Lipit

Partea a II-a
Regimul instituţiilor politice

Titlul I
Parlamentul României
Capitolul I. Rolul şi structura Parlamentului
Secţiunea 1. Rolul Parlamentului
În mod tradiţional, puterea legislativă este acordată în diferitele sisteme constituţionale

Parlamentului. Actul fundamental român consacră şi el acest fapt, prin art. 61 alin. (1)
normându-se că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării”. Dispoziţia constituţională, având în vedere denumirea sa
marginală, normează rolul fundamental al Parlamentului în cadrul sistemului autorităţilor statului
din România.
Acest rol generic al Parlamentului se distinge însă prin intermediul funcţiilor specifice pe
care acesta le realizează.
Mai întâi, normând faptul că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român, se distinge o funcţie de reprezentare a voinţei populare. Coroborând acest fapt cu
prevederile constituţionale ale art. 2 alin. (1), care statuează că „Suveranitatea naţională aparţine
poporului care o exercită prin organele sale reprezentative constituite prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum”, rezultă că Parlamentul constituie mijlocul
„suprem” în stat, a cărui determinare concretă ca organ reprezentativ se realizează prin alegeri,
prin intermediul căruia poporul, în fapt corpul electoral, exercită suveranitatea.
Exprimarea voinţei parlamentare, modalitate de exercitare a suveranităţii, prinde contur
prin reprezentarea voinţei poporului, însă trebuie reţinut că reprezentarea din dreptul public este
diferită de cea din dreptul privat, creându-se doar o premisă relativă de conformitate dintre cele
două tipuri de voinţe, nu una absolută, deoarece prin alegeri nu se transmite voinţa, ci doar
puterea1. Utilizarea atributului „suprem” în exprimarea constituantului, pe de o parte, subliniază
rolul deosebit de important al Parlamentului în sistemul autorităţilor statului, iar pe de altă parte,
induce o ierarhizare a organelor reprezentative ale statului, în vârful piramidei acestora aflându-
se organul legislativ, fără ca acest fapt să presupună şi o subordonare a acestora.
Apoi, stabilind că Parlamentul reprezintă unica autoritate legiuitoare a ţării, distingem
funcţia de legiferare a organului reprezentativ suprem român. Reglementarea constituţională
pare să instituie, prin utilizarea termenului de „unic”, exclusivitatea Parlamentului în materia
legiferării. Cu toate acestea, cadrul constituţional român actual instituie şi pentru un alt organ al
statului, Guvernul, posibilitatea exercitării competenţei de legiferare prin intermediul adoptării
de ordonanţe simple sau de urgenţă. În încercarea de evita o contradicţie la nivelul dispoziţiilor
constituţionale din actul fundamental, se impune o interpretare nuanţată a acestor aspecte.
Astfel, Parlamentul, în accepţiunea art. 61, poate fi considerat ca având exclusivitate în
materia legiferării în contextul în care, pe de o parte, doar acesta este competent să decidă
delegarea legislativă către Guvern în baza căreia acesta din urmă poate adopta ordonanţe simple
în limitele strict impuse prin legea de abilitare, iar pe de altă parte, ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului, deşi rezultat al voinţei spontane exclusive a acestuia de reglementare, trebuie depuse
1
Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C. H. Beck, București,
2007, p. 96-97.
la Parlament, urmând ca acesta din urmă să decidă în sensul adoptării sau respingerii acestor acte
juridice guvernamentale.
De asemenea, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în Capitolul IV -
Raporturile Parlamentului cu Guvernul, art. 111-114, care reglementează mijloacele specifice de
control parlamentar asupra Guvernului, obligaţia de informare a Parlamentului, întrebările,
interpelările, moţiunea simplă, moţiunea de cenzură şi angajarea răspunderii Guvernului, se
distinge funcţia de control parlamentar exercitată de către organul legislativ asupra activităţii
guvernamentale. Această funcţie se exercită şi prin intermediul altor mijloace juridice, precum
controlul financiar şi participarea la constituirea Guvernului.
Secţiunea 2. Structura Parlamentului: bicamerismul
Potrivit alin. (2) al art. 61 din Constituţie, din punct de vedere structural, Parlamentul este
alcătuit din două Camere independente funcţional, Camera Deputaţilor şi Senatul. Dispoziţia
constituţională impune bicamerismul2 ca modalitate de structurarea a organului legislativ român.
Opţiunea constituantului român în favoarea bicamerismului a fost determinată în primul rând de
tradiţiile parlamentarismului românesc, care încă din cea de-a doua jumătatea a secolului 19 şi
până în prezent, cu mici excepţii în perioada comunistă, au cunoscut o structură cu două Camere
a organului legislativ al statului român3.
Deşi la nivel doctrinar controversa bicamerism - unicamerism asupra sistemului
constituţional român este una reală şi continuă, argumente în ceea ce priveşte bicamerismul
putând fi enunţate şi pro, transpunere la nivel infra-funcţional a principiului separaţiei puterilor
în stat, şi contra, bicamerismul este specific statelor federal, considerăm că cel mai important
lucru constă în faptul dacă actul fundamental român actual justifică bicamerismul ca mod de
structurarea a Parlamentului.
Mai întâi trebuie să amintim jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale în sensul
tradiţiilor parlamentarismului românesc ce consacră bicamerismul şi a avantajelor acestei
structuri a legislativului. Astfel, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 20114 asupra proiectului de
lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea statua că „Nu trebuie ignorate totuşi, (…)
tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în
raport cu cea unicamerală. (…) în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură
bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin «Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris» al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe
sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului
comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După
revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie
2
Pentru mai multe detalii privind principiul bicamerismului a se vedea Attila Varga, Constituţionalitatea procesului
legislativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 146-154; Ioan Muraru, Andrei Muraru, Scurtă pledoarie pentru un
bicamerism parlamentar diferenţiat, Revista de Drept Public nr. 1/2005, p. 1-10; Alexis de Tocqueville, Despre
democraţie în America, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 136 şi urm.; Victor Duculescu, Câteva observaţii în
legătură cu structura bicamerală a Parlamentului şi cu raporturile dintre cele două Camere, Revista Dreptul nr.
9/2000, p. 19-24; Giovanni Sartori, Ingineria constituţională comparată, Ed. Institutul European, Iaşi, 2008, p. 249-
256.
3
Ioan Vida, Comentariul art. 61 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord.
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 600.
4
Publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula
bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a
Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea
textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de
bicameralism funcţional. Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă
sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se
vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi
un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce
oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament
unicameral se face după mai multe "lecturi" succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se
propune şi în prezentul proiect de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp
legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială, sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă.
Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare,
ceea ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea
unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor,
conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus, bicameralismul
minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele două
Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt
extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a
separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi
judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative. Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului
român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de
reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unicameralism sau
bicameralism”.
Reglementarea Parlamentului bicameral a fost reintrodusă în România prin adoptarea
Constituţiei din anul 1991. Deşi normat la nivel constituţional, prin prisma celorlalte dispoziţii
constituţionale, normarea bicamerismului egalitar nu se justifica, mai exact existenţa unei a doua
Camere. Cele două Camere ale Parlamentului erau constituite în acelaşi mod, prin acelaşi tip de
scrutin, acelaşi tip de sufragiu, pentru aceeaşi perioadă şi aveau aceleaşi competenţe în materie
legislativă. Singura diferenţă între cele două Camere era constituită din vârsta minimă necesară
pentru depunerea candidaturii de deputat (23 de ani) sau senator (35 de ani).
Procedura legislativă la nivelul celor două Camere era îngreunată de egalitatea perfectă a
acestora în materie legislativă. Potrivit art. 75 din Constituţia din 1991, proiectele de legi sau
propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimiteau celeilalte Camere a
Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respingea proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele
se trimiteau, pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat, o nouă respingere fiind
definitivă. De asemenea, conform art. 76, dacă una din Camere adopta un proiect de lege sau o
propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedinţii
Camerelor iniţiau, prin intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere. În cazul în care
comisia nu ajungea la un acord sau dacă una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere,
textele aflate în divergenţă se supuneau dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă
comună, care adoptau textul definitiv cu votul majorităţii necesare în funcţie de tipologia legii.
Actualmente, revizuirea constituţională din anul 2003, păstrând opţiunea anterioară a
constituantului pentru bicamerism5, operează o specializare a celor două Camere, justificând
parţial existenţa acestora.
Astfel, potrivit art. 75 alin. (1), Camera Deputaţilor are o competenţă specifică limitată,
fiind supuse acestei Camere spre dezbatere şi adoptare, ca primă Cameră sesizată, proiectele de
legi şi propunerile legislative pentru: ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele
legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55
alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul
79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3),
articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi
articolul 142 alineatul (5). Senatul dobândeşte o competenţă generală, celelalte proiecte de legi
sau propuneri legislative supunându-se dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată,
acestuia.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 20096 şi Decizia nr. 1575 din 7
decembrie 20117, a confirmat concordanţa normării principiului bicamerismului cu dispoziţii
constituţionale ce reglementează specializarea Camerelor Parlamentului, afirmând că „Principiul
bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul
Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art.75 din Legea fundamentală stabileşte
competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres
definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând
seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de
unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o
singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din
Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003,
soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului,
sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră
decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor,
tocmai pentru a nu a exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării. (…) diferenţele de
conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi
a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, sunt de natură să
încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma finală a legii, în redactarea adoptată de
Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de
reflecţie, ceea ce echivalează practic cu excluderea acesteia din urmă de la procesul de
legiferare. Or, legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor
Camere ale Parlamentului. (…) Este adevărat - aşa cum a reţinut Curtea cu alt prilej (Decizia nr.
1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 20
5
A se vedea şi opinia contrară potrivit căreia „revizuirea Constituţiei din anul 2003 a desfiinţat acest sistem
bicameral, punând într-un profund antagonism dispoziţiile art. 61 alin. (2) cu cele ale art. 75 din Legea
fundamentală” - Ioan Vida, op.cit., p. 601. Considerăm că deşi modul de formare al Camerelor a rămas identic,
specializarea Camerelor justifică existenţa celei de-a doua Camere, justificând parţial şi principiul bicamerismului
normat, între cele două dispoziţii constituţionale neexistând contrarietate.
6
Publicată în M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009.
7
Publicată în M. Of. nr. 908 din 21 decembrie 2011. Pentru o analiză completă a deciziei a se vedea George
Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 1575 din 7 decembrie 2011 referitoare la obiecţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996,
Revista Pandectele Române nr. 2/2012, p. 101-104.
octombrie 2008) - că în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de
decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât
ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi
la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative”.
În rezumat, Curtea, prin Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 20108, stabilea criteriile criterii
esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul
bicameralismului: „a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate
de cele două Camere ale Parlamentului; b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ
diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”.
Capitolul II. Mandatul, organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Secţiunea 1. Alegerea Camerelor şi durata mandatului
§1. Alegerea Camerelor
Potrivit art. 62 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. Alin. (2) normează că
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul
de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile
legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură
organizaţie. Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu
populaţia ţării.
În primul rând, actul fundamental normează ca modalitate de constituire a celor două
Camere alegerea, limitându-se însa la a enumera doar caracterele obligatorii ce trebuie asigurate
dreptului de vot garantat constituţional membrilor corpului electoral, şi lăsând la latitudinea
legiuitorului stabilirea în concret a tipului de scrutin.
Astfel, orice reglementare legală a modului de exercitare a votului electoratului pentru
alegerea celor două Camere trebuie să asigure obligatoriu şi cumulativ următoarele caractere ale
acestuia: universalitatea, egalitatea, caracterul direct şi secret şi libertatea de exprimare a
acestuia.
Universalitatea votului presupune posibilitatea de a avea dreptul de vot pentru toate
persoanele care îndeplinesc anumite condiţii minimale [art. 36 alin. (1) din Constituţie normează
că cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv].
Votul este egal în situaţia în care fiecare cetăţean ce îndeplineşte condiţiile legale are un singur
vot pe care îl poate acorda. Caracterul direct al votului este asigurat în cazul în care nu există un
corp intermediar între alegători şi aleşi. Secretul votului presupune exercitarea acestuia în
anonimat, fără ca altcineva să aibă posibilitatea de a afla modul de exercitare a acestuia sau de a
obliga pe titularul acestuia să dezvăluie opţiunea electorală9. Caracterul liber exprimat al votului
presupune libertatea titularului dreptului de vot în exercitarea după cum doreşte a acestui vot, fie
prin participare, fie prin neparticipare.
8
Publicată în M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010.
9
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 336-339. A se vedea pe larg Ioan Vida, Comentariul art. 62 din Constituţia
României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 604-608; Mădălina Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 80-100.
Constituantul lasă însă posibilitatea legiuitorului de a opta prin reglementare asupra tipul
de scrutin utilizat pentru alegerea celor două Camere ale Parlamentului10, jurisprudenţa Curţii,
exprimată prin Decizia nr. 1233 din 6 octombrie 200911, fiind elocventă în acest sens: „în
virtutea dispoziţiilor constituţionale menţionate, care prevăd că alegerea Camerelor
Parlamentului se face potrivit legii electorale, legiuitorul are posibilitatea de a stabili prin lege
tipul sistemului electoral, precum şi modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare a
scrutinului. În acelaşi sens, Constituţia prevede, la art. 73 alin. (3) lit. a) că sistemul electoral se
reglementează prin lege organică. (…) legea poate stabili mecanisme de transformare a
voturilor în mandate şi modul de atribuire a acestora”.
Scrutinul practicat pentru alegerile parlamentare din România, sub imperiul Legii nr.
35/2008 (art. 47-48), este unul mixt compensatoriu cu finalitate proporţională12. Caracterul mixt
rezultă din combinarea principiului proporţionalităţii - reprezentarea proporţională - cu regula
majoritară, specifică scrutinului majoritar. Totodată, caracterul uninominal al scrutinului
presupune că, spre deosebire de legea anterioară, cetăţenii cu drept de vot nu mai aleg o listă de
candidaţi, ci doar câte un candidat, în cadrul unor subdiviziuni ale circumscripţiilor electorale,
numite colegii uninominale. Ca regulă, în fiecare colegiu uninominal pentru Camera Deputaţilor,
respectiv pentru Senat, se atribuie un singur mandat de deputat, respectiv de senator.
Regula majoritară este singura aplicabilă în cazul candidaţilor independenţi. Conform art.
48 alin. (4) din Legea nr. 35/2009, acestora li se atribuie „câte un mandat, de către biroul
electoral de circumscripţie dacă au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul
uninominal în care au candidat”.
Componenta proporţională a scrutinului presupune că, în afara candidaţilor independenţi,
se vor acorda mandate numai candidaţilor acelor partide politice, alianţe politice, alianţe
electorale şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale (reuniţi sub denumirea
de competitori electorali) care au trecut de pragul electoral, stabilit la nivel naţional. Art. 48 alin.
(8) dispune: „Alocarea pe colegii uninominale şi atribuirea de mandate candidaţilor se fac de
către biroul electoral de circumscripţie, avându-se în vedere numai competitorii electorali care au
întrunit pragul electoral prevăzut la art. 47 alin. (2), în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat”.
Conform art. 47 alin. (2), pragul electoral este alternativ şi se stabileşte separat pentru
Camera Deputaţilor şi Senat: fie 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate
circumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, fie 6 colegii uninominale pentru
Camera Deputaţilor şi 3 colegii uninominale pentru Senat în care candidaţii partidelor politice,
alianţelor politice sau electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
se situează pe primul loc, în ordinea numărului de voturi valabil exprimate. În cazul alianţelor
politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei,
3% din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale şi, pentru fiecare membru al
10
Pentru detalii privind alegerile în sistemul constituţional român a se vedea Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Ed.
C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 148-163; Mădălina Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010; Gheorghe
Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul II. Sisteme electorale contemporane, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2009 ; Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Andrei Muraru, K. Benke, M-C. Eremia, Gheorghe Iancu,
Corneliu-Liviu Popescu, Ştefan Deaconu, Alegerile si corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; Gheorghe
Iancu, Sistemul electoral, Ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
11
Publicată în M. Of. nr. 849 din 8 decembrie 2009.
12
Mădălina Nica, op.cit., p. 276-282.
alianţei, începând cu al treilea, câte un procent din voturile valabil exprimate în toate
circumscripţiile electorale, fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi13.
Se observă aşadar că, spre deosebire de candidaţii independenţi, obţinerea mandatului de
către candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale, precum şi ai organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale nu depinde doar de regula majoritară, ci, în primul
rând, de forţa electorală a competitorilor electorali, demonstrată, urmând regula
proporţionalităţii, prin atingerea pragului electoral. Cu alte cuvinte, pentru obţinerea efectivă a
mandatului de către un candidat al unui partid politic, al unei alianţe politice sau electorale sau al
unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, nu este suficient ca acesta,
candidatul, să fi fost majoritar la nivelul colegiului uninominal unde a candidat, ci trebuie, mai
întâi, ca acel competitor electoral ce l-a susţinut să fi trecut de pragul electoral14.
Numărul de mandate la care are dreptul fiecare competitor electoral ce a trecut de pragul
electoral alternativ este stabilit pe baza unor reguli specifice reprezentării proporţionale [art. 48
alin. (1) – (7)] , urmând ca aceste mandate să fie atribuite, conform art. 48 alin. (10), în două
etape, la nivelul colegiilor uninominale şi, respectiv, la nivelul fiecărei circumscripţii
electorale15.
În situaţia în care, în urma atribuirii de mandate în cele două etape, unuia sau mai multor
competitori electorali care au întrunit pragul electoral nu li s-a atribuit numărul de mandate la
care s-a stabilit că au dreptul în acea circumscripţie electorală, competitorilor în cauză li se
atribuie atâtea mandate până la concurenţa cu acest număr. Mandatele se alocă suplimentar
candidaţilor competitorilor electorali respectivi cei mai bine plasaţi într-o listă ordonată [realizată
separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat conform art. 48 alin. (12)] şi cărora nu li s-a alocat
mandat în colegiul uninominal în care au candidat. Alocarea suplimentară se face prin creşterea
corespunzătoare a numărului de mandate din circumscripţia electorală respectivă şi prin excepţie
de la regula că la nivelul fiecărui colegiu uninominal se atribuie un singur mandat16.
Această alocare suplimentară a mandatelor, alături de folosirea reprezentării
proporţionale pentru a compensa disproporţionalităţile specifice scrutinului uninominal, fac din
scrutinul practicat pentru alegerile parlamentare un scrutin compensatoriu, alocarea suplimentară
a mandatelor fiind instituită în scopul asigurării unei proporţionalităţi a reprezentării cât mai
accentuată posibil. Nu este vorba, aşadar, despre un scrutin majoritar uninominal, chiar dacă
scrutinul uninominal se combină în mod natural cu cel majoritar17.
În al doilea rând, textul constituţional asigură organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în
Parlament (pragul electoral), dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale, cu
condiţia ca aceşti cetăţeni să fie reprezentaţi numai de o singură organizaţie.
Făcând aplicaţia principiului egalităţii, Curtea Constituţională a decis că aceste
organizaţii sunt asimilate partidelor politice şi pot participa la procesul electoral, deşi art. 8 din
Constituţie normează un rol general şi contributiv al partidelor politice la definirea şi exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor, nu a grupurilor de cetăţeni, indiferent de criteriul de constituire al
acestora. Astfel, prin Decizia nr. 53 din 12 februarie 200418, Curtea statua că: „însăşi Constituţia
13
Mădălina Nica, op.cit., p. 277.
14
15
16
17
18
Publicată în M. Of. nr. 240 din 18 martie 2004.
conferă un regim special organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale care să le permită
acestora reprezentarea politică în cadrul autorităţii legiuitoare. Aşadar, art. 55 din Legea nr.
14/2003, care stabileşte că prevederile legii partidelor politice se aplică, cu excepţia articolelor
pe care le menţionează, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă
la alegeri, este în concordanţă cu acest text constituţional. În virtutea acestui text constituţional,
care legitimează participarea organizaţiilor cetăţenilor care aparţin minorităţilor naţionale la
alegerile parlamentare, aceste organizaţii urmează a fi asimilate celorlalţi actori electorali, în
speţă partidele politice, în lipsa unei asemenea asimilări fiind pusă în pericol egalitatea de şanse
a celor care participă la acest scrutin”.
În al treilea rând, prin alin. (3) al art. 62, constituantul lasă la latitudinea legiuitorului
reglementarea prin lege organică a numărului deputaţilor şi senatorilor. Potrivit art. 5 din Legea
nr. 35/200819 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali,
deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit legii, prin scrutin
uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale, norma de reprezentare pentru
alegerea Camerei Deputaţilor fiind de un deputat la 70.000 de locuitori, iar cea pentru alegerea
Senatului fiind de un senator la 160.000 de locuitori.
§2. Durata mandatului Camerelor
Art. 63 alin. (1) din Constituţie stabileşte durata mandatului Parlamentului la 4 ani. Cele
două Camere au un mandat identic din acest punct de vedere care începe şi se finalizează la
aceeaşi dată.
Trebuie precizat că prevederea constituţională are în vedere durata şi coordonatele
normative ale mandatului Parlamentului, şi nu a mandatului parlamentarului, deputat sau senator,
chiar dacă, cele două durate sunt identice. Distincţia este importantă deoarece primul este un
mandat instituţional, obiectiv şi continuu, pe când cel de-al doilea este un mandat personal şi
subiectiv, putând înceta în orice moment din diferite cauze fără ca alt actor instituţional să
exercite competenţele aferente acestui mandat20.
Data de la care începe să curgă termenul de patru ani de mandat al Parlamentului este
stabilit prin alin. (3), care precizează că Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Dispoziţia constituţională instituie un
termen maxim de 20 de zile de la desfăşurarea alegerilor parlamentare, indiferent de rezultate şi
numărul de tururi de scrutin, în care Preşedintele este obligat să convoace prima şedinţă comună
a Parlamentului prin emiterea unui decret prezidenţial care va preciza data acestei convocări,
dată de la care cele două Camere încep să-şi exercite mandatul de patru ani.
Sfârşitul mandatului Parlamentului poate avea loc la expirarea termenului de patru ani
sau în momentul dizolvării acestuia de către Preşedinte în contextul art. 89 din Constituţie. În
ambele situaţii, necesitatea asigurării continuităţii acestei instituţii deosebit de importante a
statului, impune două consecinţe normative instituite constituţional prin alin. (4) al art. 63: pe de
o parte, organizarea alegerilor pentru noul Parlament în termen de maxim 3 luni de la expirarea
mandatului vechiului Parlament, iar pe de altă parte, prelungirea mandatul Camerelor până la
19
20
întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă de mandat în prelungire nu poate fi
revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice, competenţa
Parlamentului fiind una limitată la activitatea internă şi adoptarea legilor ordinare.
Dacă însă sfârşitul mandatului Parlamentului intervine în contextul stării de mobilizare,
de război, de asediu sau de urgenţă decretate, acest mandat se prelungeşte de drept până la
încetarea acestor situaţii excepţionale, termenul fiind unul indeterminat21.
Necesitatea asigurării activităţii parlamentare rezultă şi prin prisma prevederilor alin. (5)
al art. 63 care dispune că proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a
Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. Trebuie să precizăm că se
creează astfel o obligaţie constituţională pentru noul Parlament de continuare a etapelor
procedurii legislative începute sub mandatul vechiului Parlament. Obligaţia se aplică însă doar în
ceea ce priveşte continuarea etapelor cronologice a procesului de formare a legii început în
vechiul mandat parlamentar şi nu poate viza decât proiectele de legi sau propunerile legislative
înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent.
Secţiunea 2. Organizarea internă a Parlamentului
§1. Autonomia regulamentară şi bugetară a Camerelor
Potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se
stabilesc prin regulament propriu, resursele financiare ale acestora fiind prevăzute în bugetele
aprobate de acestea.
A. Autonomia regulamentară
Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în

temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), creează consecinţa normativă a
competenţei acestora de a dispune prin adoptarea unor Regulamente cu privire la propria
organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.
Regulamentele parlamentare - Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul
Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului -, sub aspectul
naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau
de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate
de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră
adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stătător, în conformitate cu
competenţa atribuită de Constituţie.
Astfel, după cum Curtea Constituţională observa cu ocazia Deciziei nr. 209 din 7 martie
22
2012 , „autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor
democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală”, însă
„autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea
atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului”.
21
Având în vedere faptul că actul fundamental vorbeşte de prelungire de drept a mandatului celor două Camere nu
putem fi de acord cu opinia potrivit căreia „este necesar ca Parlamentul să decidă printr-o lege organică asupra
acestei posibile prelungiri a duratei mandatului” - Ioan Vida, op.cit., p. 617.
22
Între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli
interne de organizare şi funcţionare [art.64 alin.(1)] şi principiul constituţional referitor la rolul
Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei,
atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza
căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării
etc.), există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes, reţinea Curtea.
Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice,
menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la
procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau
autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre
membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului,
directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei
Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea
activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului,
autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în
conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie.
În temeiul prevederilor constituţionale ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului
şi ale art. 64 privind organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, fiecare Cameră este
în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de
organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. În
virtutea principiului autonomiei regulamentare art. 64 alin. (1) din Constituţie, orice
reglementare privind organizarea şi funcţionarea Camerelor, care nu este prevăzută de
Constituţie, poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu. Prin urmare, Camera este
suverană în a adopta măsurile pe care le consideră necesare şi oportune pentru buna organizare şi
funcţionare a sa, inclusiv cele privind constituirea şi alegerea structurilor sale de conducere şi de
lucru23.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale impune anumite limite ale principiului autonomiei
regulamentare, principiu care nu are decât un caracter relativ, nu absolut, şi automat competenţei
de reglementare regulamentară a parlamentului.
În primul rând, autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar,
abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, ci doar în cadrul limitelor
stabilite de Constituţie: „principiul autonomiei parlamentare se realizează însă numai cu
respectarea Constituţiei şi a legilor, aşa cum, în mod imperativ, se dispune prin art.1 alin.(5) din
Legea fundamentală. Astfel, autonomia parlamentară nu legitimează instituirea, prin
regulamentele Parlamentului, a unor reguli care încalcă normele şi principiile Constituţiei”24.
În al doilea rând, ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu de
activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerinţele privind claritatea şi
previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o
libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69
din Constituţie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altă
parte, să garanteze autorităţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul constituţional25.
23
Decizia nr. 667 din 18 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 397 din 7 iunie 2011.
24
Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005.
25
Decizia nr. 209 din 7 martie 2012.
În al treilea rând, regulamentele parlamentare nu pot reglementa obligaţii pentru alte
subiecte de drept, acestea urmând să fie reglementate prin lege: „Din moment ce Regulamentul
Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei,
prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru
autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le
au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor nu se pot stabili drepturi şi mai
ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, subiecte de drept
care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde
numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului”26.
Trebuie precizat că în impunerea acestor limite ale principiului autonomiei
regulamentare, Curtea a efectuat doar un control al constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, în virtutea competenţei constituţionale stabilite prin art. 146 lit. c), declinându-şi
competenţa de control asupra actelor de aplicare a reglementărilor regulamentare, această
competenţă aparţinând, în considerarea aceluiaşi principiu de autonomie funcţională, Camerelor
separat sau Plenului acestora: „în lipsa unei competenţe exprese şi distincte, Curtea nu îşi poate
extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi
principiul autonomiei regulamentare al celor doua Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza
întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea
regulamentului este o atribuţie a Camerei [...], aşa încât contestaţiile [...] privind actele concrete
de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei [...],
aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament,
după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile
aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale.
Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare”27.
B. Autonomia bugetară
Cele două Camere ale Parlamentului sunt autonome în ceea ce priveşte stabilirea
nivelului resurselor financiare din bugetele proprii, bugete aprobate anual şi care, conform art.
138 alin. (1) din constituţie fac parte integrantă din bugetul de stat.
În legătură cu principiul autonomiei bugetare de care se bucură cele două Camere, Curtea
Constituţională preciza prin Decizia nr. 664 din 14 decembrie 200528 că „art. 64 alin. (1) teza a
doua din Constituţie, (…) consacră principiul autonomiei financiare, ca parte componentă a
autonomiei parlamentare, principiu exprimat prin dreptul fiecărei Camere a Parlamentului de a
decide independent de celelalte autorităţi publice, fiecare separat, asupra propriului buget care
să îi asigure fondurile necesare pentru buna organizare şi funcţionare”. Curtea Constituţională
constata că autonomia financiară a Camerelor nu este însă absolută şi nelimitată, în stabilirea
propriilor bugete acestea trebuie să aibă în vedere posibilităţile financiare în construcţia
bugetului la nivelul ţării, precum şi responsabilitatea Parlamentului de a asigura, prin legea pe
care o adoptă, o repartizare proporţională a resurselor financiare între toate structurile statului, în
special a întregului sistem economic, educaţional, sanitar, cultural şi al administraţiei publice.
26
Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994.
27
Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011,
publicată în M. Of. nr. 135 din 23 februarie 2011.
28
§2. Preşedintele Camerei
Potrivit alin. (2) al art. 64 din Constituţie, după constituire, cele două Camere ale
Parlamentului îşi aleg câte un preşedinte a cărui durată a mandatului este identică cu durata
mandatului Camerelor. Preşedintele Camerei este în acelaşi timp şi membru al Biroului
permanent al Camerei, mandatul său putând expira prin ajungere la termen, demisie, pierderea
calităţii de parlamentar sau prin revocare de către majoritatea membrilor Camerei din care face
parte.
A. Alegerea Preşedintelui Camerei
Dispoziţiile regulamentare ale celor două Camere privind alegerea Preşedintelui acestora
sunt asemănătoare, prin art. 21 din Regulamentul camerei deputaţilor şi art. 24 din Regulamentul
Senatului, normându-se că după constituirea legală a Camerei Preşedintele acesteia este ales prin
vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordine alfabetică, respectiv în ordinea
descrescătoare a mărimii grupului parlamentar, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi
de grupurile parlamentare, fiecare grup parlamentar neputând face decât o singură propunere.
La Camera Deputaţilor, este declarat ales Preşedinte al Camerei candidatul care a întrunit
votul majorităţii deputaţilor. Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul
majorităţii deputaţilor, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi declarat
preşedinte al Camerei Deputaţilor candidatul care a obţinut majoritatea voturilor deputaţilor
prezenţi. La Senat, este declarat ales Preşedinte candidatul care a întrunit, la primul tur de
scrutin, votul majorităţii senatorilor. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul de voturi
necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă primii 2 candidaţi care au
obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii care s-au clasat pe primul loc,
la egalitate de voturi ori primul clasat şi toţi candidaţii care s-au clasat pe locul al doilea, cu un
număr egal de voturi. Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul
majorităţii senatorilor.
B. Atribuţiile Preşedintelui Camerei
Potrivit art. 33 din regulamentul Camerei Deputaţilor, Preşedintele acesteia are

următoarele atribuţii: a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform
prevederilor prezentului regulament; b) conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor, asistat
obligatoriu de 2 secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi
respectarea prevederilor prezentului regulament; c) acordă cuvântul, moderează discuţiile,
sintetizează problemele puse în dezbatere, stabileşte ordinea votării, precizează semnificaţia
votului şi anunţă rezultatul acestuia; d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent; e)
sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute la art. 146 lit. a), b), c) şi e) din
Constituţia României, republicată; f) asigură trimiterea de îndată la Senat, spre dezbatere, a
proiectelor de legi adoptate sau respinse de Camera Deputaţilor ori, după caz, Preşedintelui
României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele legale; g) reprezintă Camera
Deputaţilor în relaţiile interne şi externe; h) prezintă rapoarte justificative, anual, în faţa plenului
asupra utilizării fondului preşedintelui; i) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezentul
regulament, precum şi însărcinările date de plenul Camerei Deputaţilor.
În conformitate cu art. 39 din Regulamentul Senatului, Preşedintele acesteia Senatului are
următoarele atribuţii: a) convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; b) conduce
lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi; c) acordă cuvântul,
moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votării,
explică semnificaţia votului şi anunţă rezultatul votului; d) asigură menţinerea ordinii în timpul
dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a Regulamentului Senatului; e) convoacă şi conduce
lucrările Biroului permanent; f) reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera
Deputaţilor, Guvernul, Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii interne ori
internaţionale; g) poate sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute la art.146 lit. a) , b),
c) şi e) din Constituţia României, republicată; h) dispune de fondul preşedintelui, conform legii şi
în limitele prevederilor bugetare; i) aprobă decontarea cheltuielilor pentru deplasările în
străinătate; j) aprobă indemnizaţiile persoanelor utilizate în cadrul Senatului în calitate de
colaboratori, precum şi decontarea cheltuielilor suportate de persoanele invitate la Senat, potrivit
legii; k) prezintă Biroului permanent rapoarte anuale privind utilizarea fondului preşedintelui; l)
îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de prezentul regulament sau hotărâte de Senat;
m) asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, conform art. 98 din Constituţia
României, republicată.
C. Revocarea din funcţie a Preşedintelui Camerei
Un aspect important îl constituie posibilitatea de revocare din funcţie a Preşedintelui

uneia dintre cele două Camere înainte de expirarea mandatului.
Această procedură era reglementată prin art. 25-26 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor29, respectiv prin art. 30-32 din Regulamentul Senatului30, o mare parte din
29
Art. 25. - Preşedintele Camerei Deputaţilor şi orice alt membru al Biroului permanent pot fi revocaţi înainte de
expirarea mandatului, cu votul majorităţii deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin buletine de vot în cazul
preşedintelui Camerei Deputaţilor şi prin bile în cazul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Propunerea de
revocare se face în scris şi este însoţită de semnăturile iniţiatorilor. Art. 26. - (1) Revocarea din funcţie a
preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă, când se schimbă majoritatea politică din Camera Deputaţilor, de
către majoritatea deputaţilor. (2) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă şi la
cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în una dintre următoarele situaţii: a) încalcă prevederile
Constituţiei României; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale
Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. (3) Revocarea preşedintelui Camerei
Deputaţilor poate fi cerută de grupul parlamentar care l-a propus. (4) Propunerea de revocare se depune la Biroul
permanent, care verifică, din punct de vedere formal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), (2), (3) şi (7),
după caz, urmând ca acesta să introducă în proiectul ordinii de zi a următoarei şedinţe de plen propunerea de
revocare. Dezbaterea asupra propunerii de revocare se va realiza cu respectarea prevederilor art. 227. Dezbaterea se
realizează pe baza unui aviz consultativ al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, în legătură cu situaţiile
prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b). (5) Preşedintele Camerei Deputaţilor căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce
şedinţa Biroului permanent sau cea a plenului în care se discută revocarea sa. El va fi înlocuit prin votul Biroului
permanent de unul dintre vicepreşedinţi. (6) Dacă propunerea de revocare este aprobată de plenul Camerei, se
organizează alegerea unui nou preşedinte, în conformitate cu prevederile art. 21. (7). În cazul în care este revocat
preşedintele Camerei Deputaţilor, la cererea majorităţii politice nou-formate, din rândul căreia a fost ales noul
preşedinte, aceasta va ceda o funcţie de vicepreşedinte pentru tot restul legislaturii grupului parlamentar care a
deţinut funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, pentru a se respecta configuraţia politică, în conformitate cu
prevederile art. 20 alin. (3). Funcţia de vicepreşedinte, care este cedată, va fi stabilită prin renegociere în interiorul
majorităţii politice respective şi va fi precizată în cererea de revocare înaintată Biroului permanent. În cazul în care
noul preşedinte ales aparţine unui grup parlamentar din cadrul majorităţii politice care a propus revocarea,
respectarea configuraţiei politice se realizează prin renegociere în cadrul acestei majorităţi.
dispoziţiile regulamentare fiind declarate însă neconstituţionale prin Decizia nr. 602 din 14
noiembrie 200531 privind constituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Camerei
Deputaţilor şi Decizia 601 din 14 noiembrie 200532 privind constituţionalitatea unor dispoziţii
din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr.28 din 24 octombrie 2005.
Curtea Constituţională, având în vedere similitudinea modalităţii de reglementare a
revocării de funcţie a Preşedinţilor celor două Camere a procedat la o argumentaţie identică în
ambele situaţii, astfel încât vom reţine spre analiză doar una dintre aceste decizii.
Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 Curtea stabileşte regula în materie: doar
grupul parlamentar care a propus candidatul la funcţia de preşedinte al Senatului poate cere
atât revocarea politică a acestuia, cât şi nominalizarea unei noi persoane pentru ocuparea
funcţiei vacante, cele două etape procedurale comportând obligatoriu aplicarea principiului
deciziei majoritare.
În aprecierea constituţionalităţii art. 30 alin. (1) şi (2) al Regulamentului Senatului Curtea
şi-a fundamentat argumentaţia juridică din Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 pe următoarele
elemente centrale: a) principiile constituţionale pe care se întemeiază activitatea Parlamentului,
în general, şi compunerea organelor sale de lucru, în special; b) statutul juridic al Biroului
permanent al Senatului şi al membrilor acestui organ; c) condiţiile de revocare a membrilor
Biroului permanent al Senatului.
a) Principiile constituţionale pe care se întemeiază activitatea Parlamentului: principiul

autonomiei parlamentare, principiul deciziei majoritare şi principiul configuraţiei politice
Încă de la început, Curtea instituie premisele generale care vor fundamenta decizia
adoptată, aceste premise fiind constituite din cele trei principii generale pe care se întemeiază
activitatea Parlamentului. Principiile în speţă au un caracter relativ, relativizare ce se produce
prin raportare directă a unuia faţă de celelalte şi faţă de alte principii constituţionale generale,
astfel încât Curtea a trebuit să stabilească în acest caz concret sfera de aplicabilitate a fiecăruia
dintre acestea.
Principiul autonomiei parlamentare are ca fundament constituţional dispoziţiile art. 64 şi
presupune, de o manieră generală, libertatea Parlamentului de a-şi stabili singur, prin
30
Art. 30. - (1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din
numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări: a) încalcă prevederile Constituţiei; b)
încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune. (2)
Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al
senatorilor. (3) Propunerea de revocare prevăzută la alin. (1) sau (2) se face în scris, sub semnătura iniţiatorilor, o
singură dată într-o sesiune. (4) Propunerea de revocare se depune la Biroul permanent care analizează, în prima sa
şedinţă, îndeplinirea condiţiilor de la alin. (1) sau (2) şi decide, prin vot, introducerea acesteia în proiectul de ordine
de zi a următoarei şedinţe de plen. Art. 31. - (1) Preşedintele Senatului căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce
şedinţa Biroului permanent sau pe cea de plen în care se discută revocarea sa. (2) La conducerea şedinţelor
prevăzute la alin.(1), preşedintele Senatului va fi înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul
permanent. Art. 32. - (1) Propunerea de revocare se prezintă în plenul Senatului. Dacă propunerea de revocare este
aprobată prin votul secret al majorităţii senatorilor, funcţia de preşedinte devine vacantă şi, imediat, se organizează
alegeri, în conformitate cu prevederile art. 24. (2) Pe perioada vacanţei funcţiei de preşedinte al Senatului, atribuţiile
acestuia vor fi îndeplinite de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul permanent. (3) După alegerea unui nou
preşedinte al Senatului se renegociază, dacă este cazul, de îndată, repartizarea celorlalte funcţii din Biroul
permanent, procedându-se potrivit dispoziţiilor prezentului regulament, astfel încât noul Birou permanent să reflecte
configuraţia politică rezultată din alegeri.
31
32
regulamentele celor două Camere, regulile de organizare şi funcţionare. Limita principală a
autonomiei parlamentare este constituită din principiul supremaţiei Constituţiei şi respectării
legilor, astfel încât valenţele acestei autonomii trebuie să aibă întotdeauna un caracter
constituţional şi legal.
Principiul deciziei majoritare, fundamentat prin caracterul democratic al statului român
normat în art. 1 alin. (3) al Constituţiei, vine să completeze principiul general al autonomiei
parlamentare şi constituie mijlocul specific de realizare şi efectivizare a acestei autonomii, atât în
organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionând regula că majoritatea decide, iar
minoritatea se exprimă.
Principiul configuraţiei politice, normat prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art.
64 alin. (5), expresie a caracterului democratic al statului în care acţiunea majorităţii este limitată
de însăşi existenţa minorităţii, conturează autonomia parlamentară şi canalizează compunerea
politică a fiecărei Camere şi a structurilor interne ale acesteia, în acord cu rezultatul exprimat
prin alegerile generale. Exprimarea Curţii în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui principiu
alegerii preşedinţilor Camerelor este deficitară, fapt observat şi la nivelul opiniei separate
exprimate, „în funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană”, aceasta neavând „cum să
reflecte configuraţia politică a Camerei respective”.
b) Statutul juridic al Biroului permanent al Senatului şi al membrilor acestui organ
Biroul permanent al Senatului este o structură instituţională de lucru a acestei Camere a

Parlamentului, având caracter eligibil şi un mandat constând în realizarea atribuţiilor ce îi revin
potrivit regulamentului. Organizarea şi funcţionarea birourilor permanente ale Camerelor sunt
stabilite prin regulamentele acestora, Constituţia enunţând, în art. 64 alin. (2) şi alin. (5), modul
de alcătuire a birourilor permanente ale Camerelor şi durata mandatului membrilor lor astfel:
„(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi
preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor
permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi
înainte de expirarea mandatului. (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.”
Din conţinutul acestor dispoziţii constituţionale rezultă mai multe consecinţe normative
ce conturează un statut juridic diferit al preşedintelui Senatului faţă de cel al celorlalţi membri ai
Biroului permanent, din cuprinsul cărora şi acesta face parte.
O primă diferenţă constă în principiul ce fundamentează alegerea celor două tipuri de
instituţii (preşedinte al Senatului, pe de o parte, şi simplu membru al Biroului permanent, pe de
altă parte): dacă în alegerea preşedintelui Senatului, principiul fundamental este cel al deciziei
majoritare, în ceea ce priveşte alegerea celorlalţi membri ai Biroului permanent, principiul este al
configuraţiei politice a Camerei. Acest fapt nu este remarcat de către Curte care persistă în
eroarea anterioară şi consideră că fundamentarea alegerii celor două tipuri de instituţii este
identică şi rezidă în principiul configuraţiei politice a Camerei. În fundamentarea unei asemenea
aserţiuni Curtea pare a se sprijini pe conţinutul normativ al alin. (5) din art. 64, care normează
generic principiul configuraţiei politice ca principiu de alcătuire a Biroului permanent al unei
Camere, preşedintele Camerei făcând parte din acesta.
Un alt element de distincţie în ceea ce priveşte statutul juridic al celor două instituţii îl
constituie durata mandatului, spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care au un
mandat de sesiune, preşedintele Senatului fiind ales la începutul legislaturii, pe durata
mandatului acestei Camere - mandat de legislatură. Aceasta este însă durata maximă a
mandatului celor două instituţii, mandat ce poate fi întrerupt prin excepţie înainte de termen.
De asemenea, neutralitatea din punct de vedere politic în exercitarea funcţiei de
preşedinte al Senatului, care în principiu nu reprezintă poziţia politică şi interesele unui partid
politic, ci reprezintă Senatul în integralitatea sa33, precum şi sfera competenţelor exercitate de
către acesta, de ordin legal şi constituţional34, constituie o altă diferenţă relevantă în ceea ce
priveşte statutul juridic al acestei instituţii în comparaţie cu cel al simplilor membrii ai Biroului
permanent.
Aceste diferenţe de statut juridic între instituţia preşedintelui Senatului şi cea a celorlalţi
membri ai Biroului permanent, în opinia Curţii, „implică un plus de exigenţă în reglementarea
revocării acestuia înainte de expirarea mandatului”. Astfel, „orice reglementare care ar face
posibilă revocarea preşedintelui Senatului ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi
suficientă adoptării unei asemenea măsuri, ar fi de natură să creeze o instabilitate instituţională
perpetuă, contrară voinţei electoratului care a definit configuraţia politică a Camerelor
Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi interesele cetăţenilor pe care Parlamentul îi
reprezintă”. În realitate, instanţa constituţională fundamentează instituţia revocării din funcţie a
preşedintelui Senatului pe o combinare a principiului configuraţiei politice a Camerei cu
principiul deciziei majoritare.
c) Condiţiile de revocare a membrilor Biroului permanent al Senatului
Dispoziţiile constituţionale ale art. 64, alin. (2) teza a patra prevăd posibilitatea revocării
membrilor Biroului permanent, din care face parte şi preşedintele Camerei, înainte de expirarea
mandatului acestora şi lasă legislativului libertatea de reglementare regulamentară a condiţiilor şi
procedurilor în care poate avea loc revocarea. Această reglementare este condiţionată însă de
respectarea celorlalte principii constituţionale şi legale. Astfel, chiar dacă preşedintele Senatului
este membru al Biroului permanent, reglementarea revocării din funcţie a acestuia trebuie să fie
punctual realizată în mod diferit faţă de cea a celorlalţi membri, având în vedere statutul juridic
diferit şi special evidenţiat anterior.
Revocarea din funcţie a membrilor Biroului permanent poate fi reglementată fie ca o
sancţiune juridică pentru încălcări grave ale ordinii de drept, încălcarea Constituţiei şi a
regulamentelor parlamentare, fie ca o sancţiune politică, pentru considerente independente de
vinovăţia acestuia în exercitarea atribuţiilor, cum ar fi pierderea sprijinului politic al grupului
parlamentar care l-a propus.
33
Potrivit art. 39 alin. (1) din Regulamentul Senatului, preşedintele Senatului are, între alte atribuţii ce decurg din
calitatea sa de membru al Biroului permanent, următoarele: convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare;
conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi; acordă cuvântul, moderează
discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă
rezultatul votului; asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a Regulamentului
Senatului; reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul României, Curtea
Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii interne ori internaţionale.
34
În conformitate cu art. 89 alin. (1) din Constituţie, preşedintele Senatului, împreună cu preşedintele Camerei
Deputaţilor şi liderii grupurilor parlamentare, este consultat de Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului;
potrivit art. 98 alin. (1) din Constituţie, asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României; potrivit art. 146 lit. a),
b), c) şi e) din Constituţie sesizează Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului constituţionalităţii
legilor înainte de promulgare, al tratatelor sau altor acorduri internaţionale şi al Regulamentului Senatului, precum şi
pentru soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
Indiferent de forma de intervenţie a revocării din funcţie, Curtea opinează că
„reglementarea revocării preşedintelui Senatului nu poate contraveni principiului configuraţiei
politice” şi că înlocuirea acestuia „se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup
parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea
rezultatelor obţinute în alegeri (…)”.
După cum enunţasem anterior, aplicarea principiului configuraţiei politice în ceea ce
priveşte revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, principiu ce presupune în esenţă
compunerea Camerei rezultată din alegeri pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o
deţin în totalul membrilor Camerei respective, este dificil de admis în cazul unei autorităţi unice
cum este preşedintele Senatului. Desemnarea preşedintelui Senatului în funcţie cu greu poate
reflecta o voinţă majoritară legislativă care să provină de la nivelul unui singur partid politic,
astfel încât, ca regulă, majoritatea întrunită cuprinde în compoziţia sa atât grupul parlamentar
care a făcut propunerea, cât şi alte grupuri parlamentare care au achiesat la această variantă.
Practic, înlocuirea din funcţie a preşedintelui Senatului prin revocare pare a se fundamenta pe un
principiu de apartenenţă politică, principiu înveterat chiar de către Curte prin statuarea unui
drept la funcţia de preşedinte al grupului parlamentar a cărui nominalizare a întrunit
majoritatea. Se instituie astfel o condiţie de apartenenţă politică a persoanei care va ocupa în
viitor funcţia de preşedinte al Senatului ca urmare a revocării procedate anterior, indiferent de
forma acesteia, ca sancţiune juridică sau politică.
În acelaşi timp, Curtea consideră că în situaţia reglementării revocării din funcţie a unui
membru al Biroului permanent cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea Constituţiei sau a
regulamentelor parlamentare, este obligatorie „respectarea normelor şi principiilor inerente
răspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural corespunzător de cercetare a faptelor
imputate şi a vinovăţiei membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi asigurarea
exercitării dreptului acestuia de a dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se aduc, adică de a se
apăra”.
Astfel, declararea neconstituţionalităţii art. 30 alin. (1) este fundamentată prin faptul că
dispoziţia regulamentară „contravine dispoziţiilor constituţionale privind dreptul fundamental la
apărare şi principiul configuraţiei politice în alcătuirea Biroului permanent”.
d) Neconstituţionalitatea art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului
Principiul configuraţiei politice devine fundamental şi în declararea neconstituţionalităţii

alin. (2) al art. 30, ce instituie revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului cu titlu de sancţiune
politică. Curtea constată că dispoziţia regulamentară condiţionează revocarea de criteriul
majorităţii, în sens cantitativ, de majoritate a senatorilor îndrituită să facă propunerea de
revocare, instituirea unui asemenea criteriu, care exclude configuraţia politică a Parlamentului,
stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia alegerilor pentru organul reprezentativ suprem şi îi
substituie o majoritate conjuncturală, rezultată din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor
politice în Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat, încălcând litera şi
spiritul Constituţiei şi creând premisele unei instabilităţi a activităţii parlamentare.
Instanţa constituţională invocă în susţinerea acestei concluzii jurisprudenţa sa anterioară,
exprimată prin Decizia nr. 46 din 17 mai 199435 şi Decizia nr. 62 din 1 februarie 200536, cu
aceste ocazii aceasta reţinând că „posibilitatea oricărui grup parlamentar de a face această cerere
35
36
Publicată în M. Of. nr. 153 din 21 februarie 2005.
(n.n. de revocare), şi nu doar a celui al cărui reprezentant este membrul, este contrară art. 61 alin.
(5) din Constituţie [actualmente art. 64 alin. (5)], conform căruia Biroul permanent se alcătuieşte
potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucât revocarea reprezintă o modalitate simetrică cu
desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent”, de aceea „propunerea de revocare,
care poate duce la încetarea mandatului unui membru al Biroului permanent, nu poate aparţine
decât grupului care l-a propus”.
În fapt, principiul de drept a cărui aplicaţie trebuie să o facă în acest caz reglementarea
privind revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului sub forma sancţiunii politice, este cel al
paralelismului formelor şi competenţelor37, consecinţă juridică a principiului ierarhiei normative
instituit la noi prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5). Astfel, prin paralelism, doar
grupul parlamentar ce a operat nominalizarea pentru alegerea preşedintelui Senatului va putea
cere revocarea sa din funcţie cu titlul de sancţiune politică.
e) Aprecierea neconstituţionalităţii art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului
Şi în ceea ce priveşte declararea neconstituţionalităţii art. 32 alin. (1), care dispune că

propunerea de revocare a preşedintelui Senatului se prezintă în plenul Camerei spre aprobare
prin votul secret al majorităţii senatorilor, instanţa constituţională face aplicaţia aceluiaşi
principiu al configuraţiei politice rezultate din alegeri, în fapt înţeles ca un principiu de
apartenenţă politică a persoanei ce ocupă funcţia de preşedinte şi al cărei mandat încetează
înainte de termen
f) Condiţiile revocării din funcţie a Preşedintelui Senatului: contextul actual
Declararea neconstituţionalităţii art. 30 şi 32 din Regulamentul Senatului la nivelul anului

2005 şi nerevizuirea conţinutului normativ al acestora pentru punerea lor de acord cu decizia
Curţii Constituţionale a creat practic un vid regulamentar în ceea ce priveşte revocarea din
funcţie a preşedintelui Senatului. Coordonatele normative ale revocării din funcţie a preşedintelui
Senatului trebuie astfel extrase din cuprinsul Deciziei nr. 601 din 24 octombrie 2005.
Trebuie mai întâi operată o distincţie între forma revocării din funcţie, cu titlul de
sancţiune juridică sau de sancţiune politică.
În primul rând, în situaţia în care revocarea din funcţie se doreşte a fi operată ca o
sancţiune juridică ale cărei cauze rezidă în încălcarea Constituţiei sau a regulamentului Camerei,
deşi solicitarea revocării din funcţie poate aparţine fie grupului parlamentar care a făcut
nominalizarea iniţială a preşedintelui în funcţie, fie din partea unei alte „componente” a
Senatului, actualmente acest lucru nu este posibil. Decizia Curţii blochează acest procedeu de
revocare cu titlul de sancţiune juridică, datorită nedefinirii regulamentare a noţiunilor de
încălcare în mod grav şi încălcare în mod repetat a Regulamentului Senatului sau a
Regulamentului şedinţelor comune, ceea ce face imposibilă exercitarea dreptului la apărare de
către membrul Biroului permanent a cărui revocare se propune şi creează premisele unui
exerciţiu abuziv al funcţiei legislative majoritare conjuncturale. A contrario, în situaţia
circumstanţierii noţiunilor enunţate anterior prin modificarea Regulamentului Senatului,
instituţia revocării ca sancţiune juridică ar putea deveni operantă.
37
Pentru mai multe detalii privind principiul paralelismului formelor şi competenţelor a se vedea Dan Claudiu
Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Titlul I. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 167;
George Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 20-21.
În al doilea rând, în cazul în care revocarea din funcţie se fundamentează pe considerente
politice şi îmbracă forma unei sancţiuni politice, doar grupul parlamentar care a propus
candidatul la funcţia de preşedinte al Senatului poate cere revocarea politică a acestuia. Din
punct de vedere procedural această cerere poate fi introdusă la nivelul Biroului permanent
oricând şi fără o condiţionare cantitativă a numărului senatorilor grupului parlamentar ce fac
propunerea. Următoarea etapă procedurală constă în revocarea propriu-zisă din funcţie a
Preşedintelui Senatului ce se definitivează prin atingerea majorităţii absolute a membrilor
Camerei în acest sens. Dreptul de nominalizare a unui candidat la funcţia vacantă de Preşedinte
al Senatului aparţine, prin paralelism, doar grupului parlamentar ce a solicitat revocarea din
funcţie, iar desemnarea în funcţie a noului Preşedinte nu poate fi realizată decât dacă această
propunere întruneşte votul pozitiv al majorităţii membrilor Senatului.
Cu toate acestea, se impune o limită acestui drept, stabilită de către Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 1631 din 20 decembrie 201138: regula enunţată de Curte în
contextul examinării instituţiei revocării din funcţia de preşedinte al Senatului este aplicabilă
numai în măsura în care nu s-a schimbat configuraţia politică iniţială. Dacă grupul parlamentar
iniţial care a desemnat candidatul pentru funcţia de Preşedinte al Camerei nu mai există, se
revine, practic, la situaţia existentă la începutul mandatului Camerelor, cu aplicarea dispoziţiilor
regulamentare corespunzătoare în ceea ce priveşte alegerea la nivelul Camerei, respectiv cele ale
art. 23 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi ale art. 24 din Regulamentul Senatului
privind dreptul de nominalizarea a candidaţilor.
În contextul actual, coordonatele trasate jurisprudenţial de către Curte în ceea ce priveşte
instituţia revocării din funcţie a Preşedintelui Camerei devin inaplicabile, majoritatea
parlamentară politică de la nivelul Camerelor fiind practic singura competentă să decidă în orice
moment atât revocarea, cât şi alegerea unui nou Preşedinte, eludând dreptul de nominalizare a
unui candidat la funcţia vacantă de Preşedinte a grupului parlamentar ce a solicitat revocarea din
funcţie.
Acest fapt rezultă din modalitatea de exercitare a noii competenţe a Curţii de control a
constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, introdusă prin modificarea Legii nr. 47/1994,
instanţa constituţională limitându-şi jurisprudenţial competenţa doar la controlul hotărârilor prin
care se afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi
funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional39.
Revocarea sau numirea în funcţie a Preşedintelui Camerei se realizează prin hotărâre, act
juridic cu caracter individual, care nu afectează valori şi principii constituţionale, „or, asemenea
tipuri de acte juridice nu pot fi supuse controlului exercitat de Curtea Constituţională. Astfel de
acte reprezintă manifestări politice care nu au caracter normativ, în sensul că nu conţin
reglementări juridice de largă aplicabilitate şi cu efect juridic general sau circumscris unei
categorii determinate de subiecte de drept, ci sunt acte juridice cu caracter individual şi cu scop
politic, având ca obiect numiri, alegeri sau validări funcţii. De altfel, înlocuirea unei persoane cu
alta, cu respectarea procedurilor regulamentare, nu poate reprezenta o problemă de
constituţionalitate”, statua Curtea cu ocazia Deciziei nr. 729 din 9 iulie 201240.
Curtea constată că Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 25 din 3 iulie 2012 privind
revocarea din funcţia de preşedinte şi de membru al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor
nu putea fi supusă controlului de constituţionalitate, deoarece, „prin obiectul său de
38
39
Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.
40
Publicată în M. Of. nr. 480 din 12 iulie 2012.
reglementare, nu se încadrează în sfera actelor parlamentare asupra căreia Curtea Constituţională
se poate pronunţa”, şi o respingea ca inadmisibilă.
D. Încetarea de drept a statutului de Preşedinte al Camerei
Încetarea de drept a statutului de Preşedinte al Camerei intervine în contextul art. 33 din

Legea nr. 96/2006 privind Statutul Deputaţilor şi Senatorilor, potrivit căruia „fiecare Cameră îşi
alege un birou permanent, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de regulamente. Pierderea
sprijinului politic atrage încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent sau de
titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică”.
Cauza acestui mijloc de încetare a mandatului Preşedintelui Camerei constă astfel în
pierderea sprijinului politic prin excluderea din partid care a făcut propunerea.
Prin Decizia nr. 1630 din 20 decembrie 201141 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 54 din 28 noiembrie 2011 pentru alegerea
preşedintelui Senatului, Curtea a reţinut ca fiind neîndoielnic faptul că textul de lege citat
priveşte şi preşedintele Senatului, întrucât acesta este membru al Biroului permanent, astfel cum
stabilesc expres dispoziţiile art.23 alin.(1) şi (2) din Regulamentul Senatului, potrivit cărora: „(1)
După constituirea legală a Senatului, se aleg preşedintele Senatului şi ceilalţi membri ai Biroului
permanent. (2) Biroul permanent al Senatului se compune din: preşedintele Senatului, 4
vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. Preşedintele Senatului este şi preşedintele Biroului
permanent”.
Trebuie subliniată diferenţa dintre acest mijloc de încetare a mandatului Preşedintelui
Camerei şi revocarea sa din funcţie, ipoteza analizată de Curte în considerentele Deciziei nr. 601
din 14 noiembrie 2005 şi textele din Regulamentul Senatului cu privire la care aceasta s-a
pronunţat privind însă revocarea unui membru al Biroului permanent al Senatului (preşedintele
Senatului) cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea Constituţiei sau a regulamentelor
parlamentare, la cererea altui grup parlamentar decât cel care l-a propus, iar nu ipoteza revocării
ca urmare a retragerii sprijinului politic.
Ideea de neutralitate politică a preşedintelui Senatului, exprimată de Curte în
considerentele deciziei din 2005, se referă la atribuţiile specifice funcţiei respective şi nu poate fi
interpretată ca având semnificaţia unei independenţe faţă de partidul politic al cărui membru este
preşedintele Senatului, calitate în considerarea căreia, de altfel, a fost ales în această funcţie. Prin
urmare, excluderea sa din partid nu poate rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte
funcţia dobândită, funcţie eminamente politică.
Excluderea dintr-un partid politic constituie o decizie exclusivă a partidului politic în
cauză, care nu este supusă controlului niciunei autorităţi. Aşa cum a reţinut Curtea
Constituţională în jurisprudenţa sa42, partidele se organizează şi funcţionează pe baza unor norme
proprii, adoptate după o procedură proprie, cu o jurisdicţie proprie recunoscută de lege, iar
instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite înfăptuirea justiţiei în ceea ce priveşte
actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice.
Curtea subliniază diferenţa dintre cele două cazuri de încetare a mandatului Preşedintelui
Camerei cu ocazia Deciziei nr. 1631 din 20 decembrie 2011, şi, având în vedere că sancţiunea
prevăzută de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 intervine de drept, reţine că „păstrarea, în
41
42
Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 571 din 17 august 2009, Decizia nr. 197 din 4 martie
2010, publicată în M. Of. nr. 209 din 2 aprilie 2010.
această situaţie, a dreptului exclusiv al aceluiaşi partid politic cu privire la funcţia de preşedinte
al Camerei deschide calea unor posibile abuzuri, respectiv a unei instabilităţi la conducerea
acesteia, întrucât partidul în cauză poate, teoretic, oricând, şi pentru motive care nu pot fi în
niciun fel cenzurate, să determine schimbarea persoanei care ocupă funcţia respectivă”.
În plus, mai observa Curtea, dacă în cazul revocării, motivele revocării - existenţa unor
fapte de încălcare a prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului - au caracter obiectiv şi
trebuie arătate în cuprinsul propunerii de revocare, în cazul retragerii sprijinului politic ca urmare
a excluderii din partidul politic, motivele deciziei partidului privesc doar raporturile cu partidul
în cauză şi nu există obligaţia de a fi prezentate: „(…) pierderea calităţii de membru a unui partid
politic este guvernată de normele juridice cuprinse în statutele partidelor şi ţin de jurisdicţia
exclusivă a acestora. Această autonomie normativă şi jurisdicţională a partidelor politice
constituie o manifestare a tendinţei inevitabile de emancipare a acestora în raport cu ordinea
juridică etatică. Controlul normativ al partidelor asupra membrilor lor este adesea foarte puternic
şi se extinde chiar şi asupra vieţii lor private, asupra opiniilor lor etc. Tendinţa de autonomie sub
aspectele enunţate poate fi justificată având în vedere obiectivele de ordin ideologic ale
partidelor politice, însă controlul partidelor politice şi jurisdicţia lor exclusivă nu se poate
extinde, implicit, şi asupra unei instituţii fundamentale a statului de drept, aceea de preşedinte al
Senatului, ci numai asupra persoanei care ocupă la un moment dat această funcţie”.
Autonomia partidelor politice trebuie înţeleasă şi aplicată însă în limitele principiilor
constituţionale menţionate, astfel încât singura soluţie compatibilă cu acestea este ca, în cazul
excluderii din partid a persoanei care ocupă funcţia de Preşedinte al Camerei, alegerea noului
Preşedinte să fie decisă de Camera respectivă, cu aplicarea în mod corespunzător a regulilor de
alegere prevăzute de Regulamente.
§3. Biroul permanent
Potrivit alin. (2) al art. 64, fiecare Cameră îşi alege un birou permanent, condus de
Preşedintele Camerei ales pe durata mandatului Camerelor, ceilalţi membri ai birourilor
permanente fiind aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi
înainte de expirarea mandatului.
Biroul permanent al Camerei este compus din Preşedintele Camerei, care prezidează şi
această structură funcţională parlamentară, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori.
Vicepreşedinţii îndeplinesc, prin rotaţie, atribuţiile preşedintelui, la cererea sa sau în caz
de indisponibilitate a acestuia, precum şi alte sarcini încredinţate de Biroul permanent.
Secretarii, în principal, întocmesc lista înscrierilor la cuvânt, pe baza solicitărilor, în
ordinea în care acestea au fost făcute; prezintă propunerile, amendamentele şi orice alte
comunicări adresate plenului Camerei, efectuează apelul nominal, consemnează rezultatul
votului, ţin evidenţa hotărârilor adoptate, veghează la întocmirea stenogramelor şedinţelor
plenului Camerei, îl asistă pe preşedintele Camerei în realizarea atribuţiilor ce îi revin şi
îndeplinesc orice alte sarcini primite de la acesta sau de la Biroul permanent etc.
Chestorii verifică modul de gestionare a patrimoniului, funcţionarea şi calitatea
serviciilor Camerei şi fac propuneri corespunzătoare Biroului permanent, exercită controlul
financiar asupra cheltuielilor efectuate, prezintă Biroului permanent proiectul de buget al
Camerei şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar anual, asigură menţinerea ordinii în sediul
Camerei şi îndeplinesc alte atribuţii, în conformitate cu dispoziţiile preşedintelui acesteia sau ale
Biroului permanent.
Formarea biroului permanent al Camerei se realizează în urma negocierilor dintre liderii
grupurilor parlamentare, respectându-se configuraţia politică a Camerei, aşa cum rezultă din
constituirea iniţială a grupurilor parlamentare pentru Camera Deputaţilor43, sau din alegeri pentru
Senat44.
În ceea ce priveşte Camera Deputaţilor, art. 23 şi art. 24 din Regulament prevăd că
alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun Biroul permanent se face la
începutul fiecărei sesiuni ordinare la propunerea grupurilor parlamentare, în conformitate cu
ponderea acestora potrivit configuraţiei politice iniţiale a Camerei şi negocierii liderilor
grupurilor parlamentare. În acelaşi mod sunt aleşi şi membrii Biroului permanent al Senatului,
potrivit art. 26 din Regulament, respectând configuraţia politică a Camerei rezultată din alegeri,
prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare.
Cât priveşte modalitatea de încetare a mandatului membrilor Biroului permanent, formele
acesteia sunt cele identificate anterior cu privire la Preşedintele Camerei, cu sublinierea faptului
că, în afara acestuia din urmă, ajungerea la termen a mandatului celorlalţi membrii se produce la
finalul fiecărei sesiuni parlamentare ordinare.
Dacă în ceea ce priveşte convocarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor aceasta
se produce la cererea preşedintelui Camerei sau la cererea a cel puţin 4 membri ai săi, cât
priveşte convocarea Biroului permanent al Senatului aceasta se realizează din oficiu de către
preşedintele Senatului sau la solicitarea a cel puţin 5 dintre ceilalţi membri ai săi, a unui grup
parlamentar sau a cel puţin 7 senatori independenţi.
Ca regulă, Biroul permanent lucrează în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă
hotărârile cu votul deschis al majorităţii membrilor prezenţi45, atribuţiile principale ale acestei
structuri instituţionale fiind reglementate regulamentar46.
§4. Comitetul liderilor grupurilor parlamentare
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare apare ca structură instituţională parlamentară

