piteşti,
2006, p. 9-23.
3. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 13-98.
4. Raluca Miga - Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
Editura All, Bucureşti, 1998, p. 1-39.
Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

definiţi dreptul internaţional public, ca ramură de drept;
prezentaţi trasaturile specifice ale dreptului internaţional public
prezentaţi corelaţia dreptului internaţional public cu alte ramuri de drept;
prezentaţi raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern;
prezentaţi principalele repere ale evoluţiei dreptului internaţional public;
prezentaţi temeiul caracterului obligatoriu al normelor dreptului internaţional public.
Conceptul de drept internaţional public

Lato sensu, dreptul internaţional public cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile între subiectele acestui drept.
Evolutiv, la baza definirii dreptului internaţional au stat trei categorii de principii şi
anume: principiile dreptului internaţional, principiile dreptului natural şi principiile dreptului
pozitiv.
Dumitra Popescu defineşte dreptul internaţional public ca fiind totalitatea normelor
juridice create de state şi de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului liber
exprimat de acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor
5
dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată de respectarea lor de bună-voie,
iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau
colectiv".
Definiţia se fundamentează pe următoarele aspecte:
- relaţiile internaţionale cu element de extraneitate sunt reglementate de normele dreptului
internaţional public;
- normele dreptului internaţional public sunt create numai de către state şi alte subiecte de
drept internaţional pe baza acordului de voinţă liber exprimat de către acestea;
- asigurarea respectării normelor de drept internaţional este realizată de către aceleaşi state
care le-au elaborat, de bună-voie şi în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate
individual sau colectiv.
Conceptul de drept internaţional a apărut în secolul al XIX-lea, el fiind întâlnit de-a lungul
evoluţiei sale sub denumirea de jus gentium (în Antichitate şi o lungă perioadă din Evul Mediu)
sau jus intergentes (până în perioada modernă).
Comunitatea internaţională este constituită din totalitatea subiectelor dreptului
internaţional public, iar ordinea juridică internaţională reprezintă procesul de elaborare şi aplicare
a normelor dreptului internaţional public în cadrul acestei comunităţi.
Dreptul internaţional public este o disciplină dinamică întrucât orice modificare
intervenită în cadrul relaţiilor internaţionale se reflectă în normele sale juridice.
Codificarea acestor norme a dus la apariţia unor noi ramuri ale dreptului internaţional
public precum: dreptul comunitar; dreptul păcii; dreptul mediului; dreptul dezvoltării; dreptul
spaţial; dreptul internaţional al drepturilor omului etc.
Trasaturile specifice ale dreptului internaţional public

Exercitarea principiului egalităţii în relaţiile dintre state impune existenţa unor aspecte
specifice care delimitează sfera de acţiune a dreptului internaţional public de celelalte ramuri ale
dreptului. Printre aceste trăsături specifice putem enumera:
inexistenţa unui organ legislativ suprastatal.
Făcând o paralelă cu dreptul intern, putem afirma că, în sistemul intern, Parlamentul este
organul care are atribuţii legislative. Prin aplicarea principiului teritorialităţii legii, actele
normative îşi produc efecte numai pe teritoriul statului respectiv.
O situaţie particulară întâlnim în cazul dreptului internaţional public, întrucât, pe plan
internaţional, nu există un astfel de organ legislativ, care să edicteze norme juridice cu vocaţie
universală. Acest lucru s-ar putea justifica prin faptul că, în eventualitatea faptului că ar fi înfiinţat
un astfel de organism, el ar intra în contradicţie cu principiul suveranităţii naţionale şi cu
principiul neamestecului în treburile interne ale statului. De aceea, organul legislativ internaţional
a fost înlocuit cu grupurile de state, care elaborează normele juridice în acest domeniu.
În acelaşi timp aceste state sunt şi destinatarele normelor pe care le-au edictat, fapt ce
impune concluzia că, în timp ce dreptul intern este un drept de subordonare, datorită raporturilor
existente între organul legislativ şi destinatarii normelor juridice, dreptul internaţional public este
un drept de coordonare. Astfel, relaţiile dintre state se bazează pe principiul fundamental al
dreptului internaţional public şi anume principiul egalităţii în drepturi a statelor.
garantarea aplicării normelor juridice ce formează obiectul de reglementare al
dreptului internaţional public se face de către statele care le-au creat, întrucât pe plan internaţional
nu există oautoritate publică administrativă, ca în dreptul intern.
În practică s-au întâlnit situaţii în care aceste atribuţii au fost încredinţate unor organe sau
organizaţii internaţionale, pe baza consimţământului statelor respective. Cu toate acestea, astfel de
structuri nu pot fi echivalente cu o autoritate publică administrativă.
inexistenţa unei instanţe judecătoreşti internaţionale care să controleze executarea
normelor şi să aplice anumite sancţiuni în cazul neândeplinirii obligaţiilor ce revin statelor. Este
6
adevărat că există instanţe internaţionale care funcţionează în anumite domenii, dar ele îşi
desfăşoară activitatea având anumite particularităţi. Este vorba în primul rând de investirea acestor
instanţe, care devin competente să judece o cauză numai dacă statele aflate în litigiu sunt de acord
şi solicită expres acest lucru. În al doilea rând, executarea hotărârilor luate de către aceste instanţe
se face în mod volitiv de către statul respectiv, care a pierdut procesul.
Facând o comparaţie cu dreptul intern, în ceea ce priveşte structura logico-juridică a
normei de drept, observăm că, cel de-al treilea element al acesteia, respectiv sancţiunea, în dreptul
internaţional public acesta este inexistent.
În ceea ce priveşte absenţa sancţiunii în dreptul internaţional public putem sublinia că
aceasta nu este specifică doar dreptului internaţional ci şi altor ramuri de drept, cum ar fi dreptul
constituţional. De altfel, aşa cum se susţine în general în teoria dreptului, sancţiunea nu este un
element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului.
La baza respectării normelor dreptului internaţional public se află buna credinţă. Cu toate
acestea, există şi situaţii în care se poate apela la forţa coercitivă.
Obiectul dreptului internaţional public

Dacă în cadrul dreptului intern relaţiile sociale sunt reglementate de norme juridice
elaborate de către organele abilitate ale statului, în cadrul colectivităţii internaţionale nu există un
astfel de organ suprastatal, fapt ce a impus un alt tip de abordare în acest domeniu.
Necesitatea reglementării relaţiilor internaţionale rezidă din imperativul guvernării
pozitive a unor astfel de relaţii şi al stabilirii limitelor în cadrul cărora pot acţiona statele şi
organizaţiile internaţionale.
În multe cazuri, statele participante la unele raporturi juridice internaţionale, nu au
calitatea de purtătoare ale puterii de stat, ci de subiecte de drept civil sau de dreptul comerţului
internaţional şi alături de ele, tot cu calitatea de subiecte de drept pot participa şi anumite persoane
fizice sau juridice.
Fundamentul juridic al dreptului internaţional public

Adoptarea normelor de drept internaţional se face pe baza acordului de voinţă fundamentat
pe principiul egalităţii suverane în drepturi.
Spre deosebire de dreptul intern în cadrul căruia sunt constituite autorităţi publice cu
atribuţii legislative, în dreptul internaţional public, fundamentul juridic al acestui drept îl
constituie acordul de voinţă al statelor suverane, care compun la un moment dat colectivitatea
internaţională.
Adoptarea numai prin consens a normelor de drept internaţional public implicit situează
acest drept în postura unui drept de coordonare, situaţie care îl deosebeşte fundamental de dreptul
intern, care este considerat drept de subordonare.
Datorită faptului că nu există autorităţi publice internaţionale care să aibă atribuţii
executive şi judecătoreşti similare cu cele existente în cadrul statelor, se pune problema cine
califică un act sau un fapt ilicit, cine este competent să aplice sancţiunea şi care dintre sancţiunile
internaţionale vor fi aplicate?
Conform legislaţiei internaţionale, în cazul producerii unui act ilicit de către un stat
împotriva altui stat, statul-victimă constată şi probează caracterul ilicit al actului şi, în consecinţă,
poate trece la aplicarea unor sancţiuni, potrivit normelor dreptului internaţional adoptate prin
acordul lor de voinţă.
Încălcarea unei norme imperative din categoria celor care vizează crimele internaţionale dă
posibilitatea ca măsurile de constrângere să fie luate atât de către statul-victimă cât şi de către
celelalte state.
7
Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern
Între dreptul internaţional şi dreptul intern există o strânsă interdependenţă întrucât pe baza
tratatelor internaţionale încheiate, statele sunt obligate să-şi ia măsuri pentru plan îndeplinirea
obligaţiile internaţionale la care s-au angajat. Legislaţia internă conţine norme care guvernează
activitatea lor externă.
S-a pus problema stabilirii locului acestor două sisteme de drept, în cazul unui conflict
între normele lor.
Doctrina juridică internaţională a emis două teorii şi anume teoria monistă şi teoria
dualistă.
Teoria monista se fundamentează pe ideea ansamblului normelor juridice ale celor două
sisteme de drept şi subordonarea unui drept fata de celalalt. Datorită acestui fapt ea are două
variante:
- prima variantă susţine primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional;
- a doua variantă susţine exact teza inversă, respectiv primatul dreptului internaţional
asupra dreptului intern.
Teoria dualistă afirmă egalitatea între cele două sisteme de drept, fiecare având domenii de
acţiune separate, distincte.
Unii doctrinari au susţinut că în temeiul acestei teorii pot exista neconformităţi între actele
interne şi cele internaţionale, fapt respins de majoritatea doctrinei internaţionale.
Repere privind evoluţia istorică a dreptului internaţional public

Cele mai vechi izvoare, care atestă existenţa normelor dreptului internaţional public
datează încă din Antichitate.
Întâlnim, în stadiu incipient, norme de drept internaţional public în state dezvoltate din
punct de vedere economic, cultural şi militar precum Imperiul Roman, Grecia, India, China, Egipt
etc.
În Evul Mediu, în mod deosebit în cel timpuriu, datorită fărâmiţării statelor, ca urmare a
destrămării Imperiului Roman de Apus şi lipsei unei autorităţi centrale puternice, şi regulile de
drept internaţional existente au cunoscut o stagnare şi chiar un puternic regres în unele domenii.
Elaborarea unor norme de drept maritim a avut loc doar după căderea Imperiului Roman
(anul 476 e. n.), reguli ce vor constitui fundamentul creării unor norme cutumiare în acest
domeniu.
Datorită multiplelor conflicte, apărute în acea perioadă, cât şi a consecinţelor nefaste ale
acestora, s-a simţit nevoia adoptării unor norme imperative, care să aibă drept scop diminuarea
acestor consecinţe.
O influienţă majoră în diminuarea efectelor dăunătoare ale războiului a avut-o Biserica
catolică, ea fiind în acele timpuri autoritatea spirituală, etică şi morală.
Ducând o politică umanistă, Biserica catolică, s-a implicat în promovarea unor măsuri
menite să limiteze consecinţele conflictelor militare, prin instituirea anumitor zile în care războiul
era interzis şi prin protecţia anumitor categorii de persoane.
În scopul respectării acestor măsuri a fost impusă şi o sancţiune specifică Bisericii şi
anume excomunicarea religioasă.
Un alt doctrinar Hugo Grotius, în lucrarea sa "De jure belli ac pacis", apărută în 1625,
lucrare care pe bună dreptate este considerată începutul punerii bazelor dreptului internaţional,
argumentează necesitatea protecţiei persoanelor combatante cât şi a celor necombatante prin
instituirea unor reguli umanitare.
8
O altă contribuţie a lui Hugo Grotius la dezvoltarea dreptului internaţional este şi
enunţarea principiului libertăţii mărilor în lucrarea Mare liberum (1605). Acest principiu îşi face
aplicarea şi în zilele noastre.
Principiul suveranităţii naţionale a fost afirmat cu ocazia Revoluţiei franceze, Fiind inserat
apoi în Tratatul de pace de la Westfalia, din 1648.
Progrese substanţiale în domeniul dreptului internaţional au fost realizate şi în cadrul
lucrărilor Congresului de la Viena din anul 1815, ocazie cu care s-a realizat o codificare parţială a
dreptului diplomatic, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale, interzicerea
comerţului cu sclavi şi recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei.
Congresul de la Paris (1856) a contribuit la codificarea normelor dreptului internaţional.
În plan instituţional apar primele organizaţii de colaborare internaţională precum Uniunea
Telegrafică Universală (1865), Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru Sistemul Metric
(1875), Crucea Roşie (1863) etc.
Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 au avut o contribuţie importantă la codificarea
legilor şi obiceiurilor războiului.
Tot cu această ocazie a fost instituită şi obligativitatea declaraţiei de război.
Prin Convenţiile de la Haga din 1907 au fost realizate progrese importante în direcţia
rezolvării pe cale paşnică a diferendelor înfiinţându-se totodată şi Curtea Permanentă de Arbitraj,
care funcţionează şi în prezent.
Actul general asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale (1928), cunoscut
şi sub denumirea de Pactul Briand-Kellog, pentru prima dată scoate în afara legii războiul.
Perioada interbelică a fost marcată de Pactul Societăţii Naţiunilor, sub egida căreia au
văzut lumina multiple reglementări ale acestui drept.
Postbelic, prin apariţia Organizaţiei Naţiunilor Unite dreptul internaţional public a
cunoscut şi cunoaşte o dezvoltare accelerată.
Sub egida O.N.U. au fost adoptate o serie de documente internaţionale care şi-au adus o
contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului inernaţional public, dintre care putem aminti:
Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din 1970, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975, Rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U etc.
Norma de drept internaţional public

Dreptul intern defineşte norma juridică ca fiind o regulă de conduită generală,
impersonală şi obligatorie ce exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al
cărui scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la
nevoie prin constrângere.
Normele juridice de drept internaţional se clasifică în următoarele categorii: norme
imperative şi norme dispozitive.
În Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor se face o definire a normelor
imperative, ele fiind acele norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor
în ansamblul său, de la care nu este permisă nici o derogare, ele neputând fii modificate decât
printr-o normă nouă a dreptului internaţional general, care are acelaşi caracter.
O teză importantă este aceea a raportului dintre ordinea publică internaţională şi normele
imperative ale dreptului internaţional public.
Ordinea publică internaţională este definită ca fiind suma principiilor şi regulilor a căror
aplicare ar fi atât de importantă pentru comunitatea internaţională în ansamblul său, încât orice
acţiune unilaterală sau acord care ar contraveni acestor principii sau reguli ar fi lipsit de forţă
juridică.
Astfel se recunoaşte ordinii publice internaţionale un caracter imperativ.
În ceea ce priveşte conflictul între normele dreptului internaţional public putem realiza o
ierarhizare a acestor norme în funcţie de puterea lor juridică.
9
Se remarcă, la prima vedere, trei categorii de norme ce ar putea intra în conflict şi anume:
- normele reieşite din Carta O.N.U. şi normele cuprinse în tratatele încheiate de statele membre
ale organizaţiei;
- normele universale (cuprinse în tratatele cu vocaţie universală) şi cele particulare;
- normele imperative şi normele dispozitive.
În toate aceste situaţii, prima categorie de norme are câştig de cauză în cazul unui conflict
de legi.
Din categoria normelor imperative fac parte cele cuprinse în: principiile de drept
internaţional cuprinse în Carta ONU, drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viaţă, dreptul
la respectarea demnităţii umane etc), drepturile general recunoscute membrilor comunităţii
internaţionale (libertatea mărilor, normele dreptului cosmic etc.).
Concluzii:
Dreptul internaţional public este o disciplină dinamică întrucât orice modificare intervenită
în cadrul relaţiilor internaţionale se reflectă în normele sale juridice.
Concluzionând, putem spune că intră în cadrul obiectului de reglementare al dreptului
internaţional public numai acele relaţii internaţionale în care subiecte ale raporturilor juridice sunt
statele, ca purtătoare a suveranităţilor proprii, precum şi organizaţiile internaţionale.
Consensualismul constituind fundamentul juridic al dreptului internaţional public, implicit,
duce la individualizarea unor trăsături specifice ale acestui drept precum lipsa unui organ
suprastatal cu atribuţii legislative, inexistenţa în ordinea juridică internaţională a unor autorităţi ale
administraţiei publice, care să urmărească punerea în executare a normelor de drept internaţional,
precum şi a unui sistem de organe judecătoreşti cu competenţă generală şi obligatorie, care să
intervină şi să aplice sancţiuni atunci când sunt încălcate normele dreptului internaţional.
În practică, se constată o tot mai accentuată determinare a dreptului intern de către dreptul
internaţional.
Test de autoevaluare:
1. Definiti dreptul international public. – 2 puncte
2. Enumerati trasaturile specifice ale dreptului internaţional public. – 2 puncte
3. Care este fundamentul juridic al dreptului internaţional public? - 2 puncte
4. Ce sustine teoria dualista? – 2 puncte
5. Ce contributii a avut Hugo Grotius la dezvoltarea dreptului internaţional public? – 2
puncte
Speţe: 1. Mai multe state au luat initiativa crearii unei autoritati internationale care sa aiba
competenta sa legifereze in domeniul international.
Aparitia Parlamentului mondial in cadrul caruia sunt reprezentate toate statele va constitui
o realizare internationala.
Precizati ce reglementari internationale actuale intra in contradictie cu aceasta institutie.
Raspuns: Se incalca principiul egalităţii suverane şi al respectării drepturilor inerente
suveranităţii si principiul neamestecului în treburile interne
2. Cel de-al doilea razboi mondial a dus la incalcarea unor norme ale dreptului
international. Aratati care sunt acelea. Argumentati
Grile:
1. Primele reguli de drept international au aparut in:
a. Roma Antica, Grecia
b. Egipt, Roma Antica, Grecia
10
c. Statul Hitit, China
2. Legile lui Manu dateaza din India :

a. sec V e.n.
b. sec VII i.e.n
c. sec VI i.e.n.
3.Lucrarea Mare liberum a fost scrisa de:

a. Abatele Gregoire
b. Hugo Grotius
c. Voltaire
4.Scoaterea in afara legii a razboiului a avut loc cu ocazia

a. Convenţiei de la Viena din 1969
b. Congresului de la Paris (1856)
c.Pactului Briand-Kellog
5. Teoria dualistă sustine,

a. primatul dreptului intern asupra dreptului international
b. primatul dreptului international asupra dreptului intern
c. egalitatea între cele două sisteme de drept
11
Modulul II.
IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC
1. Conceptul de izvoare ale dreptului internaţional public
2. Izvoarele principale ale dreptului internaţional public
3. Mijloacele auxiliare de determinare a regulilor de drept internaţional public
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2. Marcel Stănciulescu, Mihai Floroiu, Drept internaţional public, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2006, p. 40-51.
3. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 101-
115.

definiți izvoarele dreptului internațional public;
realizaţi o clasificare a izvoarelor;
arătați situațiile în care se folosesc izvoarele auxiliare.
Conceptul de izvoare ale dreptului internaţional public

Prin izvoare de drept înţelegem modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei
norme de drept.
Dicţionarul de drept internaţional public defineşte izvoarelor dreptului internaţional public
ca fiind acele “forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din acordul de
voinţă al statelor”.
În dreptul internaţional izvoarele sale sunt mijloacele juridice prin care se exprimă
normele acestui drept.
Abordând problematica izvoarelor dreptului internaţional, comparat cu dreptul intern, vom
constata că şi sub acest aspect specificitatea dreptului internaţional este convingător ilustrată şi de
faptul că, dacă în dreptul intern izvorul principal este legea, act normativ care emană de la
organele competente ale unui stat, în dreptul internaţional, izvoarele sale, sunt tot norme juridice,
care exprimă acordul de voinţă a două sau mai multe state.
Tot comparat cu dreptul intern, dacă izvoarele acestui drept sunt identificate în dispoziţiile
actului fundamental - Constituţia şi ale celorlalte acte normative care se adoptă pe baza sa, în
dreptul internaţional nu se poate apela la o asemenea identificare, deoarece nu există structuri de
organe de origine constituţională, care să emită acte normative obligatorii pentru colectivitatea
internaţională.
Problematica izvoarelor dreptului internaţional fiind abordată în practica şi doctrina de
specialitate de pe poziţii diferite, determinate de influenţa diferitelor şcoli şi curente de opinie,
12
grefate pe specificitatea acestui drept, implicit a făcut şi continuă să facă obiect de controverse
atât cu privire la individualizarea lor, cât şi cu privire la calificarea priorităţii acestora.
În vederea realizării unei opinii unitare cu privire la izvoarele dreptului internaţional un
efect clarificator îl exercită prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, la care
sunt părţi toate statele membre ale O.N.U., potrivit cărora, în soluţionarea diferendelor care îi
sunt supuse, va aplica:
• Convenţiile internaţionale generale sau particulare, recunoscute de statele în
conflict;
• Cutuma internaţională, ca dovadă a practicii generale acceptată ca drept;
• Principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
• Hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul
public, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept, sub rezerva art. 50 din
Statutul Curţii;
• Echitatea, atunci când rezultă din acordul de voinţă al părţilor născut din
compromisul, care stă la baza sesizării adresate unei instituţii judecătoreşti sau arbitrale
internaţionale sau se face trimitere la ea în convenţiile internaţionale invocate;
• Doctrina dreptului internaţional, ca mijloc subsidiar de determinare a normelor
dreptului internaţional.
La izvoarele rezultate din textul Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie se adaugă şi:
• actele adoptate de către organizaţiile internaţionale;
• actele unilaterale ale statelor, ambele categorii de acte sunt considerate izvoare
numai în măsura în care produc efecte juridice în raporturile cu alte state.
Izvoarele dreptului internaţional public se clasifică în două mari categorii:
• izvoare principale, din categoria cărora fac parte: tratatul internaţional, cutuma
internaţională, principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
• izvoare auxiliare, care cuprind: hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare internaţionale,
doctrina dreptului internaţional, actele organizaţiilor internaţionale, echitatea.
Art. 38 al Curţii Internaţionale de Justiţie enumeră izvoarele dreptului internaţional public
în următoarea formulare:
"Curtea, a cărui misiune este de a soluţiona, conform dreptului internaţional, diferendele
care îi sunt supuse, va aplica:
• convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
• cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
• principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
• sub rezerva dispoziţiilor art. 59 hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor
celor mai calificaţi în dreptul public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a
regulilor de drept.
Prezenta dispoziţie nu va aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et
bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta".
Enumerarea efectuată de Curtea Internaţională de justiţie este exemplificativă şi nu
restrictivă.
Dovada acestui fapt poate fi argumentată pe considerentul că doctrina internaţională a mai
prevăzut în sfera izvoarelor auxiliare şi alte doua categorii, respectiv:
- actele organizaţiilor internaţionale;
- actele unilaterale ale statelor.
13
Izvoarele principale ale dreptului internaţional public
Tratatele internaţionale
Reprezintă principalul izvor de drept internaţional public, fapt reieşit şi din Preambulul
Cartei O.N.U.
Tratatul internaţional este definit ca fiind "un acord între două sau mai multe state, încheiat
pentru a reglementa o afacere, a determina drepturile şi obligaţiile lor sau pentru a stabili normele
de conduită pe care se obligă să le respecte".
Reglementarea internaţională a tratatului o regăsim în Convenţia de la Viena din 1969
asupra dreptului tratatelor, document care reprezintă o codificare a normelor juridice din acest
domeniu.
În doctrina internaţională s-a pus întrebarea dacă orice tratat internaţional poate constitui
un izvor de drept.
Raspunsul la această întrebare ne conduce la clasificarea tratatelor în două categorii şi
anume:
- tratatele licite;
- tratatele ilicite.
Tratatul licit presupune respectarea normelor dreptului internaţional public.
Tratatul ilicit poate fi cauzat de două aspecte:
- fie că încalcă norme imperative de drept internaţional;
- fie că este nul ca urmare a existenţei unor vicii de consimţământ.
Nu pot constitui izvoare de drept acele tratate care încalcă principiile de drept acceptate de
toate statele sau care încalcă drepturile altor state.
Ca izvoare de drept internaţional public, tratatele se caracterizează prin următoarele două
particularităţi:
- pe baza acordului de voinţă al statelor, stabilesc drepturile şi obligaţiile corelative ale
acestora;
- sunt flexibile, fapt ce permite continua adaptarea a dreptului internaţional public la
dinamica relaţiilor internaţionale.
Dacă în prima perioadă de existenţă a dreptului internaţional cutuma constituia principalul
mijloc de exprimare a normelor de drept internaţional, după cea de-a doua conflagraţie mondială,
tratatul devine principalul mijloc de exprimare a acestor norme.
Asupra problematicii tratatelor vom reveni într-un capitol ulterior.
Cutuma internaţională
Cutuma este practica generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor constând în acte şi
atitudini în raporturile lor internaţionale şi considerată de ele ca dând expresie unei reguli de drept
(opinio juris sive necessitatis).
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie defineşte cutuma ca fiind o “dovada a unei practici
generale, accepata ca drept”.
În dreptul internaţional clasic cutuma presupunea existenţa a trei elemente de ordin
material şi subiectiv:
• existenţa unei practici generale, comune, repetate;
• existenţa unei perioade de timp relativ îndelungate în care se manifestă aceste practic;
• acceptarea ei de către subiectele dreptului internaţional public ca fiind o regula
obligatorie de conduită.
Deosebirea cutumei de curtuazia internaţională sau de obicei constă tocmai în caracterul
obligatoriu al cutumei.
Întrucât curtuazia internaţională şi obiceiul nu au o recunoaştere juridică nu implică
raspunderea internaţionala a statelor în cazul încălcării lor.
14
De-a lungul timpului, anumite uzanţe s-au transformat în reguli cutumiare (de pildă
imunităţile şi privilegiile diplomatice), pe când alte reguli cutumiare au devenit simple uzanţe (de
exemplu anumite reguli ceremoniale aplicabile în cazul diplomaţilor).
Dreptul internaţional contemporan, datorită evoluţiei rapide a relaţiilor internaţionale
consacra numai două elemente ale cutumei, respectiv obligativitatea şi repetabilitatea acesteia.
Practica şi doctrina internaţională au trebuit să lămurească două aspecte legate de
elementele cutumei.
Un prim aspect este acela al stabilirii numărului de state necesar pentru ca o practică să
devină cutumă.
Curtea Internaţională de Justiţie a menţionat că este nevoie de “o participare largă şi
reprezentativă din partea statelor însă nu de totalitatea statelor care formează societatea
internaţională la un moment dat.”
Existenţa cutumei nu ţine de o vocaţie universală, ea putându-se forma chiar şi între două
state.
Al doilea aspect este acela al stabilirii timpul necesar formării unei cutume, ajungându-se
la concluzia că acesta se poate rezuma la câţiva ani dar cu condiţia ca, practica statelor sa fi fost
uniformă şi frecventă. Astfel au apărut aşa numitele “cutume sălbatice”, cum ar fi dreptul
popoarelor la decolonizare.
Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor al dreptului internaţional public.
În prezent, cutuma este aplicată, de regulă, atunci când unele din clauzele tratatelor
internaţionale fac trimitere la ea.
Dovada existenţei cutumei revine statului care o invocă, indiferent de scopul lui (fie că
revendică un drept, fie că se apară împotriva unei pretenţii emisă de către alt stat).
Conflictul între normele convenţionale şi cele cutumiare se rezolvă în felul următor:
normele imperative (jus cogens), convenţionale sau cutumare împiedică formarea oricăror norme
particulare, normele speciale indiferent de izvoare, prevalează faţă de normele generale. În caz de
conflict între norme cu caracter general sau conflict între norme cu caracter particular se aplică
ultima dintre ele, după principiul "lex posteriori derogat priori" .
Principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate
Acest izvor de drept se foloseşte în situaţia în care tratatul sau cutuma nu sunt edificatoare.
Unii doctrinari au contestat valoarea acestui izvor pe considerentul că asemenea principii nu au
aceeaşi valoare de exprimare a dreptului precum tratatul sau cutuma.
Asemenea opinii nu sunt recunoscute de majoritatea doctrinarilor.
Discuţii au existat şi pe marginea încadrării principiilor generale. Unii doctrinari susţin că
asemenea principii generale aparţin dreptului internaţional, pe când alţii susţin că aceste principii
generale sunt ale dreptului naţional. Practica internaţională a confirmat ambele noţiuni fapt atestat
şi de deciziile tribunalelor internaţionale.
Mijloacele auxiliare de determinare a regulilor de drept internaţional public

