Titlul II

Preşedintele României

Capitolul I. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui

Secţiunea 1. Rolul Preşedintelui

Instituţia Preşedintelui îşi găseşte reglementare la nivelul Constituţiei României în cadrul

Titlului III - „Autorităţile publice”, Capitolul II - „Preşedintele României”, art. 80-101.
Art. 80 din Constituţie normează coordonatele normative ale rolului constituţional al
instituţiei Preşedintelui, după cum urmează: „(1) Preşedintele României reprezintă statul român
şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2)
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi
între stat şi societate”.
Configuraţia constituţională a rolului Preşedintelui1 normată prin intermediul art. 80
vizează astfel trei aspecte importante: reprezentarea statului, garantarea independenţei naţionale,
al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării şi asigurarea medierii între puterile statului, precum şi
între stat şi societate. Având în vedere şi dispoziţiile nou introduse prin revizuirea constituţională
din anul 2003 ale art. 148, se poate distinge şi un al patrulea rol al Preşedintelui, rol atribuit în
comun acestuia, Parlamentului, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti: garantarea îndeplinirii
obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea Europeană.

§1. Reprezentarea statului

Art. 80 din Constituţie normează generic rolul plurivalent al instituţiei prezidenţiale în

România. Unul dintre rolurile generice instituite prin dispoziţia constituţională în cauză îl
constituie acela de reprezentare a statului român în plan intern şi extern. Care este fundamentul
acestui rol şi în ce constă însă această reprezentare?
Mai întâi, faptul că Preşedintele este reprezentantul statului român derivă, pe de o parte,
din locul ocupat de către acesta în rândul autorităţilor statului şi la nivelul societăţii civile - de
mediator conform alin. (2) al art. 80, iar pe de altă parte, din modalitatea de ocupare a funcţiei -
alegerea prin vot universal direct. Apoi, sensul reprezentării din partea Preşedintelui rezidă în
aceea că această instituţie, în diferite raporturi de interacţiune instituţională, reprezintă
autoritatea statală globală2.
Rolul generic de reprezentare a statului român de către Preşedinte normat prin art. 80 este
conturat juridic prin intermediul art. 91 şi art. 94 care stabileşte în mod concret prerogativele
prezidenţiale în materie de politică internă şi externă. Printre aceste atribuţii se numără: dreptul
de a încheia tratate în numele României, dreptul de a acredita şi rechema reprezentanţii
1
Pentru o analiză completă a rolului constituţional şi funcţiilor Preşedintelui a se vedea Ştefan Deaconu,
Comentariul art. 80 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 748-759; Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 307-313; Mihai Bădescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, Drept constituţional şi
instituţii politice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 206-209.
2
Ştefan Deaconu, op.cit., p. 751.
diplomatici ai României, dreptul de a aproba înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice, dreptul de a conferi decoraţii şi titluri de onoare, dreptul de a acorda
gradele de mareşal, de general şi de amiral, dreptul de a numi funcţii publice etc.
În practica instituţională s-a pus problema aparţinătorului competenţei de reprezentare şi
participare din partea statului român la lucrările organismelor internaţionale din care România
face parte3 în contextul unui executiv dualist: Preşedintele sau Guvernul?
La prima vedere lucrurile par simple: art. 80 din Constituţie, normând generic rolul
Preşedintelui de reprezentare a statului român, deci inclusiv pe plan extern, asigură exerciţiul
acestei competenţe doar acestuia. Cu toate acestea trebuie reţinute anumite aspecte importante.
În primul rând, rolul generic de reprezentare externă a statului atribuit Preşedintelui
prinde contur prin intermediul atribuţiilor sale concrete în materie de politică externă stabilite
constituţional. Astfel dreptul constituţional de a încheia tratate internaţionale în numele
României pare a avea un conţinut normativ strict: a încheia în sensul de a semna potrivit unei
proceduri juridice solemne un tratat care concretizează un raport juridic de drept internaţional în
care statul român devine parte, exteriorizarea voinţei statale în acest sens realizându-se prin
intermediul instituţiei naţionale ce are rol de reprezentare (tratatul ia naştere fără produce însă
efecte juridice în dreptul intern, acest lucru putându-se produce doar în urma ratificării sale de
către Parlament). Această interpretare strictă a exerciţiului dreptului Preşedintelui se impune prin
prisma normării unui drept exclusiv al Guvernului de a negocia anterior încheierii tratatele
internaţionale. Astfel, conţinutul normativ al tratatului este stabilit doar de către Guvern, iar
Preşedintele doar încheie sau nu tratatul.
În al doilea rând, potrivit art. 102 din Constituţie, Guvernul reprezintă instituţia ce asigură
„realizarea politicii interne şi externe a ţării” în conformitate cu programul de guvernare aprobat
de Parlament odată cu acordarea votului de încredere. Deci, prerogativa generică de realizare a
politicii externe a statului român aparţine Guvernului. Limita principală în exercitarea acestei
prerogative este constituită din direcţiile de politică externă asumate prin programul de
guvernare. În acelaşi timp, conform art. 107, Guvernul este condus de Primul-ministru care
coordonează activitatea membrilor acestuia.
Prin prisma dispoziţiilor constituţionale în materia reprezentării statului român la nivelul
diferitelor organismelor internaţionale din care România face parte, nu poate fi formulată o
concluzie clară. Pe de o parte, prerogativa reprezentării globale a autorităţii statale române în
plan extern este exercitată de către Preşedinte, pe de altă parte însă, Guvernul este cel care
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării.
Astfel, dilema reprezentării externe a României ar putea fi elucidată doar punctual, în
funcţie de situaţiile concrete apărute. În situaţia încheierii unor tratate într-un cadru instituţional
organizatoric extern sau intern, atribuţia de reprezentare aparţine fără îndoială Preşedintelui.
Dacă însă, cadrul instituţional organizatoric are ca temă negocierea unui tratat, competenţa de
reprezentare aparţine Guvernului. În materia diferitelor întâlniri din cadrul unor organisme
internaţionale la care România este parte lucrurile din nou pot sta în mod diferit. Mai întâi, dacă
tratatul internaţional fundament al organizaţiei din care statul român face parte impune o anumită
instituţie de reprezentare, Preşedinte, Prim-ministru sau ministru de externe, aceasta va asigura
reprezentarea. Apoi, dacă nu există o normă internaţională privind reprezentarea, tema întâlnirii
va determina instituţia română îndreptăţită să participe. Dezbaterea şi adoptarea unor decizii cu
aplicabilitate în planul intern al statelor membre determină ca participarea să revină Guvernului,

3
Este vorba despre disputa instituţională dintre Preşedintele României şi Primul-ministru în ceea ce priveşte
participarea la lucrările Consiliului European din 28-29 iunie 2012.
pe când o întâlnire internaţională cu caracter politic al organizaţiei poate presupune o participare
a Preşedintelui4.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 20125 asupra conflictului juridic
de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi
Preşedintele României, pe de altă parte, a tranşat o astfel de problemă determinată în concret de
Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012 referitoare la problemele actuale aflate pe agenda Uniunii
Europene şi obligaţiile ce revin României în baza acestora6, act politic prin care acesta a
mandatat primul-ministru să reprezinte poziţiile României la lucrările Consiliului European din
28 iunie 2012.
Având în vedere cele reţinute anterior referitoare la acest aspect, decizia Curţii este
contestabilă, aceasta atribuind competenţa exclusivă de reprezentare a statului român
preşedintelui.
Într-un prim timp al argumentaţiei Curţii aceasta trece în revistă instituţia Consiliului
European având în vedere dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană7. Astfel, Consiliul
European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre [art.15 alin.(2) din
Tratat], precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei, şi se întruneşte de două ori pe
semestru la convocarea preşedintelui său, membrii Consiliului European putând decide să fie
asistaţi fiecare de un ministru [art.15 alin.(3) din Tratat]. Curtea, subliniind competenţa
Consiliului European ce vizează probleme strategice ale Uniunii Europene, în exercitarea
acesteia adoptând decizii cu un pronunţat caracter politic, observă că, în conformitate cu
uzanţele, nu există o partajare a agendei Consiliului European în mod formal şi strict pe anumite
problematici, astfel încât într-o şedinţă a Consiliului European se pot dezbate chestiuni care
privesc mai multe domenii, „fiind imposibilă şi nefirească participarea la aceeaşi reuniune a
Consiliului European a mai multor reprezentanţi ai statului membru”. Totodată, preciza Curtea,
reprezentanţii statului nu se pot succeda la acelaşi Consiliu European în funcţie de problemele
aflate pe ordinea de zi, „mandatul de reprezentare a statului fiind unul permanent, şi nu unul
fracţionat între două autorităţi publice”.
Într-un timp secund, instanţa constituţională îşi axează argumentaţia pe caracterele
regimului semi-prezidenţial făcând referire la doctrina juridică de specialitate, dintre reţine ca
determinantă pentru decizia sa una singură: Preşedintele să dispună de competenţe considerabile.
În continuare, Curtea încearcă să fundamenteze această premisă imuabilă, neîndoielnic cu
valoare deosebită din punct de vedere teoretic, dar inconsistentă din punct de vedere juridic, şi
enumeră atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui alături de jurisprudenţa proprie în materie.
Concluzia de ordin cantitativ este evidentă: Preşedintele României dispune de „competenţe
considerabile”. Este însă concluzia determinantă în ceea ce priveşte demersul în cauză? Consider
că nu având în vedere că dacă am utiliza acest criteriu cantitativ şi alte autorităţi publice ar putea
ocupa acelaşi palier cu Preşedintele din punct de vedere al „considerabilităţii” competenţelor lor.
Într-un al treilea timp, Curtea recurge la un argument aş putea spune de soliditate
semantică: în jurisprudenţa sa, Preşedintele României a fost calificat ca şef al statului în mod

4
Consiliul european reprezintă o întâlnire a şefilor de stat sau de guvern, în cadrul său nefiind vorba de o
reprezentare diplomatică a statelor, ci despre „concentrarea în cadrul său a realităţii puterii executive de la nivelul
statelor” membre. Astfel, nu este coerentă participarea Preşedintelui la Consiliul European în vederea adoptării unor
decizii cu impact asupra politicii executive a ţării din moment ce constituţional acesta nu are posibilitatea de a
adopta astfel de decizii în plan intern.
5
Publicată în M. Of. nr 479 din 12 iulie 2012.
6
Publicată în M. Of. nr 392 din 12 iunie 2012.
7
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010.
implicit. Utilizarea noţiunii de „şef” ar avea menirea să tranşeze problema, doar şeful, şi nu
oricare şef, ci al întregului stat, este şef, ceea ce implică subordonarea tuturor celorlalţi. În
calitatea sa de şef al statului Preşedintele „conduce şi angajează statul” şi trasează liniile viitoare
pe care statul le va urma în politica sa externă, practic determinând orientarea în planul relaţiilor
externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional, pe când primul-ministru are competenţa
constituţională de a asigura realizarea politicii externe a ţării, ceea ce înseamnă că, „în funcţie de
orientarea stabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului,
Guvernul, prin reprezentantul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă
de care statul s-a angajat”. Concluzia este din nou evidentă, dar cu o fundamentare pseudo-
juridică: „rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să
urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de stat, rolul
Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar cum este cel al Preşedintelui
României”. Raportul subordonare în materie de politică externă între Preşedinte şi Guvern şi
calitatea de „şef” a primului este din nou reiterat prin afirmarea faptului că „nefiind o putere
delegată, ci proprie Preşedintelui României, reprezentarea statului poate fi delegată, printr-un
act de voinţă expres, de către acesta”, dar doar „atunci când consideră necesar”.
În plus, utilizând o formulare consacrată în jurisprudenţa sa, instanţa constituţională
fundamentează dreptul exclusiv de reprezentare al preşedintelui prin dispoziţiile art. 148 care
normează în mod expres, că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea
judecătorească trebuie să garanteze „obligaţiile rezultate din actul aderării”, concluzionând în
mod eronat că „una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în
cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea publică ce are competenţa de a angaja
România la nivel de stat”. Altfel, şi aici intervine formula jurisprudenţială frecvent consacrată „s-
ar ajunge la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie în privinţa
Preşedintelui României, or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a
produce efecte juridice”. Obiter dictum, „este de observat că numai reprezentantul statului este
cel care poate angaja în sfera relaţiilor externe statul ca subiect de drept internaţional public”, şi
completăm noi în aceeaşi notă a Curţii, reprezentantul acestuia este doar cel care are dreptul de
reprezentare potrivit art. 80, adică Preşedintele (!).
Într-un al patrulea timp, efectuând practic un control al constituţionalităţii unui act
politic, Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012, deşi acest lucru excede competenţei sale, Curtea
exclude orice partajare orizontală a competenţei de reprezentare a statului: „partajarea de
competenţe este, în accepţiunea textelor constituţionale referite, una pe verticală, liniile
directoare ale politicii externe a statului fiind stabilite şi definite de reprezentantul său,
Preşedintele României, iar implementarea şi realizarea în concret a acestora ţine de Guvern”.
Constituţia însăşi operează o astfel de partajare orizontală de principiu a competenţei de
reprezentare a statului în materie de politică externă.
Trebuie să reţinem opinia separată formulată de trei dintre judecătorii Curţii în cadrul
căreia se remarcă un aspect important în dezacord cu concluzia instanţei constituţionale: nicio
prevedere nu se referă, însă, la dreptul exclusiv al Preşedintelui de a reprezenta România la
Consiliul European sau la alte întruniri internaţionale, iar „decizia privind reprezentantul ţării la
o întrunire internaţională, inclusiv la Consiliul European, este o problemă politică, care trebuie
să fie tranşată, atunci când există divergenţe în acest sens între Preşedinte şi Primul-ministru, de
către Parlament”, fapt ce de altfel se şi întâmplase, chiar şi printr-un act de natură pur politică.

§2. Garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi a integrităţii teritoriale a ţării

 Rolul de garant al Preşedintelui în ceea ce priveşte valori fundamentale ale statului român
precum independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării fundamentează atribuţiile
sale constituţionale din domeniul apărării interne şi externe.
Astfel, conform art. 92-93 din Constituţie, Preşedintele este comandantul forţelor armate
şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, poate declara, cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, în caz de
agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea
agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj, instituie, potrivit
legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea
acesteia.
De asemenea, potrivit art. 87 din actul fundamental, Preşedintele României poate lua
parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica
externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.
În ceea ce priveşte participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului, în considerarea
rolului său fundamental de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale
a ţării, Curtea Constituţională, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007 8 privind
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, a reţinut
că „participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului constituie, între altele, un mod
de consultare a Guvernului, ca şi un mijloc de veghere la buna funcţionare a acestei autorităţi
publice, prerogative ale şefului statului prevăzute de art. 80 alin. (2) şi art. 86 din Constituţie. În
exercitarea acestor prerogative, Preşedintele are libertatea să participe la orice şedinţă a
Guvernului. Analiza cuprinsului art. 87 alin. (1) din Constituţie nu relevă vreo interdicţie în
privinţa participării Preşedintelui României la şedinţele Guvernului, ci opţiunea acestuia de a
participa, fie la şedinţele în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
apărarea ţării sau asigurarea ordinii publice, fie în alte situaţii, la cererea primului-ministru.
Caracteristica acestei atribuţii prezidenţiale o constituie faptul că exercitarea ei nu modifică
raporturile de drept constituţional între Preşedintele României şi Guvern. Preşedintele nu se
substituie Guvernului, nu poate împiedica Guvernul să adopte actele juridice pe care acesta
doreşte să le adopte şi nici nu-l poate obliga să ia măsuri contrare voinţei acestuia”.

§3. Asigurarea medierii între puterile statului, precum şi între stat şi societate,
pentru a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice

Rolul constituţional de mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate,
atribuit prin art. 80 alin. (2) Preşedintelui României, este unul circumstanţiat unui scop aparte:
vegherea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice9. Practic,
constituantul, prin funcţia de mediere normată astfel Preşedintelui, constituie încă o garanţie a
respectării Constituţiei, alături de instituirea gardianului suprem, Curtea Constituţională, şi o
garanţie a funcţionalităţii statului în ansamblu prin autorităţile sale (funcţia de veghe).
Funcţia de mediere a Preşedintelui se constituie astfel nu doar într-o competenţă
abstractă, ci într-o obligaţie constituţională pentru acesta, ce presupune un rol activ la nivelul
statului în vederea asigurării echilibrului instituţional. Exercitarea rolul activ derivat astfel din

8
Publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.
9
A se vedea în acelaşi sens Ştefan Deaconu, op.cit., p. 753-757.
funcţia de mediere nu este presupune însă nelimitarea acestui exerciţiu, Preşedintele însuşi
neputându-se transforma dintr-un mediator într-un factor de instabilitate în cadrul separaţiei
puterilor în stat sau între stat şi societate. Competenţa cu natură obligaţională normată astfel
presupune mai întâi de toate prudenţă în exercitarea acesteia, iar apoi canalizarea acestui
exerciţiu înspre asigurarea unei reale medieri la nivelul statului, nu doar la nivel declarativ, în
vederea atingerii scopului proxim de veghe la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice .
Nerespectarea coordonatelor funcţiei de mediere a Preşedintelui poate atrage răspunderea
juridică, suspendarea din funcţie sau punerea sub acuzare de înaltă trădare, sau politică a
acestuia, sancţiunea putând interveni cu ocazia exprimării voinţei corpului electoral prin alegeri.
Curtea Constituţională, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, a trasat
coordonatele normative ale rolului de mediator al Preşedintelui la nivelul statului: „Prerogativele
constituţionale ca şi legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul
întregii ţări îi impun Preşedintelui României să aibă un rol activ, prezenţa lui în viaţa politică
neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic şi protocolar. Funcţiile de garanţie şi de veghe
consacrate în art. 80 alin. (1) din Constituţie implică prin definiţie observarea atentă a existenţei
şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice
- autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă - şi a respectării
principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea
fundamentală. Nici veghea şi nici funcţia de garanţie nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci
prin activitate vie, concretă.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că Preşedintele României poate, în
virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime opinii şi opţiuni politice, să formuleze
observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora, să
propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile interesului naţional.
Opiniile, observaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă un caracter
decizional şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv responsabile
pentru însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor. În orice caz, exercitarea de către Preşedinte
a unui rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate fi caracterizată ca un comportament
contrar Constituţiei”.
Cu toate acestea Curtea Constituţională sublinia prin Decizia nr. 435 din 26 mai 200610
că „libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea
trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când este fermă”, astfel că „formularea de acuzaţii,
etichetări jignitoare şi insulte la adresa exponenţilor autorităţilor publice în legătură cu
activitatea desfăşurată de ei” depăşeşte aceste limite, toate acestea, chiar putând fi caracterizate
ca opinii politice, nefiind „de natură să contribuie la consolidarea ordinii constituţionale”.
De altfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 201211, Curtea a avut ocazia să constate
depăşirea limitelor trasate anterior în ceea ce priveşte posibilitatea de acţiune şi exprimare a
Preşedintelui în virtutea rolului său constituţional de mediator: „Faptul că Preşedintele
României, prin comportamentul său politic, şi-a asumat public iniţiativa luării unor măsuri
economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern, prin asumarea
răspunderii, poate fi reţinut ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului ministru.
De aceea, această atitudine (…) nu poate fi încadrată în conceptul «opinii şi opţiuni
politice», astfel cum acesta a fost stabilit de Curtea Constituţională prin Avizul consultativ nr. 1

10
Publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006.
11
Publicat în M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012.
din 5 aprilie 2007, potrivit căruia Preşedintele României poate, în virtutea prerogativelor şi a
legitimităţii sale, să exprime, să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea
autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora”.
Referitor la rolul stabilit prin art. 80 Preşedintelui României, poziţia instanţei
constituţionale apare tranşantă, şi, reţinând „că faptele concrete menţionate mai sus, imputate
Preşedintelui, îmbracă forma unor conflicte cu ceilalţi participanţi la viaţa politică”, afirmă clar
că Preşedintele „nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Funcţia de veghe a Preşedintelui la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice se realizează prin intermediul unei serii de competenţe specifice de care
acesta dispune la nivel constituţional: dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu obiecţii de
neconstituţionalitate privind legile adoptate; dreptul de a cere reexaminarea legii; dreptul de a se
consulta cu Guvernul şi de a participa la şedinţele acestuia, dreptul de a adresa mesaje
Parlamentului, dreptul de a desemna un candidat la funcţia de Prim-ministru, dreptul de a numi şi
revoca membrii Guvernului, dreptul de a numi în funcţii publice, dreptul de a cere convocarea în
sesiune extraordinară a Parlamentului etc.