în Regulamentul Camerei Deputaţilor, conform art. 37, fiind alcătuit din liderii grupurilor
parlamentare constituite conform configuraţiei politice a Camerei şi având următoarele atribuţii:
a) aprobă ordinea de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi programul de lucru al acesteia,
precum şi modificările sau completările aduse ordinii de zi ori programului de lucru; b) propune
plenului Camerei Deputaţilor modul de organizare a dezbaterilor în plenul Camerei Deputaţilor
prin alocarea pentru fiecare grup parlamentar, în funcţie de ponderea sa în numărul total al
deputaţilor, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în şedinţa plenară a Camerei Deputaţilor;
alocarea timpului afectat dezbaterilor este obligatorie la dezbaterile politice şi facultativă la
dezbaterile generale asupra unui proiect de lege sau asupra unei propuneri legislative; c) poate
include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative la care
termenul de depunere a raportului a fost depăşit.
43
Art. 20 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Trebuie precizat că în conformitate cu dispoziţiile
Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 27/2010 privind modificarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în M.
Of. nr. 679 din 7 octombrie 2010, în cazul constituirii unui grup de deputaţi independenţi având un număr de
minimum 10 deputaţi, componenţa Biroului permanent se renegociază conform noii configuraţii politice a Camerei
Deputaţilor, începând cu următoarea sesiune. Grupului parlamentar constituit din deputaţii independenţi îi poate
reveni un singur reprezentant în Biroul permanent.
44
Art. 23 alin. (3) din Regulamentul Senatului.
45
Art. 38 alin. (1) din Regulamentul Senatului; Regulamentul Camerei Deputaţilor nu reglementează acest lucru.
46
Art. 36 alin. (1) din Regulamentul Senatului; Art. 31 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Potrivit art. 38 din Regulament47, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare hotărăşte cu
majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. Ponderea este dată de
proporţia grupului parlamentar reprezentat de lider în numărul total al deputaţilor, conform
configuraţiei politice a Camerei. La lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare din
Camera Deputaţilor participă, fără drept de vot, preşedintele Camerei Deputaţilor şi, dacă este
cazul, reprezentantul Guvernului României sau preşedintele comisiei parlamentare care a depăşit
termenul de depunere a raportului.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor se întruneşte
săptămânal, de regulă miercurea şi ori de câte ori este nevoie, la cererea unui lider de grup
parlamentar, a preşedintelui Camerei Deputaţilor sau a Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor. De asemenea, Comitetul se întruneşte şi lucrează în mod regulamentar în prezenţa a
mai mult de jumătate din numărul liderilor grupurilor parlamentare, care reprezintă majoritatea
deputaţilor, fiind prezidat de preşedintele Camerei Deputaţilor.
§5. Grupurile parlamentare
Alin. (3) al art. 64 din actul fundamental normează dreptul deputaţilor şi senatorilor de a
se organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.
A. Coordonate normative regulamentare
În ceea ce priveşte componenţa grupurilor parlamentare, potrivit art. 12 alin. (1) şi (6) din
Regulamentul Camerei Deputaţilor48, grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei ce se pot
constitui din minimum 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic, a
aceleiaşi formaţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale şi din deputaţi
independenţi sau care au devenit independenţi. Regulamentul Senatului prevede în art. 17 alin.
(1) că un grup parlamentar poate fi constituit şi poate funcţiona numai dacă cuprinde cel puţin 7
senatori, care au fost aleşi pe listele aceluiaşi partid, ale aceleiaşi organizaţii a cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, alianţe politice sau alianţe electorale.
Deputaţii unui partid politic sau ai unei formaţiuni politice, precum şi senatorii membri ai
unui partid politic sau ai unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale nu pot
constitui decât un singur grup parlamentar. Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, care au obţinut mandatul de deputat în conformitate cu art. 62
alin. (2) din Constituţia României, republicată, pot constitui un singur grup parlamentar.
Deputaţii şi senatorii care au candidat pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale
şi fac parte din partide politice diferite pot constitui fie grupuri parlamentare ale partidelor sau,
fie un singur grup parlamentar al alianţei. În mod asemănător, deputaţii şi senatorii partidelor
politice, formaţiunilor politice, alianţelor politice sau ai alianţelor electorale, organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma
un grup parlamentar, precum şi cei independenţi sau care au devenit independenţi în timpul unei
legislaturi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte (pentru senatori un singur grup), se pot
afilia altor grupuri parlamentare ori într-un grup al deputaţilor independenţi, doar pentru aceştia
47
Modificat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 27/2010.
48
Modificat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 26/2010 privind modificarea şi completarea art. 12 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, publicată în M. Of. nr. 679 din 7 octombrie 2010.
din urmă. Potrivit modificării alin. (5) al art. 12 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, deputaţii
care au devenit independenţi în timpul unei legislaturi pot constitui un singur grup parlamentar.
Conducerile grupurilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor este desemnată de grup
după constituire şi prezentată Camerei, fiind alcătuite din lider şi, după caz, din unul sau mai
mulţi vicelideri (doi până la patru vicelideri la Senat) şi un secretar.
B. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia constituirii de grupuri parlamentare

formate din deputaţi care au devenit independenţi
Constituţionalitatea modificărilor operate articolului 12 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor a fost contestată din perspectiva art. 2 alin. (1) din Constituţie, a cărui semnificaţie
este aceea că în organele reprezentative ale poporului nu pot fi reprezentate partide sau
formaţiuni politice, alianţe politice sau electorale care nu au îndeplinit pragul electoral şi deci nu
au fost creditate de alegători să le reprezinte. Deputaţii care părăsesc entitatea politică pe lista
căreia au pătruns în Parlament şi grupul parlamentar propriu, constituit la începutul legislaturii,
precum şi cei care au fost excluşi nu pot forma un grup parlamentar propriu reprezentând o altă
afiliere politică, nemandatată de popor prin alegeri, se mai argumenta: «Deputaţii „deveniţi
independenţi” nu pot revendica statutul „independenţilor” şi nu pot fi asimilaţi cu aceştia,
întrucât „independent” este doar acela care a fost recunoscut „competitor electoral” prin Legea
electorală, care a întrunit condiţiile de reprezentativitate şi a obţinut girul legal al alegătorilor, în
timp ce deputatul „devenit independent” a fost votat, în mare măsură, prin raportare la afilierea
lui politică şi la programul politic al listei pe care a candidat».
Aserţiunea o regăsim în cuprinsul Deciziei nr. 1490 din 17 noiembrie 201049, ocazie cu
care Curtea, controlând constituţionalitatea art. 12 din Regulament, astfel cum a fost modificat
prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 26/2010, care reglementează posibilitatea constituirii
grupurilor parlamentare din deputaţi independenţi sau care au devenit independenţi, precum şi
regula potrivit căreia deputaţii care au devenit independenţi în timpul unei legislaturi îşi pot
constitui un singur grup parlamentar, a respins obiecţia nereţinând critica autorilor conform
căreia prin această modificare are loc „instituţionalizarea posibilităţii deputaţilor care şi-au
părăsit grupurile parlamentare constituite la începutul legislaturii, respectiv partidele sau
formaţiunile politice, alianţele politice sau alianţele electorale în care au participat la alegeri şi au
intrat în Parlament, de a-şi constitui un grup parlamentar propriu oricând, cu obligaţia de a fi
anunţate şi prezentate la începutul următoarei sesiuni parlamentare”.
Argumentaţia Curţii se fundamentează pe jurisprudenţa proprie incorectă în materia non-
imperativităţii mandatului de drept public50 instituit constituţional prin art. 69 alin. (2), afirmând
49
Publicată în M. Of. nr. 861 din 22 decembrie 2010. Pentru un studiu critic complex şi o analiză juridică detaliată a
argumentaţiei Curţii cu această ocazie a se vedea Mădălina Nica, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.490 di
17 noiembrie 2010 privind constituţionalitatea art. 12, art. 20 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi (2), art. 37 partea
introductivă, art. 38 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (1) şi art. 44 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
astfel cum a fost modificat prin hotărârile nr. 26 şi nr. 27 din 5 octombrie 2010 ale Camerei Deputaţilor, Revista
Pandectele Române nr. 2/2011, p. 122-144. În acelaşi sens a se vedea Oana-Maria Bălan, Migraţia politică şi
mandatul imperativ, în volumul „Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor”, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 120-127.
50
Pentru o înţelegere corectă şi riguros argumentată a consecinţelor normative ale principiului non-imperativităţii
mandatului de drept public a se vedea Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria
generală, Ed. C. H. Beck, București, 2007, p. 94-95; Mădălina Nica, op.cit., 2011, p. 130-132; Mădălina Nica,
op.cit., 2010, p. 73-77; Oana-Maria Bălan, op.cit., p. 120-127.
încă de la început că în jurisprudenţa sa „a statuat în mod constant asupra posibilităţii neîngrădite
a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la altul, de a se afilia la un grup
parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenţi, sancţionând, de
fiecare dată când a fost sesizată, normele regulamentare care limitau acest drept, pe motiv că
încalcă art. 69 alin. (2) din Constituţie, care respinge orice formă de mandat imperativ”.
Principala greşeală a Curţii constă în aceea că nu distinge între cauzele pentru care un
parlamentar îşi pierde, în timpul mandatului, calitatea de membru al formaţiunii politice care l-a
sprijinit în alegeri, pentru a stabili efectele non-imperativităţii mandatului asupra constituirii şi
componenţei grupurilor parlamentare, în contextul respectării art. 2 alin. (1) din Constituţie.
Curtea, „uitând că nu cantitatea de exemple convinge, ci calitatea ideii pe care o
exemplifică”51, încearcă să îşi solidifice argumentaţia prin enunţarea unei multitudini de decizii
anterioare în materie52, începând cu Decizia nr. 44 din 8 iulie 199353, decizie care îi
fundamentează întreaga jurisprudenţă şi prin care, privilegiind caracterul reprezentativ al
mandatului în detrimentul celui neimperativ şi neluând în considerare faptul că prin renunţarea
voluntară la calitatea de membru de partid, parlamentarul renunţă implicit la legitimitatea
rezultată din votul popular, instanţa constituţională statua că „Art.66 [în prezent 69] din
Constituţie stabileşte că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului şi că orice mandat imperativ este nul. Practic, acest articol valorifică fără limite
mandatul reprezentativ. Acest text constituţional trebuie să constituie punctul de plecare în
explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi alegătorii săi, partidul politic care l-a
propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituţional nu poate fi decât
în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică faţă de
alegătorii din circumscripţia care l-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat.
Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai
este ţinut să îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului. În
contextul constituţional românesc care valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura
posibilitate pe care o are partidul sau alegătorii nemulţumiţi de activitatea unui deputat este să
nu-l realeagă. [...] în consecinţă, deputatul are facultatea constituţională de a adera la un grup
parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la
51
Mădălina Nica, op.cit., 2011, p. 133.
52
Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994; Decizia nr. 46 din 17 mai 1994,
publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994: „interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup parlamentar
[...] este neconstituţională întrucât încalcă libertatea lor de opţiune, obligându-i, dacă vor să-şi exercite dreptul
constituţional de a forma un grup parlamentar, să recurgă exclusiv la posibilitatea de a se afilia la un grup
parlamentar existent [...]”; Decizia nr. 196 din 28 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 417 din 11 mai 2004:
„Senatorii aleşi ca independenţi sau deveniţi independenţi prin părăsirea grupurilor parlamentare nu se pot asocia
între ei pentru constituirea unui grup parlamentar”, deoarece „interzic trecerea de la un grup parlamentar la altul,
opresc afilierea la un alt grup parlamentar şi interzic constituirea unui grup parlamentar format din senatori
independenţi”; Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006: „aparenta
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Regulament este înlăturată prin precizările de la alin. (5) şi (6)
ale aceluiaşi articol, care permit afilierea la alte grupuri parlamentare şi constituirea de grupuri mixte, inclusiv
grupuri pentru senatori independenţi.”; Decizia nr. 229 din 14 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 236 din 5 aprilie
2007; Decizia nr. 47 din 15 martie 2000, publicată în M. Of. nr. 153 din 13 aprilie 2000: „lipsa reglementării juridice
a posibilităţilor şi a condiţiilor organizării în grupuri parlamentare a deputaţilor care demisionează din alte grupuri
parlamentare nu constituie încălcarea vreunei prevederi constituţionale, ci reprezintă o omisiune de reglementare
care nu poate fi suplinită prin decizii ale Curţii Constituţionale”.
53
Publicată în M. Of. nr. 190 din 10 august 1993.
altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare. Nicio altă normă
juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale”.
Pentru motivele arătate în această jurisprudenţă, Curtea reţinea că art. 12 din Regulament,
în noua redactare, nu aduce atingere prevederilor art. 2 alin. (1) din Constituţie, prevederi care
trebuie interpretate în corelaţie cu cele ale art. 69 alin. (2), ce constituie, potrivit aceleiaşi
jurisprudenţe, „punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi
alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte”: „astfel, prin votul
corpului electoral se aleg nu partide, ci parlamentari, iar regula constituţională a mandatului
reprezentativ oferă celor aleşi libertatea de a adera la un grup parlamentar sau altul, de a se
transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independenţi faţă de toate
grupurile parlamentare”. Singurul text constituţional care se referă la alcătuirea grupurilor
parlamentare, respectiv cel al art. 64 alin. (3), potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii se pot
organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere”, nu instituie nicio
interdicţie sub acest aspect, şi tot astfel, Legea fundamentală nu prevede nicio sancţiune pentru
părăsirea unui grup parlamentar şi, implicit, a unui partid politic reprezentat în Parlament, de
către candidaţii aleşi pe listele acestuia, mandatul parlamentar fiind irevocabil, mai constata
Curtea. Din această perspectivă, concluzionând, instanţa constituţională considera că distincţia la
care se face referire în cuprinsul sesizărilor dintre categoria deputaţilor independenţi şi a celor
deveniţi independenţi este lipsită de efecte juridice: singurele efecte, faţă de cadrul constituţional
actual, pot exista în plan politic, şi anume în ceea ce priveşte raporturile parlamentarului devenit
independent cu partidul care l-a susţinut în alegeri, respectiv cu electoratul, care la următorul
scrutin poate să nu îl mai aleagă.
Curtea confundă însă lipsa de sancţiune constituţională expresă pentru părăsirea unui
grup parlamentar şi, implicit, a unui partid politic reprezentat în Parlament, de către candidaţii
aleşi pe listele acestuia, cu lipsa de sancţiune pură şi simplă în cazul nerespectării non-
imperativităţii mandatului. Aceasta nu observă că există o sancţiune constituţională pentru
parlamentar în situaţia părăsirii voluntare, în timpul mandatului, a formaţiunii politice care l-a
susţinut în alegeri - încetarea mandatului - şi că aceasta rezultă în mod implicit din chiar art. 69
alin. (2) din Constituţie, astfel cum trebuie acesta înţeles în interdependenţă cu obligativitatea
respectării suveranităţii şi a caracterului reprezentativ şi irevocabil al mandatului54.
Instanţa constituţională îşi centrează argumentaţia doar pe art. 64 alin. (3) din Constituţie,
referitor la posibilitatea organizării deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamentare, precum şi
pe caracterul irevocabil al mandatului normat prin art. 69 alin. (2), şi nu distinge faptul că
irevocabilitatea mandatului, rezultat al non-imperativităţii acestuia, nu anulează distingerea
necesară a naturii cauzei ce a dus la pierderea calităţii de membru de partid al parlamentarului în
timpul mandatului55. În plus, caracterul irevocabil al mandatului nu constituţionalizează, astfel
cum nici reprezentativitatea acestuia nu o face, continuarea mandatului în situaţia în care
parlamentarul decide liber, fără presiuni sau constrângeri, să renunţe la calitatea de membru al
formaţiunii politice care l-a susţinut în alegeri şi, implicit, la legitimarea obţinută, prin acestea,
graţie calităţii de membru, din contră, în considerarea interpretării corecte a art. 69 alin. (2) din
Constituţie, continuarea mandatului, în această ipoteză, este neconstituţională56.
În opinia Curţii, nu pot fi reţinute nici criticile în sensul că posibilitatea parlamentarilor
independenţi de a-şi constitui un singur grup parlamentar, în condiţiile art. 12 alin. (6) din
54
55
Ibidem., p. 134.
56
Regulamentul Camerei Deputaţilor, ar avea semnificaţia constrângerii acestora să se înscrie într-
un anumit partid politic. Astfel, grupurile parlamentare reprezintă structuri organizatorice ale
Camerelor Parlamentului, constituite pe bază de afinitate politică. După cum nu pot exista mai
multe grupuri parlamentare ale aceleiaşi formaţiuni politice, pentru că, în sine, apartenenţa la o
anumită formaţiune politică este expresia acestei afinităţi, la fel nu pot exista nici mai multe
grupuri parlamentare ale parlamentarilor independenţi. Acceptarea constituirii mai multor
grupuri de parlamentari independenţi ar însemna, practic, eliminarea criteriului care îi defineşte
ca opţiune politică şi implicit ca grup (independenţa), criteriu care nu este susceptibil de distincţii
suplimentare.
Curtea nu distinge sensul noţiunii de „independenţi” de cea de „deveniţi independenţi”,
distincţie de care depinde posibilitatea însăşi a anumitor parlamentari de a-şi păstra această
calitate şi, automat, inclusiv posibilitatea lor de a-şi constitui un grup parlamentar, şi aplică
mecanic analogia între grupul parlamentar al independenţilor şi grupurile parlamentare ale
formaţiunilor politice. Procedând astfel, Curtea statuează eronat, că „după cum nu pot exista mai
multe grupuri parlamentare ale aceleiaşi formaţiuni politice, pentru că, în sine, apartenenţa la o
anumită formaţiune politică este expresia acestei afinităţi, la fel nu pot exista nici mai multe
grupuri parlamentare ale parlamentarilor independenţi”.
Caracterul imperativ al mandatului interzice o astfel de interpretare generală fără a
distinge sensul termenului „independent”. Curtea procedează în speţă exact în mod contrar, lipsa
demarcaţiilor necesare în materia independenţei determinând-o să afirme în mod greşit că
„acceptarea constituirii mai multor grupuri de parlamentari independenţi ar însemna eliminarea
criteriului care îi defineşte ca opţiune politică şi implicit ca grup (independenţa), criteriu care nu
este susceptibil de distincţii suplimentare”57.
§6. Comisiile parlamentare
Potrivit alin. (4) al art. 64, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate
institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.
Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.
Comisiile sunt structuri interne de lucru ale Camerelor sau ale Parlamentului, constituite
pentru pregătirea activităţii de legiferare, precum şi pentru realizarea funcţiei de control
parlamentar.
Dispoziţia constituţională reglementează doar tipologia comisiilor parlamentare şi
principiul de alcătuire a acestora, principiul configuraţiei politice, Regulamentele celor două
Camere, precum şi Regulamentul comun, detaliind coordonatele normative ale acestor structuri
instituţionale parlamentare. Astfel, la nivelul fiecăreia dintre cele două Camere se pot constitui
trei tipuri de comisii, permanente, de anchetă şi speciale, iar la nivelul Parlamentului comisii
comune ale Camerelor.
A. Coordonatele regulamentare ale comisiilor parlamentare
Potrivit art. 40 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, comisiile permanente
sunt formate dintr-un număr de 11-33 de deputaţi, cu excepţia Comisiei pentru regulament, care
se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaţilor.
Numărul membrilor comisiilor permanente se stabileşte, pentru fiecare caz în parte, de plenul
57
Camerei Deputaţilor, la propunerea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare din Camera
Deputaţilor. Obiectivele, numărul membrilor, componenţa nominală şi conducerea comisiilor de
anchetă sau speciale ale Camerei Deputaţilor se aprobă de plenul acesteia odată cu constituirea
acestora.
Un deputat face parte, în mod obligatoriu, dintr-o singură comisie permanentă, cu
excepţia membrilor Comisiei pentru regulament, Comisiei pentru tehnologia informaţiei şi
comunicaţiilor şi ai Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, care pot face
parte şi din altă comisie permanentă. Pe durata mandatului, membrii Biroului permanent pot opta
pentru una dintre comisiile permanente.
Pentru fiecare comisie, conform art. 41 alin. (2), numărul de locuri care revine fiecărui
grup parlamentar sau deputaţilor independenţi se aprobă prin hotărâre a Camerei Deputaţilor, la
propunerea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Propunerile de membri ai comisiilor Camerei Deputaţilor se vor face de grupurile
parlamentare, în limita locurilor aprobate de plenul Camerei Deputaţilor, potrivit prevederilor
prezentului regulament, în termenul stabilit de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor.
Numărul membrilor fiecărei comisii a Camerei Deputaţilor este stabilit, prin acordul liderilor
grupurilor parlamentare, cu respectarea configuraţiei politice iniţiale a Camerei Deputaţilor.
În prima lor şedinţă, convocată de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, comisiile
permanente îşi aleg birourile, compuse din câte un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 2 secretari, cu
excepţia Comisiei pentru regulament, al cărei birou este compus din preşedinte, un
vicepreşedinte şi 2 secretari, potrivit art. 45 alin. (1) din Regulament.
La Senat, potrivit art. 44 alin. (2), numărul comisiilor de anchetă, speciale sau comune,
denumirea şi competenţa fiecărei astfel de comisii, precum şi numărul membrilor acestora se
hotărăsc de către Cameră, la propunerea Biroului permanent.
Numărul locurilor în comisii ce revine fiecărui grup parlamentar se stabileşte, în termenul
hotărât de Biroul permanent, prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare, astfel
încât să se respecte configuraţia politică a Senatului la începutul fiecărei sesiuni parlamentare.
În cazul în care unul dintre membrii comisiei demisionează din grupul parlamentar care l-a
propus, grupul parlamentar respectiv poate propune un alt reprezentant.
Toţi senatorii, cu excepţia preşedintelui Senatului, sunt obligaţi să facă parte din cel puţin
o comisie permanentă. Un senator nu poate face parte din mai mult de două comisii permanente,
cu excepţia Comisiei pentru regulament. Senatul aprobă componenţa nominală a fiecărei comisii
cu votul deschis al majorităţii senatorilor prezenţi.
Conform art. 48 alin. (1) din regulament, Comisiile sunt conduse de un birou compus din:
un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar, un senator putând face parte din biroul de
conducere al unei singure comisii permanente. Comisiile pot adopta avize şi rapoarte numai în
prezenţa majorităţii membrilor şi cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Comisiile permanente se aleg şi funcţionează pe întreaga durată a legislaturii camerelor şi
examinează proiectele de legi, propunerile legislative, proiectele de hotărâri ale Camerei, avizele
şi amendamentele, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor, după caz; dezbat şi hotărăsc
asupra altor probleme trimise de Biroul permanent al Camerei; pot efectua anchete parlamentare,
precum şi alte activităţi, în conformitate cu prevederile prezentului regulament şi ale
Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului; solicită rapoarte,
informaţii sau documente de la autorităţile publice.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte
legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri,
indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei, la propunerea a 50 de deputaţi din cel puţin două
grupuri parlamentare, respectiv la propunerea Biroului permanent al Senatului.
În condiţiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-
au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea
concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se impun, Camerele pot hotărî constituirea unor
comisii de anchetă.
B. Actele juridice ale comisiilor parlamentare: rapoartele şi avizele
În ceea ce priveşte actele juridice ale comisiilor, rapoarte sau avize, Curtea
Constituţională s-a pronunţat de dată recentă prin Decizia nr. 209 din 7 martie 201258 statuând că
lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituţionale ale art. 103 a caracterului
obligatoriu, sub aspectul existenţei actului, al avizelor comisiilor permanente, coroborată cu
dispoziţiile art. 64 alin.(4) şi (5) din Constituţie, pune în evidenţă locul şi rolul comisiilor
permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are
caracter pregătitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei.
Comisiile se constituie dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un
anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică a fiecărei
Camere. Potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, „participarea deputaţilor şi senatorilor la şedinţa comună a comisiilor
permanente sesizate în fond este obligatorie”. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul
şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti
şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul
acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei
activităţii unui corp deliberativ numeros: „din această perspectivă, rolul comisiilor în activitatea
parlamentară este unul foarte important, ele asigurând pregătirea deciziilor plenului în scopul
exercitării prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de
anchetă ale Parlamentului”.
Astfel, dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura
juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu
caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect
decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite: „rapoartele şi avizele au caracter
obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care la propun,
Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi
îndeplineşte atribuţiile constituţionale”. Comisiile parlamentare au obligaţia de a se întruni, însă
pot fi puse în situaţia de a nu realiza activitatea în scopul căreia au fost constituite din cauza
neîndeplinirii condiţiei de cvorum pentru desfăşurarea şedinţelor sau a imposibilităţii ca membrii
comisiei să ajungă la un acord cu privire la problema supusă dezbaterii. Or, dispoziţiile art. 12
din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului care reglementează
aceste două ipoteze (cvorumul şi majoritatea necesară adoptării unei hotărâri în cadrul
comisiilor) consacră mijloacele procedurale minimale de protecţie în scopul respectării
drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de împiedicare a funcţionării
Camerelor Parlamentului.
Cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea constata că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din
Constituţie, aceasta constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând constituţionalitatea
58
externă a actului numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor, hotărârilor şi moţiunilor de către
Camera Deputaţilor şi Senat, nu şi în ceea ce priveşte adoptarea actelor din cadrul procedurilor
desfăşurate de organele de lucru ale Camerelor. Aşa fiind, Concluziona Curtea, problemele
legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor permanente pentru audierea
candidaţilor la funcţia de ministru „nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a
dispoziţiilor Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului”.
Prin urmare, situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-şi poate duce
la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, „nu este de natură a
împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care
intră în atribuţiile sale”. În fond, argumenta Curtea, specificul activităţii unei Camere a
Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o
dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a
rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe
care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi
regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului
Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care
beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni. Or, aceste
ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constituţionale pe care Curtea este
chemată să le garanteze.
În acelaşi sens statua Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 48 din 17 mai 199459,
prilej cu care aceasta a reţinut că, potrivit „poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul
autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru
activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile
parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este şi
activitatea de control asupra executivului [...]. Desigur, Parlamentul nu poate desfăşura, în plenul
său, asemenea activităţi de control, lipsindu-i suportul informaţional necesar pentru a-şi formula
o opinie corectă asupra obiectului controlului. Acest fapt este la fel de adevărat, de altminteri, şi
pentru procesul legislativ. Camerele nu ar putea păşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi,
fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfăşura în plen”.
Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt consacrate organizarea şi funcţionarea comisiilor
parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul
de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor
Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parlamentară sunt caracterul
pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin
activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele necesare luării unei decizii. Ele trebuie să
dispună de toate condiţiile pentru a culege şi a oferi acele date necesare plenului unei Camere sau
Parlamentului spre a-şi fonda, în mod optim, luarea unei decizii.
Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit reglementate,
potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin regulamentul fiecărei Camere, Dispoziţiile
constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor,
diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile constituţionale menţionate.
Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe
care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - şi cu atât mai
puţin unui grup de parlamentari - suveranitatea naţională cu care electoratul l-a împuternicit în
urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie
59
deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a
da conţinut acestei plenitudini. [...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional
(Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în
prevederile art.110 şi art.58 din Constituţie [art.111 şi art.61 din Constituţia revizuită]”.
Secţiunea 3. Desfăşurarea lucrărilor Parlamentului
§1. Şedinţele Camerelor
Potrivit Constituţiei României din 1991 revizuită, Parlamentul este bicameral, fiind
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat [art. 61 alin. (2)], cele două camere fiind specializate în
materie legislativă (art. 75).
Şedinţa reprezintă forma de desfăşurarea a activităţii parlamentare în reuniune plenară,
spre deosebire de celelalte modalităţi de lucru de la nivelul Camerelor precum comisiile,
grupurile parlamentare şi comitetul liderilor grupurilor parlamentare60 şi constă în „reunirea
efectivă a Camerelor Parlamentului într-o zi determinată, în scopul de a delibera”61.
În ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurare a activităţii celor două camere, activitate ce
nu priveşte doar legiferarea, art. 65 alin. (1) din Constituţie stabileşte regula în materie: cele
două camere lucrează în şedinţe separate.
Prin excepţie de la regula generală, desfăşurarea lucrărilor şi în şedinţe comune, este
instituită prin prisma situaţiilor enumerate exemplificativ în alin. (2) lit. a) - k) al aceluiaşi
articol: a) primirea mesajului Preşedintelui României; b) aprobarea bugetului de stat şi a
bugetului asigurărilor sociale de stat; c) declararea mobilizării totale sau parţiale; d) declararea
stării de război; e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) aprobarea strategiei
naţionale de apărare a ţării; g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; h)
numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; i) numirea Avocatului Poporului; j)
stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora; k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită
în şedinţă comună.
Şedinţa comună a Camerelor apare ca o formă de instituţionalizată de desfăşurarea a
activităţii parlamentare ce poate avea pe de o parte, semnificaţia unei proceduri de urgenţă, iar pe
de altă parte, semnificaţia unui mijloc procedural de adoptare a unor măsuri sau atitudini comune
în probleme de importanţă deosebită62.
Desfăşurarea concretă a activităţii parlamentare în cadrul unei şedinţe, separată sau de
plen, presupune parcurgerea mai multor etape cronologice.
Astfel, o primă etapă este constituită din stabilirea ordinii de zi şi a programului de
lucru. La Camera deputaţilor, ordinea de zi este aprobată de către Comitetul liderilor grupurilor
parlamentare63, iar la Senat proiectul programului de activitate pentru săptămâna următoare este
supus spre aprobare şi se adoptă, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în ultima zi de
60
A se vedea pe larg în ceea ce priveşte şedinţele Camerelor Ioan Vida, Comentariul art. 65 din Constituţia
Beck, Bucureşti, 2008, p. 637-643.
61
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 206.
62
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 77-78.
63
Art. 37 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
activitate în plen a săptămânii64. În ceea ce priveşte adoptarea proiectului ordinii de zi a
şedinţelor comune ale Parlamentului, acest aspect se decide cu votul deschis a cel puţin jumătate
plus unu din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi, redactarea acestui proiect revenind
Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului întrunite în şedinţă comună, la
convocarea preşedinţilor acestora65.
Lucrările din cadrul şedinţelor separate ale celor două Camere sunt conduse de către cei
doi Preşedinţi ai acestora, în absenţa lor locul fiind ocupat de către unul dintre vicepreşedinţi, iar
cu privire la şedinţele comune, conducerea acestora este asigurată prin rotaţie de către Preşedinţii
Camerelor. Preşedintele de şedinţă are un rol deosebit de important în coordonarea activităţii
parlamentare plenare, acesta fiind cel care anunţă ordinea de zi sau proiectul acesteia, deschide,
suspendă sau închide şedinţa, acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele
supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă rezultatul
votului, asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a
Regulamentului Senatului.
O a doua etapă în cadrul şedinţelor parlamentare este constituită din dezbaterile
parlamentare pe marginea problemelor sau a proiectelor de acte normative înscrise pe ordinea de
zi. Actorii principali ai dezbaterilor parlamentare sunt deputaţii şi senatorii, dar şi membrii ai
executivului pot participa la acestea: Preşedintele României, primul-ministru, miniştrii, secretari
de stat sau reprezentanţi ai acestora. Desfăşurarea dezbaterilor presupune posibilitatea
participanţilor la acestea de a lua cuvântul cu aprobarea preşedintelui de şedinţă şi de a se referi
la problema supusă dezbaterii în cadrul limitei de timp stabilită.
După finalizarea dezbaterilor, a treia etapă de desfăşurarea a unei şedinţe parlamentare
este constituită din vot, adoptarea unei decizii pe marginea fiecărei probleme dezbătute, proiect
de lege, hotărâre, moţiune, mesaj, declaraţie, rezoluţie, amendament etc. Votul poate fi deschis şi
se exprimă public prin ridicarea mâinii, ridicare în picioare, apel nominal sau electronic, în cazul
legilor constituţionale, votul putându-se exprima şi prin corespondenţă, în condiţiile stabilite de
Regulamentul Comisiei de revizuire a Constituţiei, sau poate fi secret, exprimat prin buletine de
vot, pentru alegerea sau numirea în unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în cazul votării
legilor, hotărârilor sau moţiunilor.
Activitatea Parlamentului desfăşurată în ambele variante se concretizează în principal
prin adoptarea unor acte juridice specifice: legi, hotărâri şi moţiuni conform art. 67 din
Constituţie. În aceste situaţii, pentru a putea statua în mod valabil, este necesar un cvorum de
prezenţă general: prezenţa majorităţii parlamentarilor. În ceea ce priveşte votul pe marginea
celorlalte probleme dezbătute în cadrul şedinţelor Parlamentare, dispoziţiile regulamentare pot
reglementa un cvorum de prezenţă format doar din majoritatea parlamentarilor prezenţi.
Potrivit art. 68 din Constituţie, ca regulă generală şedinţele celor două Camere sunt
publice, prin excepţie Camerele putând hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete. Regula
publicităţii şedinţei parlamentare este preluată la nivel regulamentar, la Senat, conform art. 116
din Regulament, normându-se acest aspect, în afara cazurilor în care, la cererea preşedintelui, a
unui grup parlamentar sau a cel puţin 20 de senatori se hotărăşte, cu votul majorităţii senatorilor
prezenţi, ca acestea să fie secrete.
§2. Sesiunea
64
Art. 84 alin. (1) din Regulamentul Senatului.
65
Art. 3 şi art. 8 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Sesiunea reprezintă forma principală de lucru a Parlamentului ca adunare reprezentativă
şi constă în perioada de timp în care legislativul îşi exercită competenţele stabilite constituţional
şi regulamentar66. Regimului sesiunii ca formă de lucru a Parlamentului îi sunt caracteristice
două principii esenţiale: principiul continuităţii şi principiul simultaneităţii67. Principiul
continuităţii presupune imposibilitatea întreruperii sau suspendării sesiunii, fapt ce nu eludează
posibilitatea Parlamentului de a se întruni în şedinţe, întreruperea desfăşurărilor şedinţelor
neputând echivala cu întreruperea sau suspendarea sesiunii. Principiul simultaneităţii, consecinţă
a principiului bicamerismului, constă în faptul că cele două Camere se întrunesc în sesiuni
ordinare sau sesiuni extraordinare în acelaşi timp, concomitent, fiind imposibilă convocarea în
sesiune doar a unei Camere.
A. Sesiunea ordinară
Potrivit art. 66 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în
două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul
lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Prevederile constituţionale normează întrunirea de drept a Camerelor Parlamentului în
două sesiuni ordinare în cursul unui an calendaristic cu excluderea posibilităţii de suspendare a
acestor sesiuni. Desfăşurarea activităţii parlamentare specifice nu se poate realiza decât în cadrul
acestor intervale de timp. La nivelul doctrinei s-a considerat că singura situaţie în care o sesiune
parlamentară poate fi prorogată este cea instituită prin art. 63 alin. (1) care prevede că mandatul
Camerelor se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă,
până la încetarea acestora68. Nu putem fi de acord cu o asemenea aserţiune întrucât dispoziţia
constituţională menţionată se referă la prelungirea mandatului Camerelor, şi nu la prelungirea
formelor de lucru ale acestora, sesiunile parlamentare. În aceste situaţii excepţionale, în contextul
prelungirii de drept a mandatului Camerelor, competenţa declarării stării de mobilizare, stării de
asediu sau stării de urgenţă, precum şi de a lua măsuri pentru respingerea agresiunii aparţine
Preşedintelui care, conform prevederilor constituţionale ale art. 92-93, solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, care „dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept”, evident în
sesiune extraordinară.
B. Sesiunea extraordinară
Conform alin. (2) al art. 66 din actul fundamental, Camera Deputaţilor şi Senatul se
întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al
fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.
Prevederea constituţională circumscrie titularii dreptului de a cere convocarea celor două
Camere în sesiune extraordinară, dar nu detaliază conţinutul normativ al conceptului, astfel încât
acesta are un sens larg, incluzând elemente neobişnuite sau evenimente neprevăzute ce atrag
necesitatea unei decizii parlamentare.
66
A se vedea pe larg în ceea ce priveşte şedinţele Camerelor, Ioan Vida, Comentariul art. 66 din Constituţia
67
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p. 153-155.
68
Considerăm că întrunirea de drept a Parlamentului în sesiune, deşi în mod evident nu
presupune exercitarea dreptului de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare, poate intra în
această categorie având în vedere apropierea cazurilor specifice în care intervine această sesiune
de drept de denumirea conceptului în sine ce include termenul de „extraordinar”. De altfel, un
astfel de exemplu de întrunire de drept în sesiune a Camerelor îl întâlnim în contextul art. 115
alin. (5) din Constituţie care normează că ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după
depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după
publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Camerele, dacă nu se află în sesiune,
convocându-se în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere.
Specificul ordonanţei de urgenţă ca act normativ cu valoare legislativă aparţinând Guvernului
constă în posibilitatea de emitere a sa doar în „situaţii extraordinare” care în mod evident
determină convocarea Parlamentului într-o sesiune tot extraordinară.
C. Convocarea Camerelor în sesiuni
Potrivit alin. (3) al art. 66 din actul fundamental, convocarea Camerelor în sesiune
ordinară sau extraordinară se face de Preşedinţii acestora. Astfel, textul constituţional instituie un
drept-obligaţie pentru Preşedinţii Camerelor, aceştia neputând refuza convocarea celor două
adunări ale legislativului. Singura excepţie de la această regulă trasată constituţional în materia
convocării sesiunilor parlamentare este stabilită prin art. 63 alin. (3) din Constituţie potrivit
căruia Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20
de zile de la alegeri.
Secţiunea 4. Actele juridice şi cvorumul legal
Potrivit art. 67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi
moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Este vorba de actele cu caracter juridic adoptate de
către Parlament, care nu pot îmbrăca decât cele trei forme instituite constituţional, actul
fundamental neinterzicând însă Parlamentului să adopte şi acte cu caracter exclusiv politic,
precum declaraţiile, apelurile, mesajele, rezoluţiile etc., ca expresie a libertăţii politice ce implică
şi libertatea formelor sale de exprimare.
§1. Actele juridice ale Parlamentului
A. Legea
Având în vedere afirmaţia constituantului din cuprinsul art. 61 alin. (1), potrivit căreia
Parlamentul este „unica autoritate legiuitore a ţării” rezultă că principala funcţie a Parlamentului
este funcţia deliberativă, în exercitarea acesteia adoptându-se anumite acte juridice, şi anume
legile.
Combinând criteriul formal cu cel material, suntem în prezenţa unei legi când sunt
întrunite trei condiţii: a) actul juridic adoptat are un caracter normativ, adică se raportează la
destinatarii săi în mod abstract, este general, se aplică în mod repetat şi este susceptibil de a fi
aplicat în caz de nerespectare prin constrângere etatică; b) actul normativ este adoptat de către
parlament; c) organul legislativ adoptă actul normativ potrivit unei proceduri instituite juridic69.
a) Categorii de legi
Potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul adoptă trei categorii de legi:
constituţionale, organice şi ordinare.
Legile constituţionale sunt Constituţia şi legile de revizuire constituţională.
Pentru a putea distinge normele juridice ce pot intra în conţinutul unei legi constituţionale
trebuie să clarificăm definiţia materială a acesteia ca act normativ. Definiţia materială a
Constituţiei implică utilizarea a două criterii: obiectul şi voinţa care stă la bază70. Ne interesează
criteriul obiectului acesteia.
Plecând de la criteriul obiectului constituţiei, definiţia materială pe care o reţinem este
una normativistă, care priveşte Constituţia ca „ansamblul normelor care determină modul de
producere a celorlalte norme generale şi abstracte”. Din acest punct de vedere, în conţinutul
constituţiei intră atât regulile cu privire la modul de desemnare, la competenţele organelor
angrenate în producţia normativă şi la raporturile concrete dintre acestea, cât şi principiile de
organizare a teritoriului. Drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie de asemenea să-şi găsească
locul în constituţie deoarece reglementează indirect modul de producere a celorlalte norme
generale şi abstracte creând obligaţii specifice pentru putere publică.
Astfel, supremaţia materială a constituţiei presupune că nicio lege sau act normativ nu
poate crea norme secundare, doar aceasta putând să abiliteze o delegare de competenţe 71
(delegata potestats non delegatur).
Coordonatele normative ale procesului de revizuire a Constituţiei îşi găsesc consacrare în
cuprinsul art. 150-152 din actul fundamental, analiza juridică a acestui proces presupunând 3
aspecte majore: iniţiativa revizuirii, procedura propriu-zisă de revizuire şi limitele revizuirii.
În ceea ce priveşte iniţiativa revizuirii, art. 150 alin. (1) circumscrie titularii dreptului de
a cere iniţierea revizuirii: Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime
din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de
vot.
În materia competenţei Preşedintelui de a iniţia revizuirea actului fundamental,
jurisprudenţa Curţii Constituţionale este problematică, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 201172
asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea interpretând
prevederile constituţionale ale art. 151 alin. (1) în sensul că textul juridic stabileşte un „drept
constituţional” al Preşedintelui României, a cărui exercitare este limitată doar de formularea unei
propuneri de revizuire din partea Guvernului: „Preşedintele României, primind propunerea
Guvernului de revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea
Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească
întocmai, numai în parte sau să completeze propunerea Guvernului”.
Curtea operează o confuzie în acest caz, deoarece textul constituţional nu se referă la o
persoană, căreia să îi fie atribuit un drept ce îi conferă o libertate de exercitare, ci la o instituţie a
69
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 420; Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a
dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 132.
70
Pentru mai multe detalii, a se vedea Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 137-141.
71
Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 174.
72
statului român, cea Preşedintelui României, căreia nu îi poate fi conferită decât o competenţă. În
materia exercitării drepturilor persoanelor regula este libertatea, pe când în cea a exercitării
competenţelor instituţiilor regula este limitarea. În cazul de faţă, Curtea amalgamează planul
drepturilor cu cel al competenţelor în scopul justificării libertăţii depline a Preşedintelui în
materia iniţiativelor de revizuire: „Stabilind că revizuirea «poate fi iniţiată de Preşedintele
României», textul constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în
calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo
obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte”. Competenţa şefului statului de a iniţia revizuirea
„nu este un drept al acestuia, pe care îl exercită liber, ci o competenţă limitată de competenţele
Guvernului”73.
În realitate Constituţia normează o competenţă de iniţiere a revizuirii exercitată în comun
de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe trebuind să se realizeze consensul instituţional
pe marginea proiectului de revizuire. Curtea nu face decât să golească de conţinut rolul
Guvernului în exercitarea acestei competenţe constituţionale, limitându-l doar la simplul act de
transmitere a proiectului de revizuire, proiect ce, în opinia Curţii, poate fi modificat în mod liber
fără nicio limită de către Preşedinte.
Iniţiativa parlamentară şi iniţiativa populară de revizuire constituţională sunt circumscrise
cantitativ de către constituant, putând cere acest lucru, cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, respectiv cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Alin. (2) al
art. 150 introduce şi o condiţie de reprezentativitate în ceea ce priveşte iniţiativa populară
constituţională, cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuind să provină din cel puţin
jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să
fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Cât priveşte procedura propriu-zisă de revizuire, art. 151 stabileşte etapele procedurale
obligatorii ce trebuie parcurse pentru ca revizuirea să fie definitivă. Mai întâi, conform alin. (1),
proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Adoptarea la nivelul
fiecărei Camere urmează etapele procedurii legislative normale şi finalizându-se prin votul
asupra proiectului sau propunerii de revizuire. Dacă cele două Camere nu adoptă o versiune
comună a legii de revizuire, textele normative divergente sunt armonizate printr-o procedură de
mediere desfăşurată la nivelul unei comisii parlamentare mixte temporare de mediere. În
continuare, dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Potrivit alin. (3), revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Termenul de 30 de zile este un termen de decădere, neorganizarea referendumului asupra
revizuirii constituţionale blocând procedura, cu consecinţa reluării acesteia de la început dacă
opţiunea de revizuire se menţine. Confirmarea rezultatelor referendumului se realizează prin
hotărâre a Curţii Constituţionale care verifică constituţionalitate procedurii, publicarea în
Monitorul Oficial a deciziei instanţei constituţionale de confirmare constituind momentul intrării
în vigoare a legii de revizuire.
Art. 152 din Constituţie normează limitele revizuirii, putând distinge între două categorii
de astfel de limite: pe de o parte, limite formale, Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării
de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război - alin. (3), iar pe de altă parte, limite
materiale, dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
73
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., 2011, p. 171.
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii, şi, de asemenea,
nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora - alin. (1) şi (2).
În materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dispoziţia constituţională instituie
interdicţia unei revizuiri constituţionale care ar avea ca rezultat fie suprimarea unor drepturi sau
libertăţi, fie suprimarea garanţiilor acestora. Deci, interdicţia funcţionează într-un dublu sens.
Primul sens este simplu şi clar: nu poate fi primită o revizuire constituţională care ar elimina
pentru viitor din conţinutul actului fundamental norme privind drepturile şi libertăţile
fundamentale. Al doilea sens este unul complex, implicând o operă de interpretare din partea
judecătorului constituţional în distingerea faptului dacă o revizuire elimină sau nu o garanţie a
unui drept sau a unei libertăţi fundamentale. Identificarea garanţiei dreptului sau libertăţii devine
astfel cheia rezolvării problemei constituţionalităţii. Subliniem faptul că un asemenea demers
juridic-interpretativ nu este unul simplu, în practică putând apărea situaţii în care eliminarea
garanţiei să nu fie clar exprimată prin abrogarea unei dispoziţii sau părţi dintr-o dispoziţie
constituţională.
Instituirea de către constituant a acestor categorii de limite ale revizuirii nu trebuie
înţeleasă ca având un caracter absolut, poporul, sursă a suveranităţii potrivit art. 2 din actul
fundamental, putând în orice moment să decidă schimbarea organizării sale juridice din cadrul
statului, chiar în sens contrar limitelor stabilite prin art. 152. Din punct de vedere tehnic, acest
lucru este posibil prin metoda dublei revizuiri, mai întâi operându-se revizuirea limitelor
revizuirii, iar apoi a dispoziţiilor constituţionale urmărite şi care iniţial erau imposibil de revizuit.
Legile organice se disting de celelalte categorii de legi pe de o parte, din punct de vedere
formal, fiind adoptate conform art. 76 alin. (1) din Constituţie cu majoritate absolută, iar pe de
altă parte, din punct de vedere material, reglementând o serie de domenii stabilite constituţional.
Astfel, alin. (3) al art. 73 din actul fundamental prevede că Prin lege organică se
reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor
şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi
desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g)
regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k)
contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general
al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea
administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r)
statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii
pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.
Legile ordinare sunt legile adoptate cu majoritate simplă, conform art. 76 alin. (2) din
Constituţie, şi prin care se reglementează orice domeniu care nu intră în competenţa de
reglementare a legilor constituţionale sau a legilor organice.
O lege organică nu va putea astfel să fie modificată printr-o lege ordinară, ci tot printr-
una organică sau prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă potrivit tezei finale a art. 115 alin.
(5) din actul fundamental.
Iniţial, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 199274, a statuat că o
derogare poate fi stabilită numai printr-o lege de aceeaşi natură cu aceea a legii de la care se
derogă, rezultând, pe cale de consecinţă, că printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o
prevedere de natura legii organice, deoarece ar însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea
ordinară să reglementeze în domenii rezervate de Constituţie legii organice.
Ulterior, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 199875, aceasta a admis posibilitatea ca anumite
prevederi dintr-o lege adoptată cu majoritatea necesară legilor organice, dar care nu aveau
caracter organic ar putea fi modificate printr-o lege ordinară: „prevederile art. 169 alin. (1) din
Legea învăţământului, referitoare la cota de 4% din produsul intern brut pentru învăţământul de
stat, constituie, însă, o normă financiară, prevăzută în titlul IV al acestei legi. Deci, ea nu face
parte din sfera regulilor referitoare la organizarea generală a învăţământului, ce constituie
domeniul rezervat legii organice de art. 72 alin. (3) lit. m) din Constituţie şi care face obiectul de
reglementare al textelor din celelalte titluri ale Legii nr. 84/1995. Dacă această normă ar fi de
natura legii organice, atunci şi prevederea corespunzătoare din bugetul de stat ar trebui să fie de
aceeaşi natură, ceea ce, aşa cum s-a arătat, ar contraveni dispoziţiilor art. l37 alin. (3) din
Constituţie. Faptul că dispoziţia legală respectivă a fost cuprinsă, sub aspect tehnic-legislativ, în
Legea învăţământului, nu-i schimbă natura. O normă de natura legii ordinare nu devine o
normă de natura legii organice întrucât este cuprinsă într-o asemenea lege, caracterizarea sa,
ca fiind ordinară sau organică, rezultând din obiectul reglementării. (...) De aceea, o lege
organică, chiar dacă din motive de politică legislativă cuprinde şi norme de natura legii
ordinare, nu poate extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice şi asupra acestor
norme. Asemenea consecinţă este inadmisibilă, deosebirea dintre legea organică şi cea ordinară
fiind exclusiv de natură constituţională, nu legală”.
Într-o a treia fază a jurisprudenţei sale, Curtea, prin Decizia nr. 545 din 5 iulie 200676, a
statuat că o lege organică nu va putea fi modificată sau abrogată printr-o lege ordinară în niciun
caz, indiferent de natura juridică a anumitor prevederi din cuprinsul acesteia: „Indiferent dacă
abrogarea este expresă sau implicită, aceasta nu poate avea loc, în principiu, decât dacă actul
abrogator este de rang superior sau egal cu cel abrogat, regulă ce se desprinde din principiul
constituţional al ierarhiei actelor normative. (…) Adoptarea legii în cauză, cu respectarea
exigenţelor constituţionale proprii unei legi organice, califică, ca atare, însăşi legea modificată,
în întregul său, fiind evident de neconceput ca aceasta să fie doar pro parte lege organică,
rămânând, totodată, pro parte lege ordinară. Pe cale de consecinţă, orice intervenţie -
modificare, completare sau abrogare - asupra dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 nu se poate realiza
decât printr-o lege adoptată cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie. Soluţia
contrară ar însemna recunoaşterea posibilităţii modificării unei reglementări adoptate prin
votul unei majorităţi absolute, prin efectul votului unei majorităţi simple, ceea ce contravine
principiului democraţiei parlamentare”.
În schimb, modificarea reglementărilor de natură organică din cuprinsul unei legi
ordinare este posibilă doar printr-o lege organică, fără însă a conduce la schimbarea naturii legii
modificate în ansamblu care rămâne tot ordinară, Curtea Constituţională statuând în acest sens
prin Decizia nr. 316 din 14 septembrie 200477: „Din cuprinsul prevederilor art. 73 alin. (3) din
Constituţie, republicată, şi al celorlalte dispoziţii constituţionale nu rezultă că reglementările
74
75
76
77
relative la procedura civilă, în ansamblul lor, fac parte din domeniul legilor organice; fără
îndoială, în conţinutul unor asemenea reglementări pot exista şi norme de domeniul legii
organice care atrag deci adoptarea lor cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru astfel de
legi. Aceasta nu înseamnă transformarea tuturor dispoziţiilor Codului de procedură civilă în
prevederi de natura legii organice”.
Modificarea unei legi organice printr-o ordonanţă simplă a Guvernului este exclusă,
Curtea subliniind acest aspect cu ocazia aceleiaşi Decizii nr. 316 din 14 septembrie 2004, decizie
prin care reţinea că „(…) interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul legilor organice
priveşte numai ordonanţele Guvernului emise în baza unei legi speciale de abilitare, această
interdicţie decurgând nemijlocit din textul art. 115 alin. (1) din Constituţie, republicată. O
asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 115 din Constituţie, republicată,
referitor la ordonanţele de urgenţă, deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unor măsuri
urgente pentru salvarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de
domeniul legii organice, care, dacă ar fi interzisă, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat,
ceea ce este contrar finalităţii constituţionale a instituţiei delegării legislative”.
b) Procedura legislativă
Procedura legislativă generală78 reprezintă succesiunea de etape obligatorii79 ce trebuie

parcurse de către o lege pentru a dobândi caracter juridic, şi deci caracter obligatoriu pentru
destinatarii săi. Omisiunea de parcurgere a uneia dintre etapele cronologice ale procedurii
legislative conduce la imposibilitatea formării juridice a legii şi la necesitatea reluării procedurii
începând cu prima etapă.
Prima etapă a procedurii legislative constă în iniţiativa legislativă. Într-o accepţiune
generală, iniţiativa legislativă presupune dreptul de a sesiza Parlamentul cu analizarea unui
proiect sau a unei propuneri legislative şi obligaţia corelativă a organului legislativ de a se
pronunţa asupra propunerii avansate80.
Art. 74 alin. (1) din Constituţie circumscrie limitativ titularii dreptului de iniţiativă
legislativă. Astfel, iniţiativa legislativă poate aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor,
senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Doar în materia
legilor constituţionale, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, dreptul de iniţiativă legislativă se
exercită în comun de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe trebuind să se realizeze
consensul instituţional pe marginea proiectului de revizuire.
În ceea ce priveşte dreptul de iniţiativă legislativă al Guvernului, această autoritate a
puterii executive, îşi exercită iniţiativa legislativă, conform alin. (3) al art. 74, prin transmiterea
proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.
Potrivit alin. (4) din art. 74 din actul fundamental, deputaţii, senatorii şi cetăţenii care
exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută
pentru proiectele de legi. Aşadar, iniţiativa legislativă trebuie să fie formulată, adică să fie
realizată în conformitate cu reglementările legale în materie de tehnică legislativă prevăzute în
78
Pentru o analiză detaliată a procesului legislativ a se vedea Attila Varga, Constituţionalitatea procesului legislativ,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 146-250.
79
În ceea ce priveşte etapizarea procedurii legislative a se vedea diferite modele în Ion Deleanu, op.cit., p. 672-688;
Ioan Vida, Legistica formală - Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p.
13-17; Attila Varga, op.cit., p. 168-169.
80
Legea nr. 24/200081. Astfel, conform art. 8 alin. (4) din Legea-cadru nr. 24/2000, textul legislativ
trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau
echivoce; nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă; forma şi estetica exprimării nu trebuie
să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.
Cât priveşte dreptul de iniţiativă legislativă populară, actul fundamental introduce mai
întâi o condiţie formală de reprezentativitate: cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă
legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste
judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături
în sprijinul acestei iniţiative. Curtea Constituţională, prin Hotărârea nr. 1/199582, a statuat că
aceste condiţii ale iniţiativei legislative populare sunt limitative, cumulative şi direct aplicabile,
nefiind condiţionate de existenţa unei legi în acest sens.
Apoi, prin alin. (2) al art. 74 se introduce şi o condiţie materială a dreptului de iniţiativă
legislativă populară sub forma unei interdicţii cu caracter absolut: nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Interdicţia se aplică numai acestei categorii de titulari ai dreptului la iniţiativă legislativă, nu şi
celorlalţi.
Odată formulate şi îndeplinite toate condiţiile constituţionale şi legale în materie,
propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă
Cameră sesizată.
A doua etapă a procedurii legislative se referă la sesizarea Camerelor. Art. 75 alin. (1)
operează o specializare a celor două Camere în materie legislativă, justificând astfel principiul
bicamerismului normat constituţional.
Astfel, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră
sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40
alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele
e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2),
articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul
126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri
legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 200983, a reţinut că art. 75 din
Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003,
soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului,
sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră
decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor,
tocmai pentru a nu a exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.
A treia etapă a procedurii legislative constă în dezbaterea şi adoptarea legii la nivelul
Camerelor. Specializarea Camerelor are drept efect eliminarea puterii decizionale egale a
Camerelor în materie legislativă, astfel cum era reglementată anterior revizuirii constituţionale
din anul 2003, şi normează o modalitate de adoptare a legii în oglindă, fiecare dintre cele două
Camere, în funcţie de competenţele stabilite constituţional, putând fi atât o Cameră de reflecţie în
81
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
82
Publicată în M. Of. nr. 172/1995.
83
situaţia în care este prima Cameră sesizată, cât şi o Cameră de decizie când se pronunţă definitiv
asupra unui proiect sau propuneri legislative provenit de la cealaltă Cameră84.
Potrivit alin. (2) al art. 75, prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile,
pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul fiind de 60 de zile. În cazul
depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost
adoptate. După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
Conform alin. (4) al art. 75, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere
care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv
adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea
respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de
urgenţă. Aceste prevederi referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în
cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine
primei Camere.
Potrivit poziţiei Curţii Constituţionale, exprimată cu ocazia Deciziei nr. 710 din 6 mai
2009, alin. (4) şi (5) ale art.75 din Constituţie prevăd modul de rezolvare a posibilelor „conflicte
de competenţă” între prima Cameră sesizată şi Camera decizională, dar „nu există un text în
Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la «limitele sesizării» date
de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată”.
Diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă
Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională,
sunt de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma finală a legii, în
redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată
de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează practic cu excluderea acesteia din urmă de la
procesul de legiferare. Or, „legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a
ambelor Camere ale Parlamentului”.
De asemenea, în jurisprudenţa sa în materie, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 200885,
Curtea, luând în considerare normele şi principiile fundamentale mai sus menţionate, a statuat că
„dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face
abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru
bicameral”. Este adevărat, aşa cum a reţinut Curtea cu alt prilej, Decizia nr. 1093 din 15
octombrie 200886, că în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de
decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât
ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la
aceeaşi formă ale iniţiativei legislative.
Actul fundamental normează prin art. 76 cvorumul necesar pentru adoptarea proiectelor
sau propunerilor legislative. Astfel, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere (majoritate absolută), iar legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră (majoritate relativă sau simplă).
84
85
Publicată în M. Of. nr. 336 din 30 aprilie 2008.
86
Publicată în M. Of. nr. 710 din 20 octombrie 2008.
A patra etapă din cadrul procedurii legislative este constituită din promulgarea legii.
Promulgarea legii constituie atât o operaţie tehnică, cât şi o competenţă constituţională prin care
Preşedintele constată că procesul legislativ este finalizat87.
Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui
României, promulgarea legii făcându-se în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
În ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor în care poate fi sesizată Curtea
Constituţională în vederea efectuării controlului de constituţionalitate a priori, instanţa
constituţională, prin Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 201088 şi-a reiterat jurisprudenţa proprie în
materie.
Astfel, referitor la procedura de promulgare a legilor, Constituţia prevede în art. 77 alin.
(1) că legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României, iar promulgarea legii se face
în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Nicio normă constituţională nu prevede termenul
în care o lege adoptată de Parlament se trimite spre promulgare Preşedintelui României şi nici
perioada sau condiţiile în care legea adoptată se păstrează la dispoziţia subiectelor de drept
public abilitate să exercite dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale.
Procedura premergătoare trimiterii legii spre promulgare este reglementată prin Legea nr.
47/1992, care stabileşte, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi (3), următoarele: "(2) în vederea
exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre
promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi
Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al
Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2
zile. (3) Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la
cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi
comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen."
Cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile prevăzute de textele legale citate,
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, într-o cauză similară, statuând, prin
Decizia nr. 233 din 10 decembrie 199989, că acestea „sunt termene care privesc desfăşurarea
raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se
prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere”. Dispoziţiile art. 101 din Codul de
procedură civilă, potrivit cărora „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici
ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul”, nu sunt aplicabile în dreptul public,
supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice,
în sensul că se include în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte.
Trebuie reţinute anumite aspecte importante prezente la nivelul opiniei concurente a
unuia dintre judecători. Deşi decizia Curţii a întrunit unanimitatea voturilor judecătorilor, se
propune o reconsiderare a poziţiei instanţei constituţionale exprimate la nivelul anului 1999 şi
menţinută în prezenta decizie, în sensul calculului termenelor din dreptul public pe zile libere.
87
88
89
Argumentul decisiv în favoarea unei astfel de reconsiderări ar fi constituit din natura termenelor,
distincţiile dintre termenele referitoare la măsurile restrictive de drepturi şi cele puse la dispoziţie
pentru valorificarea, exercitarea unui drept, efectivitatea dreptului, dar şi importanţa raporturilor
constituţionale dintre autorităţile publice. În acelaşi timp, se prezintă şi un argument tehnic:
prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora procedura jurisdicţională constituţională
se completează cu regulile procedurii civile, dar şi cele ale art. 101 din Codul de procedură
civilă.
Intrarea în vigoare a legii constituie momentul desăvârşirii din punct de vedere juridic al
acesteia şi data de la care începe să producă efecte juridice obligatorii pentru destinatarii săi,
Constituţia normând că acest lucru se produce prin publicarea în Monitorul Oficial şi trecerea
unui termen de 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
B. Hotărârea
Pentru determinarea coordonatelor normative ale hotărârii, ca act juridic al Parlamentului,

trebuie operată o distincţie în raport cu legea pornind de la trei criterii principale: forţa juridică,
conţinutul normativ şi procedura specifică de adoptare90. Astfel, hotărârile au o forţă juridică
inferioară legilor şi Constituţiei, pot avea un conţinut normativ sau individual ce vizează
aplicarea ori detalierea legilor şi, procedural, sunt adoptate, de regulă, doar de către o singură
Cameră şi cu majoritate simplă, fără a fi aplicabile prevederile privind iniţiativa legislativă,
examinarea în comisii, promulgarea ori publicarea în Monitorul Oficial.
În ceea ce priveşte majoritatea necesară pentru adoptarea unei hotărâri la nivelul unei
Camere sau a Plenului Parlamentului, se impun anumite precizări având în vedere Decizia nr.
392 din 17 aprilie 200791.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-a constituit art. 11 alin. (3) din Legea nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului92, care prevedea: „(3) Punctul de
vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să fie
exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor”.
Autorul excepţiei considera că prevederile de lege criticate încălcau, în ordinea invocării
lor, art. 76 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate
ridicată, Curtea constata că aceasta este întemeiată şi urma a fi admisă pentru mai multe
considerente. Mai întâi, în activitatea parlamentară, potrivit art. 67 din Constituţie referitor la
„Actele juridice şi cvorumul legal”, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi
moţiuni, în prezenţa majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Sub acest aspect, prevederile
constituţionale menţionate stabilesc categoriile de acte juridice pe care le adoptă Parlamentul,
precum şi cvorumul legal necesar adoptării lor. Apoi, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor
fiecărei Camere sau ale Camerelor reunite ale Parlamentului, legiuitorul face distincţie între
hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea absolută de voturi, sens în care
exemplificăm cu prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie, referitoare la adoptarea sau
modificarea regulamentelor parlamentare, şi hotărârile care se adoptă cu majoritate simpla de
90
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 665-666; Ioan Vida,
Comentariul art. 67 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 655-656.
91
92
voturi, de exemplu hotărârile aşa cum dispune alin. (2) al aceluiaşi articol constituţional. Aşadar,
Curtea constata că, „de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi,
dacă Legea fundamentală nu prevede altfel. Or, în afara dispoziţiilor art. 76 alin. (1), Constituţia
prevede că în unele domenii hotărârile pot fi adoptate doar cu votul majorităţii membrilor celor
două Camere”. În acest sens sunt, de exemplu, prevederile constituţionale ale art. 95 alin. (1),
potrivit cărora Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor, precum şi cele ale art. 103 alin. (3), în temeiul cărora Parlamentul
acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Analizând cuprinsul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000, criticat ca fiind
neconstituţional, Curtea a constatat că acesta dispune că hotărârea prin care Parlamentul îşi
exprimă punctul de vedere asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României se adoptă „cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”. Or, aşa cum arătase, potrivit art. 76 alin. (2) din
Constituţie, hotărârile Parlamentului, aşadar şi cea la care face referire textul de lege criticat, se
adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Determinarea constituţionalităţii/neconstituţionalităţii instituirii unei asemenea majorităţi
trebuie în primul rând să aibă în vedere faptul că sistemul constituţional român operează o
distincţie a hotărârilor adoptate de către fiecare cameră în parte şi a hotărârilor adoptate în
şedinţa comună a acestora. Acesta este punctul de plecare de la care Curtea ar fi trebuit să-şi
înceapă argumentaţia, o argumentaţie în mod evident raportată ulterior la dispoziţiile
constituţionale presupuse a fi încălcate.
Art. 65 alin. (1) din Constituţie, privind modalitatea de deşfăşurare a activităţii celor două
Camere stabileşte regula în materie: cele două camere lucrează în şedinţe separate. Excepţia de
la regulă, desfăşurarea lucrărilor şi în şedinţe comune, este instituită prin prisma situaţiilor
enumerate exemplificativ în alin. (2) lit. a) - k) al aceluiaşi articol.
Astfel, rezultă că pot fi adoptate hotărâri de către Parlament, pe de o parte, de fiecare
cameră în parte, iar pe de altă parte, de către camerele reunite. Şi de data aceasta, hotărârile
adoptate separat de către Camere reprezintă regula în materie, pe când hotărârile adoptate în
şedinţe comune ale Camerelor constituie excepţia.
În ceea ce priveşte majoritatea necesară a fi întrunită pentru adoptarea unei hotărâri de
către una dintre cele două Camere atunci când statuează separat, Constituţia prevede două astfel
de tipuri. Art. 76 alin. (1) normează că „Legile organice şi hotărârile privind regulamentele
Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere”, iar alin. (2) că „Legile
ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră”. În
ambele variante constituantul se referă numai la hotărâri adoptate separat de către Camere, care
după cum evidenţiam anterior constituie regula în materie: la alin. (1) se foloseşte sintagma
„regulamentele Camerelor”, iar la alin. (2), teza finală, se utilizează expresia „din fiecare
Cameră”. Cu privire la adoptarea Regulamentelor Camerelor este necesară o majoritate absolută
de 50% plus unu din numărul total al membrilor fiecărei Camere, iar în ceea ce priveşte restul
hotărârilor adoptate la nivelul fiecărei Camere este nevoie de o majoritate relativă de 50% plus
unu din membrii prezenţi.
În privinţa majorităţii necesare pentru adoptarea unei hotărâri în şedinţa comună a celor
două Camere, excepţia în materie, constituantul român nu a mai prevăzut expres tipul de
majoritate ca în cazul precedent. Astfel, determinarea acestui tip de majoritate trebuie realizată
prin paralelism în funcţie de exemplele particulare furnizate de către Constituţie.
Art. 95 alin. (1) prevede că în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. În acest caz suspendarea Preşedintelui intervine prin
adoptarea unei hotărâri în şedinţa Camerelor reunite cu majoritate absolută, de 50% plus unu din
numărul total al membrilor fiecărei Camere. În art. 103 alin. (3) se normează că programul şi
lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună şi că
Parlamentul acordă încrederea sa Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Şi în
acest caz, încrederea asumată în viitorul Guvern este rezultatul adoptării unei hotărâri a
Camerelor reunite cu o majoritate absolută. De asemenea, art. 85 alin. (3) stabileşte că dacă prin
propunerea de remaniere guvernamentală se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia de revocare sau numire a unor
membrii ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-
ministru. Această aprobare aparţine Parlamentului în ansamblu, Camerelor reunite, şi se
materializează prin adoptarea unei hotărâri care, prin paralelism, având în vedere că este vorba
de schimbarea structurii sau compoziţiei Guvernului, va trebui să fie adoptată cu aceeaşi
majoritate ca şi în cazul formării Guvernului ca rezultat al votului de încredere acordat de către
Parlament, adică o majoritate absolută. Art. 96 alin. (1) stabileşte că Parlamentul, prin Camera
Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor
şi senatorilor, poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.
Acesta este singurul caz furnizat de către actul fundamental prin care Parlamentul statuează cu o
majoritate calificată de două treimi din numărul total al membrilor săi.
Prin prisma dispoziţiilor constituţionale prezentate anterior, putem concluziona că pentru
adoptarea unei hotărâri în şedinţa comună a Camerelor Parlamentului este nevoie de o
majoritate absolută, de 50% plus unu din numărul total al membrilor fiecărei Camere, cu
excepţia situaţiei întâlnite la art. 96 alin. (1), punerea sub acuzare pentru înaltă trădare a
Preşedintelui, în care constituantul a optat expres pentru o majoritate calificată de cel puţin două
treimi din numărul total al parlamentarilor.
Raţionamentul Curţii părea a avea un început logic bun prin distincţia operată „în ceea ce
priveşte adoptarea hotărârilor fiecărei Camere sau ale Camerelor reunite ale Parlamentului”,
însă se transformă imediat într-un silogism fals prin afirmarea că „legiuitorul face distincţie între
hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea absolută de voturi, (…) şi hotărârile care se
adoptă cu majoritate simplă de voturi”. Cea de-a doua premisă a silogismului Curţii nu vizează,
după cum am demonstrat anterior, decât o parte a distincţiei operate, şi anume hotărârile adoptate
separat de către cele două Camere. Concluzia unui astfel de silogism, exprimată sintetic de către
Curte prin faptul că aceasta „constată că, de regulă, hotărârile Parlamentului (n.n. adică atât
hotărârile adoptate separat, cât şi cele adoptate în şedinţa comună a Camerelor) se adoptă cu
majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel”, nu poate fi decât falsă
datorită incompatibilităţii premiselor enunţate. În vederea fundamentării concluziei afirmate,
Curtea exemplifică anumite excepţii de la regula enunţată [art. 95 alin. (1) şi art. 103 alin. (3)],
însă nici de data aceasta nu distinge faptul că exemplele furnizate au în vedere numai hotărârile
adoptate de către Camerele reunite ale Parlamentului.
Astfel, Curtea, constatând că art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 „dispune că hotărârea
prin care Parlamentul îşi exprimă punctul de vedere asupra referendumului iniţiat de Preşedintele
României se adoptă «cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor»”, şi având în vedere, aşa după
cum arătase, că potrivit „art. 76 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului, aşadar şi cea la
care face referire textul de lege criticat, se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi”,
consideră că dispoziţiile legale supuse controlului „sunt neconstituţionale, întrucât încalcă
prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie”.
Considerăm, în urma analizei efectuate anterior, că raţionamentul şi soluţia Curţii sunt
greşite, şi că dispoziţia legală prezentă în art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 este
constituţională. Reafirmăm în acest sens concluzia proprie la care am ajuns în urma analizei
operate: adoptarea hotărârilor în şedinţa Camerelor reunite ale Parlamentului, şi datorită
importanţei prezumate ce determină o astfel de reunire a Camerelor, trebuie să fie făcută ca
regulă cu o majoritate absolută, indiferent de esenţa deciziei adoptate. Aşadar, dispoziţia legală
nu încalcă prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, mai ales prin faptul că cele două dispoziţii
vizează tipuri de hotărâri diferite: cea legală vizează hotărârile parlamentare adoptate în şedinţele
comune ale Camerelor, iar cea constituţională are în vedere hotărârile parlamentare adoptate
separat de fiecare Cameră în parte.
O analiză a conformităţii art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 cu art. 1 alin. (5) din
Constituţiei demonstrează din nou constituţionalitatea dispoziţiei legale criticate. Supremaţia
Constituţiei normată în art. 1 alin. (5) vizează supremaţia existenţială, supremaţia formală, dar şi
supremaţia materială93 a acesteia în raport cu toate celelalte norme existente în sistem, şi anume
faptul că se din punct de vedere material se constituie în „ansamblul normelor care determină
modul de producere a celorlalte norme generale şi abstracte”94. Astfel, reglementarea legală a
formării şi producerii normelor, în cazul nostru a hotărârilor adoptate de către Camerele reunite
ale Parlamentului, trebuie să se facă respectând formele şi modalităţile impuse de Constituţie.
Din analiza efectuată anterior, deşi Constituţia nu a prevăzut expres, se poate observa că
legiuitorul, prin paralelism, a respectat întocmai dispoziţiile constituţionale în materie.
C. Moţiunile
Moţiunile constituie cea de-a treia categorie de acte juridice adoptate de către Parlament
în exercitarea competenţelor sale constituţionale şi regulamentare. Moţiunile se disting de legi
sau hotărâri şi reprezintă acte decizionale adoptate de către o Cameră sau Plenul Parlamentului
privind funcţionarea sa ori o problemă determinată. În fapt moţiunile reprezintă mijloace juridice
prin care Parlamentul îşi poate exercita funcţia de control asupra guvernământului.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale moţiunile pot fi simple sau de cenzură. Art. 112 alin.
(2) normează că cele două Camere pot adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia
cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce
a făcut obiectul unei interpelări. Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau
de o pătrime din numărul total al senatorilor. Până la încheierea dezbaterii unei moţiuni simple,
un deputat sau senator care a semnat-o nu mai poate semna alte moţiuni simple în aceeaşi
problemă.
În ceea ce priveşte moţiunea de cenzură, art. 113 dispune că cele două Camere, în şedinţă
comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o
pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data
depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere.
93
Pentru mai multe detalii cu privire la supremaţia Constituţiei a se vedea Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 194-199.
94
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 156.
Din perspectiva efectelor juridice ale adoptării moţiunilor trebuie distins între cele două
forme de moţiune. Respingerea unei moţiuni simple nu creează un efect juridic concret, iar
adoptarea, conform dispoziţiile regulamentare, creează doar efectul juridic al trimiterii hotărârii
Camerei către Guvern, care „va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni”.
Cât priveşte moţiunea de cenzură, dacă aceasta a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au
semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în
care Guvernul îşi angajează răspunderea. Dacă însă moţiunea de cenzură este adoptată, efectul
juridic este drastic pentru Guvern: demiterea acestuia.
§2. Cvorumul legal
Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa a distins între cvorumul de lucru şi cvorumul