Actele organizaţiilor internaţionale
Datorită faptului că organizaţiile internaţionale interguvernamentale reprezintă subiecte
derivate de drept, majoritatea doctrinarilor au inclus actele acestora în categoria mijloacelor
auxiliare de determinare a regulilor de drept internaţional public.
În practica internaţională, aceste acte pot fi întâlnite sub o serie de denumiri precum:
decizii rezoluţii, declaraţii, recomandări etc.
Din punctul de vedere al valorii lor de izvor de drept, actele organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale se clasifică în două mari categorii:
- acte ce vizează structura şi funcţionarea internă a unei organizaţii;
- acte ce cuprind reguli generale de comportament pentru statele părţi, necesare pentru
realizarea obiectivelor organizaţiei.
15
Prima categorie de acte are un caracter obligatoriu, pe când cea de-a doua poate avea fie
un caracter facultativ, fie un caracter obligatoriu.
Exemple de acte care se încadrează în prima categorie pot fi rezoluţiile obligatorii,
adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U. pentru statele membre ale organizaţiei.
Pentru cea de-a doua categorie de acte putem exemplifica recomandările Consiliului
Europei. Acestea, deşi nu au o forţă coercitivă, nu pot fi considerate numai simple norme de
recomandare întrucât statele părţi au obligaţia de a depune toate eforturile pentru realizarea
scopului organizaţiei.
Autoritatea acestei categorii de acte este stabilită prin statutele fiecărei organizaţii şi
variază între rezoluţii cu forţă juridică obligatorie, şi cele au doar valoare de recomandări adresate
statelor membre, urmând ca punerea acestora în aplicare să depindă de voinţa suverană a statelor
membre.
Actele unilaterale ale statelor
În categoria actelor unilaterale emise de către state se înscriu: declaraţia; recunoaşterea;
protestul; renunţarea; notificare.
Această enumerare este exemplificativă şi nu restrictivă.
Opinia generală, consacrată în jurisprudenţa internaţională şi în doctrină, consideră că
actele unilaterale ale statelor au un rol decisiv pentru elaborarea şi aplicarea dreptului
convenţional sau cutumiar.
Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale reprezintă un mijloc subsidiar
de determinarea normelor de drept ele fiind enunţate de articolul 38 din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie.
Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie nu sunt izvor de drept. Ele pot servi ca şi
hotărârile instanţelor arbitrale ca mijloc de constatare şi de interpretare a normelor de drept
internaţional, deci ca element consitutiv al procesului cutumiar.
Totuşi, hotărârile instanţelor internaţionale nu pot fi puse pe acelaşi plan cu practica
statelor care contribuie direct la formarea normelor cutumiare.
Potrivit art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, hotărârile Curţii nu au forţă
obligatorie decât între părţi şi cu privire la cazul respectiv.
Unele hotărâri judecătoreşti internaţionale au cunoscut o recunoaştere generală cum ar fi
cele referitoare la infracţiunile de genocid sau cele care vizează acordarea unor despăgubiri
pentru un prejudiciu internaţional.
Doctrina dreptului internaţional
Articolul 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează că pot fi aplicate de
Curte şi teoriile "specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public ai diferitelor naţiuni".
În această categorie trebuie incluse nu numai lucrările marilor specialişti în dreptul
internaţional ci şi lucrările organizaţiilor ştiinţifice internaţionale cum ar fi cele ale Comisiei de
Drept Internaţional, ale Asociaţiei de Drept Internaţional, ale Institutului de Drept Internaţional.
Tot în categoria doctrinei intră şi opiniile separate formulate de judecatorii Curţii
Internaţionale de Justiţie, care sunt anexate deciziilor pronunţate în diverse speţe.
Deşi nu este izvor de drept, doctrina are un rol creator putând să constate, să comenteze, să
interpreteze sau să evalueze dreptul internaţional.
Echitatea (ex aequo et bono)
Unii autori au susţinut că echitatea este un izvor subsidiar al dreptului internaţional
întrucât ar avea rolul de a completa lacunele dreptului.
Echitatea constă în posibilitatea acordată unui judecător internaţional de a nu recurge
propriu-zis la lege, ci la bunul simţ, la spiritul de dreptate pentru a pronunţa soluţii, care să
atenueze aplicarea rigidă a legii, dar numai cu condiţia ca părţile să fie de acord cu acest lucru.
Practica internaţională a dovedit că echitatea reprezintă un izvor subsidiar al dreptului
internaţional, iar eliminarea echităţii ar lipsi organismele internaţionale de un instrument de
aplicare a normelor de drept.
16
Folosirea echităţii nu presupune încălcarea normelor imperative ale dreptului internaţional
public.
Gradul ridicat de subiectivitate existent în cazul aplicării principiului echităţii este
compensat de beneficiul atenuării rigorilor legii internaţionale sau completării vidului de legislaţie
în acel domeniu.
Totuşi acest principiu are o sferă redusă de aplicare, el fiind întâlnit în cazul conflictelor
politice şi teritoriale.
Concluzii:
Problematica izvoarelor dreptului internaţional fiind abordată în practica şi doctrina de
specialitate de pe poziţii diferite, determinate de influenţa diferitelor şcoli şi curente de opinie,
grefate pe specificitatea acestui drept, implicit a făcut şi continuă să facă obiectul unor controverse
atât cu privire la individualizarea lor, cât şi cu privire la calificarea priorităţii acestora.
1. Ce mentioneaza prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie? – 2 puncte
2. Care sunt elementele cutumei internationale? – 2 puncte
3. Enumerati care sunt mijloacele auxiliare de determinare a regulilor de drept internaţional
public. – 2 puncte
4. Ce acte ale organizatiilor internationale pot constitui izvor de drept?– 2 puncte
5. Ce presupune echitatea? – 2 puncte
Speţe: 1. Statul roman a considerat ca interpretarea data de Comisia de drept international

notiunii de agresiune constituie un izvor auxiliar de drept international public. Ca atare a folosit
aceasta interpretare pentru a defini pretentiile ridicate de catre Ucraina asupra platoului
continental ca fiind un act de agresiune. Trebuie mentionat ca prin Convenţiile de la Londra din 3-
5 iulie 1933 s-a dat o definiţie clară a conceptului de agresiune şi de agresor. Aratati daca solutia
adoptata de Romania este corecta. Argumentati raspunsul.
Raspuns: Solutia adoptata de Romania nu este corecta. Motivatia se poate baza pe faptul ca, in
mod gresit a fost aplicat un izvor auxiliar al dreptului, respectiv doctrina internationala, pe cand
exista un izvor principal. Existenta izvorului principal (Convenţiile de la Londra din 3-5 iulie
1933) inlatura aplicarea izvorului auxiliar.
2. Romania si Bulgaria s-au adresat Curtii Internationale de Justitie, in vederea solutionarii unui
diferend privind atribuirea concesiunii asupra unei zone de pescuit.
Conform normelor dreptului international public judecatorul international are dreptul de a folosi
echitatea atunci cand pronunta o hotarare, lucru care s-a si intamplat, Romania avand castig de
cauza in aceasta disputa. Bulgaria a contestat decizia Curtii. Aratati care au fost posibile motive de
drept privind aceasta actiune. Argumentati acest lucru.
Grile:
1. Sunt izvoare ale dreptului international:
a. Conventiile internationale
b. Cutuma internationala, Legea interna a statelor
c. Ambele variante
2. Cutuma presupune:
a. Un element obiectiv
b. Un element subiectiv
c. Ambele variante
17
3. Poate constitui legea interna izvor de drept :
a. Legea interna are caracter de izvor de drept
b. Depinde de la stat la stat
c. Regula constă in faptul ca aceasta nu constituie izvor de drept
4. In categoria izvoarelor principale ale dreptului international intra :

a.Tratatele internationale
b.Cutuma internationala
c. Ambele variante
5. In categoria izvoarelor auxiliare ale dreptului international intra :

a. Echitatea,
b. Principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate
c. Ambele variante
18
Modulul III.
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
1. Aspecte generale
2. Apariţia şi evoluţia principiilor fundamentale
3. Conţinutul principiilor fundamentale
4. Codificarea dreptului internaţional public
Timp alocat: : 1h
Bibliografie:
2006, p. 24-39.
233.
descrieți regimul juridic al normelor imperative;
prezentaţi conţinutul principiilor dreptului internaţional public;
dea exemple de codificare a dreptului internaţional public
Aspecte generale
Evoluţia dreptului internaţional din ultimele decenii a avut ca urmare formarea şi
afirmarea principiilor fundamentale ale acestuia.
Specificul acestor principii fundamentale ale dreptului internaţional este reprezentat de
caracterul lor dinamic, ele fiind acelea care asigură concordanţa dintre sistemul juridic şi relaţiile
sociale văzute în continua lor transformare.
Privite din punct de vedere evolutiv, principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public au apărut şi s-au dezvoltat concomitent cu evoluţia dreptului internaţional.
Ca în orice ramură a dreptului, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public
reprezintă structura de rezistenţă a acestuia, structură pe care se grefează celelalte instituţii juridice
cu care dreptul internaţional operează.
Aceste opinii fac un serviciu politicii agresive duse de unele grupuri de presiune, care
pentru realizarea unor interese pecuniare încalcă principiile fundamentale ale dreptului
internaţional public.
Neavând un caracter imuabil şi etern, principiile fundamentale se transformă şi se dezvoltă
pe măsura şi în concordanţă cu evoluţia relaţiilor sociale.
Datorită dezvoltării progresive a dreptului internaţional, principiile sale fundamentale sunt
înscrise în tratate multilaterale cu caracter universal sau regional.
19
Apariţia şi evoluţia principiilor fundamentale
De-a lungul timpului, concomitent cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor dintre state au luat
naştere şi au evoluat principiile fundamentale ale dreptului internaţional public care "trebuie să
guverneze relaţiile dintre toate statele" şi care sunt chemate să constituie substanţa unor noi
raporturi internaţionale, componentă esenţială a unei noi ordini economice şi politice
internaţionale".
Din punct de vedere istoric, cel mai vechi principiu fundamental a apărut în antichitate -
principiul "pacta sunt servanda"- fiind întâlnit la romani.
În Evul mediu, principiul respectării obligaţiilor internaţionale juca un rol important,
tratatele fiind, în acea perioadă, consfiinţite prin jurăminte religioase, prin schimb de ostateci, prin
zălog de teritorii etc.
La sfârşitul perioadei monarhiei feudale, apare noţiunea de suveranitate, expresie juridică
şi politică a supremaţiei puterii monarhice în interiorul ţării, adică asupra tuturor feudalilor şi în
acelaşi timp a independenţei, în exterior faţă de Biserica de la Roma, de împărăţii Sfântului
Imperiu Roman, de naţiunea germană şi de alţi monarhi feudali.
O largă recunoaştere cunoaşte principiul suveranităţii în perioada absolutismului.
Astfel, de exemplu, între anii 1698-1700, Franţa, Anglia şi Olanda au încercat să împartă
între ele posesiunile spaniole sub pretextul menţinerii echilibrului european.
Revoluţiile burgheze, mai ales cea franceză din 1789-1793, au schimbat conţinutul social
al principiului suveranităţii şi au proclamat noi principii.
Proclamarea principiului suveranităţii a creat fundamentul pentru recunoaşterea egalităţii
în drepturi a statelor, care înlătură conflictele feudale cu privire la ierarhia statelor şi a
reprezentanţilor lor.
Încep să se afirme principii noi, ca de exemplu principiul neagresiunii, principiul
cooperării şi cel al coexistenţei paşnice, al dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta,
moment ce marchează un salt calitativ în evoluţia dreptului internaţional.
Încă din anul 1815, cu ocazia Congresului de la Viena, a fost recunoscută libertatea de
navigaţie şi s-a interzis, în principiu, comerţul cu sclavi.
Preşedintele Wilson, în anul 1918, cu ocazia încheierii păcii după primul război mondial
condiţionează încheierea acestei păci, de realizarea următoarelor cerinţe: libertatea mărilor;
libertatea comerţului; tratate de pace deschise; stabilirea de garanţii care să asigure încheierea
înarmărilor; formarea unei alianţe generale a naţiunilor, create în scopul garantării reciproce a
independenţei politice şi a integrităţii teritoriale în mod egal pentru statele mari şi mici.
Pactul Societăţii Naţiunilor din 1919 în preambulul său sublinia necesitatea dezvoltării
relaţiilor de cooperare între naţiuni şi a renunţării la război.
În perioada interbelică se dezvoltă noi principii, acestea fiind marcate de următoarele
momente:
• Pactul Briand-Kellog, încheiat în anul 1928 care introduce ca instrument al politicii
naţionale renunţarea la război;
• Convenţiile de la Londra din 3-5 iulie 1933 care au dat o definiţie clară a conceptului
de agresiune şi de agresor.
Numeroase convenţii internaţionale şi-au adus contribuţia la dezvoltarea principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional.
Conţinutul principiilor fundamentale

Trebuie menţionat că în Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din 1970 au fost consacrate
7 principii fundamentale iar prin Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa de la Helsinki din 1975 au mai fost consacrate alte trei principii.
Doctrina occidentală denumeşte "principii generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate" următoarele:
20
1) - principiul egalităţii suverane şi al respectării drepturilor inerente suveranităţii;
2) - principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor;
3) - principiul egalităţii în drepturi a statelor;
4) - principiul dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta;
5) - principiul neamestecului în treburile interne;
6) - principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
7) - principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale;
8) - principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin tratate internaţionale
9) - principiul cooperării internaţionale ;
10) - principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
1) Principiul egalităţii suverane şi al respectării drepturilor inerente suveranităţii
Acest principiu reprezintă un element esenţial al Dreptului internaţional public întrucât pe
el se fundamentează multe din normele acestui drept.
Reprezentând un atribut esenţial al statului, suveranitatea constă în plan intern în
supremaţia puterii de stat, iar în plan extern constă în independenţa puterii de stat faţă de orice altă
putere.
Suveranitatea se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale: exclusivitate,
indivizibilitate, inalienabilitate, caracter originar şi plenar.
Suveranitatea conferă dreptul statelor de a-şi alege în mod liber sistemul politic, economic
şi social conform voinţei poporului ce trăieşte pe teritoriul său, şi, în acelaşi timp, de a-şi promova
propria sa politică internă şi externă.
Raportul Comitetului Special pentru Codificarea Principiilor din 1964 menţiona că
suveranitatea este privită ca "o regulă general obligatorie a dreptului internaţional contemporan".
2) Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor
Acest principiu nu a putut fi consacrat atât timp cât războiul era considerat un mijloc licit
de soluţionare a diferendelor internaţionale.
Consacrarea acestui principiu a fost impusă, în primul rând, de consecinţele pierderilor
materiale şi umane cauzate de primul război mondial iar, în al doilea rând, de necesitatea
menţinerii status-quo-ului stabilit prin Pacea de la Versailles, încheiată la 28 iunie 1919.
La baza integrităţii teritoriale stau inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului de stat,
care permit exercitarea drepturilor suverane ale unui stat pe întreaga suprafaţă a teritoriului
naţional.
Orice încălcare a principiului integrităţii teritoriale duce în acelaşi timp şi la o încălcare a
suveranităţii statului.
3) Principiul egalităţii în drepturi a statelor
Conform acestui principiu toate statele se bucură de un statut egal, fără discriminări din
care decurge capacitatea acestor state de a dobândi în mod egal drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
Cu alte cuvinte acest principiu interzice ca un stat sau un grup de state să beneficieze de
mai multe drepturi decât celelalte state în cadrul relaţiilor internaţionale.
Unirea principiului suveranităţii cu principiul egalităţii în drepturi s-a făcut prin
intermediul Cartei O.N.U. care sintetizează cele două principii în principiul egalităţii suverane.
4) Principiul dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta
Declaraţia O.N.U. din 1970 prevede că "toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul
lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a urma dezvoltarea lor economică,
socială şi culturală şi toate au obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei".
Acest principiu mai este întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de principiul
autodeterminării.
Prin afirmarea şi consacrarea acestui principiu, lupta de eliberare naţională a popoarelor
asuprite a căpătat un caracter legal.
Exercitarea dreptului de a-şi hotărî singure soarta de către un popor aflat sub dominaţie
străină are drept scop obţinerea independenţei şi constituirea într-un stat naţional propriu.
21
5) Principiul neamestecului în treburile interne
Acest principiu mai poartă denumirea şi de principiul neintervenţiei.
În concepţia Dreptului Internaţional Public intervenţia presupune un amestec în rezolvarea
problemelor interne sau externe ale unui stat, fapt ce conduce la un caracter ilicit al acesteia.
Respectarea şi aplicarea principiului neamestecului în afacerile care ţin de competenţa
naţională a statelor este deosebit de important pentru relaţiile internaţionale noi, pentru respectarea
celorlalte principii fundamentale ale dreptului internaţional, în special a principiilor suveranităţii,
egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure propria soartă, precum şi
pentru asigurarea păcii.
Indiferent de pretextele care s-ar invoca pentru justificarea intervenţiei, ea este interzisă de
dreptul internaţional contemporan. Această interdicţie absolută şi generală constituie garanţia
apărării suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor şi a dreptului popoarelor de a-şi hotărî
singure soarta.
6) Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa.
Este consacrat într-o serie de documente internaţionale printre care şi Carta O.N.U. Acest
principiu s-a putut exercita odată cu scoaterea războiului în afara legii. Datorită acestui fapt
folosirea războiului nu mai era admisă decât în mod excepţional, în două situaţii şi anume:
• în cazul exercitării dreptului la autoapărare;
• în baza hotărârilor Cosiliului de Securitate O.N.U.
În categoria actelor interzise prin intermediul acestui principiu mai intră: organizarea şi
sprijinirea actelor de război civil pe teritoriul altui stat; sprijinirea actelor de terorism pe teritoriul
altui stat; tolerarea desfăşurării unor activităţi pe teritoriul statului care implică folosirea forţei sau
ameninţarea cu forţa.
Din interpretarea prevederilor Carte O.N.U. rezultă că este interzisă nu numai folosirea
forţei armate ci şi a forţei ce se manifestă sub alte forme.
Este general recunoscut că, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, constituie o
normă imperativă a dreptului internaţional, de la care statele nu pot deroga în raporturile dintre
ele. Deşi a fost dezvoltat în legătură cu sistemul de securitate colectivă al O.N.U., principiul
nerecurgerii la forţă şi la ameninţare cu forţa a dobândit deja caracterul de normă cutumiară, care
se aplică independent de acţiunea instituţiilor O.N.U.
7) Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale
Este un corolar al principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa.
Prin Carta O.N.U., statele membre s-au angajat să renunţe la folosirea forţei şi să
soluţioneze eventualele diferende numai prin mijloace paşnice.
Aplicarea acestui principiu se face asupra tuturor diferendelor, fără nici o excepţie.
În concepţia lui Titulescu "bunul cel mai de preţ al unei ţări este pacea prelungită, care
singură îngăduie unei naţiuni să-şi găsească drumul, care singură îngăduie să se aducă civilizaţiei
generale binefacerile creatoare ale geniului naţional".
8) Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin tratatele
internaţionale
Acest principiu mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul "pacta sunt servanda",
fiind unul dintre cele mai vechi principii fundamentale ale dreptului internaţional public.
Principiul este întâlnit încă din antichitate.
Aplicarea acestui principiu se face numai în cazul unui tratat internaţional valabil.
Conceptul de bună-credinţă se referă la gradul de conştinciozitate, cu care obligaţia
asumată, de către un stat printr-un tratat internaţional, trebuie să fie îndeplinită.
9) Principiul cooperării internaţionale
Este un principiu formulat şi dezvoltat după adoptarea Cartei O.N.U. Atât Carta, cât şi alte
documente prevăd îndatorirea statelor de a coopera între ele, oricare ar fi diferenţele lor politice,
economice şi sociale, în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale. Cooperarea nu mai este deci,
un act falcutativ, ci o îndatorire a statelor.
22
Acest principiu nu se rezumă numai la colaborarea cu statele vecine, ci are o vocaţie
universală.
Cooperarea internaţională trebuie să se facă în interesul întregii comunităţi internaţionale
şi nu în interesul unui grup de state.
Principiul cooperării are în vedere toate domeniile vieţii internaţionale şi anume:
menţinerea păcii şi securităţii, cooperarea economică, cooperarea socială şi culturală, cooperarea
politică, ştiinţa şi tehnologia.
10) Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
Acest principiu are o vocaţie universală şi nu este supus condiţiei reciprocităţii întrucât
beneficiarul acestui principiu nu este un stat ci persoana fizică.
Pentru aplicarea consecventă a acestui principiu au fost create o serie de mecanisme de
supraveghere atât în plan regional cât şi în plan universal.
Dreptul internaţional contemporan afirmă egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor şi
promovează eliminarea oricărei forme de discriminare.
Egalitatea în drepturi reprezintă unul din fundamentele garantării drepturilor omului
respingându-se astfel idee acordării de regimuri privilegiate unor anumite grupuri de persoane.
Exercitarea drepturilor omului trebuie să se facă, în mod global, evitându-se astfel
restrângerea exercitării unor anumite drepturi.
În spiritul acestei idei statele au obligaţia să asigure exercitarea tuturor categoriilor de
drepturi ale omului indiferent dacă este vorba de drepturi civile, economice, politice, sociale sau
culturale.
Indiferent de aceste clasificări drepturile omului trebuie să rămână interdependente.
Normele care protejează această categorie de drepturi aparţin lui "ius cogens".
Noi principii fundamentale ale dreptului internaţional public în curs de consacrare

Este vorba de 4 asemenea principii şi anume:
• principiul respectării suveranităţii depline a statului asupra bogăţiilor lui naturale.
El constă în dreptul statelor de a dispune conform voinţei lor de bogăţiile lor naturale. Acestui
drept îi corespunde o obligaţie corelativă constând în abţinerea tuturor celorlalte state de a se
amesteca în treburile altor state.
• principiul avantajului reciproc. Conform acestui principiu relaţiile internaţionale
interstatale trebuie să se bazeze pe avantaj reciproc.
• principiul bunei vecinătăţi. Este un principiu cu vocaţie universală, ceea ce
presupune aplicarea lui între toate statele lumii.
• principiul dezarmării. Acest principiu presupune oprirea cursei înarmării şi trecerea
la dezarmare. Au fost făcuţi o serie de paşi în această direcţie prin interzicerea producerii, deţinerii
şi folosirii unor categorii de arme, respectiv a armelor de distrugere în masă.
Codificarea dreptului internaţional public
Noţiunea de codificare semnifică o operaţie de sistematizare a unor norme juridice în
vederea asigurării unei concordanţe între conţinutul lor şi, în acelaşi timp, înlăturarea
discrepanţelor ce pot exista între ele.
Codificarea dreptului internaţional public are ca obiect normele juridice ce guvernează
raporturile internaţionale din acest domeniu.
Codificarea se structurează pe două nivele, respectiv: codificarea neoficială şi codificarea
oficială. Criteriul pe baza căruia se efectuează această clasificare este acela al autorului codificării.
Codificarea neoficială este făcută de regulă de către doctrina de specialitate şi datorită
acestui fapt nu este obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional public.
Codificarea oficială este efectuată de către instituţii specializate care îşi desfăşoară
activitatea pe baza acordului de voinţă al statelor.
23
Codificarea oficială are un caracter obligatoriu, ea realizându-se, de regulă, în cadrul
organizaţiilor sau al conferinţelor internaţionale. Un exemplu de organism specializat care
realizează codificări oficiale îl poate constitui Comisia de Drept Internaţional.
Cele mai importante codificări realizate până în prezent au fost în domeniul dreptului
mării, relaţiilor diplomatice şi consulare, tratatelor etc.
Concluzii:
Specificul acestor principii fundamentale ale dreptului internaţional este reprezentat de
caracterul lor dinamic, ele fiind acelea care asigură concordanţa dintre sistemul juridic şi relaţiile
sociale văzute în continua lor transformare.
Privite din punct de vedere evolutiv, principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public au apărut şi s-au dezvoltat concomitent cu evoluţia dreptului internaţional.
Respectarea acestora constituie garanţia menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a
dezvoltării relaţiilor prieteneşti dintre state şi naţiuni.
1. Ce sustine principiul neinterventiei? – 2 puncte
2. Ce sustine principiul autodeterminarii? – 2 puncte
3. Ce sustine principiul pacta sunt servanda? – 2 puncte
4. Ce sustine principiul cooperarii internationale? – 2 puncte
5. Enumerati care sunt cele 4 principii care sunt in curs de consacrare. – 2 puncte
Speţe:1. Aplicarea principiului autodeterminarii in cazul Kosovo a starnit numeroase

controverse la nivel international. Anumite state au recunoscut noua entitate statala, pe cand altele
nu au recunoscut-o. Aratati care sunt motivele invocate de cele doua parti.
Rezolvare: Statele care au recunoscut statul kosovar au plecat de la premisa aplicarii
principiului autodeterminarii, avand in vedere si faptul ca nu este necesara o recunoastere
internationala pentru acest lucru.
Statele care nu au recunoscut statul kosovar, printre care se numara si Romania, au plecat
de la ipoteza ca populatia kosovara reprezinta, de fapt, o minoritate etnica. Dreptul international
public nu recunoaste aplicarea principiului autodeterminarii in cazul minoritatilor nationale.
2. Statul x, avand in vedere faptul ca, de-a lungul timpului, o parte a teritoriului Statului y
i-a apartinut, a decis in mod unilateral modificarea granitei, in acest scop trimitand atat trupe
militare cat si administratie in teritoriul revendicat, care i-a apartinut, de drept, inca din trecut.
Aratati care sunt principiile care s-au incalcat cu aceasta ocazie si mentionati ce trebuie
facut.
Grile:
1. In cadrul trasaturilor suveranitatii intra
a. indivizibilitatea
b. inamovibilitatea
c. ambele variante
2. Principiul Cooperarii constituie

a. un drept
b. o obligatie
c. ambele variante
24
3. Codificarea poate fi:
a. oficială
b. neoficială
c. ambele variante
4. In categoria noilor principii in curs de consacrare intra:

a. principiul egalităţii suverane şi al respectării drepturilor inerente suveranităţii
b. principiul bunei vecinătăţi
c. ambele variante
5. In categoria principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public nu

intra:
a. principiul neamestecului în treburile interne;
b. principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
c. principiul dezarmarii.
25
Modulul IV.
SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1. Aspecte generale
2. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional public
3. Statele ca subiecte principale ale dreptului internaţional
4. Organizaţiile internaţionale ca subiecte derivate ale dreptului internaţional
5. Alte entităţi ale societăţii internaţionale
Timp alocat: : 1 h
Bibliografie:
2006, p. 78-90.
146.