§4. Garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea

Europeană

Potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul
şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul
aderării şi din prevederile alineatului (2)”.
Dispoziţia constituţională normează un rol de garant colectiv al tuturor celor trei puteri în
stat, legislativă, executivă şi judecătorească, în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate de statul
român faţă de Uniunea Europeană.
„Garanţii instituţionali”12 ai obligaţiilor asumate de către statul român prin integrarea
într-o organizaţie supranaţională precum Uniunea Europeană sunt, în ordinea enumerării
constituţionale, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească.
Enumerarea nu stabileşte o prioritate a vreunei instituţii în raport cu alta în exercitarea funcţiei de
garant, ci doar le identifică, fiecare dintre acestea, în sfera proprie de competenţă şi utilizând de
mijloacele instituţionale constituţionale şi legale, putând şi trebuind să contribuie la realizarea
scopului proxim normat constituţional.

Secţiunea 2. Atribuţiile Preşedintelui

Atribuţiile Preşedintelui rezultă în principal din reglementarea constituţională a art. 86-

94, dar şi din conţinutul altor dispoziţii constituţionale, acestea putând fi grupate în: atribuţii ale
Preşedintelui în raport cu Guvernul, atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Parlamentul, atribuţii
ale Preşedintelui în raport cu autorităţile jurisdicţionale şi atribuţii ale Preşedintelui în domeniul
apărării şi măsuri excepţionale13.

§1. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Guvernul

12
Ştefan Deaconu, op.cit., p. 759.
13
A se vedea în acest sens Camelia Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern si Parlament, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2012, p. 41-101.
 A. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru

Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este cel
care desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru.
Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru presupune un act exclusiv de
manifestare a voinţei Preşedintelui, acesta putând desemna în mod liber orice persoană doreşte
pentru ocuparea funcţiei de şef al Guvernului, independent de propunerile politice avansate
anterior de către partidele politice, singura obligaţie ce îi incumbă fiind aceea de a efectua
anterior consultarea acestora. Astfel, conform tezei finale a art. 103 alin. (1), actul de consultare
din partea Preşedintelui poate privi fie partidul care are majoritatea absolută în Parlament, fie, în
situaţia în care nu există o majoritate politică la nivelul legislativului, a tuturor partidelor
reprezentate în Parlament.
Practic, competenţa exclusivă a Preşedintelui în nominalizarea unui candidat pentru
funcţia de prim-ministru îşi găseşte ca limită dimensiunea suportul politic al candidatului rezultat
în urma consultării partidului sau partidelor parlamentare. În fond, doar votul parlamentar de
învestitură, adică majoritatea politică parlamentară, poate transforma simplul candidat
nominalizat de către Preşedinte în prim-ministru, şi de aceea existenţa unui suport politic
majoritar la nivel parlamentar devine o condiţie obligatorie imuabilă14.
Mai trebuie precizat că obligaţia constituţională a Preşedintelui de a consulta anterior
desemnării unui candidat partidul care are majoritatea absolută în Parlament nu poate fi
interpretată în sens restrictiv, adică limitându-se doar la consultarea unui partid politic care a
obţinut în alegeri majoritatea mandatelor la nivelul Parlamentului. Astfel, sintagma de „partid
care are majoritatea în Parlament” poate privi orice alianţă de partide politice parlamentare,
constituită printr-un act de natură politică sau juridică, care are la momentul consultării
majoritatea absolută în Parlament. Această interpretare extensivă se impune având în vedere
exprimarea constituantului care dispune că „dacă nu există o asemenea majoritate”, deci
nereferindu-se la un partid politic ci generic la o majoritate care poate rezulta dintr-o alianţă
politică parlamentară, se va proceda la consultarea tuturor partidelor reprezentate în Parlament.

B. Numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament

Partea finală a art. 85 alin. (1) din Constituţie normează competenţa Preşedintelui în
numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Exercitarea acestei competenţe constituţionale, atribuţie şi obligaţie constituţională în
acelaşi timp, este condiţionată de obţinerea votului de încredere al Parlamentului asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului.
Preşedintele este obligat să procedeze la numirea în funcţie a Guvernului neavând
facultatea de a se opune acestui lucru dat fiind faptul că voinţa Parlamentului a fost exprimată şi
prevalează asupra unei eventuale schimbări a opţiunii şefului statului asupra candidatului propus
sau a listei şi programului nominalizate de către acesta.

C. Revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului

14
Ştefan Deaconu, Comentariul art. 85 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole,
coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 796.
 Conform art. 85 alin. (2) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii
membri ai Guvernului. Exercitarea acestei competenţe constituţionale a Preşedintelui, de
revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului, este circumstanţiată de întrunirea mai
multor elemente: existenţa unei remanieri guvernamentale sau a unei vacanţe a postului de
ministru, precum şi propunerea formulată de primul-ministru.
Dacă însă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului, Preşedintele României, potrivit art. 85 alin. (3), va putea exercita atribuţia de numire
a noilor membri ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea
primului-ministru. În acest caz, exercitarea competenţei constituţionale formale de numire în
funcţie este condiţionată de obţinerea unui nou vot de încredere din partea Parlamentului asupra
listei modificate a membrilor Guvernului.
Având în vedere aceste prevederi constituţionale privind competenţa prezidenţială de
revocare şi numire din funcţie a unor membri ai Guvernului se impun o serie de precizări
importante.

a) În ambele situaţii, revocarea din funcţie a membrilor Guvernului constituie o

competenţă constituţională exclusivă a Preşedintelui, însă exercitarea acesteia este condiţionată
de existenţa unei propuneri de revocare din partea primului-ministru. Practic, primul-ministru
poate revoca indirect, mediat de competenţa Preşedintelui, unii membri ai Guvernului fie ca
sancţiune politică, fie ca sancţiune faţă de activitatea desfăşurată de către aceştia în cadrul
Guvernului, fie ca urmare a intervenirii unei stări de incompatibilitate etc.
Preşedintele nu poate refuza propunerea de revocare din funcţie a unui ministru din
partea primului-ministru, în acest caz competenţa sa având o natură pur formală, voinţa care
fundamentează revocarea fiind în fapt a primului-ministru.
În cazul vacanţei postului ca urmare a demisiei unui ministru, Curtea Constituţională,
prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 200715, statuat că Preşedintele României, la propunerea
primului-ministru care înaintează demisia şi îi solicită rezolvarea acesteia, urmează să ia act de
demisie şi să declare vacantă funcţia de membru al Guvernului.
Referitor la termenul în care se exercită de către Preşedinte această atribuţie
constituţională, Constituţia nu prevede un termen în limitele căruia Preşedintele României
trebuie să-şi exercite atribuţia de a lua act de demisie şi de a declara vacantă funcţia şi nici Legea
nr. 90/2001 nu prevede un termen în această privinţă. În situaţia în care se consideră că este
necesară instituirea unui termen în limitele căruia Preşedintele României să-şi exercite această
atribuţie, precum şi un termen în limitele căruia primul-ministru să-l sesizeze pe Preşedinte, o
asemenea rezolvare revine exclusiv Parlamentului României, ca organ reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 61 din Constituţie. Curtea
Constituţională nu are competenţa de a aprecia, prin interpretare, asupra unui eventual termen în
aceste privinţe şi nici de a cenzura actele de motivare privind data soluţionării.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă a lua act de demisie şi a declara vacantă funcţia de
ministru este o atribuţie ce se exercită, cu sau fără condiţionări, de către Preşedintele României,
este evident că a lua act de o demisie nu comportă nicio condiţionare din partea vreunei
autorităţi, faţă de natura juridică a actului de demisie: „nevoile funcţiei din care se demisionează
pot atrage menţinerea în activitate a demisionarului pentru o perioadă rezonabilă de timp care, ca
stare de fapt, rămâne la acordul părţilor; în unele cazuri există şi prevederi legale în acest sens”.
15
Publicată în M. Of. nr. 322 din 14 mai 2007.
 Curtea mai reţinea că a se lua act de demisie şi a se declara funcţia vacantă constituie o
„activitate nesusceptibilă de condiţionări privind valabilitatea demisiei şi a efectelor acesteia”.

b) Remanierea guvernamentală constituie o situaţie juridică prin care are loc o

modificare a listei membrilor Guvernului aprobată anterior de către Parlament. Curtea
Constituţională statua prin Decizia nr. 1559 din 18 noiembrie 200916 că remanierea
guvernamentală „reprezintă înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se
regăsesc pe lista iniţială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere”. Cauzele
intervenirii unei situaţii de remaniere guvernamentală pot fi diverse, ţinând însă exclusiv de
voinţa primului-ministru, acesta fiind sigurul în măsură să decidă momentul şi conţinutul
modificării listei cabinetului pe care îl conduce.
Având în vedere dispoziţiile constituţionale ale art. 85 alin. (2) şi (3) putem distinge două
tipuri de remaniere guvernamentală: remanierea guvernamentală fără intervenţie parlamentară în
condiţiile alin. (2) şi remaniere guvernamentală cu intervenţie parlamentară în condiţiile alin. (3).
Primul tip de remaniere guvernamentală exclude intervenţia Parlamentului în procedura
de numire a noilor miniştri. Procedura de numire a noilor miniştri presupune un act de propunere
din partea primului-ministru şi exercitarea competenţei de numire în funcţie a acestora din partea
Preşedintelui.
În cadrul desfăşurării acestei proceduri apare următoarea problemă: competenţa
constituţională a Preşedintelui este una de natură pur formală, acesta fiind obligat să dea curs
propunerii avansate de către primul-ministru, sau poate presupune şi un drept de veto în ceea ce
priveşte nominalizarea efectuată? O parte a doctrinei juridice din România17 a preferat un
răspuns nuanţat considerând că „dreptul Preşedintelui României de a numi miniştri nu poate fi
unul strict formal, dar nici nu poate fi interpretat ca un drept de veto în numirea membrilor
Guvernului”. Lipsa formalismului competenţei ar deriva din legitimitatea pe care alegerea de
către corpul electoral o conferă Preşedintelui, acesta „având un drept propriu de apreciere
politică asupra competenţelor unei persoane de a fi membru în Guvern şi nu mai mult”. Însă,
exercitarea acestui „drept” exclusiv al Preşedintelui de apreciere a competenţelor unei persoane
de a fi membru în Guvern presupune indubitabil un grad ridicat de subiectivism18, iar rezultatul
actului de apreciere poate induce competenţei constituţionale şi valenţa unui drept de veto. Ne
punem întrebarea atunci care este conţinutul juridic al acestei competenţe constituţionale?
În practica constituţională, Curtea, fundamentându-şi argumentaţia pe de o parte pe
necesitatea parcurgerii filtrului parlamentar al comisiilor permanente de către miniştrii
nominalizaţi pentru ocuparea unui anumit portofoliu impusă de dispoziţiile art. 85 alin. (1) şi (3)
şi ale art. 72 alin. (2) şi (3) şi art. 76 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, iar pe de altă parte pe imposibilitatea introducerii unui regim
discriminatoriu şi privilegiat pentru candidatul la funcţia de ministru, în caz de vacanţă a unei
funcţii, a apreciat prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 200719 că „în cazul remanierii
guvernamentale prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi art. 85 şi pe aceste temeiuri Preşedintele