de vot şi a evidenţiat coordonatele normative ale materiei cvorumului parlamentar.
Astfel, prin Decizia nr. 55 din 21 februarie 200195, aceasta a statuat că, „dintre cvorumul
de lucru şi cel de vot, numai acesta din urmă este reglementat prin Constituţie” şi că „nimic nu
împiedică instituirea prin regulament a unui alt cvorum de lucru decât cvorumul de vot”.
Totodată, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 200196, Curtea a stabilit că dispoziţiile
constituţionale ale art. 74 alin. (2) [devenite, în urma revizuirii şi republicării Constituţiei, art. 76
alin. (2) ] „au în vedere votul final exprimat pentru proiectul de lege în ansamblu”.
În opinia Curţii, exprimată cu ocazia Deciziei nr. 1237 din 6 octombrie 201097, în mod
indubitabil, „această jurisprudenţă plasează dispoziţiile art. 67 şi 76 la momentul votului final”.
Această concluzie este întărită şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care vizează
„dezbaterea şi adoptarea legii”. Întrucât art. 67 şi 76 din Constituţie prevăd că numai la adoptarea
legii este nevoie de un anumit cvorum şi majoritate de adoptare, rezultă, fără dubiu, că „textul
Constituţiei nu impune aceleaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii”. Astfel, Curtea constata
că adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizează votul final exercitat de către Parlament
asupra ansamblului legii.
Cu privire la susţinerile autorilor criticii că, la momentul votului final asupra legii, în sală
mai erau 80 de deputaţi, Curtea a reiterat cele statuate în Decizia nr. 74 din 16 aprilie 199798, în
care a stabilit că, în lipsa unei solicitări pentru reverificarea cvorumului după apelul nominal,
„rezultatele acestuia au rămas valabile până la finele şedinţei”. De asemenea, prin Decizia nr. 96
din 30 iunie 199899, Curtea, analizând o obiecţie de neconstituţionalitate care viza lipsa
cvorumului de şedinţă, s-a raportat în mod exclusiv la stenograma şedinţei comune. Curtea a mai
statuat că, „Întrucât cvorumul stabilit de preşedintele de şedinţă la începutul acesteia era de 245
de senatori şi deputaţi, deci peste minimul necesar prevăzut de Constituţie, şi având în vedere că,
în timpul şedinţei, preşedinţii grupurilor parlamentare nu au cerut preşedintelui şedinţei comune
reverificarea cvorumului, aşa cum se prevede la art. 22 alin. 1 din regulament, se impune
concluzia că adoptarea Legii privind acordarea tichetelor de masă s-a făcut cu respectarea
cerinţelor privitoare la cvorum, impuse de dispoziţiile art. 64 din Constituţie şi ale art. 39 din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului”.
95
Publicată în M. Of. 128 din 14 martie 2001.
96
Publicată în M. Of. 292 din 4 iunie 2001.
97
Publicată în M. Of. 785 din 24 noiembrie 2010.
98
Publicată în M. Of. 75 din 29 aprilie 1997.
99
Publicată în M. Of. 260 din 13 iulie 1998.
De asemenea, prin Decizia nr. 188 din 29 decembrie 1998100, Curtea a statuat că, „în ceea
ce priveşte faptul că, după părăsirea sălii de şedinţă de către grupurile parlamentare ale P.D.S.R.,
P.R.M. şi P.U.N.R., preşedintele de şedinţă avea obligaţia să verifice în ce măsură condiţia
constituţională de cvorum era întrunită, se reţine că şi această susţinere vizează tot aspecte de
nivel regulamentar, iar nu constituţional. [...] Din examinarea stenogramei lucrărilor, Curtea
reţine că era îndeplinit cvorumul legal prevăzut de Constituţie înainte ca grupurile parlamentare
menţionate să părăsească şedinţa, iar ulterior nu s-a cerut verificarea cvorumului conform
Regulamentului Camerei Deputaţilor”.
În sensul distincţiei operate de către Curte se pronunţă şi patru judecători la nivelul
Opiniei separate formulate la Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010, statuându-se că textul
constituţional al art. 67 prevede doar cvorumul pentru adoptarea unui act juridic, care este, de
altfel, singurul „cvorum legal” prevăzut de Constituţie. Pentru ca votul să aibă loc, condiţia este
existenţa cvorumului. „Se impune însă a face o distincţie între cvorumul de vot, prin care se
înţelege numărul minim de deputaţi prezenţi pentru ca votul să poată avea loc, şi majoritatea
minimă pentru ca un proiect de lege să poată fi votat şi adoptat. Aşadar, cvorumul de vot este o
condiţie a votării, el este prealabil votării”. Se mai reţinea că sintagma „în prezenţa majorităţii
membrilor” din art. 67 priveşte exclusiv „votul final” când se adoptă un proiect de lege în
ansamblu, nu şi faza de dezbateri pe articole a unui proiect de lege pentru care condiţia de
cvorum este de domeniul regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi a
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în concordanţă cu art. 64 alin. (1) teza
întâi din Constituţie.
Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 144 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
reverificarea cvorumului se dispune la şedinţele de vot final de către preşedinte, imediat înaintea
votării, din proprie iniţiativă ori la cererea liderului unui grup parlamentar.
În plus, faţă de susţinerea că la momentul votului final erau efectiv doar 80 de deputaţi
prezenţi în sală, Curtea reţinea că, în accepţiunea art.146 lit. a) teza întâi din Constituţie, „nu este
competentă să controleze fapte materializate în acţiuni sau inacţiuni, ci numai conformitatea
extrinsecă şi intrinsecă a actului normativ adoptat cu Constituţia”.
Capitolul III. Statutul parlamentarilor

Secţiunea 1. Mandatul parlamentar
§1. Mandatul parlamentar şi caracterele acestuia
A. Mandatul parlamentar
Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii
sunt în serviciul poporului. Dispoziţia constituţională normează practic un raport contractual de
drept public între parlamentari şi participanţii la procesul electoral, alegătorii, sub forma
mandatului reprezentativ. Utilizarea de către constituant a sintagmei „în serviciul poporului”
presupune mai multe precizări cu privire la mandatul reprezentativ.
În primul rând, pentru Curtea Constituţională, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012101,
faptul că, atât în procesul legislativ, cât şi în activitatea de control al Guvernului sau în realizarea
100
Publicată în M. Of. 521 din 31 decembrie 1998.
101
Publicată în M. Of. 188 din 22 martie 2012.
celorlalte atribuţii constituţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt „în serviciul
poporului”, implică „reprezentarea în lupta politică din Parlament a dezbaterilor politice din
societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursă diferitele categorii sociale, politice, economice sau
culturale. În această manieră, poporul, titularul suveranităţii naţionale, îşi exercită suveranitatea
nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe întreaga durată a mandatului oferit parlamentarului
aflat în serviciul său”. Mandatul reprezentativ, în concordanţă cu prevederile art. 2 alin. (1) din
actul fundamental reprezintă astfel o modalitate indirectă de exercitare a suveranităţii de către
titularul său, poporul.
În domeniul dreptului parlamentar, principala consecinţă a naturii elective a mandatului
reprezentativ şi a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina l-a consacrat în
mod sugestiv „majoritatea decide, opoziţia se exprimă”. Majoritatea decide, întrucât, în virtutea
mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritară este prezumat că reflectă sau
corespunde opiniei majoritare a societăţii. Opoziţia se exprimă ca o consecinţă a aceluiaşi
mandat reprezentativ care fundamentează dreptul inalienabil al minorităţii politice de a-şi face
cunoscute opţiunile politice şi de a se opune, în mod constituţional şi regulamentar, majorităţii
aflate la putere. Aplicarea principiului „majoritatea decide, opoziţia se exprimă” asigură, pe de o
parte, legitimitatea guvernării şi, pe de altă parte, condiţiile pentru realizarea alternanţei la
guvernare.
Acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să
se asigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat, iar decizia pe care
aceasta o adoptă să nu fie obstrucţionată în cadrul procedurilor parlamentare. Aşa fiind, o serie
de norme din regulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocării majorităţii în procesul
decizional (organizarea dezbaterilor, limitarea duratei unor luări de cuvânt, regimul
amendamentelor, instituirea unor termene procedurale etc.), iar altele sunt destinate realizării
protecţiei minorităţilor politice (alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare
potrivit configuraţiei politice, sistemul majorităţilor necesare în scopul desfăşurării lucrărilor şi
adoptării măsurilor ce fac obiectul unor dezbateri, posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale,
potrivit prevederilor art. 146 din Constituţie, accesul egal la mijloacele procedurale parlamentare,
exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă, formularea de amendamente etc.) Din perspectiva
funcţiei de control exercitate de Parlament asupra executivului, dispoziţiile constituţionale
prevăd ca modalităţi de acţiune: informarea Parlamentului, procedura întrebărilor şi
interpelărilor, moţiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului sau delegarea legislativă.
Regula majorităţii implică în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitarea
oricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorităţii sau a oricăror
mijloace obstrucţioniste care ar avea drept scop împiedicarea desfăşurării normale a procedurii
parlamentare, culminând cu boicotul parlamentar, părăsirea lucrărilor în structurile parlamentare
sau retragerea de la activitatea Camerelor. Or, principiul „majoritatea decide, opoziţia se
exprimă” implică, în mod necesar, un echilibru între necesitatea de exprimare a poziţiei
minorităţii politice cu privire la o anumită problemă şi evitarea folosirii mijloacelor de
obstrucţie, în scopul asigurării, pe de a parte, a confruntării politice din Parlament, deci a
caracterului contradictoriu al dezbaterilor, şi, pe de altă parte, a îndeplinirii de către acesta a
competenţelor sale constituţionale şi legale. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie că provin din
rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă
a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure
adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile.
Dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale naţiunii trebuie să asigure
respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept,
pluralismul politic şi democraţia constituţională. Acesta este motivul pentru care Curtea
Constituţională consideră că este necesară exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi
obligaţiilor constituţionale atât de către majoritatea, cât şi de minoritatea parlamentară, precum
şi cultivarea unei conduite a dialogului politic, care să nu excludă aprioric consensul, chiar dacă
motivaţiile sunt diferite, atunci când miza este interesul major al naţiunii.
În al doilea rând, faptul că parlamentarii „sunt în serviciul poporului” circumscrie
mandatul parlamentar ca o funcţie publică, un serviciu public, cu care sunt învestiţi parlamentarii
prin intermediul alegerilor, care are un conţinut determinat constituţional şi care permite acestora
să concureze la exerciţiul suveranităţii naţionale102.
În al treilea rând, exercitarea acestui „serviciu public” de către parlamentari presupune
un raport juridic cu destinatarul acestui serviciu, poporul, determinat prin intermediul alegerilor
şi care presupune existenţa unui mandat de drept public. Este vorba în fapt de o transpunere la
nivelul dreptului public a teoriei mandatului de drept privat. În dreptul privat, potrivit art. 2009
din Noul Cod Civil103, mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să
încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant. Transpusă în
dreptul public, teoria mandatului presupune că parlamentarii, mandatarul, exprimă prin actele
juridice încheiate voinţa Naţiunii, mandantul, care este şi sursa suveranităţii statului. Cu toate
acestea, paralelismul nu poate fi perfect, existând în realitate multe diferenţe majore dintre cele
două tipuri de mandat, de drept public şi de drept privat, ce urmează a fi evocate în continuare104.
B. Caracterele mandatului reprezentativ
Indeterminarea mandantului în dreptul public. Dacă în dreptul privat mandantul este o

persoană cert determinată, transpunerea teoriei mandatului în dreptul public are ca rezultat
imposibilitatea determinării clare a mandantului, pe de o parte, deoarece acesta ar ţinut a fi
naţiunea, entitate colectivă abstractă, indivizibilă şi distinctă de membrii ce o compun dar care nu
se poate exprima în procesul electoral decât prin intermediul unui agent, corpul electoral, şi mai
exact prin intermediul participanţilor la alegeri, iar pe de altă parte, întrucât mandatul propriu-zis
este obţinut doar dintr-o circumscripţie electorală, componentă abstractă a naţiunii ca întreg
organic.
Mandatul de drept public nu are propriu-zis un caracter intuitu personae. Mandatul de
drept privat are caracter intuitu personae, fiind acordat de către mandant mandatarului în
considerarea calităţilor personale ale acestuia. În dreptul public, acest caracter nu se mai
păstrează, şi, datorită mai multor factori precum caracterele votului, tipul de scrutin sau
interpunerea unor corpuri intermediare între alegători şi reprezentanţi cu o mare putere de
influenţare a opţiunii politice, mandatul este acordat mai degrabă în considerarea unei doctrine
partizane ce este încarnată în persoana candidatului, decât în considerarea calităţilor sale proprii.
De altfel, Curtea Constituţională a observat acest aspect, afirmând prin Decizia nr. 1219 din 18
102
Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlementaire, 4e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 2010, p. 23.
103
A se vedea pentru un studiu complet asupra contractului de mandat din dreptul privat român, Flavius Baias,
Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei - coord., Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 2015-2047.
104
Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C. H. Beck,
București, 2007, p. 93-97; Mădălina Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 70-79.
decembrie 2007105 că „în cadrul procesului electoral, mandatele se obţin numai ca rezultat al
voturilor exprimate de alegători în favoarea formaţiunilor politice” şi, prin Decizia nr. 305 din
12 martie 2008106, că „alegătorul votează personal un candidat propus de un competitor electoral
şi totodată îşi manifestă preferinţa pentru partidul politic din care acesta face parte”.
Irevocabilitatea mandatului de drept public. În mod esenţial revocabil în dreptul privat,
acest tip de mandat presupune automat că mandantul poate decide încetarea raporturilor juridice
de mandat cu mandatarul în orice moment, ad nutum, în considerarea faptului că interesele sale
nu sunt apărate bine. În schimb, mandatul de drept public este, în principiu, irevocabil, deoarece
caracterul non-imperativ al acestuia îl transformă într-un mandat „liber” care odată acordat prin
vot nu poate fi întrerupt înainte de termen107. Această concepţie de dependenţă a irevocabilităţii
mandatului de drept public de caracterul non-imperativ al acestuia trebuie însă nuanţată în
contextul demonstrat de practica instituţională a statelor lumii de introducere a unor procedee ce
pot conduce la expirarea mandatului reprezentanţilor înainte de termen prin revocare populară,
fapt ce nu trebuie înţeles ca infirmând regula statuată anterior, ci ca o posibilitate de coexistenţă
a non-imperativităţii cu revocarea.
Modul diferit de creare a obligaţiilor prin exercitarea mandatului de drept public. Dacă
în dreptul privat, prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în numele şi pe seama
mandatului, se creează efecte juridice şi obligaţii doar pentru acesta din urmă, exercitarea
mandatului de drept public dă naştere unor obligaţii atât pentru alegători, cât şi pentru mandatar.
În acest mod, actele juridice adoptate de către Parlament, au caracter obligatoriu nu doar pentru
indivizii şi grupurile componente ale naţiunii, ci şi pentru membrii adunării legiuitoare.
Inadmisibilitatea substituirii. Dacă în dreptul privat, în anumite cazuri, mandatarul poate
decide substituirea propriei persoane cu o alta care să încheie acte juridice în numele şi pe seama
sa, acesta acţionând practic ca un mandant în raport cu noul mandatar, în dreptul public mandatul
nu poate fi retransmis, consecinţă a principiului delegata potestas non delegatur. Imposibilitatea
redelegării puterii delegate derivă din principiul supremaţiei Constituţiei, astfel încât actul
fundamental acordă o anumită competenţă unui organ, acesta nu poate transmite competenţa
către un altul decât în cazul în care se prevede expres posibilitatea şi condiţiile redelegării. În
materia mandatului parlamentar, în situaţia vacanţei acestuia în cursul exercitării sale,
imposibilitatea redelegării mandatului obţinut prin alegeri are drept efect organizarea de noi
alegeri pentru ocuparea acestuia.
Prin mandatul de drept public se transmite puterea, nu voinţa. În dreptul privat
mandatarul nu exprimă prin încheierea actelor juridice o voinţă proprie, ci reprezintă voinţa
mandantului, singura care astfel se exprimă având în vedere că aceste acte sunt încheiate în
numele şi pe seama mandantului. În dreptul public, naţiunea, prin intermediul alegerilor la care
participă membrii corpului electoral, nu transmite corpului parlamentarilor voinţa sa, ci doar o
putere de legiferare şi control al activităţii guvernanţilor108. În baza acestei puteri transmise de
către naţiune, se formulează o voinţă distinctă, voinţa legislativă, ce se exprimă prin intermediul
actelor juridice adoptate de către Parlament, instituindu-se astfel o prezumţie relativă, şi nu
absolută, de conformitate a celor două tipuri de voinţă. Actele legislative sunt prezumate a
exprima voinţa naţiunii, dar doar în mod relativ, această manieră de înţelegere conducând la
105
Publicată în M. Of. nr. 14 februarie 2008.
106
Publicată în M. Of. nr. 20 martie 2008.
107
Louis Favoreu, Patrick Gaia, Richard Ghevontian, Jean-Louis Mestre, Otto Pfersmann, André Roux, Guy
Scoffoni, Droit constitutionnel, 14e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 732.
108
admiterea şi legitimarea justiţiei constituţionale ca modalitate de control a conformităţii voinţei
legislative cu voinţa naţiunii.
Non-imperativitatea mandatului de drept public. Art. 69 dispune în alin. (2) că orice
mandat imperativ este nul. Dispoziţia constituţională normează caracterul reprezentativ al
mandatului, consecinţă a teoriei suveranităţii naţionale, şi interzice orice reglementare care ar
conduce la transformarea mandatului parlamentarilor într-unul cu caracter imperativ.
Mandatul de drept privat este esenţialmente imperativ, transferând o putere precisă de la
mandant la mandatar, singura voinţă care se exprimă prin actele juridice încheiate fiind a
mandantului. Mandatul parlamentar este un mandat general, ce nu comportă un angajament
predeterminat şi obligatoriu de acţiune sau decizie din partea parlamentarului109 şi care
presupune exprimarea unei voinţe distincte de voinţa populară, voinţa legislativă110. Astfel,
mandatul imperativ este prohibit în dreptul public, asigurând o protecţie a parlamentarului faţă de
structurile intermediare ce îl propulsează la nivelul adunării legiuitoare111.
Protecţia exerciţiului mandatului parlamentar sub imperiul principiului non-
imperativităţii acestuia112 constă în faptul că parlamentarul este liber în a-şi exprima, în acest
scop, voturile şi opiniile politice fără nicio constrângere care ar putea proveni atât din partea
electoratului care l-a propulsat în funcţie, cât şi din partea formaţiunii politice al cărei membru
este şi care l-a susţinut în alegeri, faţă de care, din acest unghi, este independent. Din perspectiva
acestei libertăţi de exercitare a mandatului, rezultată din caracterul neimperativ al acestuia, nu
poate fi deci indiferentă cauza pentru care, pe parcursul mandatului, parlamentarul ajunge să
piardă calitatea de membru al formaţiunii politice care l-a susţinut în alegeri113. Natura cauzei de
pierdere a calităţii de membru al formaţiunii politice propulsoare în funcţie, fie involuntară şi
impusă, fie voluntară şi decisă liber, constituie în fapt elementul esenţial pentru interpretarea
efectelor distincte ale caracterului non-imperativ al mandatului.
Astfel, dacă parlamentarul este exclus, ca sancţiune disciplinară sau politică, din
formaţiunea politică respectivă din cauza voturilor şi opiniilor politice exprimate, mandatul de
parlamentar nu poate fi pierdut, deoarece astfel ar deveni imperativ, lucru prohibit. Parlamentarul
devine „independent”, în sensul că dobândeşte un statut de autonomie până la expirarea
mandatului. Concluzia se impune având în vedere şi sursa mandatului, obţinerea acestui
nedepinzând de voinţa unui partid politic, corp intermediar între cetăţeni şi stat, ci de voinţa
electoratului, fiind acordat prin alegeri de către popor prin agentul său, corpul electoral114.
De altfel, acesta este şi sensul art. 2 alin. (1) din actul fundamental care normează practic
modalitatea de dobândire a calităţii de reprezentant al poporului, şi de parlamentar în subsidiar,
109
Scoffoni, op.cit., p. 731-732.
110
Léon Duguit, Manuel de Droit constitutionnel, 4e édition, Ed. De Boccard, Paris, 1923, p. 133-137, reeditată sub
coordonarea lui Dominique Chagnollaud, Ed. Panthéon Assas, Paris, 2007.
111
112
A se vedea pe larg Mădălina Nica, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.490 di 17 noiembrie 2010 privind
constituţionalitatea art. 12, art. 20 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi (2), art. 37 partea introductivă, art. 38 alin. (1), art.
41 alin. (1), art. 43 alin. (1) şi art. 44 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat prin
hotărârile nr. 26 şi nr. 27 din 5 octombrie 2010 ale Camerei Deputaţilor, Revista Pandectele Române nr. 2/2011, p.
122-144; Mădălina Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 73-77; Dan Claudiu Dănișor, Mădălina Nica,
Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Noua Revistă a Drepturilor Omului nr.
2/2007; Oana-Maria Bălan, Migraţia politică şi mandatul imperativ, în volumul „Democraţia participativă locală şi
informarea cetăţenilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 120-127.
113
114
ca efect al alegerilor, un mecanism instituţional ce fundamentează constituirea Parlamentului ca
organ reprezentativ prin care să se exercite competenţe ce ţin de suveranitate, competenţa
legislativă, a cărei sursă rămâne cantonată în puterea de vot. Automat, formaţiunea politică ce l-a
susţinut pe parlamentar în alegeri nu va putea să îi retragă această calitate de reprezentare
populară deoarece nu este cea care i-a acordat-o, ci, cel mult, calitatea de membru al grupului
asociativ cu caracter politic.
Dacă însă parlamentarul, în exercitarea mandatului, decide liber să părăsească structura
politică ce l-a susţinut în alegeri şi din care face parte, fără existenţa vreunui element de
constrângere sau de presiune externă asupra sa în sensul exprimării anumitor voturi şi opinii
politice, deci fără afectarea libertăţii de exercitare a mandatului reprezentativ căreia principiul
mandatului non-imperativ îi asigură protecţie juridică, mandatul acestuia trebuie automat să
înceteze. Renunţarea voluntară la calitatea de membru al formaţiunii politice din care face parte
şi care l-a susţinut în momentul alegerilor, echivalează cu o „renunţare voluntară la legitimarea
obţinută ca efect al aceloraşi alegeri, cât timp parlamentarul a fost votat tocmai pentru că
reprezenta o anumită viziune politică, specifică entităţii politice al cărui membru era şi care l-a
susţinut în alegeri”115. Astfel, caracterul non-imperativ al mandatului nu poate să asigure
protecţie parlamentarului într-o situaţie ca aceasta, „căci nicio forţă exterioară propriei conştiinţe
nu l-a constrâns în niciun fel, iar norma constituţională a fost adoptată doar pentru a-l proteja de
asemenea constrângeri”116.
O astfel de concluzie este mai simplu de desprins în cazul votului de listă, utilizat în
România, în cazul alegerilor parlamentare, până în anul 2008, moment în care a fost înlocuit cu
votul uninominal. Aceasta, datorită faptului că votând o listă, alegătorul îşi exprima o opţiune
pentru o tendinţă politică anume, pe care această listă o reprezenta, iar candidaţii de pe listă erau
exponenţii respectivei tendinţe. Alegerea şi legitimarea parlamentarului prin susţinerea unei
anumite formaţiuni politice se menţine şi în contextul votului uninominal, atât cât timp, deşi nu
se mai aleg liste, ci persoane, acordarea mandatului nu este intuitu personae, ci în considerarea
unui program politic propus, derivat de la nivelul formaţiunii care susţine candidatul în
alegeri117. De altfel, acest aspect a fost subliniat şi de către Curtea Constituţională care, prin
Decizia nr. 305 din 12 martie 2008118, a statuat că „alegătorul votează personal un candidat
propus de un competitor electoral şi totodată îşi manifestă preferinţa pentru partidul politic din
care acesta face parte”.
Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia mandatului reprezentativ
şi a caracterului non-imperativ al acestuia se dovedeşte deficitară, instanţa constituţională
neoperând distincţia necesară între cauzele pentru care un parlamentar îşi pierde, în timpul
mandatului, calitatea de membru al formaţiunii politice care l-a sprijinit în alegeri, în vederea
stabilirii efectelor non-imperativităţii mandatului.
Această practică greşită este evidentă începând cu Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993119,
ocazie cu care Curtea, bazându-şi argumentaţia doar pe caracterul reprezentativitatea mandatului
în detrimentul caracterului său non-imperativ ce atrage ca efect necesara distincţie evocată
anterior, statua că „deputatul are facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau
altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se
115
116
117
Mădălina Nica, op.cit., 2010, p. 74-75.
118
Publicată în M. Of. nr. 20 martie 2008.
119
declara independent faţă de toate grupurile parlamentare. Nicio altă normă juridică, legală sau
regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale”.
§2. Durata mandatului parlamentar
Art. 70 din Constituţie reglementează durata mandatului parlamentar120, începând cu

momentul validării acestuia până la încetarea sa. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 70, deputaţii şi
senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub
condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului care se stabileşte prin lege organică. De
asemenea, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, calitatea de deputat sau de senator încetează la
data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de incompatibilitate ori de deces.
Data de la care începe să curgă mandatul parlamentar de 4 ani este data întrunirii legale
a Camerei din care fac parte aleşii. Anterior acestui moment trebuie însă în mod obligatoriu să
fie îndeplinite două condiţii cumulative, validarea alegerii şi depunerea jurământului, condiţii ce
asigură validarea mandatului parlamentar.
Validarea alegerii parlamentarului se realizează în conformitate cu prevederile
regulamentare ale fiecărei Camere şi presupune verificarea regularităţii alegerii în funcţia
publică. Procedura de validare presupune mai întâi constituirea prin alegere la nivelul Camerelor
a unor comisii de validare, compuse din 30 de deputaţi, respectiv 15 senatori. La Camera
Deputaţilor, comisia de validare trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei, aşa cum
aceasta rezultă din constituirea grupurilor parlamentare, iar la Senat trebuie să reflecte
configuraţia politică a Camerei rezultată din alegeri, determinarea senatorilor de la nivelul
comisiei realizându-se prin negocieri politice. Componenţa comisiei de validare este aprobată la
nivelul fiecărei Camere cu votul majorităţii deputaţilor, respectiv senatorilor prezenţi.
Comisia de validare de la Camera Deputaţilor, în cel mult 4 zile de la constituirea sa,
întocmeşte un raport în care vor fi nominalizaţi deputaţii pentru care se propune validarea,
invalidarea sau, după caz, amânarea validării mandatelor, cu motivarea pe scurt a propunerilor de
invalidare sau de amânare. La Senat, în mod asemănător, comisia de validare întocmeşte un
raport în care nominalizează senatorii pentru care se propune validarea sau invalidarea
mandatelor, cu motivarea invalidării.
Dacă validarea sau invalidarea mandatelor de deputat se face la nivelul plenului camerei
Deputaţilor cu votul majorităţii deputaţilor, la Senat, hotărârea privind validarea sau invalidarea
mandatului senatorilor se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi.
Nedepunerea jurământului de către parlamentar sau refuzul de depunere a jurământului
creează drept efect invalidarea mandatului. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 46 din 17 mai
1994121, a statuat cu privire la constituţionalitatea prevederilor regulamentare referitoare la
depunerea jurământului, reţinând că „potrivit art. 50 alin. (2) din Constituţie, cetăţenii cărora le
sunt încredinţate funcţii publice răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, în
care scop depun jurământul cerut de lege. Rezultă din această prevedere că obligaţia depunerii
jurământului poate fi instituită numai prin lege şi, întrucât prin lege se înţelege actul adoptat de
Parlament, sub forma legii, şi promulgat de Preşedintele României, rezultă că obligaţia depunerii
jurământului, prevăzută de art. 160 alin. (2), din regulament, poate fi instituită numai prin această
120
A se vedea pe larg Ioan Vida, Comentariul art. 70 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 667-671.
121
modalitate. Funcţia de parlamentar constituind o demnitate publică reprezintă o funcţie publică,
astfel încât îi sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) din Constituţie. În sesizarea grupului
parlamentar U.D.M.R. s-a susţinut că jurământul de credinţă ar avea semnificaţia unui mandat
imperativ. Întrucât conţinutul jurământului prevăzut de art. 82 din Constituţie sau orice alt
conţinut similar se referă la respectarea obligaţiilor constituţionale ale parlamentarilor, această
obiecţie este neîntemeiată, respectarea legii şi a supremaţiei Constituţiei fiind o îndatorire a
oricărui cetăţean, fie că este sau că nu este parlamentar. În acest sens, obligaţia depunerii
jurământului nu poate fi contrară principiului pluralismului politic care nu exclude, ci,
dimpotrivă, presupune respectul legii”.
Camera Deputaţilor este legal constituită după validarea a două treimi din mandatele de
deputaţi şi după depunerea jurământului de către aceştia, iar Senatul după validarea mandatelor a
trei pătrimi din numărul total de senatori.
Încetarea mandatului parlamentar se produce în mai multe situaţii: la data întrunirii
legale a Camerelor nou alese, în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de
incompatibilitate ori de deces.
Secţiunea 2. Protecţia mandatului parlamentar
Protecţia mandatului de parlamentar este asigurată la nivel constituţional prin instituirea

unui regim general de incompatibilităţi şi prin garantarea iresponsabilităţii şi a inviolabilităţii
persoanei parlamentarului.
§1. Incompatibilităţile
Art. 71 din Constituţie prevede coordonatele normative ale regimului general al

incompatibilităţilor mandatului de parlamentar122. Astfel, prima incompatibilitate generală se
referă la imposibilitatea de a exercita în acelaşi timp mandatul de deputat şi senator. A doua
regulă generală de incompatibilitate vizează imposibilitatea exercitării oricărei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului, de către parlamentar în cursul mandatului.
Faţă de aceste două coordonate normative generale, alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică.
Trebuie subliniat că cea de doua regulă de incompatibilitate, pe de o parte, vizează doar
funcţiile publice de autoritate, astfel încât nu exclude cumulul posibil cu alte funcţii publice care
nu au acest caracter, iar pe de altă parte, presupune o excepţie ce constă în posibilitatea cumulării
mandatului de parlamentar cu cel de membru al Guvernului.
De altfel, aceasta este şi poziţia Curţii Constituţionale, exprimată cu ocazia Deciziei nr.
876 din 28 iunie 2011123: „Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte
incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice
alte funcţii publice şi în special cu funcţii private. (…) Din ansamblul reglementărilor
(constituţionale sau legale) rezultă imposibilitatea exercitării concomitente de către deputat sau
de către senator a unor funcţii sau demnităţi, parlamentarul trebuind să se concentreze, ca
urmare a votului primit din partea corpului electoral, asupra activităţii parlamentare, în toate
componentele ei. Deşi principiul general în materie este compatibilitatea mandatului
122
123
Publicată în M. Of. nr. 632 din 5 septembrie 2011.
parlamentar cu activităţile private, având însă în vedere dispoziţiile art.71 alin.(3) din Legea
fundamentală, s-ar putea admite ca printr-o lege organică să fie prevăzute unele incompatibilităţi
în domeniu”.
Art. 177 din Regulamentul Senatului detaliază regimul incompatibilităţii mandatului de
senator. Dispoziţia regulamentară dispune că prin funcţiile publice de autoritate incompatibile cu
calitatea de senator se înţelege funcţii din administraţia publică asimilate celor de ministru,
funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi secretar de stat din cadrul organelor de
specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia
Prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţii de conducere
specifice ministerelor, celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţii de consilieri locali şi
consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de conducere din aparatul propriu
al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor administrativ-teritoriale,
funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi
celorlalte organe din unităţile administrativ-teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice
ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit
persoanelor care le deţin să candideze în alegeri.
Calitatea de senator este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcţia de preşedinte,
vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie
sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de
asigurare şi la cele financiare, precum şi la instituţii publice; b) funcţia de preşedinte sau de
secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale, prevăzută
la lit. a); c) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale,
prevăzută la lit. a); d) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor
autonome, companiilor şi societăţilor naţionale; e) calitatea de comerciant, persoană fizică; f)
calitatea de membru al unui grup de interes economic; g) funcţia publică încredinţată de un stat
străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
§2. Imunitatea parlamentară
Imunitatea parlamentară reprezintă o garanţie a exercitării mandatului parlamentar faţă de

eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei parlamentarului, fiindu-i
astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor
care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor. Protecţia juridică rezultată prin prisma imunităţii este
asigurată instituţiei juridice de „parlamentar”, ea nevizând în mod direct persoana ce exercită
mandatul.
Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare124 este realizată prin intermediul
art. 72 care normează cele două forme ale sale, respectiv iresponsabilitatea, lipsa răspunderii
juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin.(1)
al art.72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin.(2) şi (3) ale art.72].
Astfel, potrivit alin. (1) a art. 72, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
124
Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot
face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de
judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau
senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe
preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată
că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Potrivit Curţii Constituţionale, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011125, actuala reglementare
a imunităţii parlamentare continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost puse încă din anul
1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, că membrii
Adunării Ponderatorii, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de „neviolabilitate”,
ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi
numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată
şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste.
Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare,
abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu
constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează
distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea.
Astfel, Curtea trasează conţinutul normativ al instituţiei prin intermediul celor două
forme, componente, ale imunităţii parlamentare: pe de o parte, imunitatea pentru opinii, cu
consecinţa directă a imposibilităţii urmăririi civile sau penale a parlamentarului pentru
declaraţiile făcute sau voturile exprimate în timpul mandatului, iar pe de altă parte, imunitatea
materială (imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate), al cărei efect juridic constă în
interdicţia ca regulă de arestare, cercetare sau urmărire penală a unui parlamentar fără autorizarea
Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art.58 şi art.59), Finlandei
(art.30), Franţei (art.26), Greciei (art.60-62), Italiei (art.68), Poloniei (art.105), Portugaliei
(art.157), Spaniei (art.71) ]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în
flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea
de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art.75), Macedoniei (art.64), Sloveniei (art.83)].
Iresponsabilitatea, care este o imunitate de fond ce are ca scop independenţa opiniilor
parlamentarului, presupune lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, sfera protecţiei juridice oferită parlamentarului
cuprinde toate actele intrinseci mandatului său prin care acesta îşi exercită libertatea de
exprimare şi de decizie în această calitate: votul, amendamentele, declaraţiile politice, luările de
cuvânt, întrebările şi interpelările, avizele şi rapoartele semnate etc. Iresponsabilitatea nu
protejează însă exerciţiul libertăţii de expresie în afara cadrului parlamentar, adică în afara
exerciţiului mandatului.
Inviolabilitatea, care este o imunitate de procedură, are în vedere răspunderea penală a
parlamentarului şi implică atât imposibilitatea urmăririi şi trimişi în judecată penală pentru fapte
care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, cât şi
imposibilitatea percheziţionării, reţinerii sau arestării, fără încuviinţarea Camerei din care face
parte, şi după ascultarea sa.
Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi însă reţinuţi şi supuşi
percheziţiei, Ministrul justiţiei având obligaţia de a-l informa neîntârziat pe preşedintele Camerei
125
asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei
pentru reţinere, va dispune imediat revocarea măsurii penale dispuse.
Curtea Constituţională a subliniat prin Decizia nr 235 din 5 mai 2005126 că reglementarea
constituţională prin care sunt normate condiţiile procedurale în care poate fi declanşată
răspunderea penală a parlamentarului este de strictă interpretare, ea având un caracter de excepţie
de la principiul instituit în materie, al inviolabilităţii: „Curtea constată că este evidentă intenţia
legiuitorului constituant de a stabili competenţa exclusivă a Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie de a efectua urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi
senatorilor, deoarece în construcţia normei cuprinse la art. 72 alin. (2) din Constituţie a utilizat
cuvântul «numai», ceea ce îi conferă acesteia un caracter imperativ şi exclusiv. Utilizând
cuvântul «numai», legiuitorul constituant a înţeles că confere această competenţă unei singure
autorităţi statale, şi anume Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu o
poate partaja cu nici un alt parchet, oricare ar fi poziţia ierarhică sau competenţa sa. (…)
Curtea constată însă că art. 72 alin. (2) teza a doua din Constituţie nu dispune că urmărirea şi
trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi a senatorilor se pot face de un parchet care
funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci textul constituţional identifică, printr-
o denumire proprie, parchetul exclusiv competent de a efectua urmărirea penală şi trimiterea în
judecată, acesta fiind «Parchetul de pe lângă halta Curte de Casaţie şi Justiţie», ceea ce exclude
orice asimilare a acestuia cu un alt parchet. Atunci când Constituţia indică cu litere mari un
subiect de drept - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - nu se poate trage
concluzia potrivit căreia ne-am afla în faţa unei denumiri generice, aptă să absoarbă în conţinutul
său orice parchet organizat pe lângă instanţa supremă, care la rândul ei este unică. Tocmai de
aceea, din interpretarea textului constituţional nu se poate ajunge la ideea că urmărirea şi
trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor, pentru săvârşirea faptelor de corupţie,
pot fi date şi în competenţa altui parchet decât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie”.
Imunitatea parlamentară, astfel cum este reglementată constituţional, are un caracter
absolut şi imperativ, neputând nici suspendată, nici eliminată prin modificări de natură
regulamentară, legală sau chiar constituţională.
În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, a declarat
neconstituţionalitatea art. 149 alin. (5) şi (8) din Regulament care adăuga o nouă modalitate de
înlăturare a imunităţii parlamentare, suspendarea imunităţii parlamentare, pentru mai multe
motive: „- imunitatea parlamentară şi ridicarea ei fiind reglementate de Constituţie,
regulamentul, ca şi legea de altfel, nu pot modifica acest regim; prin regulament se pot stabili
numai normele procedurale de aplicare în cadrul activităţii parlamentare; - suspendarea
imunităţii înlătură, pe perioada suspendării, protecţia constituţională pe care o reprezintă
imunitatea parlamentară; potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, această protecţie, însă, nu poate
fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unei norme procedurale
coercitive pe care o reprezintă reţinerea, arestarea, percheziţia sau trimiterea în judecată penală
ori contravenţională, în funcţie de un motiv determinat şi în limitele acestui motiv; de aceea
suspendarea imunităţii modifică statutul constituţional al senatorului, ceea ce este contrar naturii
juridice a regulamentului, ca act subordonat Constituţiei; - în afară de faptul că suspendarea
imunităţii este o modalitate ce nu se regăseşte în general într-un regim democratic, întrucât este
contrară raţiunii însăşi a imunităţii parlamentare, permiţând ca o minoritate politică indezirabilă
să fie supusă unui regim discriminatoriu, este de observat că grupul parlamentar, senatorul,
126
deputatul şi Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări nu sunt subiecte ale
represiunii penale pentru a fi în drept să ceară ridicarea impedimentului constituţional pentru
declanşarea acestei represiuni pe care o reprezintă imunitatea parlamentară; în ce priveşte
referirea la deputaţi, menţionăm că ea este contrară şi principiului autonomiei regulamentare,
instituit prin art. 61 alin. (1) din Constituţie”.
De asemenea, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind
revizuirea Constituţiei României, Curtea constata că în redactarea proiectului legii de revizuire a
Constituţiei, alineatul (1) al art. 72 se păstra, singura diferenţă fiind înlocuirea denumirilor de
„deputaţi” şi „senatori” cu aceea de „parlamentari”, alineatul (3) al aceluiaşi articol era eliminat,
iar alineatul 2 avea următoarea redactare: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală a
parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Din analiza
comparativă a textelor menţionate rezulta că modificarea propusă viza eliminarea inviolabilităţii
parlamentare, ca formă a imunităţii parlamentare127.
Coroborând o serie de premise intermediare referitoare la instituţia imunităţii
parlamentare, Curtea, declara cele două efecte directe rezultate din eliminarea prin revizuire a
oricărei forme de imunitate parlamentară: pe de o parte, suprimarea unei garanţii care priveşte
mandatul Camerelor, iar pe de altă parte, suprimarea unei garanţii al fiecărui parlamentar în
parte. În mod cel puţin ciudat, referirea în continuare a Curţii priveşte noţiunea de „persoană care
ocupă demnitatea de parlamentar”, concluzia acesteia fiind aceea că eliminarea oricăreia dintre
aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi
libertăţi fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.
În acest mod, deplasând problema juridică supusă analizei de la nivelul instituţiei juridice
a imunităţii parlamentarului la nivelul protecţiei juridice a persoanei ce ocupă funcţia de
parlamentar, Curtea, deşi declară în mod corect neconstituţionalitatea revizuirii propuse, în mod
neclar identifică motivul neconstituţionalităţii în suprimarea unei garanţii a unui drept
fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii
prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
Să fie astfel vorba oare de un drept fundamental distinct al persoanei care ocupă o funcţie
publică derivat din instituţia imunităţii parlamentare? Este oare vorba de considerarea unui
veritabil drept fundamental al persoanei parlamentarului, imunitatea parlamentară constituind o
garanţie a exerciţiului acestui drept? S-ar părea că intenţia Curţii este aceasta, una facilă, dar
neclară, prin care enunţă un drept inconsistent din punct de vedere juridic dar, care îi permite o
conexare cu limita instituită prin alin. (2) al art. 152, suprimarea unei garanţii a unui drept
fundamental, şi, astfel, posibilitatea declarării neconstituţionalităţii.
În fapt, prin revizuirea propusă, într-adevăr se produce suprimarea unei garanţii a unui
drept fundamental, dar nu a dreptului fluid enunţat de către Curte, ci a dreptului fundamental al
persoanei la egalitate128, al cărui fundament constituţional rezidă în prevederile art. 16. Instanţa
constituţională română însăşi a circumstanţiat în jurisprudenţa sa coordonatele normative ale
127
A se vedea pe larg George Gîrleşteanu, Consideraţii privind compatibilitatea reglementărilor propuse prin
proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României din 9 iunie 2011 în materia dreptului de proprietate şi a
instituţiei imunităţii parlamentare cu dispoziţiile actului fundamental român în vigoare - aspecte teoretice pe
marginea argumentaţiei prezente în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, Revista Pandectele Române nr. 7/2011, p.
174-181.
128
acestui drept, afirmând în mod constant că „principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa
încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul
juridic nu poate fi decât diferit (…). Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există
atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi
rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi
mijloacele folosite. Inegalitatea reală, care rezultă din diferenţa de situaţii, poate justifica reguli
distincte, în funcţie de scopul legii. De aceea, principiul egalităţii conduce la sublinierea unui
drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, a o
impune constituie o discriminare”129.
Practic, revizuirea propusă, prin eliminarea imunităţii parlamentare, are drept scop
impunerea dreptului la egalitate, însă, potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, „(…) în măsura în
care egalitatea nu este naturală, a o impune constituie o discriminare”. În cazul instituţiei
imunităţii parlamentare, suntem în prezenţa unei inegalităţi reale care rezultă dintr-o diferenţă de
situaţii şi care justifică în mod natural reguli distincte. Diferenţa de situaţie este evidentă şi este
fundamentată, după cum şi Curtea observa, prin necesitatea protecţiei acordate mandatului
parlamentar, ca instituţie juridică, atât ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale, cât
şi ca o condiţie a funcţionării statului de drept, şi nu pentru a crea un privilegiu parlamentarului,
acesta rămânând în continuare egal în faţa legii cu ceilalţi cetăţeni130.
Astfel, principiul egalităţii reclamă un drept la diferenţă ca garanţie a efectivizării
acestuia, iar în cazul instituţiei imunităţii parlamentare suntem în prezenţa unei asemenea
garanţii reglementate constituţional. Deci, a elimina prin revizuire imunitatea materială
parlamentară echivalează cu suprimarea unei garanţii a dreptului fundamental al persoanei la
egalitate, fapt interzis prin alin. (2) al art. 152, limită a revizuirii constituţionale privind instituţia
imunităţii parlamentare.
Capitolul V. Consiliul Legislativ

Instituţia Consiliului Legislativ131 este consacrată şi reglementată prin intermediul art. 79
din Constituţia României ca un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează
proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii,
acest organism ţinând evidenţa oficială a legislaţiei României.
Constituantul român a lăsat la latitudinea legiuitorului stabilirea modalităţii de înfiinţare,
organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ, fapt ce a condus la adoptarea Legii-cadru nr.
73/1993132 a instituţiei în cauză.
Deşi, atât constituantul, cât şi legiuitorul, nominalizează Consiliul Legislativ numai ca un
„organ consultativ de specialitate al Parlamentului”, această instituţie reprezintă o veritabilă
autoritate administrativă independentă, fapt ce urmează a rezulta din trasarea principalelor
coordonate juridice ale acesteia.
129
Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 307 din 27 decembrie 1993.
130
Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 96-97.
131
A se vedea Valer Dorneanu, Consiliul Legislativ: tradiție și modernitate, 1926-2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000; Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Consecinţele nesolicitării avizului consultativ al Consiliului
Economic şi Social sau al Consiliului Legislativ cu privire la proiectele actelor normative, Revista Dreptul nr.
7/2006.
132
Republicată în M. Of. nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004 în temeiul art. IV din Legea nr. 509/2004 privind
modificarea şi completarea Legii nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ.
Secţiunea 1. Structura organizatorică a Consiliului Legislativ
Consiliul Legislativ este alcătuit din Secţia de drept public, Secţia de drept privat şi
Secţia de evidenta oficială a legislaţiei şi documentare, fiecare secţie având în componenta sa un
număr de sectoare (art. 8).
Structura organizatorică a Consiliului Legislativ, nomenclatorul de funcţii şi numărul de
posturi de conducere şi de execuţie, precum şi domeniile de activitate şi atribuţiile secţiilor,
sectoarelor, departamentelor, secretariatului, precum şi ale celorlalte compartimente din cadrul
aparatului Consiliului Legislativ se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a
Consiliului Legislativ, aprobat în şedinţa comuna a birourilor permanente ale celor doua Camere
ale Parlamentului, cu avizul comisiilor juridice reunite.
Consiliul Legislativ, potrivit art. 9 alin. (1), este condus de preşedintele Consiliului, iar
fiecare secţie, de un preşedinte de secţie. Aceste persoane sunt numite prin votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor, reuniţi în şedinţa comuna a celor doua Camere ale Parlamentului, pe
baza a câte trei propuneri ale birourilor permanente pentru fiecare funcţie, cu avizul comisiilor
juridice reunite, şi îşi exercită atribuţiile de la data depunerii, în mod individual, a jurământului
în fata preşedinţilor celor doua Camere.
De asemenea, conform art. 11 alin. (1) şi (2), fiecare sector din cadrul unei secţii este
condus de un consilier, care îl ajută şi este locţiitorul de drept al preşedintelui de secţie.
În cadrul Consiliului Legislativ funcţionează şi Secretariatul Consiliului Legislativ care
este condus de un secretar general, numit de preşedintele Consiliului. Secretarul general îşi
desfăşoară activitatea în subordinea directa a preşedintelui Consiliului Legislativ şi asigură
pregătirea, organizarea şi coordonarea activităţilor din cadrul secretariatului.
Secţiunea 2. Mandatul personalului Consiliului Legislativ
§1. Condiţiile specifice de numire în funcţie a personalului Consiliului Legislativ
Potrivit art. 18 alin. (1), în funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ, preşedinte de

secţie, şef de departament şi consilier pot fi numite persoane care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară, pregătire juridică superioară, precum şi o bună reputaţie profesională şi
morala.
Pentru funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ şi preşedinte de secţie este
necesară o vechime în activitatea juridică de cel puţin 15 ani, iar pentru funcţiile de şef sector şi
şef departament, de cel puţin 8 ani.
Pentru funcţiile de secretar general, de şef al Departamentului de informatică legislativă,
de director al Direcţiei de studii şi documentare şi de şef al Sectorului financiar-contabil este
necesară o vechime de cel puţin 8 ani în specialitatea funcţiei.
Pentru funcţia de consilier este necesară o vechime în specialitate juridică de 7 ani.
Funcţiile de specialitate de execuţie se ocupă prin concurs, în condiţiile legii, concursul
organizându-se de către Comisia de numiri şi disciplina a Consiliului Legislativ, formată din 3
consilieri, desemnaţi de preşedintele Consiliului Legislativ, care va funcţiona potrivit normelor
stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare [art. 18 alin. (3)].
§2. Incompatibilităţile
Conform art. 20, funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ, de preşedinte de secţie,
de consilier şi de expert sunt incompatibile cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. În acelaşi timp, personalul Consiliului
Legislativ nu poate face parte din partide politice.
Secţiunea 3. Atribuţiile Consiliului Legislativ
Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea cadru, Consiliul Legislativ are următoarele atribuţii:
a) analizează şi avizează proiectele de legi, propunerile legislative şi proiectele de
ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor spre
legiferare sau adoptare, după caz;
b) analizează şi avizează, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond,
amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative
primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului;
c) realizează nemijlocit sau coordonează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a
Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de complexitate deosebita;
d) elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie
iniţiativa, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe aceasta
baza, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului;
e) examinează conformitatea legislaţiei cu prevederile şi principiile Constituţiei şi
sesizează birourile permanente ale Camerelor Parlamentului şi, după caz, Guvernul asupra
cazurilor de neconstituţionalitate constatate; prezintă, în cel mult 12 luni de la înfiinţare,
propuneri pentru punerea de acord a legislaţiei anterioare Constituţiei cu prevederile şi principiile
acesteia;
f) ţine evidenţa oficială a legislaţiei României şi furnizează informaţia necesară pentru
desfăşurarea procesului legislativ; organizează informatizarea sistemului de evidenta a acesteia şi
realizează produse informatice pentru evidenta legislaţiei asistată de calculator;
g) urmăreşte, în vederea funcţionarii sistemului legislativ în mod unitar şi coordonat,
emiterea de către autorităţile publice competente a actelor normative în executare, dispuse prin
legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, şi semnalează organelor în drept întârzierile în
emiterea acestora;
h) elaborează Repertoriul legislaţiei României evidenta oficială - şi furnizează varianta
on-line a acestuia; întocmeşte versiunile oficiale ale unor culegeri de acte normative;
i) păstrează originalele legilor şi ale decretelor de promulgare a acestora. În acest scop,
instituţiile publice care le deţin în prezent le vor preda Consiliului Legislativ;
j) creează şi actualizează, în sistem informatizat, baza de date necesară activităţii de studii
şi documentare legislativă.
Secţiunea 4. Puterile Consiliului Legislativ
§1. Puterea de avizare
Principala putere de care beneficiază Consiliul Legislativ în calitatea sa de autoritate

administrativă autonomă constă în puterea de avizare a anumitor acte normative.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea-cadru, proiectele de legi şi propunerile legislative se
supun dezbaterii Parlamentului cu avizul Consiliului Legislativ. Avizul trebuie dat înăuntrul
termenului stabilit de Biroul permanent sau de comisia permanenta a Camerei Parlamentului care
l-a solicitat, însă nerespectarea termenului stabilit nu împiedica desfăşurarea procedurii
legislative. Avizul Consiliului Legislativ este consultativ şi priveşte, potrivit art. 3 alin. (3),
următoarele aspecte:
a) concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu
reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în
cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce
urmează a fi sesizată;
b) asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau
necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al
prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ;
c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin
identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează sa fie
abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în
acte normative diferite. În ceea ce priveşte proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter
normativ, acestea, conform art. 4, se supun spre adoptare Guvernului numai cu avizul Consiliului
Legislativ cu privire la legalitatea măsurilor preconizate. Şi în acest caz avizul este consultativ şi
va fi dat înăuntrul termenului solicitat de Guvern, care nu poate fi mai mic de 10 zile în cazul
proiectelor cu procedura obişnuită şi de 2 zile în cazul celor cu procedura de urgenţă133. De
asemenea, Consiliul Legislativ stabileşte forma republicabilă a Constituţiei, modificată şi
completată, după aprobarea prin referendum a legii de revizuire a acesteia, şi examinează şi
avizează, în condiţiile legii, forma republicabilă a legilor, ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului,
care au suferit intervenţii legislative şi pentru care s-a dispus republicarea [art. 5 alin. (1) şi (2)].
Caracterul consultativ al avizului se referă la conţinutul său, care nu obligă în nici un sens
pe autorităţile ce au iniţiat actul normativ avizat, însă solicitarea acestuia este obligatorie, în caz
contrar, potrivit Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009134, actul normativ
fiind lovit de neconstituţionalitate extrinsecă.
§2. Puterea de investigare
Consiliul Legislativ exercită ca autoritate administrativă autonomă şi o putere de

investigare deoarece, potrivit art. 6 alin. (2), autorităţile administraţiei publice şi instituţiile
publice de specialitate sunt obligate să asigure, în termenele şi în condiţiile stabilite de Consiliul
Legislativ, informaţiile şi documentaţiile solicitate de acesta şi să-i acorde sprijinul necesar
îndeplinirii atribuţiilor sale.
§3. Puterea de a sesiza organele statului
În acelaşi timp, conform art. 5 alin. (5), Consiliul Legislativ urmăreşte şi semnalează Parlamentului sau, după caz,
Guvernului, întârzierile în republicarea actelor normative pentru care s-a dispus o asemenea măsură.
133
Termenul de aviz pentru ordonanţele de urgenţă este de 24 de ore.
134
Publicată în M. Of. Nr. 187 din 25 martie 2009.
Titlul II
Preşedintele României
Capitolul I. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui
Secţiunea 1. Rolul Preşedintelui
Instituţia Preşedintelui îşi găseşte reglementare la nivelul Constituţiei României în cadrul

Titlului III - „Autorităţile publice”, Capitolul II - „Preşedintele României”, art. 80-101.
Art. 80 din Constituţie normează coordonatele normative ale rolului constituţional al
instituţiei Preşedintelui, după cum urmează: „(1) Preşedintele României reprezintă statul român
şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2)
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi
între stat şi societate”.
Configuraţia constituţională a rolului Preşedintelui1 normată prin intermediul art. 80
vizează astfel trei aspecte importante: reprezentarea statului, garantarea independenţei naţionale,
al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării şi asigurarea medierii între puterile statului, precum şi
între stat şi societate. Având în vedere şi dispoziţiile nou introduse prin revizuirea constituţională
din anul 2003 ale art. 148, se poate distinge şi un al patrulea rol al Preşedintelui, rol atribuit în
comun acestuia, Parlamentului, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti: garantarea îndeplinirii
obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea Europeană.
§1. Reprezentarea statului
Art. 80 din Constituţie normează generic rolul plurivalent al instituţiei prezidenţiale în

România. Unul dintre rolurile generice instituite prin dispoziţia constituţională în cauză îl
constituie acela de reprezentare a statului român în plan intern şi extern. Care este fundamentul
acestui rol şi în ce constă însă această reprezentare?
Mai întâi, faptul că Preşedintele este reprezentantul statului român derivă, pe de o parte,
din locul ocupat de către acesta în rândul autorităţilor statului şi la nivelul societăţii civile - de
mediator conform alin. (2) al art. 80, iar pe de altă parte, din modalitatea de ocupare a funcţiei -
alegerea prin vot universal direct. Apoi, sensul reprezentării din partea Preşedintelui rezidă în
aceea că această instituţie, în diferite raporturi de interacţiune instituţională, reprezintă
autoritatea statală globală2.
Rolul generic de reprezentare a statului român de către Preşedinte normat prin art. 80 este
conturat juridic prin intermediul art. 91 şi art. 94 care stabileşte în mod concret prerogativele
prezidenţiale în materie de politică internă şi externă. Printre aceste atribuţii se numără: dreptul
de a încheia tratate în numele României, dreptul de a acredita şi rechema reprezentanţii
1
Pentru o analiză completă a rolului constituţional şi funcţiilor Preşedintelui a se vedea Ştefan Deaconu,
Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 748-759; Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 307-313; Mihai Bădescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, Drept constituţional şi
instituţii politice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 206-209.
2
Ştefan Deaconu, op.cit., p. 751.
diplomatici ai României, dreptul de a aproba înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice, dreptul de a conferi decoraţii şi titluri de onoare, dreptul de a acorda
gradele de mareşal, de general şi de amiral, dreptul de a numi funcţii publice etc.
În practica instituţională s-a pus problema aparţinătorului competenţei de reprezentare şi
participare din partea statului român la lucrările organismelor internaţionale din care România
face parte3 în contextul unui executiv dualist: Preşedintele sau Guvernul?
La prima vedere lucrurile par simple: art. 80 din Constituţie, normând generic rolul
Preşedintelui de reprezentare a statului român, deci inclusiv pe plan extern, asigură exerciţiul
acestei competenţe doar acestuia. Cu toate acestea trebuie reţinute anumite aspecte importante.
În primul rând, rolul generic de reprezentare externă a statului atribuit Preşedintelui
prinde contur prin intermediul atribuţiilor sale concrete în materie de politică externă stabilite
constituţional. Astfel dreptul constituţional de a încheia tratate internaţionale în numele
României pare a avea un conţinut normativ strict: a încheia în sensul de a semna potrivit unei
proceduri juridice solemne un tratat care concretizează un raport juridic de drept internaţional în
care statul român devine parte, exteriorizarea voinţei statale în acest sens realizându-se prin
intermediul instituţiei naţionale ce are rol de reprezentare (tratatul ia naştere fără produce însă
efecte juridice în dreptul intern, acest lucru putându-se produce doar în urma ratificării sale de
către Parlament). Această interpretare strictă a exerciţiului dreptului Preşedintelui se impune prin
prisma normării unui drept exclusiv al Guvernului de a negocia anterior încheierii tratatele
internaţionale. Astfel, conţinutul normativ al tratatului este stabilit doar de către Guvern, iar
Preşedintele doar încheie sau nu tratatul.
În al doilea rând, potrivit art. 102 din Constituţie, Guvernul reprezintă instituţia ce asigură
„realizarea politicii interne şi externe a ţării” în conformitate cu programul de guvernare aprobat
de Parlament odată cu acordarea votului de încredere. Deci, prerogativa generică de realizare a
politicii externe a statului român aparţine Guvernului. Limita principală în exercitarea acestei
prerogative este constituită din direcţiile de politică externă asumate prin programul de
guvernare. În acelaşi timp, conform art. 107, Guvernul este condus de Primul-ministru care
coordonează activitatea membrilor acestuia.
Prin prisma dispoziţiilor constituţionale în materia reprezentării statului român la nivelul
diferitelor organismelor internaţionale din care România face parte, nu poate fi formulată o
concluzie clară. Pe de o parte, prerogativa reprezentării globale a autorităţii statale române în
plan extern este exercitată de către Preşedinte, pe de altă parte însă, Guvernul este cel care
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării.
Astfel, dilema reprezentării externe a României ar putea fi elucidată doar punctual, în
funcţie de situaţiile concrete apărute. În situaţia încheierii unor tratate într-un cadru instituţional
organizatoric extern sau intern, atribuţia de reprezentare aparţine fără îndoială Preşedintelui.
Dacă însă, cadrul instituţional organizatoric are ca temă negocierea unui tratat, competenţa de
reprezentare aparţine Guvernului. În materia diferitelor întâlniri din cadrul unor organisme
internaţionale la care România este parte lucrurile din nou pot sta în mod diferit. Mai întâi, dacă
tratatul internaţional fundament al organizaţiei din care statul român face parte impune o anumită
instituţie de reprezentare, Preşedinte, Prim-ministru sau ministru de externe, aceasta va asigura
reprezentarea. Apoi, dacă nu există o normă internaţională privind reprezentarea, tema întâlnirii
va determina instituţia română îndreptăţită să participe. Dezbaterea şi adoptarea unor decizii cu
aplicabilitate în planul intern al statelor membre determină ca participarea să revină Guvernului,
3
Este vorba despre disputa instituţională dintre Preşedintele României şi Primul-ministru în ceea ce priveşte
participarea la lucrările Consiliului European din 28-29 iunie 2012.
pe când o întâlnire internaţională cu caracter politic al organizaţiei poate presupune o participare
a Preşedintelui4.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 20125 asupra conflictului juridic
de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi
Preşedintele României, pe de altă parte, a tranşat o astfel de problemă determinată în concret de
Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012 referitoare la problemele actuale aflate pe agenda Uniunii
Europene şi obligaţiile ce revin României în baza acestora6, act politic prin care acesta a
mandatat primul-ministru să reprezinte poziţiile României la lucrările Consiliului European din
28 iunie 2012.
Având în vedere cele reţinute anterior referitoare la acest aspect, decizia Curţii este
contestabilă, aceasta atribuind competenţa exclusivă de reprezentare a statului român
preşedintelui.
Într-un prim timp al argumentaţiei Curţii aceasta trece în revistă instituţia Consiliului
European având în vedere dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană7. Astfel, Consiliul
European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre [art.15 alin.(2) din
Tratat], precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei, şi se întruneşte de două ori pe
semestru la convocarea preşedintelui său, membrii Consiliului European putând decide să fie
asistaţi fiecare de un ministru [art.15 alin.(3) din Tratat]. Curtea, subliniind competenţa
Consiliului European ce vizează probleme strategice ale Uniunii Europene, în exercitarea
acesteia adoptând decizii cu un pronunţat caracter politic, observă că, în conformitate cu
uzanţele, nu există o partajare a agendei Consiliului European în mod formal şi strict pe anumite
problematici, astfel încât într-o şedinţă a Consiliului European se pot dezbate chestiuni care
privesc mai multe domenii, „fiind imposibilă şi nefirească participarea la aceeaşi reuniune a
Consiliului European a mai multor reprezentanţi ai statului membru”. Totodată, preciza Curtea,
reprezentanţii statului nu se pot succeda la acelaşi Consiliu European în funcţie de problemele
aflate pe ordinea de zi, „mandatul de reprezentare a statului fiind unul permanent, şi nu unul
fracţionat între două autorităţi publice”.
Într-un timp secund, instanţa constituţională îşi axează argumentaţia pe caracterele
regimului semi-prezidenţial făcând referire la doctrina juridică de specialitate, dintre reţine ca
determinantă pentru decizia sa una singură: Preşedintele să dispună de competenţe considerabile.
În continuare, Curtea încearcă să fundamenteze această premisă imuabilă, neîndoielnic cu
valoare deosebită din punct de vedere teoretic, dar inconsistentă din punct de vedere juridic, şi
enumeră atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui alături de jurisprudenţa proprie în materie.
Concluzia de ordin cantitativ este evidentă: Preşedintele României dispune de „competenţe
considerabile”. Este însă concluzia determinantă în ceea ce priveşte demersul în cauză? Consider
că nu având în vedere că dacă am utiliza acest criteriu cantitativ şi alte autorităţi publice ar putea
ocupa acelaşi palier cu Preşedintele din punct de vedere al „considerabilităţii” competenţelor lor.
Într-un al treilea timp, Curtea recurge la un argument aş putea spune de soliditate
semantică: în jurisprudenţa sa, Preşedintele României a fost calificat ca şef al statului în mod
4
Consiliul european reprezintă o întâlnire a şefilor de stat sau de guvern, în cadrul său nefiind vorba de o
reprezentare diplomatică a statelor, ci despre „concentrarea în cadrul său a realităţii puterii executive de la nivelul
statelor” membre. Astfel, nu este coerentă participarea Preşedintelui la Consiliul European în vederea adoptării unor
decizii cu impact asupra politicii executive a ţării din moment ce constituţional acesta nu are posibilitatea de a
adopta astfel de decizii în plan intern.
5
Publicată în M. Of. nr 479 din 12 iulie 2012.
6
Publicată în M. Of. nr 392 din 12 iunie 2012.
7
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010.
implicit. Utilizarea noţiunii de „şef” ar avea menirea să tranşeze problema, doar şeful, şi nu
oricare şef, ci al întregului stat, este şef, ceea ce implică subordonarea tuturor celorlalţi. În
calitatea sa de şef al statului Preşedintele „conduce şi angajează statul” şi trasează liniile viitoare
pe care statul le va urma în politica sa externă, practic determinând orientarea în planul relaţiilor
externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional, pe când primul-ministru are competenţa
constituţională de a asigura realizarea politicii externe a ţării, ceea ce înseamnă că, „în funcţie de
orientarea stabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului,
Guvernul, prin reprezentantul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă
de care statul s-a angajat”. Concluzia este din nou evidentă, dar cu o fundamentare pseudo-
juridică: „rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să
urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de stat, rolul
Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar cum este cel al Preşedintelui
României”. Raportul subordonare în materie de politică externă între Preşedinte şi Guvern şi
calitatea de „şef” a primului este din nou reiterat prin afirmarea faptului că „nefiind o putere
delegată, ci proprie Preşedintelui României, reprezentarea statului poate fi delegată, printr-un
act de voinţă expres, de către acesta”, dar doar „atunci când consideră necesar”.
În plus, utilizând o formulare consacrată în jurisprudenţa sa, instanţa constituţională
fundamentează dreptul exclusiv de reprezentare al preşedintelui prin dispoziţiile art. 148 care
normează în mod expres, că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea
judecătorească trebuie să garanteze „obligaţiile rezultate din actul aderării”, concluzionând în
mod eronat că „una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în
cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea publică ce are competenţa de a angaja
România la nivel de stat”. Altfel, şi aici intervine formula jurisprudenţială frecvent consacrată „s-
ar ajunge la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie în privinţa
Preşedintelui României, or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a
produce efecte juridice”. Obiter dictum, „este de observat că numai reprezentantul statului este
cel care poate angaja în sfera relaţiilor externe statul ca subiect de drept internaţional public”, şi
completăm noi în aceeaşi notă a Curţii, reprezentantul acestuia este doar cel care are dreptul de
reprezentare potrivit art. 80, adică Preşedintele (!).
Într-un al patrulea timp, efectuând practic un control al constituţionalităţii unui act
politic, Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012, deşi acest lucru excede competenţei sale, Curtea
exclude orice partajare orizontală a competenţei de reprezentare a statului: „partajarea de
competenţe este, în accepţiunea textelor constituţionale referite, una pe verticală, liniile
directoare ale politicii externe a statului fiind stabilite şi definite de reprezentantul său,
Preşedintele României, iar implementarea şi realizarea în concret a acestora ţine de Guvern”.
Constituţia însăşi operează o astfel de partajare orizontală de principiu a competenţei de
reprezentare a statului în materie de politică externă.
Trebuie să reţinem opinia separată formulată de trei dintre judecătorii Curţii în cadrul
căreia se remarcă un aspect important în dezacord cu concluzia instanţei constituţionale: nicio
prevedere nu se referă, însă, la dreptul exclusiv al Preşedintelui de a reprezenta România la
Consiliul European sau la alte întruniri internaţionale, iar „decizia privind reprezentantul ţării la
o întrunire internaţională, inclusiv la Consiliul European, este o problemă politică, care trebuie
să fie tranşată, atunci când există divergenţe în acest sens între Preşedinte şi Primul-ministru, de
către Parlament”, fapt ce de altfel se şi întâmplase, chiar şi printr-un act de natură pur politică.
§2. Garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi a integrităţii teritoriale a ţării