prezentaţi subiectele dreptului internaţional public
clasificați statele
arătați care sunt condițiile necesare pentru ca o organizație internațională să dobândească
calitatea de subiect derivat
Aspecte generale
Ca şi în toate celelalte ordini juridice şi în ordinea juridică internaţională, calitatea de
subiect de drept este dată de capacitatea entităţilor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii, în cadrul
raporturilor juridice create.
Subiectele dreptului internaţional public sunt definite ca fiind acele entităţi, care participă
la elaborarea normelor de drept internaţional şi, pe de altă parte, la desfăşurarea raporturilor
juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii
în cadrul ordinii juridice internaţionale.
Clasificarea subiectelor dreptului internaţional public

Subiectele dreptului internaţional se clasifică în următoarele categorii:
• subiecte originare ale dreptului internaţional, din categoria cărora fac parte statele;
• subiecte derivate din categoria cărora fac parte organizaţii internaţionale
guvernamentale;
26
• naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei, care constituie
subiecte cu personalitate juridică limitata şi tranzitorie, până la formarea statului independent;
Statele ca subiecte principale ale dreptului internaţional

Statele reprezintă subiectele tipice şi primordiale ale dreptului internaţional având o
capacitate de exerciţiu deplină.
Calitatea de subiect internaţional al statelor este determinată de 4 elemente esenţiale:
populaţia; guvernul; teritoriul; capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Un element esenţial al statului îl reprezintă suveranitatea, care stă la baza capacităţii de a
avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în cadrul relaţiilor internaţionale.
Datorită suveranităţii statul are posibilitatea de a-şi exercita autoritatea atât în plan intern
(asupra cetăţenilor săi şi a altor persoane ce se află pe teritoriul său) cât şi în plan extern (prin
exercitarea dreptului de a-şi reprezenta naţiunea).
Unele documente internaţionale vin să consfiinţească o serie de drepturi şi obligaţii ce le
revin statelor, iar printre acestea putem aminti Convenţia de la Montevideo (1933) şi Carta
drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (1974).
Cu titlu exemplificativ putem enumera câteva dintre drepturile statelor: dreptul la
suveranitate; dreptul la pace; dreptul la progres; dreptul la autodeterminare; egalitatea în drepturi a
statelor; dreptul la legitimă aparare; dreptul la dezvoltare.
Alături de drepturi statele mai au şi o serie de obligaţii care se concretizează în
următoarele: obligaţia de a respecta suveranitatea celorlalte state; obligaţia de a respecta
inviolabilitatea frontierelor; obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei; obligaţia de a nu ameninţa
cu folosirea forţei; obligaţia rezolvării diferendelor internaţionale numai pe cale paşnică; obligaţia
îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale etc.
Tipuri de state
Evolutiv, statul a cunoscut mai multe forme de organizare, fiecare dintre acestea având
anumite caracteristici specifice.
Astfel, în funcţie de forma de organizare, statele se pot clasifica în două mari categorii şi
anume:
- state unitare;
- state compuse, care la rândul lor pot fi:
uniuni de state, care se concretizează în:
♦ uniunea personală;
♦ uniunea reală;
federaţii de state. Formele acestora pot fi:
confederaţia de state;
federaţia.
Neutralitatea
Conceptul de neutralitate a evoluat de-a lungul timpului. Iniţial ea semnifica neimplicarea
unui stat într-un conflict armat.
Hugo Grotius a fost primul care a susţinut ideea neutralităţii în lucrarea sa Consolato del
Mare din 1494.
Ulterior s-a conturat ideea neutralităţii permanente care opera atât în timp de pace cât şi în
timp de război, care a fost consacrată în Convenţia de la Haga din 1907 privind regulile purtării
războiului.
Manifestarea de-a lungul timpului a neutralităţii a cunoscut mai multe forme, care se pot
clasifica astfel :
1. În funcţie de timpul în care se desfăşoară avem :
- neutralitatea permanentă ;
- neutralitatea ocazională ;
27
2. În funcţie de atitudinea faţă de statul victimă a agresiunii avem :
- neutralitatea imparţială ;
- neutralitatea diferenţiată.
Neutralitatea permanentă reprezintă statutul unei ţări care şi-a asumat obligaţia
permanentă, atât în timp de pace cât şi în timp de război de a nu partipa la alianţe cu caracter
militar şi de a nu interveni în cadrul niciunui conflict armat. Un asemenea statut îl deţin Elveţia şi
Austria.
Neutralitatea ocazională o constituie atitudinea unui stat care şi-a asumat obligaţia de a nu
partipa la alianţe cu caracter militar şi de a nu interveni în cadrul niciunui conflict armat în timp
de război.
Neutralitatea imparţială o constituie atitudinea unui stat de echidistanţă faţă de toţi
participanţii la un conflict armat. Reglementarea acestei forme de neutralitate a fost făcută prin
intermediul convenţiilor de la Haga din anul 1899 şi 1907.
Neutralitatea diferenţiată o constituie atitudinea unui stat de neimplicare militară în cazul
unui conflict armat,dar, în acelaşi timp, şi îndatorirea întrajutorării umanitare a statului victimă a
agresiunii. Ajutorul umanitar se acordă populaţiei statului în cauză.
Astfel, se face o distincţie între statul agresor şi statul victimă a agresiunii. De abia în
secolul XX, dupa ce a fost consacrat principiului fundamental al neagresiunii s-a dezvoltat
conceptual neutralitatea diferenţiată.
Neutralitatea se caracterizează prin următoarele trăsături caracteristice:
: a) caracterul permanent, ceea ce impune atitudinea statului care adopta un asemenea
statutde a nu participa sub nici o formă,la un conflict armat;
b) aplicabilitatea conceptului se face numai asupra entităţilor statale şi nu asupra unor
teritorii. Acest lucru diferenţiază conceptul de neutralitate de statutul de neutralizare;
c) reprezintă un statut juridic.
Izvorul neutralităţii poate fi atât convenţional (de exemplu, neutralitatea poate fi statuată
printr-un tratat internaţional) cât şi printr-un act unilateral (de exemplu, printr-o declaraţie). În
ceea ce priveşte raportul dintre suveranitate şi neutralitate, de-a lungul timpului neutralitatea
permanenta era considerată ca o îngrădire a suveranitaţii statului deoarece lipseau statul de unul
dintre cele mai importante drepturi ale sale şi anume acela de a porni un război.
Astăzi, statul neutru işi pastrează toate drepturile care decurg din suveranitatea sa, întrucât
razboiul a fost scos în afara legii, nemaifiind admis ca mijloc de soluţionare a diferendelor
internaţionale.
Printre obligaţiile ce decurg din statutul de neutralitate putem aminti: neparticiparea la
alianţe militare, politice sau economice, care au ca scop pregătirea de acţiuni agresive; neinsalarea
pe teritoriul său de baze militare străine; să nu produca sau să deţină arme nucleare; să-şi
păstreze neutralitatea în timpul conflictelor militare. În prezent, există mai multe state care se
bucură de statutul de neutralitate, printre care putem aminti Elveţia, Austria şi Laosul.
De-a lungul timpului au mai existat ţări care au mai avut un statut de neutralitate
permanentă precum: Belgia(1831-1919) şi Luxemburgul (1867-1919).
Statutul de neutralitate permanentă nu presupune izolarea statului neutru de problemele
păcii şi securităţii internaţionale.
O problemă importantă, care a provocat dezbateri aprinse în doctrina internaţională, a fost
aceea, dacă un stat neutru poate participa cu trupe militare de menţinere a păcii la o acţiune de
acest fel desfăşurată sub patronajul unei organizaţii internaţionale. Este vorba de situaţia Elveţiei,
care nu a putut deveni membră O.N.U. decât foarte tarziu, întrucât s-a considerat că statutul său
este incompatibil cu obligaţiile prevazute în Carta organizaţiei. Aceste obligaţii se refereau la
participarea la sanctiunile adoptate împotriva unui stat agresor, care pot lua uneori şi forme
militare.
Dilema era provocată de faptul că Elveţia ar fi putut participa cu trupe în cadrul unei astfel
de acţiuni, ceea ce ar fi dus la încălcarea statutului de neutralitate.
28
În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că statutul de neutralitate nu este încălcat deoarece
trupele elveţiene se află sub comanda Naţiunilor Unite şi, în acest fel, nu reprezintă statul elveţian
ci organizaţia internaţională, care le are la dispoziţie. Şi Austria a devenit membră a Naţiunilor
Unite pe baza aceluiaşi raţionament.
Trebuie precizat faptul că exercitarea dreptului de autoapărare nu este incompatibilă cu
statutul de stat neutru.
Recunoaşterea statelor şi a guvernelor

Recunoaşterea statelor constă în acel actul unilateral emis de un stat, prin intermediul
căruia se constată apariţia unui nou subiect al dreptului internaţional public pe scena vieţii
internaţionale.
Recunoaşterea reprezintă un drept şi nu o obligaţie a statului, fiind un exerciţiu de
manifestare a suveranităţii lui.
Recunoaşterea reprezintă un act declarativ de drepturi, întrucât statul recunoscut
dobândeşte personalitate juridică în momentul formării sale ca stat. De fapt, prin actul
recunoaşterii, între cele două state se stabilesc relaţii oficiale.
Recunoaşterea poate îmbrăca mai multe forme şi anume:
recunoaşterea expresă, care este realizată prin intermediul unui act oficial scris, comunicat
statului ce urmează a fi recunoscut (de exemplu, printr-o notă diplomatică sau o telegramă de
felicitare, trimisă de şeful altui stat);
recunoaşterea tacită, atunci când rezultă din comportamentul statului ce face recunoaşterea
(de exemplu, încheie un tratat cu acesta).
O altă clasificare a recunoaşterii se referă la:
recunoaşterea individuală reprezintă regula în acest domeniu, întrucât ea este realizată de
către fiecare stat în parte.
recunoaşterea colectivă apare în situaţia în care mai multe state acţionează în comun în
această direcţie (de exemplu, prin internediul unui tratat).
Recunoaşterea se mai poate structura în :
recunoaşterea de facto, care are un caracter provizoriu acţionând în situaţia în care noul
stat nu s-a consolidat.
recunoaşterea de jure, care are un caracter definitive şi complet, operând atunci când noul
stat a devenit stabil.
În doctrina de specialitate recunoaşterea mai poate fi întâlnită şi sub forma recunoaşterii
condiţionate. Aceasta se întâlneşte atunci când este supusă unor condiţii, cum ar fi condiţia
reciprocităţii recunoaşterii. De-a lungul timpului, această formă a recunoaşterii a fost folosită în
scopuri expansioniste.
Recunoaşterea guvernelor are loc în situaţia în care noul guvern se formează pe o cale
constituţională (de exemplu, prin revoluţie), ori are loc formarea a două guverne.
Cu alte cuvinte, recunoaşterea guvernelor este definită ca fiind actul unilateral prin
intermediul căruia un stat acceptă guvernul altui stat ca reprezentant al acestuia.
Recunoaşterea unui guvern are la bază două condiţii şi anume :
- guvernul să beneficieze de suportul majorităţii populaţiei din statul respectiv ;
- guvernul să aibă capacitatea de a achita obligaţiile internaţionale ce revin statului
său.
Printre efectele recunoaşterii guvernului putem aminti: obţinerea dreptului de a stabili
relaţii diplomatice; obţinerea dreptului de a promova acţiuni în justiţie pe teritoriul statului care l-a
recunoscut; obţinerea imunităţii de jurisdicţie şi de execuţie etc.
Succesiunea statelor
29
Fundamentul juridic internaţional al succesiunii statelor îl constituie cele două convenţii de
la Viena, respectiv Convenţia privind succesiunea statelor la tratate (1978) şi Convenţia privind
succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983).
Succesiunea statelor este definită de către acestea ca fiind “substituirea unui stat în locul
altuia, în ceea ce priveşte raspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”.
Problema succesiunii poate apărea în situaţia: creării unor state noi pe teritoriul fostelor
colonii; creării unor state noi prin fuziune sau dezmembrare; succesiunii la calitatea de membru al
unei organizaţii internaţionale; apariţiei unei revoluţii sociale.
Dreptul internaţional a reglementat astfel de situaţii instituind o serie de reguli aplicabile în
aceste situaţii.
Crearea unor state noi pe teritoriul fostelor colonii are loc pe baza dreptului la
autodeterminare.
Întrucât statul apărut este un nou subiect al dreptului internaţional, vechile tratate ce
instituiau protectoratul şi tutela încetează, întrucât sunt incompatibile cu noul stat suveran.
Celelalte tratate de colaborare internaţională pot fi preluate de catre noul stat, care poate să
le modifice, dacă nu corespund intereselor sale.
Organizaţiile internaţionale ca subiecte derivate ale dreptului internaţional

Ele au o capacitate limitată întrucât sunt o creaţie a statelor, fiind îndreptăţite să aibă doar
acele drepturi şi să-şi asume numai acele obligaţii care concură la realizarea scopului pentru care
au fost înfiinţate.
Comisia de Drept Internaţional a definit organizaţia internaţională ca fiind "o asociere
de state, constituită printr-un tratat, înzestrata cu o constituţie şi organe comune şi
posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun".
Astfel, organizaţiile internaţionale pentru a fi subiecte de drept internaţional trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie o organizaţie guvernamentală (creată pe baza unui tratat internaţionale);
• scopurile şi conţinutul statutului şi activităţile sale să corespundă principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional;
• prin actul de constituire statele fondatoare să-i fi conferit funcţii, care să-i permită
să acţioneze în cadrul relaţiilor internaţionale în nume propriu, adică, să dobândească drepturi şi
să-şi asume obligaţii.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor guvernamentale permite
exercitarea următoarelor drepturi: dreptul de a guverna activitatea organelor sale interne; dreptul
de a încheia tratate; dreptul de a înfiinţa misiuni diplomatice permanente; dreptul de legaţie activă
şi pasivă; dreptul organizaţiei şi al functionarilor ei de a beneficia de imunităţi şi privilegii
diplomatice; dreptul de a acţiona pe plan internaţional împotriva unui alt subiect de drept.
Chiar şi statele care nu sunt membre ale organizaţiei recunosc personalitatea juridică a
acesteia.
Alte entităţi ale societăţii internaţionale

Naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare
Odată cu consacrarea principiului fundamental al dreptului internaţional public la
autodererminare, s-a legalizat lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite, în vederea
constituirii într-un stat independent.
Astfel, li s-a recunoscut acestora calitatea de subiecte de drept internaţional public.
Trebuie precizat faptul că această calitate are un caracter limitat şi tranzitoriu subzistând
pâna la constituirea noului stat independent.
Personalitatea juridică internaţională a statului se dobândeşte în momentul înfiinţării unor
organe proprii de conducere şi execuţie.
30
Printre drepturile de care se bucură aceste entităţi ale societăţii internaţionale putem
enumera: dreptul de a încheia tratate internaţionale; dreptul de a întreţine relaţii oficiale
internaţionale; dreptul de a primi ajutoare din subiectelor de drept internaţional; dreptul de a
contribui la crearea normelor dreptului internaţional public.
Concluzii:
În dreptul internaţional public, calitatea de subiect de drept internaţional este dată de
personalitatea juridică deţinută de către entităţile în cauză adică de a putea acţiona cu drepturi
depline în raporturile cu celelalte subiecte ale acestui drept.
Subiectele dreptului internaţional public spre desebire de subiectele tuturor celorlalte
raporturi juridice, nu numai că participă la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de normele
acestui drept ci sunt şi autorii elaborării normelor în cauză, a căror aplicare o realizează cu
conştiinţa obligativităţii.
1. Care sunt subiectele dreptului international public? – 2 puncte
2. Care sunt formele de organizare a statelor, de-a lungul istoriei? – 2 puncte
3. Mentionati formele recunoasterii statelor. – 2 puncte
4. Care sunt trasaturile neutralitatii? – 2 puncte
5.Care sunt conditiile necesare pentru ca organizatiile internationale sa fie subiecte ale
dreptului international public? – 2 puncte
Speţe:1. S-a incercat formarea unei entitati statale, prin desprinderea unei parti a
teritoriului unui stat. Populatia de pe acel teritoriu a ales un organ de conducere colectiv, care a
decis ca pentru a isi obtine independenta trebuia sa lupte impotriva fortelor guvernamentale.
Avand in vedere acest lucru, s-a trecut la inarmarea populatiei, dupa care au fost atacate fortele
guvernamentale. Precizati daca dreptul international public este de acord cu aceste actiuni.
Justificati solutia.
Raspuns: Conform normelor dreptului international public, folosirea fortei armate
impotriva fortelor guvernamentale in vederea constituirii intr-un stat independent este posibila
numai in situatia in care fortele guvernamentale atacau insurgentii. Astfel, in cazul nostru,
insurgentii au incalcat un principiu fundamental al dreptului international, respectiv principiul
nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa, ceea ce califica actiunea lor ca fiind ilegala.
2. Un stat neutru, a participat cu forte militare la o actiune de restabilire a pacii intr-o
regiune invecinata, alaturi de cateva state din regiune. Necesitatea acestei actiuni deriva din
pericolul ca statul respectiv sa foloseasca armament nuclear impotriva statelor vecine. Aratati daca
actiunea respectiva incalca regimul de neutralitate. Argumentati.
Grile:
1. Precizati care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un stat, pentru a
deveni subiect de drept international :
a. O populatie permanenta
b. Un guvern
c. Ambele variante
2. Precizati care dintre urmatoarele state sunt state federale:

a. S.U.A,Brazilia
b. Cehoslovacia
31
c. Ambele variante
3. Neutralitatea permaneta o intalnim in cazul statelor:

a. Elvetia, Austria
b. Belgia,Olanda
c. Ambele variante
4. Din punct de vedere al ariei de actiune,organizatiile internationale se impart in:

a. Organizatii cu vocatie universala, Organizatii cu vocatie regională
b. Organizatii regionale,Organizatii cu caracter general
c. Ambele variante
5. Dupa posibilitatea de acces al statelor, Organizatile internationale se clasifica in:

a. Organizatii deschise
b. Organizatii inchise
c. Ambele variante
32
Modulul V.
POPULAŢIA
1. Aspecte generale
2. Regimul juridic aplicabil cetăţenilor statului
3. Regimul juridic aplicabil apatrizilor
4. Regimul juridic aplicabil bipatrizilor
5. Regimul juridic aplicabil străinilor
Timp alocat: : 1 h
Bibliografie:
2006, p. 91-107.
308.

definiţi noțiunea de populație
prezentaţi legătura unei persoane cu statul pe teritoriul căruia se află;
prezentaţi regimul juridic aplicabil refugiaților
definiţi instituţia azilului teritorial şi cea a azilului diplomatic;
prezentaţi drepturile fundamentale de care se bucură fiecare categorie a populației
Aspecte generale
Conferinţa de la Montevideo din 1933 a stabilit că un stat este subiect de drept
internaţional dacă se fundamentează pe următoarele 4 elemente definitorii şi anume: populaţia;
teritoriul; guvernul; capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Populaţia
Aceasta trebuie să fie o colectivitate permanentă, relativ organizată şi numeroasă.
În dreptul internaţional prin populaţia unui stat se înţelege totalitatea indivizilor sedentari
aflaţi pe teritoriul său şi care sunt supuşi aceleiaşi autorităţi.
În conformitate cu această definiţie din populaţia statului fac parte:
• cetăţenii statului (naţionali sau resortisanţi)
• străinii (cetăţenii unui alt stat);
• bipatrizii (personele cu dublă cetăţenie);
• apatrizii (persoanele fără cetăţenie);
• persoanele strămutate.
33
Nu intră sub jurisdicţia statului personalul diplomatic şi consular, care aparţine statelor
străine, precum şi funcţionarii internaţionali, care beneficiază de imunităţi şi privilegii
diplomatice. Statul este cel care stabileşte prin legislaţia sa internă care este regimul juridic
aplicabil persoanelor ce formează populaţia sa.
Regimul juridic aplicabil cetăţenilor statului
Lato sensu cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană
fizică şi un anumit stat.
Dobândirea cetăţeniei, schimbarea sau pierderea ei sunt probleme care ţin de competenţa
internă, exclusivă a fiecărui stat.
În mod excepţional în situaţia în care o zonă teritorială trece de sub suveranitatea unui stat
sub suveranitatea altui stat, există instituţia opţiunii în materia cetăţeniei, fapt ce se concretizează
în posibilitatea alegerii uneia dintre cele două cetăţenii.
În cazul transferului unei populaţii dintr-un stat în altul, prin tratatele internaţionale care
reglementează această operaţiune se stabileşte şi cetăţenia pe care o va avea populaţia transferată.
Cetăţenii statului reprezintă singura categorie din cadrul populaţiei unei ţări care se bucură
de exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevazute în legislaţia naţională.
Acordarea cetăţeniei este de competenţa fiecărui stat în parte.
Există anumite condiţii ce trebuiesc îndeplinite pentru ca acordarea cetăţeniei să fie
valabilă şi anume:
caracterul licit al acesteia ceea ce presupune să nu fie acordată pe baza unor criterii
discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);
acordarea cetateniei sa aiba în vedere legatura efectiva a individului cu statul;
să fie fundamentată pe principiile şi normele dreptului internaţional.
Ignorarea acestor condiţii poate avea drept efect nerecunoaşterea cetăţeniei de către statele
comunităţii internaţionale.
Cetăţenia se poate dobândi pe două căi şi anume prin naştere şi prin naturalizare.
La baza dobândirii cetăţeniei prin naştere se pot aplica următoarele principii:
- principiul jus sanguinis;
- principiul jus soli.
Naturalizarea apare, de regulă, ca urmarea căsătoriei sau a rezidenţei pe teritoriul unui stat.
Legea română stipulează că cetăţenia se dobândeşte pe următoarele căi : prin naştere; prin
adopţie; prin repatriere; la cerere.
Pierderea cetăţeniei poate avea loc prin retragere şi prin renunţare.
Retragerea constituie sancţiunea ce se aplică individului care a comis fapte grave
împotriva statului ce i-a acordat cetăţeniea. Ea mai poate apărea şi în situaţia în care a obţinut
fraudulos cetatenia.
Renunţarea la cetăţenie reprezintă o facultate a cetăţeanului, care se materializează în
situaţia în care, o persoana se stabileşte într-un stat, care nu aplică principiul bipatridiei.
Renunţarea are un caracter intuitu personae, operând numai asupra aceluia care o face şi nu
asupra membrilor familiei acestuia.
Regimul juridic aplicabil apatrizilor

Apatridia este situaţia unei persoane care nu are nici o cetăţenie. Ea se poate ivi în
următoarele împrejurări:
• copilul născut din părinţi fără cetăţenie pe teritoriul unui stat care aplică principiul
"dreptului sângelui";
• persoanele ce au pierdut cetăţenia unui stat fără a dobândi altă cetăţenie.
Apatrizii au un statut juridic mai precar decât al străinilor, motiv pentru care se bucură de
mai puţine drepturi decât cetăţenii statului respectiv. Concret ei nu se bucură de o serie de drepturi
politice cum ar fi: dreptul de vot, dreptul de a alege, dreptul de a fi ales etc.
34
Sub auspiciile O.N.U. au fost adoptate două convenţii ce au urmărit înlăturarea cazurilor
de apatridie şi anume: Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie în viitor (1957);
Convenţia pentru înlăturarea apatridiei (1960).
Aceste convenţii au instituit o serie de reguli printre care amintim:
- pierderea cetăţeniei nu va opera decât în momentul dobândirii unei noi cetăţenii;
- copilul născut din părinţi necunoscuţi, dacă nu i se cunoaşte locul naşterii va primi
cetăţenia statului pe teritoriul căruia a fost găsit. Atunci când se va cunoaşte cetăţenia unuia dintre
părinţi copilul poate dobândi această cetăţenie;
- copilul născut din părinţi apatrizi va primi cetăţenia statului pe al cărui teritoriu a fost
născut.
Statutul juridic al apatrizilor este apropiat de cel al străinilor cu excepţia faptului că ei nu
benenficiază de protecţie diplomatică a vreunui stat.
Regimul juridic aplicabil bipatrizilor

Bipatridia reprezintă situaţia unei persoane care are în acelaşi timp cetăţenia a două state.
Această situaţie se poate întâlni în cazul unui copil născut din părinţi care sunt cetăţeni ai
unui stat care aplică "dreptul sângelui" în ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei, pe teritorul unui
stat, care aplică principiul dreptului solului în această materie.
În această situaţie copilul respectiv va dobândi ambele cetăţenii.
Un alt caz de bipatridie este acela al căsătoriei unei femei cu un cetăţean străin, atunci
când în urma acestei căsătorii femeia nu pierde cetăţenia proprie, însă primeşte cetăţenia statului
căruia îi aparţine soţul.
Dubla cetăţenie se poate întâlni şi în cazul adopţiei sau îndeplinirii serviciului militar într-
un stat străin.
După primul război mondial a avut loc la Haga, în 1930, prima conferinţă de codificare a
dreptului internaţional, ocazie cu care s-a căutat să se ajungă la un sistem de înlăturare a dublei
cetăţenii.
Aceeaşi conferinţă a formulat în protocolul ei o serie de reguli referitoare la bipatrizi şi
anume:
• persoana cu dublă cetăţenie aflată pe teritoriul unuia dintre statele a căror cetăţenie o are
nu poate invoca protecţia diplomatică a celuilalt stat;
• bipatridul va îndeplini serviciul militar în statul pe al cărui teritoriu trăieşte mai mult;
• persoana cu dublă cetăţenie poate fi absolvită de îndeplinirea stagiului militar dacă,
conform legislaţiei statului respectiv, renunţă la cetăţenia acestuia în momentul majoratului.
Regimul juridic aplicabil străinilor