16
Publicată în M. Of. nr. 823 din 30 noiembrie 2009.
17
Ştefan Deaconu, op.cit., p. 799.
18
La nivelul opiniei separate a doi dintre judecătorii Curţii din cadrul Deciziei nr. 98 din 7 februarie 2008 se
subliniază că în exercitarea acestui drept de veto „marja de apreciere a Preşedintelui României este foarte
cuprinzătoare, chiar dacă acesta rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat
refuzul de a da curs propunerii primului-ministru”.
19
Publicată în M. Of. nr. 322 din 14 mai 2007.
României are îndreptăţirea de a verifica corespunderea candidatului pentru funcţia propusă
(…), şi poate solicita motivat o altă propunere din partea primului-ministru”.
Curtea mai reţinea că „după cum Parlamentul nu exercită un drept de veto, ci o activitate
de verificare a îndeplinirii condiţiilor de corespundere în funcţie, tot astfel nici Preşedintele
României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, ci are dreptul de a verifica
corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere primului-ministru o altă propunere de
candidat la funcţie. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată”.
Astfel, mai întâi Curtea extrage printr-un paralelism ciudat din cuprinsul dispoziţiilor
constituţionale ale art. 85 alin. (1) şi (3) şi al normelor parlamentare subsecvente două
competenţe ale Preşedintelui: competenţa de a verifica corespunderea pentru funcţie a
candidatului şi competenţa de a cere primului-ministru o altă propunere de candidat la funcţie.
Exercitarea complementară a acestor două competenţe echivalează în mod evident, deşi Curtea
evită să afirme acest lucru dar îl induce, cu competenţa de refuz de numire în funcţie a unei
nominalizări de ministru din partea primului-ministru.
Apoi, instanţa constituţională încearcă o ponderare a discursului şi afirmă că exercitarea
acestor competenţe de către Preşedinte nu echivalează cu exercitarea unui drept de veto din
partea acestuia. Argumentaţia este contradictorie în termeni, cu ce putând să echivaleze
competenţa Preşedintelui de a cere primului-ministru o altă propunere de candidat la funcţie
decât cu un drept de veto asupra propunerii avansate?
Afirmarea unei astfel de competenţe derivate a Preşedintelui în raport cu primul-ministru
induce sistemului politic din România caracterele unui regim mai degrabă prezidenţial, decât
semi-prezidenţial, şeful statului dobândind în cadrul executivului o poziţie relativ superioară
primului-ministru.
Încercarea găsirii echilibrului constituţional dintre cele două componente ale executivului
nu putea reveni decât Curţii Constituţionale, în fapt autorul deschiderii posibilităţii unor
potenţiale conflicte instituţionale, care, cu ocazia Deciziei nr. 98 din 7 februarie 200820,
fundamentându-şi argumentaţia pe dreptul Preşedintelui conferit de legiuitorul constituant prin
art. 77 alin. (2) din Constituţie de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de
promulgare, o singură dată, statua că „în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele
României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să
facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru”.
„Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în caz de
vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar genera prin
eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea primului-ministru.
De asemenea, Curtea Constituţională, pentru a ajunge la această soluţie, constată că raporturile
dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea
îndeplinirii condiţiilor de numire în cazurile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie intră în
competenţa Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a
dreptului de a propune. Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că,
în continuare, răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-
ministru”.
În plus, motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru,
care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, „nu are decât dreptul de a
propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională”, mai afirma
Curtea, şi „ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele
20
Publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da
curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători
politic în faţa Parlamentului”.
Jurisprudenţa anterioară a Curţii se menţine şi la nivelul acestei decizii, instanţa
constituţională, distingând între cele trei situaţii ale art. 85 din Constituţie, statuând că spre
deosebire de reglementarea consacrată în alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, interpretarea ad
litteram a textului alin. (2) „impune constatarea şi concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu
execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor
miniştri, la propunerea primului - ministru. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie
un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea primului-
ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere”.
Soluţia găsită de către Curte pentru prevenirea potenţialelor conflicte instituţionale între
componentele executivului în cazul acestui tip de remaniere guvernamentală nu poate fi decât
binevenită şi, aş putea spune ingenioasă în acelaşi timp până la un anumit punct. Fundamentului
aserţiunii Curţii pentru o singură posibilitate de exercitare a realului drept de veto al
Preşedintelui în acest caz rezidă într-un paralelism efectuat în raport cu art. 77 din Constituţie ce
normează coordonatele dreptului de a cere reexaminarea legii. Din perspectiva consecinţelor
normative ale principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, normat prin art. 1 alin. (4)
din Constituţie, paralelismul este valabil, putând considera că instanţa constituţională a judecat
competenţa Preşedintelui ca un mijloc de control reciproc şi colaborare în raport cu primul-
ministru la nivel infra-funcţional, astfel cum dreptul de a cere reexaminarea legii se constituie
într-un mijloc de contrapondere a puterii legislativului de către executiv.
Soluţia poate fi considerată ingenioasă până la un anumit punct deoarece paralelismul
rezultat este unul imperfect. Astfel, dacă reexaminarea poate presupune fie o simplă cercetare a
textului actului normativ fără nicio modificare adusă acestuia, fie o modificare a conţinutului
normativ al reglementării, în cazul exercitării dreptului de refuz al Preşedintelui de numire a unui
ministru, primul-ministru nu poate să facă o decât o nouă propunere de numire a altei persoane în
funcţia de ministru, reiterarea primei nominalizări fiindu-i interzisă prin raţionamentul Curţii.
Acest aspect este remarcat la şi nivelul opiniei separate formulate de către doi dintre
judecătorii Curţii: „Statuând că Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat,
propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, de
această dată Curtea Constituţională a adăugat faptul că primul-ministru este obligat să propună o
altă persoană. Se observă că numărul de cazuri în care Preşedintele României poate cere
primului-ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă a fost stabilit prin
raportare la prevederile art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală, prevederi potrivit cărora, înainte
de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Curtea
a mai apreciat că această soluţie are valoare constituţională de principiu cu aplicaţiune generală
în cazuri similare. Consecvenţi cu acest raţionament, ar fi trebuit ca, după refuzul Preşedintelui
de numire a unei persoane în funcţia vacantă, primul-ministru să poată reveni, propunând aceeaşi
persoană pentru funcţia de ministru, tot astfel cum după cererea de reexaminare a legii,
Preşedintele este obligat să promulge legea, chiar dacă are acelaşi conţinut, legiuitorul
considerând că nu sunt necesare modificări în sensul celor solicitate”.
Al doilea tip de remaniere guvernamentală presupune intervenţia Parlamentului în
procedura de numire a noilor miniştri. Procedura de numire a noilor miniştri presupune
exercitarea competenţei de numire în funcţie a acestora din partea Preşedintelui numai pe baza
aprobării anterioare a Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
 Acest tip de remaniere nu poate interveni decât în două situaţii circumstanţiate
constituţional: schimbarea structurii politice a Guvernului, prin mărirea sau micşorarea
numărului membrilor săi, sau a compoziţiei acestuia, prin eliminarea sau cooptarea unui partid
sau mai multe de la guvernare.
Propunerea de remaniere aparţine primului-ministru şi este adresată organului legislativ,
acesta din urma decizând prin adoptarea unei hotărâri. Hotărârea Parlamentului constituie
fundamentul exercitării competenţei Preşedintelui de a remania şi numi noii membrii propuşi în
funcţia de ministru, „o competenţă legată, pe care el este obligat să o exercite, cu respectarea
întocmai a votului de încredere acordat”, numirea neimplicând din partea acestuia „posibilitatea
unei aprecieri, de oportunitate sau de alt fel”21.
De altfel, prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, Curtea a statuat că, în cazurile
prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, „numirea de către Preşedintele României a miniştrilor
este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor,
de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61
alin. (1) din Constituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l-ar putea
refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei”
În practica instituţională a apărut problema dacă ieşirea voluntară de la guvernare a
miniştrilor unui partid politic constituie o remaniere guvernamentală ce atrage intervenţia
Parlamentului. Situaţia poate fi privită în mod diferit.
Dacă se procedează la nominalizarea altor persoane pentru funcţiile vacante de ministru
din partea unui alt partid politic căruia îi reveniseră anterior suntem în prezenţa unei schimbări a
compoziţiei politice a Guvernului, iar noua listă guvernamentală trebuie să primească votul de
încredere al parlamentului pentru ca Preşedintele să poată numi noii miniştri.
Dacă însă, ceilalţi membrii în funcţie ai Guvernului vor asigura interimatul funcţiilor
vacante în cadrul termenului de 45 de zile, prevăzut de art. 107 alin. (4) din Constituţie, nu sunt
incidente prevederile art. 85 alin. (3), competenţa exercitată în acest caz de Preşedinte nefiind
una de numire a miniştrilor titulari în funcţiile vacante, ci de desemnare pentru a se asigura
interimatul funcţiei până la numirea noilor miniştri.
Cu privire la un astfel de caz a trebuit să se pronunţe Curtea cu ocazia Deciziei nr. 1559
din 18 noiembrie 2009, statuând că „dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie nu sunt
aplicabile în cazul desemnării miniştrilor interimari, ci numai în cazul numirii de noi membri ai
Guvernului”.
Interimatul reprezintă situaţia în care o persoană îndeplineşte, în condiţiile stabilite de
lege, pe o perioadă determinată, atribuţiile unei alte persoane ce ocupă o demnitate sau o funcţie
publică. Interimatul funcţiei de ministru se referă la situaţia în care conducerea unui minister este
exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al Guvernului decât
ministrul titular, a cărui funcţie a încetat în condiţiile art. 106 din Constituţie sau care este în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile.
Autorii sesizării susţineau că întrucât art. 85 alin. (3) din Constituţie nu distinge după
cum este vorba de numirea unor miniştri titulari sau interimari, acesta s-ar aplica în ambele
situaţii, cu consecinţa numirii – atât a noilor membri ai Guvernului, cât şi a miniştrilor interimari
- pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului – ministru, în cazul în care au
loc schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului.
Curtea nu a reţinut această interpretare a dispoziţiilor art. 85 alin. (3) din Constituţie,
afirmând că norma constituţională nu distinge în sensul menţionat în sesizare, întrucât ipoteza
21
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 260.
aplicării acesteia este foarte clar definită de legiuitorul constituant, ceea ce exclude necesitatea
realizării vreunei distincţii. Astfel, art. 85 alin. (3) din Constituţie se aplică în situaţia „remanierii
guvernamentale.” Or, interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, şi nu
de către o persoană aflată în afara listei aprobate de Parlament prin acordarea votului de
învestitură, iar desemnarea ministrului interimar se face pe o perioadă de timp limitată chiar prin
textul constituţional - cel mult 45 de zile.
Prin desemnarea unui sau unor miniştri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală,
de esenţa acesteia fiind înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista
aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziţia politică a
Guvernului, la care se referă acelaşi text constituţional, pot fi analizate în cazul şi în legătură cu
remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcţionarea
Guvernului este asigurată de miniştri rămaşi în funcţie, până la numirea unor noi membri titulari
în funcţiile de ministru. De altfel, interpretarea în sensul că şi în cazul desemnării unuia sau a
mai multor membri ai Guvernului ca miniştri interimari aceştia ar trebui supuşi verificării şi
aprobării de către Parlament lipseşte de eficienţă instituţia interimatului şi ar conduce la blocaje
instituţionale, cu consecinţe negative asupra funcţionării întregului Guvern şi asupra realizării
programului acestuia aprobat de Parlament.

D. Consultarea Guvernului şi participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului

a) Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită

Potrivit art. 86 din Constituţie, Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire
la probleme urgente şi de importanţă deosebită. Dispoziţia constituţională normează o
competenţă prezidenţială cu un obiect circumstanţiat: atribuţia de consultare poate fi exercitată
doar cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită.
Exercitarea acestei atribuţii constituie un mod de efectivizare a rolului constituţional al
Preşedintelui normat prin art. 80, de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării, precum şi o mijloc de realizare a colaborării şi comunicării permanente cu
Guvernul în cadrul puterii executive22.
Competenţa constituţională normată presupune un drept de consultare a Guvernului din
partea Preşedintelui ca posibilitate abstractă, şi nu o obligaţie pentru acesta din urmă.
Subiectul generic al consultării este Guvernul, dar în concret exercitarea competenţei
presupune posibilitatea de consultare a oricăreia dintre componentele acestuia: primul-ministru,
miniştrii, miniştrii de stat, miniştrii-delegaţi, prevăzuţi pe lista Guvernului asupra căreia
Parlamentul a acordat votul de încredere. Consultarea partidelor politice cu privire la probleme
urgente şi de importanţă deosebită nu este posibilă, deoarece „consultarea acestora nu este
reglementată ca o obligaţie a Preşedintelui decât în art. 103 din Constituţie, privind consultarea
partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate în Parlament, în vederea desemnării candidatului pentru funcţia de prim-
ministru”23.
Obiectul consultării constă în probleme cu caracter de urgenţă şi importanţă deosebită.
Exprimarea constituţională este fluidă, sfera acestui tip de probleme neputând fi determinată în

22
Ştefan Deaconu, Comentariul art. 86 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole,
coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 810.
23
Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007.
concret şi depinzând doar de subiectivismul titularului dreptului de consultare, Preşedintele. De
altfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 200724, Curtea sublinia că „potrivit art.86 din
Constituţie, Preşedintele României «poate» consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi
de importanţă deosebită, de unde rezultă că Preşedintele are libertatea să decidă care sunt
«problemele urgente şi de importanţă deosebită» cu privire la care urmează să consulte
Guvernul, precum şi forma în care urmează să aibă loc consultarea”.
Forma consultării rămâne tot la latitudinea Preşedintelui, acesta putând exercita
competenţa de consultare fie în cadrul şedinţelor Guvernului la care participă, fie în afara acestui
cadru la nivel instituţional prin întâlniri, adrese, solicitări etc.

b) Participarea la şedinţele Guvernului

În conformitate cu art. 87 din actul fundamental, Preşedintele României poate lua parte la
şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. În toate
situaţiile în care participă la şedinţele Guvernului, Preşedintele României prezidează aceste
şedinţe.
Practic, dispoziţia constituţională normează două situaţii în care Preşedintele poate
participa la şedinţele Guvernului: dacă în cadrul acestor şedinţe se dezbat probleme cu un anumit
caracter circumstanţiat constituţional, şi dacă există o cerere de participare din partea primului-
ministru, indiferent de obiectul şedinţei desfăşurate.
În prima situaţie, participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului depinde de voinţa
acestuia şi de existenţa obiectului circumstanţiat constituţional al şedinţei: dezbaterea de
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice.
Din nou, delimitarea sferei tripartite a „problemelor de interes naţional” constituie un demers
juridic foarte dificil datorită fluidităţii conceptului, iar rezultatul acestei dificultăţi de determinare
constă în fundamentarea unei competenţe de participare a Preşedintelui cu caracter nelimitat:
oricând acesta va considera că la o şedinţă a Guvernului se dezbate o problemă de interes
naţional, va putea să participe.
Astfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea reţinea că „participarea
Preşedintelui României la şedinţele Guvernului constituie, între altele, un mod de consultare a
Guvernului, ca şi un mijloc de veghere la buna funcţionare a acestei autorităţi publice,
prerogative ale şefului statului prevăzute de art. 80 alin. (2) şi art. 86 din Constituţie” şi că „în
exercitarea acestor prerogative, Preşedintele are libertatea să participe la orice şedinţă a
Guvernului”. În plus, Curtea mai constata că „art. 87 alin. (1) din Constituţie nu relevă vreo
interdicţie în privinţa participării Preşedintelui României la şedinţele Guvernului, ci opţiunea
acestuia de a participa, fie la şedinţele în care se dezbat probleme de interes naţional privind
politica externă, apărarea ţării sau asigurarea ordinii publice, fie în alte situaţii, la cererea
primului-ministru”. Curtea sublinia totuşi caracteristica acestei atribuţii prezidenţiale, constituită
din „faptul că exercitarea ei nu modifică raporturile de drept constituţional între Preşedintele
României şi Guvern”, şi că „Preşedintele nu se substituie Guvernului, nu poate împiedica
Guvernul să adopte actele juridice pe care acesta doreşte să le adopte şi nici nu-l poate obliga să
ia măsuri contrare voinţei acestuia”.
În cea de doua situaţie, competenţa Preşedintelui de participare la şedinţele Guvernului
este condiţionată de existenţa în prealabil a unei cereri adresate de către primul-ministru. Primul-
24
Publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.
ministru are libertatea de a decide dacă adresează sau nu Preşedintelui o invitaţie de participare
la o şedinţă de Guvern, nefiind obligat nici măcar de un anumit obiect important al şedinţei să
procedeze în alt mod decât doreşte.
Competenţa Preşedintelui de a participa în anumite situaţii la şedinţele Guvernului nu
echivalează cu competenţa acestuia de convoca astfel de şedinţe, de a realiza sau schimba agenda
acestor şedinţe, această atribuţie exclusivă revenind primului-ministru. Participarea Preşedintelui
presupune posibilitatea acestuia de a exprima opinii pe marginea problemelor dezbătute în cadrul
şedinţei fără însă a putea participa la luarea unei decizii a Guvernului cu această ocazie.

E. Colaborarea dintre Preşedinte şi Guvern în exercitarea atribuţiilor de politică externă

Articolul 91 din Constituţie normează atribuţiile Preşedintelui în domeniul politicii

externe, după cum urmează: „(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României,
negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii
stabilite prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României”.

a) Încheierea de tratate internaţionale

Primul alineat al art. 91 normează competenţa Preşedintelui de a încheia tratate

internaţionale în numele statului român, această atribuţie constituind o modalitate de conturare
juridică a rolul generic de reprezentare externă a statului atribuit acestuia prin intermediul art. 80
din actul fundamental.
Exercitarea acestei competenţe a Preşedintelui constituie doar o etapă în procedura de
încheiere a tratatelor internaţionale normată la nivel constituţional prin intermediul art. 91 şi la
nivel legal prin intermediul Legii nr. 590/2003 privind tratatele25. În art. 1 lit. b) din Legea-cadru
se normează că prin încheierea tratatelor se înţelege succesiunea de etape care trebuie urmate,
ansamblul de activităţi care trebuie desfăşurate, precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care
trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România. Procedural, încheierea
unui tratat de către statul român26 presupune parcurgerea a trei etape cronologice în care intervin
diferiţi actori instituţionali: negocierea (Guvernul), semnarea (Preşedintele) şi ratificarea
(Parlamentul).
Prima etapă în cadrul acestei proceduri este constituită din negocierea tratatelor
internaţionale de către Guvern cu partenerii instituţionali externi27. Conform art. 3 alin. (1) din
Legea-cadru, pentru aprobarea iniţierii negocierilor unui tratat la nivel de stat, Ministerul

25
Publicată în M. Of. nr. 23 din 12 ianuarie 2004.
26
Pentru mai multe detalii privind tratatele internaţionale a se vedea Ion Anghel, Dreptul tratatelor, vol. I şi II, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000; Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 35-53; Francisco Rezek, Drept internaţional public. Curs introductiv, Ed. „Vasile Goldiş”
University Press, Arad, 2003, p. 17-122; Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international
public, 5e édition, Ed. L.G.D.J, Paris, 1994, p. 125-397; Dominique Carreau, Droit international, 4e édition, Ed. A.
Pedone, Paris, 1994, p. 99-161; Ion Galea, Bogdan Aurescu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan.
Texte esenţiale, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
27
A se vedea pe larg Mihai Floroiu, op.cit., p. 40-42.
Afacerilor Externe, singur sau, după caz, împreună cu ministerul sau autoritatea administraţiei
publice centrale care are ca atribuţie expres prevăzută de legislaţia în vigoare încheierea de
tratate, în competenţele căruia sau căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat,
elaborează un memorandum, care va fi avizat de către toate ministerele în competentele cărora se
află din punct de vedere substanţial celelalte domenii reglementate prin tratat şi însuşit de către
Guvernul României prin semnătura primului-ministru, după care va fi înaintat spre aprobare
Preşedintelui României. Negocierile se desfăşoară prin întâlnirea directă a delegaţiilor de
negociatori sau prin corespondenţă, cu respectarea strictă a elementelor de mandat şi a
variantelor de acţiune aprobate.
A doua etapă din cadrul procedurii este reprezentată de semnarea tratatului28 de către
Preşedinte ca reprezentant al statului român. Competenţa constituţională a Preşedintelui pare a
avea un conţinut normativ strict: a încheia în sensul de a semna potrivit unei proceduri juridice
solemne un tratat care concretizează un raport juridic de drept internaţional în care statul român
devine parte. Interpretarea se impune prin prisma faptului că Guvernul este cel care negociază
tratatul, deci îi stabileşte conţinutul normativ, iar Preşedintele doar încheie sau nu tratatul prin
semnarea acestuia29. Încheierea tratatului de către Preşedinte creează o obligaţie constituţională
pentru acesta de a transmite şi supune spre ratificare tratatul Parlamentului într-un termen
rezonabil.
A treia etapă şi ultima din cadrul procedurii de încheiere a tratatelor este constituită din
ratificarea acestora de către Parlament30. Ratificarea presupune un mod de exprimare a
consimţământului statului de a deveni parte la un tratat internaţional concretizat prin adoptarea la
nivelul organului legislativ a unei legi de ratificare prin care tratatul intră în dreptul intern şi
devine general obligatoriu.

b) Acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României

Alin. (2) al art. 91 normează competenţa Preşedintelui de a acredita sau de a rechema

reprezentanţii diplomatici ai statului român din străinătate. Exercitarea acestei competenţe
constituţionale bivalente este condiţionată de existenţa unei aprobări prealabile din partea
Guvernului.
După cum se poate observa acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României presupune o colaborare a celor două componente ale executivului, Preşedintele şi
Guvernul, doar obţinerea consensului acestora putând conduce la desfăşurarea procedurii
determinare a reprezentanţilor statului român pe plan extern.
Acest aspect rezultă de altfel prin prisma raportării dispoziţiilor constituţionale de faţă la
cele ale art. 100 alin. (2) prin care se normează faptul că atât decretele prezidenţiale de
acreditare, cât şi cele de rechemare a reprezentanţilor diplomatici ai României, trebuie
contrasemnate de către primul-ministru.
În plus, în procedura de acreditare a reprezentanţilor diplomatici mai intervine şi
Parlamentul, prin intermediul comisiilor de politică externă acesta avizând propunerile de
ambasadori avansate.

28
Mihai Floroiu, op.cit., p. 40-42.
29
Pentru opinia potrivit căreia încheierea unui tratat de către Preşedinte nu are doar semnificaţia semnării acestuia a
se vedea Ştefan Deaconu, Comentariul art. 91 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 854.
30
Mihai Floroiu, op.cit., p. 42-43.
 c) Aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice

Potrivit art. 91 alin. (2) din Constituţie, precum şi a articolului unic al Legea nr.
37/199131 privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi
oficiilor consulare, competenţa de înfiinţare, desfiinţare şi schimbare a rangului misiunilor
diplomatice şi a oficiilor consulare se realizează prin decret al Preşedintelui României, dar la
propunerea Guvernului.
Ca şi în cazul acreditării sau rechemării reprezentanţilor diplomatici ai României,
emiterea decretelor prezidenţiale privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare presupune obţinerea consensului dintre Preşedinte şi
Guvern, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituţie, aceste decrete contrasemnându-se de către
primul-ministru.

d) Acreditarea reprezentanţilor diplomatici străini în România

Alin. (3) al art. 91 din actul fundamental reglementează competenţa Preşedintelui de a

acredita reprezentanţii diplomatici străini în România. Acreditarea se realizează prin intermediul
unui protocol diplomatic în care reprezentanţii statelor străine sunt acreditaţi pe lângă
reprezentantul statului român, Preşedintele.