Rolul de garant al Preşedintelui în ceea ce priveşte valori fundamentale ale statului român
precum independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării fundamentează atribuţiile
sale constituţionale din domeniul apărării interne şi externe.
Astfel, conform art. 92-93 din Constituţie, Preşedintele este comandantul forţelor armate
şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, poate declara, cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, în caz de
agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea
agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj, instituie, potrivit
legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea
acesteia.
De asemenea, potrivit art. 87 din actul fundamental, Preşedintele României poate lua
parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica
externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.
În ceea ce priveşte participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului, în considerarea
rolului său fundamental de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale
a ţării, Curtea Constituţională, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007 8 privind
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, a reţinut
că „participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului constituie, între altele, un mod
de consultare a Guvernului, ca şi un mijloc de veghere la buna funcţionare a acestei autorităţi
publice, prerogative ale şefului statului prevăzute de art. 80 alin. (2) şi art. 86 din Constituţie. În
exercitarea acestor prerogative, Preşedintele are libertatea să participe la orice şedinţă a
Guvernului. Analiza cuprinsului art. 87 alin. (1) din Constituţie nu relevă vreo interdicţie în
privinţa participării Preşedintelui României la şedinţele Guvernului, ci opţiunea acestuia de a
participa, fie la şedinţele în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
apărarea ţării sau asigurarea ordinii publice, fie în alte situaţii, la cererea primului-ministru.
Caracteristica acestei atribuţii prezidenţiale o constituie faptul că exercitarea ei nu modifică
raporturile de drept constituţional între Preşedintele României şi Guvern. Preşedintele nu se
substituie Guvernului, nu poate împiedica Guvernul să adopte actele juridice pe care acesta
doreşte să le adopte şi nici nu-l poate obliga să ia măsuri contrare voinţei acestuia”.
§3. Asigurarea medierii între puterile statului, precum şi între stat şi societate,
pentru a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice
Rolul constituţional de mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate,
atribuit prin art. 80 alin. (2) Preşedintelui României, este unul circumstanţiat unui scop aparte:
vegherea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice9. Practic,
constituantul, prin funcţia de mediere normată astfel Preşedintelui, constituie încă o garanţie a
respectării Constituţiei, alături de instituirea gardianului suprem, Curtea Constituţională, şi o
garanţie a funcţionalităţii statului în ansamblu prin autorităţile sale (funcţia de veghe).
Funcţia de mediere a Preşedintelui se constituie astfel nu doar într-o competenţă
abstractă, ci într-o obligaţie constituţională pentru acesta, ce presupune un rol activ la nivelul
statului în vederea asigurării echilibrului instituţional. Exercitarea rolul activ derivat astfel din
8
Publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.
9
A se vedea în acelaşi sens Ştefan Deaconu, op.cit., p. 753-757.
funcţia de mediere nu este presupune însă nelimitarea acestui exerciţiu, Preşedintele însuşi
neputându-se transforma dintr-un mediator într-un factor de instabilitate în cadrul separaţiei
puterilor în stat sau între stat şi societate. Competenţa cu natură obligaţională normată astfel
presupune mai întâi de toate prudenţă în exercitarea acesteia, iar apoi canalizarea acestui
exerciţiu înspre asigurarea unei reale medieri la nivelul statului, nu doar la nivel declarativ, în
vederea atingerii scopului proxim de veghe la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice .
Nerespectarea coordonatelor funcţiei de mediere a Preşedintelui poate atrage răspunderea
juridică, suspendarea din funcţie sau punerea sub acuzare de înaltă trădare, sau politică a
acestuia, sancţiunea putând interveni cu ocazia exprimării voinţei corpului electoral prin alegeri.
Curtea Constituţională, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, a trasat
coordonatele normative ale rolului de mediator al Preşedintelui la nivelul statului: „Prerogativele
constituţionale ca şi legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul
întregii ţări îi impun Preşedintelui României să aibă un rol activ, prezenţa lui în viaţa politică
neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic şi protocolar. Funcţiile de garanţie şi de veghe
consacrate în art. 80 alin. (1) din Constituţie implică prin definiţie observarea atentă a existenţei
şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice
- autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă - şi a respectării
principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea
fundamentală. Nici veghea şi nici funcţia de garanţie nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci
prin activitate vie, concretă.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că Preşedintele României poate, în
virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime opinii şi opţiuni politice, să formuleze
observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora, să
propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile interesului naţional.
Opiniile, observaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă un caracter
decizional şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv responsabile
pentru însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor. În orice caz, exercitarea de către Preşedinte
a unui rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate fi caracterizată ca un comportament
contrar Constituţiei”.
Cu toate acestea Curtea Constituţională sublinia prin Decizia nr. 435 din 26 mai 200610
că „libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea
trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când este fermă”, astfel că „formularea de acuzaţii,
etichetări jignitoare şi insulte la adresa exponenţilor autorităţilor publice în legătură cu
activitatea desfăşurată de ei” depăşeşte aceste limite, toate acestea, chiar putând fi caracterizate
ca opinii politice, nefiind „de natură să contribuie la consolidarea ordinii constituţionale”.
De altfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 201211, Curtea a avut ocazia să constate
depăşirea limitelor trasate anterior în ceea ce priveşte posibilitatea de acţiune şi exprimare a
Preşedintelui în virtutea rolului său constituţional de mediator: „Faptul că Preşedintele
României, prin comportamentul său politic, şi-a asumat public iniţiativa luării unor măsuri
economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern, prin asumarea
răspunderii, poate fi reţinut ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului ministru.
De aceea, această atitudine (…) nu poate fi încadrată în conceptul «opinii şi opţiuni
politice», astfel cum acesta a fost stabilit de Curtea Constituţională prin Avizul consultativ nr. 1
10
11
Publicat în M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012.
din 5 aprilie 2007, potrivit căruia Preşedintele României poate, în virtutea prerogativelor şi a
legitimităţii sale, să exprime, să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea
autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora”.
Referitor la rolul stabilit prin art. 80 Preşedintelui României, poziţia instanţei
constituţionale apare tranşantă, şi, reţinând „că faptele concrete menţionate mai sus, imputate
Preşedintelui, îmbracă forma unor conflicte cu ceilalţi participanţi la viaţa politică”, afirmă clar
că Preşedintele „nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Funcţia de veghe a Preşedintelui la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice se realizează prin intermediul unei serii de competenţe specifice de care
acesta dispune la nivel constituţional: dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu obiecţii de
neconstituţionalitate privind legile adoptate; dreptul de a cere reexaminarea legii; dreptul de a se
consulta cu Guvernul şi de a participa la şedinţele acestuia, dreptul de a adresa mesaje
Parlamentului, dreptul de a desemna un candidat la funcţia de Prim-ministru, dreptul de a numi şi
revoca membrii Guvernului, dreptul de a numi în funcţii publice, dreptul de a cere convocarea în
sesiune extraordinară a Parlamentului etc.
§4. Garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea

Europeană
Potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul
şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul
aderării şi din prevederile alineatului (2)”.
Dispoziţia constituţională normează un rol de garant colectiv al tuturor celor trei puteri în
stat, legislativă, executivă şi judecătorească, în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate de statul
român faţă de Uniunea Europeană.
„Garanţii instituţionali”12 ai obligaţiilor asumate de către statul român prin integrarea
într-o organizaţie supranaţională precum Uniunea Europeană sunt, în ordinea enumerării
constituţionale, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească.
Enumerarea nu stabileşte o prioritate a vreunei instituţii în raport cu alta în exercitarea funcţiei de
garant, ci doar le identifică, fiecare dintre acestea, în sfera proprie de competenţă şi utilizând de
mijloacele instituţionale constituţionale şi legale, putând şi trebuind să contribuie la realizarea
scopului proxim normat constituţional.
Secţiunea 2. Atribuţiile Preşedintelui
Atribuţiile Preşedintelui rezultă în principal din reglementarea constituţională a art. 86-

94, dar şi din conţinutul altor dispoziţii constituţionale, acestea putând fi grupate în: atribuţii ale
Preşedintelui în raport cu Guvernul, atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Parlamentul, atribuţii
ale Preşedintelui în raport cu autorităţile jurisdicţionale şi atribuţii ale Preşedintelui în domeniul
apărării şi măsuri excepţionale13.
§1. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Guvernul
12
13
A se vedea în acest sens Camelia Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern si Parlament, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2012, p. 41-101.
A. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru
Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este cel
care desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru.
Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru presupune un act exclusiv de
manifestare a voinţei Preşedintelui, acesta putând desemna în mod liber orice persoană doreşte
pentru ocuparea funcţiei de şef al Guvernului, independent de propunerile politice avansate
anterior de către partidele politice, singura obligaţie ce îi incumbă fiind aceea de a efectua
anterior consultarea acestora. Astfel, conform tezei finale a art. 103 alin. (1), actul de consultare
din partea Preşedintelui poate privi fie partidul care are majoritatea absolută în Parlament, fie, în
situaţia în care nu există o majoritate politică la nivelul legislativului, a tuturor partidelor
reprezentate în Parlament.
Practic, competenţa exclusivă a Preşedintelui în nominalizarea unui candidat pentru
funcţia de prim-ministru îşi găseşte ca limită dimensiunea suportul politic al candidatului rezultat
în urma consultării partidului sau partidelor parlamentare. În fond, doar votul parlamentar de
învestitură, adică majoritatea politică parlamentară, poate transforma simplul candidat
nominalizat de către Preşedinte în prim-ministru, şi de aceea existenţa unui suport politic
majoritar la nivel parlamentar devine o condiţie obligatorie imuabilă14.
Mai trebuie precizat că obligaţia constituţională a Preşedintelui de a consulta anterior
desemnării unui candidat partidul care are majoritatea absolută în Parlament nu poate fi
interpretată în sens restrictiv, adică limitându-se doar la consultarea unui partid politic care a
obţinut în alegeri majoritatea mandatelor la nivelul Parlamentului. Astfel, sintagma de „partid
care are majoritatea în Parlament” poate privi orice alianţă de partide politice parlamentare,
constituită printr-un act de natură politică sau juridică, care are la momentul consultării
majoritatea absolută în Parlament. Această interpretare extensivă se impune având în vedere
exprimarea constituantului care dispune că „dacă nu există o asemenea majoritate”, deci
nereferindu-se la un partid politic ci generic la o majoritate care poate rezulta dintr-o alianţă
politică parlamentară, se va proceda la consultarea tuturor partidelor reprezentate în Parlament.
B. Numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament
Partea finală a art. 85 alin. (1) din Constituţie normează competenţa Preşedintelui în
numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Exercitarea acestei competenţe constituţionale, atribuţie şi obligaţie constituţională în
acelaşi timp, este condiţionată de obţinerea votului de încredere al Parlamentului asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului.
Preşedintele este obligat să procedeze la numirea în funcţie a Guvernului neavând
facultatea de a se opune acestui lucru dat fiind faptul că voinţa Parlamentului a fost exprimată şi
prevalează asupra unei eventuale schimbări a opţiunii şefului statului asupra candidatului propus
sau a listei şi programului nominalizate de către acesta.
C. Revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului
14
Ştefan Deaconu, Comentariul art. 85 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole,
coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 796.
Conform art. 85 alin. (2) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii
membri ai Guvernului. Exercitarea acestei competenţe constituţionale a Preşedintelui, de
revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului, este circumstanţiată de întrunirea mai
multor elemente: existenţa unei remanieri guvernamentale sau a unei vacanţe a postului de
ministru, precum şi propunerea formulată de primul-ministru.
Dacă însă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului, Preşedintele României, potrivit art. 85 alin. (3), va putea exercita atribuţia de numire
a noilor membri ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea
primului-ministru. În acest caz, exercitarea competenţei constituţionale formale de numire în
funcţie este condiţionată de obţinerea unui nou vot de încredere din partea Parlamentului asupra
listei modificate a membrilor Guvernului.
Având în vedere aceste prevederi constituţionale privind competenţa prezidenţială de
revocare şi numire din funcţie a unor membri ai Guvernului se impun o serie de precizări
importante.
a) În ambele situaţii, revocarea din funcţie a membrilor Guvernului constituie o

competenţă constituţională exclusivă a Preşedintelui, însă exercitarea acesteia este condiţionată
de existenţa unei propuneri de revocare din partea primului-ministru. Practic, primul-ministru
poate revoca indirect, mediat de competenţa Preşedintelui, unii membri ai Guvernului fie ca
sancţiune politică, fie ca sancţiune faţă de activitatea desfăşurată de către aceştia în cadrul
Guvernului, fie ca urmare a intervenirii unei stări de incompatibilitate etc.
Preşedintele nu poate refuza propunerea de revocare din funcţie a unui ministru din
partea primului-ministru, în acest caz competenţa sa având o natură pur formală, voinţa care
fundamentează revocarea fiind în fapt a primului-ministru.
În cazul vacanţei postului ca urmare a demisiei unui ministru, Curtea Constituţională,
prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 200715, statuat că Preşedintele României, la propunerea
primului-ministru care înaintează demisia şi îi solicită rezolvarea acesteia, urmează să ia act de
demisie şi să declare vacantă funcţia de membru al Guvernului.
Referitor la termenul în care se exercită de către Preşedinte această atribuţie
constituţională, Constituţia nu prevede un termen în limitele căruia Preşedintele României
trebuie să-şi exercite atribuţia de a lua act de demisie şi de a declara vacantă funcţia şi nici Legea
nr. 90/2001 nu prevede un termen în această privinţă. În situaţia în care se consideră că este
necesară instituirea unui termen în limitele căruia Preşedintele României să-şi exercite această
atribuţie, precum şi un termen în limitele căruia primul-ministru să-l sesizeze pe Preşedinte, o
asemenea rezolvare revine exclusiv Parlamentului României, ca organ reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 61 din Constituţie. Curtea
Constituţională nu are competenţa de a aprecia, prin interpretare, asupra unui eventual termen în
aceste privinţe şi nici de a cenzura actele de motivare privind data soluţionării.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă a lua act de demisie şi a declara vacantă funcţia de
ministru este o atribuţie ce se exercită, cu sau fără condiţionări, de către Preşedintele României,
este evident că a lua act de o demisie nu comportă nicio condiţionare din partea vreunei
autorităţi, faţă de natura juridică a actului de demisie: „nevoile funcţiei din care se demisionează
pot atrage menţinerea în activitate a demisionarului pentru o perioadă rezonabilă de timp care, ca
stare de fapt, rămâne la acordul părţilor; în unele cazuri există şi prevederi legale în acest sens”.
15
Curtea mai reţinea că a se lua act de demisie şi a se declara funcţia vacantă constituie o
„activitate nesusceptibilă de condiţionări privind valabilitatea demisiei şi a efectelor acesteia”.
b) Remanierea guvernamentală constituie o situaţie juridică prin care are loc o

modificare a listei membrilor Guvernului aprobată anterior de către Parlament. Curtea
Constituţională statua prin Decizia nr. 1559 din 18 noiembrie 200916 că remanierea
guvernamentală „reprezintă înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se
regăsesc pe lista iniţială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere”. Cauzele
intervenirii unei situaţii de remaniere guvernamentală pot fi diverse, ţinând însă exclusiv de
voinţa primului-ministru, acesta fiind sigurul în măsură să decidă momentul şi conţinutul
modificării listei cabinetului pe care îl conduce.
Având în vedere dispoziţiile constituţionale ale art. 85 alin. (2) şi (3) putem distinge două
tipuri de remaniere guvernamentală: remanierea guvernamentală fără intervenţie parlamentară în
condiţiile alin. (2) şi remaniere guvernamentală cu intervenţie parlamentară în condiţiile alin. (3).
Primul tip de remaniere guvernamentală exclude intervenţia Parlamentului în procedura
de numire a noilor miniştri. Procedura de numire a noilor miniştri presupune un act de propunere
din partea primului-ministru şi exercitarea competenţei de numire în funcţie a acestora din partea
Preşedintelui.
În cadrul desfăşurării acestei proceduri apare următoarea problemă: competenţa
constituţională a Preşedintelui este una de natură pur formală, acesta fiind obligat să dea curs
propunerii avansate de către primul-ministru, sau poate presupune şi un drept de veto în ceea ce
priveşte nominalizarea efectuată? O parte a doctrinei juridice din România17 a preferat un
răspuns nuanţat considerând că „dreptul Preşedintelui României de a numi miniştri nu poate fi
unul strict formal, dar nici nu poate fi interpretat ca un drept de veto în numirea membrilor
Guvernului”. Lipsa formalismului competenţei ar deriva din legitimitatea pe care alegerea de
către corpul electoral o conferă Preşedintelui, acesta „având un drept propriu de apreciere
politică asupra competenţelor unei persoane de a fi membru în Guvern şi nu mai mult”. Însă,
exercitarea acestui „drept” exclusiv al Preşedintelui de apreciere a competenţelor unei persoane
de a fi membru în Guvern presupune indubitabil un grad ridicat de subiectivism18, iar rezultatul
actului de apreciere poate induce competenţei constituţionale şi valenţa unui drept de veto. Ne
punem întrebarea atunci care este conţinutul juridic al acestei competenţe constituţionale?
În practica constituţională, Curtea, fundamentându-şi argumentaţia pe de o parte pe
necesitatea parcurgerii filtrului parlamentar al comisiilor permanente de către miniştrii
nominalizaţi pentru ocuparea unui anumit portofoliu impusă de dispoziţiile art. 85 alin. (1) şi (3)
şi ale art. 72 alin. (2) şi (3) şi art. 76 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, iar pe de altă parte pe imposibilitatea introducerii unui regim
discriminatoriu şi privilegiat pentru candidatul la funcţia de ministru, în caz de vacanţă a unei
funcţii, a apreciat prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 200719 că „în cazul remanierii
guvernamentale prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi art. 85 şi pe aceste temeiuri Preşedintele
16
17
18
La nivelul opiniei separate a doi dintre judecătorii Curţii din cadrul Deciziei nr. 98 din 7 februarie 2008 se
subliniază că în exercitarea acestui drept de veto „marja de apreciere a Preşedintelui României este foarte
cuprinzătoare, chiar dacă acesta rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat
refuzul de a da curs propunerii primului-ministru”.
19
României are îndreptăţirea de a verifica corespunderea candidatului pentru funcţia propusă
(…), şi poate solicita motivat o altă propunere din partea primului-ministru”.
Curtea mai reţinea că „după cum Parlamentul nu exercită un drept de veto, ci o activitate
de verificare a îndeplinirii condiţiilor de corespundere în funcţie, tot astfel nici Preşedintele
României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, ci are dreptul de a verifica
corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere primului-ministru o altă propunere de
candidat la funcţie. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată”.
Astfel, mai întâi Curtea extrage printr-un paralelism ciudat din cuprinsul dispoziţiilor
constituţionale ale art. 85 alin. (1) şi (3) şi al normelor parlamentare subsecvente două
competenţe ale Preşedintelui: competenţa de a verifica corespunderea pentru funcţie a
candidatului şi competenţa de a cere primului-ministru o altă propunere de candidat la funcţie.
Exercitarea complementară a acestor două competenţe echivalează în mod evident, deşi Curtea
evită să afirme acest lucru dar îl induce, cu competenţa de refuz de numire în funcţie a unei
nominalizări de ministru din partea primului-ministru.
Apoi, instanţa constituţională încearcă o ponderare a discursului şi afirmă că exercitarea
acestor competenţe de către Preşedinte nu echivalează cu exercitarea unui drept de veto din
partea acestuia. Argumentaţia este contradictorie în termeni, cu ce putând să echivaleze
competenţa Preşedintelui de a cere primului-ministru o altă propunere de candidat la funcţie
decât cu un drept de veto asupra propunerii avansate?
Afirmarea unei astfel de competenţe derivate a Preşedintelui în raport cu primul-ministru
induce sistemului politic din România caracterele unui regim mai degrabă prezidenţial, decât
semi-prezidenţial, şeful statului dobândind în cadrul executivului o poziţie relativ superioară
primului-ministru.
Încercarea găsirii echilibrului constituţional dintre cele două componente ale executivului
nu putea reveni decât Curţii Constituţionale, în fapt autorul deschiderii posibilităţii unor
potenţiale conflicte instituţionale, care, cu ocazia Deciziei nr. 98 din 7 februarie 200820,
fundamentându-şi argumentaţia pe dreptul Preşedintelui conferit de legiuitorul constituant prin
art. 77 alin. (2) din Constituţie de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de
promulgare, o singură dată, statua că „în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele
României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să
facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru”.
„Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în caz de
vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar genera prin
eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea primului-ministru.
De asemenea, Curtea Constituţională, pentru a ajunge la această soluţie, constată că raporturile
dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea
îndeplinirii condiţiilor de numire în cazurile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie intră în
competenţa Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a
dreptului de a propune. Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că,
în continuare, răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-
ministru”.
În plus, motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru,
care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, „nu are decât dreptul de a
propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională”, mai afirma
Curtea, şi „ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele
20
rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da
curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători
politic în faţa Parlamentului”.
Jurisprudenţa anterioară a Curţii se menţine şi la nivelul acestei decizii, instanţa
constituţională, distingând între cele trei situaţii ale art. 85 din Constituţie, statuând că spre
deosebire de reglementarea consacrată în alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, interpretarea ad
litteram a textului alin. (2) „impune constatarea şi concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu
execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor
miniştri, la propunerea primului - ministru. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie
un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea primului-
ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere”.
Soluţia găsită de către Curte pentru prevenirea potenţialelor conflicte instituţionale între
componentele executivului în cazul acestui tip de remaniere guvernamentală nu poate fi decât
binevenită şi, aş putea spune ingenioasă în acelaşi timp până la un anumit punct. Fundamentului
aserţiunii Curţii pentru o singură posibilitate de exercitare a realului drept de veto al
Preşedintelui în acest caz rezidă într-un paralelism efectuat în raport cu art. 77 din Constituţie ce
normează coordonatele dreptului de a cere reexaminarea legii. Din perspectiva consecinţelor
normative ale principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, normat prin art. 1 alin. (4)
din Constituţie, paralelismul este valabil, putând considera că instanţa constituţională a judecat
competenţa Preşedintelui ca un mijloc de control reciproc şi colaborare în raport cu primul-
ministru la nivel infra-funcţional, astfel cum dreptul de a cere reexaminarea legii se constituie
într-un mijloc de contrapondere a puterii legislativului de către executiv.
Soluţia poate fi considerată ingenioasă până la un anumit punct deoarece paralelismul
rezultat este unul imperfect. Astfel, dacă reexaminarea poate presupune fie o simplă cercetare a
textului actului normativ fără nicio modificare adusă acestuia, fie o modificare a conţinutului
normativ al reglementării, în cazul exercitării dreptului de refuz al Preşedintelui de numire a unui
ministru, primul-ministru nu poate să facă o decât o nouă propunere de numire a altei persoane în
funcţia de ministru, reiterarea primei nominalizări fiindu-i interzisă prin raţionamentul Curţii.
Acest aspect este remarcat la şi nivelul opiniei separate formulate de către doi dintre
judecătorii Curţii: „Statuând că Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat,
propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, de
această dată Curtea Constituţională a adăugat faptul că primul-ministru este obligat să propună o
altă persoană. Se observă că numărul de cazuri în care Preşedintele României poate cere
primului-ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă a fost stabilit prin
raportare la prevederile art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală, prevederi potrivit cărora, înainte
de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Curtea
a mai apreciat că această soluţie are valoare constituţională de principiu cu aplicaţiune generală
în cazuri similare. Consecvenţi cu acest raţionament, ar fi trebuit ca, după refuzul Preşedintelui
de numire a unei persoane în funcţia vacantă, primul-ministru să poată reveni, propunând aceeaşi
persoană pentru funcţia de ministru, tot astfel cum după cererea de reexaminare a legii,
Preşedintele este obligat să promulge legea, chiar dacă are acelaşi conţinut, legiuitorul
considerând că nu sunt necesare modificări în sensul celor solicitate”.
Al doilea tip de remaniere guvernamentală presupune intervenţia Parlamentului în
procedura de numire a noilor miniştri. Procedura de numire a noilor miniştri presupune
exercitarea competenţei de numire în funcţie a acestora din partea Preşedintelui numai pe baza
aprobării anterioare a Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
Acest tip de remaniere nu poate interveni decât în două situaţii circumstanţiate
constituţional: schimbarea structurii politice a Guvernului, prin mărirea sau micşorarea
numărului membrilor săi, sau a compoziţiei acestuia, prin eliminarea sau cooptarea unui partid
sau mai multe de la guvernare.
Propunerea de remaniere aparţine primului-ministru şi este adresată organului legislativ,
acesta din urma decizând prin adoptarea unei hotărâri. Hotărârea Parlamentului constituie
fundamentul exercitării competenţei Preşedintelui de a remania şi numi noii membrii propuşi în
funcţia de ministru, „o competenţă legată, pe care el este obligat să o exercite, cu respectarea
întocmai a votului de încredere acordat”, numirea neimplicând din partea acestuia „posibilitatea
unei aprecieri, de oportunitate sau de alt fel”21.
De altfel, prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, Curtea a statuat că, în cazurile
prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, „numirea de către Preşedintele României a miniştrilor
este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor,
de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61
alin. (1) din Constituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l-ar putea
refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei”
În practica instituţională a apărut problema dacă ieşirea voluntară de la guvernare a
miniştrilor unui partid politic constituie o remaniere guvernamentală ce atrage intervenţia
Parlamentului. Situaţia poate fi privită în mod diferit.
Dacă se procedează la nominalizarea altor persoane pentru funcţiile vacante de ministru
din partea unui alt partid politic căruia îi reveniseră anterior suntem în prezenţa unei schimbări a
compoziţiei politice a Guvernului, iar noua listă guvernamentală trebuie să primească votul de
încredere al parlamentului pentru ca Preşedintele să poată numi noii miniştri.
Dacă însă, ceilalţi membrii în funcţie ai Guvernului vor asigura interimatul funcţiilor
vacante în cadrul termenului de 45 de zile, prevăzut de art. 107 alin. (4) din Constituţie, nu sunt
incidente prevederile art. 85 alin. (3), competenţa exercitată în acest caz de Preşedinte nefiind
una de numire a miniştrilor titulari în funcţiile vacante, ci de desemnare pentru a se asigura
interimatul funcţiei până la numirea noilor miniştri.
Cu privire la un astfel de caz a trebuit să se pronunţe Curtea cu ocazia Deciziei nr. 1559
din 18 noiembrie 2009, statuând că „dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie nu sunt
aplicabile în cazul desemnării miniştrilor interimari, ci numai în cazul numirii de noi membri ai
Guvernului”.
Interimatul reprezintă situaţia în care o persoană îndeplineşte, în condiţiile stabilite de
lege, pe o perioadă determinată, atribuţiile unei alte persoane ce ocupă o demnitate sau o funcţie
publică. Interimatul funcţiei de ministru se referă la situaţia în care conducerea unui minister este
exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al Guvernului decât
ministrul titular, a cărui funcţie a încetat în condiţiile art. 106 din Constituţie sau care este în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile.
Autorii sesizării susţineau că întrucât art. 85 alin. (3) din Constituţie nu distinge după
cum este vorba de numirea unor miniştri titulari sau interimari, acesta s-ar aplica în ambele
situaţii, cu consecinţa numirii – atât a noilor membri ai Guvernului, cât şi a miniştrilor interimari
- pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului – ministru, în cazul în care au
loc schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului.
Curtea nu a reţinut această interpretare a dispoziţiilor art. 85 alin. (3) din Constituţie,
afirmând că norma constituţională nu distinge în sensul menţionat în sesizare, întrucât ipoteza
21
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 260.
aplicării acesteia este foarte clar definită de legiuitorul constituant, ceea ce exclude necesitatea
realizării vreunei distincţii. Astfel, art. 85 alin. (3) din Constituţie se aplică în situaţia „remanierii
guvernamentale.” Or, interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, şi nu
de către o persoană aflată în afara listei aprobate de Parlament prin acordarea votului de
învestitură, iar desemnarea ministrului interimar se face pe o perioadă de timp limitată chiar prin
textul constituţional - cel mult 45 de zile.
Prin desemnarea unui sau unor miniştri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală,
de esenţa acesteia fiind înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista
aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziţia politică a
Guvernului, la care se referă acelaşi text constituţional, pot fi analizate în cazul şi în legătură cu
remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcţionarea
Guvernului este asigurată de miniştri rămaşi în funcţie, până la numirea unor noi membri titulari
în funcţiile de ministru. De altfel, interpretarea în sensul că şi în cazul desemnării unuia sau a
mai multor membri ai Guvernului ca miniştri interimari aceştia ar trebui supuşi verificării şi
aprobării de către Parlament lipseşte de eficienţă instituţia interimatului şi ar conduce la blocaje
instituţionale, cu consecinţe negative asupra funcţionării întregului Guvern şi asupra realizării
programului acestuia aprobat de Parlament.
D. Consultarea Guvernului şi participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului
a) Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită
Potrivit art. 86 din Constituţie, Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire
la probleme urgente şi de importanţă deosebită. Dispoziţia constituţională normează o
competenţă prezidenţială cu un obiect circumstanţiat: atribuţia de consultare poate fi exercitată
doar cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită.
Exercitarea acestei atribuţii constituie un mod de efectivizare a rolului constituţional al
Preşedintelui normat prin art. 80, de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării, precum şi o mijloc de realizare a colaborării şi comunicării permanente cu
Guvernul în cadrul puterii executive22.
Competenţa constituţională normată presupune un drept de consultare a Guvernului din
partea Preşedintelui ca posibilitate abstractă, şi nu o obligaţie pentru acesta din urmă.
Subiectul generic al consultării este Guvernul, dar în concret exercitarea competenţei
presupune posibilitatea de consultare a oricăreia dintre componentele acestuia: primul-ministru,
miniştrii, miniştrii de stat, miniştrii-delegaţi, prevăzuţi pe lista Guvernului asupra căreia
Parlamentul a acordat votul de încredere. Consultarea partidelor politice cu privire la probleme
urgente şi de importanţă deosebită nu este posibilă, deoarece „consultarea acestora nu este
reglementată ca o obligaţie a Preşedintelui decât în art. 103 din Constituţie, privind consultarea
partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate în Parlament, în vederea desemnării candidatului pentru funcţia de prim-
ministru”23.
Obiectul consultării constă în probleme cu caracter de urgenţă şi importanţă deosebită.
Exprimarea constituţională este fluidă, sfera acestui tip de probleme neputând fi determinată în
22
23
Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007.
concret şi depinzând doar de subiectivismul titularului dreptului de consultare, Preşedintele. De
altfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 200724, Curtea sublinia că „potrivit art.86 din
Constituţie, Preşedintele României «poate» consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi
de importanţă deosebită, de unde rezultă că Preşedintele are libertatea să decidă care sunt
«problemele urgente şi de importanţă deosebită» cu privire la care urmează să consulte
Guvernul, precum şi forma în care urmează să aibă loc consultarea”.
Forma consultării rămâne tot la latitudinea Preşedintelui, acesta putând exercita
competenţa de consultare fie în cadrul şedinţelor Guvernului la care participă, fie în afara acestui
cadru la nivel instituţional prin întâlniri, adrese, solicitări etc.
b) Participarea la şedinţele Guvernului
În conformitate cu art. 87 din actul fundamental, Preşedintele României poate lua parte la
şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. În toate
situaţiile în care participă la şedinţele Guvernului, Preşedintele României prezidează aceste
şedinţe.
Practic, dispoziţia constituţională normează două situaţii în care Preşedintele poate
participa la şedinţele Guvernului: dacă în cadrul acestor şedinţe se dezbat probleme cu un anumit
caracter circumstanţiat constituţional, şi dacă există o cerere de participare din partea primului-
ministru, indiferent de obiectul şedinţei desfăşurate.
În prima situaţie, participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului depinde de voinţa
acestuia şi de existenţa obiectului circumstanţiat constituţional al şedinţei: dezbaterea de
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice.
Din nou, delimitarea sferei tripartite a „problemelor de interes naţional” constituie un demers
juridic foarte dificil datorită fluidităţii conceptului, iar rezultatul acestei dificultăţi de determinare
constă în fundamentarea unei competenţe de participare a Preşedintelui cu caracter nelimitat:
oricând acesta va considera că la o şedinţă a Guvernului se dezbate o problemă de interes
naţional, va putea să participe.
Astfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea reţinea că „participarea
Preşedintelui României la şedinţele Guvernului constituie, între altele, un mod de consultare a
Guvernului, ca şi un mijloc de veghere la buna funcţionare a acestei autorităţi publice,
prerogative ale şefului statului prevăzute de art. 80 alin. (2) şi art. 86 din Constituţie” şi că „în
exercitarea acestor prerogative, Preşedintele are libertatea să participe la orice şedinţă a
Guvernului”. În plus, Curtea mai constata că „art. 87 alin. (1) din Constituţie nu relevă vreo
interdicţie în privinţa participării Preşedintelui României la şedinţele Guvernului, ci opţiunea
acestuia de a participa, fie la şedinţele în care se dezbat probleme de interes naţional privind
politica externă, apărarea ţării sau asigurarea ordinii publice, fie în alte situaţii, la cererea
primului-ministru”. Curtea sublinia totuşi caracteristica acestei atribuţii prezidenţiale, constituită
din „faptul că exercitarea ei nu modifică raporturile de drept constituţional între Preşedintele
României şi Guvern”, şi că „Preşedintele nu se substituie Guvernului, nu poate împiedica
Guvernul să adopte actele juridice pe care acesta doreşte să le adopte şi nici nu-l poate obliga să
ia măsuri contrare voinţei acestuia”.
În cea de doua situaţie, competenţa Preşedintelui de participare la şedinţele Guvernului
este condiţionată de existenţa în prealabil a unei cereri adresate de către primul-ministru. Primul-
24
ministru are libertatea de a decide dacă adresează sau nu Preşedintelui o invitaţie de participare
la o şedinţă de Guvern, nefiind obligat nici măcar de un anumit obiect important al şedinţei să
procedeze în alt mod decât doreşte.
Competenţa Preşedintelui de a participa în anumite situaţii la şedinţele Guvernului nu
echivalează cu competenţa acestuia de convoca astfel de şedinţe, de a realiza sau schimba agenda
acestor şedinţe, această atribuţie exclusivă revenind primului-ministru. Participarea Preşedintelui
presupune posibilitatea acestuia de a exprima opinii pe marginea problemelor dezbătute în cadrul
şedinţei fără însă a putea participa la luarea unei decizii a Guvernului cu această ocazie.
E. Colaborarea dintre Preşedinte şi Guvern în exercitarea atribuţiilor de politică externă
Articolul 91 din Constituţie normează atribuţiile Preşedintelui în domeniul politicii

externe, după cum urmează: „(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României,
negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii
stabilite prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României”.
a) Încheierea de tratate internaţionale
Primul alineat al art. 91 normează competenţa Preşedintelui de a încheia tratate

internaţionale în numele statului român, această atribuţie constituind o modalitate de conturare
juridică a rolul generic de reprezentare externă a statului atribuit acestuia prin intermediul art. 80
din actul fundamental.
Exercitarea acestei competenţe a Preşedintelui constituie doar o etapă în procedura de
încheiere a tratatelor internaţionale normată la nivel constituţional prin intermediul art. 91 şi la
nivel legal prin intermediul Legii nr. 590/2003 privind tratatele25. În art. 1 lit. b) din Legea-cadru
se normează că prin încheierea tratatelor se înţelege succesiunea de etape care trebuie urmate,
ansamblul de activităţi care trebuie desfăşurate, precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care
trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România. Procedural, încheierea
unui tratat de către statul român26 presupune parcurgerea a trei etape cronologice în care intervin
diferiţi actori instituţionali: negocierea (Guvernul), semnarea (Preşedintele) şi ratificarea
(Parlamentul).
Prima etapă în cadrul acestei proceduri este constituită din negocierea tratatelor
internaţionale de către Guvern cu partenerii instituţionali externi27. Conform art. 3 alin. (1) din
Legea-cadru, pentru aprobarea iniţierii negocierilor unui tratat la nivel de stat, Ministerul
25
Publicată în M. Of. nr. 23 din 12 ianuarie 2004.
26
Pentru mai multe detalii privind tratatele internaţionale a se vedea Ion Anghel, Dreptul tratatelor, vol. I şi II, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000; Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 35-53; Francisco Rezek, Drept internaţional public. Curs introductiv, Ed. „Vasile Goldiş”
University Press, Arad, 2003, p. 17-122; Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international
public, 5e édition, Ed. L.G.D.J, Paris, 1994, p. 125-397; Dominique Carreau, Droit international, 4e édition, Ed. A.
Pedone, Paris, 1994, p. 99-161; Ion Galea, Bogdan Aurescu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan.
Texte esenţiale, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
27
A se vedea pe larg Mihai Floroiu, op.cit., p. 40-42.
Afacerilor Externe, singur sau, după caz, împreună cu ministerul sau autoritatea administraţiei
publice centrale care are ca atribuţie expres prevăzută de legislaţia în vigoare încheierea de
tratate, în competenţele căruia sau căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat,
elaborează un memorandum, care va fi avizat de către toate ministerele în competentele cărora se
află din punct de vedere substanţial celelalte domenii reglementate prin tratat şi însuşit de către
Guvernul României prin semnătura primului-ministru, după care va fi înaintat spre aprobare
Preşedintelui României. Negocierile se desfăşoară prin întâlnirea directă a delegaţiilor de
negociatori sau prin corespondenţă, cu respectarea strictă a elementelor de mandat şi a
variantelor de acţiune aprobate.
A doua etapă din cadrul procedurii este reprezentată de semnarea tratatului28 de către
Preşedinte ca reprezentant al statului român. Competenţa constituţională a Preşedintelui pare a
avea un conţinut normativ strict: a încheia în sensul de a semna potrivit unei proceduri juridice
solemne un tratat care concretizează un raport juridic de drept internaţional în care statul român
devine parte. Interpretarea se impune prin prisma faptului că Guvernul este cel care negociază
tratatul, deci îi stabileşte conţinutul normativ, iar Preşedintele doar încheie sau nu tratatul prin
semnarea acestuia29. Încheierea tratatului de către Preşedinte creează o obligaţie constituţională
pentru acesta de a transmite şi supune spre ratificare tratatul Parlamentului într-un termen
rezonabil.
A treia etapă şi ultima din cadrul procedurii de încheiere a tratatelor este constituită din
ratificarea acestora de către Parlament30. Ratificarea presupune un mod de exprimare a
consimţământului statului de a deveni parte la un tratat internaţional concretizat prin adoptarea la
nivelul organului legislativ a unei legi de ratificare prin care tratatul intră în dreptul intern şi
devine general obligatoriu.
b) Acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României
Alin. (2) al art. 91 normează competenţa Preşedintelui de a acredita sau de a rechema

reprezentanţii diplomatici ai statului român din străinătate. Exercitarea acestei competenţe
constituţionale bivalente este condiţionată de existenţa unei aprobări prealabile din partea
Guvernului.
După cum se poate observa acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României presupune o colaborare a celor două componente ale executivului, Preşedintele şi
Guvernul, doar obţinerea consensului acestora putând conduce la desfăşurarea procedurii
determinare a reprezentanţilor statului român pe plan extern.
Acest aspect rezultă de altfel prin prisma raportării dispoziţiilor constituţionale de faţă la
cele ale art. 100 alin. (2) prin care se normează faptul că atât decretele prezidenţiale de
acreditare, cât şi cele de rechemare a reprezentanţilor diplomatici ai României, trebuie
contrasemnate de către primul-ministru.
În plus, în procedura de acreditare a reprezentanţilor diplomatici mai intervine şi
Parlamentul, prin intermediul comisiilor de politică externă acesta avizând propunerile de
ambasadori avansate.
28
Mihai Floroiu, op.cit., p. 40-42.
29
Pentru opinia potrivit căreia încheierea unui tratat de către Preşedinte nu are doar semnificaţia semnării acestuia a
se vedea Ştefan Deaconu, Comentariul art. 91 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 854.
30
Mihai Floroiu, op.cit., p. 42-43.
c) Aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice
Potrivit art. 91 alin. (2) din Constituţie, precum şi a articolului unic al Legea nr.
37/199131 privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi
oficiilor consulare, competenţa de înfiinţare, desfiinţare şi schimbare a rangului misiunilor
diplomatice şi a oficiilor consulare se realizează prin decret al Preşedintelui României, dar la
propunerea Guvernului.
Ca şi în cazul acreditării sau rechemării reprezentanţilor diplomatici ai României,
emiterea decretelor prezidenţiale privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare presupune obţinerea consensului dintre Preşedinte şi
Guvern, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituţie, aceste decrete contrasemnându-se de către
primul-ministru.
d) Acreditarea reprezentanţilor diplomatici străini în România
Alin. (3) al art. 91 din actul fundamental reglementează competenţa Preşedintelui de a

acredita reprezentanţii diplomatici străini în România. Acreditarea se realizează prin intermediul
unui protocol diplomatic în care reprezentanţii statelor străine sunt acreditaţi pe lângă
reprezentantul statului român, Preşedintele.
F. Colaborarea dintre Preşedinte şi Guvern în exercitarea dreptului de iniţiativă a

revizuirii Constituţiei
Potrivit art. 150 alin. (1) din actul fundamental român, Preşedintele României la
propunerea Guvernului poate iniţia procedura de revizuire a Constituţiei. Competenţa
constituţională de declanşare a procesului de revizuire constituţională este una ce se exercită în
comun prin exteriorizarea voinţelor conjugate ale Preşedintelui, de iniţiere, şi ale Guvernului, de
propunere a iniţierii.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie este cel puţin problematică, dacă nu
greşită datorită confuziilor operate32. În acest sens, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea interpretează prevederile
constituţionale ale art. 151 alin. (1) în sensul că textul juridic stabileşte un „drept constituţional”
al Preşedintelui României, a cărui exercitare este limitată doar de formularea unei propuneri de
revizuire din partea Guvernului: „Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de
revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să
nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în
parte sau să completeze propunerea Guvernului”.
31
32
Pentru o tratare pe larg a subiectului a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Neconstituţionalitatea procedurii de iniţiere
a revizuirii Constituţiei - despre Decizia Curţii Constituţionale nr. 799, din 17 iunie 2011, referitoare la proiectul
legii de revizuire a Constituţiei României, Pandectele Române nr. 7/2011, p. 169-173.
competenţelor instituţiilor regula este limitarea.
În cazul de faţă, Curtea amalgamează planul drepturilor cu cel al competenţelor în scopul
justificării libertăţii depline a Preşedintelui în materia iniţiativelor de revizuire: „Stabilind că
revizuirea «poate fi iniţiată de Preşedintele României», textul constituţional nu distinge referitor
la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii
Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte”. Competenţa
şefului statului de a iniţia revizuirea „nu este un drept al acestuia, pe care îl exercită liber, ci o
competenţă limitată de competenţele Guvernului”33.
În realitate, după cum reţineam anterior, Constituţia normează o competenţă de iniţiere a
revizuirii exercitată în comun de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe trebuind să se
realizeze consensul instituţional pe marginea proiectului de revizuire. Curtea, prin această
decizie, nu face decât să golească de conţinut rolul Guvernului în exercitarea acestei competenţe
constituţionale, limitându-l doar la simplul act de transmitere a proiectului de revizuire, proiect
ce, în opinia Curţii, poate fi modificat în mod liber fără nicio limită de către Preşedinte.
§2. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Parlamentul
A. Adresarea de mesaje Parlamentului
Potrivit art. 88 din Constituţie, Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu

privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Competenţa prezidenţială de a adresa
Parlamentului mesaje în contextul art. 88 are două laturi: pe de o parte, constituie un mijloc de
comunicare instituţională între şeful statului şi organul legislativ, iar pe de altă parte, reprezintă o
modalitate prin care Preşedintele subliniază şi evidenţiază principalele probleme politice ale
statului şi componentelor societăţii civile.
a) Natura juridică şi efectele mesajului
În ceea ce priveşte natura juridică a mesajului adresat Parlamentului de către Preşedinte,

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 87 din 1994, statua că „din prevederile art. 88 din
Constituţie rezultă că mesajul este mijlocul prin care Preşedintele României comunică
Parlamentului opiniile sale cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Dreptului de
mesaj al preşedintelui îi corespunde, potrivit art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituţie, obligaţia
Camerelor, întrunite în şedinţă comună, de a primi mesajul” şi că „de asemenea, întrucât art. 99
din Constituţie prevede că numai decretele preşedintelui se contrasemnează de către primul-
ministru, rezultă că mesajul constituie un act politic exclusiv şi unilateral al Preşedintelui
României pe care Camerele, întrunite în şedinţă comună, au, potrivit art. 62 alin. (2) lit. a) din
Constituţie, numai obligaţia de a-l «primi»”.
Decizia Curţii conturează atât natura juridică a mesajului, de act politic exclusiv şi
unilateral al Preşedintelui, cât şi efectele juridice ale exercitării unei astfel de competenţe:
obligaţia Parlamentului de a primi mesajul. Însă, potrivit Curţii, „nici o dispoziţie constituţională
nu prevede obligaţia supunerii acestui mesaj spre dezbatere Parlamentului”, legislativul decizând
acest aspect. Organizarea dezbaterii mesajului este însă incompatibilă cu participarea
33
Preşedintelui deoarece „Prin locul şi rolul său, derivat din alegerea directă de către popor - ceea
ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate cu Parlamentul, de asemenea ales direct, -
Preşedintele României nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar
însemna să-şi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei sale constituţionale,
situându-l într-o situaţie similară cu aceea a Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (1) din
Constituţie, răspunde politic în faţa Parlamentului. Primirea mesajului de către Camerele reunite
constituie o modalitate a colaborării celor două autorităţi alese prin vot direct - Parlamentul şi
Preşedintele României - constând în aducerea la cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor
preşedintelui cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. De aceea, după primirea
mesajului de către Camere, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea face obiectul unei
dezbateri, dar ca o problemă separată. Nimic nu poate împiedica Parlamentul, în calitate de
organ reprezentativ suprem al poporului român, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, să
dezbată o problemă prevăzută în mesajul pe care l-a primit şi chiar să adopte o măsură pe baza
acestei dezbateri. Acesta este însă un alt aspect, ulterior şi subsecvent primirii mesajului, fără
participarea preşedintelui, ne mai constituind expresia unei obligaţii constituţionale, ca aceea a
primirii mesajului, prevăzută de art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituţie, ci exercitarea unei
prerogative proprii, caracteristice activităţii parlamentare. Obiectul şi scopul unei asemenea
dezbateri nu ar putea fi respingerea mesajului, deoarece «a primi» - aşa cum prevede art. 62
alin. (2) lit. a) din Constituţie - nu poate fi confundat cu «a respinge». De aceea dezbaterea ar
putea urmări exclusiv exprimarea opiniei parlamentarilor în legătură cu problema aflată în
discuţie şi, după caz, adoptarea, în mod corespunzător, unei sau unor măsuri”.
b) Obiectul şi caracterul mesajului
Obiectul mesajului este circumscris constituţional printr-o exprimare largă şi fluidă:

principalele probleme politice ale naţiunii. Mai întâi, distingem faptul că natura problemelor
obiect al mesajului prezidenţial trebuie să fie una politică. Apoi, titularul problemelor politice
este determinat printr-un concept sociologic ca fiind „naţiunea”, un întreg organic, şi nu poporul,
un întreg funcţional, naţiunea exprimându-se doar prin intermediul reprezentanţilor, nu şi al
simplilor indivizi34. În sfârşit, nu orice probleme politice ale naţiunii pot forma obiectul
mesajului, ci doar cele „principale”. Fluiditatea din punct de vedere juridic a conceptelor utilizate
în cadrul acestei sintagme creează o marjă largă de apreciere a Preşedintelor privind mesajele pe
care le adresează Parlamentului, în fapt fiind singurul competent să decidă conţinutul concret al
acestora.
Acest tip de mesaje reglementat prin intermediul art. 88 are un caracter facultativ,
exercitarea competenţei de a le adresa Parlamentului depinzând exclusiv de voinţa Preşedintelui,
spre deosebire de contextul art. 92 în care, Preşedintele trebuie să adreseze în mod obligatoriu un
mesaj de informare Parlamentului în cazul luării unor măsuri pentru respingerea agresiunii
armate îndreptată împotriva ţării.
B. Convocarea şi dizolvarea Parlamentului
a) Convocarea Parlamentului
34
Pentru consecinţele normative ale amalgamării constituţionale a teoriilor suveranităţii populare şi suveranităţii
naţionale a se vedea Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H.
Beck, București, 2007, p. 69-73.
Competenţa Preşedintelui de convocare a Parlamentului poate privi două situaţii potrivit
dispoziţiilor constituţionale în vigoare.
Mai întâi, în contextul art. 63 alin. (3) din Constituţie, Parlamentul nou ales se întruneşte,
la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. În acest caz, convocare
Parlamentului de către Preşedinte se constituie într-o competenţă-obligaţie pentru acesta din
urmă. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită a desfăşurării alegerilor
parlamentare, fără a avea vreo importanţă rezultatul concret al acestora sau numărul de tururi de
scrutin ce poate fi normat prin legea electorală35.
Apoi, conform art. 66 alin. (2) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei
Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. În desfăşurarea
activităţii parlamentare regula este constituită din întrunirea Parlamentului în sesiuni ordinare
stabilite constituţional. Excepţia o constituie întrunirea celor două Camere în sesiune
extraordinară.
Competenţa Preşedintelui de convocare a Parlamentului în sesiune extraordinară poate
viza două situaţii: pe de o parte, se poate exercita în orice moment Preşedintele consideră acest
lucru este necesar, iar pe de altă parte poate avea un caracter obligatoriu pentru acesta în
contextul art. 92 alin. (2), declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate, sau a art.
110 alin. (2), încetarea mandatului Guvernului36.
b) Dizolvarea Parlamentului
În sistemul nostru constituţional, titularul unic al competenţei de dizolvare a

Parlamentului este Preşedintele, dar procedura în sine presupune întrunirea unor condiţii cu
caracter restrictiv care o fac practic imposibil de utilizat37.
Astfel, art. 89 din Constituţia României prevede că: „(1) După consultarea preşedinţilor
celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen
de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu
poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării
de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă”.
Exercitarea competenţei de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte este supusă
unor condiţionări constituţionale stabilite în vederea menţinerii echilibrului instituţional dintre
executiv şi legislativ.
O primă condiţionare ce se impune exerciţiului acestui drept o constituie obligaţia de
consultare de către Preşedinte a anumitor actori politici - preşedinţii celor două Camere şi liderii
grupurilor parlamentare.
35
36
Ioan Muraru, Comentariul art. 66 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole,
37
A se vedea, de asemenea, Claudia Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 216.
O a doua condiţionare impusă dizolvării o constituie cadrul circumstanţiat în care aceasta
poate interveni: doar în situaţia în care nu există un Guvern format. Dizolvarea nu poate interveni
decât dacă sunt întrunite anumite condiţii cantitative cumulative în contextul procedurii de
formare a noului Guvern – depăşirea unui termen de 60 de zile de la prima solicitare de
acordarea a votului de încredere pentru formarea Guvernului şi neacordarea acesteia; respingerea
a cel puţin două solicitări de învestitură.
Cea de-a treia condiţionare impusă prin dispoziţia constituţională vizează o condiţionare
a numărului de dizolvări ale Parlamentului ce pot fi operate în cursul unui an la una singură.
O a patra condiţionare rezultată constă în imposibilitatea de dizolvare a Parlamentului în
ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui, scopul unei astfel de limite rezidând în prevenirea
abuzurilor din partea unui Preşedinte la finele mandatului său.
O a cincea condiţionare se referă la imposibilitatea dizolvării Parlamentului în timpul
stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, aceste situaţii extraordinare în care
statul se poate găsi la un moment dat presupunând aplicarea unui regim strict de restrângere a
exerciţiului drepturilor şi libertăţilor persoanei în special din partea executivului, astfel încât
existenţa unui legislativ în funcţie constituie o garanţie ca garant a libertăţii persoanei.
C. Promulgarea legilor şi dreptul de a cere reexaminarea legii
a) Promulgarea legilor
Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României promulgă legile adoptate
de către parlament în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Promulgarea legii de către Preşedinte constituie ultima etapă a procedurii parlamentare de
formare a legii, fiind o operaţiune juridică prin care şeful statului îşi exercită competenţa
constituţională de definitivare a legii şi care se materializează într-un act juridic, decretul de
promulgare, prin care procesul legislativ este finalizat38.
Exercitarea competenţei de promulgare nu constituie o obligaţie pentru Preşedinte, acesta
putând, pe de o parte, să ceară reexaminarea legii de către Parlament în contextul alin. (2) al art.
77, sau, pe de altă parte, să sesizeze Curtea Constituţională în contextul art. 146 lit. a). În cazul în
care a fost declanşat controlul de constituţionalitate a priori a legii, exercitarea competenţei de
promulgare a legii este suspendată, Preşedintele trebuind să aştepte confirmarea
constituţionalităţii acesteia de către Curte, promulgarea devenind obligatorie în termen de cel
mult 10 zile de la această confirmare. În mod asemănător, după reexaminarea legii de către
Parlament la cererea Preşedintelui, acesta este obligat să promulge legea reexaminată în cadrul
aceluiaşi termen.
În vederea asigurării supremaţiei Constituţiei şi a garantării competenţei de declanşare a
controlului de constituţionalitate a priori a legii subiectelor abilitate conform art. 146 lit. a) din
Constituţie, cadrul legal normează termene scurte înainte de transmiterea legii adoptate spre
promulgare în care Curtea Constituţională poate fi sesizată.
Astfel, art. 15 din Legea-cadru nr. 47/1992 a Curţii Constituţionale statuează că în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă
spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi
Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al
38
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 721-722.
Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în
plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac
numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.
b) Dreptul de a cere reexaminarea legii
Potrivit art. 77 din Constituţie „(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea
legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”.
Dispoziţia constituţională ce reglementează exerciţiul competenţei Preşedintelui de a cere
reexaminarea legii39 impune două condiţii: o condiţie temporală (exercitarea prerogativei poate fi
făcută doar înainte de promulgarea legii) şi o condiţie cantitativă (o singură dată poate fi cerută
reexaminarea legii).
Acestui drept constituţional al cărui titular unic este Preşedintele îi corespunde obligaţia
corelativă a Parlamentului de a proceda la reexaminarea legii. Astfel, trebuie distins în ce constă
acţiunea de reexaminare a legii40.
Din punct de vedere formal, aceasta presupune o nouă dezbatere a legii şi o nouă
deliberare prin votul parlamentarilor asupra acesteia. Din punct de vedere material, reexaminarea
poate presupune două aspecte: fie o simplă cercetare a textului actului normativ fără nicio
modificare adusă acestuia, fie o modificare a conţinutului normativ al reglementării.
Exercitarea competenţei Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea legii creează
o obligaţie pentru organul legislativ de a delibera numai în limitele cererii Preşedintelui, având
obligaţia să se exprime cu privire la toate textele din lege care se referă la o problemă ridicată de
Preşedintele României, chiar în absenţa unei menţiuni exprese în solicitarea acestuia şi eventual
să facă acele corelări de ordin tehnic-legislativ atunci când efectuează modificări (Decizia nr.
991 din 1 octombrie 200841).
În ambele situaţii, dacă Parlamentul procedează la re-votarea legii în varianta
nemodificată sau modificată, efectul juridic constă în obligaţia Preşedintelui de a promulga legea
în termen de 10 zile de la primire.
D. Consultarea Parlamentului de către Preşedinte cu privire la iniţierea unui referendum

cu privire la probleme de interes naţional
Potrivit art. 90 din Constituţie, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului,

poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes
naţional. Dispoziţia constituţională reglementează competenţa Preşedintelui de a consulta corpul
electoral prin intermediul unui referendum asupra unor probleme considerate de interes naţional.
39
A se vedea în mod asemănător Claudia Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 98-99; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12,
Vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 216.
40
Dicţionarul explicativ al limbii române acordă termenului de reexaminare următoarele sensuri: a cerceta din nou; a
verifica încă o dată; a revedea; a revizui.
41
Din interpretarea conţinutului normativ al articolului 90 din Constituţie şi din
jurisprudenţa anterioară a Curţii rezultă o singură condiţie constituţională pe care trebuie să o
îndeplinească iniţiatorul referendumului, Preşedintele: consultarea Parlamentului. Parlamentul nu
poate impune o altă condiţie, pentru că prin impunerea unor condiţii suplimentare pentru
desfăşurarea referendumului legea ar adăuga la prevederile Constituţiei.
Consultarea Parlamentului de către Preşedinte privind oportunitatea referendumului vizat
trebuie să aibă un caracter efectiv, presupunând o reală dezbatere parlamentară, neputându-se
limita la enunţarea unei decizii formulate de către Preşedinte şi simpla precizare a faptului că în
acest mod consultarea a fost realizată. Obligaţia Preşedintelui constă în faptul realizării
consultării Parlamentului, nu şi în a ţine cont de voinţa legislativă. Singurul care este în măsură
să declanşeze referendumul de acest tip rămâne Preşedintele.
Obiectul referendumului este circumstanţiat constituţional prin utilizarea unei sintagme
fluide din punct de vedere juridic: „probleme de interes naţional”. Determinarea sferei
problemelor de interes naţional este atribuţia exclusivă a Preşedintelui, jurisprudenţa Curţii fiind
în acest sens. Astfel, în Decizia nr. 567 din 11 iulie 200642 Curtea a declarat neconstituţional art.
12 alin. 1 din Legea nr. 3/2000 prin raportare la art. 90 din Constituţie, pentru că „art. 90
stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea problemelor de interes naţional
ce se supun referendumului”. În mod asemănător Curtea afirma prin Decizia nr. 70 din 5 mai
199943 că „în realitate, Preşedintele este singurul îndreptăţit să stabilească «problemele de
interes naţional» asupra cărora poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum”.
În ceea ce priveşte obiectul acestui tip de referendum se impun o serie de precizări.
O primă precizare are în vedere faptul că legiuitorul român44 a circumscris în trecut prin
art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 sfera acestor probleme de interes naţional într-o încercare
de efectivizare a conţinutului art. 90 din Constituţie. Actualmente, dispoziţiile respectivului
articol şi-au încetat efectele prin declararea neconstituţionalităţii acestora de către Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006 şi datorită nepunerii de acord a acestora cu
dispoziţiile Constituţiei de către Parlament în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1)
din actul fundamental, perioadă pe parcursul căreia aplicarea acestora a fost suspendată de drept.
Curtea a statuat în decizia citată că din examinarea textului constituţional, rezultă că
acesta nu defineşte, pe de o parte, nici „problemele de interes naţional”, iar pe de altă parte, nu
prevede nici că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. Rezultă deci că numai
Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi că
enumerarea limitativă din cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii
considerate a fi „probleme de interes naţional” este de natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de a
consulta poporul, deoarece „problemele de interes naţional, prin însăşi natura lor, conjuncturală
şi uneori chiar imprevizibilă, nu pot fi indicate şi limitate aprioric”45.
42
43
44
Art. 12 alin. (1) norma: „Sunt considerate probleme de interes naţional in sensul art. 11: A. adoptarea unor
măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării; B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: a)
regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală; c) organizarea generală a învăţământului;
d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni
internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o
perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice; g) regimul general al
cultelor”.
45
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 579-580.
În acest sens, o a doua precizare pe care o facem este că orice enumerare a situaţiilor
considerate ca fiind de „interes naţional” la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se
poate transforma ulterior într-o îngrădire, într-o limitare care să afecteze competenţa
constituţională a Preşedintelui, singurul capabil de a decide cu privire la problemele asupra
cărora vrea sa consulte poporul. Deci, pe de o parte, autoritatea ce poate decide consultarea este
circumscris - Preşedintele României -, iar pe de altă parte, sfera problemelor de interes naţional
se conturează doar prin prisma opţiunilor acestuia, nedepinzând de exemplu de sfera atribuţiilor
concrete a şefului de stat.
Totuşi, considerăm că atât timp cât legiuitorul menţionează în mod expres în cuprinsul
legii faptul că enumerarea unor astfel de cazuri este doar cu titlu de exemplu şi că singurul care
poate decide în fapt considerarea unei probleme a fi sau nu de interes naţional este Preşedintele,
o astfel de reglementare devine posibilă fără a înfrânge dispoziţiile Constituţiei.
Din acest context se desprinde o a treia precizare: o asemenea enumerare a unor
probleme considerate de interes naţional nu poate fi exhaustivă şi limitativă, ci trebuie să fie
întotdeauna exemplificativă.
Referendumul normat de art. 90 din Constituţie este un referendum facultativ,
declanşarea, desfăşurarea şi obiectul acestuia depinzând numai de „judecăţile de valoare ale
Preşedintelui”46 şi, de asemenea, un referendum cu rezultate facultative, care nu atrage o
obligaţie juridică directă pentru organele statului.
§3. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu autorităţile jurisdicţionale
A. Numirea judecătorilor
Din analiza conjugată a dispoziţiilor constituţionale ale art. 125 alin. (1) şi ale art. 134
alin. (1) rezultă competenţa Preşedintelui de a numi în funcţie judecătorii şi procurorii, cu
excepţia celor stagiari. Exercitarea acestei competenţe nu are decât un caracter relativ deoarece
propunerile de numire în funcţia de judecător sau de procuror sunt făcute de către Consiliul
Superior al Magistraturii, în fapt Preşedintele nerealizând decât un act formal de numire fără se
putea opune propunerilor avansate.
Totuşi, potrivit art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 47 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea
judecătorilor şi procurorilor. Refuzul trebuie să fie motivat şi se comunică de îndată Consiliului
Superior al Magistraturii. În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii susţine
propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o comunice de îndată Preşedintelui
României care nu mai poate refuza numirea în funcţie.
B. Participarea şi prezidarea lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii
Potrivit art. 133 alin. (6) din Constituţie, Preşedintele României prezidează lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Cu toate că prevederile constituţionale
generale din cadrul Capitolului II, Titlul III din Constituţie ce circumscriu sfera activităţii
instituţiei prezidenţiale nu normează competenţa acestuia de a participa la şedinţele Consiliului
46
Ion Deleanu, op.cit., p. 580.
47
Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
Superior al Magistraturii, dispoziţia constituţională de faţă, normând competenţa de prezidare a
şedinţelor acestei autorităţi, consacră implicit şi atribuţia de participare48.
Atribuţia este asemănătoare celei normate explicit în cadrul art. 87 din actul fundamental
conform căreia Preşedintele poate participa la anumite şedinţe de Guvern, situaţie în care
prezidează aceste şedinţe. Spre deosebire de cazul participării la şedinţele Guvernului în care
competenţa Preşedintelui este relativ limitată de obiectul constituţional circumscris al acestor
şedinţe, atribuţia de participare la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii nu cunoaşte
nicio limită, Preşedintele nefiind condiţionat de nici un element exterior voinţei sale în
exercitarea acestei atribuţii. Totuşi, Preşedintele nu poate participa decât la şedinţele Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi la şedinţele secţiilor acestei autorităţi, neavând drept
de vot deoarece nu este membru al acestuia.
C. Sesizarea Curţii Constituţionale
Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, printre subiectele circumstanţiate care
pot declanşa controlul de constituţionalitate a priori a legilor se regăseşte şi instituţia
Preşedintelui.
Din conţinutul normativ al art. 15 din Legea-cadru nr. 47/1992 a Curţii Constituţionale,
care stabileşte anumite termene scurte ce suspendă posibilitatea de promulgare a legii în vederea
protecţiei dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale al subiectelor de sezină din cadrul
controlului abstract a priori, rezultă că în ceea ce priveşte competenţa Preşedintelui de sesizare a
instanţei constituţionale, atribuţia se poate exercita numai după primirea legii spre promulgare în
interiorul termenului de decădere de 20 de zile.
§4. Atribuţii ale Preşedintelui în domeniul apărării şi măsuri excepţionale
A. Atribuţii în domeniul apărării
Art. 92 din Constituţie reglementează sfera atribuţiilor prezidenţiale în domeniul apărării,