Cetăţeanul străin este acea persoană fizică, care se află pe teritoriul unui stat fără să aibă
cetăţenia acestuia, dar care însă are cetăţenia altui stat. În general străinul beneficiază de toate
drepturile cetăţeanului statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice.
Intrarea unui străin pe teritoriul unui stat uneori este condiţionată de cerinţa vizei.
În doctrina internaţională sunt cunoscute următoarele regimuri juridice aplicabile
cetăţenilor străini:
• regimul naţional în cadrul căruia statul în cauză acordă cetăţenilor străini aceleaşi
drepturi civile, economice, sociale şi culturale pe care le acordă şi cetăţenilor săi;
• regimul special conform căruia cetăţenii străini au drepturile prevăzute în convenţiile
internaţionale sau în legislaţiile lor proprii;
• regimul naţiunii celei mai favorizate conform căruia un stat acordă cetăţenilor străini
drepturi egale cu cele acordate de acesta cetăţenilor oricărui stat terţ;
35
• regimul de tratament minim reciproc se acordă pe baza unor convenţii bilaterale care pot
fi de două feluri:
- reciprocitate materială când statele părţi la convenţie acordă străinilor aceleaşi drepturi;
- reciprocitate formală când fiecare stat acordă străinilor drepturi prevăzute în legislaţia
internă referitoare la statutul juridic al străinilor.
În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile acordate străinilor, ele nu trebuie să depăşească
drepturile acordate propriilor cetăţeni.
Străinii se bucură de următoarele drepturi: dreptul la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea
persoanei; dreptul de a se căsători; dreptul la egală ocrotire a legii; dreptul de a fi recunoscut ca
subiect de drept; egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie; dreptul la o cetăţenie; dreptul la
proprietate; dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în
familie, în domiciliu sau în corespondenţa sa, sau a unei atingeri ilegale aduse onoarei sau
reputaţiei; dreptul la muncă; dreptul la asigurare socială; dreptul mamelor la ocrotire socială;
dreptul copiilor şi adolescenţilor la ocrotire specială; dreptul de asociere, inclusiv în sindicate;
dreptul la odihnă şi la timp liber; dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru familia sa;
dreptul la concediu plătit; dreptul persoanei la realizarea drepturilor din domeniile vieţii
economice, sociale şi culturale pentru menţinerea demnităţii sale; dreptul la sănătate; dreptul la
educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală; dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de
aplicaţiile sale; dreptul persoanei de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale
decurgând din operele sale.
Cetăţenii străini se bucură de protecţia diplomatică a statului lor pe perioada în care aceştia
se află în străinătate.
Statul pe teritoriul căruia se află cetăţenii străini are dreptul de a-i expluza în situaţia în
care aceştia desfăşoară acţiuni duşmănoase faţă de statul respectiv.
Expulzarea nu acţionează decât asupra cetăţenilor străini nu şi asupra cetăţenilor statului
respectiv.
Dreptul de azil reprezintă dreptul unui stat de a acorda cetăţenilor altui stat urmăriţi pentru
activitatea lor politică, ştiinţifică sau de luptă pentru eliberarea popoarelor, posibilitatea intrării pe
teritoriul lor în vederea stabilirii domiciliului şi de a refuza extrădarea lor.
Azilul trebuie acordat oricărei persoane care este urmărită în ţara sa pentru considerente
rasiale, religioase, pentru opinii politice, pentru apartenenţa la un grup social sau pentru lupta dusă
împotriva apartheidului şi colonialismului.
Dreptul de azil nu se acordă persoanelor care sunt urmărite pentru infracţiuni de drept
comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
Aceste acţiuni se concretizează în crimele împotriva păcii, crimele de război şi cele
împotriva umanităţii.
Extrădarea
Reprezintă instituţia juridică, prin care se urmăreşte predarea autorului unei infracţiuni de
către statul care îl deţine, unui alt stat, la cererea expresă a acestuia în vederea judecării sau
executarii pedepsei la care a fost condamnat.
Instituţia extrădării are la bază principiul suveranităţii statelor, fiind una din formele cele
mai importante ale luptei statelor împotriva criminalităţii.
Regimul juridic al străinilor în România

Intrarea străinilor în ţară.
Accesul străinilor în ţară se face pe baza actelor necesare pentru trecerea frontierei
respectiv a paşaportului şi cu îndeplinirea formalităţilor prevăzute atât de legea română, cât şi de
legea statului de origine.
Intrarea se face prin punctele de control sau alte locuri anume stabilite pentru acest scop.
Viza de intrare poate fi refuzată în unele cazuri prevăzute de legislaţia română.
36
Şederea străinilor în ţară
Străinii îşi pot stabili domiciliul în România sau pot avea o şedere temporară la noi în ţară.
Străinii au dreptul de şedere pentru timpul prevăzut în viza română de intrare.
În situaţia stabilirii domiciliului străinilor le este aplicabil regimul juridic prevăzut pentru
cetăţenii români cu privire la domiciliu precum şi alte reguli specifice care ţin de condiţia lor
juridică.
Ieşirea străinilor din ţară
Străinii pot ieşi din România pe baza documentelor prevăzute de lege pentru trecerea
frontierei de stat române şi a vizelor române de intrare-ieşire în şi din ţară.
Părăsirea ţării noastre de către cetăţeanul străin este obligatorie în două situaţii:
• atunci când i-a expirat termenul de şedere;
• în situaţia în care i s-a ridicat dreptul de şedere.
Pentru cetăţenii străini care au domiciliul în România, este obligatoriu să părăsească
teritoriul statului român în situaţia în care i s-a ridicat dreptul de a rămâne în ţară.
Dreptul de azil
Străinii care au primit dreptul de azil în România pot fi scutiţi de unele obligaţii ce le
revin. Conform art. 17 din Constituţie, dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor la care ţara noastră este parte. În cazul în care s-a acordat azilul, cei ce
beneficiază de el au obligaţia de a respecta legile române.
Azilul poate îmbrăca două forme de manifestare, respectiv azilul teritorial şi azilul
diplomatic.
Azilul teritorial se acordă la cererea unor persoane care sunt persecutaţi în statele de
origine pentru opiniile lor politice.
Odata acordat azilul, statul are obligaţia de a asigura o protecţie a azilantului ce are ca scop
integrarea acestuia în societate.
Azilul diplomatic constă în oferirea de găzduire în localurile ambasadelor străine, a
cetatenilor statului acreditar.
Motivaţia acordării azilului diplomatic este aceea că viaţa acestora este în pericol datorită
unor evenimente interne excepţionale.
De regulă, azilul diplomatic se poate acorda fie pe baza unor convenţii, fie pe bază de
reciprocitate.
Expulzarea cetăţenilor străini

Expulzarea reprezintă sancţiunea luată de un stat, de a constrânge un cetăţean străin să-i
părăsească teritoriul, atunci când cetăţeanul străin se află pe teritoriul său, act motivat pe raţiunea
ocrotirii ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic sau a securităţii naţionale.
Competenţa de a face expulzarea o are instanţa judecătorească. Cetăţenii români nu pot fi
expulzaţi din România.
Expulzarea intervine în următoarele cazuri:
• străinilor cu drept de şedere temporară în România i s-a ridicat acest drept şi care nu părăseşte
ţara în termenul indicat;
• străinului domiciliat în ţară i s-a revocat domiciliul şi, de asemenea, nu se conformează
obligaţiei de părăsire a ţării.
În mod excepţional, dacă străinul nu are posibilitatea să plece din ţară din anumite condiţii
obiective, i se stabileşte obligaţia de şedere într-o anumită localitate, până când încetează aceste
condiţii.
Este interzisă expulzarea colectivă de străini de către un stat, întrucât această sancţiune are
un caracter individual.
37
Extrădarea străinilor
Din punct de vedere naţional, actul de asistenţă juridică interstatală în materie penală, care
are drept scop predarea unei persoane urmărite sau condamnate penal dinspre domeniul
suveranităţii juridice, a unui stat către domeniul unui alt stat poartă denumirea de extrădare.
Extrădarea se acordă la cererea statului interesat în vederea efectuării urmăririi penale,
judecării sau executării pedepsei de către persoana pentru care a fost solicitată extrădarea.
Măsura extradării se poate lua fie în baza unor convenţii internaţionale, pe baza de
reciprocitate, fie în temeiul legislaţiei interne.
Refugiaţii şi persoanele strămutate

Refugiatul este definit ca fiind persoana care, în urma unor temeiuri jusitficate de a fi
persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie
politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu
doreşte să revină în acea ţara.
Acordarea statutului de refugiat se face individual şi nu pe grupuri de persoane.
Persoanele stramutate sunt definite ca fiind acele persoane care au fost deportate pe
teritoriul unor state straine datorită unor conflicte armate existente în statele de origine. Pe plan
internaţional au fost încheiate o serie de convenţii ce au ca obiect asigurarea repatrierii
strămutaţilor.
Refugiaţii şi strămutaţii au un regim juridic similar cu cel al străinilor.
Concluzii:
Regimul juridic aplicabil persoanelor ce formează populaţia sa unui stat este stabilit de
către acel stat prin legislaţia sa internă. Din populaţia statului fac parte cetăţenii statului
respectiv,cetățenii străini, personele cu dublă cetăţenie, persoanele fără cetăţenie și persoanele
strămutate.
1. Definiti cetatenia. – 2 puncte
2. Care sunt categoriile de regimuri juridice aplicabile cetatenilor straini?– 2 puncte
3. Care sunt regulile desprinse din cele doua conventii de inlaturare a apatridiei? – 2
puncte
4. In ce consta dreptul de azil?– 2 puncte
5. Care sunt modalitatile de dobandire a dublei cetatenii?– 2 puncte
Speţe: 1. Un cetatean roman a solicitat in anul 2008 acordarea azilului politic din partea
statului german motivand acesta cerere pe faptul ca era persecutat datorita convingerilor sale
politice. Analizand documentele depuse autoritatile germane au respins cererea privind acordarea
azilului. Care a fost motivatia pe baza careia cetateanul roman nu a beneficiat de dreptul de azil?
Raspuns: Autoritatile germane au luat aceasta decizie pe baza urmatoarelor considerente:
Romania se afla la acea data in cadrul Uniunii Europene, iar afirmatia ca persoana
respectiva era persecutata datorita convingerilor sale politice nu era reala. Adevarat motivatie era
aceea ca cetateanul roman dorea sa obtina un loc de munca in Germania.
2. Un cetatean roman stabilit de 12 ani in strainatate a solicitat inscrierea pe listele

electorale ale statului ungar pentru alegerile privind postul de primar in localitatea respectiva.
38
Aratati si motivati care va fi rezolutia biroului electoral in legatura cu aceasta solicitare
avand in vedere ca Ungaria aplica regimul national in ceea ce priveste cetatenii romani.
Grile:
1. Precizati modul cum poate fi dobandita cetatenia ?:
a. prin nastere
b. prin nationalizare
c. ambele variante
2. Principalele conventi referitoare la statutul apatrizilor au avut loc in anii:

a. 1960,1957
b. 1961,1954
c. 1954.1959
3. Câte tipuri de azil cunoastem:

a. Azil teritorial
b. Azil diplomatic
c. Ambele variante
4. Precizati daca cetatenii propii pot fi expulzati:

a. Nu
b. Da
c. Numai in anumite situatii
5. Pot fi extradati cetatenii proprii ai statului solicitat:

a. Da
b. Nu
c. Da in cazul S.U.A.si Franta
39
Modulul VI.
TERITORIUL
1. Teritoriul terestru. Aspecte generale
2. Teritoriul terestru. Modalităţi de dobândire
3. Zone teritoriale cu regim special
4. Teritoriul acvatic
5. Zonele polare
6. Spaţiul aerian
7. Spaţiul cosmic
Timp alocat: : 1 h
Bibliografie:
2006, p. 108-143.
588.

definiţi teritoriului de stat
prezentaţi modalităţile de dobândire de teritorii existente de-a lungul timpului;
realizați o comparație intre diversele regimuri juridice aplicabile teritoriului acvatic
realizați clasificarea spaţiului aerian;
prezentaţi principiile ce guvernează activitatea statelor în spațiul cosmic.
Teritoriul terestru. Aspecte generale

Teritoriul în dreptul internaţional se clasifică în două mari categorii şi anume: spaţii aflate
sub suveranitatea statelor; spaţii nesupuse suveranităţii statelor.
Teritoriul reprezintă principalul obiect al exercitării suveranităţii. Teritoriul de stat este
spaţiul geografic în limitele căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
În componenţa teritoriului de stat intră următoarele:
• spaţiul terestru care include solul şi subsolul cuprins în limitele frontierelor de stat,
indiferent dacă acesta este format dintr-o singură întindere sau este despărţit de ape maritime;
• spaţiul acvatic care cuprinde apele interioare iar pentru statele cu ieşire la mare mai
cuprinde în plus şi apele maritime interioare şi marea teritorială;
• spaţiul aerian, care reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a
spaţiului acvatic al statului;
40
• cablurile submarine;
• sectoarele polare.
Teritoriul terestru. Modalităţi de dobândire

De-a lungul timpului au existat mai multe modalităţi de dobândire şi modificare a
teritoriului terestru printre care putem aminti: ocupaţia de teritorii ; cucerirea de teritorii ;
prescripţia ; cesiunea de teritorii ; donaţia; vânzarea de teritorii; continuitatea; contiguitatea;
plebiscitul.
Delimitarea teritoriului
Limitele între care îşi exercită un stat suveranitatea sunt desemnate de frontierele de stat.
Frontierele de stat sunt definite ca fiind liniile reale sau imaginare trasate între anumite
puncte prin care se delimitează teritoriul statului inclusiv faţă de marea liberă şi faţă de spaţiul
extraterestru.
Stabilirea frontierelor de stat are la bază două operaţiuni :
• delimitarea frontierelor;
• demarcarea frontierelor.
Delimitarea frontierelor se face printr-un tratat internaţional la care se anexează şi alte
documente (hărţi topografice, schiţe);
Demarcarea frontierelor se face prin stabilirea la faţa locului a liniei de frontieră.
Pentru acest lucru se vor constitui comisii mixte care vor întocmi procese verbale de
demarcare, la care se ataşează fotografii de descriere a semnelor de frontieră şi fotografii
adiţionale referitoare la modul de folosire şi întreţinere a drumurilor, a cursurilor de apă şi a
semnelor de frontieră.
Zone teritoriale cu regim special

Pentru evitarea unor conflicte armate între state au fost constituite anumite zone care au
regim juridic special.
Regimurile speciale ale acestor teritorii se concretizează în demilitarizare, neutralizare şi
denuclearizare.
Demilitarizarea este statutul juridic aplicabil unui anumit teritoriu potrivit căruia, pe acel
teritoriu vor fi desfiinţate toate instalaţiile militare şi vor fi îndepărtate forţele armate ale unui stat.
Neutralizarea este regimul juridic referitor la un spaţiu geografic, pe care statele, se
obligă, în timp de război, să nu desfăşoare operaţii militare, iar în timp de pace să nu-l transforme
într-o bază militară.
Denuclearizarea priveşte zone teritoriale în care statele îşi asumă obligaţia de a nu
produce sau depozita arme nucleare.
Teritoriul acvatic
Apele interioare. Din categoria acestora fac parte domeniul fluvial şi lacustru. Regimul juridic al
apelor interioare este stabilit de statul pe al cărui teritoriu se află.
Apele maritime interioare
Sunt considerate ape maritime interioare ale statelor cu litoral, apele porturilor şi radelor,
ale golfurilor şi ale fiordurilor, situate între litoral şi linia de bază a mării teritoriale.
Regimul juridic al acestora este stabilit de statul respectiv.
În situaţia în care aceste golfuri se află pe teritoriul a două sau mai multe state, regimul lor
juridic se stabileşte prin convenţii internaţionale.
Fluviile internaţionale
41
În ceea ce priveşte fluviile internaţionale ele sunt definite ca fiind acele cursuri de apă care
separă sau traversează teritoriile mai multor state şi care sunt navigabile până la vărsarea lor în
mare.
Astfel, Actul final al Congresului de la Viena din 1815 proclamă principiul general al
libertăţii navigaţiei comerciale pe principalele fluvii internaţionale.
Această libertate de navigaţie permite accesul neângrădit al tuturor navelor comerciale pe
fluviile internaţionale.
Canaluri maritime internaţionale
Reprezintă acele căi artificiale de navigaţie construite pentru a face legătura între mări,
oceane şi fluvii în vederea sporirii accesului la căile de comunicaţie. Canalurile pot avea un regim
juridic naţional sau internaţional.
Printre canalurile care au un regim internaţional putem enumera: Canalul de Suez; Canalul
Panama; Canalul Kiel.
Strâmtorile internaţionale
Sunt considerate strâmtori internaţionale întinderile de apă situate între porţiuni de uscat,
formând treceri înguste pentru navigaţie.
În principiu, ele au regim de mare liberă fiind deschise navigaţiei tuturor navelor.
Principalele strâmtori internaţionale sunt: strâmtoarea Bosfor; strâmtoarea Dardanele;
strâmtoarea Gibraltar; strâmtoarea Magelan; strâmtoarea Sund; strâmtoarea Beltul Mic;
strâmtoarea Beltul Mare.
Marea teritorială
Reprezintă fâşia din apele maritime, ce se întinde de-a lungul ţărmului statului riveran pe o
anumită lăţime şi care este supusă suveranităţii teritoriale a statului în cauză.
Regimul juridic al mării teritoriale este stabilit pe plan internaţional de Convenţia de la
Montego-Bay din 1982, iar pe plan intern de legislaţia statului riveran.
Potrivit Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 lăţimea mării teritoriale poate fi până la
12 mile marine.
Marea teritorială se întinde între linia de bază şi linia exterioară.
Linia de bază a mării teritoriale poate fi de două feluri:
• linia de bază normală care este reprezentată de linia celui mai mare reflux sau de linia
ţărmului statului riveran, atunci când ţărmul nu prezintă prea multe neregularităţi;
• linia de bază dreaptă care se stabileşte prin unirea unor puncte din apropierea ţărmului
atunci când ţărmul nu este regulat.
Linia exterioară a mării teritoriale reprezintă linia imaginară, care separă marea teritorială
de marea liberă. Ea se poate stabili cu ajutorul a trei metode şi anume:
• metoda traseului paralel cu linia de bază normală;
• metoda traseului paralel cu linia de bază dreaptă;
• metoda arcurilor de cerc.
Navele străine au drept de trecere inofensivă prin marea teritorială.
Zone maritime cu regim special

De la limita exterioară a mării teritoriale se întinde marea liberă, care din anumite puncte
de vedere nu mai este supusă suveranităţii statului riveran. Din alte puncte de vedere, anumite
zone marine constituie prelungiri ale regimului juridic al teritoriului maritim al statului, în care
acesta exercită drepturi suverane de jurisdicţie sau control şi care au, deci, un regim juridic diferit
de cel al largului mării. Aceste zone maritime cu regim special sunt următoarele:
1) - zona contiguă;
2) - platoul continental;
3) - zona economică exclusivă.
42
Marea liberă
Aceasta este definită ca fiind acea parte a spaţiului marin care nu este supusă suveranităţii
nici unui stat.
Conform art. 89 al Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 nici un stat nu poate pretinde,
să supună suveranităţii sale, o parte a mării libere.
În marea liberă statele se bucură de următoarele libertăţi: libertatea de navigaţie; libertatea
de survol; libertatea de pescuit; libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine; libertatea de
cercetare ştiinţifică; libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii.
Zona internaţională a teritoriilor submarine
Zona internaţională a teritoriilor submarine este constituită din solul şi subsolul mărilor şi
oceanelor.
Conform dreptului internaţional public fundul mării, situat dincolo de limitele jurisdicţiei
naţionale, nu poate să facă obiectul vreunei apropriaţiuni deoarece constituie "patrimoniul comun
al întregii umanităţi".
Zonele polare
În această categorie se înscriu Artica şi Antartica, fiecare dintre aceste teritorii având un
regim juridic diferit.
Arctica este situată în Oceanul îngheţat de Nord (2/3 apă şi 1/3 pamânt) care formează calota de
gheaţă din jurul Polului Nord.
Regimul juridic aplicabil Antarticii este determinat de faptul că ea se află sub
suveranitatea statelor riverane de la Oceanul Îngheţat de Nord.
Antarctica este situată în jurul Polului Sud.
Există din punctul de vedere al regimului juridic cel puţin trei aspecte şi anume:
• revendicărea teritorială;
• regimul juridic al activităţilor în zonă;
• exploatarea resurselor naturale.
Au fost formulate o serie de revendicări teritoriale de-a lungul timpului asupra Antarcticii.
Prin Tratatul din 1959, se instituia asupra acestei zone a unui regim care consacră
”îngheţarea” revendicărilor teritoriale şi menţinerea statu-quo-ului.
Acest lucru nu semnifică o renunţare la revendicările teritoriale formulate anterior.
Spaţiul aerian
Dreptul aerian s-a dezvoltat la începutul secolului XX.
După primul război mondial a fost consacrat principiul suveranităţii statului asupra
spaţiului aerian.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer cuprinsă între frontierele unui stat şi aflată
deasupra teritoriului statului până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Necesitatea reglementării regimului juridic al spaţiului aerian decurge din necesitatea
reglementării navigaţiei aeriene a tuturor statelor.
Spaţiul aerian se poate clasifica în două categorii:
• spaţiul aerian naţional;
• spaţiul aerian internaţional.
Spaţiul aerian naţional se află supus jurisdicţiei interne a statului, iar spaţiul aerian
internaţional are un regim juridic reglementat de convenţiile internaţionale.
Spaţiul cosmic
Delimitarea spaţiului aerian de spaţiul cosmic a devenit o problemă prioritară întrucât, în
principiu, spaţiul aerian este supus suveranităţii statelor, iar spaţiul cosmic trebuie să aibă un alt
regim juridic.
43
Un criteriu de delimitare a celor două spaţii s-a conturat a fi orbita cea mai joasă a unui
satelit artificial.
Principii generale ale dreptului cosmic
Principiul folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti în scopuri paşnice.
Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii umanităţi.
Principiul libertăţii de explorare şi exploatare a spaţiului cosmic de către statele în
condiţii de egalitate.
Principiul cooperării internaţionale şi asistenţei reciproce în spaţiul extraatmosferic.
Principiul interzicerii desfăşurării în spaţiul cosmic al unor activităţi care ar conduce la
contaminarea sa şi implicit a mediului terestru.
Concluzii:
Teritoriul reprezintă principalul obiect al exercitării suveranităţii. Teritoriul de stat este
spaţiul geografic în limitele căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
Regimul juridic aplicabil teritoriului supus suveranității statului este reglementat de statul
respectiv, pe când regimul juridic aplicabil teritoriului nesupus suveranității statelor este
reglementat de comunitatea internațională.
1. Ce intra in componenţa teritoriului de stat ? – 2 puncte
2. Care sunt zonele teritoriale cu regim special? – 2 puncte
3. Cum delimitam marea teritoriala? – 2 puncte
4. De ce drepturi se bucura statele in marea libera?– 2 puncte
5. Care sunt principiile generale ale dreptului cosmic? – 2 puncte
Speţe: 1. Intre Romania si Ucraina a intervenit un dezacord vizand delimitarea platoului

continental. Pe baza acordului de vointa a fost investita Curtea Internationala de Justitie cu
rezolvarea acestei dispute. Argumentul central al celor doua sustineri a fost existenta Insulei
Serpilor.
Ucraina sustinea ca aceasta insula este locuita de catre o comunitate de origine ucrainiana,
avand in zona respectiva o organizare moderna ce includea existenta unor magazine si chiar a unei
banci.
Partea romana a afirmat ca insula este de fapt o stanca intrucat nu beneficiaza de nici o
sursa proprie de apa, iar prezenta a cateva zeci de persoane era facuta de partea ucraineana pro
causa.In urma sustinerilor celor doua state, Curtea a dat castig de cauza statului roman. Care a fost
motivarea Curtii?
Raspuns:
Dreptul international public include printre elementele esentiale ce definesc o insula
existenta unei surse de apa proprii.
2. O nava comerciala apartinand statului roman a fost oprita in marea libera de catre o
nava militara americana, care a solicitat efectuarea unui control. Aratati daca aceasta solicitare
este legala. Motivati raspunsul.
Grile:
1. Frontiera maritima este, spre larg pana la:
44
a. 14 mile marine
b. 12 mile marine
c. 10 mile marine
2. Conventia privind dreptul mari:

a. A avut loc in anul 1981
b. A avut loc in anul 1983
c. A avut loc in anul 1982
3. Din categoria zonelor teritoriale cu regim special face parte:

a. demilitarizarea
b. neutralitatea
c. ambele variante
4. Stabilirea frontierelor de stat are la bază urmatoarea operaţiune :

a. delimitarea frontierelor
b. demarcarea frontierelor
c. ambele variante
5. Linia exterioară a mării teritoriale se poate stabili cu ajutorul

a. a doua metode;
b. a trei metode;
c. a patru metode.
45
Modulul VII.
INCHEIEREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE.
1. Aspecte generale
2. Elementele tratatelor internaţionale
3. Structura tratatelor internaţionale
4. Încheierea tratatelor internaţionale
5. Semnarea şi parafarea tratatelor internaţionale
Timp alocat: : 1 h
Bibliografie:
2006, p. 52-58.

definiţi noţiunea de tratat internaţional;
realizați clasificarea tratatelor
indicați care sunt condiţiile de fond ce trebuiesc indeplinite
prezentaţi etapele încheierii unui tratat;
indicați care sunt persoanele abilitate să încheie un tratat.
Aspecte generale
Tratatul internaţional este definit ca fiind "un acord între două sau mai multe state, încheiat
pentru a reglementa o afacere, a determina drepturile şi obligaţiile lor sau pentru a stabili normele
de conduită pe care se obligă să le respecte".
Reglementarea internaţională a tratatului o regăsim în Convenţia de la Viena din 1969
asupra dreptului tratatelor, document care reprezintă o codificare a normelor juridice din acest
domeniu.
Potrivit Convenţiei de la Viena, denumirea de tratat este folosită pentru toate actele
juridice din această categorie, indiferent de numele specific pe care acesta îl poartă. Astfel, tratatul
mai poate fi întâlnit sub următoarele denumiri: Convenţie, Pact, Act general, Statut, Acord,
Protocol, Schimb de note, Compromis, Modus vivendi, Declaraţie, Gentlemen’s agreement.
Elementele tratatelor internaţionale

Un tratat internaţional trebuie să cuprindă anumite elemente esenţiale care ţin de
valabilitatea lui.
46
Aceste elemente esenţiale sunt următoarele: părţile tratatului; voinţa părţilor; obiectul
tratatului.
Alături de elementele esenţiale ale tratatului există şi anumite elemente accesorii care sunt
concretizate în termenul şi condiţia tratatului.
Structura tratatelor internaţionale
Structura clasică a unui tratat internaţional este următoarea:
1) preambulul, care conţine: denumirea părţilor la tratat; numele şi prenumele
reprezentanţilor autorizaţi; scopurile urmărite de părţi; principiile care stau la baza încheierii
tratatelor;
2) corpul propriu-zis al tratatului, care cuprinde formularea concretă a raporturilor
juridice prin care se crează drepturile şi obligaţiile părţilor;
3) partea finală, care cuprinde următoarele: dispoziţii privind intrarea în vigoare a
tratatelor; dispoziţii privind durata tratatului; clauze speciale (care pot cuprinde dispoziţii privind
posibilitatea aderării la tratat); garanţii; clauze de arbitraj; semnăturile persoanelor participante la
elaborarea textului tratatelor etc.
Încheierea tratatelor internaţionale

De regulă, încheierea unui tratat internaţional parcurge trei etape principale şi anume:
• negocierea textului tratatului;
• semnarea tratatului;
• exprimarea consimţământului parţilor de a se obliga prin acel tratat.
După parcurgerea acestor etape urmează intrarea în vigoare a tratatului.
Reprezentarea statelor la încheierea tratatelor internaţionale
În doctrina de specialitate s-a pus întrebarea: Care sunt organele competente a angaja
statul printr-un tratat internaţional?
Majoritatea doctrinarilor, pornind de la principiul suveranităţii, au fost de acord că organul
competent trebuie să fie desemnat de fiecare stat în parte pe baza legislaţiei interne.
Încheierea unui tratat presupune participarea unor organe competente a exprima voinţa
statului. Aceste organe în unele situaţii au nevoie de împuterniciri denumite "depline puteri", iar
în alte situaţii nu au nevoie de aceste împuterniciri, întrucât sunt competente a încheia un tratat
internaţional în virtutea funcţiei pe care o ocupă în stat.
Deplinele puteri desemnează acel document care emană de la autorităţile competente ale
unui stat prin care una sau mai multe persoane sunt împuternicite să reprezinte statul pentru
negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul
statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare act cu privire la tratat.
De asemenea, deplinele puteri stabilesc limitele în care pot acţiona reprezentanţii statului
respectiv şi actele pe care le pot săvârşi în numele acelui document.
Deplinele puteri nu sunt necesare pentru următoarele categorii de reprezentanţi ai statului:
1) - şefii de state, şefii de guvern, miniştrii afacerilor externe, pentru actele referitoare la
încheierea unui tratat;
2) - şefii de misuni diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat ce se va încheia între
statul acreditant şi statul acreditar;
3) - reprezentanţii acreditaţi ai statului respectiv la o conferinţă internaţională sau o
organizaţie internaţională, pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie în cadrul unei astfel
de conferinţe sau unei astfel de organizaţii internaţionale.
În situaţia în care reprezentantul unui stat nu prezintă sau nu are deplinele puteri (atunci
când este obligat să prezinte acest documente), consecinţa este reprezentată de neproducerea
efectelor juridice ale tratatului respectiv.
În mod excepţional, cu acordul celorlalte state, deplinele puteri pot fi confirmate de către
statul în cauză ulterior fie în mod tacit, fie în mod expres. Până la confirmarea deplinelor puteri
47
consimţământul dat de celelalte state se poate revoca, situaţie în care statul respectiv nu mai
devine parte la tratat.
Negocierea tratatelor internaţionale