F. Colaborarea dintre Preşedinte şi Guvern în exercitarea dreptului de iniţiativă a

revizuirii Constituţiei

Potrivit art. 150 alin. (1) din actul fundamental român, Preşedintele României la
propunerea Guvernului poate iniţia procedura de revizuire a Constituţiei. Competenţa
constituţională de declanşare a procesului de revizuire constituţională este una ce se exercită în
comun prin exteriorizarea voinţelor conjugate ale Preşedintelui, de iniţiere, şi ale Guvernului, de
propunere a iniţierii.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie este cel puţin problematică, dacă nu
greşită datorită confuziilor operate32. În acest sens, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea interpretează prevederile
constituţionale ale art. 151 alin. (1) în sensul că textul juridic stabileşte un „drept constituţional”
al Preşedintelui României, a cărui exercitare este limitată doar de formularea unei propuneri de
revizuire din partea Guvernului: „Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de
revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să
nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în
parte sau să completeze propunerea Guvernului”.
Curtea operează o confuzie în acest caz, deoarece textul constituţional nu se referă la o
persoană, căreia să îi fie atribuit un drept ce îi conferă o libertate de exercitare, ci la o instituţie a
statului român, cea Preşedintelui României, căreia nu îi poate fi conferită decât o competenţă. În

31
Publicată în M. Of. nr. 117 din 30 mai 1991.
32
Pentru o tratare pe larg a subiectului a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Neconstituţionalitatea procedurii de iniţiere
a revizuirii Constituţiei - despre Decizia Curţii Constituţionale nr. 799, din 17 iunie 2011, referitoare la proiectul
legii de revizuire a Constituţiei României, Pandectele Române nr. 7/2011, p. 169-173.
materia exercitării drepturilor persoanelor regula este libertatea, pe când în cea a exercitării
competenţelor instituţiilor regula este limitarea.
În cazul de faţă, Curtea amalgamează planul drepturilor cu cel al competenţelor în scopul
justificării libertăţii depline a Preşedintelui în materia iniţiativelor de revizuire: „Stabilind că
revizuirea «poate fi iniţiată de Preşedintele României», textul constituţional nu distinge referitor
la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii
Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte”. Competenţa
şefului statului de a iniţia revizuirea „nu este un drept al acestuia, pe care îl exercită liber, ci o
competenţă limitată de competenţele Guvernului”33.
În realitate, după cum reţineam anterior, Constituţia normează o competenţă de iniţiere a
revizuirii exercitată în comun de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe trebuind să se
realizeze consensul instituţional pe marginea proiectului de revizuire. Curtea, prin această
decizie, nu face decât să golească de conţinut rolul Guvernului în exercitarea acestei competenţe
constituţionale, limitându-l doar la simplul act de transmitere a proiectului de revizuire, proiect
ce, în opinia Curţii, poate fi modificat în mod liber fără nicio limită de către Preşedinte.

§2. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Parlamentul

A. Adresarea de mesaje Parlamentului

Potrivit art. 88 din Constituţie, Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu

privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Competenţa prezidenţială de a adresa
Parlamentului mesaje în contextul art. 88 are două laturi: pe de o parte, constituie un mijloc de
comunicare instituţională între şeful statului şi organul legislativ, iar pe de altă parte, reprezintă o
modalitate prin care Preşedintele subliniază şi evidenţiază principalele probleme politice ale
statului şi componentelor societăţii civile.

a) Natura juridică şi efectele mesajului

În ceea ce priveşte natura juridică a mesajului adresat Parlamentului de către Preşedinte,

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 87 din 1994, statua că „din prevederile art. 88 din
Constituţie rezultă că mesajul este mijlocul prin care Preşedintele României comunică
Parlamentului opiniile sale cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Dreptului de
mesaj al preşedintelui îi corespunde, potrivit art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituţie, obligaţia
Camerelor, întrunite în şedinţă comună, de a primi mesajul” şi că „de asemenea, întrucât art. 99
din Constituţie prevede că numai decretele preşedintelui se contrasemnează de către primul-
ministru, rezultă că mesajul constituie un act politic exclusiv şi unilateral al Preşedintelui
României pe care Camerele, întrunite în şedinţă comună, au, potrivit art. 62 alin. (2) lit. a) din
Constituţie, numai obligaţia de a-l «primi»”.
Decizia Curţii conturează atât natura juridică a mesajului, de act politic exclusiv şi
unilateral al Preşedintelui, cât şi efectele juridice ale exercitării unei astfel de competenţe:
obligaţia Parlamentului de a primi mesajul. Însă, potrivit Curţii, „nici o dispoziţie constituţională
nu prevede obligaţia supunerii acestui mesaj spre dezbatere Parlamentului”, legislativul decizând
acest aspect. Organizarea dezbaterii mesajului este însă incompatibilă cu participarea

33
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., 2011, p. 171.
Preşedintelui deoarece „Prin locul şi rolul său, derivat din alegerea directă de către popor - ceea
ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate cu Parlamentul, de asemenea ales direct, -
Preşedintele României nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar
însemna să-şi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei sale constituţionale,
situându-l într-o situaţie similară cu aceea a Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (1) din
Constituţie, răspunde politic în faţa Parlamentului. Primirea mesajului de către Camerele reunite
constituie o modalitate a colaborării celor două autorităţi alese prin vot direct - Parlamentul şi
Preşedintele României - constând în aducerea la cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor
preşedintelui cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. De aceea, după primirea
mesajului de către Camere, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea face obiectul unei
dezbateri, dar ca o problemă separată. Nimic nu poate împiedica Parlamentul, în calitate de
organ reprezentativ suprem al poporului român, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, să
dezbată o problemă prevăzută în mesajul pe care l-a primit şi chiar să adopte o măsură pe baza
acestei dezbateri. Acesta este însă un alt aspect, ulterior şi subsecvent primirii mesajului, fără
participarea preşedintelui, ne mai constituind expresia unei obligaţii constituţionale, ca aceea a
primirii mesajului, prevăzută de art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituţie, ci exercitarea unei
prerogative proprii, caracteristice activităţii parlamentare. Obiectul şi scopul unei asemenea
dezbateri nu ar putea fi respingerea mesajului, deoarece «a primi» - aşa cum prevede art. 62
alin. (2) lit. a) din Constituţie - nu poate fi confundat cu «a respinge». De aceea dezbaterea ar
putea urmări exclusiv exprimarea opiniei parlamentarilor în legătură cu problema aflată în
discuţie şi, după caz, adoptarea, în mod corespunzător, unei sau unor măsuri”.

b) Obiectul şi caracterul mesajului

Obiectul mesajului este circumscris constituţional printr-o exprimare largă şi fluidă:

principalele probleme politice ale naţiunii. Mai întâi, distingem faptul că natura problemelor
obiect al mesajului prezidenţial trebuie să fie una politică. Apoi, titularul problemelor politice
este determinat printr-un concept sociologic ca fiind „naţiunea”, un întreg organic, şi nu poporul,
un întreg funcţional, naţiunea exprimându-se doar prin intermediul reprezentanţilor, nu şi al
simplilor indivizi34. În sfârşit, nu orice probleme politice ale naţiunii pot forma obiectul
mesajului, ci doar cele „principale”. Fluiditatea din punct de vedere juridic a conceptelor utilizate
în cadrul acestei sintagme creează o marjă largă de apreciere a Preşedintelor privind mesajele pe
care le adresează Parlamentului, în fapt fiind singurul competent să decidă conţinutul concret al
acestora.
Acest tip de mesaje reglementat prin intermediul art. 88 are un caracter facultativ,
exercitarea competenţei de a le adresa Parlamentului depinzând exclusiv de voinţa Preşedintelui,
spre deosebire de contextul art. 92 în care, Preşedintele trebuie să adreseze în mod obligatoriu un
mesaj de informare Parlamentului în cazul luării unor măsuri pentru respingerea agresiunii
armate îndreptată împotriva ţării.

B. Convocarea şi dizolvarea Parlamentului

a) Convocarea Parlamentului

34
Pentru consecinţele normative ale amalgamării constituţionale a teoriilor suveranităţii populare şi suveranităţii
naţionale a se vedea Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H.
Beck, București, 2007, p. 69-73.
 Competenţa Preşedintelui de convocare a Parlamentului poate privi două situaţii potrivit
dispoziţiilor constituţionale în vigoare.
Mai întâi, în contextul art. 63 alin. (3) din Constituţie, Parlamentul nou ales se întruneşte,
la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. În acest caz, convocare
Parlamentului de către Preşedinte se constituie într-o competenţă-obligaţie pentru acesta din
urmă. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită a desfăşurării alegerilor
parlamentare, fără a avea vreo importanţă rezultatul concret al acestora sau numărul de tururi de
scrutin ce poate fi normat prin legea electorală35.
Apoi, conform art. 66 alin. (2) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei
Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. În desfăşurarea
activităţii parlamentare regula este constituită din întrunirea Parlamentului în sesiuni ordinare
stabilite constituţional. Excepţia o constituie întrunirea celor două Camere în sesiune
extraordinară.
Competenţa Preşedintelui de convocare a Parlamentului în sesiune extraordinară poate
viza două situaţii: pe de o parte, se poate exercita în orice moment Preşedintele consideră acest
lucru este necesar, iar pe de altă parte poate avea un caracter obligatoriu pentru acesta în
contextul art. 92 alin. (2), declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate, sau a art.
110 alin. (2), încetarea mandatului Guvernului36.

b) Dizolvarea Parlamentului

În sistemul nostru constituţional, titularul unic al competenţei de dizolvare a

Parlamentului este Preşedintele, dar procedura în sine presupune întrunirea unor condiţii cu
caracter restrictiv care o fac practic imposibil de utilizat37.
Astfel, art. 89 din Constituţia României prevede că: „(1) După consultarea preşedinţilor
celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen
de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu
poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării
de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă”.
Exercitarea competenţei de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte este supusă
unor condiţionări constituţionale stabilite în vederea menţinerii echilibrului instituţional dintre
executiv şi legislativ.
O primă condiţionare ce se impune exerciţiului acestui drept o constituie obligaţia de
consultare de către Preşedinte a anumitor actori politici - preşedinţii celor două Camere şi liderii
grupurilor parlamentare.

35
Ioan Vida, Comentariul art. 63 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord.
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 619.
36
Ioan Muraru, Comentariul art. 66 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole,
coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 649.
37
A se vedea, de asemenea, Claudia Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 216.
 O a doua condiţionare impusă dizolvării o constituie cadrul circumstanţiat în care aceasta
poate interveni: doar în situaţia în care nu există un Guvern format. Dizolvarea nu poate interveni
decât dacă sunt întrunite anumite condiţii cantitative cumulative în contextul procedurii de
formare a noului Guvern – depăşirea unui termen de 60 de zile de la prima solicitare de
acordarea a votului de încredere pentru formarea Guvernului şi neacordarea acesteia; respingerea
a cel puţin două solicitări de învestitură.
Cea de-a treia condiţionare impusă prin dispoziţia constituţională vizează o condiţionare
a numărului de dizolvări ale Parlamentului ce pot fi operate în cursul unui an la una singură.
O a patra condiţionare rezultată constă în imposibilitatea de dizolvare a Parlamentului în
ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui, scopul unei astfel de limite rezidând în prevenirea
abuzurilor din partea unui Preşedinte la finele mandatului său.
O a cincea condiţionare se referă la imposibilitatea dizolvării Parlamentului în timpul
stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, aceste situaţii extraordinare în care
statul se poate găsi la un moment dat presupunând aplicarea unui regim strict de restrângere a
exerciţiului drepturilor şi libertăţilor persoanei în special din partea executivului, astfel încât
existenţa unui legislativ în funcţie constituie o garanţie ca garant a libertăţii persoanei.

C. Promulgarea legilor şi dreptul de a cere reexaminarea legii

a) Promulgarea legilor

Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României promulgă legile adoptate
de către parlament în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Promulgarea legii de către Preşedinte constituie ultima etapă a procedurii parlamentare de
formare a legii, fiind o operaţiune juridică prin care şeful statului îşi exercită competenţa
constituţională de definitivare a legii şi care se materializează într-un act juridic, decretul de
promulgare, prin care procesul legislativ este finalizat38.
Exercitarea competenţei de promulgare nu constituie o obligaţie pentru Preşedinte, acesta
putând, pe de o parte, să ceară reexaminarea legii de către Parlament în contextul alin. (2) al art.
77, sau, pe de altă parte, să sesizeze Curtea Constituţională în contextul art. 146 lit. a). În cazul în
care a fost declanşat controlul de constituţionalitate a priori a legii, exercitarea competenţei de
promulgare a legii este suspendată, Preşedintele trebuind să aştepte confirmarea
constituţionalităţii acesteia de către Curte, promulgarea devenind obligatorie în termen de cel
mult 10 zile de la această confirmare. În mod asemănător, după reexaminarea legii de către
Parlament la cererea Preşedintelui, acesta este obligat să promulge legea reexaminată în cadrul
aceluiaşi termen.
În vederea asigurării supremaţiei Constituţiei şi a garantării competenţei de declanşare a
controlului de constituţionalitate a priori a legii subiectelor abilitate conform art. 146 lit. a) din
Constituţie, cadrul legal normează termene scurte înainte de transmiterea legii adoptate spre
promulgare în care Curtea Constituţională poate fi sesizată.
Astfel, art. 15 din Legea-cadru nr. 47/1992 a Curţii Constituţionale statuează că în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă
spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi
Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al

38
Ioan Vida, Comentariul art. 77 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord.
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 721-722.
Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în
plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac
numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.

b) Dreptul de a cere reexaminarea legii

Potrivit art. 77 din Constituţie „(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea
legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”.
Dispoziţia constituţională ce reglementează exerciţiul competenţei Preşedintelui de a cere
reexaminarea legii39 impune două condiţii: o condiţie temporală (exercitarea prerogativei poate fi
făcută doar înainte de promulgarea legii) şi o condiţie cantitativă (o singură dată poate fi cerută
reexaminarea legii).
Acestui drept constituţional al cărui titular unic este Preşedintele îi corespunde obligaţia
corelativă a Parlamentului de a proceda la reexaminarea legii. Astfel, trebuie distins în ce constă
acţiunea de reexaminare a legii40.
Din punct de vedere formal, aceasta presupune o nouă dezbatere a legii şi o nouă
deliberare prin votul parlamentarilor asupra acesteia. Din punct de vedere material, reexaminarea
poate presupune două aspecte: fie o simplă cercetare a textului actului normativ fără nicio
modificare adusă acestuia, fie o modificare a conţinutului normativ al reglementării.
Exercitarea competenţei Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea legii creează
o obligaţie pentru organul legislativ de a delibera numai în limitele cererii Preşedintelui, având
obligaţia să se exprime cu privire la toate textele din lege care se referă la o problemă ridicată de
Preşedintele României, chiar în absenţa unei menţiuni exprese în solicitarea acestuia şi eventual
să facă acele corelări de ordin tehnic-legislativ atunci când efectuează modificări (Decizia nr.
991 din 1 octombrie 200841).
În ambele situaţii, dacă Parlamentul procedează la re-votarea legii în varianta
nemodificată sau modificată, efectul juridic constă în obligaţia Preşedintelui de a promulga legea
în termen de 10 zile de la primire.

D. Consultarea Parlamentului de către Preşedinte cu privire la iniţierea unui referendum

cu privire la probleme de interes naţional

Potrivit art. 90 din Constituţie, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului,

poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes
naţional. Dispoziţia constituţională reglementează competenţa Preşedintelui de a consulta corpul
electoral prin intermediul unui referendum asupra unor probleme considerate de interes naţional.

39
A se vedea în mod asemănător Claudia Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 98-99; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12,
Vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 216.
40
Dicţionarul explicativ al limbii române acordă termenului de reexaminare următoarele sensuri: a cerceta din nou; a
verifica încă o dată; a revedea; a revizui.
41
Publicată în M. Of. nr. 682 din 6 octombrie 2008.
 Din interpretarea conţinutului normativ al articolului 90 din Constituţie şi din
jurisprudenţa anterioară a Curţii rezultă o singură condiţie constituţională pe care trebuie să o
îndeplinească iniţiatorul referendumului, Preşedintele: consultarea Parlamentului. Parlamentul nu
poate impune o altă condiţie, pentru că prin impunerea unor condiţii suplimentare pentru
desfăşurarea referendumului legea ar adăuga la prevederile Constituţiei.
Consultarea Parlamentului de către Preşedinte privind oportunitatea referendumului vizat
trebuie să aibă un caracter efectiv, presupunând o reală dezbatere parlamentară, neputându-se
limita la enunţarea unei decizii formulate de către Preşedinte şi simpla precizare a faptului că în
acest mod consultarea a fost realizată. Obligaţia Preşedintelui constă în faptul realizării
consultării Parlamentului, nu şi în a ţine cont de voinţa legislativă. Singurul care este în măsură
să declanşeze referendumul de acest tip rămâne Preşedintele.
Obiectul referendumului este circumstanţiat constituţional prin utilizarea unei sintagme
fluide din punct de vedere juridic: „probleme de interes naţional”. Determinarea sferei
problemelor de interes naţional este atribuţia exclusivă a Preşedintelui, jurisprudenţa Curţii fiind
în acest sens. Astfel, în Decizia nr. 567 din 11 iulie 200642 Curtea a declarat neconstituţional art.
12 alin. 1 din Legea nr. 3/2000 prin raportare la art. 90 din Constituţie, pentru că „art. 90
stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea problemelor de interes naţional
ce se supun referendumului”. În mod asemănător Curtea afirma prin Decizia nr. 70 din 5 mai
199943 că „în realitate, Preşedintele este singurul îndreptăţit să stabilească «problemele de
interes naţional» asupra cărora poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum”.
În ceea ce priveşte obiectul acestui tip de referendum se impun o serie de precizări.
O primă precizare are în vedere faptul că legiuitorul român44 a circumscris în trecut prin
art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 sfera acestor probleme de interes naţional într-o încercare
de efectivizare a conţinutului art. 90 din Constituţie. Actualmente, dispoziţiile respectivului
articol şi-au încetat efectele prin declararea neconstituţionalităţii acestora de către Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006 şi datorită nepunerii de acord a acestora cu
dispoziţiile Constituţiei de către Parlament în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1)
din actul fundamental, perioadă pe parcursul căreia aplicarea acestora a fost suspendată de drept.
Curtea a statuat în decizia citată că din examinarea textului constituţional, rezultă că
acesta nu defineşte, pe de o parte, nici „problemele de interes naţional”, iar pe de altă parte, nu
prevede nici că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. Rezultă deci că numai
Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi că
enumerarea limitativă din cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii
considerate a fi „probleme de interes naţional” este de natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de a
consulta poporul, deoarece „problemele de interes naţional, prin însăşi natura lor, conjuncturală
şi uneori chiar imprevizibilă, nu pot fi indicate şi limitate aprioric”45.