după cum urmează: „(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. (2) El poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri
excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5
zile de la adoptare. (3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept
în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. (4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi
continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de
drept în 24 de ore de la declararea lor”.
Analiza conţinutului normativ şi a limitelor acestor competenţe prezidenţiale din
domeniul apărării presupune mai multe observaţii importante49.
48
Viorel Mihai Ciobanu, Comentariul art. 133 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1264.
49
Pentru o analiză detaliată a consecinţelor normative ale art. 92 din Constituţie a se vedea Ştefan Deaconu,
Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 858-868.
a) În primul rând, remarcăm faptul că aceste atribuţii constituie o modalitate de
efectivizare a rolului constituţional al Preşedintelui normat în cadrul art. 80 de garant al
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
b) În al doilea rând, conform alin. (1) al art. 92, Preşedintele este comandantul forţelor
armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Mai întâi, trebuie precizat că sintagma „comandant al forţelor armate” are un sens larg, în
categoria forţelor armate intrând toate acele forţe instituţionale însărcinate cu apărarea ţării ca
parte a sistemului naţional de apărare. Totuşi, sistemul naţional de apărare cuprinde mai multe
categorii de componente precum conducerea, forţele armate şi forţele de protecţie, resursele şi
infrastructura teritorială. Componenta forţelor armate, a cărei conducere şi comandă generală
revine Preşedintelui, este alcătuită din armată, unităţi din subordinea ministerului de interne,
precum şi din serviciile de informaţii ale statului.
Apoi, şeful statului îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării reprezintă o autoritate administrativă autonomă50
care, potrivit art. 119 din Constituţie, organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc
apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de
restabilire a păcii.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării apare ca un organism colegial a cărui activitate este
condusă prin intermediul unui preşedinte şi al unui vicepreşedinte.
Funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este asigurată de către
Preşedintele României, iar funcţia de vicepreşedinte de către Primul-ministru al Guvernului
României. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale,
ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi
resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Roman de Informaţii, directorul
Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru
securitate naţională. De asemenea, în structura organizatorică a acestei instituţii mai întâlnim şi
un secretar al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, numit de Preşedintele României, având
rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi care coordonează activitatea
unui secretariat al acestei autorităţi.
După cum se poate observa, în componenţa acestei autorităţi autonome intră doar
persoane provenind de la nivelul puterii executive, legislativul, organism ce exercită controlul
activităţii CSAT neavând nici un reprezentant.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 s-a dorit extinderea componenţei
acestui consiliu prin includerea unui reprezentant al Parlamentului, Preşedintele Senatului.
Astfel, ordonanţa de urgenţă avea următoarea reglementare: «Articol unic. - Alineatul (2) al
articolului 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002,
cu modificările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: „(2) Preşedintele Senatului
şi primul-ministru al Guvernului României îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinţi ai Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării”.»
Sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 pentru modificarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 415/2002
privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curtea
50
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, O nouă reglementare privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, Revista de Drept Public nr. 2/2003, p. 63-70.
Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 1008 din 7 iulie 200951 a constatat că CSAT-ul este o
autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom, care, potrivit art. 65 alin. (2) lit.
g) şi art. 111 alin. (1) din Constituţie, se află sub control parlamentar direct, astfel că
„includerea preşedintelui Senatului în componenţa acestui organism „afectează” raporturile
dintre cele două autorităţi fundamentale ale statului”, care trebuie să fie guvernate de principiul
constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor.
În plus, în exercitarea acestei competenţe constituţionale şi ţinând seama de atribuţiile
sale constituţionale din domeniul apărării naţionale, Curtea, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5
aprilie 2007, a statuat că „Preşedintele României este îndreptăţit să solicite schimbarea
directorilor serviciilor de informaţii atunci când consideră că această măsură este necesară,
decizia cu privire la asemenea cerere revenind însă Parlamentului. În acest sens, Curtea observă
că, potrivit art. 65 alin.(2) lit. h) din Constituţie, Camerele Parlamentului, în şedinţă comună,
numesc, la propunerea Preşedintelui României, directorii serviciilor de informaţii şi exercită
controlul asupra activităţii acestor servicii”.
c) În al treilea rând, alin. (2) al art. 92 normează competenţa Preşedintelui de a declara,
cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai
în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel
mult 5 zile de la adoptare.
Competenţa prezidenţială de declarare a mobilizării forţelor armate derivă din atributul
Preşedintelui de a fi comandantul acestor forţe, iar exercitarea acesteia se poate face în principiu
condiţionat, doar dacă există o aprobare prealabilă din partea parlamentului. Prin excepţie, „în
cazuri excepţionale”, Preşedintele poate declara mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate
fără acordul prealabil al Parlamentului, dar în termen de 5 zile de la decretare, hotărârea
Preşedintelui se supune aprobării legislativului. Sintagma „cazuri excepţionale” are un conţinut
larg, iar determinarea în concret a unui astfel de caz ce poate atrage mobilizarea forţelor armate
rămâne exclusiv la aprecierea Preşedintelui.
Mobilizarea are un caracter general în situaţia în care toţi militarii, activi, în rezervă sau
chiar în retragere, sunt chemaţi sub arme, şi are un caracter parţial când chemarea priveşte doar o
parte a armatei sau componente anume ale acesteia ori vizează un cadru geografic determinat, nu
întreg teritoriul statului.
d) În al patrulea rând, prin alin. (3) al art. 92 se statuează atribuţia-obligaţie a
Preşedintelui de a lua, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, măsuri pentru
respingerea agresiunii şi de a le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea
agresiunii.
Competenţa exercitată în această caz de către Preşedinte vizează un rol activ al acestuia
având în vedere complexitatea şi gravitatea posibilei situaţii în care s-ar afla statul român, în caz
de agresiune armată în curs de desfăşurare. Reacţia statului prin intermediul Preşedintelui trebuie
să fie promptă şi rapidă în această situaţie astfel încât din momentul declanşării agresiunii armate
la adresa statului român, exerciţiul competenţei prezidenţiale devine nelimitat.
De altfel, conţinutul normativ al competenţei este indeterminat constituţional,
constituantul limitându-se să afirme posibilitatea generică a Preşedintelui „de a lua măsuri”,
astfel încât acesta va putea adopta orice hotărâre consideră că este oportună, cu caracter
obligatoriu pentru toate autorităţile statului sau componentele societăţii civile, fiind răspunzător
pentru acest fapt.
51
Singura limită ce se impune exerciţiului acestei competenţe prezidenţiale rezidă în
obligaţia de a aduce „neîntârziat” la cunoştinţă Parlamentului situaţia creată printr-un mesaj.
Mesajul poate consta fie într-o informare verbală în cadrul unei şedinţe a Parlamentului care,
dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii, fie într-
o informare scrisă adresată legislativului. Termenul de îndeplinire a obligaţiei de mesaj nu este
circumstanţiat constituţional, actul fundamental precizând doar că trebuie să se realizeze
„neîntârziat”, adică într-un termen foarte scurt.
B. Măsuri excepţionale: starea de asediu sau starea de urgenţă
Conform art. 93 din actul fundamental, Preşedintele României poate institui, potrivit
legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale şi poate solicita Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la
luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de
ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata
acestora.
Competenţa Preşedintelui normată astfel52, de instituire a stării de asediu sau a stării de
urgenţă, vizează situaţii excepţionale ce pot apărea pe plan intern, diferite de cazurile de
agresiune armată externă. Conţinutul normativ al competenţei prezidenţiale este bivalent, putând
privi fie instituirea stării de asediu, fie instituirea stării de urgenţă, iar aria geografică teritorială
în care poate produce efecte juridice poate fi întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul
stării de urgenţă53, aprobată prin Legea nr. 453 din 1 noiembrie 200454, reglementează situaţiile
ce pot conduce la exercitarea competenţei prezidenţiale şi defineşte cele două stări ce pot fi
instituite de către Preşedinte.
Potrivit art. 1, starea de asediu şi starea de urgenţă privesc situaţii de criză ce impun
măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la
adresa apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, militară,
economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave,
actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea
teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepţionale aplicabile
pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale (art. 2).
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,
economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor pericole grave
actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b)
52
Pentru o analiză detaliată a se vedea Ştefan Deaconu, Comentariul art. 93 din Constituţia României, în Constituţia
României. Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
868-877; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ediţia a 12-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 242-243.
53
54
Publicată în M. Of. nr. 1.052 din 12 noiembrie 2004.
iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau
înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu se poate institui pe o perioadă de cel mult 60 de zile, iar starea de
urgenţă, pe o perioadă de cel mult 30 de zile.
Exercitarea competenţei prezidenţiale de instituire a stării de asediu sau a stării de
urgenţă se realizează prin emiterea de către Preşedinte a unui prin decret, contrasemnat de
primul-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al României. Decretul de instituire a
stării de asediu sau a stării de urgenţă se aduce neîntârziat la cunoştinţă populaţiei prin mijloacele
de comunicare în masă, împreună cu măsurile urgente de aplicare, care intră imediat în vigoare.
Decretul se difuzează pe posturile de radio şi de televiziune, în cel mult două ore de la semnare,
şi este retransmis în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de asediu sau de
urgenţă.
Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă trebuie să prevadă
următoarele: a) motivele care au impus instituirea stării; b) zona în care se instituie; c) perioada
pentru care se instituie; d) drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu se restrânge, în
limitele prevederilor constituţionale şi ale art. 4 din prezenta ordonanţă de urgenţă; e) autorităţile
militare şi civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului şi competenţele acestora; f)
alte prevederi, dacă se consideră necesare.
În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă,
Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. În situaţia în care
Parlamentul nu încuviinţează starea instituită, Preşedintele României este obligat să revoce
decretul, măsurile dispuse încetându-şi aplicabilitatea.
Pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, exerciţiul unor drepturi şi libertăţi
fundamentale poate fi restrâns numai în măsura în care situaţia o cere şi cu respectarea art. 53 din
Constituţie. De asemenea, pe durata stării de asediu şi a stării de urgenţă sunt interzise: a)
limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de
război; b) tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante; c) condamnarea pentru
infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional; d) restrângerea
accesului liber la justiţie.
În funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu încuviinţarea
Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate extinde sau restrânge aria de aplicare
a acesteia. Încetarea stării de asediu sau de urgenţă are loc la data stabilită în decretul de
instituire sau în decretul de prelungire. În cazul înlăturării situaţiilor de pericol înainte de
expirarea termenului stabilit, încetarea aplicării măsurii excepţionale se dispune prin decret.
C. Alte atribuţii
Potrivit art. 94 din Constituţie, Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele

atribuţii: a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general şi de
amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă graţierea
individuală.
a) Conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare
În calitatea sa de reprezentant al statului român, Preşedintele exercită competenţa de

conferire a decoraţiilor şi a titlurilor de onoare. Cadrul normativ în ceea ce priveşte această
atribuţie constituţională este reprezentat de Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de
decoraţii al României55.
Potrivit art. 3 din Legea-cadru nr. 29/2000, decoraţiile sunt conferite cetăţenilor români
pentru serviciile excepţionale aduse statului şi poporului român, pentru acte de eroism săvârşite
în serviciul militar şi pentru merite deosebite în activitate. Decoraţiile pot fi conferite şi unităţilor
militare pentru fapte deosebite săvârşite în timp de pace şi pentru acte de eroism în timp de
război. În plus, decoraţiile pot fi conferite şi cetăţenilor străini pentru contribuţia deosebită la
progresul umanităţii, la promovarea păcii şi a democraţiei în lume, la dezvoltarea relaţiilor de
colaborare şi prietenie cu România sau pentru fapte şi servicii remarcabile aduse statului şi
poporului român.
Art. 4 din lege stabileşte decoraţiile sunt conferite de Preşedintele României, prin decret,
în baza propunerilor de decorare individuale. Aceste propunerile de decorare se fac de către: a)
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor, pentru Preşedintele României,
primul-ministru, senatori şi deputaţi; b) primul-ministru, pentru membrii Guvernului; c) miniştrii
şi conducătorii instituţiilor şi organizaţiilor centrale autonome, pentru persoanele din domeniul
lor de activitate. De asemenea, Preşedintele României poate să confere decoraţii şi din proprie
iniţiativă, în proporţie de 1% din numărul total stabilit prin lege pentru fiecare grad sau clasă a
fiecărei decoraţii, cu excepţia gradelor de Mare Ofiţer, Mare Cruce şi Colan.
Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 112 din 13 iulie 199956 că „conferirea
unei decoraţii sau a unui titlu de onoare de către Preşedintele României, în baza art. 94 lit. a) din
Constituţie, se atestă prin brevet. Brevetele sunt validate sub semnătura autografă a Preşedintelui
României, precum şi prin sigiliu”.
De asemenea, cu ocazia Deciziei nr. 88 din 20 ianuarie 200957, Curtea sublinia un aspect
important: chiar dacă Constituţia nu a prevăzut, în mod expres, alături de atribuţia Preşedintelui
României de conferire a unei decoraţii, şi pe aceea de retragere, prima o implică şi pe cea de-a
doua, retragerea unei decoraţii decurgând din atribuţia constituţională de a conferi. Altfel, a nega
posibilitatea Preşedintelui României de a retrage o decoraţie înseamnă a restrânge una dintre
atribuţiile ce îi revin în calitatea sa de reprezentant al statului român.
Retragerea unei decoraţii poate avea loc, pe de o parte, pentru fapte dezonorante
anterioare decorării doar în măsura în care, din diferite motive, acestea nu au putut fi cunoscute
la data acordării decoraţiei şi, pe de altă parte, pentru fapte dezonorante ulterioare, incompatibile
cu calitatea de membru al ordinului, dar numai cu luarea în considerare a stabilirii unui just
raport de proporţionalitate între faptele care au determinat acordarea unui ordin şi cele care au
stat la baza propunerii de retragere a decoraţiei.
Sub acest aspect, aprecierea între meritele care au determinat acordarea unei decoraţii şi
faptele reţinute pentru retragerea acesteia presupune un act de mare responsabilitate, de dreaptă
judecată din partea celor învestiţi să se pronunţe asupra celui din urmă caz şi, în final, din partea
Preşedintelui României.
Potrivit prevederilor legale, atât conferirea, cât şi retragerea decoraţiilor se fac prin decret
de către Preşedintele României, la propunerea unor autorităţi stabilite prin lege. Este evident că
propunerea care îi este prezentată Preşedintelui nu îl obligă pe acesta şi nici nu îl opreşte să facă
propriile sale aprecieri. Preşedintele are o largă posibilitate de apreciere atât asupra propunerilor
55
56
57
ce i se fac, în condiţiile legii, pentru conferirea unei decoraţii, cât şi asupra motivelor cuprinse în
propunerile de retragere a decoraţiei.
În acest context, ţinând seama de natura faptelor pentru care, odată săvârşite, o decoraţie
ar putea fi retrasă, există posibilitatea ca o decoraţie ce a fost conferită de un anumit şef de stai să
poată fi retrasă de şeful de stat următor, întrucât şi unul şi celălalt ar acţiona în cadrul aceluiaşi
statut constituţional, în considerarea calităţii de şef al statului. Nici Constituţia, nici
reglementările referitoare la sistemul naţional de decoraţii nu instituie vreo interdicţie în sarcina
preşedintelui următor celui care a conferit o decoraţie să procedeze, în condiţiile legii, la
retragerea acesteia
b) Acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral
Preşedintele României exercită şi competenţa constituţională de acordare a gradelor de

mareşal, de general şi de amiral. Conţinutul normativ al acestei competenţe rezultă din
jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 384 din 4 mai 200658, statua că
„potrivit acestor dispoziţii constituţionale, Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale
de şef al statului şi comandant al forţelor armate, «acordă gradele de mareşal, de general şi de
amiral.» Această atribuţie reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful
statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade, fără a fi condiţionat de
lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice”.
c) Numirea în funcţii publice
Această competenţă constituţională ce poate fi exercitată de către Preşedinte priveşte doar

numirile în anumite funcţii de importanţă deosebită, o multitudine de acte normative sau
dispoziţii constituţionale conturând sfera numirilor ce pot fi operate de către şeful statului: în caz
de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la
propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului; Preşedintele, la propunerea
Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României; Consiliul Superior
al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor; Preşedintele numeşte 3 dintre cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale etc.
d) Acordarea graţierii individuale
Ultima competenţă a Preşedintelui normată prin art. 94 din Constituţie constă în

posibilitatea acordării graţierii individuale59. În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea are o bogată
jurisprudenţă prin care detaliază conţinutul normativ al acestei atribuţii şi subliniază distingerea
acestui tip de graţiere de cea colectivă, apanajul acesteia din urmă neaparţinând Preşedintelui, ci
Parlamentului.
Astfel, prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 200360, Curtea statua că „Graţierea este o
măsură de clemenţă care constă în iertarea unui condamnat de executarea în tot sau în parte a
pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoară. Din punct de vedere al persoanelor
cărora li se aplică, graţierea este individuală, caz în care se acordă de Preşedintele României,
58
59
A se vedea pe larg, Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.
60
conform art. 94 lit. d) din Constituţie, şi colectivă, caz în care se acordă prin lege organică, de
către Parlament, conform prevederilor constituţionale ale art. 72 alin. (3) lit. g).
Pe lângă deosebirea de emitent, o altă diferenţă esenţială între cele două forme ale
graţierii este raţiunea pentru care acestea sunt acordate. Dacă în cazul graţierii individuale
Preşedintele României are în vedere, cel mai adesea, raţiuni umanitare, izvorâte din circumstanţe
deosebite în care se găseşte condamnatul sau în care a săvârşit fapta, în cazul graţierii colective
preponderente sunt raţiunile de realizare a unei politici penale şi sociale faţă de o anumită
categorie de condamnaţi, pentru infracţiuni ce nu prezintă un pericol social ridicat şi care au dat
dovezi temeinice de îndreptare, oferindu-li-se acestora posibilitatea de a beneficia de clemenţa
legiuitorului61. Pe lângă aceste considerente sociale, graţierea colectivă are în vedere adesea şi
reducerea numărului de persoane condamnate care vor rămâne în continuare în penitenciare,
precum şi diminuarea supraaglomerării unităţilor din sistemul penitenciar.
Aşa fiind, graţierea colectivă creează, printr-un act normativ cu aplicabilitate generală,
premisa îndreptării comportamentului social al unei întregi categorii de condamnaţi. Legea de
graţiere este impersonală, spre deosebire de decretul Preşedintelui României, care se aplică uneia
sau mai multor persoane individualizate. Sfera de aplicare a legii de graţiere se face prin
stabilirea unor criterii obiective, care se pot referi la natura infracţiunilor săvârşite, durata
pedepselor, existenţa stării de recidivă sau la situaţia personală a condamnaţilor, spre exemplu, la
conduita şi vârsta acestora sau la starea lor de sănătate. Cu toate că stabilirea acestor criterii este
atributul exclusiv al legiuitorului, actul normativ de graţiere trebuie să respecte prevederile
constituţionale şi principiile de drept general valabile.
În plus, prin Decizia nr. 104 din 9 februarie 200662, Curtea reţinea că „Graţierea
colectivă constituie un act de clemenţă, exercitat de Parlament în temeiul prerogativelor sale
constituţionale şi conform politicii penale a statului” şi că „în exercitarea competenţei sale,
legiuitorul are deplina libertate de a stabili condiţiile graţierii, referitoare la oricare dintre
elementele răspunderii juridice, şi anume categoriile de fapte antisociale pentru care s-au aplicat
pedepse sau alte sancţiuni (infracţiuni sau contravenţii), categoriile de sancţiuni aplicate
făptuitorilor şi cuantumul acestora, persoana făptuitorilor şi forma de vinovăţie reţinută în
sarcina lor (intenţie, culpă), precum şi cu privire la alte elemente privind limitele graţierii (totală
sau parţială) şi consecinţele comiterii unor noi fapte antisociale de către persoanele care au
beneficiat de actul de clemenţă”.
În plus, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea, referitor la
graţierea unor persoane condamnate, reţinea că această atribuţie „este un apanaj tradiţional al
şefului statului, care nu are obligaţia să-şi motiveze măsura luată, astfel că orice explicaţie ar
da, inclusiv aceea că nu a fost convins de justeţea pedepselor aplicate, nu-i poate fi reproşată”.
Capitolul II. Mandatul prezidenţial
Secţiunea 1. Alegerea preşedintelui
61
A se vedea pentru mai multe detalii în această materie Mădălina Putinei, Abordări metodologice asupra problemei
definirii politicii penale, Revista de Științe Juridice nr. 4/2009, p. 116-124; Mădălina Putinei, Noul Cod penal:
politica penală între liberalism, comunitarism și lipsa de filozofie, Pandectele Române nr. 2/2011, p. 83-92;
Mădălina Putinei, Noua politică penală – o derivă securitară?, Pandectele Române nr. 4/2011, p. 80-94.
62
În conformitate cu art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este ales prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Alegerea Preşedintelui63 se realizează prin scrutin uninominal majoritar în două tururi.
Astfel, alin. (2) şi (3) ale art. 81 consacră coordonatele acestui tip de alegere. Este declarat ales
candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în
listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se
organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de
voturi obţinute în primul tur, fiind declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi.
Opţiunea constituantului român de a norma această modalitate de alegere a Preşedintelui,
în detrimentul variantei desemnării acestuia de către Parlament, are drept principală consecinţă
normativă crearea unei legitimităţi egale a instituţiei şefului statului cu cea a organului legislativ,
puterea ambelor rezidând în voinţa corpului electoral. Normarea unui astfel de mod de
desemnare a Preşedintelui asigură echilibrul instituţional în cadrul puterilor statului, exercitarea
prerogativelor prezidenţiale nefiind condiţionată de jocurile şi înţelegerile politice parlamentare,
şi creează o responsabilitate directă şi exclusivă a şefului statului faţă de voinţa electoratului care
l-a ales.
Legea 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României64 reglementează aspectele
tehnice ale procesului electoral de desemnare în funcţie a şefului statului.
Potrivit art. 4 din Legea-cadru nr. 370/2004, la alegerile pentru Preşedintele României
se pot prezenta candidaţi propuşi de partide politice sau alianţe politice, constituite potrivit Legii
partidelor politice nr. 14/2003, precum şi candidaţi independenţi. Partidele şi alianţele politice
pot propune numai câte un singur candidat. Partidele membre ale unei alianţe politice care
propune un candidat nu pot propune şi candidaţi în mod separat. Candidaturile propuse de
partidele şi de alianţele politice, precum şi candidaturile independente pot fi depuse numai dacă
sunt susţinute de cel puţin 200.000 de alegatori, un alegator putând susţine un singur candidat.
Ziua alegerilor este duminica, alegerile având loc în luna anterioară lunii în care ajunge la
termen mandatul de preşedinte. Cu cel puţin 45 de zile înaintea zilei votării, Guvernul stabileşte
data alegerilor prin hotărâre.
În ceea ce priveşte condiţiile65 ce trebuie îndeplinite de către candidaţii la funcţia de
Preşedinte, acestea rezultă prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, art. 37 şi art. 40,
precum şi din cadrul normativ al Legii-cadru nr. 370/2004. Astfel, au dreptul de a candida la
alegerile prezidenţiale cetăţenii români care au domiciliul în ţară şi care întrunesc cumulativ
următoarele condiţii: a) să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de
ani; b) să nu fie debili sau alienaţi mintal, puşi sub interdicţie, sau să suferit o condamnare, prin
hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale; c) să nu le fie interzisă
asocierea în partide politice; d) să nu fi împlinit deja două mandate prezidenţiale.
Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite de
către candidaţii la funcţia de Preşedinte, Hotărârea nr. 11 din 7 septembrie 199266, rezultă
singurele impedimente în participarea unei persoane la acest tip de alegeri sunt „cetăţenia străină
63
A se vedea pe larg Ion Deleanu, op.cit., p. 721-727; Ştefan Deaconu, Comentariul art. 81 din Constituţia
64
65
A se vedea în mod asemănător Ion Deleanu, op.cit., p. 723-724.
66
ori domiciliul în străinătate (art. 16 alin. (3), pierderea drepturilor electorale (art. 35 alin. (1),
coroborat cu art. 34 alin. (2), interdicţia prevăzută la art. 37 alin. (3) şi interdicţia prevăzută de
art. 81 alin. (4), censul de vârstă prevăzut de art. 35 alin. (2), din Constituţie”.
Alin. (4) al art. 81 din Constituţie normează interdicţia de a candida la funcţia
prezidenţială pentru persoanele care au îndeplinit funcţia de Preşedinte două mandate
prezidenţiale, succesive sau nesuccesive. Dispoziţia constituţională utilizează în stabilirea
interdicţiei de candidatură sintagma de „îndeplinire a funcţiei” pe parcursul a două mandate, şi
nu de „îndeplinire a mandatului” de două ori, în acest mod fiind calificată funcţia şi nu mandatul
din punct de vedere al îndeplinirii. Astfel, rezultă că interdicţia devine aplicabilă tuturor
persoanelor care au îndeplinit funcţia de Preşedinte pe parcursul a două mandate, indiferent dacă
mandatele sunt complete sau parţiale din punct de vedere temporar, succesive sau nesuccesive.
Mandatele prezidenţiale pot fi parţiale în situaţia demiterii din funcţie sau a demisiei
Preşedintelui. Deci, interdicţia se aplică şi preşedinţilor care aleşi în funcţie de două ori, nu au
finalizat în întregime decât un singur mandat, sau, deşi puţin probabil, nu au finalizat în
întregime niciunul dintre cele două mandate: este cazul preşedinţilor suspendaţi de către
Parlament şi demişi înainte de termen prin referendum de către electorat în contextul art. 95 din
Constituţie. În acelaşi mod, demisia Preşedintelui în funcţie în cursul celui de-al doilea mandat,
care devine parţial, conduce la aplicarea interdicţiei de a candida pentru un nou mandat. În plus,
acest lucru se produce şi datorită faptului că demisia constituie un act de voinţă unilateral şi
personal prin care acesta confirmă practic imposibilitatea îndeplinirii mandatului pentru care a
fost ales. Ori, un preşedinte care a decis că nu poate duce la îndeplinire un mandat, nu mai poate
emite pretenţia că ar putea să finalizeze un altul nou. În plus, a admite că interdicţia nu se aplică
în acest caz ar presupune legitimarea unei practici prin care dispoziţia constituţională ar fi golită
de conţinut normativ, orice preşedinte putând cu puţin timp înainte de îndeplinirea celui de-al
doilea mandat să demisioneze pentru a candida la un al treilea mandat.
Secţiunea 2. Validarea mandatului şi depunerea jurământului
§1. Validarea mandatului
Potrivit art. 82 alin. (1) din Constituţie, rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte
al României este validat de Curtea Constituţională. Dispoziţia constituţională este completată
prin art. 146 lit. f), conform căruia Curtea Constituţională este autoritatea care veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
Validarea alegerilor de către Curte presupune constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor
constituţionale şi legale privind derularea procesului electoral de alegere a Preşedintelui.
Curtea Constituţională, conform art. 52 din Legea-cadru nr. 370/2004, poate anula
alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să
modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua
duminică de la data anulării alegerilor. Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele
politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la
alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării, cererea trebuind motivată şi însoţită
de dovezile pe care se întemeiază. Soluţionarea cererii de către Curtea Constituţionala se face
până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor.
Termenul de 3 zile în care poate fi depusă o cerere de anulare a alegerilor este un termen
de decădere, depăşirea acestuia având drept efect declararea ca tardiv introdusă a oricărei cereri
după această dată67.
Cererea de anulare nu poate avea decât un singur obiect: anularea alegerilor prezidenţiale
în totalitate, la nivel naţional, nu doar anularea „parţială” a alegerilor în anumite circumscripţii
electorale. Curtea, prin Hotărârea nr. 36 din 4 octombrie 199168, statua că „pentru alegerea
Preşedintelui României, se au în vedere rezultatele votării pe întreaga ţară, astfel încât nu se pot
anula alegerile decât dacă rezultatele dintr-o circumscripţie sunt de natură (…) să modifice
atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care participă la al doilea tur de
scrutin”.
Condiţia fundamentală materială ce poate conduce la anularea alegerilor prezidenţiale
rezidă în faptul ca votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice
atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de
scrutin.
În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea, cu ocazia Hotărârii nr. 39 din 14 decembrie
200969, reţinea că „în cursul unei campanii electorale sunt posibile anumite neregularităţi, dar
valabilitatea alegerilor depinde de dimensiunile şi de amploarea neregularităţilor constatate de
autorităţile statului”. În plus, potrivit Hotărârii nr. 51 din 13 decembrie 200070, Curtea statua că
„deficienţe care se referă la: absenţa unui organism electoral permanent; modificarea legilor
electorale prin intermediul ordonanţelor de urgenţă şi al hotărârilor Guvernului; caracterul
excesiv de restrictiv al regulilor privind observarea alegerilor de către organizaţiile naţionale;
utilizarea exagerată a listelor suplimentare de alegători; caracterul inadecvat al constatării
autenticităţii semnăturilor de pe listele de sprijin al candidaţilor prezidenţiali (…) nu sunt de
natură să determine, în sine, modificarea rezultatelor alegerilor”.
În ceea ce priveşte posibilitatea de anulare a alegerilor prezidenţiale, Curtea, în
jurisprudenţa sa, a stabilit trei coordonate majore: a) anularea alegerilor poate să intervină numai
în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă; b) nu orice fraudă din
procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai frauda care este de natură să
modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
tur de scrutin); c) cererea de anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care
se întemeiază.
§2. Depunerea jurământului de credinţă
În conformitate cu alin. (2) al art. 82 din actul fundamental, candidatul a cărui alegere a
fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul
jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială
a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Având în vedere prevederile art. 83 alin. (2) din Constituţie, care normează că
„Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou
67
Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 38 din 7 octombrie 1992, publicată în M. Of. nr. 252 din 9 octombrie 1992.
68
69
70
ales”, rezultă că depunerea jurământului constituie condiţia obligatorie pentru începerea
mandatului de Preşedinte, şi „nu semnifică numai un moment solemn (…) este constitutiv de
efecte juridice, conferind mandatului efectivitate”71. Nedepunerea jurământului sau refuzul
acestuia atrage ca efect juridic imposibilitatea exercitării competenţelor constituţionale de către
candidatul ales şi validat şi prelungirea de drept a mandatului preşedintelui anterior.
Depunerea jurământului se realizează în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, actul fundamental neprevăzând un termen în care se procedează în acest sens.
Secţiunea 3. Durata mandatului
Art. 83 din Constituţie stabileşte durata mandatului prezidenţial la 5 ani, exercitarea

acestuia făcându-se de la data depunerii jurământului în faţa organului legislativ până la
depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.
Depăşirea mandatului de 5 ani nu este posibilă decât în situaţii excepţionale, alin. (3) al
art. 83 normând posibilitatea de prelungire a mandatului prezidenţial prin lege organică în doar
două cazuri limitative: în caz de război sau de catastrofă. Astfel, atât nivelul normei juridice prin
care se poate dispune prelungirea mandatului prezidenţial – legea organică, cât şi cazurile în care
poate interveni prelungirea – caz de război sau de catastrofă, sunt strict determinate.
În legătură cu condiţia categoriei normei juridice de prelungire a mandatului, legea
organică, o interpretare extinsă a dispoziţiei constituţionale, potrivit căreia şi Guvernul, prin
adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, ar putea decide prelungirea mandatului prezidenţial, este
exclusă, pe de o parte datorită caracterul de excepţie a dispoziţiei, excepţiile fiind de strictă
interpretare şi aplicare, iar pe de altă parte, deoarece, prin paralelism, doar autoritatea în faţa
căreia a început exerciţiul mandatului poate decide prelungirea acestuia, Parlamentul.
În ceea ce priveşte cele două cazuri limitative în care poate interveni prelungirea
mandatului prezidenţial, trebuie distins sensul acestor situaţii excepţionale ce pot marca la un
moment dat existenţa statului. Starea de război desemnează situaţia în care între două sau mai
multe state s-a declanşat un conflict armat. Noţiunea de „catastrofă” are un înţeles larg,
desemnând un eveniment tragic cu rezultate negative majore pentru stat, în acest conţinut putând
intra starea de urgenţă sau starea de asediu72.
Durata prelungirii mandatului prezidenţial nu este reglementată constituţional sau legal,
astfel încât aceasta va fi în mod obligatoriu stipulată în legea organică adoptată de Parlament.
Secţiunea 4. Vacanţa şi interimatul funcţiei
§1. Vacanţa funcţiei
Potrivit art. 97 alin. (1) din Constituţie, vacanţa funcţiei de Preşedinte al României
intervine în patru cazuri limitativ enumerate: în caz de demisie, de demitere din funcţie, de
imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
Primul caz în care poate interveni vacanţa funcţiei prezidenţiale presupune un act
unilateral de voinţă din partea Preşedintelui în funcţie prin care acesta pune capăt mandatului său
din proprie iniţiativă înainte de ajungerea la termen. Fiind un act unilateral de voinţă, demisia
71
72
poate avea orice cauză ce ţine de persoana Preşedintelui şi asupra căreia acesta este singurul care
hotărăşte să renunţe sau nu la funcţie. De asemenea, având în vedere aceeaşi premisă, demisia nu
trebuie să fie motivată nimănui şi nicio autoritate a statului nu poate refuza actul demisiei
adoptând un act juridic de menţinere în funcţie a Preşedintelui73.
Vacanţa funcţiei ca urmare a demisiei poate interveni atât în cursul desfăşurării normale a
mandatului prezidenţial, cât şi în perioada în care, în contextul aplicării prevederilor art. 95 din
Constituţie, preşedintele este suspendat prin votul Parlamentului pentru săvârşirea unor fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. În principiu, având în vedere importanţa funcţiei
deţinute în cadrul autorităţilor statului şi modul de începere a mandatului prezidenţial, demisia
trebuie anunţată public şi transmisă în scris atât Parlamentului, în faţa căruia se depune iniţial
jurământul de credinţă, cât şi Curţii Constituţionale care, în virtutea art. 146 lit. g) din actul
fundamental, constată prin hotărâre interimatul funcţiei de Preşedinte.
Al doilea caz de vacanţă a funcţiei este demiterea din funcţie a Preşedintelui. Sistemul
constituţional român cunoaşte doar două situaţii în care mandatul prezidenţial poate înceta prin
demitere ca sancţiune politico-juridică: a) în situaţia în care majoritatea membrilor corpului
electoral decide acest lucru prin-un referendum naţional organizat ca urmare a suspendării din
funcţie a Preşedintelui în contextul art. 95; b) în situaţia în care, în condiţiile art. 96, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie pronunţă o hotărâre definitivă de condamnare a Preşedintelui în urma
deciziei Parlamentului de punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.
Al treilea caz în care poate interveni vacanţa funcţiei este constituit din imposibilitatea
definitivă a exercitării atribuţiilor de Preşedinte. Trebuie precizat că acest caz are în vedere
imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, nu şi imposibilitatea relativă, în această ultimă
situaţie Preşedintele putând să îşi reia mandatul la încetarea cauzelor temporare de imposibilitate
a exercitării competenţelor. Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor poate fi cauzată de
situaţii medicale de boală gravă a persoanei Preşedintelui cu caracter ireversibil. Având în vedere
că acest caz presupune existenţa unui fapt de natură medicală, constatarea şi diagnosticarea
persoanei Preşedintelui ca fiind în imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor de
Preşedinte nu poate fi făcută decât de o comisie de medici specialişti constituită în acest scop.
Al patrulea caz care poate duce la vacanţa funcţiei de Preşedinte este reprezentată de
decesul acestei persoane. Curtea Constituţională va constata în acest caz vacanţa funcţiei şi va
pronunţa interimatul acesteia pe baza certificatului de deces.
Conform alin. (2) al art. 97, în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa
funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru alegerea unui nou
Preşedinte. Vacanţa funcţiei, moment de la care începe să curgă termenul de 3 luni pentru
organizarea de noi alegeri prezidenţiale, este constată prin hotărâre a Curţii Constituţionale în
contextul art. 146 lit. g), odată cu constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul
în exercitarea funcţiei de Preşedinte.
§2. Interimatul funcţiei
Art. 98 din Constituţie normează coordonatele normative ale interimatului funcţiei de

Preşedinte74, situaţie juridică prin care este asigurată continuitatea desfăşurării mandatului
73
74
A se vedea pe larg Ştefan Deaconu, Comentariul art. 98 din Constituţia României, în Constituţia României.
prezidenţial în considerarea locului şi rolului deosebit de important al acestei instituţii în cadrul
autorităţilor statului.
În primul rând, interimatul funcţiei de Preşedinte nu poate interveni decât în trei situaţii:
a) funcţia de Preşedinte devine vacantă; b) Preşedintele este suspendat din funcţie; c)
Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile.
Apariţia oricăruia dintre cele patru cazuri de vacanţă a funcţiei de Preşedinte conform art.
97 din actul fundamental atrage ca efect juridic interimatul funcţiei.
De asemenea, suspendarea din funcţie a Preşedintelui în contextul art. 95 şi art. 96 din
Constituţie atrage interimatul funcţiei. În situaţia suspendării din funcţie a Preşedintelui pentru
săvârşirea unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei în contextul art. 95,
interimatul se asigură de la data adoptării de către Parlament a hotărârii de suspendare şi până la
data pronunţării Curţii în sensul invalidării rezultatelor referendumului organizat de demitere ori
a constatării neatingerii cvorumului legal necesar pentru demitere, sau data depunerii
jurământului de către noul Preşedinte ales. În contextul art. 96, interimatul funcţiei se asigură de
drept de la data suspendării din funcţie prin hotărâre a Parlamentului de punere sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltă trădare şi până la data rămânerii definitive a unei hotărâri de
achitare, ori, în cazul condamnării când demiterea din funcţie intervine de drept, până la
începerea mandatului noului Preşedinte ales.
Ultima situaţie în care poate interveni interimatul funcţiei este reprezentată de
imposibilitatea temporară a Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile. Interimatul funcţiei poate
astfel interveni în cazurile de boală, tratament medical, internări medicale sau intervenţii
medicale care au ca efect într-un interval limitat de timp imposibilitatea fizică sau psihică a
Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile. În acelaşi sens sunt şi cazurile de dispariţie temporară a
persoanei Preşedintelui determinate de cauze diverse. Interimatul funcţiei nu intervine în situaţia
în care Preşedintele lipseşte din ţară o perioadă de timp sau urmează un tratament medical ori
este internat dar poate să îşi exercite în mod deplin competenţele prezidenţiale.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte subiectele ce exercită temporar competenţe
prezidenţiale, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele
Camerei Deputaţilor. Persoanei care va asigura interimatul funcţiei i se aplică în mod
corespunzător toate dispoziţiile constituţionale şi legale privind exercitarea şi condiţiile
exercitării mandatului de Preşedinte75.
În ceea ce priveşte păstrarea statului anterior al persoanei care asigură interimatul funcţiei
de Preşedinte, Curtea Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 46 din 17 mai 199476, reţinea că în
„perioada interimatului funcţiei prezidenţiale, preşedintele Senatului îşi păstrează această
calitate, dar nu o exercită; însă Preşedintele României interimar are statutul constituţional al
funcţiei prezidenţiale, cu singura excepţie a exercitării atribuţiilor prevăzute la art. 88-90 din
Constituţie (…); de aceea preşedintelui interimar îi sunt opozabile prevederile art. 84 alin. (1) din
Constituţie referitoare la incompatibilitatea Preşedintelui României de a fi membru al unui partid
sau de a îndeplini orice altă funcţie publică sau privată; din două puncte de vedere prevederea
art. 26 alin. (2) din regulament (n.n. «în perioada în care preşedintele Senatului asigură
interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Senatului se exercită de
către unul dintre vicepreşedinţi, ales de Senat») este neconstituţională, şi anume: -
incompatibilitatea dintre funcţii nu este între exerciţiul lor, ci între deţinerea lor; deci, în caz de
incompatibilitate, aceeaşi persoană nu poate fi titulara funcţiilor incompatibile, fără nici o
75
76
considerare după cum ea le exercită sau nu le exercită, aşa cum în mod corect rezultă din
prevederile art. 156 alin. (1) din regulament; în consecinţă, calitatea de Preşedinte al României,
chiar cu titlu interimar, nu poate fi cumulată cu aceea de preşedinte al Senatului, chiar dacă
exercitarea acestei calităţi este suspendată; - incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale priveşte şi
apartenenţa politică a preşedintelui Senatului, apartenenţă de care, însă, este legată calitatea sa
parlamentară”.
În al treilea rând, în perioada interimatului, Preşedintele interimar poate exercita toate
atribuţiile prezidenţiale prevăzute în Constituţie cu excepţia celor prevăzute la articolele 88-90
din Constituţie: a) de a adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice
ale naţiunii; b) de a dizolva Parlamentul; c) de a cere poporului să-şi exprime, prin referendum,
voinţa cu privire la probleme de interes naţional.
Secţiunea 5. Protecţia mandatului - incompatibilităţi şi imunităţi
§1. Incompatibilităţile funcţiei de Preşedinte
Potrivit art. 84 alin. (1) din constituţie, în timpul mandatului, Preşedintele României nu
poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
Dispoziţia constituţională normează regimul general al incompatibilităţilor funcţiei prezidenţiale
sub forma a două coordonate: imposibilitatea Preşedintelui de a fi membru al unui partid şi
interdicţia de a mai îndeplini o altă funcţie publică sau privată.
În ceea ce priveşte interdicţia constituţională ca Preşedintele să fie membru al unui partid,
trebuie precizat că sintagma „partid” trebuie înţeleasă în sens larg, ca desemnând atât un partid
politic, cât şi o alianţă politică sau o formaţiune cu caracter politic în sensul dispoziţiilor legale în
materia partidelor politice. În plus, mai trebuie subliniat că dispoziţia constituţională normează
incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale cu calitatea de membru al unui partid, nu şi cu cea de
simpatizant sau aderent al acestuia. Cu toate acestea, considerăm că textul constituţional are în
vedere asigurarea şi obligarea Preşedintelui la o poziţie de neutralitate politică în raport cu
formaţiunile politice în contextul rolului de mediator pe care îl are în raport cu elementele
societăţii civile, partidele politice fiind o astfel de componentă importantă, astfel încât
exteriorizarea simpatiilor politice sau exprimarea opţiunilor personale de natură politică ale
Preşedintelui trebuie să fie limitate.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 77, statua însă că „aceste
interdicţii nu exclud însă posibilitatea exprimării, în continuare, a opiniilor politice, a
angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul său electoral ori să militeze şi să
acţioneze pentru realizarea acestora, cu respectarea prerogativelor constituţionale”. Mai mult,
prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, instanţa constituţională reţinea că „atitudinea şi
opiniile imputate Preşedintelui României nu pot fi caracterizate ca încălcări ale Constituţiei, în
condiţiile în care - referitor la relaţia Preşedintelui cu partidele politice - în art. 84 din Legea
fundamentală se prevede că acesta nu poate fi membru al unui partid politic, dar nu i se interzice
să păstreze legături cu partidul care l-a susţinut în alegeri sau cu alte partide politice. O
asemenea interdicţie nici nu ar fi în spiritul Constituţiei, în condiţiile în care Preşedintele
României este ales în funcţie prin sufragiu universal, pe baza unui program politic, şi are faţă de
electorat datoria să acţioneze pentru îndeplinirea acestui program. Este evident că, pentru
77
realizarea programului pentru care a fost ales, preşedintele poate dialoga în continuare fie cu
partidul din care a făcut parte, fie cu oricare alt partid, care ar sprijini realizarea programului”.
În privinţa posibilităţii unui Preşedinte în funcţie de a-şi depune în exercitarea mandatului
candidatura pentru un nou mandat ca independent, dar pe listele unui partid politic, fără a fi
membru al acestuia în virtutea interdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională, prin Decizia
nr. 339 din 17 septembrie 200478, statua că „Preşedintele României nu este prevăzut între
categoriile de cetăţeni, stabilite limitativ de cele două texte constituţionale, cărora le este interzis
dreptul fundamental de a fi ales, deşi, pe durata mandatului, nu poate fi membru al unui partid,
conform dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Constituţie, republicată. În virtutea principiului că
excepţiile sunt de strictă interpretare, Curtea nu poate considera că situaţia prevăzută de art. 84
alin. (1) din Constituţie care stabileşte o incompatibilitate politică temporară pentru Preşedintele
României, ar putea, în lipsa unei prevederi constituţionale, să aibă consecinţa interzicerii
dreptului de a fi ales pentru Preşedintele României, în condiţiile în care acesta nu devine membru
al unui partid politic. Curtea reţine că numai printr-o interpretare forţată - prin adăugare la
normele constituţionale - situaţia prevăzută în textul de lege criticat ar putea fi convertită în
incompatibilitatea prevăzută de art. 84 alin. (1) şi în interdicţia dreptului de a fi ales stabilită de
art. 37 alin. (1) coroborat cu art. 40 alin. (3) din Constituţie, republicată, astfel cum se susţine în
sesizarea de neconstituţionalitate. O asemenea interpretare, care ar disimula o veritabilă creare a
unei norme constituţionale, contravine principiului supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art. 1
alin. (5) din Legea fundamentală, precum şi statutului constituţional şi legal al Curţii, care îi
interzice rolul de legislator pozitiv”.
Tot cu această ocazie Curtea Constituţională a statuat că „obligaţia constituţională de
nepartizanat politic al Preşedintelui României nu este absolută”, iar problema modului în care îşi
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate ţine de măsura
în care Preşedintele îşi îndeplineşte obligaţiile, de etica exercitării mandatului prezidenţial, care,
atunci când este încălcat grav, atrage răspunderea constituţională a titularului mandatului.
Cât priveşte interdicţia Preşedintelui de a îndeplini o altă funcţie publică sau privată
aceasta are în vedere poziţia deosebit de importantă în cadrul autorităţilor statului pe care o
reprezintă instituţia şefului statului.
§2. Imunitatea prezidenţială
Potrivit alin. (2) al art. 84, Preşedintele României se bucură de imunitate. În plus, în mod
asemănător deputaţilor şi senatorilor, Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Reglementarea constituţională a imunităţii, parlamentare sau prezidenţiale, este justificată
de necesitatea protecţiei mandatului reprezentativ, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor
constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, alesul,
parlamentar sau Preşedinte, trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi
acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii, sub cele două
forme ale sale, protejează instituţia parlamentarului sau preşedintelui faţă de eventualele presiuni
sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa,
libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi
legilor.
78
Dimensiunea constituţională a imunităţii prezidenţiale, ca şi în cazul imunităţii
parlamentare, presupune două forme: inviolabilitatea şi iresponsabilitatea.
Inviolabilitatea se referă la protecţia juridică ce este asigurată instituţiei Preşedintelui în
cursul mandatului în sensul imposibilităţii de percheziţionare, reţinere sau arestare a acestuia,
precum şi de a răspunde juridic, cu excepţia faptelor de înaltă trădare în contextul art. 96 din
Constituţie. Această formă a imunităţii prezidenţiale este identică imunităţii parlamentare, astfel
încât este important să subliniem poziţia Curţii Constituţionale în materie relevată prin Decizia
nr. 46 din 17 mai 1994: „Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, senatorul nu poate fi reţinut,
arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea
Senatului. Rezultă din această prevedere constituţională că imunitatea parlamentară constituie o
măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere
caracterul său imperativ, ea nu poate fi nici extinsă şi nici restrânsă printr-un act subordonat
Constituţiei. Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi
numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifică reţinerea, arestarea,
percheziţionarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a senatorului. (…)
suspendarea imunităţii înlătură, pe perioada suspendării, protecţia constituţională pe care o
reprezintă imunitatea parlamentară; potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, această protecţie,
însă, nu poate fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unei
norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reţinerea, arestarea, percheziţia sau
trimiterea în judecată penală ori contravenţională, în funcţie de un motiv determinat şi în
limitele acestui motiv; de aceea suspendarea imunităţii modifică statutul constituţional al
senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat
Constituţiei”.
Iresponsabilitatea are în vedere imposibilitatea tragerii la răspundere juridică pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, în exercitarea mandatului
prezidenţial, imunitatea sub forma iresponsabilităţii asigură libertatea de exprimare a persoanei
Preşedintelui.
În acest sens se relevă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 53 din 28
ianuarie 2005, aceasta statuând că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui
mandat de demnitate publică - aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică
unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice - referitoare la alte autorităţi
publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau
propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică
sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt
urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale
acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de
exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie”.
Cu toate acestea, anumite limite se impun libertăţii de exprimare, prin Decizia nr. 435 din
26 mai 2006, Curtea Constituţională subliniind că „statutul constituţional al Preşedintelui şi al
primului-ministru, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei constituţionale îi obligă să îşi
aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale
statului să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură
constituţională între acestea”. În mod asemănător, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie
2007, Curtea „neputând reţine că opiniile politice exprimate în forme care dovedesc lipsă de
respect faţă de partenerii politici constituie fapte grave de încălcare a Constituţiei, (…) reafirmă
convingerea că raporturile instituţionale între participanţii la viaţa publică trebuie să se
desfăşoare în forme civilizate, pentru a se asigura şi pe această cale promovarea valorilor
supreme consacrate şi garantate prin art. 1 din Legea fundamentală”.
Secţiunea 6. Răspunderea preşedintelui
Protecţia mandatului prezidenţial sub forma imunităţii instituite constituţional a instituţiei

nu exclude însă răspunderea titularului funcţiei pentru modalitatea concretă de exercitare a
competenţelor constituţionale. În fapt, fundamentul juridic al protecţiei mandatului prezidenţial
rezidă tocmai în exercitarea sa în scopului şi limitele instituite prin actul fundamental 79.
Răspunderea Preşedintelui cunoaşte două forme, răspundere politică şi răspundere
juridică80, Constituţia reglementând limitativ cazurile în care aceasta poate fi angajată prin
intermediul art. 95 şi 96.
§1. Suspendarea şi demiterea din funcţie a Preşedintelui
Art. 95 din Constituţie normează coordonatele răspunderii politice a Preşedintelui: „(1) În

cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României
poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate
da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de suspendare din
funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. (3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este
aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”.
Angajarea răspunderii politice a Preşedintelui presupune două aspecte: suspendarea din
funcţie şi demiterea din funcţie.
În ceea ce priveşte primul aspect, suspendarea din funcţie este condiţionată de întrunirea
unor condiţii de fond şi formă. Mai întâi, din punct de vedere material, cauza ce poate determina
suspendarea din funcţie este constituită din săvârşirea de către Preşedinte a unor fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituţiei, aprecierea în concret a acestui fapt revenind Curţii
Constituţionale care emite un aviz cu caracter consultativ şi Parlamentului care decide cu
majoritate absolută. Apoi, din punct de vedere formal, trebuie întrunite următoarele condiţii
obligatorii: iniţierea propunerii de suspendare de un număr de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor, aducerea la cunoştinţă neîntârziat a propunerii de suspendare
Preşedintelui, consultarea instanţei constituţionale, votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în
sensul suspendării.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui produce două efecte juridice: instaurarea
interimatului funcţiei şi începerea curgerii termenului de 30 de zile în care se poate organiza un
referendum pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, demiterea din funcţie constituie sancţiunea politică
pe care electoratul o poate aplica Preşedintelui suspendat. Demiterea din funcţie intervine în
situaţia în care majoritatea electorilor se pronunţă în acest sens prin consultarea acestora printr-
un referendum naţional. În plus, în contextul actual, legislaţia în materia referendumului impune
79
80
A se vedea în acelaşi sens Ioan Muraru, Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea şefului de
stat în România, în volumul Răspunderea în dreptul constituţional, coord. Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 1-10.
şi o condiţie de cvorum de participare pentru valabilitatea referendumului pentru demiterea din
funcţie a Preşedintelui, respectiv majoritatea cetăţenilor români cu drept de vot înscrişi în listele
electorale. Practic, demiterea din funcţie a Preşedintelui intervine doar dacă sunt întrunite
cumulativ atât condiţia cvorumului de participare pentru valabilitatea referendumului, cât şi
condiţia majorităţii electorilor consultaţi în acest sens.
§2. Punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare
Art. 96 din actul fundamental reglementează cea de-a doua formă a răspunderii
Preşedintelui, răspunderea juridică, după cum urmează: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî
punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub
acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept.
(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis
de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.
După cum rezultă din textul constituţional, această formă a răspunderii Preşedintelui, are
o natură mixtă, pe de o parte, politică, Parlamentul, autoritate ne-jurisdicţională, hotărând
punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, iar pe de altă parte, juridică,
competenţa de judecată a faptelor de natură penală aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A. Cauzele punerii sub acuzare
Dispoziţia constituţională ce normează răspunderea penală a Preşedintelui distinge ca şi

cauze generice pentru punerea sub acuzarea a acestuia comiterea de fapte de „înaltă trădare”.
Sintagma utilizată de către constituant nu are însă un corespondent expres nominalizat la
nivelul prevederilor Codului Penal. Legislaţia penală incriminează doar infracţiunea de trădare81
(art. 155 din Codul Penal), infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului82 (art. 156 din Codul
Penal) şi infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete83 (art. 157 din Codul Penal).
81
Art. 155 din Codul penal: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul
statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a
suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de
război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori
de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase
împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi”.
82
Art. 156 din Codul penal: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul
statului român, care, în timp de război: a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării; b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale
care pot sluji purtării războiului; c) procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel; d) trece de partea
inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească
puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează cetăţeanul român
sau persoana fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război, luptă sau face parte din
formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi”.
83
Art. 157 din Codul penal: „Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora,
precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de
către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori
Conţinutul normativ al faptei de „înaltă trădare” s-a opinat că nu poate fi reglementat la
nivelul legislaţiei penale deoarece conţinutul unei astfel de fapte nu poate fi stabilit ex ante84.
Totuşi, dispoziţia constituţională impune o anumită interpretare neputând avea un simplu
caracter declarativ, ci normativ, astfel că, prin raportare la infracţiunile în vigoare relative la
fapta de trădare, putem considera că „înalta trădare” presupune o acţiune sau inacţiune prin care
se produce o „trădare” a persoanei statului român, cu consecinţe grave în ceea ce priveşte
elementele acestuia.
În plus, pentru a evita o neconcordanţă la nivel constituţional între această dispoziţie şi
cea normată în cuprinsul art. 23 alin. (9) privind principiul general în materie penală al legalităţii
incriminării şi pedepsei, trebuie să considerăm că însuşi textul constituţional al art. 96 alin. (1),
Constituţia fiind ea însăşi o lege, incriminează infracţiunea de „înaltă trădare”.
Fără îndoială că soluţia nu este lipsită de critici atât timp cât dispoziţia constituţională nu
detaliază elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi nici pedeapsa ce trebuie aplicată. Faţă
de aceste ultime două aspecte se poate argumenta pe de o parte că Parlamentul, prin hotărârea de
punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare prin votul a două treimi din numărul total
al parlamentarilor, poate defini elementele constitutive ale acestei infracţiuni85, iar pe de altă
parte că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autoritatea competentă să judece faptele imputate
Preşedintelui ca fiind de înaltă trădare, ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare a cărei
pedeapsă să fie individualizată prin raportare la principiile generale de drept penal şi la
reglementările penale în materia faptei de trădare.
B. Procedura de punerea sub acuzare şi competenţa de judecată
Procedural, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare presupune

parcurgerea mai multor etape obligatorii.
În prima etapă, conform alin. (2) al art. 96 din Constituţie, propunerea de punere sub
acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor sub forma unei cereri semnate.
Cererea trebuie să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate şi încadrarea lor juridică.
După primirea cererii de către birourile permanente, acestea vor informa neîntârziat Preşedintele
României asupra cererii de punere sub acuzare.
În a doua etapă, propunerea de punere sub acuzare se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă
Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Acest
aspect relevă doar garantarea dreptul la apărare al Preşedintelui în raport cu faptele imputate, nu
şi o obligaţia acestuia de a da explicaţii.
În treia etapă, potrivit art. 61 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în cadrul şedinţei comune a celor două Camere, preşedintele care
conduce şedinţa aduce la cunoştinţă deputaţilor şi senatorilor conţinutul cererii de punere sub
acuzare şi procedează la constituirea unei comisii de anchetă, care, în termenul hotărât în şedinţa
agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului
roman, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să
pericliteze siguranţa statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
84
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994, p. 72.
85
Potrivit dispoziţiilor Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, art. 60-61, anterior
pronunţării Parlamentului asupra punerii sub acuzare, se constituie o comisie de anchetă ce realizează un raport
asupra cererii introduse în acest sens, cerere ce în mod obligatoriu trebuie să cuprindă descrierea faptelor care sunt
imputate şi încadrarea lor juridică
comună, prezintă un raport asupra celor constatate. În ceea ce priveşte competenţa comisiei de
anchetă constituită în acest sens, audierea sau controlarea Preşedintelui nu este posibilă, Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 199486, statuând că „anumiţi demnitari şi
funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă deoarece Constituţia,
stabilind raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte. Astfel,
Preşedintele României poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare, în condiţiile art. 84 alin. (3)
din Constituţie, numai de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”.
În a patra etapă, în termen de 48 de ore de la depunerea raportului comisiei de anchetă la
birourile permanente, Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru examinarea
şi dezbaterea acestuia. După încheierea dezbaterilor, propunerea comisiei de anchetă se supune
votului secret prin bile, pentru hotărârea punerii sub acuzare a Preşedintelui fiind necesar votul a
cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor conform alin. (1) al art. 96.
În a cincea etapă, potrivit art. 64 din Regulament, dacă se hotărăşte punerea sub acuzare
a Preşedintelui României, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, solicită
de îndată procurorului general să sesizeze, potrivit legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În tot
cursul procedurii de punere sub acuzare, Preşedintele României este în drept să se apere.
În conformitate cu prevederile alin. (3) al art. 96, de la data punerii sub acuzare şi până la
data demiterii Preşedintele este suspendat de drept, interimatul fiind asigurat potrivit dispoziţiilor
constituţionale.
Competenţa de judecată aparţine, potrivit alin. (4) al art. 96, Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Preşedintele fiind demis de drept la data rămânerii definitive a unei hotărârii de
condamnare. În situaţia achitării Preşedintelui suspendat, acesta revine în funcţie şi continuă
mandatul.
§3. Răspunderea preşedintelui interimar
Potrivit art. 99 din Constituţie, dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de
Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se
aplică articolul 95 şi articolul 98.
În ceea ce priveşte Preşedintele interimar, dispoziţia constituţională reglementează doar o
formă a răspunderii instituţiei prezidenţiale, răspunderea politică a acestuia. Reglementarea
constituţională apare totuşi deficitară dintr-o dublă perspectivă.
În primul rând, nu are în vedere decât o formă a răspunderii Preşedintelui, răspunderea
politică, nu şi pe cea juridică în contextul art. 96. Cu toate acestea, considerăm că, în virtutea
faptului că Preşedintele interimar exercită aceleaşi competenţe ca şi un preşedinte ales, cu
excepţiile prevăzute de art. 98 alin. (2), acestuia, prin paralelism, îi sunt aplicabile ambele forme
ale răspunderii, atât cea politică, expres consacrată, cât şi cea juridică, ce rezultă indirect.
În al doilea rând, aplicarea sancţiunii politice a suspendării şi demiterii din funcţie a
Preşedintelui interimar pentru săvârşirea de fapte grave, prin care se încalcă prevederile
Constituţiei, pare a intra în contradicţie cu consecinţele normative ale principiului paralelismului
formelor şi competenţelor rezultat din normarea statului de drept prin art. 1 alin. (3) din
Constituţie. Astfel, alegerea persoanei care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte,
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor, se face de către Parlament, iar
demiterea din funcţie ar fi realizată de către corpul electoral: paralelismul pare inexistent. Totuşi,
86
putem avea în vedere că atât preşedintele Senatului, cât şi preşedintele Camerei Deputaţilor, au
în primul rând, dincolo de calităţile rezultate politic de la nivelul organului legislativ, calitatea de
parlamentari, a căror alegere rezidă tot în votul electoratului.
Secţiunea 7. Actele Preşedintelui
§1. Actele juridice ale Preşedintelui
Potrivit art. 100 alin. (1) din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele
României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea acestora
atrăgând inexistenţa lor juridică. Dispoziţia constituţională se referă doar la actele juridice ale
Preşedintelui, după cum observam anterior, în exercitarea atribuţiilor sale, acesta putând emite şi
acte cu caracter politic (mesaje, declaraţii, comunicate, scrisori etc.).
Decretele prezidenţiale87 pot avea caracter individual (decretele de graţiere, decretele de
numire în funcţiile publice, decretele de acordare a unor decoraţii sau titluri de onoare etc.) sau
caracter normativ (decretele de declarare a stării de urgenţă sau de asediu ori privind organizarea
unui referendum cu privire la probleme de interes naţional)88.
Se pot distinge următoarele caracteristici ale acestui tip de acte juridice ale Preşedintelui:
a) constituie manifestări unilaterale de voinţă în scopul producerii de efecte juridice; b) sunt
emise în exercitarea competenţelor prezidenţiale; c) sunt publicate în Monitorul Oficial al
României, din momentul publicării începând să producă efecte juridice şi având caracter
executoriu; d) în principiu, nu este nevoie de contrasemnarea acestora, dar prin excepţie, în
situaţiile prevăzute în alin. (2) al art. 100, în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91
alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94
literele a), b) şi d), contrasemnarea de către primul-ministru constituie o condiţie obligatorie în
formarea lor ca acte cu caracter juridic.
Trebuie precizat că decretele nu sunt singurele acte juridice emise de către Preşedinte în
exercitarea atribuţiilor sale, acesta putând emite şi decizii în contextul normativ al
Regulamentului de organizare şi funcţionare a administraţiei prezidenţiale89. În plus, anumite
acte emise de către Preşedinte, chiar dacă nu sunt decrete sau decizii, creează în mod asemănător
acestora obligaţii de natură juridică: cererile de reexaminare a legii sau sesizarea instanţei
constituţionale privind neconstituţionalitatea unei legi ori constatarea existenţei unui conflict
juridic de natură constituţională între autorităţile publice.
§2. Controlul actelor juridice ale Preşedintelui
Ca exponent al puterii executive, Preşedintele, alături de Guvern şi celelalte autorităţi ale