Reprezintă prima fază în procesul de încheiere a tratatelor internaţionale.
Ea constă în stabilirea clauzelor şi elaborarea textului tratatului.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, în art. 2, lit. e, defineşte
statul care negociază ca fiind "un stat care ia parte la elaborarea şi adoptarea tratatului".
De regulă, negocierea tratatelor se efectuează la nivelul diplomaţilor, în mod excepţional
fiind făcută de către Miniştrii Afacerilor Externe sau de către şefii de stat. În cadrul delegaţiei
trimise pentru negocierea tratatelor întâlnim specialişti de prestigiu din domeniul economic,
juridic, militar, care soluţionează problemele esenţiale din această fază, urmând ca diplomaţii să
efectueze finalizarea acestui stadiu.
Pentru finalizarea negocierii, diplomaţii trebuie să dispună de "depline puteri". Persoana
împuternicita cu deplinele puteri poartă denumirea de plenipotenţiar. Limbile de redactare a
tratatului, de regulă, se stabilesc de către părţi.
Pentru tratatele bilaterale, redactarea se va face în limbile celor două părţi iar pentru cele
multilaterale, redactarea se face în una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională, care sunt
folosite de O.N.U. şi anume: engleza, franceza, chineza, rusa, spaniola, araba. Toate exemplarele
redactării în limbi diferite sunt considerate autentice. Tratatele dobândesc forţă juridică în funcţie
de clauzele convenite de către statele membre, respectiv prin simpla semnare sau prin ratificare.
În situaţia tratatelor deschise, forţa juridică este dobândită prin aderare, pentru statele noi,
care vor să aplice tratatul.
Alături de plenipotenţiari mai există o serie de persoane, care datorită funcţiei pe care o
ocupă, pot negocia tratatul. Aceste persoane sunt: şeful statului; şeful guvernului; ministrul de
externe; şefii misiunilor diplomatice (pentru tratatele bilaterale); reprezentanţii statelor participanţi
la o conferină sau la lucrarile unei organizaţii internaţionale.
Semnarea şi parafarea tratatelor internaţionale

Semnarea reprezintă actul prin care reprezentantul unui stat împuternicit în modul
convenit, semnează tratatul în numele statului respectiv. Semnarea poate reprezenta şi un mod de
exprimare a consimţământului unui stat. Cu alte cuvinte, semnarea tratatului poate avea o dublă
semnificaţie, fie de autentificare a textului unui tratat, fie de exprimare a consimţamântului
statului de se considera legat prin tratat. Conform art. 11 al Convenţiei de la Viena din 1969,
consimţământul unui stat poate fi exprimat "prin schimbul instrumentelor care constituie un tratat,
prin ratificare, acceptare, aprobare sau aderare ori prin oricare alt mijloc convenit".
Art. 12, paragraful 1 al acestei Convenţii mai menţionează că semnătura reprezentantului
unui stat are valoare de consimţământ în următoarele situaţii:
• când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
• când este stabilit pe altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră că
semnătura va avea acest efect;
• când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale
reprezentantului său, ori a fost exprimată în cursul negocierii.
În toate celelalte situaţii semnătura are ca efect numai autentificarea tratatului.
Există anumite tratate în care statele pot deveni parţi doar prin semnare.
Aceste tratate internaţionale sunt cunoscute sub denumirea de acorduri în formă
simplificată, având originea în practica instituţiei preşedenţiei S.U.A, unde sunt întâlnite sub
numele de executive agreements.
48
Parafarea tratatelor internaţionale
Constă în scrierea completă a numelui şi prenumelui delegaţilor statelor părţi, care au
elaborat textul tratatului, întrucât, în mod frecvent, aceştia aplică pe documente numai iniţialele.
În baza unei înţelegeri prealabile a părţilor, parafarea tratatelor poate conduce la efectele unei
semnături depline.
Semnarea "ad referendum"Reprezintă o semnare provizorie a tratatului făcută de către
împuternicirii părţilor sau de către organele competente ale statului participant la tratat. Această
confirmare conferă tratatului efecte depline.
Metodologia semnării tratatelor
Tratatele se semnează potrivit metodei alternatului, care constă în semnarea în partea
stângă a exemplarului, care rămâne în păstrarea împuternicitului statului, parte considerată
prioritară. Tratatele multilaterale sunt semnate în ordinea alfabetică a statelor participante.
Ratificarea tratatului
De regulă, prin simpla participare la negociere şi prin semnarea unui tratat, statele nu se
consideră obligate juridic de dispoziţiile acestuia. Pentru ca un stat să fie definitiv angajat juridic
prin dispoziţiile tratatului este necesar să intervină un act intern prin intermediul căruia organele
special abilitate, de regulă Parlamentele naţionale, analizează dispoziţiile acestuia şi decid asupra
angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.
În doctrina internaţională nu este specificat intervalul de timp, în care trebuie să se
realizeze ratificarea tratatului, dar este menţionat faptul că ratificarea acestora trebuie făcută într-
un timp util. Ratificarea constituie principalul mijloc de control al organului legislativ asupra
executivului în ceea ce priveşte dreptul de a negocia tratatele internaţionale.
În cadrul acestui interval de timp părţile nu trebuie să săvârşească acte care ar conduce la
alterarea obiectului şi scopului tratatului.
Ratificarea este obligatorie în următoarele situaţii:
• când s-a prevăzut, printr-o clauză a tratatului, acest lucru;
• când pe altă cale părţile conveniseră asupra ratificării;
• când tratatul a fost semnat sub rezerva ratificării;
• când intenţia statului, de a semna tratatul sub rezerva ratificării, reiese din "deplinele puteri"
sau a fost exprimată în cursul negocierii.
Ratificarea nu se poate efectua în mod condiţionat şi ea nu poate fi parţială.
În cazul tratatelor multilaterale statele pot formula rezerve, în momentul ratificării dar cu
anumite limite.
Acceptarea sau aprobarea
Reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului, care constă într-o examinare
rapidă a dispoziţiilor unor tratate înlăturându-se în acest mod procedura îndelungată a ratificării
parlamentare.
În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse acceptării sau aprobării de
către stat tratatele, care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii
esenţiale ale exercitării suveranităţii statelor.
Acceptarea sau aprobarea mai există şi în situaţiile în care tratatele au fost semnate "ad
referendum" sau nu au fost semnate.
Aprobarea sau acceptarea este realizată de către guvernul statului parte la tratat.
Schimbul instrumentelor de ratificare
Reprezintă ultima fază a procedurii perfectării tratatelor şi constituie actul prin care se
exprimă definitiv consimţământul statului la aplicarea acelui tratat.
Schimbul instrumetelor de ratificare se face în mod diferit în funcţie de natura tratatelor.
Astfel, pentru tratatele bilaterale schimbul instrumentelor de ratificare constă în schimbul,
efectuat între cele două părţi, a actului ratificat.
49
În cazul tratatelor multilaterale instrumentele de ratificare, aderare sau aprobare se
transmit depozitarului tratatului, care este un stat sau o organizaţie internaţională, după cum s-a
convenit la negocieri. Depozitarul are funcţii tehnice, de transmitere a textului original certificat
tuturor statelor, de primire a instrumentelor de ratificare sau de aderare şi de informare a tuturor
statelor despre acestea, ca şi despre rezervele formulate.
Depozitarul are o serie de atribuţii, care constau în asigurarea securităţii exemplarului
original şi a deplinelor puteri, precum şi în primirea şi comunicarea unor eventuale notificări
referitoare la tratat.
Înregistrarea tratatelor internaţionale
Se face la Secretariatul O.N.U., care are şi obligaţia de a le publica. În situaţia în care
tratatele nu sunt înregistrate, sancţiunea este aceea că ele nu pot fi invocate în faţa organelor
O.N.U.
Aderarea la tratatele internaţionale

Constă în notificarea dorinţei unui stat, care nu a participat la elaborarea unui tratat, de a-l
face obligatoriu şi pentru el.
De regulă, aderarea este posibilă la tratatele deschise, iar, în mod excepţional, şi la
celelalte tratate, cu condiţia ca aceasta să fie acceptată de către toate părţile tratatului.
Convenţia de la Viena individualizează posibilităţile de aderare şi anume: atunci când
printr-un tratat se prevede posibilitatea aderării; atunci când, pe altă cale, statele participante la
tratat au prevăzut posibilitatea aderării; când toate părţile unui tratat au convenit ulterior ca un stat
să poată adera la acel tratat.
Aderarea se realizează prin procedura ratificării sau aprobării şi ea trebuie notificată
depozitarului tratatului.
Concluzii:
Tratatul internațional reprezintă cel mai important izvor de drept, prin intermediul său
instituindu-se majoritatea regimurilor juridice ce guvernează activitatea în spațiul internațional
desfășurată între subiectele acestei ramuri de drept.
Facând o paralelă cu dreptul intern putem afirma că tratatele reprezintă pentru dreptul
internațional ceea ce reprezintă legea pentru dreptul intern.
1. Definiti tratatul international. – 2 puncte
2. Clasificati tratatul international. – 2 puncte
3. Care este structura tratatului international? – 2 puncte
4. In ce consta parafarea tratatului international? – 2 puncte
5. Ce intelegeti prin deplinele puteri ?– 2 puncte
Speţe: 1. Statul roman a delegat un subsecretar de stat pentru a semna un tratat multilateral
privind cooperarea internationala. Depunand imputernicirea si documentatia aferenta,
subsecretarului de stat i s-a atras atentia ca nu poate semna tratatul intrucat nu a prezentat
deplinele puteri. Ce s-a intamplat in aceasta situatie? Argumentati raspunsul.
Raspuns: In acest caz exista doua solutii, una negativa (care se refera la imposibilitatea
semnarii tratatului de catre reprezentantul roman intrucat existenta deplinelor puteri reprezinta o
conditie de fond esentiala pentru ca tratatul sa poata produce efecte juridice, sanctiunea fiind
aceea a nulitatii absolute) sau una pozitiva (care consta in posibilitatea, acordata de toate statele
participante la semnarea tratatului, de a aduce ulterior deplinele puteri).
50
2. Un tratat bilateral incheiat intre Romania si Bulgaria nu a fost inregistrat la Secretariatul
ONU. Care este sanctiunea in acest caz? Argumentati raspunsul.
Grile:
1. Conventia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor a avut loc in anul :
a. 1967
b. 1968
c. 1969
2. Tratatele multilaterale generale cuprind:

a. problemele pacii si războiului
b. delimitarea frontierei
c. ambele variante
3. Tratatul cuprinde urmatoarele parti :

a. preambulul, dispozitivul
b. partea finală, semnăturile
c. ambele variante
4. In ce consta procedura de incheiere a Tratatelor ?

a. aceasta cuprinde 4 faze principale
b. aceasta cuprinde 2 faze principale
c. aceasta cuprinde 3 faze principale
5. Negocierea tratatelor internaţionale presupune:

a. stabilirea clauzelor
b. elaborarea textului tratatului
c. ambele variante
51
Modulul VIII.
TRATATELE INTERNATIONALE:
REZERVE, APLICARE, NULITATI, REVIZUIRE, INCETARE
1. Rezervele la tratatele internaţionale
2. Intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale
3. Aplicarea tratatelor internaţionale în timp si spatiu
4. Cauzele de nulitate ale tratatelor internaţionale
5. Încetarea efectelor tratatelor internaţionale
6. Revizuirea şi interpetare tratatelor internaţionale
7. Încetarea şi suspendarea tratatelor
Timp alocat: : 1 h
Bibliografie:
2006, p. 59-77.

definiţi rezervele la tratat;
prezentaţi condițiile specifice rezervelor;
prezentaţi efectele tratatelor;
prezentaţi cauzele de nulitate ce pot afecta tratatele;
arătați în ce situații se pot suspenda tratatele.
Rezervele la tratatele internaţionale

Art. 2 lit. d al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, defineşte
rezerva ca fiind "o declaraţie unilaterală, indiferent de cum este redactată sau definită, făcută de
către un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care
urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului, în
aplicarea lor asupra acelui stat".
Rezervele pot fi formulate numai pentru tratatele multilaterale, întrucât în cazul tratatelor
bilaterale, dacă părţile nu cad de acord asupra tuturor clauzelor, tratatul nu se mai încheie.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, instituie anumite condiţii
legate de admisibilitatea rezervei şi anume:
52
a) rezervele să fie exprimate în formă scrisă şi să fie notificate celorlalte state – parţi la
tratat, care pot să formuleze obiecţiuni sau să le accepte în mod expres sau tacit;
b) formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă prin textul tratatului sau să nu se
refere la anumite articole din tratat faţă de care nu e permisă rezerva;
c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.
Practica internaţională a statuat că rezerva trebuie să vizeze o clauză precisă a tratatului şi
sa nu fie formulată la modul general.
Momentul declarării rezervei
Statele participante la negocierea unui tratat internaţional pot formula rezerva numai în
momentul semnării sau ratificării tratatului, cu condiţia de a se prevedea în conţinutul lui o
asemenea posibilitate de intrare în vigoare.
Statele neparticipante la negocierea tratatului pot formula rezerve odată cu notificarea
aderării la acel tratat.
Acceptarea rezervei şi obiecţiile la rezervă
Pentru a produce efecte juridice, rezervele trebuie să fie acceptate de cel puţin o parte a
acelui tratat.
Obiecţiunile de rezervă semnifică faptul că acel stat care le formulează nu e de acord cu
rezervele formulate şi ca urmare acestea nu le sunt aplicabile.
Efectele juridice ale rezervei
Aceste efecte sunt diferite în funcţie de faptul, dacă statele au acceptat sau nu rezerva.
Astfel, avem 3 categorii de efecte juridice:
1) - între statele care au formulat rezerva şi cele care au acceptat-o, raportul juridic iniţial
este modificat corespunzător, în conformitate cu rezerva formulată, acest raport juridic modificat
producându-şi efectele atât asupra statului autor al rezervei cât şi asupra statelor acceptante;
2) - între statul autor al rezervei şi statele care au formulat obiecţii la rezervă, raportul
juridic se modifică în sensul că din tratat se exclud prevederile la care s-au formulat obiecţii la
rezervă;
3) - între celelalte state părţi la tratat, se menţin raporturile juridice iniţiale.
Retragerea rezervei şi a obiecţiei la rezervă
În general, retragerea rezervei nu poate fi făcută decât cu consimţământul părţilor la tratat.
Intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale
Data intrarii în vigoare a tratatului, de regulă, este prevazută expres în textul acestuia.
Există şi situaţii în care tratatul nu prevede în textul său data intrarii în vigoare, aceasta fiind
stabilită ulterior de către părţi. În principiu, data intrarii în vigoare a tratatului coincide cu
momentul producerii efectelor juridice ale acestuia. Pentru tratatele bilaterale, data la care intră în
vigoare o constituie, de regulă, momentul schimbării instrumentelor de ratificare.
Pentru tratatele multilaterale, depunerea instrumentelor de ratificare se face fie la guvernul
unuia din statele părţi care are calitatea de depozitar, fie la o organizaţie internaţionala care a fost
investită cu aceeaşi calitate. În acest caz, data intrarii în vigoare se face în funcţie de acumularea
numarului minim (care a fost stabilit anterior) de state semnatare ale tratatului.
Aplicarea tratatelor internaţionale în timp
În acest domeniu îşi face aplicabilitatea principiul neretroactivităţii legilor, conform căruia
tratatul nu-şi poate face aplicabilitate anterior momentului intrării lui în vigoare.
Există şi situaţii în care în mod excepţional tratatele îşi pot face aplicabilitatea şi anterior
acestei date cu condiţia ca acest lucru să fie menţionat explicit în clauzele tratatului.
Durata în timp a tratatului poate fi determinată sau nedeterminată, în funcţie de prevederile
inserate în textul tratatului.
De-a lungul aplicării tratatului există situaţii când acesta poate să fie suspendat sau chiar
să-şi înceteze aplicarea. Aceste aspecte vor fi tratate separat.
53
Aplicarea tratatelor internaţionale în spaţiu
Regula generală este că aceste tratate internaţionale îşi fac aplicabilitatea pe întreg
teritoriul statelor părţi.
Există şi situaţii în care se poate face o aplicabilitate limitată în spaţiu a unor tratate
internaţionale dar numai dacă părţile au convenit în acest sens.
De exemplu tratatele care reglementează zonele de frontieră.
Cauzele de nulitate ale tratatelor internaţionale

Aceste cauze privesc două elemente şi anume: capacitatea şi consimţământul.
Lipsa capacităţii rezultă din lipsa calităţii de subiect de drept internaţional a uneia sau mai
multor părţi, care are drept rezultat nulitatea absolută a tratatelor încheiate.
Lipsa deplinelor puteri constituie o altă cauză ce duce la nulitatea tratatului.
Nulitatea tratatelor intervine:
- în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflată în
vigoare în momentul încheierii sale, sau apărută ulterior;
- în cazul în care se constată un viciu de consimţământ care a afectat acordul de voinţă al
parţilor în momentul încheierii tratatului.
Conflictul tratatului cu o normă imperativă a dreptului internaţional public constituie o
cauză de nulitate absolută.
Nu este permisă modificarea de către state a unei norme imperative a dreptului
internaţional.
Consimţământul este viciat atunci când una din părţile contactate nu a avut posibilitatea
să-şi exprime liber voinţa. Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea, dolul, coruperea
reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra unui stat prin ameninţarea cu forţa,
constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat.
Încetarea efectelor tratatelor internaţionale
Tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele în următoarele situaţii: prin expirarea
termenului pentru care a fost perfectat; prin executarea obiectului tratatului; prin voinţa părţilor;
prin denunţarea tratatului; prin anularea tratatului; prin efectele unor situaţii, care fac imposibilă
executarea tratatelor, situaţii existente independent de voinţa părţilor; prin declanşarea unui
război; prin clauza "rebus sic stantibus".
Revizuirea şi interpetare tratatelor internaţionale

Revizuirea tratatelor internaţionale
Reprezintă o consecinţă a modificărilor intervenite asupra situaţiei avute în vedere la
încheierea tratatului. În funcţie de modificările survenite tratatele pot fi modificate sau chiar îşi
pot înceta acţiunea.
Revizuirea poate avea ca rezultat şi încheierea unui nou tratat, care să-l înlocuiască pe cel
revizuit.
Interpretarea tratatelor internaţionale
Prin interpetare înţelegem o operaţie de stabilire a sensului şi conţinutului exact al textului
tratatului, efectuată în vederea aplicării sale depline şi corecte.
Scopul acestei operaţiuni îl reprezintă determinarea intenţiei reale a statelor părţi în
momentul încheierii tratatului.
Moduri de interpretare
Doctrina internaţională a consacrat două modalităţi de interpretare: interpretarea internaţională,
care mai este numită şi autentică; interpretarea internă;
Efectele tratatelor
Efectele tratatelor se pot clasifica în două mari categorii, şi anume : efecte produse faţă de
parţi; efecte produse faţă de terţi. De regulă, tratatul produce efecte numai între părţile sale, iar
54
faţă de terţi nu pot avea efecte directe. Convenţia de la Viena din 1969 menţionează că un tratat nu
creează nici drepturi, nici obligaţii pentru un stat terţ, fără consimţământul său. Există situaţii în
care statele terţe pot dobândi drepturi şi obligaţii în urma unor tratate la care nu sunt părţi.
Încetarea şi suspendarea tratatelor

Suspendarea tratatelor are un caracter temporar. Ea se poate referi numai la o parte din
dispoziţiile tratatului.
Printre cauzele de suspendare a tratatelor putem aminti: încălcarea substanţială a clauzelor
tratatului de către o parte; imposibilitatea îndeplinirii obligţtiilor asumate, ca urmare a interveţiei
unor condiţii excepţionale; întreruperea relaţiilor diplomatice sau consulare ori razboiul.
Încetarea unui tratat se poate datora urmatoarelor cauze: încheierea tratatului pe o durată
determinată; datorită voinţei unilaterale a uneia din parţi; datorită încheierii unui nou tratat care
are identitate de părţi şi de obiect şi care este incompatibil cu tratatul anterior; ca efect al clauzei
rebus sic stantibus ; ca urmare a constatării nulităţii unui tratat; întreruperea relaţiilor diplomatice
sau consulare ori razboiul.
Concluzii:
Instituția rezervelor are o specificitate care rezidă din faptul că ea nu se întâlnește decât în această
ramură de drept. Avantajul folosirii acestei instituții constă în faptul că ea oferă posibilitatea unui
stat de a deveni parte la un tratat în care anumite reglementări intră în contradicție cu interesul
său.
1. Care este momentul declararii rezervei? – 2 puncte
2. Care sunt efectele juridice ale rezervei? – 2 puncte
3. Care sunt cauzele de nulitate ale tratatelor internationale? – 2 puncte
4. Enumerati situatiile in care inceteaza efectele tratatelor internationale. – 2 puncte
5. Ce conditii sunt necesare pentru ca o rezerva sa produca efecte juridice? – 2 puncte
Speţe:1. In cadrul unui tratat bilateral s-a convenit ca divergentele privind atribuirea unei
insule se pot solutiona si pe cale militara. Aratati care este solutia in acest caz. Argumentati.
Raspuns: Normele dreptului international sunt foarte clare in acest sens, tratatul este lovit
de nulitate absoluta si , ca atare, nu poate produce efecte juridice.
Justificarea este aceea ca, in acest caz, normele tratatului intra in conflict cu o norma
imperativa a dreptului international public, mai precis, cu principiul fundamental al reglementarii
prin mijloace pasnice a diferendelor internationale.
2. Reprezentantii statului roman si ai statului ungar s-au intalnit pentru a negocia
incheierea unui tratat bilateral privind cooperarea in domeniul agriculturii. La un moment dat
reprezentantii romani au formulat o rezerva la prevederile tratatului. In replica, reprezentantii
Ungariei au formulat obiectii la aceasta rezerva. Aratati care este solutia in acest caz si
argumentati-o.
Grile:
1. Modificarea unui tratat bilateral se poate face:
a. numai prin vointa părţilor contractante
b. in unele situati speciale se poate face si fara vointa partilor contranctante
c. in ambele variante
55
2. Cauzele de nulitate ale tratatelor privesc:
a. lipsa capacitatii
b. lipsa deplinelor puteri
c. ambele variante
3. Acceptarea rezervei, in vederea producerii de efecte juridice, trebuie să fie facuta:

a. de o parte a acelui tratat
b. de doua parti ale acelui tratat
c. de toate partile tratatului.
4. Statele participante la negocierea unui tratat internaţional pot formula rezerva:

a. în momentul semnării
b. în momentul ratificării tratatului
c. ambele variante
5.Condiţii legate de admisibilitatea rezervei se refera la:

a. rezervele să fie exprimate în formă scrisă şi să fie notificate celorlalte state – parţi
la tratat
b. formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă prin textul tratatului
c. ambele variante
56
Modulul IX.
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
1. Aspecte generale
2. Mijloacele paşnice de reglementare a diferendelor internaţionale
3. Mijloacele coercitive de reglementare a diferendelor internaţionale
Timp alocat: : 1 h
Bibliografie:
2006, p. 171-181.
603.