42
Publicată în M. Of. nr. 613 din 14 iulie 2006.
43
Publicată în M. Of. nr. 221 din 19 mai 1999.
44
Art. 12 alin. (1) norma: „Sunt considerate probleme de interes naţional in sensul art. 11: A. adoptarea unor
măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării; B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: a)
regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală; c) organizarea generală a învăţământului;
d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni
internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o
perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice; g) regimul general al
cultelor”.
45
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 579-580.
 În acest sens, o a doua precizare pe care o facem este că orice enumerare a situaţiilor
considerate ca fiind de „interes naţional” la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se
poate transforma ulterior într-o îngrădire, într-o limitare care să afecteze competenţa
constituţională a Preşedintelui, singurul capabil de a decide cu privire la problemele asupra
cărora vrea sa consulte poporul. Deci, pe de o parte, autoritatea ce poate decide consultarea este
circumscris - Preşedintele României -, iar pe de altă parte, sfera problemelor de interes naţional
se conturează doar prin prisma opţiunilor acestuia, nedepinzând de exemplu de sfera atribuţiilor
concrete a şefului de stat.
Totuşi, considerăm că atât timp cât legiuitorul menţionează în mod expres în cuprinsul
legii faptul că enumerarea unor astfel de cazuri este doar cu titlu de exemplu şi că singurul care
poate decide în fapt considerarea unei probleme a fi sau nu de interes naţional este Preşedintele,
o astfel de reglementare devine posibilă fără a înfrânge dispoziţiile Constituţiei.
Din acest context se desprinde o a treia precizare: o asemenea enumerare a unor
probleme considerate de interes naţional nu poate fi exhaustivă şi limitativă, ci trebuie să fie
întotdeauna exemplificativă.
Referendumul normat de art. 90 din Constituţie este un referendum facultativ,
declanşarea, desfăşurarea şi obiectul acestuia depinzând numai de „judecăţile de valoare ale
Preşedintelui”46 şi, de asemenea, un referendum cu rezultate facultative, care nu atrage o
obligaţie juridică directă pentru organele statului.

§3. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu autorităţile jurisdicţionale

A. Numirea judecătorilor

Din analiza conjugată a dispoziţiilor constituţionale ale art. 125 alin. (1) şi ale art. 134
alin. (1) rezultă competenţa Preşedintelui de a numi în funcţie judecătorii şi procurorii, cu
excepţia celor stagiari. Exercitarea acestei competenţe nu are decât un caracter relativ deoarece
propunerile de numire în funcţia de judecător sau de procuror sunt făcute de către Consiliul
Superior al Magistraturii, în fapt Preşedintele nerealizând decât un act formal de numire fără se
putea opune propunerilor avansate.
Totuşi, potrivit art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 47 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea
judecătorilor şi procurorilor. Refuzul trebuie să fie motivat şi se comunică de îndată Consiliului
Superior al Magistraturii. În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii susţine
propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o comunice de îndată Preşedintelui
României care nu mai poate refuza numirea în funcţie.

B. Participarea şi prezidarea lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii

Potrivit art. 133 alin. (6) din Constituţie, Preşedintele României prezidează lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Cu toate că prevederile constituţionale
generale din cadrul Capitolului II, Titlul III din Constituţie ce circumscriu sfera activităţii
instituţiei prezidenţiale nu normează competenţa acestuia de a participa la şedinţele Consiliului

46
Ion Deleanu, op.cit., p. 580.
47
Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
Superior al Magistraturii, dispoziţia constituţională de faţă, normând competenţa de prezidare a
şedinţelor acestei autorităţi, consacră implicit şi atribuţia de participare48.
Atribuţia este asemănătoare celei normate explicit în cadrul art. 87 din actul fundamental
conform căreia Preşedintele poate participa la anumite şedinţe de Guvern, situaţie în care
prezidează aceste şedinţe. Spre deosebire de cazul participării la şedinţele Guvernului în care
competenţa Preşedintelui este relativ limitată de obiectul constituţional circumscris al acestor
şedinţe, atribuţia de participare la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii nu cunoaşte
nicio limită, Preşedintele nefiind condiţionat de nici un element exterior voinţei sale în
exercitarea acestei atribuţii. Totuşi, Preşedintele nu poate participa decât la şedinţele Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi la şedinţele secţiilor acestei autorităţi, neavând drept
de vot deoarece nu este membru al acestuia.

C. Sesizarea Curţii Constituţionale

Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, printre subiectele circumstanţiate care
pot declanşa controlul de constituţionalitate a priori a legilor se regăseşte şi instituţia
Preşedintelui.
Din conţinutul normativ al art. 15 din Legea-cadru nr. 47/1992 a Curţii Constituţionale,
care stabileşte anumite termene scurte ce suspendă posibilitatea de promulgare a legii în vederea
protecţiei dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale al subiectelor de sezină din cadrul
controlului abstract a priori, rezultă că în ceea ce priveşte competenţa Preşedintelui de sesizare a
instanţei constituţionale, atribuţia se poate exercita numai după primirea legii spre promulgare în
interiorul termenului de decădere de 20 de zile.

§4. Atribuţii ale Preşedintelui în domeniul apărării şi măsuri excepţionale

A. Atribuţii în domeniul apărării

Art. 92 din Constituţie reglementează sfera atribuţiilor prezidenţiale în domeniul apărării,

după cum urmează: „(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. (2) El poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri
excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5
zile de la adoptare. (3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept
în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. (4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi
continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de
drept în 24 de ore de la declararea lor”.
Analiza conţinutului normativ şi a limitelor acestor competenţe prezidenţiale din
domeniul apărării presupune mai multe observaţii importante49.

48
Viorel Mihai Ciobanu, Comentariul art. 133 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1264.
49
Pentru o analiză detaliată a consecinţelor normative ale art. 92 din Constituţie a se vedea Ştefan Deaconu,
Comentariul art. 92 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 858-868.
 a) În primul rând, remarcăm faptul că aceste atribuţii constituie o modalitate de
efectivizare a rolului constituţional al Preşedintelui normat în cadrul art. 80 de garant al
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
b) În al doilea rând, conform alin. (1) al art. 92, Preşedintele este comandantul forţelor
armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Mai întâi, trebuie precizat că sintagma „comandant al forţelor armate” are un sens larg, în
categoria forţelor armate intrând toate acele forţe instituţionale însărcinate cu apărarea ţării ca
parte a sistemului naţional de apărare. Totuşi, sistemul naţional de apărare cuprinde mai multe
categorii de componente precum conducerea, forţele armate şi forţele de protecţie, resursele şi
infrastructura teritorială. Componenta forţelor armate, a cărei conducere şi comandă generală
revine Preşedintelui, este alcătuită din armată, unităţi din subordinea ministerului de interne,
precum şi din serviciile de informaţii ale statului.
Apoi, şeful statului îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării reprezintă o autoritate administrativă autonomă50
care, potrivit art. 119 din Constituţie, organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc
apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de
restabilire a păcii.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării apare ca un organism colegial a cărui activitate este
condusă prin intermediul unui preşedinte şi al unui vicepreşedinte.
Funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este asigurată de către
Preşedintele României, iar funcţia de vicepreşedinte de către Primul-ministru al Guvernului
României. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale,
ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi
resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Roman de Informaţii, directorul
Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru
securitate naţională. De asemenea, în structura organizatorică a acestei instituţii mai întâlnim şi
un secretar al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, numit de Preşedintele României, având
rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi care coordonează activitatea
unui secretariat al acestei autorităţi.
După cum se poate observa, în componenţa acestei autorităţi autonome intră doar
persoane provenind de la nivelul puterii executive, legislativul, organism ce exercită controlul
activităţii CSAT neavând nici un reprezentant.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 s-a dorit extinderea componenţei
acestui consiliu prin includerea unui reprezentant al Parlamentului, Preşedintele Senatului.
Astfel, ordonanţa de urgenţă avea următoarea reglementare: «Articol unic. - Alineatul (2) al
articolului 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002,
cu modificările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: „(2) Preşedintele Senatului
şi primul-ministru al Guvernului României îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinţi ai Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării”.»
Sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 pentru modificarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 415/2002
privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curtea

50
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, O nouă reglementare privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, Revista de Drept Public nr. 2/2003, p. 63-70.
Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 1008 din 7 iulie 200951 a constatat că CSAT-ul este o
autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom, care, potrivit art. 65 alin. (2) lit.
g) şi art. 111 alin. (1) din Constituţie, se află sub control parlamentar direct, astfel că
„includerea preşedintelui Senatului în componenţa acestui organism „afectează” raporturile
dintre cele două autorităţi fundamentale ale statului”, care trebuie să fie guvernate de principiul
constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor.
În plus, în exercitarea acestei competenţe constituţionale şi ţinând seama de atribuţiile
sale constituţionale din domeniul apărării naţionale, Curtea, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5
aprilie 2007, a statuat că „Preşedintele României este îndreptăţit să solicite schimbarea
directorilor serviciilor de informaţii atunci când consideră că această măsură este necesară,
decizia cu privire la asemenea cerere revenind însă Parlamentului. În acest sens, Curtea observă
că, potrivit art. 65 alin.(2) lit. h) din Constituţie, Camerele Parlamentului, în şedinţă comună,
numesc, la propunerea Preşedintelui României, directorii serviciilor de informaţii şi exercită
controlul asupra activităţii acestor servicii”.
c) În al treilea rând, alin. (2) al art. 92 normează competenţa Preşedintelui de a declara,
cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai
în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel
mult 5 zile de la adoptare.
Competenţa prezidenţială de declarare a mobilizării forţelor armate derivă din atributul
Preşedintelui de a fi comandantul acestor forţe, iar exercitarea acesteia se poate face în principiu
condiţionat, doar dacă există o aprobare prealabilă din partea parlamentului. Prin excepţie, „în
cazuri excepţionale”, Preşedintele poate declara mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate
fără acordul prealabil al Parlamentului, dar în termen de 5 zile de la decretare, hotărârea
Preşedintelui se supune aprobării legislativului. Sintagma „cazuri excepţionale” are un conţinut
larg, iar determinarea în concret a unui astfel de caz ce poate atrage mobilizarea forţelor armate
rămâne exclusiv la aprecierea Preşedintelui.
Mobilizarea are un caracter general în situaţia în care toţi militarii, activi, în rezervă sau
chiar în retragere, sunt chemaţi sub arme, şi are un caracter parţial când chemarea priveşte doar o
parte a armatei sau componente anume ale acesteia ori vizează un cadru geografic determinat, nu
întreg teritoriul statului.
d) În al patrulea rând, prin alin. (3) al art. 92 se statuează atribuţia-obligaţie a
Preşedintelui de a lua, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, măsuri pentru
respingerea agresiunii şi de a le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea
agresiunii.
Competenţa exercitată în această caz de către Preşedinte vizează un rol activ al acestuia
având în vedere complexitatea şi gravitatea posibilei situaţii în care s-ar afla statul român, în caz
de agresiune armată în curs de desfăşurare. Reacţia statului prin intermediul Preşedintelui trebuie
să fie promptă şi rapidă în această situaţie astfel încât din momentul declanşării agresiunii armate
la adresa statului român, exerciţiul competenţei prezidenţiale devine nelimitat.
De altfel, conţinutul normativ al competenţei este indeterminat constituţional,
constituantul limitându-se să afirme posibilitatea generică a Preşedintelui „de a lua măsuri”,
astfel încât acesta va putea adopta orice hotărâre consideră că este oportună, cu caracter
obligatoriu pentru toate autorităţile statului sau componentele societăţii civile, fiind răspunzător
pentru acest fapt.
51
Publicată în M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009.
 Singura limită ce se impune exerciţiului acestei competenţe prezidenţiale rezidă în
obligaţia de a aduce „neîntârziat” la cunoştinţă Parlamentului situaţia creată printr-un mesaj.
Mesajul poate consta fie într-o informare verbală în cadrul unei şedinţe a Parlamentului care,
dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii, fie într-
o informare scrisă adresată legislativului. Termenul de îndeplinire a obligaţiei de mesaj nu este
circumstanţiat constituţional, actul fundamental precizând doar că trebuie să se realizeze
„neîntârziat”, adică într-un termen foarte scurt.

B. Măsuri excepţionale: starea de asediu sau starea de urgenţă

Conform art. 93 din actul fundamental, Preşedintele României poate institui, potrivit
legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale şi poate solicita Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la
luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de
ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata
acestora.
Competenţa Preşedintelui normată astfel52, de instituire a stării de asediu sau a stării de
urgenţă, vizează situaţii excepţionale ce pot apărea pe plan intern, diferite de cazurile de
agresiune armată externă. Conţinutul normativ al competenţei prezidenţiale este bivalent, putând
privi fie instituirea stării de asediu, fie instituirea stării de urgenţă, iar aria geografică teritorială
în care poate produce efecte juridice poate fi întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul
stării de urgenţă53, aprobată prin Legea nr. 453 din 1 noiembrie 200454, reglementează situaţiile
ce pot conduce la exercitarea competenţei prezidenţiale şi defineşte cele două stări ce pot fi
instituite de către Preşedinte.
Potrivit art. 1, starea de asediu şi starea de urgenţă privesc situaţii de criză ce impun
măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la
adresa apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, militară,
economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave,
actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea
teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepţionale aplicabile
pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale (art. 2).
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,
economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor pericole grave
actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b)

52
Pentru o analiză detaliată a se vedea Ştefan Deaconu, Comentariul art. 93 din Constituţia României, în Constituţia
României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
868-877; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ediţia a 12-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 242-243.
53
Publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999.
54
Publicată în M. Of. nr. 1.052 din 12 noiembrie 2004.
iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau
înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu se poate institui pe o perioadă de cel mult 60 de zile, iar starea de
urgenţă, pe o perioadă de cel mult 30 de zile.
Exercitarea competenţei prezidenţiale de instituire a stării de asediu sau a stării de
urgenţă se realizează prin emiterea de către Preşedinte a unui prin decret, contrasemnat de
primul-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al României. Decretul de instituire a
stării de asediu sau a stării de urgenţă se aduce neîntârziat la cunoştinţă populaţiei prin mijloacele
de comunicare în masă, împreună cu măsurile urgente de aplicare, care intră imediat în vigoare.
Decretul se difuzează pe posturile de radio şi de televiziune, în cel mult două ore de la semnare,
şi este retransmis în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de asediu sau de
urgenţă.
Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă trebuie să prevadă
următoarele: a) motivele care au impus instituirea stării; b) zona în care se instituie; c) perioada
pentru care se instituie; d) drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu se restrânge, în
limitele prevederilor constituţionale şi ale art. 4 din prezenta ordonanţă de urgenţă; e) autorităţile
militare şi civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului şi competenţele acestora; f)
alte prevederi, dacă se consideră necesare.
În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă,
Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. În situaţia în care
Parlamentul nu încuviinţează starea instituită, Preşedintele României este obligat să revoce
decretul, măsurile dispuse încetându-şi aplicabilitatea.
Pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, exerciţiul unor drepturi şi libertăţi
fundamentale poate fi restrâns numai în măsura în care situaţia o cere şi cu respectarea art. 53 din
Constituţie. De asemenea, pe durata stării de asediu şi a stării de urgenţă sunt interzise: a)
limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de
război; b) tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante; c) condamnarea pentru
infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional; d) restrângerea
accesului liber la justiţie.
În funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu încuviinţarea
Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate extinde sau restrânge aria de aplicare
a acesteia. Încetarea stării de asediu sau de urgenţă are loc la data stabilită în decretul de
instituire sau în decretul de prelungire. În cazul înlăturării situaţiilor de pericol înainte de
expirarea termenului stabilit, încetarea aplicării măsurii excepţionale se dispune prin decret.