administraţiei publice, emite acte juridice cu caracter administrativ. Art. 126 alin. (6) din
87
Pentru mai multe detalii a se vedea Emanuel Albu, Natura şi regimul juridic al decretelor emise de Preşedintele
României, Curierul Judiciar nr. 9/2006, p. 85-95; Radu Carp, Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor
emise de Preşedintele României, Revista de Drept Public nr. 4/2004, p. 13-24; Radu Carp, Ioan Stanomir, Limitele
Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 62-79.
88
Ion Deleanu, op.cit., p. 744; Ştefan Deaconu, Comentariul art. 100 din Constituţia României, în Constituţia
925.
89
A se vedea în acest sens Ştefan Deaconu, op.cit., p. 925.
Constituţie normează faptul că „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor
publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc
raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.
Astfel, rezultă că decretele prezidenţiale pot fi controlate în principiu din punct de vedere
al legalităţii în faţa instanţei de contencios administrativ. Cu toate acestea, se impun anumite
limite controlului judecătoresc al decretelor prezidenţiale.
În primul rând, trebuie avut în vedere conţinutul normativ al art. 5 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, care stabileşte categoriile de acte juridice care nu pot fi
atacate pe calea contenciosului administrativ: a) actele administrative ale autorităţilor publice
care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar; c)
actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o
altă procedură judiciară; d) actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de
război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea
consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor (acestea din urmă pot fi atacate
numai pentru exces de putere).
În al doilea rând, în ceea ce priveşte decretele prezidenţiale ce necesită contrasemnare
din partea primului-ministru, acestea nu pot fi controlate pe calea contenciosului administrativ,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se în acest sens prin Decizia nr. 1840/2005:
„Preşedintele României, acordând graţierea individuală, reprezintă statul în raportul penal şi
decide în numele acestuia, la renunţarea la un drept al său, dar în condiţiile în care are în acelaşi
timp şi misiunea de a veghea la aplicarea Constituţiei României. Mai mult, puterea discreţionară
a celui ce acordă graţierea individuală, chiar dacă este o prerogativă constituţională, în regimurile
semi-prezidenţiale, semi-prezidenţiale atenuate sau parlamentare cuprinzând elemente de semi-
prezidenţialism, caracterizate printr-un bicefalism executiv - preşedintele republicii, ca şef al
statului şi primul-ministru, ca şef Guvernului, aceasta este gardată de instituţia contrasemnării
actului privind graţierea individuală. În acord cu această soluţie, prin Constituţia României s-a
statuat instituţia contrasemnării de către Primul ministru, al actului de graţiere individuală.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că decretele privind graţierea individuală sunt
acte juridice unilaterale de drept public prin care se manifestă două voinţe, dar care produc
acelaşi efect şi independent de faptul că acestea sunt numite acte administrative complexe sau
acte administrative atipice, cu certitudine aceste acte juridice, nu pot fi asimilate unei alte
categorii de acte administrative, fiind rezultatul unor raporturi de natură constituţională, pe de
o parte, între cei doi şefi ai executivului, pe de altă parte, cu Parlamentul. Raţiunea obligaţiei de
a se contrasemna aceste decrete de către Primul ministru, constă tocmai în exercitarea unui
control parlamentar indirect, ce ţine de principiul democraţiei constituţionale, instituit prin art. 1
alin. (4) din Constituţia României, republicată. Preşedintele României, în emiterea actelor ce ţin
de graţierea individuală (acordare sau revocare), are o putere de apreciere extrem de largă, acesta
având posibilitatea de a solicita, doar «atunci când socoteşte necesar», avize consultative, (iar nu
conforme), de la Ministerul Justiţiei sau informaţii de la diverse autorităţi [art. 6 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 546/2002], condamnatul neavând un drept subiectiv de a fi graţiat sau de a nu fi
graţiat şi nici chiar un interes legitim, în sensul art. 52 din Constituţie, ci doar unul faptic, astfel
cum corect a reţinut şi instanţa de fond. Corelativ, acesta din urmă are chiar libertatea de a refuza
graţierea individuală, când cererea nu a fost făcută de el, cu excepţia prevăzută de lege (art. 11
din Legea nr. 546/2002). Şi în aceste condiţii, prin instituţia contrasemnării, astfel cum s-a arătat,
Parlamentul exercită un control indirect prin mijlocirea Primului-ministru, care răspunde în faţa
legislativului. În consecinţă, în ipoteza în care decretele de graţiere sunt considerate acte
administrative (complexe sau atipice), acestea nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea
contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţia
României şi a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004”.
Titlul III
Guvernul şi administraţia publică centrală de specialitate
Capitolul I. Guvernul
Secţiunea 1. Cadrul normativ
Guvernul1, care în statul modern „determină şi conduce politica naţiunii”2, reprezintă

organul central al administraţiei publice din România consacrat ca atare prin prisma dispoziţiilor
constituţionale şi legale.
Constituţia României din 1991, revizuită în anul 2003, normează regimul juridic al
acestei instituţii politice şi administrative prin Capitolul III, intitulat generic „Guvernul”, art.
102-110, delimitând normativ aspecte cu privire la rolul, structura, învestitura şi actele juridice
ale Guvernului, incompatibilităţile şi încetarea funcţiei de membru al Guvernului, răspunderea
membrilor Guvernului, precum şi în ceea ce priveşte instituţia Primului-ministru.
De asemenea, cadrul constituţional al instituţiei Guvernului este completat de către
legiuitor prin intermediul Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor3.
Secţiunea 2. Rolul şi funcţiile Guvernului
§1. Rolul Guvernului
Conform art. 102 alin. (1) din Constituţia României, „Guvernul, potrivit programului său
de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Dispoziţia constituţională, chiar dacă nu
dispune în mod expres, instituie un dublu rol al Guvernului în sistemul român de drept: un rol
politic şi un rol administrativ.
A. Rolul politic
Rolul politic al Guvernului rezultă pe de o parte, din faptul că acest organ este cel care
concepe programul de guvernare stabilind astfel coordonatele generale ale politicii interne şi
externe ale statului pe perioada exercitării mandatului aprobat de către Parlament, iar pe de altă
parte, din faptul că, în urma obţinerii votului de încredere din partea legislativului, va asigura
realizarea politicii interne şi externe în conformitate cu programul politic asumat.
Astfel, Guvernul apare ca o „instituţie politică”4, al cărei creator este constituit din
partidul sau coaliţia de partide politice care formează majoritatea parlamentară şi a cărei
1
A se vedea pentru mai multe detalii: Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 301-323; Emanuel Albu, Administraţia ministerială în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004,
p. 83-139; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, 338-
415; Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 146-187.
2
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria Generală, vol. I, Ed. Sitech, Craiova, 2006,
p. 448.
3
4
Emanuel Albu, Administraţia ministerială în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 83.
activitate este cantonată în liniile directoare ale propriului program de guvernare girat prin votul
întregului legislativ.
Deci, Guvernul are în primul rând un rol politic5, atât prin prisma originii sale
parlamentare, fiind expresia voinţei politice a unei majorităţi politice care îl legitimează, cât şi
prin prisma „statutului” acestei instituţii juridice, programul de guvernare, un act care este
esenţialmente de natură politică şi prin care se creează o obligaţie generală de respectare şi
punere în aplicare a acestuia, responsabilitatea politică exclusivă incumbând titularului acestuia.
B. Rolul administrativ
În al doilea rând, Guvernul are un rol administrativ, şi anume, potrivit expresiei

constituantului român, de a realiza conducerea generală a administraţiei. Rolul administrativ al
Guvernului este în mod indispensabil legat de rolul său politic deoarece modalitatea de
conducere generală a sistemului administraţiei de stat este cantonată în coordonatele politicii
guvernamentale asumate prin programul girat de către Parlament.
Aşadar, Guvernul este în acelaşi timp şi o instituţie administrativă, care trebuie să
conducă ca organ al administraţiei publice într-o manieră generală întregul sistem al
administraţiei statului, centrale şi inclusiv locale, pentru realizarea obiectivelor propriei politici
guvernamentale6.
Sensul expresiei utilizate de către constituant, potrivit căreia Guvernul exercită
conducerea generală a administraţiei, rezidă în principal în faptul că această instituţie juridică îşi
subordonează într-o manieră generică întregul sistem al organelor administraţiei publice centrale
şi locale din România, exercitând direcţia administraţiei7. Interacţiunea Guvernului cu aceste
organe se face prin intermediul unor raporturi de drept administrativ care prin conţinutul specific
al acestora pot consta în:
- raporturi de subordonare directă, faţă de ministere, organe de specialitate sau prefecţi;
- raporturi de subordonare indirectă sau de tutelă administrativă, faţă de autorităţile
administraţiei publice locale alese8;
- raporturi de colaborare, faţă de autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate
cu caracter autonom (autorităţile administrative autonome)9.
Legea-cadru nr. 90/2001, prin intermediul art. 1 alin. (1), furnizează o definiţie generală a
Guvernului ce are meritul de a evidenţia dublul rol general al acestuia, politico-administrativ,
prin normarea sa atât ca autoritate politică, cât şi ca autoritate administrativă: „Guvernul este
autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat
5
Cu privire la rolul politic al Guvernului a se vedea de asemenea Dana Apostol Tofan, Un punct de vedere în
legătură cu noua reglementare privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Revista
de Drept Public nr. 2/2001, p. 55-70.
6
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 364.
7
8
Guvernul, prin intermediul reprezentantului său în teritoriu, prefectul, îşi subordonează şi exercită o tutelă asupra
organelor alese de la nivelul colectivităţilor locale, tutelă care în sistemul nostru de drept are un sens circumstanţiat
constituţional: posibilitatea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu privire la legalitatea actului local
adoptat, fapt ce atrage suspendarea aplicării acestuia până la soluţionarea cauzei.
9
Şi în ceea ce priveşte aceste structuri ale administraţiei publice centrale, chiar dacă de principiu ele sunt
caracterizate prin autonomie, într-o modalitate specifică ele sunt dependente faţă de Guvern astfel cum vom observa
ulterior în capitolul rezervat unei analize distincte a acestor structuri instituţionale.
de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice”.
C. Rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional

economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile
promovării intereselor naţionale
Pe lângă cele două roluri generale ale Guvernului, Legea-cadru nr. 90/2001 instituie şi un
rol special al acestuia, prin art. 1 alin. (2), acela de a asigura funcţionarea echilibrată şi
dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul
economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.
Acest rol special al Guvernului îşi găseşte fundamentul principal în obligaţiile generale ce
incumbă statului în domeniul economic normate prin art. 135 din Constituţie10.
§2. Funcţiile Guvernului
Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea-cadru nr. 90/2001, Guvernul, pentru realizarea
programului guvernamental asumat în faţa Parlamentului, îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;
- funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
- funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil;
- funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe
plan intern şi extern;
- funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementarilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi
în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
În acelaşi timp, trebuie precizat că funcţiile Guvernului11, pe de o parte, din punct de
vedere al conţinutului acestora, sunt funcţii generale (vizând totalitatea domeniilor vieţii sociale)
şi naţionale (desfăşurate pe întreg teritoriul statului), iar pe de altă parte, în raport cu natura
administrativă a activităţii acestei instituţii, sunt funcţii de conducere şi organizare12.
Secţiunea 3. Formarea Guvernului
10
Art. 135 din Constituţie: „(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi
valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d)
exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii; g)
aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene”.
11
Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu,
12
Emanuel Albu, op.cit., p. 86.
Formarea Guvernului se realizează potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 85 alin.
(1) şi art. 103 şi cuprinde mai multe etape cronologice şi obligatorii ce presupun exprimarea
voinţei Preşedintelui şi a Parlamentului.
Prima etapă în procesul de constituire a Guvernului este reprezentată de consultarea de
către Preşedinte, conform art. 103 alin. (1), a partidului care are majoritatea absolută în
Parlament în vederea desemnării unui candidat la funcţia de Prim-ministru. În situaţia în care nu
există o majoritate politică la nivelul legislativului, Preşedintele va proceda la consultarea tuturor
partidelor reprezentate în Parlament.
A doua etapă constă în desemnarea de către Preşedinte a persoanei care va candida la
funcţia de Prim-ministru. Trebuie precizat că această etapă presupune un act exclusiv de
manifestare a voinţei Preşedintelui, acesta putând desemna în mod liber orice persoană doreşte
pentru ocuparea funcţiei de şef al Guvernului, independent de propunerile politice avansate
anterior de către partidele politice reprezentate în Parlament, singura obligaţie ce îi incumbă fiind
aceea de a efectua consultarea.
În a treia etapă, potrivit art. 103 alin. (2), odată desemnat un candidat la funcţia de Prim-
ministru, acesta are la dispoziţie un termen de maxim 10 zile în care trebuie să îşi alcătuiască
lista cu membrii echipei guvernamentale şi programul de guvernare.
Apreciem că termenul de 10 zile pe care candidatul îl are la dispoziţie pentru alcătuirea
programului şi listei Guvernului, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres în constituţie,
reprezintă un termen de decădere, a cărui depăşire atrage automat invaliditatea candidaturii
propuse de către Preşedinte. În fapt, depăşirea acestui termen reprezintă o nesocotire a girului
acordat de către Preşedinte candidatului la funcţia de Prim-ministru sau o neconfirmare a
încrederii asumate de către primul în realizarea unei prime sarcini de o importanţă deosebită
pentru stat de către al doilea, persoană care ulterior va asigura realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi direcţia administraţiei13.
De asemenea, în cadrul acestui termen, Preşedintele renunţa la opţiunea iniţială şi poate
propune o altă candidatură.
A patra etapă priveşte solicitarea adresată Parlamentului de către candidatul la funcţia
de Prim-ministru în vederea acordării votului de încredere asupra programului guvernamental şi
a listei viitorului Guvern, această solicitare trebuind în mod obligatoriu să intervină în cadrul
aceluiaşi termen de 10 zile.
În a cincea etapă, conform art. 103 alin. (3), cele două Camere ale Parlamentului reunite
în şedinţă comună vor dezbate programul şi lista guvernamentale şi se vor pronunţa prin
adoptarea unei hotărâri cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor asupra încrederii acordate în
viitorul Guvern.
În fapt, dezbaterile în şedinţa comună a Camerelor nu pot avea decât un caracter formal şi
un rol de informare a parlamentarilor, programul de guvernare şi lista Guvernului neputând fi
modificate din moment ce anterior a fost solicitat de către candidatul la funcţia de Prim-ministru
un vot de încredere asupra unor aspecte distinct individualizate (programul şi lista).
Termenul în care Parlamentul trebuie să se pronunţe prin vot asupra acordării încrederii
în viitorul Guvern, prin interpretarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 89 alin. (1), este de 60
13
Pentru o poziţie opusă în ceea ce priveşte acest aspect, a se vedea Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a
III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 305; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a
IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 381; Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, p. 154.
de zile. Neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului în termenul de 60 de zile
de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură, poate
avea drept rezultat dizolvarea de către Preşedinte a Parlamentului. În acest context, al posibilităţii
şefului statului de a dizolva legislativul, termenul de 60 de zile nu reprezintă un termen de
decădere, iar acordarea ulterioară a votului de încredere atrage automat obligaţia corelativă de
numire a Guvernului în funcţie şi imposibilitatea dizolvării Parlamentului.
În urma obţinerii votului de încredere al Parlamentului, în cea de-a şasea etapă,
Preşedintele numeşte Guvernul în funcţie, moment în care acesta este considerat a fi format [art.
85 alin. (1)]. De data aceasta, Preşedintele este obligat să procedeze la numirea în funcţie a
Guvernului neavând facultatea de a se opune acestui lucru dat fiind faptul că voinţa
Parlamentului a fost exprimată şi prevalează asupra unei eventuale schimbări a opţiunii şefului
statului.
Secţiunea 4. Structura Guvernului şi statutul membrilor săi
§1. Structura Guvernului
Structura instituţională a Guvernului este configurată constituţional prin art. 102 alin. (3)
care dispune: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică”.
Astfel, în alcătuirea Guvernului intră, pe de o parte, prim-ministrul şi miniştrii, iar pe de
altă parte, alţi membrii stabiliţi de către legiuitor. Legea-cadru nr. 90/2001 dispune în art. 3 alin.
(2) faptul că din Guvern pot face parte şi un viceprim-ministru, miniştri de stat, precum şi
miniştri-delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului
prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Legiuitorul organic instituie deci două noi categorii de miniştrii ce pot intra în
componenţa Guvernului: miniştrii de stat şi miniştrii-delegaţi. Existenţa acestor două categorii de
miniştrii nu este obligatorie deoarece prin faptul că aceştia trebuie prevăzuţi în lista Guvernului
prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere este indubitabil că ei reprezintă
opţiunea premierului în ceea ce priveşte structura propriei echipe guvernamentale.
În acest sens se pronunţă şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 3 martie 200414
stabilind că în ceea ce priveşte „(...) funcţia de ministru de stat (...) legiuitorul constituant a
reglementat modul de alcătuire a Guvernului într-o manieră suplă (...)” permiţând „acestei
autorităţi publice (...) să propună o structură în raport cu obiectivele pe care trebuie să le
realizeze” şi că (n.n. legiuitorul constituant) „nu a reglementat într-o manieră rigidă modul de
alcătuire a Guvernului prin nominalizarea tuturor ministerelor”. Astfel, concluzia Curţii este că
„noţiunea de «miniştri», ca de altfel şi cea de «membri ai Guvernului» sunt utilizate în sens
generic (...)”.
De asemenea, trebuie precizat că, atât miniştrii de stat, cât şi miniştrii-delegaţi, ultimii
exercitând competenţe speciale pe lângă primul-ministru, sunt organisme subordonate direct
şefului Guvernului.
§2. Statutul membrilor Guvernului
14
Statutul membrilor Guvernului rezultă din reglementările de ordin constituţional sau
legislativ cu privire la condiţiile generale necesare pentru a ocupa o funcţie în cadrul Guvernului,
precum şi în ceea ce priveşte incompatibilităţile presupuse de exercitarea unei asemenea funcţii.
A. Condiţiile pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului
Pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului trebuie în primul rând să fie

îndeplinite condiţiile generale prevăzute în art. 16 alin. (3) din Constituţie cu privire la funcţiile
şi demnităţile publice, civile sau militare, şi anume: cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Legea-cadru nr. 90/2001 introduce prin art. 2 pe lângă aceste condiţii enunţate anterior şi
o serie de condiţii specifice pentru ca o persoană să poată exercita funcţia de membru al
Guvernului, după cum urmează:
- cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
- exerciţiul deplin al drepturilor electorale;
- nu a suferit condamnări penale;
- nu se găseşte în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV
din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei.
B. Incompatibilităţile
Reglementarea generală a incompatibilităţilor funcţiei de membru al Guvernului se

regăseşte normată la nivel constituţional prin prisma dispoziţiilor art. 105 alin. (1), potrivit căruia
funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă15 cu:
- exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator;
- exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor
cu scop comercial.
Prin intermediul art. 84 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei16 au fost instituite la nivel legislativ incompatibilităţi
specifice, funcţia de membru al Guvernului fiind incompatibilă cu:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori a
altor situaţii prevăzute de Constituţie;
b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru
al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte
instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
d) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la societăţile comerciale;
e) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;
15
Bianca Selejan-Guţan, op.cit., p. 272-273.
16
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Nu constituie incompatibilitate, conform art. 84 alin. (4), exercitarea de către un membru
al Guvernului a unei funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al
creaţiei literar-artistice.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea-cadru nr. 90/2001 constatarea stării de incompatibilitate
se face de către primul-ministru, care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia,
legea neprecizând însă cine este competent şi ce procedură trebuie urmată în cazul în care
incompatibilitatea îl priveşte chiar pe primul-ministru.
Secţiunea 5. Atribuţiile Guvernului
În considerarea dublului său rol general, politico-administrativ, Guvernul îndeplineşte

atribuţii specifice în vederea realizării politicii interne şi externe a ţării şi conducerii generale a
administraţiei publice, atribuţii normate distinct de către legiuitor prin intermediul art. 11 şi art.
12 din Legea-cadru nr. 90/2001.
În acest sens, potrivit art. 11 din lege, în realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte
următoarele atribuţii principale:
a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
c) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea
Constituţiei, şi le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării.
Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului;
d) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
e) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte
dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
f) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de
stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
g) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii
de activitate;
h) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
i) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi
a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
j) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
k) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;
l) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;
negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel
guvernamental;
m) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;
n) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile
Guvernului.
De asemenea, conform art. 12 alin. (1), Guvernul poate constitui organisme cu caracter
consultativ pentru rezolvarea unor probleme din competenţa sa, iar potrivit alin. (2), poate
constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale în scopul elaborării, integrării, corelării şi
monitorizării de politici.
Secţiunea 6. Funcţionarea şi actele juridice ale Guvernului
§1. Funcţionarea Guvernului
În sistemul român de drept, Guvernul, potrivit structurii analizate anterior, este un organ
colegial, iar activitatea sa se desfăşoară prin intermediul şedinţelor convocate şi conduse de către
primul-ministru [art. 24 alin. (1) din Legea-cadru nr. 90/2001]. La anumite şedinţe poate lua
parte şi Preşedintele României, şi anume la acelea în cadrul cărora se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice sau dacă există o
invitaţie din partea primului-ministru, [art. 24 alin. (2)]. În cazul participării Preşedintelui la
şedinţele desfăşurate de către Guvern, acesta va prezida aceste şedinţe [art. 24 alin. (3)].
Desfăşurarea şedinţelor Guvernului are loc de regulă săptămânal, dar este posibilă şi ori
de câte ori este necesar acest lucru iar cvorumul necesar de prezenţă pentru a putea statua în mod
valid este de jumătate plus unu din numărul total al membrilor Guvernului. În considerarea
rolului general al Guvernului, politico-administrativ, problemele dezbătute în cadrul şedinţelor
vor viza politica internă şi externă a ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a
administraţiei publice, în vederea adoptării măsurilor corespunzătoare [art. 25 alin. (2)].
Pe lângă membrii Guvernului sau Preşedinte, la şedinţele guvernamentale pot participa,
în calitate de invitaţi, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ai unor autorităţi administrative autonome, precum şi orice alte persoane a căror
prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru [art. 25 alin. (3)].
De asemenea, potrivit art. 25 alin. (4), dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de
adoptare a actelor acestuia, precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă
magnetică şi se consemnează în scris în stenograma şedinţei, certificată de ministrul delegat
pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.
§2. Actele juridice ale Guvernului
În activitatea desfăşurată de către Guvern acesta adoptă acte juridice specifice 17, acestea,
potrivit cadrului constituţional român actual prin art. 108 alin. (1), fiind hotărârile şi
ordonanţele.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Acest lucru presupune că
hotărârile de Guvern vor interveni „în măsura în care legea impune adoptarea lor, în măsura în
care fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau practica aplicării
17
Guvernul adoptă şi acte de natură politică, nu numai juridică, precum programul de guvernare, asumarea
răspunderii, anumite declaraţii politice etc.
legii naşte nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern”18. Astfel, ca acte administrative, hotărârile
de Guvern au caracter praeter legem şi secundum legem, fiind adoptate numai în temeiul unei
legi în vigoare şi neputând depăşi cadrul normativ al acesteia19.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 107 din 22 februarie 200520, statua că noţiunea de
„organizare a executării legii” în ceea ce priveşte hotărârile de Guvern „are un sens mai larg
decât cea privind aplicarea legii, şi anume prin hotărâri ale Guvernului pot fi dispuse măsuri
organizatorice, financiare, instituţionale sau sancţionatorii în vederea stabilirii cadrului necesar
pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legii. Aşadar, legiuitorul nu mai stabileşte
întotdeauna direct, prin lege, contravenţii şi sancţiuni, ci, chiar în sensul textului constituţional
invocat, această competenţă revine autorităţii publice însărcinate cu organizarea executării legii.
Această argumentare este valabilă nu numai în ceea ce priveşte Guvernul, ci, mutatis mutandis,
şi în cazul autorităţilor administraţiei publice locale (…)”.
Ordonanţele de Guvern sunt acte juridice care au aceeaşi valoare normativă ca şi legea.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţie rezultă două tipuri de
ordonanţe: simple şi de urgenţă.
Ordonanţele simple se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de către
Parlament, şi doar în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Prin acest tip de ordonanţe nu
se pot reglementa domenii ce fac obiectul legilor organice. În situaţia în care legea de abilitare o
cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la
împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea termenului atrăgând încetarea efectelor
ordonanţei.
Ordonanţele de urgenţă reprezintă o manifestare spontană din partea Guvernului de a
adopta acte cu valoare legislativă fără a avea nevoie de o abilitare expresă în acest sens din
partea organului ce exercită de drept competenţa legislativă, Parlamentul, singurele limitări
formale fiind constituite din caracterul de urgenţă al acestor acte ce ar trebui să intervină numai
în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, precum şi din obligaţia de a
motiva în cuprinsul lor, elementul de urgenţă [art. 108 alin. (4)]. Efectele juridice ale ordonanţei
de urgenţă se produc de la data depunerii lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Hotărârile şi ordonanţele de Guvern se adoptă în prezenţa majorităţii membrilor săi prin
consens, în caz de nerealizare a consensului decizând definitiv primul-ministru. Practic, în
această ultimă variantă, primul-ministru, care ca membru al colegiului guvernamental, ar trebui
să fie doar un primus inter pares21, se transformă în fapt în primus inter partes.
De asemenea, aceste acte se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii
care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României,
nepublicarea atrăgând inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei [art. 27 alin. (3) din Legea-cadru nr.
90/2001 şi art. 108 alin. (4) din Constituţie].
§3. Ordonanţele de urgenţă
A. Reglementarea constituţională şi legală a ordonanţelor de urgenţă
18
Verginia Vedinaş, op.cit., p. 314.
19
Idem., p. 314.
20
21
În sistemul de drept român, categoria juridică a ordonanţelor de urgenţă22, modalitate
specifică prin care Guvernul exercită competenţa legislativă făcând concurenţă Parlamentului,
cunoaşte o reglementare atât la nivel constituţional, cât şi la nivel legal.
Reglementarea constituţională a instituţiei ordonanţei de urgenţă, act juridic al
Guvernului cu aceeaşi valoare normativă ca şi a legii adoptate de către Parlament, se produce
prin intermediul dispoziţiilor art. 108 şi 115 din Constituţia României. Deşi posibilitatea pentru
Guvern, organ al puterii executive, de a adopta acte juridice cu aceiaşi valoare juridică cu a legii
adoptate de Parlament constituie o veritabilă excepţie de la principiul separaţiei puterilor în stat,
validitatea excepţiei de la regula constituţională generală îşi găseşte drept fundament principiul
supremaţiei materiale a constituţiei, normat la noi în art. 1 alin. (5), doar constituţia, expresie a
voinţei puterii constituante, putând crea sau re-delega competenţe23. Având caracter de excepţie,
exercitarea competenţei legislative din partea Guvernului prin intermediul ordonanţelor este
supusă unor condiţii şi limite constituţionale stricte ce rezultă din conţinutul normativ al art. 115.
Astfel, art. 115 alin. (4) stabileşte condiţiile speciale necesare reglementării prin
intermediul ordonanţei de urgenţă, dispunând că „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă
numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.
În ceea ce priveşte procedura formală prin care o ordonanţă de urgenţă produce efecte
juridice, alin. (5) al aceluiaşi articol stabileşte că „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai
după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi
după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se
convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în
termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei,
aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în
procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă
cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)”.
De asemenea, reglementarea prin ordonanţă de urgenţă comportă anumite limite absolute
impuse prin intermediul alin. (6) care dispune că „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în
domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza
măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.
La nivel legal, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea
actelor normative24 prevede în cuprinsul art. 12 momentul intrării în vigoare a ordonanţelor de
urgenţă: „(2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera
competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. (3) Actele
22
A se vedea George Gîrleşteanu, Regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă, Revista de Ştiinţe Politice nr. 30-
31/2011, Editura Universitaria, Craiova, p. 231-243.
23
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 174-175; Ioan
Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005,
p. 64.
24
Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr.
61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010, dându-
se textelor o nouă numerotare.
normative prevăzute la art. 11 alin. (1)25, cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută
o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data
publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o
dată ulterioară stabilită prin text”.
B. Regimul juridic general al ordonanţelor de urgenţă
Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale ce consacră în sistemul român de

drept instituţia ordonanţelor de urgenţă, se impune a fi trasate coordonatele normative generale
ale regimului juridic ale acestei instituţii juridice.
În primul rând, competenţa Guvernului de legiferare prin intermediul ordonanţelor de
urgenţă poate fi exercitată numai dacă este cauzată de existenţa unor situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată. Este vorba deci de o cauză circumstanţiată constituţional care
poate conduce la exercitarea acestei competenţe.
În al doilea rând, în cazul în care existenţa unei situaţii extraordinare impune o
reglementare din partea Guvernului care nu poate fi amânată, această reglementare, sub aspect
procedural, trebuie să întrunească în mod cumulativ mai multe condiţii: să existe o motivare
formală a urgenţei reglementării în conţinutul normativ al ordonanţei de urgenţă, ordonanţa de
urgenţă să fie depusă spre aprobare la Parlament, autoritatea de drept competentă să legifereze,
şi, de asemenea, să fie publicată în Monitorul Oficial al României în vederea asigurării
caracterului de publicitate în raport cu destinatarii acesteia.
În al treilea rând, reglementarea prin ordonanţă de urgenţă nu are un caracter absolut,
comportând anumite limite şi neputând astfel interveni în domeniul legilor constituţionale,
neputând afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi, de asemenea, neputând viza măsuri de trecere
silită a unor bunuri în proprietate publică.
C. Intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă
Momentul intrării în vigoare a unei norme juridice marchează momentul în care aceasta
dobândeşte caracter obligatoriu pentru destinatarii săi şi devine aplicabilă la nivelul ordinii
juridice26. În sistemul român de drept, actualmente, principiul ce guvernează intrarea în vigoare a
legii este reglementat prin intermediul dispoziţiilor constituţionale ale art. 78 care stabileşte că
legea intră în vigoare la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă constituie o excepţie de la principiul enunţat
anterior, excepţie creată prin voinţa constituantului care în art. 115 alin. (5) prevede că aceste
acte juridice intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la
Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Dispoziţia constituţională stabileşte cele două condiţii cumulative necesare pentru intrarea în
25
Este vorba, conform art. 11 alin. (1), despre legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome,
precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice
centrale de specialitate.
26
A se vedea în acest sens Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 328-329.
vigoare a ordonanţelor de urgenţă (depunerea spre aprobare la Parlament şi publicarea în
Monitorul Oficial), iar Legea nr. 24/2000, prin art. 12 alin. (2), consacră în mod concret
momentul intrării în vigoare, data publicării în Monitorul Oficial al României, dar sub condiţia
depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată şi numai dacă în cuprinsul lor nu
este prevăzută o dată ulterioară.
La nivelul doctrinei juridice româneşti27, având în vedere conţinutul dispoziţiei
constituţionale a art. 115 alin. (5), care prevede în mod concret doar condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, neconsacrând expressis verbis
momentul intrării în vigoare, s-a creat o reală controversă dacă instituţia juridică în discuţie ar
trebui să respecte principiul general consacrat prin art. 78 din Constituţie cu privire la intrarea în
vigoare a legii sau nu.
Argumentele exprimate în sensul că regimul juridic al intrării în vigoare al ordonanţelor
de urgenţă ar trebui să respecte coordonatele regimului general consacrat al legii sunt diverse.
Astfel, s-a considerat că28 „pentru identitate de raţiune şi situaţii similare”, cu toate că dispoziţia
constituţională se referă doar la „lege”, prin acest termen trebuie să înţelegem toate actele
juridice susceptibile de publicare, inclusiv ordonanţele de urgenţă.
În acelaşi sens29, s-a apreciat că dacă termenul stabilit pentru intrarea în vigoare a legii ca
act al Parlamentului este stabilit la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial, „un act
administrativ normativ subordonat legii” (n.n. ordonanţa de urgenţă)30, nu se poate bucura de
„favorul” de a intra în vigoare mai devreme.
O altă opinie în acelaşi sens31 pleacă de la considerarea că delegarea legislativă
constituţională, modalitate prin care Guvernul dobândeşte competenţa adoptării de ordonanţe de
urgenţă, a fost concepută de către constituant ca „un substitut al activităţii legislative
parlamentare în perioade critice”, astfel încât, ori de câte ori este utilizată această procedură, ea
nu poate excede cadrului general stabilit constituţional referitor la momentul intrării în vigoare,
iar actele normative subsecvente Constituţiei (n.n. Legea nr. 24/2000) care prevăd un alt moment
„ar putea fi considerate că exced prevederile Legii fundamentale”. În acelaşi timp, se consideră
că art. 115 alin. (6) prevede „numai procedura care trebuie de urmat pentru ca o ordonanţă de
urgenţă să intre în vigoare”, şi deci, nu şi momentul concret al intrării în vigoare.
Din punctul meu de vedere, consideraţiile exprimate în acest sens nu pot fi primite, şi
consider că dispoziţia constituţională, deşi formal stabileşte doar o procedură de urmat pentru
intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, constituită din necesitatea întrunirii cumulative a
două condiţii consecutive temporal, fără a consacra expessis verbis momentul concret al intrării
în vigoare al acestui tip de acte juridice, constituie o excepţie de la regula instituită constituţional
prin art. 78. Cauza reglementării prin ordonanţă de urgenţă, existenţa unei situaţii extraordinare a
27
Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei, Revista Dreptul nr. 12/2003, p. 23; Corneliu-Liviu Popescu, Data intrării în
vigoare a actelor normative în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, Revista Dreptul nr. 4/2004, p. 38;
Izabela-Nina Navroţchi, Data intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, Revista Dreptul nr. 3/2011, p. 75-76.
28
Ion Deleanu, op.cit.
29
Corneliu-Liviu Popescu, op.cit.
30
Autorul îşi fundamentează în mod greşit aserţiunea pe o subordonare normativă de principiu a ordonanţei de
urgenţă în raport cu legea. Ambele categorii de acte normative au aceeaşi valoare din punct de vedere juridic,
valoare legislativă, fiind plasate în ierarhia normativă pe aceeaşi treaptă ierarhică. De asemenea, calificarea
ordonanţei de urgenţă ca „un act administrativ normativ” constituie o greşeală, Guvernul, deşi ca exponent al puterii
executive este abilitat să adopte acte administrative de organizare a executării legii, în situaţia adoptării ordonanţelor
de urgenţă nu exercită o competenţă executivă, ci o competenţă de ordin legislativ.
31
Izabela-Nina Navroţchi, op.cit.
cărei reglementare nu poate fi amânată, impune o urgenţă în reglementare şi, prin urmare, un
moment diferit de intrare în vigoare al ordonanţei de urgenţă faţă de cel al legii 32. În acest sens,
legiuitorul organic este abilitat să stabilească în concret momentul intrării în vigoare al
ordonanţelor de urgenţă la momentul publicării acestora în Monitorul Oficial, fără ca acest lucru
să constituie o adăugare la textul Constituţiei.
D. Receptarea la nivelul legii de aprobare a ordonanţelor de urgenţă
Starea de activitate a ordonanţelor de urgenţă durează din momentul publicării acestora în

Monitorul Oficial şi până în momentul aprobării sau respingerii acestora prin lege de către
Parlament, dacă în această perioadă de timp nu intervin acte legislative abrogatoare. La nivelul
procedurii parlamentare privind adoptarea prin lege a unei ordonanţe de urgenţă se disting două
situaţii.
Pe de o parte, în cazul în care Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă nu întruneşte
numărul necesar de voturi pentru considerarea acesteia ca adoptată33, aceasta se transformă în
Lege de respingere, efectul juridic concret constând ieşirea din vigoare a ordonanţei de urgenţă.
Pe de altă parte, în situaţia în care Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă întruneşte
numărul necesar de voturi conform procedurii parlamentare, ordonanţele Guvernului aprobate de
Parlament prin lege încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al
aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din
raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de
identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern34. Practic, dispoziţiile ordonanţei de
urgenţă devin parte integrantă a legii de aprobare. Formal, ordonanţa de urgenţă continuă să facă
parte din ordinea juridică dar nu se mai poate aplica, din punct de vedere juridic, singura normă
obligatorie constituind-o legea prin care este receptată ordonanţa de urgenţă.
Am putea considera că procedura parlamentară conduce la o abrogare din punct de
vedere formal a ordonanţei de urgenţă, dar nu şi din punct de vedere material, conţinutul
reglementării fiind receptat la nivelul unui nou corpus normativ, fie în mod identic, fie cu
modificări sau completări, constituit prin joncţiunea cu conţinutul concret al legii de aprobare.
Abrogarea priveşte forma actului juridic, nu şi conţinutul material al acestuia, reglementarea de
bază.
Conţinutul reglementării prin ordonanţă de urgenţă este unul circumstanţiat
constituţional, putând cuprinde doar norme juridice de nivelul legii ordinare sau al legii organice,
şi determină tipologia legii de aprobare: lege ordinară sau lege organică. Stabilirea în concret a
tipologiei legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă poate constitui în anumite situaţii un demers
complex. Astfel, în situaţia în care prin ordonanţa de urgenţă se modifică sau se completează
prevederi de natura legii organice de la nivelul unei legi adoptată ca lege ordinară, legea de
aprobare a ordonanţei trebuie să aibă caracter organic. În mod corespunzător, în situaţia în care
avem de-a face cu modificare sau completarea prin ordonanţă de urgenţă a anumitor dispoziţii de
32
A se vedea în acelaşi sens Ioan Vida, Comentariul art. 78, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, coord.,
Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 729.
33
În funcţie de conţinutul concret al reglementării prin ordonanţă de urgenţă, de natura legii organice sau a legii
ordinare, majoritatea cerută pentru considerarea ca adoptată a legii poate fi diferită.
34
Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 februarie 2006;
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 582 din 21 august 2009; Decizia
Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009; Decizia
Curţii Constituţionale nr. 1610 din 15 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 863 din 23 decembrie 2010.
natura legii ordinare din cuprinsul unei legi adoptată ca organică, legea de aprobare a ordonanţei
trebuie să întrunească cvorumul necesar pentru adoptarea legilor ordinare35.
În cazul în care anterior aprobării prin lege a unei ordonanţe de urgenţă s-a constatat
neconstituţionalitatea acestei ordonanţe, viciul de neconstituţionalitate nu poate fi acoperit prin
aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. În consecinţă, legea care aprobă o
ordonanţă de urgenţă neconstituţională devine ea însăşi neconstituţională36.
E. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale române în domeniul ordonanţelor de urgenţă

înainte de revizuirea din anul 2003
Anterior revizuirii constituţionale operate în anul 2004, Constituţia României din 1991
prevedea în art. 114 alin. (4) faptul că „În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe
de urgenţă. Acestea întră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă
Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu”.
Reglementarea constituţională anterioară a instituţiei ordonanţei de urgenţă stabilea o
cauză circumstanţiată în care Guvernul putea interveni prin această modalitate în procesul de
legiferare, cazul extraordinar, şi o condiţie procedurală specifică, depunerea ordonanţei de
urgenţă spre aprobare la Parlament.
În raport cu aceste prevederi constituţionale care confereau Guvernului o marjă largă de
apreciere a oportunităţii intervenţiei prin intermediul ordonanţelor de urgenţă în procesul de
legiferare atribuit de principiu Parlamentului, Curtea Constituţională a dezvoltat o jurisprudenţă
bogată în acest sens.
Prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 199537, Curtea stabilea faptul că actul fundamental român
nu precizează conţinutul noţiunii de „cazuri excepţionale", astfel încât ea trebuie interpretată
sistematic, atât în logica instituţiei delegării legislative, consacrată în art. 114, cât şi a edificiului
constituţional în ansamblul sau. Astfel, prin cazuri excepţionale, în sensul art. 114 alin. (4) din
Constituţie, se înţelegeau acele situaţii care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de
lege. În consecinţă, în opinia Curţii, dacă legiuitorul nu a instituit o normă specifică unei
circumstanţe excepţionale, ar fi contrar înseşi voinţei acestuia ca regulile existente să fie aplicate
cazurilor excepţionale la care se referă art. 114 alin. (4) din Constituţie. Având în vedere aceasta,
interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifică
intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenta, în temeiul art. 114 alin. (4) din
Constituţie. De aceea, o astfel de măsură se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenţa
reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de
soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.
Practic, cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a ordonanţei de
urgenta, se justifică „pe necesitatea şi urgenta reglementării unei situaţii care, datorită
35
Prin Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 495 din 2 iulie 2008, Curtea Constituţională a stabilit
că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare,
dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de
Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă
acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu
domeniul de reglementare al legii organice.
36
Decizia Curţii Constituţionale nr. 421 din 8 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007; Decizia
Curţii Constituţionale nr. 1105 din 21 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 684 din 8 octombrie 2010.
37
Publicată în M. Of. nr. 129 din 28 iunie 1995
circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei
grave atingeri aduse interesului public”.
Ulterior, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 199838, instanţa constituţională română stabileşte
anumite coordonate normative ale noţiunii de „caz excepţional”, statuând că acesta are un
caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea
împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea
ordonanţei de urgenţă. De aceea, în nici un fel nu constituie un caz excepţional schimbarea de
către Guvern a opţiunii sale cu privire la actul legislativ folosit. Ordonanţa de urgenţă nu
constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului, prin care acesta şi-ar putea încălca obligaţia
sa constituţională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de guvernare,
reglementarea prin lege, de către Parlament, a relaţiilor ce constituie obiectul acestei
reglementări.
Prin intermediul Deciziei nr. 15 din 25 ianuarie 200039, Curtea stabileşte conţinutul
normativ al reglementării prin ordonanţă de urgenţă, admiţând, deşi la nivel constituţional nu era
stipulat în mod expres, competenţa Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în domeniul
legilor organice. Astfel, Curtea declara faptul că interdicţia reglementării de către Guvern în
domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi
speciale de abilitare, această interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea
limitare, în opinia Curţii, nu este prevăzută însă de alin.(4) al art.114 din Constituţie, referitor la
ordonanţele de urgenţă, “deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unor măsuri urgente
pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de
domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public
avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalităţii constituţionale a instituţiei” (Decizia
nr. 34 din 17 februarie 199840). În această lumină, ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a
ordonanţei emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ, adoptat
de Guvern, în temeiul unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul
strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional.
Consecventă acestei jurisprudenţe, Curtea reţinea, totodată, că posibilitatea Guvernului
ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod limitat, chiar în
domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discreţionar al Guvernului şi, cu
atât mai mult, această abilitare constituţională nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor
de urgenţă. De asemenea, Curtea reiterează punctul său de vedere stabilit anterior prin
intermediul Deciziei nr. 34 din 17 februarie 1998 conform căruia „modificarea sau unificarea
legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de
urgenţă”.
F. Jurisprudenţa actuală a Curţii Constituţionale române în domeniul ordonanţelor de

urgenţă
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională română a interpretat dispoziţia constituţională

ce permite exercitarea competenţei legislative de către un organ al puterii executive41, Guvernul,
38
39
40
41
Curtea caracterizează exercitarea acestei competenţe ca o „delegare legislativă constituţională” cu ocazia Deciziei
nr. 1189 din 6 noiembrie 2008.
ca impunând întrunirea cumulativă a unei cauze stricte (situaţia extraordinară) şi a unor condiţii
circumstanţiate (obligaţia de a motiva urgenţa, depunerea spre adoptare la Parlament şi
publicarea în Monitorul Oficial).
a) Cauza reglementării prin ordonanţă de urgenţă
Cauza reglementării prin ordonanţă de urgenţă a unui anumit domeniu trebuie să fie
întotdeauna reprezentată de existenţa unei „situaţii extraordinare”, a cărei reglementare „nu
poate fi amânată”. Ce se înţelege însă prin sintagma „situaţie extraordinară”?
Pentru instanţa noastră constituţională ea desemnează o stare de fapt care „exprimă un
grad mare de abatere de la obişnuit sau comun” (Decizia nr. 255 din 11 mai 200542), sau
existenţa unei „stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care
pune în pericol un interes public” (Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 200943).
Prima expresie a noţiunii furnizată de către Curte este, într-o exprimare ce se doreşte
ponderată, în cel mai bun caz una neadecvată. Chiar dacă nu putem trece cu vederea dificultatea
demersului de conturare juridică a conceptului de „situaţie extraordinară” în contextul denumirii
marginale fluide si nejuridice utilizate de către constituant, referirea Curţii la un grad mare de
abatere de la obişnuit sau comun nu reprezintă în niciun caz o modalitate juridică de delimitare a
cadrului normativ implicat.
Ne putem întreba, astfel, care este criteriul în baza căruia poate fi calificat un grad de
abatere de la normal sau comun ca fiind mare? Sau, ce trebuie să înţelegem prin comun sau
normal? Curtea nu reuşeşte, astfel, în această primă încercare de definire a conceptului decât să
complice lucrurile prin introducerea unor termeni nejuridici, care, la rândul lor sunt imprecişi şi
care se pot releva diferit prin subiectivismul interpretului44.
Conştientă, probabil, de imprecizia conturării juridice a conceptului de „situaţie
extraordinară”, ulterior, Curtea ataşează cauzei generale necesare în reglementarea prin
ordonanţă de urgenţă mai multe condiţii cumulative specifice ale stării de fapt care, dacă sunt
întrunite, justifică existenţa condiţionării impuse şi legitimează acţiunea guvernamentală.
În primul rând, starea de fapt generatoare a intervenţiei legislative guvernamentale
trebuie să fie „obiectivă”, adică, în opinia Curţii, ca opusă unei stări de fapt subiective,
„invocarea unui element de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o
eficienţă contributivă determinantă a urgenţei ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie
extraordinară”, impunând concluzia că „aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter
obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate (...)”.
O astfel de definiţie este circulară45, deoarece defineşte o stare obiectivă ca o stare opusă
celei subiective, definind astfel o noţiune printr-o altă noţiune ce se poate defini în raport cu ea
şi, în cel mai bun caz are meritul de a centra sub aspect negativ starea de fapt obiectivă pe lipsa
unor elemente de oportunitate în justificarea reglementării care a fost procedată.
În al doilea rând, starea de fapt trebuie să fie şi „cuantificabilă”, adică, potrivit Curţii, o
stare de fapt fundamentată pe factori cuantificabili, adică factori care nu sunt subiectivi sau de
42
Publicată în Publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005.
43
Publicată în Publicată în M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009.
44
A se vedea Mădălina Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 190 din 2 martie 2010, Revista
română de jurisprudenţă, nr. 2/2010, p. 69.
45
Mădălina Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 35 din 14 ianuarie 2010, Revista română de
jurisprudenţă nr. 1/2010, p. 37.
oportunitate, astfel încât, afirmă Curtea, „întrucât asemenea factori nu sunt cuantificabili (n.n. cei
subiectivi sau de oportunitate), afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau
prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să
creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative”.
Din nou, instanţa constituţională română nu reuşeşte să contureze juridic noţiunea de
„stare de fapt cuantificabilă”, argumentaţia fiind la fel de circulară ca şi în cazul precedent (de
genul, factor cuantificabil, adică factor care nu este subiectiv sau de oportunitate, şi prin urmare
este un factor obiectiv, factor obiectiv care la rândul său este un factor care nu este subiectiv!).
Ceea ce ar putea fi, totuşi, luat în considerare este faptul că o astfel de stare calificată ca
atare trebuie fie să aibă drept fundament relaţii sociale, politice sau juridice determinate, a căror
emergenţă de la nivelul socialului determină şi obligă fenomenul reglementării acestora, fie să
acopere o situaţie problematică cu caracter general care poate fi cuantificată prin intermediul
unor date exacte, statistici realizate, prognoze economice etc..
În al treilea rând, starea de fapt trebuie să fie „independentă de voinţa Guvernului”, în
acest sens Curtea trebuind să verifice dacă starea justificativă nu reprezintă în realitate un rezultat
al unei acţiuni sau omisiuni a Guvernului.
Fără îndoială, un astfel de demers la care instanţa constituţională trebuie să procedeze în
mod obligatoriu se constituie într-o operaţie juridică dificilă, având în vedere faptul că implică o
activitate de probare a existenţei sau inexistenţei unui raport juridic de cauzalitate între un fapt
sau omisiune guvernamentală şi o stare de fapt cu pretenţie justificativă în reglementarea prin
ordonanţă de urgenţă.
Având în vedere caracterul de excepţie al normei constituţionale în cauză, normă ce
permite Guvernului exercitarea competenţei legislative în locul autorităţii abilitate în acest sens,
Parlamentul, considerăm că sarcina probei non-dependenţei stării de fapt de voinţa Guvernului
revine acestuia din urmă şi nu autorilor sesizării, în mod evident şi aceştia putând furniza în
sesizare aspecte care să probeze faptul contrar, în scopul invalidării actului normativ controlat.
În al patrulea rând, starea de fapt trebuie să aibă caracterul unei stări apte „să pună în
pericol un interes public”. Instanţa constituţională română nu se pronunţă cu privire la înţelesul
acestei sintagme, ci doar o proclamă ca şi condiţie specifică ce trebuie întrunită pentru a fi în
contextul unei „situaţii extraordinare”. Ce poate intra în conţinutul unei sintagme astfel
proclamate? Aproape orice, termenii utilizaţi de „pericol” sau „interes public” fiind fluizi şi
inconsistenţi din punct de vedere juridic.
b) Condiţiile circumstanţiate ale reglementării prin ordonanţă de urgenţă
Prima condiţie circumstanţiată impusă prin conţinutul normativ al art. 115 alin. (4) din
Constituţie se constituie în impunerea unei obligaţii constituţionale pentru Guvern de motivare a
urgenţei reglementării procedate prin ordonanţă de urgenţă. Instanţa constituţională trebuie să
verifice mai întâi procedural îndeplinirea obligaţiei de motivare a urgenţei, iar apoi să verifice
substanţial compatibilitatea urgenţei invocate cu starea de fapt care a determinat opţiunea
reglementării prin ordonanţă de urgenţă şi cu reglementarea în ansamblu realizată.
Astfel, condiţia „urgenţei” reglementării datorită unei „situaţii extraordinare” trebuie să
fie îndeplinită de către actul normativ adoptat atât sub aspect material, normele juridice incluse
în actul normativ să reglementeze primar domeniul în cauză, cât şi sub aspect formal, intrarea în
vigoare a normelor juridice trebuind să se producă imediat, altfel urgenţa nu se mai justifică.
Fără întrunirea cumulativă a cauzei stricte (situaţia extraordinară) şi a primei condiţii
circumstanţiate (obligaţia de a motiva urgenţa), actul normativ adoptat sub forma unei ordonanţe
de urgenţă nu poate fi valid produs, Curtea statuând că „urgenţa reglementării nu echivalează cu
existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea
procedurii obişnuite de legiferare” (Decizia nr. 421 din 9 mai 200746).
De asemenea, pentru ca o măsură care ar putea prezenta urgenţa cerută de art. 115 alin.
(4) din Constituie să se justifice, trebuie să existe şi să fie descrise concret acele situaţii
enumerate generic în preambulul ordonanţei de urgenţă şi în Nota sa de fundamentare şi să se
explice de ce aceste împrejurări constituie „situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate
fi amânată” (Decizia nr. 258 din 14 martie 200647).
Inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare 48 se constituie
într-o limită constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în
sensul arătat, a decide altfel însemnând „a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie
privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte
normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de
urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”.
A doua condiţie circumstanţiată impusă prin conţinutul normativ al art. 115 alin. (5)
din Constituţie rezidă sub aspect formal în depunerea ordonanţei de urgenţă spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată.
Dacă nu se află în sesiune, Camerele se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere,
Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite
celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.
Aprobarea prin lege a unei ordonanţe de urgenţă nu are însă un caracter absolut, în sensul
că prin efectul aprobării de Parlament a unei ordonanţe viciate de neconstituţionalitate, viciul
preexistent al ordonanţei în cauză nu este acoperit, nu dispare, de vreme ce prin lege nu se poate
deroga de la Constituţie, ci, dimpotrivă, se transmite şi legii de aprobare, care devine astfel, în
aceeaşi măsură şi pentru aceleaşi motive, neconstituţională (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005).
A treia condiţie circumstanţiată rezultată prin dispoziţiile art. 115 alin. (5) din
Constituţie constă în publicarea ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial al României în
vederea aplicării şi aducerii la cunoştinţă publică.
c) Limitele reglementării prin ordonanţă de urgenţă
Exercitarea competenţei legislative prin intermediul ordonanţelor de urgenţă de către

Guvern în baza art. 115 alin. (4) din Constituţie îşi găseşte drept limite cazurile enumerate în
cadrul alin. (6), ordonanţele de urgenţă neputând fi adoptate în domeniul legilor constituţionale,
neputând afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi neputând viza măsuri de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică.
Se instituie, astfel, o obligaţie negativă de natură constituţională pentru Guvern de a nu
adopta ordonanţe de urgenţă în domeniile enumerate limitativ în cadrul art. 115 alin. (6).
46
Publicată în Publicată în M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007.
47
Publicată în Publicată în M. Of. nr. 341 din 17 aprilie 2006.
48
Mădălina Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 35 din 14 ianuarie 2010, Revista română de
jurisprudenţă nr. 1/2010, p. 37.
Interdicţia constituţională este totală, în sensul că nu poate suporta derogări, expresia voinţei
constituantului fiind clară în acest sens.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia limitelor exerciţiului competenţei
legislative prin ordonanţe de urgenţă, reluată de altfel şi în decizia de faţă, se dovedeşte ciudată,
instanţa constituţională încercând o interpretare gramaticală a termenilor utilizaţi de către
constituant, problematică şi confuză49.
Astfel, Curtea afirmă că «interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi
necondiţionată atunci când menţionează că „nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale” şi că „nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”»,
însă «în celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă
„afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările
pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin” (Decizia nr. 1.189 din 6
noiembrie 200850).
Curtea operează în acest mod o distincţie între domenii cu privire la care constituantul a
impus o interdicţie totală prin utilizarea unor expresii precum „nu pot fi adoptate” sau „nu pot
viza” şi domenii cu privire la care interdicţia devine parţială, putând suporta derogări, în
considerarea impunerii limitării sub forma „nu pot afecta”.
Cu alte cuvinte, Curtea afirmă că regimul juridic al instituţiilor considerate fundamentale
ale statului, precum şi domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale pot fi
reglementate prin ordonanţă de urgenţă dacă „au consecinţe pozitive”. Mergând în sensul
argumentaţiei Curţii nu putem observa nicio diferenţă a sensurilor termenilor utilizaţi de către
constituant.
„A afecta” un regim juridic sau un drept fundamental nu poate avea niciun sens decât în
situaţia în care este produsă o normă juridică lezionară, adică dacă este „adoptată”. De altfel, din
încercarea Curţii de a explica sensul juridic al verbului „a afecta” din cuprinsul textului
constituţional al art. 115 alin. (6), ca reţinând diferite nuanţe, precum „a suprima”, „a aduce
atingere”, „a prejudicia”, „a antrena consecinţe negative”, nu reiese decât că toate aceste variante
sinonimice ale verbului nu pot prinde contur juridic decât în contextul adoptării unui act
normativ.
Astfel, toţi aceşti termeni induc o interdicţie care este totală, neputând suporta excepţii.
În plus, nu putem să nu remarcăm că în situaţia în care constituantul a dorit să permită
posibilitatea unor derogări de la interdicţii constituţionale instituite, a evidenţiat în mod expres
acest lucru, precum în art. 15 alin. (2) care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Secţiunea 7. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului
Potrivit art. 20 din Legea-cadru nr. 90/2001 aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit
din aparatul propriu de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului,
departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre
a Guvernului.
49
A se vedea în acest sens Dan Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional - (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în
raport cu distingerea validităţii de conformitate, Revista Pandectele Române nr. 3/2011, p. 31-32.
50
§1. Secretariatul General al Guvernului51
Secretariatul General reprezintă o altă structură a Guvernului şi este condus de către

secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, poate fi ajutat de unul sau mai
mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat şi care sunt numiţi prin
decizie a primului-ministru [art. 22 alin. (1)].
Rolul Secretariatului General, ca şi componentă a aparatului de lucru al Guvernului,
constă în asigurarea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvării
problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi
reprezentării Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti [art. 22 alin. (2)].
Organizarea internă şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului sunt stabilite prin
hotărâre a Guvernului. De asemenea, prin aparatul propriu, Secretariatul general al Guvernului
asigură continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind
elementul de legătură şi stabilitate al guvernării [art. 22 alin. (5)].
§2. Departamentul52
Departamentul reprezintă o structură organizatorică fără personalitate juridică şi fără alte unităţi
subordonate, subordonat primului-ministru, şi având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de
interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului [art. 23 alin. (1)].
Această structură este condusă de un demnitar care în exercitarea atribuţiilor ce îi revin emite
ordine cu caracter individual. Întreaga structură organizatorică a departamentului, precum şi atribuţiile
sale se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Secţiunea 8. Primul-ministru
Instituţia Primului-ministru îşi găseşte fundamentare prin intermediul art. 107 alin. (1) din
Constituţie, acesta conducând Guvernul şi coordonând activitatea membrilor acestuia cu respectarea
atribuţiilor specifice acestora. Dispoziţia constituţională normează instituţia primului-ministru ca un
organism de conducere generică a Guvernului, cu rol de coordonare a activităţii acestuia şi a
miniştrilor, însă, după cum observasem anterior, potrivit Legii-cadru nr. 90/2001, între primul-ministru
şi restul membrilor cabinetului raporturile stabilite sunt în principal de subordonare, şi doar în subsidiar
de coordonare.
Primul-ministru exercită o funcţie generală de reprezentare a Guvernului în relaţiile acestuia cu
Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea
de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi
alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale
ale statului român (art. 13 din Legea-cadru).
Printre cele mai importante atribuţii exercitate de către primul-ministru distingem următoarele:
- exercită funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate atribuţiile
care derivă din această calitate (art. 14);
- numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu
excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai
51
Pentru mai multe detalii a se vedea Emanuel Albu, op.cit., p. 119-125.
52
Ibidem., p. 125-127.
Guvernului, secretarii de stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, precum şi alte
persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege (art. 15);
- prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului
şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori [art. 16 alin.
(1)];
- contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în cazul în care Constituţia prevede
obligativitatea contrasemnării acestora (art. 17);
- poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale în scopul rezolvării
unor probleme operative [art. 18 alin. (1)].
Actele emise de către primul-ministru în exercitarea atribuţiilor ce îi revin sunt deciziile, acestea,
pentru a produce efecte juridice, trebuind să fie publicate în Monitorul Oficial al României (art. 19).
Capitolul II. Administraţia centrală de specialitate