definiţi diferendul internaţional,
indicați diferitele modalităţi de soluţionare paşnică a diferendelor;
precizaţi care sunt mijloacele coercitive de reglementare a diferendelor internaţionale;
prezentaţi când pot fi folosite mijloacele coercitive.
Aspecte generale
Soluţionarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost înscrisă, pentru
prima dată, într-un document de drept internaţional, cu ocazia Conferinţei de la Haga, din 1957, în
care statele participante au convenit, să depună toate eforturile, pentru a rezolva numai pe cale
paşnică eventualele diferende.
Cu titlu de principiu fundamental al dreptului internaţional o mai întâlnim în Pactul
Briand-Kellogg, din 1928, în Carta O.N.U., Carta O.S.A, Carta de la Paris.
Importanţa acestor documente rezidă din faptul că, ele indică şi mijloacele la care, trebuie,
să se recurgă în cazul unui diferend internaţional.
Carta O.N.U., în art. 33, enumeră principalele modalităţi de rezolvare pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale, şi anume: tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul,
recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale etc.
57
Mijloacele paşnice de reglementare a diferendelor internaţionale
Mijloacele de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică în două
mari categorii:
• Mijloace nejurisdicţionale, din cadrul cărora fac parte tratativele directe, ancheta,
mediaţiunea, concilierea, bunele oficii;
• Mijloacele jurisdicţionale, din cadrul cărora fac parte Arbitrajul Internaţional şi Curtea
Internaţională de Justiţie.
Mijloacele nejurisdicţionale
Tratativele directe
Presupun un contact direct între părţile în conflict în vederea soluţionării diferendului.
Ele se pot concretiza prin negocieri sau prin schimburi de documente scrise.
Bunele oficii constau în intervenţia unui stat terţ sau a unei organizaţii internaţionale ori a
unei persoane particulare, în vederea soluţionării unui diferend internaţional.
Iniţierea bunelor oficii poate fi făcută, atât de către un stat terţ, cât şi de una din părţile
aflate în conflict.
Bunele oficii au ca obiect fie o activitate de prevenire a apariţiei unui conflict între state,
fie dezamorsarea unui conflict deja existent.
Scopul bunelor oficii este acela de a aşeza la masa tratativelor părţile aflate în conflict
pentru a dezmorsa conflictul. La negocieri nu participă decât părţile aflate în conflict.
Mediaţiunea, constă în acţiunea unui terţ (stat, organizaţie sau personalitate
internaţională), prin care acesta participă direct la o negociere şi propune părţilor soluţia, urmârind
aproprierea poziţiilor lor şi realizarea unui acord.
Ceea ce diferenţiază mediaţiunea de bunele oficii este faptul că statul terţ participă la
tratative, putând veni cu soluţii pentru dezamorsarea conflictului.
Ancheta internaţională este metoda care constă în stabilirea exactă a faptelor, care au dat
naştere divergenţei dintre părţi. Pentru aceasta, în practica internaţională s-au creat comisii de
anchetă. Procedura comisiilor de anchetă a fost stabilită în Convenţiile de la Haga din 1899 şi
1907.
Comisiile de anchetă se alcătuiesc pe baza unui acord internaţional, semnat de părţile în
conflict, ele fiind constituite dintr-un număr impar de persoane.
Activitatea comisiei se finalizează printr-un raport. Concluziile raportului nu sunt
obligatorii pentru părţi. Raportul nu cuprinde soluţii referitoare la rezolvarea diferendului, ci doar
prezintă o situaţia de fapt.
Concilierea internaţională
Institutul de Drept Internaţional defineşte concilerea internaţională ca fiind "un mod de
reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură, în care o comisie, constituită de părţi,
fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la o
examinare imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui aranjament susceptibil de a fi
acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care îi va fi cerut în vederea reglementării.
Spre deosebire de ancheta internaţională, concilierea merge mai departe, depăşind faza
constatării faptelor, ajungând la propunerea de soluţii concrete pentru rezolvarea diferendului.
Soluţia propusă nu este obligatorie pentru părţi.
Concilierea se realizează prin intermediul unei comisii internaţionale, formată dintr-un
număr impar de membrii, care pot fi cetăţeni ai statelor aflate în conflict şi ai altor state.
Lucrările comisiei sunt secrete şi se finalizează printr-un raport, care conţine concluziile
motivate, atât în fapt cât şi în drept.
Mijloacele jurisdicţionale
58
Arbitrajul internaţional
Reprezintă mijlocul de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, în cadrul căruia,
părţile la un diferend, printr-un acord formal încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ, care
poate fi reprezentat de una sau mai multe persoane şi se supune deciziei acestuia, ca urmare a unei
proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă.
Acordul părţilor constituie fundamentul juridic al arbitrajului internaţional, iar acest acord
cunoaşte 3 forme de manifestare:
• acordul de compromis;
• clauza compromisorie;
• tratatele de arbitraj permanent.
Toate problemele concrete privind organizarea şi procedura efectuării arbitrajului vor fi
soluţionate ulterior pe baza unor tratate bilaterale.
Arbitrajul internaţional cunoaşte 3 forme de manifestare şi anume:
• arbitraj prin comisii mixte;
• arbitraj prin şefi de state;
• arbitraj prin tribunale ad-hoc.
Procedura arbitrală cunoaşte două faze:
• faza orală, care constă în dezbateri în faţa organului arbitral;
• faza scrisă, care constă în depunerea de memorii şi contramemorii.
Deliberarea este secretă, iar hotărârile se pronunţă având la bază majoritatea voturilor
arbitrilor. Ele sunt definitive şi obligatorii pentru părţi.
Executarea lor este, de regulă, volitivă, iar în caz de refuz Consiliul de Securitate O.N.U.
poate recurge la măsurile de constrângere.
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.)
Iniţial, în anul 1922, a fost înfiinţată, la Haga, Curtea Permenentă de Justiţie
Internaţională. Curtea a funcţionat în afara Ligii Naţiunilor deşi a fost înfiinţată în baza art. 14 al
Pactului Ligii Naţiunilor.
După cel de-al doilea război mondial, s-a hotărât înfiinţarea, în cadrul O.N.U., a Curţii
Internaţionale de Justiţie, care urma să ia fiinţă prin reorganizarea Curţii Permenente de Justiţie
Internaţională. C.I.J. şi-a început activitatea în 1946.
Funcţiile Curţii constau în următoarele:
• rezolvarea disputelor juridice dintre state;
• prestarea unei activităţi consultative, constând în oferirea de opinii şi îndrumări
asupra unor probleme, care sunt ridicate de practica internaţională.
Curtea este alcătuită din 15 judecători, care au un mandat de 9 ani.
Procedura în faţa Curţii cunoaşte două faze: faza scrisă şi faza orală.
Completul este format din 9 judecători, din care obligatoriu, un judecător trebuie, să fie
cetăţean al statului parte. Sedinţele sunt publice. Hotărârea se adoptă cu votul majorităţii
judecătorilor. În cazul egalităţii de voturi, votul preşedintelui Curţii este determinant.
Decizia este definitivă şi irevocabilă şi este motivată atât în fapt cât şi în drept. Ea este
obligatorie pentru părţi.
Executarea hotărârilor se face volitiv de către părţi, iar în caz de refuz, Consiliul de
securitate îşi poate exercita mijloacele coercitive pentru ducerea la îndeplinire a hotărârii.
Curtea poate emite avize consultative referitoare la orice problemă juridică, la solicitarea
Adunării Generale sau a Consiliului de Securitate al O.N.U.
În principiu, avizele consultative nu sunt obligatorii.
Curtea are două limbi oficiale - engleza şi franceza, iar orice material scris sau nu este
tradus automat şi în cealaltă limbă oficială.
Mijloacele coercitive de reglementare a diferendelor internaţionale
59
Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relatiilor
diplomatice, ca mijloace paşnice bazate pe constrângere.
În cadrul relaţiilor internaţionale există situaţii în care un stat comite un act sau un fapt
ilicit, lezând astfel drepturile sau interesele altui stat.
Dacă au eşuat toate încercările de soluţionare pe cale diplomatică a conflictului, din vina
statului autor al faptului ilicit, se poate recurge la folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe
constrângere, care îmbracă forma unor sancţiuni.
Aceste sancţiuni pot fi aplicate de către O.N.U., state sau alte organizaţii internaţionale
regionale.
Astfel, atunci când un stat a suferit un prejudiciu ca urmare a unui act ilicit produs se un alt
stat, statul victimă poate aplica sancţiuni statului vinovat, dar numai cu acordul O.N.U.
Sancţiunile se pot concretiza în acte de ripostă militară, acte de retorsiune sau represalii.
Actele de ripostă militară se fac în baza dreptului de autoapărare, atunci când statul
victimă suferă un atac militar din partea statului agresor.
Actele de retorsiune, constau în acele acte neamicale considerate însa legitime, cum sunt:
ruperea relatiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui
embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsură nu încalcă
prevederile unui tratat.
Aceste acte inamicale pot consta în acte legislative, administrative sau judecatoreşti.
Represaliile reprezintă acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul în care se
desfaşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea
constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internaţional al altui stat. Represaliile pot
avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar.
Scopul represaliilor îl constituie determinarea statului vinovat să înceteze aceste acte
inamicale şi să repare prejudiciul produs. Un exemplu clasic de represalii îl constituie sechestrarea
bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat.
Există şi anumite forme specifice ale represaliilor care se concretizează în măsura
embargoului şi boicotului.
Embargoul este acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau iesirea navelor
comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială, până când statul vinovat
încetează acţiunile sale ilegale faţă de statul respectiv şi îl despagubeşte pentu daunele provocate
acestuia. Tot ca o masură de embargo este reţinerea bunurilor, de orice fel, aparţinând statului
vinovat.
Boicotul constă în masurile de constrângere executate de un stat sau de o organizatie
internaţionala împotriva altui stat, care s-a facut vinovat de încalcarea dreptului internaţional,
măsuri care constau în întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale şi de altă natură cu
statul vinovat. O.N.U. are dreptul să sancţioneze actele sau faptele ilicite ale statelor prin
intermediul Consiliului de Securitate, în scopul restabilirii păcii şi securităţii internaţionale.
Sancţiunile luate de către O.N.U. se pot clasifica în două categorii şi anume:
• sancţiuni aplicate fară folosirea forţei armate, care sunt de ordin politic şi economic, constând
în întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor sau ruperea relaţiilor diplomatice;
• sancţiuni aplicate cu folosirea forţei armate, care sunt de ordin militar, constând în
demonstraţiile militare, blocadele sau alte operaţiuni executate de forţele aeriene, maritime sau
terestre, ale statelor membre O.N.U.
Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat, prin care îşi retrage
misiunea diplomatica dintr-un stat şi cere statului respectiv să-şi recheme şi el personalul
diplomatic de pe teritoriul său, punându-se astfel capăt relaţiilor oficiale dintre cele două state.
Organizaţiile internaţionale regionale pot aplica o serie de sancţiuni care se concretizează
în: pierderea calităţii de membru ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului de vot în
cadrul organizaţiei, excluderea din organizaţie.
60
Concluzii:
Numai odată cu scoaterea războiului în afara legii statele au putut să folosească în mod eficient
mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale. Diversitatea acestor mijloace oferă
posibilitatea ajungerii la o înțelegere între părțile implicate în diferend.La baza exercitării
mijloacelor pașnice nejurisdicționale stă compromisul făcut de către părți în soluționarea
diferendului.
1. In ce constau bunele oficii? – 2 puncte
2. Care este scopul anchetei internationale? – 2 puncte
3. In ce constau tratativele directe? – 2 puncte
4. Care este procedura arbitrala? – 2 puncte
5. Cat este mandatul judecatorilor de la C.I.J.? – 2 puncte
Speţe:1. Seful statului roman a fost solicitat sa indeplineasca rolul de mediator in cadrul
unui diferend ce a avut loc intre China si Japonia referitor la atribuirea unei insule. In urma
convorbirilor cu cele doua state, mediatorul a propus ca insula sa fie atribuita statului chinez. Mai
mult chiar, a facut presiuni asupra partii japoneze sa accepte aceasta decizie. Ca urmare a acestui
fapt, insula a fost atribuita statului chinez. Au fost incalcate normele dreptului international in
acest caz? Argumentati.
Raspuns: Rolul mediatorului este acela de a aduce la masa tratativelor partile implicate si
de a propune o solutie de rezolvare a diferendului. Prin presiunile efectuate asupra uneia dintre
parti, mediatorul si-a depasit mandatul, actiunea sa putand fi considerata ca o incalcarea a
principiilor fundamentale ale dreptului international public. Ca atare, mediatiunea este lovita de
nulitate absoluta si nu poate produce efecte juridice.
2. Statul roman a luat un set de masuri, impotriva actiunii statului bulgar, care nu si-a
onorat obligatiile rezultate din tratatul bilateral incheiat intre acestea. Astfel, statului bulgar a
refuzat sa organizeze pe teritoriul sau o manifestare culturala ce trebuia sa aiba loc cu ocazia
sarbatoririi zilei internationale a copilului. In aceasta situatie, statul roman a luat masura coercitiva
de boicot impotriva statului bulgar. Aratati daca aceasta masura este legala. Argumentati.
Grile:
1. Mijloace de solutionare paşnică a diferendelor internationale se clasifica, in raport
de specificitatea modului in care sunt destinate să contribuie la obtinerea
rezultatului in urmatoarele categorii:
a. Mijloace nejurisdictionale
b. Mijloace cu caracter jurisdictional
c. ambele variante
2. Contributie insemnata in ce priveste actiunile de bune oficii revin:

a. sefilor de state sau de guverne
b. O.N.U,organizatilor regionale
c. ambele variante
3. Fazele ce privesc concilierea internationala sunt:

a. Formularea de propuneri de conciliere a partilor
b. Cercetarea faptelor
c. ambele variante
61
4. In competenta comisei de conciliere intra:
a. un nr par de membri
b. un nr impar de membri
c. un nr par de regula 2-4 membri
5. Curtea Internationala de Justitie a O.N.U,este compusa din:

a. 10 judecatori
b. 12 judecatori
c. 15 judecatori
Modulul X.
NORME DE DREPT UMANITAR
1. Aspecte generale
2. Valorile umanitare supuse protecţiei internaţionale
3. Interdicţii privind utilizarea anumitor mijloace şi metode de război
Timp alocat: : 1 h
Bibliografie:
2. Ionel Closca, Ion Suceava, Drept internaţional umanitar, Editura Sansa, Bucureşti, 1992, p.
9-355.

definiţi dreptul umanitar, ca ramură de drept;
prezentaţi trasaturile specifice ale dreptului umanitar
indicați care sunt categoriile de persoane protejate de reglementările dreptului umanitar;
arătaţi care sunt mijloacele şi metodele de război interzise de dreptul umanitat.
prezentaţi principalele tipuri de arme interzise de dreptul umanitar.
Aspecte generale
Pentru a putea înţelege cum se realizează efectiv protecţia drepturilor omului în cazul unui
conflict armat trebuie pornit de la două concepte şi anume "dreptul umanitar" şi "conflictul armat"
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblul de
norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în
mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional.
Acest drept are două ramuri principale şi anume:
- dreptul războiului care stipulează drepturile şi obligaţiile statelor beligerante;
- dreptul umanitar care are drept scop salvarea militarilor scoşi din luptă şi a
persoanelor civile.
Pe lângă aceste ramuri, au apărut şi două noi dimensiuni, relevanţă prezentând pentru noi
dimensiunea umană.
62
Aceasta este reprezentată mai întâi prin protecţia drepturilor omului în cazul victimelor de
război, apoi protecţia mai largă a drepturilor omului asupra populaţiei civile în caz de conflict
armat, pentru ca ulterior să includă şi protecţia acestora pe timp de pace.
Valorile umanitare supuse protecţiei internaţionale

În ceea ce priveşte persoanele care sunt supuse protecţiei internaţionale trebuie făcută
precizarea că acestea se clasifică în trei mari categorii şi anume:
1. combatanţi ;
2. necombatanţi ;
3. persoane care nu beneficiază de protecţie juridică.
2.1. Combatanţii
În categoria combatanţilor intră persoanele, care au dreptul să participe direct la luptă
respectiv membrii forţelor militare şi orice persoană care participă la ostilităţi cu condiţia să
poarte armele la vedere.
2.1.1. Statutul juridic al combatanţilor
Pentru ca o persoană să fie considerată combatant trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii: să activeze în cadrul colectivităţii; colectivitatea în cadrul căreia acţionează
să fie organizată pe principii militare; să se afle în subordinea unui comandant responsabil, care să
exercite un control efectiv asupra membrilor organizaţiei; organizaţia să aparţină unei părţi de
conflict; să fie supusă unui regim de disciplină internă.
În cazul în care combatanţii sunt prinşi de către adversar, ei dobândesc automat calitatea
de prizonier de război, cu excepţia spionilor şi mercenarilor.
2.1.2. Statutul prizonierilor de război
Pentru ca o persoană să aibă statutul de prizonier de război trebuie să îndeplinească două
condiţii:
• să fi căzut în puterea inamicului;
• să aparţină uneia din următoarele categorii: să fie membru al forţelor armate al unei părţi
beligerante; să fie membru al unei miliţii sau al unui corp de voluntari ce aparţine unei forţe
armate beligerante; să fie membru al altei miliţii sau altui corp de voluntari ce aparţine unei părţi
în conflict şi care are calitatea de combatant (în această categorie intră inclusiv membrii mişcărilor
de rezistenţă organizate); să fie membru al unei forţe regulate, a unui guvern nerecunoscut de
partea adversă; să facă parte din personalul civil din cadrul armatei; să fie membru al unui echipaj
(aerian sau maritim) civil sau militar; să facă parte din populaţia civilă care se înarmează spontan
pentru a combate o invazie; să fie membru al unei grupări de guerilă.
De un tratament special se bucură membrii personalului militar sanitar şi religios, care nu
pot fi făcuţi prizonieri de război.
Tratamentul naufragiaţilor
Este reglementat de Convenţia a II-a de la Geneva din 12 august 1949.
Convenţia prevede că persoanele care se bucură de protecţia ei trebuie să fie respectate şi
ocrotite în orice împrejurare, fără nici o discriminare.
De o atenţie deosebită se bucură vasele-spital, care sunt ocrotite prin intermediul acestei
Convenţii.
Din categoria acestor nave fac parte:
- navele-spital militare folosite de părţile aflate în conflict numai în scopul de a trata
şi transporta răniţii bolnavi şi naufragiaţii;
- navele-spital folosite de Crucea Roşie sau de alte societăţi de ajutor recunoscute
oficial;
- ambarcaţiunile folosite pentru operaţii de salvare de coastă.
Alături de naufragiaţi, răniţi şi bolnavi şi personalul navelor spital se bucură de protecţie.
Protocolul I din 1977 îi include pe naufragiaţi în categoria răniţilor şi bolnavilor.
63
Tratamentul răniţilor şi bolnavilor
Evoluţia reglementărilor juridice în această problematică începe cu secolul al XVI-lea,
care consacră o regulă de drept internaţional prin care se interzice omorârea, mutilarea sau tratatea
inumană a răniţilor.
Convenţia de la Geneva, din 1864, avea ca obiect îmbunătăţirea soartei soldaţilor răniţi din
armatele în campanie, reprezintă primul pas făcut în direcţia protecţiei reale a răniţilor în cadrul
unor conflicte armate.
Au urmat o serie de convenţii internaţionale, care au încercat să codifice unele reguli
umanitare.
Convenţia de la Geneva, din 12 august 1949, a fost aceea care a înlocuit convenţiile
anterioare, extinzând în acelaşi timp protecţia umanitară la un număr mai mare de categorii de
persoane.
Articolul 13 din Convenţia de la Geneva menţionează categoriile de persoane rănite, care
se bucură de protecţie juridică.
Astfel, intrau în această sferă răniţii provenind dintre: membrii forţelor armate ale unei
părţi beligerante; membrii corpurilor de voluntari care fac parte din forţele armate beligerante;
membrii miliţiilor şi ai altor corpuri de voluntari; membrii mişcărilor de rezistenţă organizate;
membrii forţelor armate regulate ce aparţin unui guvern nerecunoscut de partea adversă;
persoanele ce urmează forţele armate fără a face parte direct din ele (personalul civil); membrii
echipajelor (aeriene şi maritime) civile şi militare; populaţia civilă a unui teritoriu neocupat, care,
la apropierea inamicului, ia în mod spontan armele pentru a combate invazia, fără să se fi
constituit în forţe armate regulate.
Dreptul la protecţie este inalienabil, subiectele acestui drept neputând să renunţe la el nici
parţial nici total.
Tot prin Convenţie erau interzise următoarele acte: uciderea şi externarea bolnavilor şi
răniţilor;
supunerea la tortură; supunerea la experienţe biologice; lăsarea fără ajutor medical sau
îngrijire;
expunerea intenţionată la riscuri de contaminare sau de infecţie etc.
Protocolul I de la Geneva din 1977 lărgeşte prevederile Convenţiei I din 1949 respectiv în
sfera subiectelor protecţiei sunt introduşi şi civilii.
Cu această ocazie este dată o definiţie a răniţilor şi bolnavilor, conform căruia fac parte din
această categorie orice persoane civile sau militare care suferă de boli fizice sau mentale şi care au
nevoie de asistenţă medicală şi nu mai participă la ostilităţi, precum şi femeile gravide şi cele care
alăptează nou-născuţi.
Necombatanţii
Categoria necombatanţilor cuprinde de regulă populaţia civilă, cu o excepţie şi anume
populaţia care ia spontan armele pentru a combate trupele invadatoare, fără să fi avut timp să se
organizeze, va fi considerată combatantă, dacă poartă armele pe faţă şi dacă respectă legile şi
obiceiurile războiului.
De asemenea, sunt asimilaţi civililor şi ziariştii angajaţi în misiuni profesionale aflaţi în
zonele de conflict armat. Dovedirea calităţii de ziarist se va face cu cărţi de identitate emise de
către Guvernul statului ai căror cetăţeni sunt.
Protocolul I de la Geneva din 1977 prevede o serie de reguli pentru protecţia populaţiei
civile, cum ar fi:
- populaţia civilă nu poate fi supusă atacului;
- populaţia civilă nu poate fi terorizată sau ameninţată în nici un fel;
- interzicerea atacurilor nediscriminatorii, care produc efecte şi asupra populaţiei
civile.
Tot Protocolul I de la Geneva din 1977 venea să suplinească prevederile Convenţiei a IV-a
de la Geneva din 1949 care se refereau la:
64
- crearea unor zone sanitare şi de securitate menite a adăposti răniţi, bolnavii, infirmii,
persoanele în vârstă, copii sub 15 ani, mamele cu copiii sub 7 ani şi femeile însărcinate;
- încheierea de acorduri în vederea evacuării acestora;
- obligaţia de a oferi protecţia spitalelor civile şi personalului acestora precum şi
mijloacelor de transport folosite pentru răniţii şi bolnavii civili;
- acordarea de liberă trecere a transportului de materiale medicale destinate populaţiei
civile.
Protecţia femeilor şi copiilor în perioade de urgenţă şi de conflict armat
Adunarea Generală O.N.U., la 14 decembrie 1974, a adoptat o declaraţie referitoare la
această problematică în care se arată că "atacarea şi bombardarea populaţiei civile, care cauzează
suferinţe nespuse, mai ales femeilor şi copiilor, care constituie partea cea mai vulnerabilă a
populaţiei, se interzice, iar asemenea acte vor fi condamnate". Conform acestei Declaraţii statele
beligerante trebuie să ia toate măsurile în vederea ocrotirii femeilor şi copiilor de efectele
războiului.
De asemenea, trebuie asigurate aceastei categorii a populaţiei condiţii decente de adăpost,
hrană şi asistenţă medicală.
Protocolul I de la Geneva din 1977 vine să întărească acest fapt prin stipularea obligaţiei
privind protecţia femeilor aflate în puterea părţii adverse.
Este interzisă recrutarea copiilor sub 15 ani în cadrul forţelor armate. Se recomandă, de
asemenea, ca până la vârsta de 18 ani tinerii, pe cât posibil să nu fie încorporaţi, dându-se astfel
prioritate încorporării persoanelor, ce aparţin unei categorii de vârstă mai înaintate.
Copiii, care sunt arestaţi sau internaţi pentru motive, ce au legătură cu un conflict armat,
vor fi ţinuţi separat de adulţi cu excepţia situaţiei în care pot sta împreună cu familia lor.
Este interzisă pronunţarea pedepsei cu moartea pentru un copil sub 18 ani.
Protecţia ziariştilor în zonele de conflict armat
Ziariştii sunt asimilaţi populaţiei civile.
Datorită faptului că ziariştii cădeau victime în zonele de conflict armat, Convenţia de la
Geneva din 1949 a acordat protecţie acestora.
Totuşi, unele categorii de ziarişti nu erau protejaţi, fapt ce a impus elaborarea unei noi
convenţii internaţionale în acest sens.
Astfel, la 21 mai 1971 Adunarea Generală O.N.U. a primit de la Consiliul Economic şi
Social un proiect de convenţie intitulat "Convenţia asupra protecţiei ziariştilor în misiuni
periculoase".
Examinând acest proiect, Adunarea Generală O.N.U. a ajuns la concluzia că, este necesar
să se adopte o astfel de convenţie.
Persoanele care nu beneficiază de protecţie juridică.

În afară de aceste două categorii de persoane (combatante şi necombatante) există şi o a
treia categorie, respectiv cea a persoanelor, care nu beneficiază de protecţie juridică.
Din această categorie fac parte spioniişi mercenarii.
Spionii
Conform Regulamentului de la Haga din 1907 spionii au fost definiţi ca fiind indivizi, care
lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informaţii din zona de
operaţie a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse.
Tratamentul juridic al spionilor se face potrivit legislaţiei interne a părţii care i-a capturat
ei fiind trataţi ca infractori de drept comun.
Tot potrivit prevederilor Regulamentului de la Haga, există două categorii de persoane,
care nu pot fi considerate spioni, şi anume:
- militarii nedeghizaţi care au pătruns în zona de operaţii a armatei inamice pentru a
culege informaţii (este vorba de aşa numiţii "cercetaşi");
65
- militarii şi nemilitarii care îndeplinesc pe faţă misiunea, care au sarcina de a
transmite telegrame fie propriilor armate, fie armatei adverse.
Protocolul I de la Geneva din 1977 preia şi dezvoltă anumite aspecte şi anume:
- membrii forţelor armate care nu poartă uniformă în timp ce desfăşoară activităţi de
spionaj pe teritoriul controlat de partea adversă, nu au dreptul la statutul de prizonier şi vor fi
trataţi ca spioni;
- un membru al forţelor armate ale unei părţi aflate în conflict, care domiciliază pe
teritoriul ocupat de partea adversă şi care adună sau încearcă să adune informaţii cu valoare
militară, nu va fi considerat ca spion, cu excepţia cazului în care acţionează sub pretexte
mincinoase sau clandestine în chip deliberat; în cazul în care nu este capturat în timp ce
desfăşoară activităţi de spionaj, nu pierde dreptul la statutul de prizonier;
- un membru al forţelor armate ale unei părţi aflate în conflict, care nu domiciliază pe
teritoriul ocupat de partea adversă, nu pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu va fi
tratat ca spion cu excepţia cazului în care a fost capurat înainte de a se fi integrat forţelor armate
cărora le aparţine.
Mercenarii
În această categorie intră persoanele, care întrunesc cumulativ următoarele condiţii: au fost
recrutate special pentru a lupta într-un conflict armat; participă la ostilităţi în mod direct; motivul
partricipării la ostilităţi este de natură materială, constând în sume mari de bani; nu este cetăţeanul
părţii beligerante, care l-a angajat şi nici nu îşi are domiciliul pe teritoriul controlat de aceasta; nu
aparţine nici unei forţe armate aflate în conflict; nu a fost trimis de un stat, care nu este parte în
conflict, într-o misiune oficială, ca membru al forţei armate.
Regimul juridic aplicabil mercenarilor este unul specific, în sensul că, lor nu li se aplică
statutul de combatant şi nici acela de prizonier de război.
În consecinţă, mercenarii au un regim juridic asemănător civililor, în sensul că, toate
acţiunile armate săvârşite de ei au un caracter ilegal fapt ce duce la o răspundere penală.
Adunarea Generală O.N.U. printr-o serie de rezoluţii a condamnat fără drept de apel
folosirea mercenarilor în cadrul conflictelor internaţionale.
Interdicţii privind utilizarea anumitor mijloace şi metode de război