C. Alte atribuţii

Potrivit art. 94 din Constituţie, Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele

atribuţii: a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general şi de
amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă graţierea
individuală.

a) Conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare

În calitatea sa de reprezentant al statului român, Preşedintele exercită competenţa de

conferire a decoraţiilor şi a titlurilor de onoare. Cadrul normativ în ceea ce priveşte această
atribuţie constituţională este reprezentat de Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de
decoraţii al României55.
Potrivit art. 3 din Legea-cadru nr. 29/2000, decoraţiile sunt conferite cetăţenilor români
pentru serviciile excepţionale aduse statului şi poporului român, pentru acte de eroism săvârşite
în serviciul militar şi pentru merite deosebite în activitate. Decoraţiile pot fi conferite şi unităţilor
militare pentru fapte deosebite săvârşite în timp de pace şi pentru acte de eroism în timp de
război. În plus, decoraţiile pot fi conferite şi cetăţenilor străini pentru contribuţia deosebită la
progresul umanităţii, la promovarea păcii şi a democraţiei în lume, la dezvoltarea relaţiilor de
colaborare şi prietenie cu România sau pentru fapte şi servicii remarcabile aduse statului şi
poporului român.
Art. 4 din lege stabileşte decoraţiile sunt conferite de Preşedintele României, prin decret,
în baza propunerilor de decorare individuale. Aceste propunerile de decorare se fac de către: a)
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor, pentru Preşedintele României,
primul-ministru, senatori şi deputaţi; b) primul-ministru, pentru membrii Guvernului; c) miniştrii
şi conducătorii instituţiilor şi organizaţiilor centrale autonome, pentru persoanele din domeniul
lor de activitate. De asemenea, Preşedintele României poate să confere decoraţii şi din proprie
iniţiativă, în proporţie de 1% din numărul total stabilit prin lege pentru fiecare grad sau clasă a
fiecărei decoraţii, cu excepţia gradelor de Mare Ofiţer, Mare Cruce şi Colan.
Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 112 din 13 iulie 199956 că „conferirea
unei decoraţii sau a unui titlu de onoare de către Preşedintele României, în baza art. 94 lit. a) din
Constituţie, se atestă prin brevet. Brevetele sunt validate sub semnătura autografă a Preşedintelui
României, precum şi prin sigiliu”.
De asemenea, cu ocazia Deciziei nr. 88 din 20 ianuarie 200957, Curtea sublinia un aspect
important: chiar dacă Constituţia nu a prevăzut, în mod expres, alături de atribuţia Preşedintelui
României de conferire a unei decoraţii, şi pe aceea de retragere, prima o implică şi pe cea de-a
doua, retragerea unei decoraţii decurgând din atribuţia constituţională de a conferi. Altfel, a nega
posibilitatea Preşedintelui României de a retrage o decoraţie înseamnă a restrânge una dintre
atribuţiile ce îi revin în calitatea sa de reprezentant al statului român.
Retragerea unei decoraţii poate avea loc, pe de o parte, pentru fapte dezonorante
anterioare decorării doar în măsura în care, din diferite motive, acestea nu au putut fi cunoscute
la data acordării decoraţiei şi, pe de altă parte, pentru fapte dezonorante ulterioare, incompatibile
cu calitatea de membru al ordinului, dar numai cu luarea în considerare a stabilirii unui just
raport de proporţionalitate între faptele care au determinat acordarea unui ordin şi cele care au
stat la baza propunerii de retragere a decoraţiei.
Sub acest aspect, aprecierea între meritele care au determinat acordarea unei decoraţii şi
faptele reţinute pentru retragerea acesteia presupune un act de mare responsabilitate, de dreaptă
judecată din partea celor învestiţi să se pronunţe asupra celui din urmă caz şi, în final, din partea
Preşedintelui României.
Potrivit prevederilor legale, atât conferirea, cât şi retragerea decoraţiilor se fac prin decret
de către Preşedintele României, la propunerea unor autorităţi stabilite prin lege. Este evident că
propunerea care îi este prezentată Preşedintelui nu îl obligă pe acesta şi nici nu îl opreşte să facă
propriile sale aprecieri. Preşedintele are o largă posibilitate de apreciere atât asupra propunerilor

55
Publicată în M. Of. nr. 146 din 7 aprilie 2000.
56
Publicată în M. Of. nr. 506 din 19 octombrie 1999.
57
Publicată în M. Of. nr. 131 din 3 martie 2009.
ce i se fac, în condiţiile legii, pentru conferirea unei decoraţii, cât şi asupra motivelor cuprinse în
propunerile de retragere a decoraţiei.
În acest context, ţinând seama de natura faptelor pentru care, odată săvârşite, o decoraţie
ar putea fi retrasă, există posibilitatea ca o decoraţie ce a fost conferită de un anumit şef de stai să
poată fi retrasă de şeful de stat următor, întrucât şi unul şi celălalt ar acţiona în cadrul aceluiaşi
statut constituţional, în considerarea calităţii de şef al statului. Nici Constituţia, nici
reglementările referitoare la sistemul naţional de decoraţii nu instituie vreo interdicţie în sarcina
preşedintelui următor celui care a conferit o decoraţie să procedeze, în condiţiile legii, la
retragerea acesteia

b) Acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral

Preşedintele României exercită şi competenţa constituţională de acordare a gradelor de

mareşal, de general şi de amiral. Conţinutul normativ al acestei competenţe rezultă din
jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 384 din 4 mai 200658, statua că
„potrivit acestor dispoziţii constituţionale, Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale
de şef al statului şi comandant al forţelor armate, «acordă gradele de mareşal, de general şi de
amiral.» Această atribuţie reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful
statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade, fără a fi condiţionat de
lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice”.

c) Numirea în funcţii publice

Această competenţă constituţională ce poate fi exercitată de către Preşedinte priveşte doar

numirile în anumite funcţii de importanţă deosebită, o multitudine de acte normative sau
dispoziţii constituţionale conturând sfera numirilor ce pot fi operate de către şeful statului: în caz
de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la
propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului; Preşedintele, la propunerea
Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României; Consiliul Superior
al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor; Preşedintele numeşte 3 dintre cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale etc.

d) Acordarea graţierii individuale

Ultima competenţă a Preşedintelui normată prin art. 94 din Constituţie constă în

posibilitatea acordării graţierii individuale59. În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea are o bogată
jurisprudenţă prin care detaliază conţinutul normativ al acestei atribuţii şi subliniază distingerea
acestui tip de graţiere de cea colectivă, apanajul acesteia din urmă neaparţinând Preşedintelui, ci
Parlamentului.
Astfel, prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 200360, Curtea statua că „Graţierea este o
măsură de clemenţă care constă în iertarea unui condamnat de executarea în tot sau în parte a
pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoară. Din punct de vedere al persoanelor
cărora li se aplică, graţierea este individuală, caz în care se acordă de Preşedintele României,

58
Publicată în M. Of. nr. 451 din 24 mai 2006.
59
A se vedea pe larg, Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.
60
Publicată în M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003.
conform art. 94 lit. d) din Constituţie, şi colectivă, caz în care se acordă prin lege organică, de
către Parlament, conform prevederilor constituţionale ale art. 72 alin. (3) lit. g).
Pe lângă deosebirea de emitent, o altă diferenţă esenţială între cele două forme ale
graţierii este raţiunea pentru care acestea sunt acordate. Dacă în cazul graţierii individuale
Preşedintele României are în vedere, cel mai adesea, raţiuni umanitare, izvorâte din circumstanţe
deosebite în care se găseşte condamnatul sau în care a săvârşit fapta, în cazul graţierii colective
preponderente sunt raţiunile de realizare a unei politici penale şi sociale faţă de o anumită
categorie de condamnaţi, pentru infracţiuni ce nu prezintă un pericol social ridicat şi care au dat
dovezi temeinice de îndreptare, oferindu-li-se acestora posibilitatea de a beneficia de clemenţa
legiuitorului61. Pe lângă aceste considerente sociale, graţierea colectivă are în vedere adesea şi
reducerea numărului de persoane condamnate care vor rămâne în continuare în penitenciare,
precum şi diminuarea supraaglomerării unităţilor din sistemul penitenciar.
Aşa fiind, graţierea colectivă creează, printr-un act normativ cu aplicabilitate generală,
premisa îndreptării comportamentului social al unei întregi categorii de condamnaţi. Legea de
graţiere este impersonală, spre deosebire de decretul Preşedintelui României, care se aplică uneia
sau mai multor persoane individualizate. Sfera de aplicare a legii de graţiere se face prin
stabilirea unor criterii obiective, care se pot referi la natura infracţiunilor săvârşite, durata
pedepselor, existenţa stării de recidivă sau la situaţia personală a condamnaţilor, spre exemplu, la
conduita şi vârsta acestora sau la starea lor de sănătate. Cu toate că stabilirea acestor criterii este
atributul exclusiv al legiuitorului, actul normativ de graţiere trebuie să respecte prevederile
constituţionale şi principiile de drept general valabile.
În plus, prin Decizia nr. 104 din 9 februarie 200662, Curtea reţinea că „Graţierea
colectivă constituie un act de clemenţă, exercitat de Parlament în temeiul prerogativelor sale
constituţionale şi conform politicii penale a statului” şi că „în exercitarea competenţei sale,
legiuitorul are deplina libertate de a stabili condiţiile graţierii, referitoare la oricare dintre
elementele răspunderii juridice, şi anume categoriile de fapte antisociale pentru care s-au aplicat
pedepse sau alte sancţiuni (infracţiuni sau contravenţii), categoriile de sancţiuni aplicate
făptuitorilor şi cuantumul acestora, persoana făptuitorilor şi forma de vinovăţie reţinută în
sarcina lor (intenţie, culpă), precum şi cu privire la alte elemente privind limitele graţierii (totală
sau parţială) şi consecinţele comiterii unor noi fapte antisociale de către persoanele care au
beneficiat de actul de clemenţă”.
În plus, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea, referitor la
graţierea unor persoane condamnate, reţinea că această atribuţie „este un apanaj tradiţional al
şefului statului, care nu are obligaţia să-şi motiveze măsura luată, astfel că orice explicaţie ar
da, inclusiv aceea că nu a fost convins de justeţea pedepselor aplicate, nu-i poate fi reproşată”.

Capitolul II. Mandatul prezidenţial

Secţiunea 1. Alegerea preşedintelui

61
A se vedea pentru mai multe detalii în această materie Mădălina Putinei, Abordări metodologice asupra problemei
definirii politicii penale, Revista de Științe Juridice nr. 4/2009, p. 116-124; Mădălina Putinei, Noul Cod penal:
politica penală între liberalism, comunitarism și lipsa de filozofie, Pandectele Române nr. 2/2011, p. 83-92;
Mădălina Putinei, Noua politică penală – o derivă securitară?, Pandectele Române nr. 4/2011, p. 80-94.
62
Publicată în M. Of. nr. 166 din 21 februarie 2006.
 În conformitate cu art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este ales prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Alegerea Preşedintelui63 se realizează prin scrutin uninominal majoritar în două tururi.
Astfel, alin. (2) şi (3) ale art. 81 consacră coordonatele acestui tip de alegere. Este declarat ales
candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în
listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se
organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de
voturi obţinute în primul tur, fiind declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi.
Opţiunea constituantului român de a norma această modalitate de alegere a Preşedintelui,
în detrimentul variantei desemnării acestuia de către Parlament, are drept principală consecinţă
normativă crearea unei legitimităţi egale a instituţiei şefului statului cu cea a organului legislativ,
puterea ambelor rezidând în voinţa corpului electoral. Normarea unui astfel de mod de
desemnare a Preşedintelui asigură echilibrul instituţional în cadrul puterilor statului, exercitarea
prerogativelor prezidenţiale nefiind condiţionată de jocurile şi înţelegerile politice parlamentare,
şi creează o responsabilitate directă şi exclusivă a şefului statului faţă de voinţa electoratului care
l-a ales.
Legea 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României64 reglementează aspectele
tehnice ale procesului electoral de desemnare în funcţie a şefului statului.
Potrivit art. 4 din Legea-cadru nr. 370/2004, la alegerile pentru Preşedintele României
se pot prezenta candidaţi propuşi de partide politice sau alianţe politice, constituite potrivit Legii
partidelor politice nr. 14/2003, precum şi candidaţi independenţi. Partidele şi alianţele politice
pot propune numai câte un singur candidat. Partidele membre ale unei alianţe politice care
propune un candidat nu pot propune şi candidaţi în mod separat. Candidaturile propuse de
partidele şi de alianţele politice, precum şi candidaturile independente pot fi depuse numai dacă
sunt susţinute de cel puţin 200.000 de alegatori, un alegator putând susţine un singur candidat.
Ziua alegerilor este duminica, alegerile având loc în luna anterioară lunii în care ajunge la
termen mandatul de preşedinte. Cu cel puţin 45 de zile înaintea zilei votării, Guvernul stabileşte
data alegerilor prin hotărâre.
În ceea ce priveşte condiţiile65 ce trebuie îndeplinite de către candidaţii la funcţia de
Preşedinte, acestea rezultă prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, art. 37 şi art. 40,
precum şi din cadrul normativ al Legii-cadru nr. 370/2004. Astfel, au dreptul de a candida la
alegerile prezidenţiale cetăţenii români care au domiciliul în ţară şi care întrunesc cumulativ
următoarele condiţii: a) să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de
ani; b) să nu fie debili sau alienaţi mintal, puşi sub interdicţie, sau să suferit o condamnare, prin
hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale; c) să nu le fie interzisă
asocierea în partide politice; d) să nu fi împlinit deja două mandate prezidenţiale.
Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite de
către candidaţii la funcţia de Preşedinte, Hotărârea nr. 11 din 7 septembrie 199266, rezultă
singurele impedimente în participarea unei persoane la acest tip de alegeri sunt „cetăţenia străină

63
A se vedea pe larg Ion Deleanu, op.cit., p. 721-727; Ştefan Deaconu, Comentariul art. 81 din Constituţia
României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 759-771.
64
Republicată în M. Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011.
65
A se vedea în mod asemănător Ion Deleanu, op.cit., p. 723-724.
66
Publicată în M. Of. nr. 238 din 25 septembrie 1992.
ori domiciliul în străinătate (art. 16 alin. (3), pierderea drepturilor electorale (art. 35 alin. (1),
coroborat cu art. 34 alin. (2), interdicţia prevăzută la art. 37 alin. (3) şi interdicţia prevăzută de
art. 81 alin. (4), censul de vârstă prevăzut de art. 35 alin. (2), din Constituţie”.
Alin. (4) al art. 81 din Constituţie normează interdicţia de a candida la funcţia
prezidenţială pentru persoanele care au îndeplinit funcţia de Preşedinte două mandate
prezidenţiale, succesive sau nesuccesive. Dispoziţia constituţională utilizează în stabilirea
interdicţiei de candidatură sintagma de „îndeplinire a funcţiei” pe parcursul a două mandate, şi
nu de „îndeplinire a mandatului” de două ori, în acest mod fiind calificată funcţia şi nu mandatul
din punct de vedere al îndeplinirii. Astfel, rezultă că interdicţia devine aplicabilă tuturor
persoanelor care au îndeplinit funcţia de Preşedinte pe parcursul a două mandate, indiferent dacă
mandatele sunt complete sau parţiale din punct de vedere temporar, succesive sau nesuccesive.
Mandatele prezidenţiale pot fi parţiale în situaţia demiterii din funcţie sau a demisiei
Preşedintelui. Deci, interdicţia se aplică şi preşedinţilor care aleşi în funcţie de două ori, nu au
finalizat în întregime decât un singur mandat, sau, deşi puţin probabil, nu au finalizat în
întregime niciunul dintre cele două mandate: este cazul preşedinţilor suspendaţi de către
Parlament şi demişi înainte de termen prin referendum de către electorat în contextul art. 95 din
Constituţie. În acelaşi mod, demisia Preşedintelui în funcţie în cursul celui de-al doilea mandat,
care devine parţial, conduce la aplicarea interdicţiei de a candida pentru un nou mandat. În plus,
acest lucru se produce şi datorită faptului că demisia constituie un act de voinţă unilateral şi
personal prin care acesta confirmă practic imposibilitatea îndeplinirii mandatului pentru care a
fost ales. Ori, un preşedinte care a decis că nu poate duce la îndeplinire un mandat, nu mai poate
emite pretenţia că ar putea să finalizeze un altul nou. În plus, a admite că interdicţia nu se aplică
în acest caz ar presupune legitimarea unei practici prin care dispoziţia constituţională ar fi golită
de conţinut normativ, orice preşedinte putând cu puţin timp înainte de îndeplinirea celui de-al
doilea mandat să demisioneze pentru a candida la un al treilea mandat.

Secţiunea 2. Validarea mandatului şi depunerea jurământului

§1. Validarea mandatului

Potrivit art. 82 alin. (1) din Constituţie, rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte
al României este validat de Curtea Constituţională. Dispoziţia constituţională este completată
prin art. 146 lit. f), conform căruia Curtea Constituţională este autoritatea care veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
Validarea alegerilor de către Curte presupune constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor
constituţionale şi legale privind derularea procesului electoral de alegere a Preşedintelui.
Curtea Constituţională, conform art. 52 din Legea-cadru nr. 370/2004, poate anula
alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să
modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua
duminică de la data anulării alegerilor. Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele
politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la
alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării, cererea trebuind motivată şi însoţită
de dovezile pe care se întemeiază. Soluţionarea cererii de către Curtea Constituţionala se face
până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor.
 Termenul de 3 zile în care poate fi depusă o cerere de anulare a alegerilor este un termen
de decădere, depăşirea acestuia având drept efect declararea ca tardiv introdusă a oricărei cereri
după această dată67.
Cererea de anulare nu poate avea decât un singur obiect: anularea alegerilor prezidenţiale
în totalitate, la nivel naţional, nu doar anularea „parţială” a alegerilor în anumite circumscripţii
electorale. Curtea, prin Hotărârea nr. 36 din 4 octombrie 199168, statua că „pentru alegerea
Preşedintelui României, se au în vedere rezultatele votării pe întreaga ţară, astfel încât nu se pot
anula alegerile decât dacă rezultatele dintr-o circumscripţie sunt de natură (…) să modifice
atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care participă la al doilea tur de
scrutin”.
Condiţia fundamentală materială ce poate conduce la anularea alegerilor prezidenţiale
rezidă în faptul ca votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice
atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de
scrutin.
În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea, cu ocazia Hotărârii nr. 39 din 14 decembrie
200969, reţinea că „în cursul unei campanii electorale sunt posibile anumite neregularităţi, dar
valabilitatea alegerilor depinde de dimensiunile şi de amploarea neregularităţilor constatate de
autorităţile statului”. În plus, potrivit Hotărârii nr. 51 din 13 decembrie 200070, Curtea statua că
„deficienţe care se referă la: absenţa unui organism electoral permanent; modificarea legilor
electorale prin intermediul ordonanţelor de urgenţă şi al hotărârilor Guvernului; caracterul
excesiv de restrictiv al regulilor privind observarea alegerilor de către organizaţiile naţionale;
utilizarea exagerată a listelor suplimentare de alegători; caracterul inadecvat al constatării
autenticităţii semnăturilor de pe listele de sprijin al candidaţilor prezidenţiali (…) nu sunt de
natură să determine, în sine, modificarea rezultatelor alegerilor”.
În ceea ce priveşte posibilitatea de anulare a alegerilor prezidenţiale, Curtea, în
jurisprudenţa sa, a stabilit trei coordonate majore: a) anularea alegerilor poate să intervină numai
în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă; b) nu orice fraudă din
procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai frauda care este de natură să
modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
tur de scrutin); c) cererea de anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care
se întemeiază.

§2. Depunerea jurământului de credinţă

În conformitate cu alin. (2) al art. 82 din actul fundamental, candidatul a cărui alegere a
fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul
jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială
a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Având în vedere prevederile art. 83 alin. (2) din Constituţie, care normează că
„Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou

67
Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 38 din 7 octombrie 1992, publicată în M. Of. nr. 252 din 9 octombrie 1992.
68
Publicată în M. Of. nr. 247 din 5 octombrie 1992.
69
Publicată în M. Of. nr. 924 din 30 decembrie 2009.
70
Publicată în M. Of. nr. 703 din 29 decembrie 2000.
ales”, rezultă că depunerea jurământului constituie condiţia obligatorie pentru începerea
mandatului de Preşedinte, şi „nu semnifică numai un moment solemn (…) este constitutiv de
efecte juridice, conferind mandatului efectivitate”71. Nedepunerea jurământului sau refuzul
acestuia atrage ca efect juridic imposibilitatea exercitării competenţelor constituţionale de către
candidatul ales şi validat şi prelungirea de drept a mandatului preşedintelui anterior.
Depunerea jurământului se realizează în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, actul fundamental neprevăzând un termen în care se procedează în acest sens.