Secţiunea 1. Ministerele
În cadrul administraţiei publice centrale de specialitate, alături de Guvern, regăsim o altă

componentă de bază a acesteia, ministerele. Ministerul, în dreptul public, reprezintă un organ
plasat în cadrul puterii executive şi care se bucură de o competenţă materială determinată53.
§1. Cadrul juridic al ministerelor
În sistemul român de drept, instituţia juridică a ministerului apare consacrată în primul

rând la nivel constituţional. Constituţia României plasează aceste instituţii în Capitolul V,
Secţiunea 1 – „Administraţia publică centrală de specialitate”, coordonatele normative generale
fiind trasate prin intermediul art. 116 şi art. 117.
Actul fundamental român se limitează numai la a stabili caracterul ministerelor de
instituţii juridice subordonate Guvernului, atribuind legiuitorului competenţa de a reglementa
cadrul juridic specific cu privire la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestora. În acest sens,
în cadrul Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, Capitolul 2, art. 34-56, normează regimul juridic general al acestor instituţii.
§2. Înfiinţarea ministerelor
Constituantul român prevede în cadrul art. 117 alin. (1) faptul că „ministerele se
înfiinţează (...) potrivit legii”. Această prevedere constituţională nu stabileşte modalitatea
concretă prin care pot fi create astfel de instituţii juridice, ci doar prevede obligativitatea ca
înfiinţarea acestora să se facă potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. Astfel, constituantul lasă la
latitudinea legiuitorului determinarea procedurii prin care pot fi create ministerele.
Legea-cadru nr. 90/2001 normează prin art. 36 faptul că „ministerele şi miniştrii se
aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de
guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură”. Din interpretarea acestui articol rezultă
că principala modalitate de creare a ministerelor constă în aprobarea prin hotărâre de către
Parlament a actului politic propus de către candidatul la funcţia de prim-ministru, act ce cuprinde
53
Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 334.
lista membrilor viitorului Guvern şi ministerele prin care urmează a fi pusă în practică politica
guvernamentală.
În acelaşi timp, conform art. 37 alin (1) din lege, Primul-ministru poate cere
Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz,
divizarea ori comasarea unor ministere, în astfel de situaţii prevederile art. 36 aplicându-se în
mod corespunzător. Necesitatea flexibilităţii şi adaptabilităţii activităţii administraţiei centrale
impune fără îndoială posibilitatea de modificare în timp a structurii acesteia, prin crearea sau
desfiinţarea unor ministere ori divizarea sau comasarea acestora, Constituţia nestabilind un
număr fix al acestor structuri instituţionale. Astfel, o altă modalitate prin care pot fi create
ministerele implică un act de voinţă exprimat al primului-ministru în acest sens şi o aprobare prin
hotărâre din partea Parlamentului.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi legale în vigoare rezultă practic că în principiu
actul juridic prin care ia naştere un minister este, în ambele variante prezentate anterior,
hotărârea adoptată de către Parlament. Se poate pune astfel întrebarea dacă Parlamentul însuşi
poate crea astfel de instituţii prin adoptarea unei legi şi fără existenţa a priori a sesizării din
partea executivului în acest sens. De asemenea, ne putem întreba în plus dacă Guvernul însuşi
poate înfiinţa ministere fără medierea legislativului.
În ceea ce priveşte primul aspect, având în vedere că ministerele sunt instituţii
subordonate Guvernului cu rol în elaborarea şi asigurarea aplicării politicii guvernamentale
generale în propriile domenii de activitate54, considerăm că Parlamentului îi este interzis să
procedeze la crearea unor ministere prin adoptarea unei legi în condiţiile în care executivul nu a
solicitat acest lucru.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, răspunsul se conturează pornind de la sensul
termenului de „lege” utilizat de către actul fundamental român care în art. 117 alin. (1)
precizează faptul că „ministerele se înfiinţează (...) potrivit legii”. Constituantul utilizează în
acest caz o sintagmă generică „(...) potrivit legii”, astfel încât sensul termenului de „lege”
priveşte accepţiunea sa largă (legea ca act al Parlamentului şi ordonanţa ca act al Guvernului).
Astfel, concluzia logică ce se desprinde este aceea că şi Guvernul, prin intermediul
ordonanţelor de urgenţă, fără vreo abilitare din partea Parlamentului, poate crea cadrul juridic
specific de organizare şi funcţionare a ministerelor, având automat şi capacitatea de a le înfiinţa.
§3. Organizarea şi funcţionarea ministerelor
Organizarea ministerelor priveşte pe de o parte, structura organizatorică internă a acestor

instituţii, iar pe de altă parte, sarcinile specifice rezultate din organizarea conducerii ministerelor
şi a structurilor componente sau subordonate acestora55.
Potrivit art. 40 alin. (1) din Legea-cadru nr. 90/2001 rolul, funcţiile, atribuţiile, structura
organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanţa,
volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
Din punct de vedere structural, ministerele sunt conduse de către miniştrii [art. 35 alin.
(2)], pe lângă aceştia funcţionând cabinete ale miniştrilor cu personal propriu [art. 40 alin. (2)].
Unele ministere, în funcţie de natura atribuţiilor, pot avea în domeniul lor de activitate
compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului [art. 40 alin. (3)].
54
55
Pentru mai multe detalii a se vedea Emanuel Albu, op.cit., p. 156-177.
De asemenea, ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul
Curţii de Conturi (art. 42), sau pot avea în subordinea lor servicii publice, care funcţionează la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (art. 43).
În ceea ce priveşte înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, obiectul de
activitate, structura organizatorică, numărul şi încadrarea personalului, criteriile de constituire a
compartimentelor şi funcţiile de conducere ale acestora, legea prevede prin art. 44 alin. (1) că se
aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în
subordinea căruia aceste servicii sau organe îşi desfăşoară activitatea.
Ministrul numeşte şi eliberează direct din funcţie conducătorii organelor de specialitate
din subordinea ministerului, iar pe conducătorii serviciilor publice deconcentrate numai cu avizul
consultativ al prefectului [art. 44 alin. (2) şi (3)].
Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi
funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului (art. 45).
§4. Conducerea ministerelor
Conducerea ministerelor revine potrivit art. 46 alin. (1) din Legea-cadru nr. 90/2001
miniştrilor, aceştia reprezentând ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu
persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie56.
Actele adoptate de către miniştrii în exercitarea atribuţiilor ce le revin sunt ordinele şi
instrucţiunile.
Ministrul este ajutat în activitatea de conducere a ministerului de unul sau mai mulţi
secretari de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare şi funcţionare a respectivului
minister. Aceştia exercită competenţe delegate de către ministru în cazul în care ministrul, din
diferite motive, nu îşi poate exercita atribuţiile curente, cu înştiinţarea prealabilă a primului-
ministru (art. 51). De asemenea, în cadrul ministerelor, precum şi a instituţiilor publice şi altor
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, poate fi utilizată şi funcţia de
subsecretar de stat, dacă acest lucru este necesar (art. 47).
Cabinetul ministerial include şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit
prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, cu rol principal în asigurarea stabilităţii
funcţionării ministerului, continuităţii conducerii şi realizării legăturilor funcţionale între
structurile ministerului [art. 49 alin. (1)]. Secretarul general poate fi ajutat de unul sau doi
adjuncţi în realizarea atribuţiilor ce îi revin, funcţionari publici de carieră, numiţi prin concurs
sau examen (art. 50).
Secţiunea 2. Organele centrale de specialitate subordonate
Potrivit art. 116 alin. (2) din Constituţia României „(...) organe de specialitate se pot
organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor (...)”. Prin intermediul acestei dispoziţii
constituantul român a prevăzut posibilitatea înfiinţării acestor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale în situaţiile în care existenţa lor este necesară pentru desfăşurarea
activităţii specifice a Guvernului şi a ministerelor, instituţii faţă de care se găsesc într-un raport
de subordonare.
56
Pentru mai multe detalii cu privire la reprezentarea ministerului în faţa instanţelor de judecată şi cu privire la
practica delegării acestei competenţe a se vedea Emanuel Albu, op.cit., p. 183-184.
În funcţie de scopul pentru care sunt create, aceste organe de specialitate pot funcţiona
temporar sau permanent, pot avea un rol decizional sau doar un rol consultativ57, şi de asemenea
pot fi regăsite la nivelul domeniilor de activitate specifice fiecărui minister în parte sau pot
acoperi mai multe astfel de domenii58. Practic, organele de specialitate exercită competenţe
generale la nivel central de natura celor specifice ministerelor în domenii de activitate în care
însă nu este necesară înfiinţarea unui minister, acestea primind denumiri diverse precum: agenţii,
secretariate, autorităţi, institute, oficii etc.59.
Formalismul structurii ministeriale poate constitui un impediment în anumite situaţii a
căror rezolvare necesită promptitudine, iar acest lucru este realizat prin intermediul organelor de
specialitate, organisme mult mai suple din punct de vedere instituţional.
Modalitatea de creare a acestor organe de specialitate presupune precizarea unor aspecte
importante.
Un prim aspect priveşte faptul că aceste organe de specialitate, potrivit art. 117 alin. (2)
din Constituţie, pot fi înfiinţate de către Guvern sau ministere numai dacă legea le recunoaşte
această competenţă.
Constituantul român a lăsat practic la latitudinea legiuitorului organic normarea acestei
competenţe a Guvernului ori a ministerelor de a crea astfel de instituţii juridice în subordinea
directă a lor. În ceea ce priveşte Guvernul, Legea-cadru nr. 90/2001, dispune prin art. 11 lit. o)
această posibilitate de înfiinţare a unor organe de specialitate subordonate, cu avizul Curţii de
Conturi, ca şi atribuţie principală a acestuia. În mod asemănător, art. 42 din lege stipulează
această competenţă şi în ceea priveşte ministerele.
Un al doilea aspect constă în faptul că numai Guvernul şi ministerele pot înfiinţa organe
de specialitate în subordinea lor prin adoptarea unei hotărâri de Guvern sau a unui ordin de către
ministru. Prin interpretarea actualelor prevederi constituţionale şi legale în această materie se
creează practic un drept legal al Guvernului şi al ministerelor de a înfiinţa organe de specialitate
în subordinea lor60.
Consecinţa juridică principală ce rezidă din normarea acestui drept distinct constă în
aceea că se limitează cadrul organelor ce pot înfiinţa aceste organisme la acelea două precizate
anterior: Guvernul şi ministerele. Astfel, legiuitorului însuşi, în ciuda faptului că mediază
delegarea unei competenţe stabilite constituţional în considerarea principiului delagata potestats
non delegatur, îi este interzis a crea astfel de organe de specialitate.
În acest sens, Curtea Constituţională română, efectuând controlul constituţionalităţii Legii
privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, în subordinea Guvernului României, a
precizat prin Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 200761 că „Autoritatea Naţională pentru Turism (n.n.
ca organ de specialitate) este una dintre autorităţile a cărei înfiinţare intră, potrivit art. 117
alin. (2) din Constituţie, în competenţa exclusivă a Guvernului, astfel că adoptarea de către
Parlament a legii ce face obiectul prezentei sesizări este neconstituţională”.
57
Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 343.
58
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. R.A „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 130.
59
Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 183.
60
Curtea Constituţională română, prin Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2007, dispune că: „În ceea ce priveşte
înfiinţarea altor organe de specialitate decât ministerele şi autorităţile autonome, dar ca autorităţi
guvernamentale, art. 117 alin. (2) din Constituţie stabileşte dreptul Guvernului de a le înfiinţa, dar numai în cazul
în care acest drept îi este recunoscut prin lege şi cu avizul Curţii de Conturi”.
61
Un al treilea aspect important apare sub forma unei condiţii esenţiale în materia
înfiinţării organelor de specialitate: existenţa a priori a avizului Curţii de Conturi. Deci,
Guvernul şi ministerele trebuie mai întâi să primească avizul Curţii de Conturi pentru a-şi
exercita dreptul de creare a unor organe de specialitate în subordinea lor.
În ceea ce priveşte natura juridică a avizului Curţii de Conturi se poate pune întrebarea
dacă acesta reprezintă sau nu un aviz conform62, ce implică din punct de vedere juridic atât
obligativitatea obţinerii sale ca şi condiţie principală, cât şi respectarea conţinutului său ca şi
condiţie subsidiară.
Avizul Curţii de Conturi este necesar şi obligatoriu prin el însuşi, însă este oare
obligatoriu şi prin conţinut? Coroborând acest aspect cu misiunea generală a Curţii de Conturi
normată prin art. 140 alin. (1) din Constituţie, aceea de exercitare a controlului asupra modului
de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public, interpretarea logică ce se impune este în sensul că acest aviz trebuie să fie obligatoriu şi
prin conţinutul său, Guvernul sau ministerele trebuind să ţină cont de un eventual aviz negativ al
Curţii de Conturi63.
Realitatea sistemului administraţiei publice centrale dovedeşte o sporire accentuată a
numărului acestor organe de specialitate, astfel încât interpretarea anterioară se constituie într-o
modalitate practică de limitare a fenomenului de proliferare a acestor organe 64. Înfiinţarea
organelor de specialitate subordonate trebuie să aibă un scop precis şi circumstanţiat, un număr
prea mare al acestora neputând avea drept rezultat decât o îngreunare a activităţii aparatului
guvernamental.
Organele de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor exercită în acelaşi timp
competenţe specializate, aferente domeniului sau sectorului de activitate pentru care au fost înfiinţate, şi
competenţe teritoriale, exercitându-şi atribuţiile şi desfăşurându-şi activitatea la nivelul întregului teritoriu
naţional65.
Regimul juridic al acestor organe de specialitate subordonate este guvernat atât de dispoziţiile Legii-
cadru nr. 90/2001, care în art. 60 prevede că dispoziţiile legii se aplică în mod corespunzător şi celorlalte organe
centrale de specialitate, cât şi de diferitele acte normative prin care acestea sunt înfiinţate (hotărâri de Guvern sau
ordine ale miniştrilor).
Secţiunea 3. Autorităţile administrative autonome
Adoptarea Constituţiei române din anul 1991 a condus la apariţia în cadrul administraţiei
publice din România a unor instituţii precum „autorităţile administrative autonome”, organisme
care îşi exercită funcţiile specifice sub semnul independenţei.
Actualmente, autorităţile administrative autonome66 formează un ansamblu de structuri
originale în cadrul aparatului administraţiei de stat româneşti, imaginea generală a acestor
62
În ceea ce priveşte caracterul de aviz conform al avizului dat de către Curtea de Conturi a se vedea Verginia
Vedinaş, op.cit., p. 343; Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Constituţia României revizuită, comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 236; Tudor Drăganu,
Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 324.
63
Printr-un astfel de aviz Curtea de Conturi poate preciza faptul că din punct de vedere financiar nu este oportună
crearea unui organism de specialitate.
64
Verginia Vedinaş, op.cit., p. 343.
65
66
Pentru mai multe detalii cu privire la instituţia juridică a autorităţilor administrative autonome (independente) a se
vedea Marie-José Guédon, Les autorités administratives indépendantes, Ed. L.G.D.J, Paris, 1991; George Dupuis,
instituţii juridice fiind aceea a unor organisme a căror creare are drept scop exercitarea de acţiuni
sustrase influenţelor politice şi presiunilor diferitelor interese economice sau profesionale, în
anumite domenii de activitate considerate „sensibile” şi care necesită o protecţie imparţială.
Autorităţile administrative autonome reprezintă organisme publice non-jurisdicţionale
cărora legiuitorul sau constituantul le conferă misiunea de a regulariza sau organiza sectoare
sensibile, de a veghea la respectul anumitor drepturi ale celor administraţi, instituţii ce sunt
dotate cu garanţii statutare şi puteri ce le permit să exercite funcţiile lor specifice fără a fi supuse
în principiu influenţei guvernământului67.
§1. Cadrul normativ al autorităţilor administrative autonome
Autorităţile administrative autonome reprezintă instituţii juridice ce se bucură în sistemul

de drept român de dublă consacrare şi legitimare. Astfel, aceste structuri ale administraţiei îşi
găsesc o primă fundamentare din punct de vedere juridic prin prisma dispoziţiilor constituţionale
române, iar în al doilea rând prin trasarea de către Parlament şi Guvern a cadrului legislativ
necesar desfăşurării activităţii acestor organisme.
Trebuie subliniat faptul că valoarea constituţională acordată acestor instituţii juridice de
către constituantul român din 1991 facilitează analiza din punct de vedere juridic a acestora. Fără
îndoială, trasarea principalelor coordonate juridice ale autorităţilor administrative autonome
constituie un demers dificil, mai ales prin prisma consecinţelor juridice rezultate din analiza
terminologică primară a sintagmei utilizate pentru desemnarea acestor instituţii, însă o primă
problemă care ar fi putut intra în discuţie este eliminată. Evident, este vorba de problema valorii
juridice a acestor instituţii juridice.
Dreptul francez a cunoscut şi cunoaşte în continuare o reală controversă la nivel doctrinar
şi jurisprudenţial legată de valoarea juridică a autorităţilor administrative independente 68. Spre
Les autorités administratives indépendantes, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1988; Michel Gentot, Les
autorités administratives indépendantes, 2e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 1994; Olivier Gohin, Institutions
administratives, 5e édition, Ed. L.G.D.J, Paris, 2006, p. 234-269; Charles Debbasch, Frédéric Colin, Administration
publique, 6e édition, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 927-971; Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a III-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 345-348; Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. R.A
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 140-166; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a 4-
a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 446-447; Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 211; George Gîrleşteanu, Autorităţile administrative autonome, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011; Emil-Ioan Moţiu, Autorităţile administrative autonome din domeniul siguranţei naţionale şi al mediatizării
informaţiilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; Irina Marina Lazăr, Studiu comparativ asupra autorităţilor
administrative independente/autonome, Revista de Drept Public nr. 2/2010, p. 44-62.
67
Michel Gentot, Les autorités administratives indépendantes, 2e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 1994, paragraful
15.
68
Constituţia României utilizează pentru desemnarea acestor organisme sintagma de „autorităţi administrative
autonome”, pe când doctrina şi jurisprudenţa franceză folosesc sintagma de „autorităţi administrative
independente”. Trebuie să subliniem că din punctul nostru de vedere cele două sintagme desemnează aceeaşi
instituţie juridică atât în fapt, cât şi în drept. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul de
„independent” prin cel de „autonom” şi invers, pe cel de „autonom” prin „independent”. Cei doi termeni apar astfel
din punct de vedere gramatical ca fiind sinonimici. Acelaşi lucru considerăm că se întâmplă şi din punct de vedere
juridic. Dacă ar fi să ne punem întrebarea care ar fi raţiunea folosirii de către constituantul român din 1991 a
termenului de „autonom” în detrimentul celui de „independent” utilizat începând cu mai bine de trei decenii în urmă
de către doctrina juridică franceză şi de către jurisdicţiile constituţionale şi administrative din hexagon, răspunsul nu
poate fi decât unul nuanţat şi probabil nu foarte precis din punct de vedere juridic. Cei doi termeni prezintă o
diferenţă semantică: independent „sună” mai puternic decât autonom; independent conduce cu gândul la o non-
dependenţă de tip absolut, autonom la una relativă. Momentul revoluţiei române din 1989 probabil că era prea
deosebire de sistemul de drept român unde, după cum enunţasem anterior şi vom dezvolta în
continuare, aceste instituţii cunosc o dublă fundamentare juridică, constituţională şi legală, în
Franţa, în momentul apariţiei acestei noi categorii juridice, un text constituţional care să le
consacre ca atare lipsea. La baza constituirii acestei noi categorii juridice de autorităţi cu o
configuraţie juridică inedită a stat iniţiativa legislatorului francez. Crearea prin lege a acestor noi
instituţii a suscitat interesul doctrinei juridice franceze care a optat pentru denumirea lor ca
„autorităţi administrative independente”. Mai trebuie subliniat faptul că jurisprudenţa
Consiliului Constituţional francez şi a Consiliului de Stat este oscilată în ceea ce priveşte aceste
autorităţi mai ales datorită neconsacrării lor la nivel constituţional şi datorită faptului că în
general, după cum vom evidenţia ulterior, existenţa acestora intră într-o contradicţie aparentă cu
principiile fundamentale de organizare a administraţiei statale.
În dreptul român, Constituţia României din 1991 consacră un loc aparte acestor autorităţi
denumite în continuare „autorităţi administrative autonome”. Astfel, în Capitolul V denumit
„Administraţia publică”, Secţiunea I, „Administraţia publică centrală de specialitate”, art. 116,
care prezintă structura aparatului administrativ central, se normează: „(1) Ministerele se
organizează numai în subordinea Guvernului. (2) Alte organe de specialitate se pot organiza în
subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome”. De
asemenea, în art. 117 alin. (3) se precizează că „Autorităţi administrative autonome se pot
înfiinţa prin lege organică”.
§2. Consecinţele normative ale consacrării constituţionale a autorităţilor

administrative autonome
Consacrarea acestor autorităţi de către constituantul român prin dispoziţiile art. 116 alin.
(2) şi art. 117 alin. (3) impune câteva precizări importante, prin prisma consecinţelor normative
produse, cu privire la locul acestor autorităţi în sistemul administraţiei de stat şi cu privire la
raporturile acestora cu celelalte autorităţi administrative ale căror relaţii generale se desfăşoară
conform principului subordonării ierarhice.
A. Competenţa de înfiinţare a autorităţilor administrative autonome revine doar

Parlamentului
O primă consecinţă normativă ce se desprinde din analiza acestor dispoziţii

constituţionale este aceea că înfiinţarea acestor organisme specializate este lăsată numai la
latitudinea Parlamentului. Constituantul român a prevăzut înfiinţarea acestor autorităţi nu ca pe
o obligaţie constituţională ce incumbă legislativului, ci ca pe o posibilitate, în cazul în care acesta
consideră că existenţa lor este necesară într-un anumit domeniu etatic. De asemenea, crearea şi
modificarea cadrului normativ specific în care îşi desfăşoară activitatea aceste autorităţi se poate
face potrivit art. 117 numai printr-un anumit tip de lege ca act al Parlamentului, şi anume legea
aproape de cel în care constituantul a decis ca prin adoptarea Constituţiei din 1991 să consacre posibilitatea de
creare a unor organisme care la prima vedere ar părea că scapă controlului etatic. Conştiinţa constituantului român
cu siguranţă era încă impregnată de efectele negative rezultate din experienţa societăţii româneşti condusă de
instituţii şi persoane care scăpau efectiv oricărui control. Din aceste motive considerăm că s-a optat pentru folosirea
termenului de „autonom” şi nu a celui de „independent”.
organică. Considerăm că dispoziţiile art. 117 alin. (3) trebuie înţelese ca având un sens strict:
doar Parlamentul prin lege organică poate să creeze autorităţi administrative autonome69.
Guvernul nu le poate crea prin adoptarea unei ordonanţe, simple sau de urgenţă, act
juridic prin care acesta exercită funcţia legislativă. Această interpretare restrictivă este impusă de
caracterul independent, autonom recunoscut acestor instituţii juridice de către constituantul
român. În ceea ce priveşte ordonanţele simple lucrurile sunt clarificate de către constituant care
în art. 115 alin. (1) precizează expres că „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a
Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Deci,
chiar dacă doreşte să delege competenţa de creare a acestor autorităţi către Guvern, Parlamentul
nu poate face acest lucru deoarece Constituţia nu permite delegarea competenţei legislative în
materia legilor organice către Guvern.
B. Autorităţile administrative autonome nu sunt subordonate Guvernului sau ministerelor
O a doua consecinţă normativă ce se desprinde este aceea că aceste autorităţi nu sunt

subordonate Guvernului şi nici ministerelor, chiar dacă constituantul român le plasează în cadrul
structurilor administraţiei publice centrale. În acest sens trebuie interpretat art. 116 alin. (2) din
Constituţie care normează practic două tipuri de organe de specialitate ce pot fi constituite,
constituantul operând această distincţie foarte clar: organe de specialitate în subordinea
Guvernului ori a ministerelor şi autorităţi administrative autonome.
Astfel, dacă în ceea ce priveşte prima categorie de organe de specialitate constituantul a
prevăzut în mod expres că se găsesc în subordinea guvernului sau a ministerelor, cât priveşte cea
de-a doua categorie de asemenea organe nu se mai menţionează nimic. O interpretare logică
conduce la concluzia evidentă că acestea din urmă s-a dorit a nu se găsi într-un raport de
dependenţă, de subordonare, faţă de organele administraţiei publice centrale. Dacă constituantul
român ar fi dorit să plaseze aceste autorităţi în subordinea Guvernului ar fi evidenţiat acest lucru
într-o manieră directă.
§3. Crearea autorităţilor administrative autonome
Înfiinţarea autorităţilor administrative autonome presupune cu necesitate un act de

exercitare a puterii publice. Trebuie văzut care este nivelul normei necesare pentru a proceda la
crearea acestor autorităţi.
Constituţia României soluţionează o eventuală controversă în plan juridic pe marginea
competenţei de creare a acestor autorităţi. Dreptul francez în schimb, în care constituantul nu a
prevăzut nimic cu privire la aceste autorităţi, cunoaşte încă o reală controversă cu privire la
organele statale capabile să înfiinţeze astfel de instituţii.
După cum precizam anterior, art. 117 alin. (3) din Constituţie precizează că „Autorităţi
administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică”. Concluzia logică ce se desprinde
este aceea că Parlamentul, organul competent să adopte astfel de norme juridice, legi organice,
este competent să creeze autorităţi administrative autonome. De asemenea, este evident că
sintagma „se pot”, folosită de către constituant, implică faptul că înfiinţarea acestor autorităţi este
69
Anumite autorităţi administrative independente sunt create de către constituantul însuşi (Avocatul poporului art.
58-60, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării art. 119, Consiliul Superior al Magistraturii art. 133-134, Consiliul
Economic şi Social art. 141), Parlamentul delimitând cadrul legislativ de funcţionare a acestor instituţii.
expresia voinţei legislative libere, nerevenind evident o obligaţie pentru Parlament în a proceda
la crearea lor.
O problemă de interpretare ce poate apărea, cu consecinţe juridice importante în ceea ce
priveşte regimul juridic al acestor autorităţi, este aceea dacă aceste instituţii pot să fie create şi
printr-o altfel de normă decât legea organică. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 117 alin. (3) ar
putea fi interpretate şi într-o manieră largă putând fi coroborate cu alte dispoziţii constituţionale?
Constituantul român prevede posibilitatea de creare a autorităţilor administrative autonome
independente prin lege, dar nu se exprimă într-o manieră restrictivă, neutilizând în acest sens
sintagme precum „numai prin lege organică” sau „doar prin lege organică”.
Posibilitatea conferită constituţional Guvernului prin art. 115 de a exercita în anumite
situaţii funcţia legislativă prin adoptarea de ordonanţe simple sau de urgenţă coroborată cu
interpretarea largă a art. 117 alin. (3) ar putea conduce la concluzia că şi acest organ ar avea
competenţa de a crea asemenea autorităţi. O asemenea concluzie s-ar putea baza pe mai multe
argumente:
- constituantul român nu prevede exclusivitatea de înfiinţare a acestor autorităţi
Parlamentului;
- Guvernul poate adopta ordonanţe, acte cu aceeaşi putere normativă ca şi a legii, şi în
domeniul legilor organice;
- actul fundamental plasează aceste autorităţi de principiu în rândul sistemului organelor
administraţiei publice, vârful piramidei acestui sistem fiind ocupat de către Guvern.
În ceea ce ne priveşte nu ne raliem unei asemenea interpretări posibile şi considerăm că
dispoziţiile art. 117 alin. (3) trebuie înţelese ca având un sens strict: doar Parlamentul prin lege
organică poate să creeze autorităţi administrative autonome70.
După cum precizasem anterior, această interpretare restrictivă este impusă de caracterul
independent, autonom recunoscut acestor instituţii juridice de către constituantul român. Plasarea
acestor autorităţi în rândul organelor administraţiei publice este realizată prin prisma dispoziţiilor
art. 116 alin. (2) care vorbeşte despre posibilitatea de organizare a altor organe de specialitate
subordonate Guvernului ori ministrelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, dacă
constituantul român ar fi dorit să plaseze aceste autorităţi în subordinea Guvernului şi astfel acest
organ să aibă şi capacitatea de a le crea, ar fi evidenţiat acest lucru într-o manieră directă.
Iniţial, problematica înfiinţării acestui tip de instituţie juridică este evitată în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 10 marie 2005 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003
pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi ale art. 17 alin. (1) şi
ale art. 18 din Legea concurenţei nr. 21/1996, Curtea statua că, în ceea ce priveşte invocarea
încălcării dispoziţiilor art. 117 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „autorităţi administrative
autonome se pot înfiinţa prin lege organică”, critica nu poate fi reţinută: „Consiliul Concurenţei
funcţionează în baza Legii concurenţei nr. 21/1996, care este lege organică, iar Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 121/2003 modifică această lege. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că
ordonanţele de urgenţă se pot adopta şi în domeniul legilor organice, întrucât restricţia prevăzută
la art. 115 alin. (1) din Constituţie se referă numai la ordonanţele Guvernului adoptate în baza
unei legi de abilitare”.
70
În acelaşi sens se pronunţă şi Verginia Vedinaş, Comentariul art. 117 din Constituţia României, în Constituţia
1123.
Practic, instanţa constituţională mută analiza juridică pe terenul competenţei Guvernului
de a adopta ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor organice fără a lua în discuţie prevederile
constituţionale invocate în materia înfiinţării autorităţilor administrative autonome cu incidenţă
restrictivă în exercitarea competenţei de legiferare a Guvernului.
Ulterior jurisprudenţa Curţii Constituţionale pare a se modifica în sensul considerării
nivelului normei juridice necesare pentru crearea unei autorităţi administrative autonome prin
Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 200771, declarând neconstituţionalitatea Legii privind înfiinţarea
Autorităţii Naţionale pentru Turism, în subordinea Guvernului României, aceasta precizând că
„alin. (1) şi (3) ale art. 117, prevăzând că ministerele se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează potrivit legii şi că autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege
organică, consacră principiul potrivit căruia acest domeniu (n.n. de reglementare a regimului
juridic al acestor instituţii ale statului) este de competenţa exclusivă a Parlamentului”, iar că
“în ceea ce priveşte înfiinţarea altor organe de specialitate decât ministerele şi autorităţile
autonome, dar ca autorităţi guvernamentale, art. 117 alin. (2) din Constituţie stabileşte dreptul
Guvernului de a le înfiinţa (...)”.
Interpretarea Curţii apare tranşantă sub acest aspect, subliniind totodată că „normele
cuprinse în alin. (2) şi (3) ale art. 117 din Constituţie, referitoare la competenţa Parlamentului
şi a Guvernului, care sunt de strictă interpretare constituţională, fac o distincţie, fără echivoc,
cu privire la modalităţile de înfiinţare a celor două categorii de autorităţi menţionate (n. n pe
de o parte ministerele şi autorităţile administrative autonome, iar pe de altă parte celelalte
organe de specialitate subordonate)”.
Mai târziu, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie se schimbă din nou,
trădând un gen de abordare ce poate fi calificat ca cel puţin ciudat, dacă nu chiar ca o
neînţelegere a sau neconştientizare a consecinţelor normative rezultate prin prisma art. 116 alin.
(2) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie în materia autorităţilor administrative autonome.
Astfel, prin Decizia nr. 444 din 31 martie 200972 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2, art. 16, art. 20 alin. (8), (9) şi (10), art. 23 alin. (1) şi
(2), precum şi art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, Curtea constata că prin reglementarea iniţială a Ordonanţei
Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca
un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului.
Însă această reglementare a ridicat problema existenţei unor eventuale presiuni politice
asupra Consiliului de natură a afecta neutralitatea şi autonomia sa în raporturile cu Guvernul şi
cu administraţia de stat subordonată acestuia, cu prilejul activităţii de combatere a discriminării.
Pentru aceste motive, prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/200373, Ordonanţa Guvernului
nr. 137/2000 a fost completată, prevăzându-se că, „în exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără
ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii ori autorităţi publice”. Ulterior,
constata Curtea, în vederea asigurării unei autonomii reale a Consiliului, prin modificările aduse
Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 prin Legea nr. 324/200674, acest organ a fost plasat sub
controlul Parlamentului.
71
72
73
74
În consecinţă, Curtea a concluzionat: Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
este „o autoritate publică autonomă, aflată sub controlul Parlamentului, şi nu în subordinea
Guvernului”.
Practic, prin această decizie Curtea Constituţională evidenţiază faptul că în domeniul
activităţii de combatere a discriminării trebuie să activeze o autoritate statală sustrasă
eventualelor presiuni politice care i-ar putea afecta neutralitatea şi autonomia sa în raporturile cu
Guvernul şi cu administraţia de stat subordonată acestuia. Cu alte cuvinte, natura domeniului de
acţiune determină o anumită natură a autorităţii ce activează în acest domeniu, astfel încât
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării trebuie în mod obligatoriu să fie conceput
din punct de vedere juridic ca o autoritate administrativă autonomă, şi nu ca un organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului.
Curtea observă realizarea acestui lucru prin ultimele modificări ale Ordonanţei
Guvernului nr. 137/2000 ce imprimă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
caracterul de autoritate administrativă autonomă.
Ceea ce pare că uită Curtea noastră constituţională este că ea însăşi, în urmă cu doi ani,
prin Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2007, afirma că „normele cuprinse în alin. (2) şi (3) ale art.
117 din Constituţie, referitoare la competenţa Parlamentului şi a Guvernului, care sunt de
strictă interpretare constituţională, fac o distincţie, fără echivoc, cu privire la modalităţile de
înfiinţare a celor două categorii de autorităţi menţionate”, deci că este interzis Guvernului să
înfiinţeze astfel de autorităţi.
Se impun, în rezumat, o serie de precizări importante pe marginea celor evidenţiate
anterior. Crearea acestor autorităţi este rezervată doar Parlamentului prin lege organică.
Guvernul, în principiu, nu le poate crea şi nici nu le poate modifica regimul juridic prin
adoptarea unei ordonanţe de urgenţă75. În ceea ce priveşte ordonanţele simple lucrurile sunt
clarificate de către constituant care în art. 115 alin. (1) precizează expres că „Parlamentul poate
adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice”. Deci, chiar dacă doreşte să delege competenţa de creare a acestor
autorităţi către Guvern, Parlamentul nu poate face acest lucru deoarece Constituţia nu permite.
Cu toate acestea, realitatea normativă românească dovedeşte contrariul regulilor
fundamentale stabilite de către constituant şi de către jurisdicţia constituţională română în
materia creării autorităţilor administrative autonome.
În acest sens, prezentăm drept exemplu Ordonanţa de urgenţă nr. 24 din 5 martie 2008
privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii76, act normativ actualmente în
vigoare77 prin care Guvernul a considerat necesar să reglementeze acest domeniu, şi astfel
75
Precizăm că Guvernul, potrivit Constituţiei României, are capacitatea de a adopta ordonanţe de urgenţă în domenii
ce fac obiectul legilor organice, în acest sens art. 115 alin. (5) precizând că „Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme
de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76 alin. (1)”.
76
77
Precizăm că declararea neconstituţionalităţii Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea
poliţiei politice comuniste de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în M.
Of. nr. 95 din 6 februarie 2008, a creat practic un vid de reglementare în ceea ce priveşte instituţia Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care a devenit nefuncţional. Efectul declarării neconstituţionalităţii
legii a constat iniţial în suspendarea de drept a acestui act normativ pentru o perioadă de 45 de zile, termen în care
Parlamentul ar fi avut posibilitatea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, să pună de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În realitate, Parlamentul nu a procedat în acest sens, în acest context,
Guvernul intervenind prin ordonanţă de urgenţă în cadrul termenului de 45 de zile şi reglementând el însuşi acest vid
legislativ.
inclusiv regimul juridic al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii78,
autoritate care potrivit art. 13 alin. (1) este o „autoritate administrativă autonomă cu
personalitate juridică, instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat, aflată sub
controlul Parlamentului”. Nu putem să nu remarcăm şi să subliniem încă odată faptul că deşi
CNSAS-ul este declarată ca autoritate administrativă autonomă sub control parlamentar, regimul
juridic al acesteia este reglementat de către Guvern prin ordonanţă de urgenţă.
Secţiunea 4. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării reprezintă o autoritate administrativă autonomă79

care, potrivit art. 119 din Constituţie, organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc
apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de
restabilire a păcii.
Caracterul de autoritate administrativă independentă rezultă din normarea în chiar art. 1
din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării80 a faptului că această instituţie este „autoritatea administrativă autonomă învestită,
potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea
ţării şi siguranţa naţională”. Astfel, însuşi legiuitorul român atribuie Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării caracterul de autoritate administrativă independentă a cărei activitate vizează un
domeniu specific şi sensibil ce ţine de suveranitatea statului, al apărării şi siguranţei naţionale.
În calitatea sa de autoritate administrativă autonomă, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
nu răspunde decât în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă, conform art. 2 din Legea-
cadru, unei examinări şi verificări parlamentare. Anual, dar nu mai târziu de primul trimestru al
anului următor, precum şi la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau
ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prezintă, în şedinţa
comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoarte asupra activităţii desfăşurate.
§1. Structura organizatorică
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării apare ca un organism colegial a cărui activitate este
condusă prin intermediul unui preşedinte şi al unui vicepreşedinte (art. 5).
Funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este asigurată de către
Preşedintele României, iar funcţia de vicepreşedinte de către Primul-ministru al Guvernului
României.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale,
ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi
resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Roman de Informaţii, directorul
78
Motivarea acestui fapt rezultă din chiar preambulul ordonanţei de urgenţă, Guvernul evocând consecinţele extrem
de grave ale nereglementării în ansamblu a acestei problematici în termenul de 45 de zile, printre care şi „menţinerea
unei naturi juridice neclare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în sistemul instituţiilor
publice”, fiind „necesară, prin urmare, o reconfigurare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii,
ca autoritate administrativă autonomă (...)”.
79
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, O nouă reglementare privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, Revista de Drept Public nr. 2/2003, p. 63-70.
80
Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru
securitate naţională.
De asemenea, în structura organizatorică a acestei instituţii mai întâlnim şi un secretar al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, numit de Preşedintele României, având rang de consilier
de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi care coordonează activitatea unui secretariat al
acestei autorităţi.
După cum se poate observa, în componenţa acestei autorităţi autonome intră doar
persoane provenind de la nivelul puterii executive, legislativul, organism ce exercită controlul
activităţii CSAT neavând nici un reprezentant.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 s-a dorit extinderea componenţei
acestui consiliu prin includerea unui reprezentant al Parlamentului, Preşedintele Senatului.
Astfel, ordonanţa de urgenţă avea următoarea reglementare: «Articol unic. - Alineatul (2) al
articolului 5 din Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.494 din 10 iulie 2002, cu
modificările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: „(2) Preşedintele Senatului şi
primul-ministru al Guvernului României îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinţi ai Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării”.»
Sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 pentru modificarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 415/2002
privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curtea
Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 1008 din 7 iulie 200981 a constatat că CSAT-ul este o
autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom, care, potrivit art. 65 alin. (2) lit.
g) şi art.111 alin.(1) din Constituţie, se află sub control parlamentar direct, astfel că includerea
preşedintelui Senatului în componenţa acestui organism „afectează” raporturile dintre cele
două autorităţi fundamentale ale statului, care trebuie să fie guvernate de principiul
constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor.
Un posibil motiv ce ar fi putut fi avut în vedere de către Curte cu privire la intervenţia
neconstituţională a Guvernului prin ordonanţă de urgenţă în modificarea regimului juridic al
CSAT-ului l-ar fi putut constitui specificul acestei instituţii, acela de autoritate administrativă
autonomă, lucru de altfel remarcat de către Curte: „CSAT-ul este o autoritate a administraţiei
publice centrale cu caracter autonom (…)”. Regimul juridic al acestor autorităţi nu poate fi
reglementat sau modificat decât prin intervenţia legislativului prin lege organică, orice
intervenţie a Guvernului echivalând cu o subordonare implicită a acestor autorităţi executivului,
lucru în contradicţie cu caracteristica fundamentală ce trebuie asigurată acestor autorităţi:
independenţa sau autonomia.
§2. Atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
Potrivit art. 4 din Legea-cadru, Consiliul Suprem de Apărare a Tarii exercită următoarele
atribuţii:
a) analizează şi/sau propune, potrivit legii, promovarea strategiei de securitate naţională a
României; strategiei militare a României; strategiilor de ordine publica şi siguranţa naţională ale
României, în raport cu răspunderile instituţiilor abilitate; datelor, informărilor şi evaluărilor
furnizate de serviciile de informaţii şi de celelalte structuri cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale;
81
b) la solicitarea Preşedintelui României, analizează şi propune măsuri pentru instituirea
stării de asediu sau a stării de urgenta în întreaga ţara ori în unele localităţi; declararea
mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; respingerea agresiunii armate îndreptate
împotriva ţării; declararea stării de război şi încetarea sa; iniţierea, suspendarea sau încetarea
acţiunilor militare;
c) propune spre aprobare punerea în aplicare a planului de mobilizare a economiei
naţionale şi a execuţiei bugetului de stat, pentru primul an de război şi măsurile necesare pentru
apărarea şi restabilirea ordinii constituţionale;
d) avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind: securitatea
naţionala; organizarea generală a forţelor armate şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniul
securităţii naţionale; organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii;
pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare; propunerile de buget ale
instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale; alocaţiile bugetare destinate ministerelor
şi serviciilor cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale; condiţiile de
intrare, trecere sau staţionare pe teritoriul României a trupelor străine; numirea în funcţiile
prevăzute în statele de organizare cu grad de general-locotenent, viceamiral, similare şi
superioare acestora;
e) supune spre aprobare comandantului forţelor armate planurile de întrebuinţare a
forţelor pe timp de pace, în situaţii de criza şi la război;
f) aprobă: orientările de bază în domeniul relaţiilor internaţionale privind securitatea
naţionala; proiectele tratatelor şi acordurilor internaţionale în domeniul securităţii naţionale sau
cu incidente în acest domeniu; stabilirea de relaţii cu organisme similare din străinătate de către
instituţiile şi structurile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale; planurile de acţiune la
declararea mobilizării şi la declararea stării de război; planurile de acţiune la instituirea stării de
asediu şi a stării de urgenta; programele multianuale privind înzestrarea forţelor sistemului
naţional de apărare; principalele direcţii de activitate şi măsurile generale necesare pentru
înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
g) coordonează activitatea de integrare în structurile de securitate europene şi
euroatlantice, monitorizează procesul de adaptare a forţelor armate la cerinţele NATO şi
formulează recomandări, în concordanta cu standardele Alianţei;
h) numeşte şi revoca în/din funcţii, în cazurile şi condiţiile stabilite de lege;
i) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege în domeniul apărării tarii şi al siguranţei
naţionale.
§3. Puterile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
A. Puterea de reglementare
Conform art. 3 din Legea-cadru, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în exercitarea

atribuţiilor ce îi revin, emite hotărâri, potrivit legii, care sunt obligatorii pentru autorităţile
administraţiei publice şi instituţiile publice la care se referă, exercitând astfel o putere de
reglementare a domeniului în care acţionează asupra anumitor instituţii publice.
Această competenţă specifică de reglementare a domeniului apărării şi siguranţei
naţionale a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, exercitată prin adoptarea unor acte juridice a
căror executare sau punere în aplicare este obligatorie pentru anumite instituţii publice este
recunoscută şi de către Curtea Constituţională română care prin Decizia nr. 372 din 17 aprilie
200782 declară că hotărârile acestei autorităţi „se comunică autorităţilor administraţiei publice şi
instituţiilor publice la care se referă, adică celor interesaţi şi obligaţi să le pună în aplicare”.
B. Puterea de avizare
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării beneficiază ca autoritate administrativă autonomă şi

de o putere de avizare, în acest sens, potrivit art. 4 lit. d) avizând anumite proiecte de acte
normative. De asemenea, această autoritate, conform art. 4 lit. f), aprobă prin hotărâre orientările
de baza în domeniul relaţiilor internaţionale privind securitatea naţionala; proiectele tratatelor şi
acordurilor internaţionale în domeniul securităţii naţionale sau cu incidente în acest domeniu.
82
Titlul IV
Autoritatea judecătorească
Autoritatea judecătorească constituie cea de-a treia componentă a sistemului puterilor
statului, astfel cum este consacrată în mod expres prin art. 1 alin. (4) din Constituţie: „Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale”. Conceptul cunoaşte mai multe valenţe
terminologice, precum „autoritate judecătorească”, „putere judecătorească”, „putere judiciară”
etc., toate desemnând un concept juridic complex.
Autoritatea judecătorească este, într-o exprimare generală, acea autoritate care împarte
dreptatea, adică este competentă să soluţioneze, să judece, conflictele de natură juridică dintre
părţi, dintre persoane sau dintre acestea şi autorităţile statului. Elementele instituţionale prin care
această autoritate îşi exercită funcţia esenţială sunt judecătorii, care sunt dotaţi cu iuris dictio,
adică „puterea de a spune dreptul”1.
Capitolul I. Instanţele judecătoreşti

Secţiunea 1. Justiţia şi statutul judecătorului
§1. Justiţia
Conceptul de „justiţie”, utilizat şi de constituantul român în cuprinsul art. 124, este unul
ce comportă mai multe sensuri2.
Mai întâi, într-un sens organic, prin „justiţie” se poate înţelege un sistem de autorităţi cu
caracter jurisdicţional ce integrează atât instanţele judecătoreşti, cât şi toate celelalte organisme
abilitate legal sau constituţional să desfăşoare activităţi şi proceduri de natură jurisdicţională3.
Apoi, într-un sens funcţional, având în vedere că judecătorul, în concepţia tradiţională,
este cel care „realizează şi pune în act deciziile abstracte ale legii, care pornind de la un fapt
constatat şi de la o regulă ţinută ca aplicabilă acestui fapt, trage concluzia unui astfel de
raţionament, şi dă, astfel o sentinţă”, „justiţia” apare ca o activitate instituţională de tipul acesta 4
prin care se exercită suveranitatea.
Judecătorul este acela care are drept rol „înfăptuirea justiţiei”, iar activitatea concretă
desfăşurată de către acesta în soluţionarea unei cauze apare diferită la nivelul sistemelor de drept.
Astfel, în sistemele de drept romano-germanice, în principiu, judecătorul se limitează doar la a
aplica dreptul, neavând competenţa de a-l crea, pe când în sistemele de drept anglo-saxone,
judecătorul este un creator al dreptului, în virtutea principiului stare decisis5 care presupune că
1
Lucian Săuleanu, Sebastian Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
165.
2
A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în
domeniul contenciosului constituţional (III) – Tipuri de contencios constituţional de conformitate şi partajul
competenţelor de justiţie constituţională, Revista Pandectele Române nr. 5/2011, p. 56.
3
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 540.
4
2007, p. 425-426. A se vedea în acelaşi mod al distincţiei operate, Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi
instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 293.
5
Bianca Selejan-Guţan, op.cit., p. 294.
decizia adoptată este obligatorie pentru instanţele inferioare în grad sau de acelaşi grad cu cea
care a edictat-o6.
Cu toate acestea, doar la nivel de principiu se poate limita activitatea judecătorului
romano-germanic la aplicarea dreptului, în concret, activitatea specifică derulată în soluţionarea
unei cauze de către acesta, care presupune mai mult decât un simplu silogism juridic, el trebuind
de cele mai multe ori să aleagă şi să interpreteze o normă juridică dintre mai multe existente sau
să judece conflictul chiar şi în situaţia inexistenţei normei juridice7, îl transformă într-un creator
al dreptului8.
Curtea Constituţională, deşi observă specificul creator de drept al activităţii judecătorului,
neagă însă puterea acestuia de a crea dreptul, în concordanţă cu fundamentele sistemului
romano-germanic: „(…) interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect
de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme
juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod
necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza
indispensabilă procesului de aplicare a legii” - Decizia nr. 1014 din 8 noiembrie 20079; „Este
unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza
conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel
încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului,
învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de
interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între
exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin
substituirea autorităţii competente în acest domeniu” - Decizia nr. 838 din 27 mai 200910.
A. Înfăptuirea justiţiei în numele legii
Potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Dispoziţia
constituţională instituie astfel un principiu general în ceea ce priveşte justiţia, principiul
legalităţii. Acest principiu presupune că desfăşurarea activităţii de tip jurisdicţional trebuie să fie
cantonată în sfera legalităţii, ceea ce implică legalitatea instanţelor judecătoreşti, adică instituirea
acestora prin lege şi obligaţia acestora de a respecta legea în judecarea cauzelor şi aplicarea
procedurilor incidente11. De altfel, acest aspect este remarcat şi de către Curtea Constituţională
prin Decizia nr. 50 din 13 ianuarie 200912, ocazie cu care reţinea că justiţia „este un serviciu
public al statului” şi „o prerogativă care aparţine statului şi se realizează prin organele sale
specializate, prevăzute de lege, care includ atât instanţele şi judecătorii, cât şi auxiliarii justiţiei.
De aceea, justiţia se înfăptuieşte, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, în numele legii,
referirea fiind făcută inclusiv la aspectele procedurale”.
6
A se vedea pe larg cu privire la distincţia dintre cele două sisteme de drept Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria
generală a dreptului, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 144-155.
7
Oana-Maria Bălan, Opera de interpretare a dreptului, Revista Pandectele Române nr. 12/2011, p. 67-77.
8
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 426. A se vedea, de asemenea, Oana-Maria Bălan, Judecătorul, «un executant fără
viziune»?, Revista de Științe Juridice nr. 1/2010, p. 73-79.
9
10
11
12
În plus, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 201113, statua că
noţiunea de „lege”, utilizată de către constituant la nivelul acestei prevederi, este folosită în
sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte
normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul
normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie.
B. Caracterele justiţiei: unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea
Alin. (2) al art. 124 normează caracterele obligatorii ale justiţiei, şi implicit ale actului de
justiţie înfăptuit de către instanţele şi judecătorii şi auxiliarii justiţiei: unicitatea, imparţialitatea şi
egalitatea.
Unicitatea justiţiei se referă la modul de organizare a instanţelor în sistemul român,
prevederea constituţională normând practic unitatea ordinii judiciare, adică existenţa unui singur
sistem de organe competent să judece litigiile apărute în aplicarea legii14.
Principala consecinţă normativă rezidă în interzicerea separaţiei jurisdicţiilor
administrative de jurisdicţiile ordinare, separaţie specifică sistemului francez de drept. Această
interdicţie nu exclude însă posibilitatea de creare prin lege organică a unor instanţe specializate
în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii,
în conformitate cu art. 126 alin. (5) din actul fundamental, sau a unor jurisdicţiile speciale
administrative, facultative şi gratuite, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, toate aceste instanţe
sau jurisdicţii fiind integrate într-un singur sistem de înfăptuire a justiţiei.
Acest aspect este subliniat şi de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 83 din 26
ianuarie 201015, aceasta reţinând că „semnificaţia unicităţii justiţiei este aceea că aceasta se
înfăptuieşte de acelaşi sistem de organe, al instanţelor judecătoreşti, indiferent de natura
litigiului (…)”.
Imparţialitatea justiţiei normată constituţional implică o obligaţie constituţională de
imparţialitate ce incumbă actorilor participanţilor la realizarea justiţiei, judecători sau
procurori16. Atât actul fundamental, cât şi legislaţia specială privind statutul judecătorilor şi
procurorilor instituie o serie de garanţii ale imparţialităţii acestora sub forma incompatibilităţilor,
interdicţiilor, cazurilor de abţinere sau recuzare etc.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 124 din 1 martie 200517, statua că „imparţialitatea
judecătorului nu este afectată atunci când, la propunerea unei părţi sau a procurorului, conform
procedurii stabilite de lege, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, întrucât
orice hotărâre adoptată se fundamentează pe aprecierea probelor existente în cauză. Cu acest
prilej instanţa nu îşi exprimă părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză, (…) ci
face aplicarea principiilor procesual penale, în special a principiului aflării adevărului.
Schimbarea încadrării juridice apare ca necesară tocmai pentru a se asigura o soluţionare corectă
13
14
Pentru distincţia între sistemele care presupun o unitate a ordinii judiciare şi sistemele care presupun separarea
jurisdicţiei administrative de jurisdicţia ordinară a se vedea Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 432-433.
15
16
Pentru o distincţie între cele două forme ale imparţialităţii, obiectivă şi subiectivă, rezultat al jurisprudenţei
CEDO, a se vedea Viorel Ciobanu, Comentariul art. 124 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1219-
1220.
17
a cauzei, în cadrul unui proces echitabil”, iar prin Decizia nr. 1042 din 14 septembrie 201018, că
„atât Constituţia, cât şi legea privind organizarea judiciară stabilesc, sub aspectul imparţialităţii,
dreptul şi obligaţia judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată
desfăşurându-se, potrivit legii, strict în limitele cadrului legal. În ipoteza în care există dubii cu
privire la imparţialitatea judecătorului în primă instanţă, există mijloace de apărare prevăzute de
lege care asigură suficiente garanţii pentru o judecată echitabilă şi imparţială”.
Egalitatea înfăptuirii justiţiei presupune mai întâi că toate persoanele au o vocaţie egală
de a le fi aplicabile aceleaşi dispoziţii legale, indiferent că este vorba de norme de fond sau de
procedură19. Apoi egalitatea înfăptuirii justiţiei atrage o altă consecinţă normativă: necesitatea
asigurării unui caracter unitar al practicii judecătoreşti în aceeaşi materie.
Curtea, cu ocazia Deciziei nr. 50 din 13 ianuarie 2009, statua că în ceea ce priveşte
egalitatea înfăptuirii justiţiei, aceasta, asemănător principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor,
„nu presupune uniformitate, astfel că existenţa unor dispoziţii legale cu caracter special,
justificate de situaţiile deosebite avute în vedere de legiuitor, nu înseamnă nesocotirea acestei
cerinţe constituţionale”.
§2. Statutul judecătorilor
A. Accesul la funcţie
Potrivit art. 125 alin. (1) şi (2) din Constituţie, competenţa de numire în funcţie a
judecătorilor aparţine Preşedintelui României, propunerile de numire, precum şi promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor fiind de competenţa Consiliului Superior al
Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
În conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/200420 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea
judecătorilor şi procurorilor. Refuzul trebuie să fie motivat şi se comunică de îndată Consiliului
Superior al Magistraturii. În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii susţine
propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o comunice de îndată Preşedintelui
României care nu mai poate refuza numirea în funcţie.
B. Incompatibilităţi şi interdicţii
Conform art. 125 alin. (3) din actul fundamental, funcţia de judecător este incompatibilă
cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior. În plus prin art. 37 alin. (1) şi art. 40 alin. (3), Constituţia normează interdicţia
judecătorilor de fi aleşi în funcţiile publice, respectiv de a face parte din partide politice.
Reglementarea constituţională a acestui regim general al incompatibilităţilor şi
interdicţiilor ce se impun judecătorilor are drept scop sustragerea acestora de la influenţe sau
dependenţe cu consecinţa directă a garantării independenţei şi imparţialităţii acestora, şi, prin
18
19
Curtea Constituţională, Decizia nr. 50 din 13 ianuarie 2009.
20
urmare, şi a justiţiei. Acest regim general este completat de către legiuitor prin diferite acte
normative în materie21.
C. Independenţa şi inamovibilitatea judecătorului
a) Independenţa judecătorului
Art. 124 alin. (3) din Constituţie consacră principiul independenţei judecătorului şi
subordonării acestuia doar legii. Indirect, textul constituţional mai creează o consecinţă
normativă: independenţa instanţei de judecată.
Caracterul normativ al prevederii constituţionale este subliniat de Curte cu ocazia
Deciziei nr. 20 din 2 februarie 200022: „aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter
declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea
de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei
judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art.1
alin.(3) din Constituţie”.
Independenţa judecătorului ţine de calităţile persoanei ce exercită această funcţie publică,
aceasta trebuind să fie apt din punct de vedere intelectual şi moral pentru a se păstra autonom în
raport cu toate elementele de influenţă exterioară sau interioară ale sale, precum presiuni
individuale sau instituţionale, concepţii sau ideologii politice, curente filozofice etc. Astfel,
asigurarea independenţei judecătorului presupune în primul rând instituţionalizarea acestei
independenţe prin consacrarea ei la nivel normativ ca principiu de drept obligatoriu23.
Dispoziţia constituţională ce consacră independenţa judecătorului garantează faptul că
acesta va pronunţa hotărârea în mod liber, fără nicio condiţionare care să provină din interiorul
sau din afara sistemului jurisdicţional24. Doar legea, în sens larg, încadrează în mod obligatoriu
soluţionarea cauzei de către judecător.
Independenţa judecătorului exclude orice sistem de subordonare ierarhică a judecătorilor
care ar presupune posibilitatea edictării de ordine obligatorii în legătură cu soluţionarea cauzelor.
Controlul judecătorului ca organ al statului nu poate fi realizat decât prin cenzurarea actelor sale
a posteriori la nivelul instanţei superioare în grad jurisdicţional.
Potrivit Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 201025, principiul
independenţei judecătorului prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi
independenţa personală.
Independenţa funcţională presupune, pe de-o parte, ca organele care judecă să nu aparţină
executivului sau legislativului, iar pe de altă parte, ca instanţele judecătoreşti să fie independente,
să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor.
Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure prin lege
judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a independenţei personale sunt: modul de
21
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei; Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.
22
23
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 428-429.
24
25
Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010. Pentru mai multe detalii privind incidenţa deciziei Curţii a se vedea
Mădălina Putinei, Notă la Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 şi la Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, Revista
Română de Jurisprudenţă nr. 2/2010, p. 103-107.
recrutare a judecătorilor; durata numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului
judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi a dreptului de a forma organizaţii
profesionale, menite să apere interesele lor profesionale; incompatibilităţile; interdicţiile;
pregătirea continuă; motivarea hotărârilor; răspunderea judecătorilor. Aşa fiind, statua Curtea,
principiul independenţei instanţelor judecătoreşti nu poate fi legat doar de cuantumul
remuneraţiei judecătorilor stabilit prin legislaţie, fiind necesară o evaluare complexă şi sistemică
în ceea ce priveşte conformitatea cu acest principiu. Curtea mai reţinea că există mai mulţi
factori care concură în acelaşi timp şi în proporţii diferite la realizarea independenţei justiţiei şi a
magistraţilor şi niciunul dintre aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici absolutizat.
De asemenea, prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 201026, Curtea reţinea că atât
independenţa justiţiei - componenta instituţională (conceptul „independenţei judecătorilor”
nereferindu-se exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi
independenţa judecătorului - componenta individuală, implică existenţa unor numeroase aspecte,
cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ
decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa
unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa
unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată,
procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care
sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei
respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor
într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a
dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a
intereselor magistraţilor etc.
Astfel, este indubitabil, afirma Curtea, faptul că principiul independenţei justiţiei „nu
poate fi restrâns numai la cuantumul remuneraţiei (cuprinzând atât salariul, cât şi pensia)
magistraţilor, acest principiu implicând o serie de garanţii, cum ar fi: statutul magistraţilor
(condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să asigure transparenţa
procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea
funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare, independenţa
administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte
puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a magistraţilor,
care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a magistraţilor”;
„principiul independenţei justiţiei apără pensia de serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a
stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură cu care apără celelalte garanţii ale acestui
principiu”.
b) Inamovibilitatea judecătorului
Principiul inamovibilităţii judecătorului este normat constituţional în cuprinsul art. 125

alin. (1).
Inamovibilitatea judecătorului presupune faptul că acesta nu poate fi revocat, suspendat,
retrogradat sau sancţionat disciplinar decât de către un organ al magistraturii sau o altă autoritate
26
în condiţii şi potrivit unei proceduri strict reglementate. În plus, inamovibilitatea interzice chiar
şi avansarea sau transferul pe un post echivalent dacă nu există acordul judecătorului27.
Coordonatele principiului inamovibilităţii judecătorului constituţional se regăsesc
consacrate la nivel legal sub forma situaţiilor strict reglementate de încetare a mandatului
acestuia, a situaţiei când poate interveni suspendarea (în cazul trimiterii în judecată penală şi
până la soluţia definitivă a organului judiciar) etc.
Secţiunea 2. Înfăptuirea justiţiei
§1. Organizarea instanţelor prin care se înfăptuieşte justiţia
Prin intermediul art. 126 alin. (1), constituantul român normează faptul că justiţia se
realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege. În concepţia Curţii Constituţionale, exprimată cu ocazia Deciziei nr. 1325 din 4 decembrie
200828, textul constituţional normează o misiune constituţională a instanţelor judecătoreşti de a
înfăptui justiţia, în baza căreia acestea au competenţa de „a soluţiona, aplicând legea, litigiile
dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor
subiective”, nu şi de „a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală”.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin art. 2 alin. (2), circumscrie sfera
instanţelor judecătoreşti din sistemul român de drept cărora le revine obligaţia constituţională de
a realiza justiţia29: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale
specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.
În opinia Curţii Constituţionale, reţinută cu ocazia Deciziei nr. 1121 din 10 septembrie
30
2009 , instanţele de arbitraj comercial nu sunt instanţe judecătoreşti, în sensul prevederilor art.
126 şi ale art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României, „ci jurisdicţii menţionate expres de
Legea fundamentală în art. 146 lit. d), iar înfiinţarea acestora nu este condiţionată de adoptarea
unei legi organice”. Cu toate acestea, Curtea, prin Decizia nr. 1027 din 14 septembrie 201031,
statua că „arbitrajul constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se
realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să
asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin
hotărâri susceptibile de executare silită”.
Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi,
cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a
bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, aşa cum prevede art. 341 din
Codul de procedură civilă. Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un
act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitrai, numirea,
revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care
tribunalul arbitrai trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme
27
Scoffoni, Droit constitutionnel, 14e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 628-629; Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p.
429; Elena Barbu, Silviu Gabriel Barbu, Dimensiunea constituţională a răspunderii magistraţilor - scurte
consideraţii, în volumul Răspunderea în dreptul constituţional, coord. Elena Simina Tănăsescu, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 73-75.
28
29
Decizia nr. 82 din 27 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 148 din 21 martie 2011.
30
31
privind buna desfăşurare a arbitrajului, în cazul în care părţile nu au convenit asupra unor
asemenea norme, tribunalul arbitrai va putea reglementa procedura ce urmează a fi aplicată.
În acelaşi timp, dispoziţia constituţională reprezintă o consecinţă normativă a principiului
separaţiei principiului în stat din care rezultă că justiţia se realizează exclusiv prin autoritatea
judecătorească, nicio autoritatea neputând controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanţe
judecătoreşti sau o măsură dispusă de o instanţă ori de un judecător, în legătură cu activitatea de
judecată.
§2. Competenţa instanţelor prin care se înfăptuieşte justiţia
A. Competenţa instanţelor ordinare
Potrivit alin. (2) al art. 126 din actul fundamental, competenţa instanţelor judecătoreşti şi
procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În sensul acestei dispoziţii constituţionale,
legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze prin lege competenţa instanţelor judecătoreşti şi
procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale
Constituţiei sau din pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte.
B. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Rolul fundamental al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este circumscris constituţional

prin alin. (3) al art. 126 la asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. În acelaşi timp, reglementarea instituie o
obligaţie constituţională a instanţei supreme în acest sens.
Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica
instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii
de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a
fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în
asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.
Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la
asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora
pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în
art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, în înţelesul conferit de
dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte. De aceea, reprezintă o înfrângere a acestor dispoziţii orice diferenţă de
tratament juridic săvârşită de stat între persoane aflate în situaţii analoage, fără o justificare
obiectivă şi rezonabilă.
Instituţia recursului în interesul legii32 conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de
a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi
text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare,
care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat
32
A se vedea pe larg Sebastian Spinei, Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 292-293,
307-311; Sebastian Spinei, Reconfigurări succesive ale reglementării căilor de atac în procedura civilă română,
Revista română de drept privat nr. 1/2012, p. 223-243.
în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente judiciare”, fiind considerate
de literatura juridică „izvoare secundare de drept” sau „izvoare interpretative” 33.
Obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept, prin soluţionarea unui recurs în
interesul legii, înseamnă că judecătorul trebuie să se conformeze unei interpretări normative
unitare date de instanţa supremă34.
C. Contenciosul administrativ
Potrivit alin. (6) al art. 126 teza întâi din Constituţie, controlul judecătoresc al actelor
administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu
excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu
caracter militar.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 302 din 1 martie 201135, a statuat că control
judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice este garantat şi de la acesta fac
excepţie „în mod absolut numai cele două categorii de acte” nominalizate constituţional, cele de
comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul, care, prin natura
lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc.
Art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, supus controlului
de constituţionalitate exercitat cu această ocazie de către Curte prevedea că: „Actele
administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de
urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea
ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi
epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere”.
Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (6) trebuie interpretate
restrictiv în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă excepţie de la
controlul judecătoresc al actelor administrative reprezentând o adăugare la Constituţie,
nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei
infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
Termenul „exces de putere”, utilizat în cuprinsul textului de lege criticat, are drept
semnificaţie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din lege „exercitarea dreptului de apreciere al
autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.
Astfel, întrucât actele administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia
excesului de putere, la care se referă textul ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu
se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126 alin. (6) din Constituţie, rezultă
că acestea trebuie să fie susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc. Faţă de aceste
considerente, Curtea a statuat că sintagma „cele care privesc apărarea şi securitatea naţională”
cuprinsă de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este neconstituţională, contravenind
dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.
Teza a doua a art. 126 alin. (6) prevede că instanţele de contencios administrativ sunt
competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin
dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.
33
Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010.
34
Sebastian Spinei, op.cit., 2008, p. 292; Sebastian Spinei, op.cit., 2012, p. 232.
35
Prevederea constituţională are un conţinut normativ strict, reglementând competenţa
instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona doar cauzele în care sunt incidente
ordonanţe în vigoare sau declarate neconstituţionale cu efecte lezionare de drepturi ale
persoanelor, nereferindu-se la competenţa acestora de efectua un control de constituţionalitate al
ordonanţei. Obiectul cauzei va privi numai potenţialele efecte lezionare de drepturi ale unei
ordonanţe în vigoare sau declarată neconstituţională.
§3. Instanţele extraordinare şi instanţele specializate
Art. 126 alin. (5) din Constituţie normează în primul rând interdicţia constituţională de
creare a unor instanţe extraordinare. În al doilea rând, dispoziţia constituţională permite
înfiinţarea prin lege organică a unor instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea
participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
A. Instanţele extraordinare
Pentru a înţelege sensul interdicţiei constituţionale de înfiinţare a instanţelor

extraordinare trebuie să distingem caracteristicile esenţiale ale acestora36.
Mai întâi, aceste jurisdicţii au un caracter provizoriu, fiind înfiinţate în vederea judecării
unei anumite categorii de fapte sau de persoane, de regulă după consumarea faptelor imputate
care în plus sunt normate ca infracţiuni printr-o reglementare retroactivă.
Apoi, din punct de vedere structural, în compoziţia acestor instanţe intră persoane ce nu
întrunesc condiţiile de independenţă şi imparţialitate specifice judecătorilor, precum politicieni,
militari etc.
În sfârşit, procedura de soluţionare a cauzelor este una specială ce nu asigură principiile
fundamentale ale procedurii comune şi garanţiile instituţionale ale persoanelor acuzate
(restrângerea sau chiar suprimarea drepturilor apărării, lipsa controlului jurisdicţional al hotărârii
etc.).
B. Instanţele specializate
În ceea ce priveşte instanţele specializate, spre deosebire de instanţele extraordinare,

constituantul permite crearea acestora prin lege organică în anumite materii, în componenţa
acestora putând intra şi elemente extrajudiciare.
Caracterul distinct specific al unor materii, care justifică reglementarea competenţei
materiale a unor instanţe judecătoreşti specializate, poate fi determinat de calitatea subiecţilor ca
părţi în litigiile supuse judecăţii, a justiţiabililor, cum ar fi minorii, părţile raporturilor juridice de
muncă, navigatorii, comercianţii, militarii etc.
§4. Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
Art. 128 alin. (1)-(3) din Constituţie reglementează mai întâi dreptul de folosi limbii
materne în cursul procedurii jurisdicţionale şi condiţiile exercitării acestui drept de către cetăţenii
români aparţinând minorităţilor naţionale. Apoi, dispoziţia constituţională, prin alin. (4) dispune
dreptul la interpret al străinilor şi apatrizilor participanţi la actul de justiţie.
36
Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 433-434.
Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Limitele de exercitare a
acestui drept în cadrul procedurilor jurisdicţionale constau în faptul că, pe de o parte, această
procedură trebuie să se desfăşoare în limba română37, iar pe de altă parte, modalităţile de
exercitare a dreptului, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, să fie stabilite astfel încât
să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei
interesaţi.
Art. 14 alin. (3)-(7) din Legea nr. 340/2004 privind organizarea judiciară stabileşte
coordonatele legale ale exercitării acestui drept, după cum urmează: a) în cazul în care una sau
mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în
mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat; b) în situaţia în care toate părţile
solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure
exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor
contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii; c) cererile şi actele procedurale se întocmesc numai
în limba română; d) dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-
se în limba română; obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri şi consemnarea
acestora se rezolvă de instanţa de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar,
consemnându-se în încheierea de şedinţă; e) interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele
întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în
baza traducerii sale.
Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii,
prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
Capitolul II. Ministerul Public
Secţiunea 1. Rolul şi organizarea activităţii Ministerului Public
§1. Rolul Ministerului Public
Rolul Ministerului Public este reglementat prin art. 131 alin. (1) din actul fundamental, în
activitatea judiciară, acesta reprezentând interesele generale ale societăţii şi apărând ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Constituantul român plasează Ministerul Public în cadrul autorităţii judecătoreşti, şi nu a
puterii executive sau a administraţiei publice. Dar conducerea generală a acestui minister este
asigurată de către ministrul justiţiei, membru al Guvernului. În plus, după cum normează art. 132
alin. (1) din Constituţie, unul dintre principiile fundamentale ale activităţii desfăşurate de către
Ministerul Public este principiul subordonării ierarhice. În acest context se pune problema
stabilirii raporturilor dintre ministrul justiţiei, componentă a puterii executive, şi Ministerul
Public, componentă a puterii judecătoreşti.
37
Pentru consecinţele normative ale principiului limbii oficiale a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Constituţia
României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 350-365; Michel De
Villiers, Thierry S. Renoux, Code Constitutionnel, comentté et adnotté, Ed. Litec, Paris, 2001, p. 281-282; Alain
Fenet, Geneviève Koubi, Isabelle Schulte-Tenckhoff, Le droit et les minorités, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000, p.
324-335.
Considerăm că prevederile actului fundamental impun o independenţă a Ministerului
Public faţă de ministrul justiţiei deoarece activitatea exercitată de către procurori ţine de sfera
actului de justiţie, iar a considera că exponenţii acestui minister se află sub controlul ierarhic al
ministrului justiţiei ar însemna ca o componentă a autorităţii judecătoreşti să fie subordonată
puterii executive, fapt se intră în contradicţie cu logica principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţie38.
§2. Organizarea activităţii Ministerului Public
Potrivit art. 131 alin. (2) şi (3) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile
prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe lângă
instanţele de judecată, şi conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare, în condiţiile legii. Acest ultim aspect nu exclude însă posibilitatea ca pe lângă o
instanţă să funcţioneze, în condiţiile legii, mai multe parchete.
Secţiunea 2. Statutul procurorilor
§1. Principiile activităţii desfăşurate de procurori
Art. 132 alin. (1) din Constituţie normează principiile specifice activităţii desfăşurată de
către procurori sub autoritatea ministrului justiţiei: principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
unităţii de acţiune.
Principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii
procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de
lege, să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se
pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor. Astfel,
acţionând pe baza principiului legalităţii, procurorul nu poate refuza începerea urmăririi penale
sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte cazuri decât cele prevăzute de lege şi nici nu are
dreptul să solicite instanţei de judecată achitarea unui inculpat vinovat de comiterea unei
infracţiuni, pe motiv că interese politice, economice, sociale sau de altă natură fac inoportună
condamnarea acestuia39.
Principiul imparţialităţii este un corolar al principiului legalităţii şi răspunde, ca şi acesta,
exigenţei asigurării egalităţii cetăţenilor în faţa legii, formulată în Constituţie, cu statut de drept
fundamental, în art. 16. Din acest principiu rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant
al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, are obligaţia să îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit
şi fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părţile din procesele judiciare la care
participă. Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate
potrivit legii, iar faptul că, în raport cu noile probe administrate în cauză sau cu o altă perspectivă
de evaluare a probelor administrate în cursul urmăririi penale - perspectivă deschisă de
dezbaterile contradictorii din faza de judecată -, procurorul pune concluzii de achitare a
inculpatului sau de încetare a procesului penal nu este de natură să creeze o poziţie privilegiată
acuzării, ci dă expresie statutului constituţional şi legal al procurorului, care trebuie să vegheze
38
Pentru o distincţie între doctrinele care susţin independenţa Ministerului Public şi cele care susţin dependenţa
acestuia faţă de ministrul justiţiei a se vedea Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 429-431.
39
Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010.
ca organele la a căror activitate participă sau a căror activitate o supraveghează să aplice legea
fără discriminare40.
Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor,
Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sau
principiul subordonării ierarhice, în virtutea căruia Ministerul Public este conceput ca un sistem
piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului
exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice.
Astfel, conform art. 65 din Legea-cadru nr. 340/2004 procurorii din fiecare parchet sunt
subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, conducătorul unui parchet este subordonat
conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Controlul exercitat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul
general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume
desemnaţi. De asemenea, potrivit art. 64, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris
şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În plus, soluţiile
adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt
apreciate ca fiind nelegale.
Principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului
constituţional al imparţialităţii şi nu este de natură să îl împiedice pe procurorul care participă la
judecarea plângerilor formulate să fie imparţial atunci când plângerile sunt îndreptate împotriva
rezoluţiilor sau ordonanţelor date de superiorul său ierarhic, întrucât în sistemul nostru juridic, la
fel ca în toate sistemele în care funcţionează instituţia Ministerului Public, procurorul este liber
să prezinte instanţei de judecată concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii şi ţinând
seama de probele administrate în cauză.
§2. Incompatibilităţi
În ceea ce priveşte incompatibilităţile stabilite prin art. 132 alin. (2) din actul fundamental
funcţiei de procuror, acestea sunt identice funcţiei de judecător, atât de natură constituţională,
incompatibilitate cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior, cât şi de natură legală, stabilite prin diferite acte normative în materie.
Capitolul III. Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă în sistemul român de drept o autoritate