Aceste interdicţii sunt strâns legate de protecţia persoanelor civile şi militare în timp de
război.
Astfel, prin Regulamentul de la Haga din 1907 sunt interzise următoarele metode de luptă:
utilizarea de otrăvuri sau arme otrăvite; uciderea sau rănirea în mod perfid a unor indivizi, care
aparţin naţiunii sau armatei inamice; uciderea sau rănirea unui inamic, care s-a predat depunând
armele sau nemaiavând mijloacele de a se apăra; declaraţia că nimeni nu va fi cruţat; utilizarea
incorectă, neregulamentară a unui steag de armistiţiu, a steagului naţional ori a unor însemne
militare şi uniforme ale inamicului, ca şi a emblemelor distinctive ale Convenţiilor de la Geneva;
constrângerea cetăţenilor părţii inamice de a participa la operaţii de război îndreptate împotriva
lui.
Protocolul I de la Geneva din 1977, ia în considerare şi protecţia mediului înconjurător
interzicând folosirea metodelor sau mijloacelor de luptă destinate să producă efecte dăunătoare
larg răspândite, de lungă durată sau grave asupra mediului înconjurător.
Regulamentul legilor şi obiceiurilor războiului terestru, care a fost anexat la Conferinţa a
IX-a de la Haga din 1907 în art. 23 prevede interdicţia de a ataca sau bombarda prin orice fel de
mijloace oraşele, satele, locuinţele sau clădirile, care nu sunt apărate.
Deci, conform legislaţiei internaţionale părţile beligerante au obligaţia de a nu ataca astfel
de localităţi.
Încă din primele reglementări internaţionale privind legile şi obiceiurile conflictelor
armate au fost instituite o serie de reguli şi principii privind purtarea războiului.
66
Astfel, a fost interzisă utilizarea unor categorii de arme de natură a provoca un rău
superfluu sau suferinţe inutile .
În această categorie intră: armele nucleare; armele bateriologice sau biologice; armele
chimice; armele incendiare alte tipuri de arme.
De-a lungul timpului, au fost promulgate o serie de acte normative internaţionale, care au
căutat să limiteze pierderile materiale şi umane produse populaţiei civile.
Astfel, Declaraţia de la Petersburg din 1868 interzice folosirea armelor care ar duce la
agravarea inutilă a suferinţelor oamenilor scoşi din luptă sau care ar face inevitabil decesul lor.
Regulamentul aprobat cu ocazia Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 interzice folosirea
unor categorii de arme, care ar pricinui suferinţe inutile.
Concluzii:
Necesitatea reglementării purtării războiului prin impunerea unor seturi de norme care vin
să protejeze, pe de o parte, integritatea fizică și psihică a combatanților, prizonierilor de război,
răniților și naufragiațiilor, iar, pe de altă parte a populației civile.
Instituirea interdicțiilor privind folosirea unor tipuri de arme de distrugere în masă se face
datorită caracterului nediscriminatoriu cu care acestea acționează, distrugând deopotrivă atât
combatanți cât și necombatanți.
1. Ce conditii sunt necesare pentru a intra in categoria prizonierilor de razboi? – 2 puncte
2. Cine intra in categoria necombatantilor? – 2 puncte
3. Care sunt conditiile necesare pentru ca o persoana sa poata fi considerata mercenar? – 2
puncte
4. Care sunt conditiile necesare pentru ca o persoana sa poata fi considerata spion? – 2
puncte
5. Care sunt metodele de luptă interzise prin Regulamentul de la Haga din 1907? – 2
puncte
Speţe:1. Cu ocazia unor operatiuni militare efectuate pe teritoriul african, cativa membrii
ai Legiunii franceze, au fost implicati intr-un schimb de focuri, in urma caruia au rezultat 2 morti
pentru partea africana.
Aratati daca au fost incalcate regulile dreptului international public in acest caz.
Argumentati.
Raspuns: Datorita faptului ca Legiunea franceza formeaza un corp de armata alcatuit de
mercenari, acestia au un regim juridic diferit de cel al combatantilor, in sensul ca daca au atacat
formatiunea militara africana se fac vinonati de infractiunea de omor. Daca au fost atacati, se
poate aplica aplica legitima aparare, cu conditia sa fie indeplinite elementele necesare acesteia.
Astfel, membrii Legiunii franceze au incalcat dreptul international numai daca au atacat fortele
africane.
2. Atacarea de catre o forta beligeranta, din gresala, a unei nave-spital folosite de Crucea
Roşie, constituie sau un o incalcare a dreptului international. Argumentati solutia.
Grile:
1.Anumite metode de luptă sunt interzise prin::
a. Regulamentul de la Haga din 1907
b. Conventia de la Viena 1967
c. ambele variante
67
2. Tratamentul naufragiaţilor este reglementat de:
a. Conventile de la Geneva 1949
b. Conventia de la Viena 1961
c. Ambele variante
3. Ostilitatile militare pot inceta:

a. prin capitulare
b. prin armistitiu
c. ambele variante
4. Incetarea ostilitatilor militare poate inceta prin:

a. armistiţiu
b. incheierea tratatului de pace
c. ambele variante
5. Razboiul poate inceta definitiv prin :

a. capitulare
b. incheierea tratatului de pace
c. ambele variante
68
Modulul XI.
NORME DE DREPT DIPLOMATIC
1. Noţiuni introductive
2. Organele statului pentru relaţii externe
3. Misiunile diplomatice
Timp alocat: : 1h
Bibliografie:
2006, p. 157-166.

definiţi dreptul diplomatic;
prezentaţi trasaturile specifice ale dreptului diplomatic
realizați clasificarea misiunilor diplomatice;
prezentaţi structura și personalul misiunilor diplomatice;
prezentaţi funcțiile misiunilor diplomatice.
Noţiuni introductive
Apariţia relaţiilor diplomatice ne este semnalată încă din antichitate, fapt ce subliniază
vechimea acestei instituţii.
Activitatea diplomatică se desfăşoară de către state, în primul rând, în vederea dezvoltării
relaţiilor existente între ele, iar, în al doilea rând, pentru a-şi proteja cetăţenii pe teritoriul acelui
stat, cu care întreţine relaţii diplomatice.
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor şi regulilor, care reglementează
activitatea diplomatică.
Aceste norme şi reguli sunt supuse jurisdicţiei dreptului internaţional public.
Profesorul Grigore Geamănu defineşte diplomaţia ca reprezentând acea activitate de
stabilire şi întreţinere a relaţiilor dintre state, fiind o activitate specială desfăşurată de organele
care reprezintă statul în relaţiile internaţionale.
69
Practica şi doctrina internaţională folosesc doi termeni specifici, pentru a desemna cele
două state, care stabilesc un raport diplomatic, şi anume:
• stat acreditant - care reprezintă statul, ce trimite misiunea diplomatică;
• stat acreditar - care este acel stat, pe teritoriul căruia se constituie misiunea diplomatică.
Organele statului pentru relaţii externe

Reprezentarea statelor în contextul relaţiilor cu alte state se realizează prin intermediul a
două mari categorii de organe şi anume: organe interne şi organe externe.
1.2.1. Organele interne ale statului pentru relaţiile internaţionale
În cadrul structurii statului există anumite organe, care au dreptul să reprezinte statul în
relaţiile internaţionale, dar numai în anumite domenii. Astfel, din cadrul acestor organe interne fac
parte: Şeful statului; Guvernul; Ministerul Afacerilor Externe.
Organele externe ale statului pentru relaţiile internaţionale
Statul în virtutea suveranităţii sale poate, pe bază de reciprocitate şi consimţământ, să
stabilească relaţii diplomatice cu alte state şi să creeze misiuni diplomatice şi consulare pe
teritoriul acestora. Din categoria organelor statelor care îşi desfăşoară activitatea în străinătate fac
parte: misiunile diplomatice şi misiunilor consulare.
Misiunile diplomatice
Stabilirea relaţiilor diplomatice se face pe baza acordului de voinţă al statelor interesate.
Dreptul statelor de a trimite misiuni diplomatice, precum şi de a primi astfel de misiuni,
este numit drept de legaţie. Acest drept poate fi activ constând în trimiterea de misiuni
diplomatice şi pasiv când se referă la primirea unor astfel de misiuni.
Misiunile diplomatice au cel mai înalt rang între organele externe ale statului, ele având
rolul de a asigura permanent bunele relaţii dintre state, contribuind la dezvoltarea acestor relaţii şi
la apărarea intereselor statului, pe care îl reprezintă, precum şi ale cetăţenilor conaţionali.
Trimiterea de misiuni diplomatice este o facultate şi nu o obligaţie a statului.
Clasificarea misiunilor diplomatice.
Misiunile diplomatice se clasifică, în principal, în două mari categorii şi anume:
• misiunile diplomatice temporare (delegaţiile la conferinţele şi la organizaţiile internaţionale;
misiunile speciale; trimişii itineranţi; birourile temporare);
• misiunile diplomatice permanente(misiuni diplomatice de tip clasic; misiuni diplomatice de tip
nou).
Misiunile diplomatice permanente
În practica relaţiilor interstatale s-a înregistrat, începând cu secolul al XV-lea, înfiinţarea
unor organe specifice denumite misiuni diplomatice permanente, care aveau rolul de a menţine
contacte cu diferite state.
Înfiinţarea acestor misiuni se făcea pe baza unui acord, care se fundamenta pe două
condiţii principale:
• cele două entităţi, care fac schimburi de misiuni permanente, trebuie să fie subiecte
de drept internaţional public;
• entităţile să se recunoască în mod reciproc.
Structura misiunilor diplomatice permanente

Misiunile diplomatice permanente conţin următoarele compartimente: cancelaria (care este
secţia cea mai importantă a misiunii); biroul economic şi comercial; biroul militar; biroul
ataşatului cultural; biroul de presă; cancelaria consulară.
În cadrul acestor compartimente îşi desfăşoară activitatea trei categorii de personal:
personalul diplomatic; personalul tehnic şi administrativ; personalul de serviciu.
70
Personalul diplomatic:
Şeful misiunii diplomatice poate avea următorul rang:
• ambasador sau nunţiu papal (care este acreditat pe lângă şeful statului străin);
• ministru plenipotenţiar sau internunţiu (care este acreditat tot pe lângă şeful statului
străin);
• însărcinat cu afaceri (care este acreditat pe lângă ministrul de externe).
Ambasadorul şi miniştrii sunt numiţi de şeful statului acreditant, iar însărcinatul cu afaceri
este numit de ministrul afacerilor externe al statului acreditant.
Consilierii, secretarii, ataşaţii militari, ataşaţii culturali şi ataşaţii de presă. Ataşatul militar
trebuie să fie acceptat şi de către statul acreditar.
Personalul tehnic şi administrativ
Este format din agenţi de execuţie (secretarii, arhivarii etc.), care pot fi şi cetăţeni ai
statului acreditar. Ei nu fac parte din corpul diplomatic şi, în concluzie, nu se bucură de toate
privilegiile şi imunităţile diplomatice.
Personalul de serviciu
Este constituit din persoanele, care asigură deservirea misiuni diplomatice (personal de
îngrijire, pază şi conducători auto). Efectivul misiunii diplomatice permanente trebuie stabilit în
limite rezonabile. El este decis în baza unor acorduri bilaterale încheiate între statul acreditant şi
statul acreditar.
Funcţiile misiunii diplomatice.

Misiunile diplomatice au rolul de a contribui prin activitatea lor, la dezvoltarea unor relaţii
paşnice între state şi la strângerea relaţiilor de colaborare între ele.
Funcţiile misiunii diplomatice sunt următoarele: funcţia de reprezentare, funcţia de
informare. funcţia de cooperare.
Privilegii şi imunităţi
Privilegii şi imunităţi ale misiunii diplomatice
Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este atestată încă din antichitate, fiind
întâlnită la romani, care consacrau inviolabilitatea persoanei solului, acesta fiind considerat sancti
habentur legati.
Această instituţie ocupând un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituie o
garanţie pentru activitatea diplomatică, întrucât, în absenţa acestor imunităţi şi privilegii, agentul
diplomatic ar fi în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile.
Convenţia de la Viena din 1961 stipulează imunităţile şi privilegiile de care se bucură
misiunile diplomatice permanente, şi anume: inviolabilitatea sediului; inviolabilitatea arhivei;
inviolabilitatea corespondenţei diplomatice.
Privilegiile, imunităţile şi inviolabilităţile personalului diplomatic.
Personalul diplomatic se bucură de următoarele privilegii, imunităţi şi inviolabilităţi:
Privilegii diplomatice: privilegii fiscale; privilegii vamale; privilegiul administrării
justiţiei; dreptul de a arbora drapelul şi stema statului acreditant; libertatea de comunicare;
libertatea de mişcare; facilităţi de şedere; scutirea de la prestaţiile personale; exceptarea de la
legile privind dobândirea cetăţeniei.
Imunităţi diplomatice: imunitatea de jurisdicţie(civilă, penală şi administrativă);
imunitatea de execuţie; exceptarea agentului diplomatic de la obligaţia de a depune mărturie.
Inviolabilităţi diplomatice: inviolabilitatea personală a agentului diplomatic.
Concluzii:
71
Prin intermediul dreptului diplomatic se realizează o accelerare a colaborării internaționale
fapt ce are ca efect cresterea posibilității populației de a se bucura de cele mai noi cuceriri ale
progresului tehnico-științific.
În același timp, prin efortul depus de personalul misiunii diplomatice pot fi înlăturate
anumite cauze care pot duce la izbucnirea unor diferende internaționale.
1. Definiti diplomatia. – 2 puncte
2. Care este structura misiunilor diplomatice?– 2 puncte
3. Care sunt categoriile de personal ale misiunilor diplomatice?– 2 puncte
4. Enumerati imunitatile, privilegiile siinviolabilitatile personalului diplomatic. – 2 puncte
5. Care sunt functiile misiunii diplomatice? – 2 puncte
Speţe:1. Politia statului roman a urmarit un infractor periculos surprins in cazul unei
infractiuni flagrante pana la zidul ce desparte Ambasada SUA de strada. Infractorul a sarit gardul
Ambasadei si s-a ascuns in gradina dupa niste tufe, pentru a nu fi observat. Politistii romani au
solicitat sa intre pe teritoriul Ambasadei pentru a-l prinde pe infractor. In acest scop au cerut sa
discute cu cineva din conducerea Ambasadei pentru a le permite accesul in incinta. In acea zi
ambasadorul era plecat la o manifestare culturala in alta localitate si lasat la conducerea institutiei
pe Secretarul Ambasadei. Acesta a dat permisiunea politistilor romani sa intre si sa prinda
infractorul. Aratati daca aceasta actiune a incalcat regulile dreptului international public.
Argumentati.
Raspuns: Conform normelor dreptului diplomatic, acordul de a intra pe teritoriul
ambasadei nu poate fi dat decat de catre ambasador, si, drept urmare, intrarea pe teritoriul
ambasadei nu a fost legala.
Faptul ca ambasadorul a transferat competenta de decizie Secretarului ambasadei, nu ii da
dreptul acestuia sa ia masuri care erau legate intuitu personae de calitatea de ambasador.
2. Un atasat militar al Ambasadei Columbiei, a fost oprit de catre fortele de ordine pe un
aeroport american, in timp ce transporta valiza diplomatica, sub suspiciunea ca transporta
stupefiante. Acest lucru s-a datorat faptului ca un caine folosit de catre autoritati a dat alarma.
Atasatul militar a fost perchezitionat, dar asupra lui nu s-a gasit nimic. Aratati daca aceasta
actiune a incalcat regulile dreptului international public. Argumentati.
Grile:
1. Termenul de „diplomatie” este utilizat in mai multe sensuri.
a. desemneaza mai ales arta diplomatiei,
b. cariera de diplomat specifica primului ministru
c. politica interna a unui stat.
2. Dreptul diplomatic este definit in doctrina ca:

a. o ramura a dreptului international public care are ca obiect normele si practica ce
reglementeaza relatiile externe ale statelor si ale altor subiecti de drept
international;
b. acea parte a dreptului international care stabileste regulile practicii relatiilor
interne ale statelor intre ele;
c. o ramura a dreptului international public care reglementeaza infiintarea,
functionarea si statutul juridic, precum si desfiintarea ministerelor.
72
3. Institutia reprezentarii diplomatice are in prezent o baza conventionala ca
urmare a adoptarii:
a. conventiei de la Viena din 1961;
b. conventiei de la Viena din 1991;
c. conventiei de la Viena din 1951.
4. În cazul ruperii relatiilor diplomatice intre doua state:

a. statul acreditar este obligat sa respecte si sa ocroteasca localurile misiunii;
b. statul acreditar nu este obligat sa ocroteasca localurile misiunii in cazul unui
conflict armat;
c. ambele variante sunt corecte.
5. Pentru stabilirea relatiilor diplomatice este necesara indeplinirea anumitor

conditii:
a. entitatea care stabileste relatii diplomatice sa aiba calitatea de subiect de
drept international, deoarece principalele subiecte sunt statele;
b. cand doua state stabilesc relatii diplomatice, nu este necesara
recunoasterea lor reciproca;
c. stabilirea relatiilor diplomatice nu se realizeaza numai pe baza acordului reciproc,
prin exprimarea libera a consimtamantului partilor.
73
Modulul XII.
NORME DE DREPT CONSULAR
1. Misiunile consulare
2. Personalul misiunilor consulare
3. Imunităţile şi privilegiile consulare
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2006, p. 167-170.

definiţi dreptul consular;
realizați clasificarea misiunilor consulare;
prezentaţi structura și personalul misiunilor consulare;
prezentaţi funcțiile misiunilor consulare.
Misiunile consulare
Consulatele sunt unele dintre cele mai vechi instituţii internaţionale.
În Evul mediu cuvântul "consul" desemna un funcţionar local ales de membrii
corporaţiilor de negustori şi de marinari fiind însărcinat în exercitarea jurisdicţiei comerciale în
oraşele negustoreşti şi în porturile Mediteranei.
Rolul consulilor era acela de a organiza şi dezvolta relaţiile de colaborare dintre state.
Dreptul consular cuprinde totalitatea normelor juridice, care reglementează relaţiile
consulare.
74
Misiunile consulare, care se înfiinţează în anumite oraşe sau regiuni, au rolul de a ocroti
interesele economice, juridice şi culturale ale statului, care le numeşte precum şi a cetăţenilor
acestuia.
Clasificarea misiunilor consulare se realizeaza astfel: Consulate generale; Consulate;

Viceconsulate; Agenţii consulare.
Înfiinţarea misiunilor consulare
Apariţia consulatelor a fost determinată de nevoia de a organiza şi dezvolta relaţiile
economice interstatale şi de a proteja persoanele fizice sau juridice, care se află în străinătate.
• Înfiinţarea misiunilor consulare se face fie pe baza unor convenţii internaţionale, fie
prin tratate bilaterale. Prin Convenţia de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare s-a
realizat o codificare a dreptului consular.
Tratatele internaţionale, care stau la baza înfiinţării misiunilor consulare, trebuie să
stipuleze elementele definitorii ale acestei instituţii şi anume: clasa; sediul; circumscripţia
consulară.
Funcţiile misiunilor consulare

În principiu, funcţiile misiunilor consulare se structurează în două mari categorii:
• funcţii generale;
• funcţii specifice.
Funcţiile generale sunt: de a proteja interesele statului acreditant şi ale persoanelor fizice şi
juridice ale acestuia pe teritoriul statului acreditar; de a favoriza dezvoltarea relaţiilor economice,
ştiinţifice şi culturale între cele două state; de a se informa asupra evenimentelor din statul
acreditar şi de a transmite aceste informaţii guvernului statului acreditant.
Printre funcţiile specifice misiunilor consulare putem aminti: legalizarea unor traduceri şi
extrase de pe acte; înregistrarea cetăţenilor statului acreditant; apărarea intereselor minorilor şi
incapabililor, care sunt cetăţeni ai statului acreditant (de regulă în materia tutelei sau curatelei); de
instrumentare a actelor notariale, de stare civilă, de reprezentare în justiţie etc; de exercitare a
controlului asupra navelor şi aeronavelor care aparţin statului acreditant; de protejare a intereselor
statului acreditant, protecţie care se concretizează în: eliberarea de paşapoarte; acordarea de
asistenţă în relaţiile cu autorităţile statului acreditar etc. transmiterea de acte judiciare sau
extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii etc.
Personalul misiunilor consulare

Convenţia de la Viena din 1963 stipulează reguli specifice de numire a personalului
misiunii consulare.
Astfel, procedura de numire a şefului oficiului consular este mai complexă decât cea
aplicată în cadrul numirii restului personalului misiunii consulare. Şeful oficiului consular poate
avea rang de: consul general; consul; viceconsul.
Pentru numirea sa în această funcţie este necesar acordul prealabil al statului acreditar.
Acest accept poartă denumirea de "exequatur".
Documentul prin care o persoană este numită de către statul acreditant şef de misiune
consulară poartă denumirea de "patentă consulară".
Patenta consulară atestă calitatea consulului şi indică numele şi prenumele său, categoria şi
clasa sa, cirscumscripţia consulară precum şi sediul postului consular.
Personalul consular se structurează pe următoarele categorii:
• şeful de post consular care este persoana căruia îi revine conducerea şi
responsabilitatea pentru întreaga activitate a consulatului;
• funcţionarii consulari - persoanele care îndeplinesc funcţii consulare;
75
• angajaţii consulari - persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului sarcini cu
caracter tehnico-administrativ;
• membrii personalului de serviciu - respectiv persoanele care îndeplinesc sarcini cu
caracter gospodăresc.
Funcţionarii consulari, cât şi angajaţii consulari sunt numiţi de către statul acreditant cu
obligaţia notificării prealabile a acestora către Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar.
Acesta din urmă notifică autorităţilor competente ale circumscripţiei consulare în cauză această
numire.
Imunităţile şi privilegiile consulare

Imunităţile şi privilegiile consulare sunt asemănătoare cu cele acordate misiunilor
diplomatice şi constau în principal în:
I) imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii ale misiunilor consulare;
II) imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii ale personalului consular;
I) Oficiile consulare se bucură de următoarele imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii:
inviolabilitatea localurilor consulare; inviolabilitatea bunurilor consulare; inviolabilitatea arhivelor
consulare; inviolabilitatea documentelor consulare; scutiri de taxe vamale pentru anumite bunuri;
libertatea de deplasare; libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul acreditant; libertatea
de comunicare cu cetăţenii statului acreditant; dreptul de a folosi drapelul şi emblema naţională;
înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular; uzul de a încasa drepturi şi
taxe consulare.
II) În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin, membrii personalului oficiului consular
se bucură de următoarele imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii consulare: imunitatea de jurisdicţie
penală, civilă şi administrativă; inviolabilitatea personală; exceptarea de la obligaţia de a depune
mărturie; exceptarea de la obligaţia de înregistrare a străinilor; exceptarea de la obligaţia de
obţinere a permisului de şedere; scutirea de obligaţia de a obţine permise de lucru; scutirea de
prestaţii personale; facilităţi fiscale; scutiri de taxe vamale şi de control vamal; scutiri de taxe de
succesiune în cazul decesului unui membru al oficiului consular sau al unui membru de familie al
acestuia.
Personalul misiunilor consulare are alături de aceste privilegii şi anumite obligaţii faţă de
statul acreditar, care se concretizează în:
• respectarea legilor şi obiceiurilor statului acreditar;
• neamestecul în treburile interne ale statului acreditar;
• obligaţia de a depune mărturie în cazurile, care nu privesc activitatea lor oficială.
Scopul acordării acestor privilegii şi imunităţi este identic cu cel al imunităţilor şi
privilegiilor diplomatice şi constă, în principal, în buna desfăşurare a activităţii misiunii consulare.
Concluzii:
Importanța activității misiunilor consulare rezidă din rolul jucat de către acestea in ceea ce
privește protecția propriilor cetățeni. Spre deosebire de misiunea diplomatică, care este unică la
nivelul unui stat, aceasta fiind acreditată pe lângă organele centrale ale statului, misiunea
consulară, fiind acreditată pe lângă organele locale ale statului are posibilitatea să existe în mai
multe locații, cu alte cuvinte, pe teritoriul unui stat pot fi mai multe misiuni consulare trimise de
același stat.
76
1. Ce este exequatur – ul? – 2 puncte
2. Care este clasificarea misiunilor consulare?– 2 puncte
3. Care sunt categoriile de personal ale misiunilor consulare?– 2 puncte
4. Enumerati imunitatile, privilegiile si inviolabilitatile personalului consular. – 2 puncte
5. Care sunt functiile misiunii consulare? – 2 puncte
Speţe:1. Statul roman a trimis in calitate de consul general in Republica Moldova un

functionar care nu avea exequatur-ul. Aratati care sunt implicatiile legale internationale ale acestui
fapt.
Raspuns: Absenta exequaturului semnifica intentia statului moldovean de a nu primi ca si
consul general pe acel functionar. Ca atare, calitatea de consul general nu este recunoscuta si deci
el nu poate sa-si exercite nici un fel de atributie.
2. Organele de politie ale unui stat au oprit masina oficiala a Consulatului pe motiv ca
depasise viteza legala si l-au amendat pe consul, care conducea autovehicolul pentru acest motiv.
Aratati daca masura luata este legala. Argumentati.
Grile:
1. Oficiile consulare ale Romaniei indeplinesc urmatoarele acte notariale:
a. redactarea de inscrieri in vederea autentificarii sau legalizarii semnaturii;
b. autentificarea inscrisurilor;
c. ambele variante
2. Din categoria misiunilor consulare fac parte:

a. ambasadele;
b. consulatele generale;
c.ambele variante.
3. Patenta consulara
a. este documentul pe care il primeste o persoana numita ca sef de oficiu consular de
guvernul sau sau de la un agent autorizat,
b. legitimeaza acea persoana sa actioneze in aceasta calitate la un post consular in
strainatate.
c. ambele variante corecte
4. Oficiile consulare ale Romaniei indeplinesc urmatoarele acte notariale:

a. legalizarea sigiliilor si semnaturilor;
b. darea de data certa inscrisurilor prezentate de parti;
c. ambele variante corecte.
5. Protectia consulara acopera in mod obligatoriu:

a. asistenta in caz de arestare sau detentie;
b. asistenta acordata victimelor unor violente;
c. ambele variante
77
Modulul XIII.
PROTECŢIA MEDIULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
1. Aspecte generale
2. Evoluţia dreptului internaţional al mediului
Timp alocat: 1h
Bibliografie:
2. Anca Ileana Dusca, Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009.