Secţiunea 3. Durata mandatului

Art. 83 din Constituţie stabileşte durata mandatului prezidenţial la 5 ani, exercitarea

acestuia făcându-se de la data depunerii jurământului în faţa organului legislativ până la
depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.
Depăşirea mandatului de 5 ani nu este posibilă decât în situaţii excepţionale, alin. (3) al
art. 83 normând posibilitatea de prelungire a mandatului prezidenţial prin lege organică în doar
două cazuri limitative: în caz de război sau de catastrofă. Astfel, atât nivelul normei juridice prin
care se poate dispune prelungirea mandatului prezidenţial – legea organică, cât şi cazurile în care
poate interveni prelungirea – caz de război sau de catastrofă, sunt strict determinate.
În legătură cu condiţia categoriei normei juridice de prelungire a mandatului, legea
organică, o interpretare extinsă a dispoziţiei constituţionale, potrivit căreia şi Guvernul, prin
adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, ar putea decide prelungirea mandatului prezidenţial, este
exclusă, pe de o parte datorită caracterul de excepţie a dispoziţiei, excepţiile fiind de strictă
interpretare şi aplicare, iar pe de altă parte, deoarece, prin paralelism, doar autoritatea în faţa
căreia a început exerciţiul mandatului poate decide prelungirea acestuia, Parlamentul.
În ceea ce priveşte cele două cazuri limitative în care poate interveni prelungirea
mandatului prezidenţial, trebuie distins sensul acestor situaţii excepţionale ce pot marca la un
moment dat existenţa statului. Starea de război desemnează situaţia în care între două sau mai
multe state s-a declanşat un conflict armat. Noţiunea de „catastrofă” are un înţeles larg,
desemnând un eveniment tragic cu rezultate negative majore pentru stat, în acest conţinut putând
intra starea de urgenţă sau starea de asediu72.
Durata prelungirii mandatului prezidenţial nu este reglementată constituţional sau legal,
astfel încât aceasta va fi în mod obligatoriu stipulată în legea organică adoptată de Parlament.

Secţiunea 4. Vacanţa şi interimatul funcţiei

§1. Vacanţa funcţiei

Potrivit art. 97 alin. (1) din Constituţie, vacanţa funcţiei de Preşedinte al României
intervine în patru cazuri limitativ enumerate: în caz de demisie, de demitere din funcţie, de
imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
Primul caz în care poate interveni vacanţa funcţiei prezidenţiale presupune un act
unilateral de voinţă din partea Preşedintelui în funcţie prin care acesta pune capăt mandatului său
din proprie iniţiativă înainte de ajungerea la termen. Fiind un act unilateral de voinţă, demisia

71
Ion Deleanu, op.cit., p. 725.
72
Ştefan Deaconu, Comentariul art. 83 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole,
coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 781.
poate avea orice cauză ce ţine de persoana Preşedintelui şi asupra căreia acesta este singurul care
hotărăşte să renunţe sau nu la funcţie. De asemenea, având în vedere aceeaşi premisă, demisia nu
trebuie să fie motivată nimănui şi nicio autoritate a statului nu poate refuza actul demisiei
adoptând un act juridic de menţinere în funcţie a Preşedintelui73.
Vacanţa funcţiei ca urmare a demisiei poate interveni atât în cursul desfăşurării normale a
mandatului prezidenţial, cât şi în perioada în care, în contextul aplicării prevederilor art. 95 din
Constituţie, preşedintele este suspendat prin votul Parlamentului pentru săvârşirea unor fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. În principiu, având în vedere importanţa funcţiei
deţinute în cadrul autorităţilor statului şi modul de începere a mandatului prezidenţial, demisia
trebuie anunţată public şi transmisă în scris atât Parlamentului, în faţa căruia se depune iniţial
jurământul de credinţă, cât şi Curţii Constituţionale care, în virtutea art. 146 lit. g) din actul
fundamental, constată prin hotărâre interimatul funcţiei de Preşedinte.
Al doilea caz de vacanţă a funcţiei este demiterea din funcţie a Preşedintelui. Sistemul
constituţional român cunoaşte doar două situaţii în care mandatul prezidenţial poate înceta prin
demitere ca sancţiune politico-juridică: a) în situaţia în care majoritatea membrilor corpului
electoral decide acest lucru prin-un referendum naţional organizat ca urmare a suspendării din
funcţie a Preşedintelui în contextul art. 95; b) în situaţia în care, în condiţiile art. 96, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie pronunţă o hotărâre definitivă de condamnare a Preşedintelui în urma
deciziei Parlamentului de punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.
Al treilea caz în care poate interveni vacanţa funcţiei este constituit din imposibilitatea
definitivă a exercitării atribuţiilor de Preşedinte. Trebuie precizat că acest caz are în vedere
imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, nu şi imposibilitatea relativă, în această ultimă
situaţie Preşedintele putând să îşi reia mandatul la încetarea cauzelor temporare de imposibilitate
a exercitării competenţelor. Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor poate fi cauzată de
situaţii medicale de boală gravă a persoanei Preşedintelui cu caracter ireversibil. Având în vedere
că acest caz presupune existenţa unui fapt de natură medicală, constatarea şi diagnosticarea
persoanei Preşedintelui ca fiind în imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor de
Preşedinte nu poate fi făcută decât de o comisie de medici specialişti constituită în acest scop.
Al patrulea caz care poate duce la vacanţa funcţiei de Preşedinte este reprezentată de
decesul acestei persoane. Curtea Constituţională va constata în acest caz vacanţa funcţiei şi va
pronunţa interimatul acesteia pe baza certificatului de deces.
Conform alin. (2) al art. 97, în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa
funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru alegerea unui nou
Preşedinte. Vacanţa funcţiei, moment de la care începe să curgă termenul de 3 luni pentru
organizarea de noi alegeri prezidenţiale, este constată prin hotărâre a Curţii Constituţionale în
contextul art. 146 lit. g), odată cu constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul
în exercitarea funcţiei de Preşedinte.

§2. Interimatul funcţiei

Art. 98 din Constituţie normează coordonatele normative ale interimatului funcţiei de

Preşedinte74, situaţie juridică prin care este asigurată continuitatea desfăşurării mandatului

73
Ion Deleanu, op.cit., p. 726.
74
A se vedea pe larg Ştefan Deaconu, Comentariul art. 98 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 914-919.
prezidenţial în considerarea locului şi rolului deosebit de important al acestei instituţii în cadrul
autorităţilor statului.
În primul rând, interimatul funcţiei de Preşedinte nu poate interveni decât în trei situaţii:
a) funcţia de Preşedinte devine vacantă; b) Preşedintele este suspendat din funcţie; c)
Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile.
Apariţia oricăruia dintre cele patru cazuri de vacanţă a funcţiei de Preşedinte conform art.
97 din actul fundamental atrage ca efect juridic interimatul funcţiei.
De asemenea, suspendarea din funcţie a Preşedintelui în contextul art. 95 şi art. 96 din
Constituţie atrage interimatul funcţiei. În situaţia suspendării din funcţie a Preşedintelui pentru
săvârşirea unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei în contextul art. 95,
interimatul se asigură de la data adoptării de către Parlament a hotărârii de suspendare şi până la
data pronunţării Curţii în sensul invalidării rezultatelor referendumului organizat de demitere ori
a constatării neatingerii cvorumului legal necesar pentru demitere, sau data depunerii
jurământului de către noul Preşedinte ales. În contextul art. 96, interimatul funcţiei se asigură de
drept de la data suspendării din funcţie prin hotărâre a Parlamentului de punere sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltă trădare şi până la data rămânerii definitive a unei hotărâri de
achitare, ori, în cazul condamnării când demiterea din funcţie intervine de drept, până la
începerea mandatului noului Preşedinte ales.
Ultima situaţie în care poate interveni interimatul funcţiei este reprezentată de
imposibilitatea temporară a Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile. Interimatul funcţiei poate
astfel interveni în cazurile de boală, tratament medical, internări medicale sau intervenţii
medicale care au ca efect într-un interval limitat de timp imposibilitatea fizică sau psihică a
Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile. În acelaşi sens sunt şi cazurile de dispariţie temporară a
persoanei Preşedintelui determinate de cauze diverse. Interimatul funcţiei nu intervine în situaţia
în care Preşedintele lipseşte din ţară o perioadă de timp sau urmează un tratament medical ori
este internat dar poate să îşi exercite în mod deplin competenţele prezidenţiale.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte subiectele ce exercită temporar competenţe
prezidenţiale, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele
Camerei Deputaţilor. Persoanei care va asigura interimatul funcţiei i se aplică în mod
corespunzător toate dispoziţiile constituţionale şi legale privind exercitarea şi condiţiile
exercitării mandatului de Preşedinte75.
În ceea ce priveşte păstrarea statului anterior al persoanei care asigură interimatul funcţiei
de Preşedinte, Curtea Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 46 din 17 mai 199476, reţinea că în
„perioada interimatului funcţiei prezidenţiale, preşedintele Senatului îşi păstrează această
calitate, dar nu o exercită; însă Preşedintele României interimar are statutul constituţional al
funcţiei prezidenţiale, cu singura excepţie a exercitării atribuţiilor prevăzute la art. 88-90 din
Constituţie (…); de aceea preşedintelui interimar îi sunt opozabile prevederile art. 84 alin. (1) din
Constituţie referitoare la incompatibilitatea Preşedintelui României de a fi membru al unui partid
sau de a îndeplini orice altă funcţie publică sau privată; din două puncte de vedere prevederea
art. 26 alin. (2) din regulament (n.n. «în perioada în care preşedintele Senatului asigură
interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Senatului se exercită de
către unul dintre vicepreşedinţi, ales de Senat») este neconstituţională, şi anume: -
incompatibilitatea dintre funcţii nu este între exerciţiul lor, ci între deţinerea lor; deci, în caz de
incompatibilitate, aceeaşi persoană nu poate fi titulara funcţiilor incompatibile, fără nici o

75
Ion Deleanu, op.cit., p. 727.
76
Publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994.
considerare după cum ea le exercită sau nu le exercită, aşa cum în mod corect rezultă din
prevederile art. 156 alin. (1) din regulament; în consecinţă, calitatea de Preşedinte al României,
chiar cu titlu interimar, nu poate fi cumulată cu aceea de preşedinte al Senatului, chiar dacă
exercitarea acestei calităţi este suspendată; - incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale priveşte şi
apartenenţa politică a preşedintelui Senatului, apartenenţă de care, însă, este legată calitatea sa
parlamentară”.
În al treilea rând, în perioada interimatului, Preşedintele interimar poate exercita toate
atribuţiile prezidenţiale prevăzute în Constituţie cu excepţia celor prevăzute la articolele 88-90
din Constituţie: a) de a adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice
ale naţiunii; b) de a dizolva Parlamentul; c) de a cere poporului să-şi exprime, prin referendum,
voinţa cu privire la probleme de interes naţional.

Secţiunea 5. Protecţia mandatului - incompatibilităţi şi imunităţi

§1. Incompatibilităţile funcţiei de Preşedinte

Potrivit art. 84 alin. (1) din constituţie, în timpul mandatului, Preşedintele României nu
poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
Dispoziţia constituţională normează regimul general al incompatibilităţilor funcţiei prezidenţiale
sub forma a două coordonate: imposibilitatea Preşedintelui de a fi membru al unui partid şi
interdicţia de a mai îndeplini o altă funcţie publică sau privată.
În ceea ce priveşte interdicţia constituţională ca Preşedintele să fie membru al unui partid,
trebuie precizat că sintagma „partid” trebuie înţeleasă în sens larg, ca desemnând atât un partid
politic, cât şi o alianţă politică sau o formaţiune cu caracter politic în sensul dispoziţiilor legale în
materia partidelor politice. În plus, mai trebuie subliniat că dispoziţia constituţională normează
incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale cu calitatea de membru al unui partid, nu şi cu cea de
simpatizant sau aderent al acestuia. Cu toate acestea, considerăm că textul constituţional are în
vedere asigurarea şi obligarea Preşedintelui la o poziţie de neutralitate politică în raport cu
formaţiunile politice în contextul rolului de mediator pe care îl are în raport cu elementele
societăţii civile, partidele politice fiind o astfel de componentă importantă, astfel încât
exteriorizarea simpatiilor politice sau exprimarea opţiunilor personale de natură politică ale
Preşedintelui trebuie să fie limitate.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 77, statua însă că „aceste
interdicţii nu exclud însă posibilitatea exprimării, în continuare, a opiniilor politice, a
angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul său electoral ori să militeze şi să
acţioneze pentru realizarea acestora, cu respectarea prerogativelor constituţionale”. Mai mult,
prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, instanţa constituţională reţinea că „atitudinea şi
opiniile imputate Preşedintelui României nu pot fi caracterizate ca încălcări ale Constituţiei, în
condiţiile în care - referitor la relaţia Preşedintelui cu partidele politice - în art. 84 din Legea
fundamentală se prevede că acesta nu poate fi membru al unui partid politic, dar nu i se interzice
să păstreze legături cu partidul care l-a susţinut în alegeri sau cu alte partide politice. O
asemenea interdicţie nici nu ar fi în spiritul Constituţiei, în condiţiile în care Preşedintele
României este ales în funcţie prin sufragiu universal, pe baza unui program politic, şi are faţă de
electorat datoria să acţioneze pentru îndeplinirea acestui program. Este evident că, pentru

77
Publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005.
realizarea programului pentru care a fost ales, preşedintele poate dialoga în continuare fie cu
partidul din care a făcut parte, fie cu oricare alt partid, care ar sprijini realizarea programului”.
În privinţa posibilităţii unui Preşedinte în funcţie de a-şi depune în exercitarea mandatului
candidatura pentru un nou mandat ca independent, dar pe listele unui partid politic, fără a fi
membru al acestuia în virtutea interdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională, prin Decizia
nr. 339 din 17 septembrie 200478, statua că „Preşedintele României nu este prevăzut între
categoriile de cetăţeni, stabilite limitativ de cele două texte constituţionale, cărora le este interzis
dreptul fundamental de a fi ales, deşi, pe durata mandatului, nu poate fi membru al unui partid,
conform dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Constituţie, republicată. În virtutea principiului că
excepţiile sunt de strictă interpretare, Curtea nu poate considera că situaţia prevăzută de art. 84
alin. (1) din Constituţie care stabileşte o incompatibilitate politică temporară pentru Preşedintele
României, ar putea, în lipsa unei prevederi constituţionale, să aibă consecinţa interzicerii
dreptului de a fi ales pentru Preşedintele României, în condiţiile în care acesta nu devine membru
al unui partid politic. Curtea reţine că numai printr-o interpretare forţată - prin adăugare la
normele constituţionale - situaţia prevăzută în textul de lege criticat ar putea fi convertită în
incompatibilitatea prevăzută de art. 84 alin. (1) şi în interdicţia dreptului de a fi ales stabilită de
art. 37 alin. (1) coroborat cu art. 40 alin. (3) din Constituţie, republicată, astfel cum se susţine în
sesizarea de neconstituţionalitate. O asemenea interpretare, care ar disimula o veritabilă creare a
unei norme constituţionale, contravine principiului supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art. 1
alin. (5) din Legea fundamentală, precum şi statutului constituţional şi legal al Curţii, care îi
interzice rolul de legislator pozitiv”.
Tot cu această ocazie Curtea Constituţională a statuat că „obligaţia constituţională de
nepartizanat politic al Preşedintelui României nu este absolută”, iar problema modului în care îşi
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate ţine de măsura
în care Preşedintele îşi îndeplineşte obligaţiile, de etica exercitării mandatului prezidenţial, care,
atunci când este încălcat grav, atrage răspunderea constituţională a titularului mandatului.
Cât priveşte interdicţia Preşedintelui de a îndeplini o altă funcţie publică sau privată
aceasta are în vedere poziţia deosebit de importantă în cadrul autorităţilor statului pe care o
reprezintă instituţia şefului statului.

§2. Imunitatea prezidenţială

Potrivit alin. (2) al art. 84, Preşedintele României se bucură de imunitate. În plus, în mod
asemănător deputaţilor şi senatorilor, Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Reglementarea constituţională a imunităţii, parlamentare sau prezidenţiale, este justificată
de necesitatea protecţiei mandatului reprezentativ, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor
constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, alesul,
parlamentar sau Preşedinte, trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi
acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii, sub cele două
forme ale sale, protejează instituţia parlamentarului sau preşedintelui faţă de eventualele presiuni
sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa,
libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi
legilor.

78
Publicată în M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.
 Dimensiunea constituţională a imunităţii prezidenţiale, ca şi în cazul imunităţii
parlamentare, presupune două forme: inviolabilitatea şi iresponsabilitatea.
Inviolabilitatea se referă la protecţia juridică ce este asigurată instituţiei Preşedintelui în
cursul mandatului în sensul imposibilităţii de percheziţionare, reţinere sau arestare a acestuia,
precum şi de a răspunde juridic, cu excepţia faptelor de înaltă trădare în contextul art. 96 din
Constituţie. Această formă a imunităţii prezidenţiale este identică imunităţii parlamentare, astfel
încât este important să subliniem poziţia Curţii Constituţionale în materie relevată prin Decizia
nr. 46 din 17 mai 1994: „Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, senatorul nu poate fi reţinut,
arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea
Senatului. Rezultă din această prevedere constituţională că imunitatea parlamentară constituie o
măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere
caracterul său imperativ, ea nu poate fi nici extinsă şi nici restrânsă printr-un act subordonat
Constituţiei. Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi
numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifică reţinerea, arestarea,
percheziţionarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a senatorului. (…)
suspendarea imunităţii înlătură, pe perioada suspendării, protecţia constituţională pe care o
reprezintă imunitatea parlamentară; potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, această protecţie,
însă, nu poate fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unei
norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reţinerea, arestarea, percheziţia sau
trimiterea în judecată penală ori contravenţională, în funcţie de un motiv determinat şi în
limitele acestui motiv; de aceea suspendarea imunităţii modifică statutul constituţional al
senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat
Constituţiei”.
Iresponsabilitatea are în vedere imposibilitatea tragerii la răspundere juridică pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, în exercitarea mandatului
prezidenţial, imunitatea sub forma iresponsabilităţii asigură libertatea de exprimare a persoanei
Preşedintelui.
În acest sens se relevă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 53 din 28
ianuarie 2005, aceasta statuând că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui
mandat de demnitate publică - aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică
unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice - referitoare la alte autorităţi
publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau
propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică
sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt
urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale
acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de
exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie”.
Cu toate acestea, anumite limite se impun libertăţii de exprimare, prin Decizia nr. 435 din
26 mai 2006, Curtea Constituţională subliniind că „statutul constituţional al Preşedintelui şi al
primului-ministru, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei constituţionale îi obligă să îşi
aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale
statului să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură
constituţională între acestea”. În mod asemănător, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie
2007, Curtea „neputând reţine că opiniile politice exprimate în forme care dovedesc lipsă de
respect faţă de partenerii politici constituie fapte grave de încălcare a Constituţiei, (…) reafirmă
convingerea că raporturile instituţionale între participanţii la viaţa publică trebuie să se
desfăşoare în forme civilizate, pentru a se asigura şi pe această cale promovarea valorilor
supreme consacrate şi garantate prin art. 1 din Legea fundamentală”.

Secţiunea 6. Răspunderea preşedintelui

Protecţia mandatului prezidenţial sub forma imunităţii instituite constituţional a instituţiei

nu exclude însă răspunderea titularului funcţiei pentru modalitatea concretă de exercitare a
competenţelor constituţionale. În fapt, fundamentul juridic al protecţiei mandatului prezidenţial
rezidă tocmai în exercitarea sa în scopului şi limitele instituite prin actul fundamental 79.
Răspunderea Preşedintelui cunoaşte două forme, răspundere politică şi răspundere
juridică80, Constituţia reglementând limitativ cazurile în care aceasta poate fi angajată prin
intermediul art. 95 şi 96.

§1. Suspendarea şi demiterea din funcţie a Preşedintelui

Art. 95 din Constituţie normează coordonatele răspunderii politice a Preşedintelui: „(1) În

cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României
poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate
da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de suspendare din
funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. (3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este
aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”.
Angajarea răspunderii politice a Preşedintelui presupune două aspecte: suspendarea din
funcţie şi demiterea din funcţie.
În ceea ce priveşte primul aspect, suspendarea din funcţie este condiţionată de întrunirea
unor condiţii de fond şi formă. Mai întâi, din punct de vedere material, cauza ce poate determina
suspendarea din funcţie este constituită din săvârşirea de către Preşedinte a unor fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituţiei, aprecierea în concret a acestui fapt revenind Curţii
Constituţionale care emite un aviz cu caracter consultativ şi Parlamentului care decide cu
majoritate absolută. Apoi, din punct de vedere formal, trebuie întrunite următoarele condiţii
obligatorii: iniţierea propunerii de suspendare de un număr de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor, aducerea la cunoştinţă neîntârziat a propunerii de suspendare
Preşedintelui, consultarea instanţei constituţionale, votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în
sensul suspendării.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui produce două efecte juridice: instaurarea
interimatului funcţiei şi începerea curgerii termenului de 30 de zile în care se poate organiza un
referendum pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, demiterea din funcţie constituie sancţiunea politică
pe care electoratul o poate aplica Preşedintelui suspendat. Demiterea din funcţie intervine în
situaţia în care majoritatea electorilor se pronunţă în acest sens prin consultarea acestora printr-
un referendum naţional. În plus, în contextul actual, legislaţia în materia referendumului impune

79
Ion Deleanu, op.cit., p. 728.
80
A se vedea în acelaşi sens Ioan Muraru, Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea şefului de
stat în România, în volumul Răspunderea în dreptul constituţional, coord. Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 1-10.
şi o condiţie de cvorum de participare pentru valabilitatea referendumului pentru demiterea din
funcţie a Preşedintelui, respectiv majoritatea cetăţenilor români cu drept de vot înscrişi în listele
electorale. Practic, demiterea din funcţie a Preşedintelui intervine doar dacă sunt întrunite
cumulativ atât condiţia cvorumului de participare pentru valabilitatea referendumului, cât şi
condiţia majorităţii electorilor consultaţi în acest sens.

§2. Punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare

Art. 96 din actul fundamental reglementează cea de-a doua formă a răspunderii
Preşedintelui, răspunderea juridică, după cum urmează: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî
punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub
acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept.
(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis
de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.
După cum rezultă din textul constituţional, această formă a răspunderii Preşedintelui, are
o natură mixtă, pe de o parte, politică, Parlamentul, autoritate ne-jurisdicţională, hotărând
punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, iar pe de altă parte, juridică,
competenţa de judecată a faptelor de natură penală aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A. Cauzele punerii sub acuzare

Dispoziţia constituţională ce normează răspunderea penală a Preşedintelui distinge ca şi

cauze generice pentru punerea sub acuzarea a acestuia comiterea de fapte de „înaltă trădare”.
Sintagma utilizată de către constituant nu are însă un corespondent expres nominalizat la
nivelul prevederilor Codului Penal. Legislaţia penală incriminează doar infracţiunea de trădare81
(art. 155 din Codul Penal), infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului82 (art. 156 din Codul
Penal) şi infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete83 (art. 157 din Codul Penal).
81
Art. 155 din Codul penal: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul
statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a
suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de
război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori
de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase
împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi”.
82
Art. 156 din Codul penal: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul
statului român, care, în timp de război: a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării; b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale
care pot sluji purtării războiului; c) procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel; d) trece de partea
inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească
puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează cetăţeanul român
sau persoana fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război, luptă sau face parte din
formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi”.
83
Art. 157 din Codul penal: „Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora,
precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de
către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori
 Conţinutul normativ al faptei de „înaltă trădare” s-a opinat că nu poate fi reglementat la
nivelul legislaţiei penale deoarece conţinutul unei astfel de fapte nu poate fi stabilit ex ante84.
Totuşi, dispoziţia constituţională impune o anumită interpretare neputând avea un simplu
caracter declarativ, ci normativ, astfel că, prin raportare la infracţiunile în vigoare relative la
fapta de trădare, putem considera că „înalta trădare” presupune o acţiune sau inacţiune prin care
se produce o „trădare” a persoanei statului român, cu consecinţe grave în ceea ce priveşte
elementele acestuia.
În plus, pentru a evita o neconcordanţă la nivel constituţional între această dispoziţie şi
cea normată în cuprinsul art. 23 alin. (9) privind principiul general în materie penală al legalităţii
incriminării şi pedepsei, trebuie să considerăm că însuşi textul constituţional al art. 96 alin. (1),
Constituţia fiind ea însăşi o lege, incriminează infracţiunea de „înaltă trădare”.
Fără îndoială că soluţia nu este lipsită de critici atât timp cât dispoziţia constituţională nu
detaliază elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi nici pedeapsa ce trebuie aplicată. Faţă
de aceste ultime două aspecte se poate argumenta pe de o parte că Parlamentul, prin hotărârea de
punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare prin votul a două treimi din numărul total
al parlamentarilor, poate defini elementele constitutive ale acestei infracţiuni85, iar pe de altă
parte că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autoritatea competentă să judece faptele imputate
Preşedintelui ca fiind de înaltă trădare, ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare a cărei
pedeapsă să fie individualizată prin raportare la principiile generale de drept penal şi la
reglementările penale în materia faptei de trădare.

B. Procedura de punerea sub acuzare şi competenţa de judecată

Procedural, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare presupune

parcurgerea mai multor etape obligatorii.
În prima etapă, conform alin. (2) al art. 96 din Constituţie, propunerea de punere sub
acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor sub forma unei cereri semnate.
Cererea trebuie să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate şi încadrarea lor juridică.
După primirea cererii de către birourile permanente, acestea vor informa neîntârziat Preşedintele
României asupra cererii de punere sub acuzare.
În a doua etapă, propunerea de punere sub acuzare se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă
Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Acest
aspect relevă doar garantarea dreptul la apărare al Preşedintelui în raport cu faptele imputate, nu
şi o obligaţia acestuia de a da explicaţii.
În treia etapă, potrivit art. 61 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în cadrul şedinţei comune a celor două Camere, preşedintele care
conduce şedinţa aduce la cunoştinţă deputaţilor şi senatorilor conţinutul cererii de punere sub
acuzare şi procedează la constituirea unei comisii de anchetă, care, în termenul hotărât în şedinţa

agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului
roman, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să
pericliteze siguranţa statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
84
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994, p. 72.
85
Potrivit dispoziţiilor Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, art. 60-61, anterior
pronunţării Parlamentului asupra punerii sub acuzare, se constituie o comisie de anchetă ce realizează un raport
asupra cererii introduse în acest sens, cerere ce în mod obligatoriu trebuie să cuprindă descrierea faptelor care sunt
imputate şi încadrarea lor juridică
comună, prezintă un raport asupra celor constatate. În ceea ce priveşte competenţa comisiei de
anchetă constituită în acest sens, audierea sau controlarea Preşedintelui nu este posibilă, Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 199486, statuând că „anumiţi demnitari şi
funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă deoarece Constituţia,
stabilind raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte. Astfel,
Preşedintele României poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare, în condiţiile art. 84 alin. (3)
din Constituţie, numai de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”.
În a patra etapă, în termen de 48 de ore de la depunerea raportului comisiei de anchetă la
birourile permanente, Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru examinarea
şi dezbaterea acestuia. După încheierea dezbaterilor, propunerea comisiei de anchetă se supune
votului secret prin bile, pentru hotărârea punerii sub acuzare a Preşedintelui fiind necesar votul a
cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor conform alin. (1) al art. 96.
În a cincea etapă, potrivit art. 64 din Regulament, dacă se hotărăşte punerea sub acuzare
a Preşedintelui României, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, solicită
de îndată procurorului general să sesizeze, potrivit legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În tot
cursul procedurii de punere sub acuzare, Preşedintele României este în drept să se apere.
În conformitate cu prevederile alin. (3) al art. 96, de la data punerii sub acuzare şi până la
data demiterii Preşedintele este suspendat de drept, interimatul fiind asigurat potrivit dispoziţiilor
constituţionale.
Competenţa de judecată aparţine, potrivit alin. (4) al art. 96, Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Preşedintele fiind demis de drept la data rămânerii definitive a unei hotărârii de
condamnare. În situaţia achitării Preşedintelui suspendat, acesta revine în funcţie şi continuă
mandatul.

§3. Răspunderea preşedintelui interimar

Potrivit art. 99 din Constituţie, dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de
Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se
aplică articolul 95 şi articolul 98.
În ceea ce priveşte Preşedintele interimar, dispoziţia constituţională reglementează doar o
formă a răspunderii instituţiei prezidenţiale, răspunderea politică a acestuia. Reglementarea
constituţională apare totuşi deficitară dintr-o dublă perspectivă.
În primul rând, nu are în vedere decât o formă a răspunderii Preşedintelui, răspunderea
politică, nu şi pe cea juridică în contextul art. 96. Cu toate acestea, considerăm că, în virtutea
faptului că Preşedintele interimar exercită aceleaşi competenţe ca şi un preşedinte ales, cu
excepţiile prevăzute de art. 98 alin. (2), acestuia, prin paralelism, îi sunt aplicabile ambele forme
ale răspunderii, atât cea politică, expres consacrată, cât şi cea juridică, ce rezultă indirect.
În al doilea rând, aplicarea sancţiunii politice a suspendării şi demiterii din funcţie a
Preşedintelui interimar pentru săvârşirea de fapte grave, prin care se încalcă prevederile
Constituţiei, pare a intra în contradicţie cu consecinţele normative ale principiului paralelismului
formelor şi competenţelor rezultat din normarea statului de drept prin art. 1 alin. (3) din
Constituţie. Astfel, alegerea persoanei care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte,
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor, se face de către Parlament, iar
demiterea din funcţie ar fi realizată de către corpul electoral: paralelismul pare inexistent. Totuşi,
86
Publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994.
putem avea în vedere că atât preşedintele Senatului, cât şi preşedintele Camerei Deputaţilor, au
în primul rând, dincolo de calităţile rezultate politic de la nivelul organului legislativ, calitatea de
parlamentari, a căror alegere rezidă tot în votul electoratului.

Secţiunea 7. Actele Preşedintelui

§1. Actele juridice ale Preşedintelui

Potrivit art. 100 alin. (1) din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele
României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea acestora
atrăgând inexistenţa lor juridică. Dispoziţia constituţională se referă doar la actele juridice ale
Preşedintelui, după cum observam anterior, în exercitarea atribuţiilor sale, acesta putând emite şi
acte cu caracter politic (mesaje, declaraţii, comunicate, scrisori etc.).
Decretele prezidenţiale87 pot avea caracter individual (decretele de graţiere, decretele de
numire în funcţiile publice, decretele de acordare a unor decoraţii sau titluri de onoare etc.) sau
caracter normativ (decretele de declarare a stării de urgenţă sau de asediu ori privind organizarea
unui referendum cu privire la probleme de interes naţional)88.
Se pot distinge următoarele caracteristici ale acestui tip de acte juridice ale Preşedintelui:
a) constituie manifestări unilaterale de voinţă în scopul producerii de efecte juridice; b) sunt
emise în exercitarea competenţelor prezidenţiale; c) sunt publicate în Monitorul Oficial al
României, din momentul publicării începând să producă efecte juridice şi având caracter
executoriu; d) în principiu, nu este nevoie de contrasemnarea acestora, dar prin excepţie, în
situaţiile prevăzute în alin. (2) al art. 100, în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91
alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94
literele a), b) şi d), contrasemnarea de către primul-ministru constituie o condiţie obligatorie în
formarea lor ca acte cu caracter juridic.
Trebuie precizat că decretele nu sunt singurele acte juridice emise de către Preşedinte în
exercitarea atribuţiilor sale, acesta putând emite şi decizii în contextul normativ al
Regulamentului de organizare şi funcţionare a administraţiei prezidenţiale89. În plus, anumite
acte emise de către Preşedinte, chiar dacă nu sunt decrete sau decizii, creează în mod asemănător
acestora obligaţii de natură juridică: cererile de reexaminare a legii sau sesizarea instanţei
constituţionale privind neconstituţionalitatea unei legi ori constatarea existenţei unui conflict
juridic de natură constituţională între autorităţile publice.

§2. Controlul actelor juridice ale Preşedintelui

Ca exponent al puterii executive, Preşedintele, alături de Guvern şi celelalte autorităţi ale

administraţiei publice, emite acte juridice cu caracter administrativ. Art. 126 alin. (6) din

87
Pentru mai multe detalii a se vedea Emanuel Albu, Natura şi regimul juridic al decretelor emise de Preşedintele
României, Curierul Judiciar nr. 9/2006, p. 85-95; Radu Carp, Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor
emise de Preşedintele României, Revista de Drept Public nr. 4/2004, p. 13-24; Radu Carp, Ioan Stanomir, Limitele
Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 62-79.
88
Ion Deleanu, op.cit., p. 744; Ştefan Deaconu, Comentariul art. 100 din Constituţia României, în Constituţia
României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
925.
89
A se vedea în acest sens Ştefan Deaconu, op.cit., p. 925.
Constituţie normează faptul că „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor
publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc
raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.
Astfel, rezultă că decretele prezidenţiale pot fi controlate în principiu din punct de vedere
al legalităţii în faţa instanţei de contencios administrativ. Cu toate acestea, se impun anumite
limite controlului judecătoresc al decretelor prezidenţiale.
În primul rând, trebuie avut în vedere conţinutul normativ al art. 5 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, care stabileşte categoriile de acte juridice care nu pot fi
atacate pe calea contenciosului administrativ: a) actele administrative ale autorităţilor publice
care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar; c)
actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o
altă procedură judiciară; d) actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de
război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea
consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor (acestea din urmă pot fi atacate
numai pentru exces de putere).
În al doilea rând, în ceea ce priveşte decretele prezidenţiale ce necesită contrasemnare
din partea primului-ministru, acestea nu pot fi controlate pe calea contenciosului administrativ,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se în acest sens prin Decizia nr. 1840/2005:
„Preşedintele României, acordând graţierea individuală, reprezintă statul în raportul penal şi
decide în numele acestuia, la renunţarea la un drept al său, dar în condiţiile în care are în acelaşi
timp şi misiunea de a veghea la aplicarea Constituţiei României. Mai mult, puterea discreţionară
a celui ce acordă graţierea individuală, chiar dacă este o prerogativă constituţională, în regimurile
semi-prezidenţiale, semi-prezidenţiale atenuate sau parlamentare cuprinzând elemente de semi-
prezidenţialism, caracterizate printr-un bicefalism executiv - preşedintele republicii, ca şef al
statului şi primul-ministru, ca şef Guvernului, aceasta este gardată de instituţia contrasemnării
actului privind graţierea individuală. În acord cu această soluţie, prin Constituţia României s-a
statuat instituţia contrasemnării de către Primul ministru, al actului de graţiere individuală.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că decretele privind graţierea individuală sunt
acte juridice unilaterale de drept public prin care se manifestă două voinţe, dar care produc
acelaşi efect şi independent de faptul că acestea sunt numite acte administrative complexe sau
acte administrative atipice, cu certitudine aceste acte juridice, nu pot fi asimilate unei alte
categorii de acte administrative, fiind rezultatul unor raporturi de natură constituţională, pe de
o parte, între cei doi şefi ai executivului, pe de altă parte, cu Parlamentul. Raţiunea obligaţiei de
a se contrasemna aceste decrete de către Primul ministru, constă tocmai în exercitarea unui
control parlamentar indirect, ce ţine de principiul democraţiei constituţionale, instituit prin art. 1
alin. (4) din Constituţia României, republicată. Preşedintele României, în emiterea actelor ce ţin
de graţierea individuală (acordare sau revocare), are o putere de apreciere extrem de largă, acesta
având posibilitatea de a solicita, doar «atunci când socoteşte necesar», avize consultative, (iar nu
conforme), de la Ministerul Justiţiei sau informaţii de la diverse autorităţi [art. 6 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 546/2002], condamnatul neavând un drept subiectiv de a fi graţiat sau de a nu fi
graţiat şi nici chiar un interes legitim, în sensul art. 52 din Constituţie, ci doar unul faptic, astfel
cum corect a reţinut şi instanţa de fond. Corelativ, acesta din urmă are chiar libertatea de a refuza
graţierea individuală, când cererea nu a fost făcută de el, cu excepţia prevăzută de lege (art. 11
din Legea nr. 546/2002). Şi în aceste condiţii, prin instituţia contrasemnării, astfel cum s-a arătat,
Parlamentul exercită un control indirect prin mijlocirea Primului-ministru, care răspunde în faţa
legislativului. În consecinţă, în ipoteza în care decretele de graţiere sunt considerate acte
administrative (complexe sau atipice), acestea nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea
contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţia
României şi a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004”.