definiţi dreptul internaţional al mediului;
prezentaţi trasaturile specifice ale dreptului internaţional al mediului;
prezentaţi evoluția dreptului internaţional al mediului;
prezentaţi regimul juridic impus de acesta.
Aspecte generale
Pentru a analiza relaţia complexa existentă între om şi mediul înconjurător trebuie pornit
de la cele două concepte.
Astfel, mediul este definit ca fiind complexul teritorial în care se îmbină elemente de
relief, structură geologică şi resursele de subsol, apele şi condiţiile de climă, solul, vegetaţia şi
fauna şi care constituie cadrul natural de desfăşurare a vieţii materiale a societăţii omeneşti.
Literatura de specialitate foloseşte mai mulţi termeni pentru a desemna conceptul de
natură şi anume: mediul înconjurător; mediul ambiental; mediul natural; mediul geografic.
Analiza relaţiei om – natură nu trebuie realizată izolat de contextul relaţiilor sociale.
În acest caz se are în vedere faptul că omul face parte integrantă din natură, aspect ce
impune concluzia că relaţiile sociale şi toată activitatea omului nu trebuie să aducă atingeri
integrităţii naturii.
Cu toate acestea, protecţia naturii nu poate avea un caracter absolut întrucât ar intra in
contradicţie dezvoltarea societăţii umane, cu necesitatea asigurării traiului fiinţelor umane.
Pe de altă parte, omul, prin activităţile pe care le desfăşoară, nu trebuie să perturbe grav
mediul înconjurător.
78
În ultima perioadă conflictul dintre om şi natură s-a amplificat, fapt ce duce la o intensificare
a implicaţiilor ce derivă de aici.
Datorită faptului că activitatea umană produce consecinţe nu numai pe plan local ci şi la
nivel planetar, orice exagerare are consecinţe universale, acestea concretizându-se în:distrugerea
stratului de ozon; efectul de seră; poluarea; ploile acide; inundaţiile etc.
De aici putem desprinde concluzia că relaţia om natură nu are un singur sens, acela de a
folosi natura. Datorită exceselor se declanşează anumite mecanisme ale naturii care aduc atingere
vieţii omeneşti.
Cu alte cuvinte, natura reacţionează la orice intruziune brutală efectuată de către om.
După anul 1990, s-au luat o serie de măsuri pe plan regional în vederea reducerii influienţei
negative a omului asupra mediului înconjurător.
Este ştiut faptul că activitatea economică este principala componentă din acest program.
Astfel au fost înfiinţate o serie de fonduri extrabugetare care sunt folosite în vederea
protejării naturii, unul dintre acestea fiind Fondul pentru mediu.
Un alt pas în direcţia protecţiei mediului înconjurător l-a constituit implementarea
următoarelor principii:
- Principiul poluatorul plăteşte;
- Principiul precautiei in luarea deciziei;
- Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
- Principiul conservarii biodiversitatii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural.
Uniunea Europeană, în domeniul protecţiei mediului înconjurător, a impus trei direcţii
prioritare şi anume:
- protejarea, conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător;
- protejarea sănătăţii umane;
- utilizarea raţională a resurselor naturale.
Noţiunea de protecţie a mediului poate fi definită ca fiind o activitate umană conştientă,
ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui scop cunoscut, constând în prevenirea
poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă de pe Pământ.
În repetate cazuri ne întâlnim cu situaţii de iresponsabilitate a omului faţă de natură. Orice
acţiune umană provoacă unele schimbări în sistemul ecologic, care de multe ori îşi pierde calitatea
de autoreglare.
Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui defrişările masive de păduri care au avut ca
efect deşertificarea zonei respective.
Conform Declaraţiei mediului înconjurător de la Stockholm din 1972 dezvoltarea trebuie
să fie realizată astfel încât generaţiile viitoare nu trebuie să sufere din această cauză, dar
respectând condiţiile de protecţie adecvată a mediului înconjurător.
Relaţia om-natură are o dimensiune bivalentă. Trebuie combatută concepţia că natura
există pentru a ne putea noi servi de ea. Consecinţa acestui fapt ar fi aceea că natura nu este decât
un simplu decor în cadrul căruia omul îşi desfăşoară activitatea.
Autorii acestei concepţii egocentriste uită faptul că omul face parte integrantă din natură şi
nu este un element independent.
Această concepţie ignoră anumite aspecte şi anume:
- fiinţa umană face parte din viul planetar;
- existenţa omului depinde esenţial de existenţa naturii;
- din punctul de vedere al vieţii fiinţele umane nu sunt superioare celorlalte specii.
Au fost formulate o serie de reguli de maximă generalitate având drept scop protecţia
mediului înconjurător (în special a florei şi faunei) şi anume:
- regula neintervenţiei;
- regula tratamentului etic;
- regula restabilirii echilibrului.
79
Evoluţia dreptului internaţional al mediului
Raportul dintre dintre om şi natură a existat chiar înainte de apariţia statului şi dreptului.
Normele de drept care se refereau la legăturile dintre om şi natura sa înconjurătoare au
reprezentat, probabil, prima formă de reglementare a raporturilor dintre oameni, atunci când au
apărut elemente de conştiinţă religioasă (pe o anumită treaptă de dezvoltare umană), când
afirmările religioase s-au alăturat uzanţelor primitive ale relaţiilor dintre fiinţele umane şi mediul
natural.
Protecţia mediului înconjurător reprezintă un obiectiv primordial al societăţii umane.
Dreptul internaţional al mediului constituie o disciplină de graniţă întrucât el acţionează în
toate sectoar
ele sistemului de drept prin a introducerea dimensiunii ecologice.
Pe plan internaţional se constată o reglementare sectorială, în conformitate cu marile
domenii ale mediului şi anume: domeniul acvatic; spaţiul terestru; atmosferă; faună şi floră
sălbatică etc.
Dreptul internaţional al mediului, în evoluţia sa, a parcurs 4 etape şi anume:
- etapa incipientă;
- etapa utilitaristă;
- etapa ocrotirii şi conservării naturii;
- etapa dreptului internaţional al protecţiei mediului.
Cooperarea internaţională a jucat un rol important în cadrul dreptului mediului, urmărind
protejarea şi restaurarea mediului ambiant.
Deci, cooperarea internaţională se relevă a fi absolut necesară, fiindcă numai prin
coordonarea eforturilor a fiecărui stat în parte, prin adoptarea unor norme unitare cu privire la
protecţia mediului se va răspunde eficient la cerinţele pe care le reclamă acţiunea de depăşire a
actualei crize ecologice şi de preîntâmpinare a unor crize viitoare.
Datorită evoluţiei rapide a progresului tehnic, problemele de mediu s-au acutizat în ultima
perioadă impunând măsuri energice din partea statelor Comunităţii Europene.
Astfel, protecţia mediului a devenit o prioritate aspect reliefat şi de legislaţia europeană,
care cuprinde peste 200 de acte normative, cu incidenţă în cele mai diverse sectoare de activitate.
Contribuţia statelor la protecţia mediului înconjurător

Profesorul A. Kiss remarca, la începutul anilor ´90 „dacă dreptul mediului decurge din
interesul comun al umanităţii putem considera că acest interes se reflectă în drepturile recunoscute
individului”.
Mediul înconjurător a fost declarat patrimoniul comun al umanităţii, fapt ce a impus luarea
unor decizii la nivel internaţional pentru protejarea acestuia.
Astfel, în 1972, la Stockholm, a fost adoptată Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite
asupra mediului înconjurător care prevede un set de 26 de principii referitoare la protecţia şi
conservarea mediului înconjurător.
Conexiunea dintre mediul înconjurător şi societatea internaţională a fost reliefată în cadrul
lucrărilor Convenţiei UNESCO din 23 noiembrie 1972 privind protecţia patrimoniului mondial,
cultural şi natural.
În 1983 a fost creată, de către ONU, Comisia Mondială privind Mediul şi Dezvoltarea care
prin activitatea desfăşurată are drept scop păstrarea echilibrului ecologic.
Mai târziu, în 1992 a avut loc Conferinţa asupra mediului şi dezvoltării, desfăşurată la Rio
de Janeiro în Brazilia.
Lucrările conferinţei au evidenţiat faptul că nu este posibilă o dezvoltare statală
economico-statală durabilă ca proces izolat. Declaraţia adoptată la Rio include principiile
80
fundamentale pe care statele trebuie să-şi fundamenteze viitoarele decizii şi orientări politice,
luând în consideraţie implicaţiile pe care le are asupra mediului dezvoltarea economico-socială.
Au mai fost luate o serie de măsuri privind protecţia mediului la nivel internaţional,
acestea având la bază anumite surse juridice specifice precum: Agenda 21; Conferinţa cadru a
Naţiunilor Unite privind schimbările climatice; Convenţia privind diversitatea biologică;
Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay din 1982; Declaraţia de principii privind
administrarea, conservarea şi dezvoltarea zonelor forestiere esenţiale pentru dezvoltarea
economică şi menţinerea oricăror forme de viaţă etc.
Pe plan intern, Constituţia României în art. 35 intitulat dreptul la mediu sănătos consacră
legătura între om şi natură realizând astfel o protecţie indirectă a mediului înconjurător.
Protecţia mediului constituie o obligaţie ce incumbă atât autorităţilor administraţiei publice
cât şi tuturor persoanelor fizice sau juridice.
Alături de Constituţie au mai fost edictate o serie de legi în acest domeniu , cea mai
importantă fiind Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului.
Astfel în art. 5 legea garantează dreptul omului la un mediu sănătos instituind o serie de
garanţii in acest sens, care ţin de domeniul drepturilor omului. Printre aceste garanţii putem
enumera:
- dreptul la informaţie, materializat în accesul la informaţiile privind calitatea mediului
înconjurător;
- dreptul de asociere exercitat în vederea formării unor organizaţii de protecţie a calităţii
mediului;
- dreptul la repararea pentru prejudiciului suferit etc.
Protecţia mediului înconjurător în prezent a dobândit o nouă dimensiune datorită pericolului
latent ca omul să distrugă întreaga biosferă.
Mijloacele pe care la are la îndemână sunt foarte diversificate, mergând de la folosirea
armamentului nuclear şi până la poluare.
Se impun o acţiune fundamentată pe principiul responsabilităţii, ceea ce reclamă elaborarea
unor planuri de acţiune structurate pe perioade scurte, medii şi lungi, care să realizeze o protecţie
eficientă a mediului înconjurător.
Concluzii:
Protecția mediului înconjurător, pe plan intern, revine statului respectiv, iar pe plan
international aceasta cade în sarcina tuturor subiectelor dreptului international.
În prezent nu există o codificare a normelor juridice din domeniul protecției mediului
înconjurător, la nivel mondial aceasta realizându-se pe domenii.
1. Enumerati principiile dreptului mediului. – 2 puncte
2. Enumerati etapele dreptului internaţional al mediului. – 2 puncte
3. Care sunt regulile de maximă generalitate având drept scop protecţia mediului
înconjurător? – 2 puncte
4. Care sunt direcţiile prioritare în domeniul protecţiei mediului înconjurător, ale Uniunii
Europeane? – 2 puncte
5. Ce afirma profesorul A. Kiss? – 2 puncte
Speţe:1. Statul francez a trimis un vas petrolier sa incarce titei din Irak. Pe drumul de
intoarcere, datorita unei defectiuni la sistemul de directie, a intrat in coliziune cu o alta nava
maritima, care stationa.
Ca urmare a ciocnirii, o parte a incarcaturii de titei s-a varast in mare. Precizati cine este
vinovat pentru producerea poluarii si cine plateste indepartarea petei de petrol? Argumentati.
81
Raspuns: Vinovat este vasul francez, el va trebui sa plateasca indepartarea petei de petrol,
conform principiului – poluatorul plateste.
2. In timpul unei furtuni, un vas maritim intra pana langa o platforma oceanica petroliera si
se ciocneste de aceasta, producand o fisura la un tanc de petrol al platformei, fapt ce duce la
poluarea oceanului.
Precizati cine este vinovat pentru producerea poluarii si cine plateste indepartarea petei de
petrol? Argumentati.
Grile:
1. Dreptul internaţional al mediului, în evoluţia sa, a parcurs:
a. 3 etape
b. 4 etape
c. 5 etape
2. Declaraţia mediului înconjurător de la Stockholm a avut loc in:

a. 1975
b. 1972
c. 1978
3. Conferinţa asupra mediului şi dezvoltării, desfăşurată la Rio de Janeiro în Brasilia, a

avut loc in:
a. 1992
b.1995
c.1998
4. Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător care prevede un

set de:
a. 26 de principii
b. 28 de principii
c. 29 de principii
5. Constituţia României consacra dreptul la mediu sănătos

a. în art. 35
b. în art. 38
c. în art. 39
82
Modulul XIV.
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR
1. Aspecte generale
2. Fundamentul răspunderii internaţionale
3. Răspunderea internaţională a statelor
4. Efectele răspunderii internaţionale
5. Sancţiunile în dreptul internaţional public
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
2006, p. 144-156.

indicați situaţii care pot angaja răspunderea internaţională a statului;
precizaţi care sunt consecinţele constatării unei vilolări grave a normelor de jus cogens;
enumerați cauzele care înlătură răspunderea internaţională a statului;
precizaţi care sunt efectele răspunderii internaţionale;
indicați care sunt sancțiunile ce pot fi luate.
Aspecte generale
Răspunderea reprezintă o instituţie juridică care se regăseşte în cadrul tuturor sistemelor de
drept.
Raspunderea internaţională a apărut ca o extensie în plan internaţional a acestei instituţii
existente în dreptul intern.
La baza răspunderii internaţionale stau aceleaşi elemente constitutive ca şi în dreptul
intern.
Încalcarea unei obligaţii internaţionale are ca efect stabilirea unui raport juridic între statul
lezat şi statul vinovat, fapt ce implică raspunderea autorului.
Raspunderea internaţională constituie o garanţie a menţinerii ordinii internaţionale.
83
Şi persoana fizică poate fi subiectul răspunderii internaţionale, dacă a comis unele
infracţiuni care au un caracter internaţional.
Există 3 forme de răspundere și anume: materială, politică și morală.
Fundamentul răspunderii internaţionale

Comisia de drept internaţional a O.N.U. a realizat o codificare a răspunderii internaţionale
largind sfera acesteia.
Conform opiniei acesteia, fiecare act internaţional al unui stat catalogat ca fiind injust
naşte raspunderea internaţionala a acelui stat pentru respectivul act.
Răspunderea mai poate apărea şi în situaţia unor activităţi desfăşurate de stat care au un
caracter licit, dar au produs un prejudiciu altui subiect de drept internaţional.
Comisia de drept internaţional a O.N.U. este de părere că răspunderea are la bază două
situaţii şi anume:
• existenţa unor acte sau fapte ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional;
• existenţa unor consecinţe pagubitoare rezultate din activităţi licite conform dreptului
internaţional.
Răspunderea internaţională a statelor

Pentru existenţa raspunderii internaţionale trebuie îndeplinite cumulativ 3 elemente şi
anume: conduita ilicită; imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional
public; producerea unui prejudiciu.
Conform opiniei Comisiei de drept internaţional, esenţa unui fapt internaţional ilicit rezidă
în neconformitatea conduitei statului în raport cu conduita, pe care ar fi trebuit sa o adopte, ca
parte semnatară, la o anumita obligaţie internaţională.
Fapta ilicită poate fi clasificată, avându-se în vedere criteriul gravităţii în: crime
internaţionale şi delicte internaţionale.
Crimele internaţionale sunt definite ca reprezentând un fapt internaţional ilicit care
decurge din încalcarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale opozabilă erga omnes,
referitoare la o valoare esenţială pentru ocrotirea intereselor comunităţii internaţionale, cum ar fi:
menţinerea păcii şi a securitatii internaţionale; interzicerea agresiunii; salvgardarea dreptului
popoarelor la autodeterminare; interzicerea sclaviei şi a genocidului; protejarea mediului
înconjurător; normele dreptului umanitar.
Delictele internaţionale sunt definite ca fiind orice fapt ilicit care nu constituie o crimă
internaţională, datorită gravităţii mai mici.
Deosebirea între aceste două categorii constă în titularul dreptului de a trage la răspundere
statul vinovat.
Dacă în primul caz titular poate fi oricare dintre subiectele dreptului internaţional, în cel
de-al doilea caz titular al acestui drept nu poate fi decât doar statul victimă.
Practica şi doctrina internaţională au statuat că există împrejurari, care exclud

caracterul ilicit al unui fapt internaţional. Acestea sunt următoarele : consimţământul statului (care
trebuie să fie exprimat expres şi să fie anterior producerii faptului ilicit); măsurile luate de un stat
ca raspuns la fapta ilicită a altui stat; forţa majoră (care trebuie să fie irezistibilă sau imprevizibilă
iar statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului); starea de primejdie; legitima apărare.
Starea de primejdie reprezintă situaţia în care, anumite persoane sau bunuri sunt în
primejdie deosebită, ca urmare a unor fenomene naturale, iar pentru salvarea lor se impune
săvârşirea unor fapte internaţionale ilicite. De exemplu, violarea spaţiului mării teritoriale a unui
stat, de către o navă militară aparţinând altui stat datorită unei furtuni puternice, fără a avea
permisiunea statului respectiv.
84
Pentru ca starea de primejdie să exonereze un stat de raspundere internaţională trebuiesc
îndeplinite urmatoarele condiţii:
• autorul faptei ilicite să nu fi avut alta alternativă la dispoziţie;
• fapta ilicită să fi fost preferabilă raport la pericolul extrem existent;
• autorul faptei să nu fi contribuit la producerea starii de primejdie.
Starea de necesitate reprezintă situaţia extremă a unui stat, în ceea ce priveşte salvarea
intereselor sale fundamentale, care sunt ameninţate de un pericol grav şi iminent.
Pentru ca starea de necesitate să exonereze un stat de raspundere internaţională trebuiesc
îndeplinite urmatoarele condiţii:
• norma încalcată să nu fie imperativă;
• să nu fie puse în pericol interesele esenţiale ale altui stat;
• invocarea stării de necesitate să nu fi fost exclusă în mod expres printr-un tratat încheiat între
statele implicate.
Legitima aparare presupune dreptul unui stat de a se apăra cu forţa armată împotriva altui
stat care l-a atacat cu forţele lui militare.
Comisia de drept internaţional afirma că niciodată aceste clauze de înlăturare a răspunderii
internaţionale nu pot fi aplicate, cand se încalca o normă cu caracter de jus cogens.
Doctrina internaţională a statuat că actele autoritatilor publice reprezintă actele statului.
Persoanele fizice care actionează în calitatea lor oficială angajează raspunderea statului chiar şi în
situaţia în care şi-au depaşit competenţa.
Răspunderea statului operează pentru actele organului legislativ, ale organului executiv,
ale organului judecătoresc şi persoanelor fizice, care au omis sa ia masurile necesare pentru
tragerea la raspundere a celor vinovaţi de săvârşirea unor fapte de natură să afecteze valorile
protejate prin convenţii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni străini.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare, sunt necesare anumite condiţii şi anume:
• existenţa unui raport de cauzalitate între conduita ilicită şi prejudiciul rezultat;
• dovedirea prejudiciului de către statul lezat;
• individualizarea prejudiciului.
Există mai multe tipuri de prejudicii şi anume:
• prejudiciul material şi prejudiciul moral;
• prejudiciul direct şi prejudiciul mediat.
Efectele răspunderii internaţionale

Instituţia răspunderii internaţionale nu urmăreşte pedepsirea statului vinovat ci înlăturarea
prejudiciului cauzat.
Formele de reparare a prejudiciului sunt următoarele:
a) Repararea în natura a prejudiciului;
b) Repararea prin echivalent;
c) Satisfacţia.
Comisia de Drept Internaţional a introdus un nou concept de răspundere internaţională
întemeiat pe noţiunea de risc. Astfel, este suficientă constatarea producerii unui prejudiciu de
către un stat, chiar dacă nu a fost încălcată o normă de drept internaţional.
Această formă de răspundere acţionează, în principal, în trei domenii şi anume: în
domeniul nuclear, în domeniul maritim, în cazul activităţii spaţiale.
Sancţiunile în dreptul internaţional public

Sancţiunea constituie măsura cu caracter coercitiv care este adoptată de state, în mod
individual sau colectiv, ori de către o organizaţie internaţională împotriva unui subiect de drept
internaţional care a încălcat o normă a acestui drept.
85
În articolul 39 din Carta O. N. U. sunt prevăzute situaţiile în care se poate recurge la
sancţiuni împotriva unui stat şi anume:
- în cazul ameninţării păcii;
- în cazul violării păcii;
- în cazul unui act de agresiune.
Folosirea forţei armate fără autorizarea Consiliului de Securitate O. N. U. reprezintă o
încălcare a normelor de drept internaţional.
Statele victimă a agresiunii pot folosi măsuri de constrângere împotriva statului agresor în
vederea restabilirii drepturilor încălcate.
Conform ultimelor lucrări de codificare din cadru Comisiei de Drept Internaţional cu
privire la răspunderea internaţională a statelor, statul lezat printr-un act internaţional ilicit al unui
alt stat devine titularul unui nou drept, acela de recurge la contramăsuri – acţiuni sau omisiuni ale
unui stat exercitate ca reacţie la un act internaţional ilicit comis de către un stat.
De regulă, aplicarea măsurilor de constrângere se realizează de către Consiliul de
Securitate al O.N.U.
Acesta poate adopta următoarele sancţiuni: sancţiuni coercitive, sancţiuni economice,
sancţiuni militare, sancţiuni disciplinare, sancţiuni cu caracter preventiv etc.
Astfel, putem spune că sancţiunile se pot clasifica în:
- sancţiuni care implică folosirea forţei armate,
- sancţiuni care nu implică folosirea forţei armate.
Spre deosebire de dreptul intern unde măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor
sunt aplicate de un aparat centralizat, organizat de stat, persoanelor împotriva cărora sunt
îndreptate, în dreptul internaţional public, deşi există organe jurisdicţionale, interpretarea şi
aplicarea dreptului se face de obicei de state, pe baza acordului dintre ele sau în cadrul mijloacelor
de rezolvare paşnică a diferendelor, cu sau fără caracter jurisdicţional, la alegerea statelor părţi.
1. Sancţiuni cu folosirea forţei armate
Carta O.N.U. recunoaşte două situaţii în care poate fi folosită legal forţa armată ţi anume:
- dreptul la autoapărare al statului exercitat în situaţia unui atac armat îndreptat
împotriva teritoriului său,
- folosirea unei forţe armate multinaţionale, care acţionează în baza rezoluţiei
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.
Crearea unor forţe multinaţionale mandatate cu pedepsirea statelor care încalcă flagrant
normele şi principiile dreptului internaţional este o sancţiune cu folosirea forţei armate constituită
printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a unor forţe
multinaţionale de pedepsire a statelor agresoare, a statelor care au încălcat flagrant normele şi
principiile dreptului internaţional.
Trebuie făcută precizarea că există o diferenţă între forţele multinaţionale şi forţele de
menţinere a păcii.
Pe când, forţele multinaţionale participă efectiv la operaţiuni de război, representând un
mijloc de constrângere folosit pentru rezolvarea unui conflict care ameninţă pacea, forţele de
menţinere a păcii au rolul de a supraveghea încetarea focului între combatanţi şi şi respectarea
armistiţiilor încheiate.
2. Sancţiuni fără folosirea forţei armate
Conform dreptului internaţional aceste sancţiuni se materializează în:
- întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi politice,
- întreruperea comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi
a altor mijloace de comunicaţie,
- întreruperea relaţiilor diplomatice,
- embargoul,
- blocada,
- declararea ca nule şi inoperante a unor tratate internaţionale.
86
Sancţiunile se mai pot clasifica, în raport de funcţia pe care o îndeplinesc, astfel:
- sancţiuni punitive;
- sancţiuni reparatorii;
- sancţiuni preventive.
În dreptul internaţional public sancţiunea trebuie să îndeplinească cumulative 4 condiţii
şi anume: trebuie să fie îndreptată împotriva statului responsabil; trebuie să fie precedată de o
somaţie rămasă fără rezultat; trebuie să fie necesare; trebuie să fie proporţionale.
Concluzii:
Aplicarea instituției raspunderii în dreptul internațional are drept scop repararea
prejudiciului produs și nu pedepsirea celui vinovat de producerea acestuia.
Locul în general limitat al sancţiunilor proprii în dreptul internaţional este în parte
compensat prin practica contra – măsurilor, adică iniţiative luate de state reacţionând la acţiuni
ilicite ale altor state, în această categorie intrând embargoul aplicat de state fie direct, fie cu
acordul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
1. Care sunt împrejurarile, care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional? – 2
puncte
2. Care este fundamentul răspunderii internaţionale a statelor?– 2 puncte
3. Care sunt elementele necesare pentru existenţa raspunderii internaţionale? – 2 puncte
4. Care sunt formele de reparare a prejudiciului? – 2 puncte
5. Care sunt sanctiunile ce pot fi luate impotriva unui stat,
care nu implica folosirea fortei armate? – 2 puncte
Speţe:1. Un stat a invocat starea de legitima aparare atunci cand un stat vecin(statul
agresor) a intrat pe teritoriul sau cu fortele armate si au ocupat un teritoriu de aproximativ 50 de
km in interiorul tarii. In replica, statul victima si-a mobilizat toata armata si a inceput actiunea de
recuperare a teritoriului.Dupa doua saptamani a reusit sa-si reintregeasca teritoriul, dar in vederea
inlaturarii amenintarii a continuat lupta pana ce a ocupat capitala statului agresor, moment in care
acesta a capitulat. Aratati ce norme internationale au fost incalcate si de catre cine. Argumentati.
Raspuns: Statul agresor a incalcat principiul suveranitatii, principiul neinterventiei fiind
supus raspunderii pentru prejudiciile cauzate cu aceasta ocazie.
Statul victima a putut invoca legitima aparare dar numai pana la granita lor, mai departe, el
este considerat stat agresor, situatie in care a incalcat aceleasi norme ca si primul stat, avand
aceleasi raspunderi.
2. Suferirea unui accident la o centrala nucleara s-a soldat pentru tara vecina cu producerea
de prejudicii intrucat apa cu care era racit reactorul nuclear a fost poluata cu material radioactiv si
apoi a fost deversata intr-un rau din apropiere care trecea pe teritoriul statului vecin.
Ca urmare a poluarii radioactive, culturile stropite cu apa radioactiva folosita la irigatii au
fost distruse pe suprafete insemnate.
Acest fapt a fost posibil intrucat autoritatile nu au anuntat statul vecin despre accident si
despre urmarile acestuia.
Aratati ce norme internationale a incalcat statul care a deversat apa contaminata si ce
masuri se pot lua impotriva lui. Argumentati.
87
Grile:
1. Cauze de inlaturare a raspunderi internationale:
a. consimtamantul statului
b. cazul fortuit
c. ambele variante
2. Cauze prin care se inlatura raspunderea juridica internationala sunt:

a. consimtamantul statului
b. stare de necesitate
c. ambele variante
3. Raspunderea internationala cunoaste urmatoarele forme:
a. politica
b. morala
c.ambele variante
4. Formele răspunderi internationale sunt:

a. penala
b. morala
c. ambele variante
5. Raspunderea penala se individualizeaza in raport de:

a. gravitatea faptei savarsite
b. calitatea persoanei faţă de fapta săvârşită
c. ambele variante
Răspunsurile la grile
NR. 1 2 3 4 5
GRILĂ
MODUL
I C C B C C
II A C C C A
III C C C B C
IV C A A A C
V C A C C B
VI B C A C B
VII C A C C C
VIII B C A C C
IX C C C B C
X A A C C C
88
XI A A A A A
XII C B C C C
XIII B B A A A
XIV C C A B A
89

Drept Internațional Public

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Internațional Public

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

CONF.UNIV.DR. ADRIAN BOGDAN

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Editura Universitaria Craiova

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Conceptul de drept internaţional public

Trasaturile specifice ale dreptului internaţional public

Obiectul dreptului internaţional public

Fundamentul juridic al dreptului internaţional public

Repere privind evoluţia istorică a dreptului internaţional public

Norma de drept internaţional public

2. Legile lui Manu dateaza din India :

3.Lucrarea Mare liberum a fost scrisa de:

4.Scoaterea in afara legii a razboiului a avut loc cu ocazia

5. Teoria dualistă sustine,

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Conceptul de izvoare ale dreptului internaţional public

Mijloacele auxiliare de determinare a regulilor de drept internaţional public

Speţe: 1. Statul roman a considerat ca interpretarea data de Comisia de drept international

4. In categoria izvoarelor principale ale dreptului international intra :

5. In categoria izvoarelor auxiliare ale dreptului international intra :

Conţinutul principiilor fundamentale

Noi principii fundamentale ale dreptului internaţional public în curs de consacrare

Speţe:1. Aplicarea principiului autodeterminarii in cazul Kosovo a starnit numeroase

2. Principiul Cooperarii constituie

4. In categoria noilor principii in curs de consacrare intra:

5. In categoria principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public nu

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Clasificarea subiectelor dreptului internaţional public

Statele ca subiecte principale ale dreptului internaţional

Recunoaşterea statelor şi a guvernelor

Organizaţiile internaţionale ca subiecte derivate ale dreptului internaţional

Alte entităţi ale societăţii internaţionale

2. Precizati care dintre urmatoarele state sunt state federale:

3. Neutralitatea permaneta o intalnim in cazul statelor:

4. Din punct de vedere al ariei de actiune,organizatiile internationale se impart in:

5. Dupa posibilitatea de acces al statelor, Organizatile internationale se clasifica in:

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Regimul juridic aplicabil apatrizilor

Regimul juridic aplicabil bipatrizilor

Regimul juridic aplicabil străinilor

Regimul juridic al străinilor în România

Expulzarea cetăţenilor străini

Refugiaţii şi persoanele strămutate

2. Un cetatean roman stabilit de 12 ani in strainatate a solicitat inscrierea pe listele

2. Principalele conventi referitoare la statutul apatrizilor au avut loc in anii:

3. Câte tipuri de azil cunoastem:

4. Precizati daca cetatenii propii pot fi expulzati:

5. Pot fi extradati cetatenii proprii ai statului solicitat:

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Teritoriul terestru. Aspecte generale

Teritoriul terestru. Modalităţi de dobândire

Zone teritoriale cu regim special

Zone maritime cu regim special

Speţe: 1. Intre Romania si Ucraina a intervenit un dezacord vizand delimitarea platoului

2. Conventia privind dreptul mari:

3. Din categoria zonelor teritoriale cu regim special face parte:

4. Stabilirea frontierelor de stat are la bază urmatoarea operaţiune :

5. Linia exterioară a mării teritoriale se poate stabili cu ajutorul

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Elementele tratatelor internaţionale

Încheierea tratatelor internaţionale