administrativă autonomă41 ce îşi desfăşoară activitatea specifică în domeniul justiţiei,
constituindu-se ca garant al independenţei justiţiei.
Cadrul normativ general al Consiliului Superior al Magistraturii rezultă prin prisma
dispoziţiilor constituţionale ale art. 133-134, dispoziţii ce trasează coordonatele juridice ale
instituţiei şi care plasează această autoritate în cadrul Capitolului VI din Constituţie intitulat
„Autoritatea judecătorească”. De asemenea, această autoritate autonomă îşi găseşte reglementată
40
Decizia nr. 136 din 3 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 298 din 6 mai 2003.
41
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 804-809; Elena
Simina Tănăsescu, Reforma Consiliului Superior al Magistraturii între analogia dreptului şi nimicuri etice, Revista
Pandectele Române nr. 2/2011, p. 24-28.
activitatea prin intermediul Legii nr. 317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii42.
Calificarea Consiliului Superior al Magistraturii ca autoritatea administrativă autonomă
rezultă din rolul său fundamental de „garant al independenţei justiţiei” şi din activitatea specifică
pe care acesta o desfăşoară. Plasarea acestei autorităţi de către constituantul român în cadrul
capitolului denumit „Autoritatea judecătorească” evidenţiază rolul fundamental al acesteia în
domeniul justiţiei.
Funcţia esenţială a Consiliului Superior al Magistraturii este una de natură administrativă
şi nu jurisdicţională, într-un singur caz, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, acesta acţionând
ca o instanţă de judecată: în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor.
Potrivit art. 134 alin. (3), hotărârile adoptate de către Consiliu în exercitarea funcţiei
jurisdicţionale în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În toate
celelalte situaţii, conform art. 133 alin. (7), hotărârile pronunţate sunt definitive şi irevocabile.
Secţiunea 1. Structura organizatorică a Consiliului Superior al Magistraturii
Potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 din Legea-cadru de organizare şi
funcţionare, Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt
aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii,
una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea
de-a doua din 5 procurori; b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului,
care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la
lucrările în plen; c) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii se aleg din rândul judecătorilor şi
procurorilor numiţi de Preşedintele României [art. 7 alin. (1) din Legea-cadru]. Preşedintele
României are un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul
Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de
conducere căci dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată,
atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (l) din
Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă – Decizia nr. 375 din 6 iulie 200543.
Statutul celor doi reprezentanţi a societăţii civile ca membrii ai Consiliului este guvernat
de prevederile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor
publice44. În acest context, starea de incompatibilitate atrage imposibilitatea exercitării
mandatului de membru al Consiliului.
Elocventă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 54 din 25 ianuarie 201145
referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 31 din 15
decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior
al Magistraturii.
Cu privire la acest aspect, Curtea reţinea că Agenţia Naţională de Integritate a constatat
că Teodor Victor Alistar s-a aflat, în perioada 23 ianuarie 2007-1 martie 2009, în stare de
incompatibilitate, întrucât a deţinut concomitent calităţile de funcţionar public - purtător de
42
43
44
45
cuvânt în cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, director executiv în cadrul
Asociaţiei Române pentru Transparenţă, începând cu anul 2004, şi avocat definitiv în cadrul
Cabinetului individual de avocatură „Alistar Teodor Victor”, începând cu 23 ianuarie 2007 şi
până în prezent. Constatarea stării de incompatibilitate a lui Teodor Victor Alistar a rămas
definitivă la data de 7 august 2009, acesta necontestând actul Agenţiei Naţionale de Integritate în
termenul prevăzut de lege, la instanţa competentă.
Totodată, Curtea reţinea că, potrivit art. 25 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 176/2010
privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, „În
cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de
incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la
data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile
a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de
incompatibilitate”.
Curtea aprecia astfel că alegerea reprezentanţilor societăţii civile în cadrul Consiliului
Superior al Magistraturii trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a îndeplinirii
cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, a competenţelor profesionale, a reputaţiei
morale şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor izvorâte fie din statutul personal, fie din alte
prevederi legale.
În acest context, Curtea constata că toate aceste aspecte reliefau faptul că Hotărârea
Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea lui Teodor Victor Alistar ca
reprezentant al societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii „a fost adoptată cu
încălcarea dispoziţiilor de lege sus-citate”, ceea ce „atrăgea neconstituţionalitatea acesteia” în
raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” şi ale art. 16 alin. (2), conform cărora
„Nimeni nu este mai presus de lege”.
Apreciem că instanţa constituţională nu ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la existenţa
sau nu a stării de incompatibilitate în fapt, analiza de constituţionalitate trebuind să privească
doar elementele de constituţionalitate extrinsecă referitoare la adoptarea hotărârii Parlamentului
de validare a mandatului. Constatarea şi declararea stării de incompatibilitate în exercitarea
funcţiilor şi demnităţilor publice revine judecătorului ordinar, şi nu judecătorului constituţional,
primul fiind singurul competent să aplice dispoziţiile cu caracter legislativ. În fapt, Curtea
procedează la o constituţionalizare a regimului juridic al incompatibilităţilor în exercitarea
funcţiilor şi demnităţilor publice.
Secţiunea 2. Mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii
§1. Durata mandatului
Potrivit art. 51 din Legea-cadru şi alin. (4) al art. 134 din Constituţie, durata mandatului
membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea
reînvestirii. Legea nr. 317/2004, în forma sa iniţială, nu prevedea o asemenea interdicţie,
modificarea fiind operată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente46.
46
În ceea ce priveşte acest aspect, în practica acestei autorităţi publice s-a pus problema
dacă membrilor CSM al căror mandat de 6 ani a început sub imperiul reglementării iniţiale a
legii li se aplică interdicţia stabilită anterior privind imposibilitatea reînvestirii.
Astfel, prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 au fost validaţi
cei 14 magistraţi aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, 3 dintre aceştia fiind
practic învestiţi cu un al doilea mandat consecutiv. Trebuie reţinut că mandatul anterior al
acestor magistraţi începuse sub imperiul reglementării iniţiale a legii care, la acea dată, nu
prevedea nicio interdicţie în ceea ce priveşte reînvestirea.
Sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22
decembrie 2010, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 201147, a pronunţat
neconstituţionalitatea acesteia.
Curtea observă că Legea nr. 317/2004, în forma sa iniţială, nu prevedea o asemenea
interdicţie, modificarea fiind operată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Curtea reţinea că prin instituirea acestei interdicţii nu sunt afectate drepturi ale membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi care
doresc să obţină un nou mandat. La data când au dobândit calitatea de membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii, aceştia aveau numai vocaţia de a fi aleşi pentru un nou mandat.
Curtea Constituţională constata astfel că prin noua reglementare nu se încălca principiul
neretroactivităţii legii, consacrat prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. În concepţia
Curţii Constituţionale, concretizată în numeroase rânduri în jurisprudenţa sa, o lege nu este
retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când
suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi,
pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în
timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Legea posterioară
nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să
fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de
asigurarea stabilităţii raporturilor juridice. Noua lege poate modifica regimul juridic al dreptului
anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate înlocui cu un alt
drept care astfel se naşte.
Din această jurisprudenţă rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii
pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor.
Pe de altă parte, Curtea reţinea că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu aduceau modificări legate de
conţinutul mandatului, modul de exercitare al acestuia sau durata lui, ci instituiau o interdicţie,
şi anume aceea de a nu avea mai mult de un mandat.
Curtea constata că această interdicţie nu influenţează desfăşurarea mandatului în curs,
astfel că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, sunt de imediată aplicare. Posibilitatea unei noi candidaturi, după
expirarea mandatului, este un element extrinsec acestuia, ce poate fi modificat pentru viitor, prin
lege. De altfel, legea în vigoare la momentul organizării şi declanşării alegerilor, în speţă art. 51
alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte
condiţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce trebuie îndeplinite de un candidat.
Astfel, atât propunerea de validare, cât şi validarea membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii trebuia să se întemeieze pe verificarea prealabilă a respectării procedurilor de
47
alegere, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, precum şi a
interdicţiilor şi incompatibilităţilor ce pot rezulta fie din statutul personal, fie din alte prevederi
legale.
Toate aceste aspecte, în opinia Curţii, reliefau faptul că prin Hotărârea Plenului Senatului
nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii, dintre care, contrar prevederilor legale, 3 se află la al doilea mandat, au
fost încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Principiul supremaţiei Constituţiei şi
principiul legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor
constituţionale ale art. 16 alin. (2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Curtea a stabilit că, având în vedere imperativul constituţional referitor la organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, până la reluarea şi finalizarea alegerilor pentru
cele trei demnităţi ce au atras viciul de neconstituţionalitate, Senatul avea îndatorirea
constituţională să procedeze la validarea celorlalţi membri aleşi cu respectarea legii.
Poziţia Curţii exprimată cu această ocazie este criticabilă din mai multe motive48.
În primul rând, Curtea constituţionalizează o dispoziţie legală, interdicţia reînvestirii,
deşi textul constituţional de referinţă, art. 133, nu o precizează49. Norma legală introduce astfel o
interdicţie ce excede cadrului constituţional şi care ar fi trebuit considerată ca o restrângere a
exerciţiului unui drept fundamental, şi drept urmare controlată din punct de vedere al
constituţionalităţii în raport cu art. 53. Fundamentul acestei poziţii ciudate a Curţii este constituit
din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ce normează principiul ierarhiei normative
potrivit căruia „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Rezultatul unui astfel de raţionament este că în virtutea principiului constituţional enunţat
anterior se produce practic constituţionalizarea tuturor legilor, astfel încât atât normele legale, cât
şi cele constituţionale ar avea acelaşi rang. Raţionamentul ne introduce într-un cerc vicios,
deoarece o atare concluzie este în total dezacord cu esenţa principiului constituţional în discuţie,
ierarhizarea normelor.
În al doilea rând, Consiliului Superior al Magistraturii este un organ al statului „de rang
constituţional”, astfel încât reglementarea legală a condiţiilor mandatului membrilor săi devine
circumstanţiată prin obiect la organizarea instituţiei, şi nu la statutul personal al membrilor50.
Reglementarea legală trebuie astfel să vizeze doar problema obiectivă a mandatului, nu pe cea
subiectivă a persoanelor ce pot să îl exercite, aspect observat de către autorii opiniei separate: „a
doua problemă este aceea a încălcării criteriului constituţional privind mandatele reglementate de
Constituţie prin schimbarea criteriului obiectiv şi a spiritului unităţii constituţionale, cu criteriul
subiectiv referitor la persoane, iar nu la mandat; sintagma «fără posibilitatea reînvestirii» se
referă în mod evident la persoane titulare de mandat, iar nu la mandatul prevăzut de Constituţie,
ceea ce înseamnă că adăugirea la textul constituţional s-a făcut pe alte baze şi, evident, din
considerente privind persoanele ce se aflau în funcţie”.
În al treilea rând, reglementarea legală a interdicţiei de a ocupa un al doilea mandat
excede dispoziţiei constituţionale a art. 133 alin. (4) şi constituie practic o revizuire a Constituţiei
fără respectare procedurii instituite prin art. 150-151.
48
Pentru o analiză juridică detaliată a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Notă la Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011,
49
Ibidem., p. 107.
50
Ibidem., p. 108.
În al patrulea rând, efectele juridice ale pronunţării neconstituţionalităţii unei astfel de
hotărâri a Parlamentului cu caracter individual nu sunt clare, un text normativ expres neexistând.
Dacă am face aplicaţia art. 28 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, care prevede că „Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor
dispoziţii ale regulamentului, Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste
dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei”, ar trebui ca Parlamentul să
reexamineze o hotărâre de validare a mandatelor CSM în vederea punerii de acord cu dispoziţiile
actului fundamental. Ori, pe de o parte, în acest caz actul reexaminării nu are nici un sens, fiind
vorba doar de exprimarea unui vot pozitiv sau negativ, iar pe de altă parte, a pune de acord cu
prevederile Constituţiei are semnificaţia raportării la art. 133 alin. (4), dispoziţie care nu cuprinde
nicio interdicţie.
În al cincilea rând, în ceea ce priveşte problema neretroactivităţii legii, Curtea
amalgamează nepermis cele două teorii în materie, cea drepturilor câştigate şi cea a situaţiilor
juridice definitiv constituite, achiesând aparent la ultima dintre acestea, dar cu un sens denaturat
şi ciudat: legiuitorul poate face ce orice, atâta vreme cât îşi maschează acţiunea sub pretextul
aplicării imediate51. Aplicarea imediată priveşte însă numai situaţiile juridice în curs de
constituire, nu pe cele definitiv constituite, în cazul de faţă dreptul de reînvestire reprezentând o
situaţie juridică definitiv constituită prin lipsa interdicţiei în momentul ocupării mandatului,
reglementarea ulterioară a interdicţiei şi aplicarea imediată a acesteia având efect retroactiv.
§2. Încetarea mandatului
Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la

expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcţie, nerezolvarea stării de incompatibilitate
în termen de 15 zile de la data alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii,
nerespectarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 303/2004, republicată, imposibilitatea exercitării
atribuţiilor pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum şi prin deces.
Revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se poate
propune de preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului ori de o treime din membri, în
următoarele situaţii, conform art. 52: a) când persoana în cauza nu mai îndeplineşte condiţiile
legale pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii; b) în cazul neîndeplinirii
sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii; c)
în cazul aplicării oricărei sancţiuni disciplinare.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la sesizarea formulată potrivit procedurii
anterioare, poate dispune revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al
Magistraturii. Revocarea din funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte se propune de o treime din
numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii pot fi revocaţi şi la cererea
majorităţii adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, în
cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca
membru al Consiliului. In cadrul adunărilor generale, decizia se ia cu votul a doua treimi din
numărul judecătorilor sau procurorilor.
§3. Răspunderea membrilor
51
Ibidem., p. 111.
Răspunderea membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, în contextul art. 53
din lege, poate fi de natură civilă, penală sau disciplinară. Orice persoană interesată, inclusiv
conducătorii instanţelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecţiei judiciare aspecte în legătură
cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, cu încălcarea
obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori cu săvârşirea de către aceştia a unor
abateri disciplinare. Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii îndeplinesc rolul de instanţe de
judecată în domeniul răspunderii disciplinare a membrilor aleşi ai Consiliului pentru faptele
prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.
Secţiunea 3. Funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă.

Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor
care revin acestora.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară o activitate permanentă.
Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea de
judecător sau procuror. Judecătorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al
Magistraturii îşi suspendă activitatea de judecător, respectiv de procuror, referitoare la prezenţa
judecătorilor în complete de judecată, respectiv efectuarea actelor de urmărire penală de către
procurori. La încetarea mandatului, cei care au optat pentru suspendarea activităţii îşi reiau
activitatea de judecător sau procuror (art. 23 din Legea-cadru).
§1. Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
Potrivit art. 24 din Legea-cadru, Consiliul Superior al Magistraturii este condus de

preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, aleşi dintre judecătorii şi procurorii consiliului, care fac
parte din secţii diferite, pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit. Preşedintele şi
vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi de plen, în prezenţa a cel puţin
15 membri ai Consiliului, cu votul majorităţii membrilor acestuia.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii principale: a)
reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relaţiile interne şi internaţionale; b) coordonează
activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi repartizează lucrările pentru plen şi secţii; c)
prezidează lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia cazului în care la
lucrări participă Preşedintele României; d) propune plenului măsurile necesare pentru începerea
procedurilor de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii şi de ocupare a
locurilor devenite vacante; e) semnează actele emise de Plenul Consiliului Superior al
Magistraturii; f) sesizează Curtea Constituţională, în vederea soluţionării conflictelor juridice de
natură constituţională dintre autorităţile publice; g) desemnează membrii Consiliului Superior al
Magistraturii care pot fi consultaţi pentru elaborarea unor proiecte de acte normative; h) prezintă,
în şedinţa publică a plenului, raportul anual asupra activităţii Consiliului Superior al
Magistraturii, care se transmite instanţelor şi parchetelor şi se dă publicităţii.
De asemenea, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii îndeplineşte orice alte
atribuţii stabilite de lege, de Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a
Consiliului Superior al Magistraturii şi de plen.
În lipsa preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, atribuţiile se exercită de
vicepreşedinte. În caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte, Plenul
Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de cel mult o lună de la constatarea vacanţei, va
proceda la alegerea noului preşedinte, respectiv vicepreşedinte.
§2. Lucrările Consiliului Superior al Magistraturii
Conform art. 134 alin. (6) din Constituţie şi art. 25 din Legea-cadru, Preşedintele
României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii la
care participă.
Lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezenţa
majorităţii membrilor acestora şi sunt prezidate de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii. În lipsa acestora, membrii secţiei aleg un preşedinte de
şedinţă, cu votul majorităţii celor prezenţi. Judecătorul sau procurorul care prezidează lucrările
secţiei semnează hotărârile şi celelalte acte emise de aceasta (art. 26).
Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 27 se întruneşte în plen şi în secţii, la
convocarea preşedintelui, a vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor plenului ori, după caz,
ai secţiilor. Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a
cel puţin 15 membri, iar lucrările secţiilor se desfăşoară în prezenta majorităţii membrilor
acestora.
De asemenea, lucrările plenului şi ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt,
de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în
care şedinţele nu sunt publice. Asociaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor pot
participa la lucrările plenului şi ale secţiilor, exprimând, atunci când consideră necesar, un punct
de vedere asupra problemelor ce se dezbat, la iniţiativa lor sau la solicitarea membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii. Ordinea de zi a lucrărilor plenului şi ale secţiilor
Consiliului Superior al Magistraturii se aprobă de către acestea, la propunerea preşedintelui sau,
după caz, a vicepreşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii (art. 29).
§3. Actele Consiliului Superior al Magistraturii
Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Legii-cadru, Consiliul Superior al Magistraturii

adoptă ca acte juridice hotărâri. Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi
hotărârile secţiilor se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi [art. 27 alin. (3)]. De asemenea,
conform art. 29 alin. (4), hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se
iau prin vot direct şi secret şi se motivează.
În conformitate cu art. 133 alin. (7) din Constituţie, hotărârile Consiliului Superior al
Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor în care exercită rolul de instanţă de
judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor.
Calificarea de către constituant a hotărârilor Consiliului ca definitive şi irevocabile „are în vedere
hotărârile cu caracter jurisdicţional care, numai acestea, pot avea, prin natura lor, însuşirea de a
fi «definitive şi irevocabile», iar nu şi alte hotărâri, cu caracter administrativ, emise de
Consiliul Superior al Magistraturii". Asemenea hotărâri sunt cele pronunţate de Plenul
Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea
nr.317/2004, ca instanţă de judecată, având în competenţă soluţionarea contestaţiilor formulate
de magistraţi împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii.
Alte hotărâri, cum sunt cele prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prin care
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune măsuri privind cariera magistraţilor, nu intră
sub incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituţia României, întrucât, nefiind hotărâri cu
caracter jurisdicţional, nu pot fi «definitive şi irevocabile». Aceste hotărâri sunt prin natura lor
acte juridice cu caracter administrativ, supuse controlului judecătoresc” – Decizia nr. 518 din 31
mai 200752.
Secţiunea 4. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii
Potrivit Legii-cadru de organizare şi funcţionare, Consiliul Superior al Magistraturii

exercită următoarele atribuţii generale: a) are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu
pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa
sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea (art. 30); b) apără reputaţia
profesională a judecătorilor şi procurorilor; c) asigură respectarea legii şi a criteriilor de
competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi
procurorilor; d) întocmeşte şi păstrează dosarele profesionale ale judecătorilor şi procurorilor
(art. 33); e) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari (art. 35); f) numeşte judecătorii stagiari
şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului
Naţional al Magistraturii; g) dispune promovarea judecătorilor şi a procurorilor; h) eliberează din
funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari; i) propune Preşedintelui României conferirea de
distincţii pentru judecători şi procurori, în condiţiile legii; j) convoacă adunările generale ale
judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile legii (art. 37).
Secţiunea 5. Puterile Consiliului Superior al Magistraturii
§1. Puterea de investigare
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea-cadru, în exercitarea atribuţiilor sale Consiliul Superior
al Magistraturii „poate solicita Ministerului Justiţiei, instanţelor judecătoreşti şi parchetelor,
Institutului Naţional al Magistraturii, altor autorităţi şi instituţii publice, precum şi persoanelor
fizice sau juridice informaţiile sau actele pe care le consideră necesare”. În scopul informării cu
privire la activitatea instanţelor şi parchetelor, membrii Consiliului Superior al Magistraturii
efectuează deplasări la sediile instanţelor şi ale parchetelor şi organizează întâlniri cu judecătorii,
procurorii şi reprezentanţii societăţii civile (alin. 2).
§2. Puterea de avizare şi de emitere de puncte de vedere
Conform art. 32 din Legea-cadru, în cazurile în care legea prevede avizul conform,
aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta
este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii,
punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu. În cazul în care legea nu prevede un termen
pentru emiterea avizelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, acestea se emit în 30 de zile
de la sesizare. Depăşirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a termenului de emitere a
avizului nu afectează valabilitatea actului.
§3. Puterea de sancţionare

52
Art. 53 din Legea-cadru dispune faptul că Membrii aleşi ai Consiliului Superior al
Magistraturii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii. Orice persoană interesată,
inclusiv conducătorii instanţelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecţiei judiciare aspecte în
legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, cu
încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori cu săvârşirea de către aceştia
a unor abateri disciplinare. Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii îndeplinesc rolul de
instanţe de judecata în domeniul răspunderii disciplinare a membrilor aleşi ai Consiliului pentru
faptele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.
Titlul V
Mijloacele de presiune între puteri în statul român de drept
Capitolul I. Procedeele răspunderii ministeriale
Instituia răspunderii ministeriale aduce în prim-plan natura şi dimensiunea răspunderii în
dreptul public a Guvernului faţă de Parlament. Natura răspunderii ministeriale este una aparte,
pur politică şi, deşi nu are semnificaţia răspunderii din dreptul privat, civilă sau penală, urmează
acelaşi principiu general ce presupune în acest caz că politicul guvernamental trebuie să
răspundă pentru acţiunile sale şi să îşi asume efectele concrete ale acestora. În dreptul
constituţional român dimensiunea răspunderii ministeriale se relevă în mod dual prin intermediul
procedeelor acesteia, angajarea răspunderii Guvernului şi moţiunea de cenzură. Cele două
procedee se constituie în principal în mijloace prin care se exercită controlul parlamentar asupra
activităţii guvernamentale, iar în subsidiar în forme de presiune instituţională între executiv şi
legislativ.
Studiul de faţă îşi propune o analiză juridică complexă asupra celor două procedee ale
răspunderii ministeriale, trasarea coordonatelor normative ale instituţiilor juridice în discuţie
vizând mai puţin elementele tehnice ale procedurilor specifice şi punând accent pe relevarea şi
soluţionarea problemelor juridice suscitate de practica instituţională a acestora. Circumstanţierea
clară a dimensiunilor normative ale celor două instituţii juridice constituie un demers necesar
astfel încât utilizarea acestor două veritabile „arme constituţionale” puse la dispoziţia
legislativului şi executivului să nu producă un dezechilibru la nivelul raportului dintre cele două
puteri cu consecinţa eludării principiului statului de drept român.
Secţiunea 1. Angajarea răspunderii Guvernului
În sistemul de drept român, angajarea răspunderii Guvernului se constituie într-un mijloc

de presiune asupra Legislativului1 ce apare sub forma „unei proceduri mixte, de control
parlamentar şi de legiferare”2. De control parlamentar, deoarece permite iniţierea unei moţiuni
de cenzură, şi de legiferare, întrucât programul, declaraţia politică sau proiectul de lege în
legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea sunt considerate adoptate, dacă o asemenea
moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă3. Prin intermediul acestui mijloc
procedural constituţional, Guvernul pune Parlamentul într-o situaţie limită în care este obligat să
îşi exprime voinţa cu privire la unul dintre următoarele aspecte: acceptarea necondiţionată a
propunerii sale (program, declaraţie de politică generală sau proiect de lege) sau demiterea
acestuia4.
În general, la nivelul practicii guvernamentale a acestui mijloc de presiune, angajarea
răspunderii Guvernului apare ca o procedură „agresivă” pentru adoptarea unei legi, utilizând o
1
2007, p. 472-473.
2
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, ediţia a II-a, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.
265.
3
Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998.
4
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 655.
altă cale decât cea obişnuită, şi „bulversând” astfel procedura legislativă obişnuită5. Astfel,
voinţa politicului guvernamental poate prinde formă juridică cu valoare legislativă într-un termen
scurt şi eludând cenzura parlamentară.
§1. Procedura angajării răspunderii
Procedura angajării răspunderii Guvernului este reglementată constituţional prin

intermediul art. 114, care dispune că: „(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii
de politică generală sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis dacă o moţiune de
cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică
generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113. (3) Dacă Guvernul
nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat,
după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea
programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. (4) În
cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3),
dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere”. De asemenea,
reliefarea elementelor concrete ale acestei proceduri este consacrată şi prin intermediul art. 71-82
din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului6.
A. Etapele procedurale
Procedura angajării răspunderii Guvernului presupune mai multe etape cronologice7, din
care unele obligatorii, iar altele facultative, şi anume: decizia de angajare a răspunderii,
comunicarea acesteia Parlamentului, stabilirea în concret a calendarului procedurii, angajarea
propriu-zisă a răspunderii în faţa Parlamentului, iniţierea unei moţiuni de cenzură, stabilirea
calendarului moţiunii de cenzură, dezbaterea şi votul pe marginea moţiunii.
Decizia de angajare a răspunderii aparţine Guvernului ca organ colegial, şi nu Primului-
ministru, şi se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Birourile
permanente ale celor două Camere, reunite în şedinţă comună, hotărăsc ulterior calendarul
angajării răspunderii Guvernului. La data stabilită, Guvernul, prin intermediul Primului-ministru,
prezintă public în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului decizia sa de angajare a
răspunderii şi conţinutul concret al acesteia.
Momentul prezentării programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege
de către Guvern constituie premisa declanşării controlului parlamentar prin intermediul moţiunii
de cenzură. În termen de 3 zile începând cu acest moment poate fi iniţiată o moţiune de cenzură
de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Termenul constituţional de 3
5
Ibidem., p. 656.
6
A se vedea la http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=748.
7
Pentru mai multe detalii de ordin tehnic ale procedurii angajării răspunderii Guvernului, a se vedea Gheorghe
Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 482-488; Claudia Gilia, Manual
de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 105-109; Dana Apostol-Tofan,
Comentariul art. 114 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, Coord. Ioan
Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1069-1075; Attila Varga, Constituţionalitatea
procesului legislativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 255-258.
zile constituie un termen de decădere8, depăşirea acestuia echivalând cu blocarea controlului
parlamentar prin procedeul moţiunii de cenzură.
Două situaţii sunt astfel posibile cu privire la acest termen: fie nu se depune nicio
moţiune de cenzură, în acest caz programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege
fiind considerat adoptat printr-un vot implicit parlamentar9; fie se depune o moţiune de cenzură,
urmând ca aceasta să fie dezbătută ulterior şi să fie acordat un vot explicit pozitiv sau negativ din
partea Parlamentului. În situaţia în care moţiunea de cenzură nu întruneşte majoritatea cerută
pentru considerarea sa ca adoptată, votul negativ se transform într-un vot pozitiv pentru
Guvern10, al cărui program, declaraţie de politică generală sau proiect de lege este considerat
adoptat. În caz contrar, când moţiunea de cenzură este adoptată, efectul juridic al adoptării constă
în retragerea încrederii acordate în Guvern cu ocazia învestirii şi demiterea acestuia, obiectul
angajării răspunderii fiind, de asemenea, respins11.
Un aspect important trebuie subliniat în ceea ce priveşte efectele exercitării dreptului
constituţional al Preşedintelui de a cere reexaminarea legii considerată adoptată prin angajarea
răspunderii Guvernului. Astfel, dacă proiectul de lege ce face obiectul angajării răspunderii nu
poate fi modificat sau completat prin amendamente decât cu acceptul Guvernului, în cazul
întoarcerii legii la Parlament spre reexaminare se pune problema determinării modalităţii de
dezbatere şi adoptare a acesteia. Având în vedere că adoptarea legii prin procedura angajării
răspunderii „nu-i procură acesteia intangibilitate”12 şi, de asemenea, că ne aflăm într-o etapă a
procedurii legislative al cărui cadrul general normativ este constituit din prevederile art. 77 alin.
(2), în cadrul reexaminării mai multe situaţii sunt posibile: fie proiectul de lege este adoptat în
aceeaşi variantă cu cea anterioară, fie proiectul este adoptat într-o formă modificată sau
completată prin amendamente, fără a mai subzista condiţia acceptului acestora din partea
Guvernului, fie proiectul de lege este respins.
O astfel de concluzie este logică, angajarea răspunderii Guvernului constituind o situaţie
juridică în curs de constituire al cărei punct final este reprezentat de votul Parlamentului sau
expirarea termenului regulamentar pentru exercitarea dreptului de a depune o moţiune de
cenzură. După aceste momente, decizia Preşedintelui de a trimite legea Parlamentului constituie
punctul iniţial al unei noi situaţii juridice în curs de constituire, reexaminarea legii.
B. Fundamentul şi caracterele procedurii
Din punct de vedere juridic, procedura angajării răspunderii se fundamentează prin

prevederile art. 114 din Constituţie care normează un drept constituţional al Guvernului de a-şi
angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui
8
În ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor constituţionale, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul
că acestea nu se calculează pe zile libere. Astfel, prin Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr.
115 din 19 februarie 2010 şi Decizia nr. 233 din 10 decembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie
1999, Curtea preciza că termenele constituţionale „sunt termene care privesc desfăşurarea raporturilor
constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu
se calculează pe zile libere”. A se vedea în acest sens George Gîrleşteanu, Notă la Decizia nr. 89 din 26 ianuarie
2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind abilitarea Guvernului de a emite
ordonanţe, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 1/2010, p. 26-29.
9
Voinţă parlamentară tacită şi prezumată, Ion Deleanu, op.cit., p. 657.
10
11
12
program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Deşi art. 114 normează
un drept constituţional al Guvernului de a exercita pe această cale funcţia legislativă, exerciţiul
acestui drept nu este unul absolut, caracterul său fiind unul de excepţie, circumstanţiat prin
jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte caracterele procedurii angajării răspunderii Guvernului, se impune o
sistematizare a acestora.
În primul rând, procedura are un caracter excepţional, la utilizarea acesteia trebuind să se
ajungă in extremis.
În al doilea rând, angajarea răspunderii pe marginea unui proiect de lege constituie o
modalitate indirectă sau simplificată de legiferare care, neurmând procedura parlamentară
obişnuită, conduce la adoptarea tacită a unei legi în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont
sau nu de amendamentele făcute.
În al treilea rând, angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură complexă ce
implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce
emană de la executiv, iar pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare, fie
conduce la demiterea Guvernului.
În al patrulea rând, procedura, odată declanşată, dobândeşte un caracter ireversibil. Acest
caracter ireversibil al procedurii declanşate rezultă prin jurisprudenţa Curţii care, cu ocazia
Deciziei nr. 1525 din 24 noiembrie 201013, a statuat că „procedura constituţională prevăzută de
art. 114 din Constituţie nu poate fi «retrasă» de subiectul care deja a iniţiat-o, fiind un act de
voinţă care angajează Guvernul în mod irevocabil”. Instanţa constituţională a subliniat rolul
aparte al elementului declanşator al procedurii în sine, constituit din decizia Guvernului de
angajare a răspunderii, afirmând că reprezintă „un act de voinţă exclusiv, unilateral şi irevocabil
realizat în vederea adoptării unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege”, şi care „nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale”.
Curtea extrage caracterul irevocabil al deciziei de angajare a răspunderii din exercitarea
controlului parlamentar pe calea moţiunii de cenzură, afirmând în acest sens că „depunerea
moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării controlului parlamentar asupra activităţii
Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul iniţierii acestui control”. În
principiu, aserţiunea este corectă, utilizarea acestui mijloc de presiune din partea Guvernului
permiţând Parlamentului să aleagă o ripostă instituţională sub forma moţiunii de cenzură în
contextul echilibrului normat constituţional dintre puteri ce impune automat şi un echilibru al
„armelor” utilizate de către acestea. Procedura angajării răspunderii nu poate să se transforme
într-o acţiune de şicanare sau testare a Parlamentului din partea unui Guvern care, în situaţia în
care previzionează adoptarea unei moţiuni de cenzură ce are drept efect juridic demiterea sa,
poate renunţa la propriul demers instituţional în sensul asigurării stabilităţii şi continuităţii
existenţei sale.
Art. 114 alin. (1) normează un drept constituţional al Guvernului de a uza de o procedură
constituţională de presiune asupra legislativului, drept al cărui exerciţiu liber este lăsat la
latitudinea titularului său, atât sub aspect negativ, dreptul de a nu îl exercita, cât şi sub aspect
pozitiv, dreptul de a îl exercita şi de a decide menţinerea sau renunţarea la acest exerciţiu.
Exigenţa constituţională a asigurării echilibrului puterilor în stat impune însă o relativizare a
componentei pozitive a dreptului constituţional al Guvernului enunţat, în sensul că menţinerea şi
renunţarea la exerciţiul dreptului nu este posibilă decât în situaţia în care însuşi Parlamentul îşi
exprimă instituţional poziţia în sensul neexercitării sau renunţării la dreptul de a exercita
13
controlul parlamentar pe calea moţiunii de cenzură. Astfel, consider că decizia de angajare a
răspunderii Guvernului poate fi reconsiderată şi retrasă în contextul neexercitării de către
Parlament a dreptului său de control parlamentar pe calea moţiunii de cenzură.
În al cincilea rând, procedura angajării răspunderii are un caracter nelimitat în ceea ce
priveşte numărul de ori de posibilă utilizare a acesteia de către Guvern într-o sesiune
parlamentară14. Astfel, potrivit Curţii Constituţionale, „dintr-o interpretare sistematică a art. 114
alin. (1) coroborat cu art. 113 alin. (4) din Legea fundamentală rezultă fără echivoc că legiferarea
pe calea angajării răspunderii Guvernului se poate face teoretic de mai multe ori, pentru că nici
numărul moţiunilor de cenzură provocate ca efect al utilizării procedurii speciale de legiferare nu
este limitat la unu în cadrul aceleiaşi sesiuni”15.
C. Situaţiile care pot conduce la declanşarea procedurii
În ceea ce priveşte situaţiile care pot conduce la declanşarea procedurii de angajare a

răspunderii Guvernului, trebuie mai întâi să distingem în funcţie de obiectul concret al acesteia.
Pe de o parte, angajarea răspunderii Guvernului pe marginea unui program sau a
declaraţii de politică generală nu este condiţionată de elemente exterioare voinţei organului
executiv, acesta fiind singurul îndrituit să decidă cu privire la oportunitatea şi conţinutul
iniţiativei.
Pe de altă parte, „chiar dacă la prima vedere (n.n. având în vedere textul constituţional)
posibilitatea angajării răspunderii (n.n. pe marginea unui proiect de lege) nu este supusă niciunei
condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a
Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut”16.
Din analiza jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia procedeului angajării
răspunderii de către Guvern pe marginea unui proiect de lege rezultă că „la această modalitate
simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis” şi numai într-una din următoarele trei
situaţii17: atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuită sau în procedura de
urgenţă nu mai este posibilă; ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite
adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă; sau atunci când conţinutul
reglementării vizează stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar
aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Astfel, ori de câte ori procedeul nu este utilizat în
contextul uneia dintre cele trei situaţii rezultate de la nivelul jurisprudenţei instanţei
14
În mod diferit reglementării constituţionale actuale, Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României din
iunie 2011, iniţiat la propunerea Guvernului şi a cărui neconstituţionalitate parţială a fost constatată de către Curte
prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, prevede în art. I, pct. 45
modificarea alin. (1) al art. 113 în sensul limitării la o singură angajare a răspunderii Guvernului în decursul unei
sesiuni parlamentare: „(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, o singură dată într-o
sesiune, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege”.
15
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.
16
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009; pentru mai multe detalii cu privire la efectele
juridice rezultate din pronunţarea soluţiei Curţii în această decizie a se vedea Mădălina Nica, Notă asupra Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 6/2009, p. 45-48.
17
Ion Deleanu, op.cit., p. 655, consideră că posibilitatea angajării răspunderii Guvernului nu este limitată de
întrunirea vreunei condiţii, acesta fiind singurul în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea şi conţinutul
iniţiativei sale.
constituţionale, această practică excede cadrului normativ constituţional şi va fi declarată ca
neconstituţională18.
În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie
2009 şi Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, ocazii cu care a constatat lipsa oportunităţii şi a
motivelor unei asemenea „legiferări” prin intermediul angajării răspunderii de către Guvern
asupra proiectului Legii educaţiei naţionale.
Instanţa constituţională română a constatat în ambele cazuri încercarea Guvernului de
încadrare a angajării răspunderii în cele trei situaţii posibile, acţiunea sa fiind justificată în
principal de necesitatea ca proiectul de lege vizat să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate,
însă demersul guvernamental s-a dovedit, în accepţiunea Curţii, a nu-şi găsi o motivare nici în
fapt, nici în drept, iar fundamentarea sa insuficientă.
Argumentaţia Curţii s-a dovedit corectă în acest sens, aceasta arătând mai întâi că nu
subzista condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului, câtă
vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intrau în efectivitate începând cu anul şcolar
următor, sau chiar mai târziu. Mai apoi, nici ideea acreditată de către Guvern în susţinerea
demersului său potrivit căreia termenul de legiferare la nivelul Camerei decizionale era excesiv,
deoarece art. 75 din Constituţie nu stabileşte niciun termen cu privire la dezbaterea proiectelor de
lege în această Cameră şi niciun criteriu pentru a aprecia cu privire la caracterul rezonabil al
termenului în care se finalizează procesul legislativ în această Cameră, nu poate fi primită ca un
argument solid pentru o astfel de practică guvernamentală. Iar acest lucru se întâmplă tocmai în
considerarea caracterului decizional stabilit constituţional Camerei în discuţie, fapt ce atrage un
grad ridicat de libertate a aprecierii timpului necesar finalizării procesului legislativ, dar fără ca
acesta să depăşească limitele unui termen rezonabil. De asemenea, argumentaţia Guvernului în
sensul creării unui „veritabil blocaj” în condiţiile „tergiversării dezbaterilor” la nivelul Camerei
decizionale nu se justifica în contextul constatat, documentele dosarelor reliefând o „activitate
corespunzătoare” din partea acestei camere, chiar în contextul suspendării acesteia pe perioada
vacanţei parlamentare. În plus, Curtea, pe drept cuvânt, sublinia un aspect important: adoptarea
proiectului de lege era posibilă prin procedura parlamentară de urgenţă, potrivit art. 76 alin. (3)
din Constituţie, însă Guvernul nu procedase în acest sens. În acelaşi timp, Curtea arăta că
dezbaterea în procedura obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor
amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile în problema educaţiei naţionale.
§2. Formele angajării răspunderii
Angajarea răspunderii Guvernului poate să privească doar trei forme: asupra unui
program, asupra unei declaraţii de politică generală sau asupra unui proiect de lege. Spre
deosebire de ultima ipoteză, primele două reliefează un grad fragil19 de distincţie.
Noţiunea de „program”, deşi nu are un caracter punctual, implică trasarea în linii generale
a unei anumite politici pe care Guvernul intenţionează să o aplice concret la nivel de sistem.
„Declaraţia” constă într-o acţiune de reconsolidare a sprijinului de la nivelul Parlamentului şi de
creştere a gradului de credibilitate guvernamentală20. Un alt element de distincţie constă în
18
A se vedea în acest sens Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010
şi Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010.
19
20
Idem.
gradul de concreteţe al celor două instituţii, prima având un caracter mult mai concret în raport
cu cea de-a doua.
Efectul achiesării tacite parlamentare asupra programului sau declaraţiei guvernamentale
ori al nereuşitei demiterii Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură depusă cu această
ocazie constă în obligativitatea pentru Guvern de aplicare a programului sau a declaraţiei de
politică generală.
În ceea ce priveşte cea de-a treia formă a angajării răspunderii, asupra unui proiect de
lege, trebuie distins ce se înţelege în acest caz prin sintagma „proiect lege”. În sens restrâns,
sintagma desemnează un singur proiect de lege. Pentru Curtea noastră, respectarea acestei
exigenţe constituţionale priveşte doar forma singulară a reglementării, nu şi conţinutul acestei
reglementări. Astfel, prin Decizia nr. 298 din 29 martie 2006 21, controlând constituţionalitatea
unui proiect de lege care conţinea reglementări ample din domeniul sănătăţii, Curtea statua că
„dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu prevăd cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un
proiect de lege sub aspectul structurii sale şi al întinderii domeniului de reglementare”, iar prin
Decizia nr. 375 din 6 iulie 200522 că „proiectul de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează
răspunderea poate să aibă şi un caracter complex, să fie structurat pe mai multe titluri, capitole şi
secţiuni şi să reglementeze mai multe domenii, dacă există o legătură între ele ori dacă există un
scop sau un interes general unic”.
Practica guvernamentală dovedeşte faptul că sintagma poate fi înţeleasă şi în sens larg,
desemnând un „pachet de legi”. Şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este tot în acest sens:
„expresia «unui proiect de lege» trebuie înţeleasă în sens larg, angajarea răspunderii putându-se
face şi cu privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte,
care pot fi simple ori complexe, singura cerinţă impusă de textul constituţional fiind cea
referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul îşi poate angaja răspunderea, adică
un program, o declaraţie de politică generală ori un proiect de lege”23.
Cu o asemenea aserţiune nu pot însă să fiu de acord. Mai întâi, pentru că angajarea
răspunderii asupra unui proiect de lege, ca procedură de legiferare indirectă, are un caracter de
excepţie, astfel încât dispoziţia constituţională ce o consacră comportă o interpretare în sens
strict, neputând desemna o pluralitate de proiecte de lege. Apoi, datorită faptului că o interpretare
în sens larg a sintagmei, fără stabilirea unei condiţionării privind existenţa unei legături între
obiectul de reglementare al fiecăruia dintre proiectele de lege propuse, poate conduce în practică
la angajarea răspunderii pe o pluralitate de proiecte de legi fără nicio legătură între ele24.
§3. Controlul constituţionalităţii procedurii
Controlul constituţionalităţii procedurii de angajare a răspunderii Guvernului poate fi

exercitat de către Curtea Constituţională în două moduri: fie direct, în situaţia soluţionării unui
conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice, fie indirect, cu ocazia
controlului de constituţionalitate a priori sau a posteriori pe cale de excepţie privind un proiect de
lege sau o lege aprobată prin procedura angajării răspunderii. În primul caz, controlul
21
22
23
Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009.
24
A se vedea, cu titlu de exemplu, angajarea răspunderii Guvernului din prima jumătate a anului 2011 asupra
proiectului de lege privind salarizarea din educaţie pentru anul 2011 şi asupra Codului Dialogului Social. Cele două
proiecte de lege au un obiect de reglementare diferit, iar „pachetul de legi” obiect al angajării răspunderii are un
caracter normativ neomogen.
constituţionalităţii poate viza toate formele procedurii de angajare a răspunderii Guvernului
(asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege). Având în
vedere obiectul circumstanţiat al controlului de constituţionalitate efectuat de către Curte, cea de-
a doua situaţie nu poate viza decât angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege sau a unei
legi.
A. Soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice
Cu ocazia soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile

publice25, în speţă între Parlament şi Guvern, Curtea Constituţională se poate pronunţa direct
asupra constituţionalităţii unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect
de lege. Cu această ocazie Curtea, în soluţionarea conflictului juridic cu care a fost sesizată, va
statua cu privire la constituţionalitatea procedurii în sine de angajare a răspunderii, neraportându-
se la conţinutul concret al reglementării propuse sau al programului ori a declaraţiei prezentate.
Jurisprudenţa Curţii este însă confuză în ceea ce priveşte pronunţarea
neconstituţionalităţii procedurii de angajare a răspunderii Guvernului cu ocazia soluţionării unui
conflict juridic de natură constituţională din punct de vedere al efectelor juridice ale deciziei
adoptate. Ca orice decizie a instanţei constituţionale, şi efectele juridice ale unei decizii
pronunţate în exercitarea competenţei de soluţionare a unui conflict juridic trebuie să fie
circumscrise cadrului general stabilit prin art. 147 alin. (4) din Constituţie: „(…) De la data
publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
În ce constă însă acest caracter general obligatoriu al unei decizii pronunţate de către
Curte în acest caz, ocazie cu care s-a pronunţat neconstituţionalitatea procedurii de angajare a
răspunderii?
Iniţial, instanţa constituţională a trasat prin Decizia nr. 838 din 27 mai 200926 o
coordonată importantă în domeniul soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională, şi
anume, obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte, arătând conduita în
acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze: „Odată
constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din
Constituţie, potrivit cărora ea «este garantul supremaţiei Constituţiei», are obligaţia să
soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care
autorităţile publice trebuie să se conformeze”. Astfel, întinderea efectelor general obligatorii ale
deciziei pronunţate de către Curte este limitată la actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce
urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de
natură constituţională.
Apoi, în mod paradoxal, cu ocazia soluţionării unui conflict juridic de natură
constituţională între Parlament şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii legislative de
la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra
acestui proiect, Curtea, prin Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, deşi constata prin dispozitiv
că „angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul
25
Pentru mai multe detalii cu privire la coordonatele normative ale conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice a se vedea George Gîrleşteanu, Comentariul Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010
asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi
Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, Revista Pandectele Române nr. 11/2010, p. 113-130; Dan Claudiu
Dănişor, Sonia Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007, Revista de
Drept Public nr. 2/2007, p. 109-122.
26
art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este
neconstituţională”, în ceea ce priveşte la solicitarea autorului sesizării, în sensul ca instanţa de
contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii,
aceasta constată că „această cerere excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în
exclusivitate autorităţilor publice aflate în conflict”.
Altfel spus, instanţa constituţională pronunţa neconstituţionalitatea procedurii de angajare
a răspunderii dar, în total dezacord cu propria jurisprudenţă enunţată anterior, se declara
necompetentă în ceea ce priveşte asigurarea efectului general obligatoriu al propriei decizii prin
pronunţarea unei soluţii susceptibilă de executare27.
Instanţa constituţională română, cu această ocazie ar fi trebuit să prevadă o conduită
obligatorie în acord cu prevederile constituţionale la care Guvernul ar fi trebuit să se conformeze,
de genul a face sau a nu face, însă, se pare că propria jurisprudenţă în materie este uitată, iar
tranşarea problemei evitată, care rămâne astfel neclară şi nesusceptibilă de executare în concret.
Deşi potrivit propriilor competenţe Curtea Constituţională nu are posibilitatea obligării unei
autorităţi să nu îşi exercite competenţele delegate constituţional, în cazul de faţă, cred că se
impunea ca instanţa constituţională să indice într-o manieră clară şi neechivocă Guvernului o
anumită conduită de urmat pentru evitarea unui blocaj instituţional, chiar de genul renunţării la
procedura angajării răspunderii pe marginea proiectului Legii educaţiei naţionale, mai ales în
contextul declarării neconstituţionalităţii procedurii în sine. Atragem încă o dată atenţia asupra
faptului că nu poate fi vorba de o veritabilă obligaţie juridică instituită prin decizia Curţii în
sarcina Guvernului, ci doar de o recomandare cu privire la o anumită conduită ce trebuie atinsă,
neputând însă nega puterea deosebită de persuasiune şi influenţă pe care o astfel de recomandare
o implică.
Blocajul instituţional constatat cu ocazia Deciziei nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, ocazie
cu care instanţa constituţională declarase neconstituţionalitatea extrinsecă a procedurii de
angajare a răspunderii Guvernului, se perpetuează în timp în contextul menţinerii deciziei iniţiale
a Guvernului. Curtea, prin decizia pronunţată, ar fi trebuit, potrivit jurisprudenţei sale 28, să
procedeze la o remediere a posteriori a situaţiei în curs, la o dezamorsare a blocajului
instituţional, indicând o conduită obligatorie în sarcina Guvernului, şi anume revocarea
procedurii iniţiate cu caracter neconstituţional.
Ulterior, la scurt timp, de data aceasta cu ocazia soluţionării unui conflict juridic de
natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit
din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului
României de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură, depuse ca urmare a
angajării răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj instituţional referitor la
27
Tot de la nivelul jurisprudenţei anterioare a Curţii în materia soluţionării conflictelor juridice de natură
constituţională între autorităţile publice, Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, rezultă o altă coordonată normativă a
instituţiei privind posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunţarea de Curtea
Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare. În acest mod instanţa constituţională îşi subliniază latură sa
jurisdicţională, creând premisele raportării la dreptul comun din materia punerii în executare a soluţiilor pronunţate.
Fără îndoială, mai trebuie precizat că, imposibilitatea din punct de vedere juridic a punerii în executare de către
Curte a soluţiei adoptate echivalează cu imposibilitatea remedierii efectelor juridice produce şi, deci, cu
ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de competenţe între autorităţile publice.
28
Efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii
susceptibile de executare - Decizia nr. 435 din 26 mai 2006.
moţiunea de cenzură, Curtea, prin Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010 29, pare din nou să uite
ceea ce declarase anterior, exprimarea din dispozitivul deciziei, care chiar dacă nu obligă în mod
expres Parlamentul, pare a avea un astfel de caracter: „Curtea Constituţională constată că există
un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul
Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere
care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”.
De asemenea, cu această ocazie, în încercarea de soluţionare a conflictului de
competenţe, Curtea analizează punctul de vedere prin care Parlamentul, prin intermediul
Senatului, îşi justifica neexecutarea obligaţiei regulamentare de dezbatere a moţiunii de cenzură
depuse cu ocazia angajării răspunderii Guvernului. Astfel, justificarea consta în faptul că prin
continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii guvernamentale, astfel cum
solicita Primul-ministru, era încălcat textul art. 1 alin. (4) din Constituţie, care obligă autorităţile
publice la un comportament constituţional loial, fiind lipsită de efecte juridice însăşi decizia
anterioară a Curţii30, care stabilea neconstituţionalitatea angajării răspunderii Guvernului asupra
proiectului Legii educaţiei naţionale.
Instanţa constituţională a analizat greşit acest aspect, reiterând jurisprudenţa proprie în
materia efectelor deciziilor pronunţate de către aceasta în contextul art. 146 lit. e) şi art. 147 alin.
(4) din Constituţie şi mergând pe linia unei premise absolute trasată anterior fără o explicaţie
pertinentă, irevocabilitatea angajării răspunderii Guvernului. Două elemente fundamentează
argumentaţia Curţii: pe de o parte, faptul că deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul
art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai pentru viitor, iar pe de altă parte, aspectul potrivit
căruia deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte din ordinea normativă, nu pot fi aplicate
retroactiv, mai exact unor raporturi/situaţii juridice încheiate31.
Într-un prim timp, exprimarea Curţii cu privire la inaplicabilitatea Decizie 1431 din 3
noiembrie 2010 unor raporturi juridice de drept public deja încheiate, este ponderată, aceasta
arătând că „pentru «a bloca» angajarea răspunderii Guvernului prin intermediul unei decizii a
Curţii Constituţionale, titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională prevăzuţi de art. 146
lit. e) din Constituţie trebuiau să uzeze de acest drept până cel târziu la data de 18 octombrie
2010” (n.n., sesizarea Curţii se produce la data de 19 octombrie 2010, la o dată ulterioară
stabilirii de către Parlament a calendarului procedurii de angajare a răspunderii de către Guvern).
Curtea constata că decizia de angajare a răspunderii Guvernului reprezintă o situaţie
juridică finalizată odată cu stabilirea calendarului procedurii, având caracter de facta praeterita,
şi că „procedurile parlamentare angajate după stabilirea calendarului de către Biroul permanent
nu sunt decât simple efecte ale unei situaţii juridice deja încheiate” – prezentarea proiectului de
lege, iniţierea unei moţiuni de cenzură, votarea moţiunii de cenzură sau adoptarea proiectului de
lege prezentat. O astfel de aserţiune este justificabilă în contextul premisei absolute în jurul
căreia gravitează întreaga argumentaţie a Curţii, irevocabilitatea angajării răspunderii. Având în
vedere punctul de vedere exprimat în cadrul acestui studiu potrivit căruia consider că în anumite
situaţii Guvernul poate renunţa la decizia sa de angajare a răspunderii, situaţia juridică în
29
Pentru mai multe detalii privind poziţia Curţii cu această ocazie, a se vedea George Gîrleşteanu, Comentariul
Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul
României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte,
30
31
A se vedea în acest sens Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Decizia nr.
847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008 şi Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în
M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
dezbatere dobândeşte caracter de facta pendentia, putând fi afectată printr-o decizie a instanţei
constituţionale.
De altfel, într-un timp secund, se observă faptul că poziţia iniţial ponderată a Curţii se
intensifică, afirmând că „doar în situaţia unei facta pendentia s-ar fi pus problema obligării
Guvernului de către Curtea Constituţională să renunţe la procedura angajării răspunderii,
respectiv dacă instanţa constituţională ar fi fost sesizată de către preşedintele Senatului până cel
târziu la data de 18 octombrie 2010, deci înainte de stabilirea calendarului asumării de către
Parlament”. Astfel, Curtea admite acest singur caz în care ar fi putut fi aplicabilă decizia
anterioară.
B. Controlul constituţionalităţii proiectului de lege sau a legii
Constituţionalitatea procedurii de angajare a răspunderii Guvernului poate fi constatată şi

indirect, prin intermediul controlului constituţionalităţii legii care a făcut obiectul asumării.
Curtea poate controla legea adoptată atât din perspectiva validităţii acesteia, cât şi a conformităţii
în raport cu actul fundamental român. Astfel, controlul validităţii normei are în vedere modul de
producere a acesteia din punct de vedere al formei şi procedurii instituite constituţional. O lege
adoptată prin procedura angajării răspunderii poate releva elemente de neconstituţionalitate
extrinsecă ce ţin de nerespectarea prevederilor constituţionale în materie sau a jurisprudenţei
anterioare a Curţii.
Efectul juridic al constatării neconstituţionalităţii extrinseci a legii în acest caz apare în
mod diferit, în funcţie de tipul controlului exercitat, a priori sau a posteriori. În prima variantă,
conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Concret, declararea
neconstituţionalităţii unei legi în cadrul controlului a priori datorită nerespectării exigenţelor
constituţionale privind procedura angajării răspunderii, blochează formarea legii din punct de
vedere juridic, promulgarea acesteia fiind interzisă. În această situaţie, alin. (2) al art. 147 devine
inaplicabil, Parlamentul neputând să „reexamineze” o procedură de adoptare a legii provenind de
la nivelul Guvernului32.
În acest mod Curtea a procedat cu ocazia Deciziei nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, prin
care a declarat neconstituţionalitatea Legii educaţiei naţionale adoptate prin angajarea
răspunderii Guvernului33. Motivele declarării neconstituţionalităţii legii se relevă ca fiind de
ordin procedural, acţiunea guvernamentală neputându-se încadra în niciuna dintre cele trei
situaţii instituite prin jurisprudenţa Curţii în care Guvernul poate apela la această modalitate
simplificată de legiferare, ocolind practic procedura legislativă obişnuită.
În total dezacord cu decizia anterioară, Curtea Constituţională declara prin Decizia nr. 1
din 4 ianuarie 201134 constituţionalitatea Legii educaţiei naţionale adoptate de către Parlament
prin procedura angajării răspunderii Guvernului.
Cu această ocazie, iniţial, Curtea a identificat obiectul controlului de constituţionalitate ca
fiind „actul de legiferare”, acesta, sub aspectul constituţionalităţii extrinseci privind practic
situaţia juridică derulată pentru considerarea ca adoptată a proiectului de lege. Procedura
32
Practic, constituţional nu este prevăzută procedura ce trebuie urmată - Gheorghe Iancu, op.cit., p. 486.
33
Pentru o analiză detaliată privind poziţia Curţii cu această ocazie a se vedea Mădălina Nica, Notă asupra Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 6/2009, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, p. 45-48.
34
angajării răspunderii şi efectele sale juridice ca situaţie juridică derulată în timp presupune o
succesiune de etape obligatorii, declararea neconstituţionalităţii în ansamblu a proceduri putând
fi rezultatul chiar şi al parcurgerii numai uneia dintre etape fără respectarea exigenţelor
constituţionale.
Ulterior, Curtea a luat în discuţie doar o etapă din cadrul situaţiei juridice derulate, şi
anume aceea a adoptării proiectului de lege, fapt realizat, în opinia sa, ca urmare a retragerii, de
către unii dintre semnatari, a susţinerii moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării
răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, act care a determinat ca
moţiunea să nu mai respecte condiţiile constituţionale pentru a fi prezentată şi dezbătută. Actul
concret al adoptării Legii educaţiei naţionale, criticat din perspectiva modului în care
Parlamentul a respectat propriile regulamente, a fost considerat ca neputând face obiectul
examinării realizate de Curtea Constituţională în cadrul competenţei sale de control: „în lipsa
unei competenţe exprese şi distincte, Curtea nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de
aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor
doua Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui
principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei [...], aşa încât
contestaţiile [...] privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de
competenţa exclusivă a Camerei [...], aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile
parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative
parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să
concorde cu normele şi principiile fundamentale. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza
aspecte de fapt ale procedurii parlamentare”.
Practic, instanţa constituţională a deplasat argumentaţia juridică de la jurisprudenţa sa
anterioară şi a mutat-o pe terenul unei jurisprudenţe care îi permitea să îşi decline competenţa –
lipsa competenţei în ceea ce priveşte analizarea încălcărilor şi a actelor de aplicare a
regulamentelor Camerelor. În acest mod, Curtea acoperă neconstituţionalitatea punctului iniţial
al situaţiei juridice, şi anume a neconstituţionalităţii exercitării dreptului constituţional al
Guvernului de a-şi angaja răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, neputând
încadra această acţiune în niciuna dintre cele trei situaţii rezultate din jurisprudenţa sa, care ar fi
putut valida exerciţiul acestui drept. De altfel, Curtea nici nu aminteşte şi nici nu raportează,
astfel cum ar fi trebuit, situaţia de fapt la jurisprudenţa sa anterioară rezultată din Decizia nr.
1557 din 18 noiembrie 2009, demers care ar fi avut ca efect declararea neconstituţionalităţii
extrinseci a proiectului de lege.
În cea de-a doua variantă, potrivit art. 147 alin. (1) din actul fundamental, dispoziţiile din
legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept.
Secţiunea 2. Moţiunea de cenzură
Moţiunea de cenzură constituie acel procedeu al răspunderii ministeriale declanşat la

iniţiativa Parlamentului. Utilizarea procedeului poate avea drept efect fie o reconfirmare a
încrederii acordate Guvernului cu ocazia învestirii, fie o retragere a mandatului general de
guvernare, în acest ultim caz procedeul apărând ca un „act simetric invers”35 în raport cu votul
iniţial al Parlamentului.
Reglementarea constituţională a procedeului moţiunii de cenzură o regăsim normată la
nivelul art. 113, care dispune că: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot
retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. (2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o
pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data
depunerii. (3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în
şedinţa comună a celor două Camere. (4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi
senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu
excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114”.
§1. Titularii dreptului de a iniţia o moţiune de cenzură
Actul fundamental introduce o circumstanţiere a titularilor dreptului de a iniţia un astfel

de procedeu de control parlamentar atât sub aspect calitativ, iniţiatorii trebuind să aibă calitatea
de parlamentar, cât şi sub aspect cantitativ, aceştia trebuind să fie în număr de cel puţin o pătrime
din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Dreptul constituţional de a iniţia o moţiune de
cenzură este unul individual, având ca titular unic persoana parlamentarului, deputat sau senator,
dar exerciţiul dreptului este unul colectiv, iniţiativa neputând avea decât un caracter colectiv.
Condiţionarea cantitativă privind iniţierea unei moţiuni de cenzură constituie o exigenţă
constituţională privind stabilitatea guvernamentală, procedeul, odată declanşat, antrenând
răspunderea solidară a membrilor Guvernului şi, totodată, putând avea efecte cu privire la
direcţia generală a politicii interne şi externe a statului36.
Din punct de vedere al apartenenţei politice a colectivului de parlamentari apt să iniţieze
o moţiune de cenzură, aceştia, în general, provin de la nivelul opoziţiei parlamentare, dar, în
acelaşi timp, pot proveni şi din rândul majorităţii ce susţine politica guvernamentală sau al
independenţilor. Acest ultim aspect, deşi puţin probabil de a se concretiza în practica
parlamentară, nu poate fi însă exclus având în vedere condiţiile extrem de restrictive privind
dizolvarea Parlamentului, al cărui efect direct constă în provocarea de alegeri anticipate, normate
constituţional prin intermediul art. 89. Voinţa legislativă de reconfirmare a încrederii populare
înainte de expirarea mandatului nu se poate produce decât mediat, prin intermediul actului de
voinţă al Preşedintelui de dizolvare a Parlamentului în contextul inexistenţei unui Guvern în
funcţie.
§2. Tipologia moţiunii de cenzură
Procedeul moţiunii de cenzură constituie un instrument de natură constituţională cu

caracter unitar, pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar
asupra activităţii Guvernului. Dispoziţiile constituţionale în materie, art. 113, coroborate cu cele
privind angajarea răspunderii Guvernului de la nivelul art. 114, normează o dimensiune juridică
unitară a instituţiei, chiar dacă, contextual, procedeul poate interveni în două situaţii.
35
Elena Simina Tănăsescu, Comentariul art. 113 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, Coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1062.
36
Idem., p. 1063-1064.
Pe de o partea, o moţiune de cenzură poate fi iniţiată ca rezultat al manifestării libere a
voinţei legislative. În această situaţie, dacă moţiunea de cenzură este respinsă, efectul juridic
constă în faptul că aceiaşi deputaţi şi senatori care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi
sesiune, o nouă moţiune de cenzură.
Pe de altă parte, moţiunea de cenzură depusă în cadrul procedurii angajării răspunderii
Guvernului apare ca fiind una „provocată” prin acţiunea executivului. În această situaţie, singura
condiţie de validitate în ceea ce priveşte iniţierea moţiunii este legată de numărul de semnături
necesar, din punct de vedere numeric numărul moţiunilor de cenzură depinzând direct
proporţional de numărul de angajări ale răspunderii Guvernului de la nivelul unei sesiuni
parlamentare.
Astfel, deşi contextual moţiunea de cenzură poate apărea în două situaţii, sub aspectul
naturii juridice şi a finalităţii urmărite instituţia se prezintă ca având un caracter unitar. În acest
sens se pronunţă şi Curtea Constituţională37 care afirmă că „prevederile Constituţiei nu
reglementează două categorii de moţiuni de cenzură, ci, din contră, moţiunea de cenzură ca
instituţie juridică este una singură, reglementată de art. 113 din Constituţie”.
Iniţierea unei moţiuni de cenzură cu ocazia angajării răspunderii Guvernului trebuie să
respecte cadrul general de reglementare, prezentând însă particularităţi procedurale (contextul
iniţierii – după prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de
lege ce face obiectul angajării răspunderii - şi posibilitatea constituţională de iniţiere – indiferent
dacă semnatarii săi au mai iniţiat în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare o moţiune de cenzură
potrivit prevederilor art. 113 din Constituţie) şi substanţiale (în cazul respingerii moţiunii de
cenzură, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră adoptat).
Aceste particularităţi contextuale „nu pot califica moţiunea de cenzură prevăzută de art. 114 din
Constituţie ca un instrument de control parlamentar distinct de moţiunea de cenzură reglementată
de art. 113 din Constituţie”.
Obiectul specific al moţiunii de cenzură, indiferent de contextul iniţierii acesteia, este
nelimitat, sub acest aspect instituţia relevându-şi caracterul mixt, de instrument politico-juridic
de control parlamentar. Atât conţinutul concret al moţiunii de cenzură, de regulă unul de natură
politică, cât şi motivele iniţierii unui astfel de procedeu sunt lăsate la latitudinea titularului
acesteia, orice limitare regulamentară sau legală fiind neconstituţională38. În cazul moţiunii de
cenzură iniţiate cu ocazia angajării răspunderii Guvernului, consider că subiectul moţiunii trebuie
să aibă legătură cu obiectul răspunderii asumate, programul, declaraţia politică sau proiectul de
lege promovate de către Guvern.
§3. Procedura şi efectele moţiunii de cenzură
Exigenţele de ordin procedural în materia moţiunii de cenzură rezultă, pe de o parte din

conţinutul normativ al art. 113 din Constituţie, iar pe de altă parte, din prevederile art. 78-82 din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel, se disting mai
multe etape cronologice şi obligatorii, condiţii de validitate ale procedeului39: iniţierea moţiunii
37
38
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din data de 27 mai 1994,
precizează în acest sens că dispoziţia constituţională privind moţiunea de cenzură, actualul art. 113, „nu limitează
sursele (cauzele, motivele) moţiunii de cenzură”.
39
Pentru mai multe detalii tehnice privind etapele procedeului moţiunii de cenzură, a se vedea Bianca Selejan-
Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,
prin atingerea numărului necesar de semnături ale parlamentarilor, depunerea acesteia la
Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, comunicarea moţiunii
Guvernului, prezentarea acesteia în cadrul unei şedinţe comune a celor două Camere, exprimarea
poziţiei Guvernului, dezbaterea şi votul pe marginea moţiunii.
În aceeaşi zi cu depunerea moţiunii de cenzură, împreună cu lista de semnături, la
Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului are loc şi comunicarea acesteia
Guvernului. Ulterior, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere în
cel mult 5 zile de la data depunerii, ocazie cu care Guvernul îşi exprimă punctul de vedere.
Dezbaterea moţiunii de cenzură şi votul pe margine acesteia au loc după 3 zile de la data când a
fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
În ceea ce priveşte exercitarea votului pe marginea moţiunii de cenzură, se pune
problema determinării majorităţii necesare pentru considerarea ca adoptată a acesteia. Prin
aplicarea principiului paralelismului formelor şi competenţelor40, consecinţă normativă a
principiului ierarhiei normative consacrat prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi având în vedere
efectul juridic concret pe care îl presupune adoptarea unei moţiuni, aceeaşi majoritatea
parlamentară instituită constituţional pentru acordarea încrederii Guvernului prin art. 103 alin.
(3), este necesară şi pentru demiterea sa prin procedeul moţiunii de cenzură: majoritatea
deputaţilor şi senatorilor.
Efectele juridice ale exercitării votului pe marginea moţiunii de cenzură se prezintă în
mod dual. Pe de o parte, în cazul în care moţiunea de cenzură nu întruneşte majoritatea absolută
de voturi, aceasta se consideră respinsă, iar Guvernul îşi continuă activitatea în funcţie. Partea
iniţială a dispoziţiei constituţionale instituie regula potrivit căreia efectul respingerii unei
moţiuni de cenzură constă în imposibilitatea pentru iniţiatori de a mai promova o nouă moţiune
de cenzură în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare, însă în partea finală se instituie în acelaşi
timp şi excepţia de la regulă: în situaţia angajării răspunderii de către Guvern potrivit art. 114 din
Constituţie.
Pe de altă parte, în situaţia în care moţiunea de cenzură este aprobată, mandatul
Guvernului încetează, acesta fiind demis. Moţiunea de cenzură apare astfel ca o sancţiune de
drept public prin care se concretizează răspunderea politică-juridică a Guvernului faţă de
Parlament41. Din perspectiva retragerii încrederii asumate în guvern, moţiunea de cenzură se
constituie într-un act de natură politică, însă având în vedere efectul juridic principal al acesteia,
demiterea guvernului, acest act al Parlamentului dobândeşte şi o natură juridică. Astfel, moţiunea
de cenzură este un act al Parlamentului cu natură duală, politico-juridică.
§4. Controlul constituţionalităţii moţiunii de cenzură?
Un aspect important privind moţiunea de cenzură este constituit din problematica

pronunţării pe marginea constituţionalităţii unei astfel de proceduri. Astfel, principala întrebare
277-278; Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 494; Claudia
Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 106-109.
40
Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 167. Atât Curtea Constituţională, cât şi o mare parte a doctrinei juridice române
utilizează sintagma de „principiul simetriei juridice”.
41
Elena Simina Tănăsescu, op.cit., p. 1062; prin Decizia nr. 664 din 14 decembrie 2005, publicată în M. Of. nr.
1149 din 19 decembrie 2005, Curtea Constituţională subliniază acest aspect: „singura autoritate publică în faţa
căreia Guvernul răspunde politic nu poate fi decât Parlamentul, iar sancţiunea corespunzătoare acestei răspunderi
politice este demiterea Guvernului, ca urmare a retragerii încrederii acordate prin votul de învestitură al
Parlamentului, aşa cum prevede art.113 alin.(1), numai prin adoptarea unei moţiuni de cenzură”.
care se pune este dacă instanţa constituţională se poate pronunţa asupra constituţionalităţii
moţiunii de cenzură. Consider că un astfel de lucru este posibil în contextul unei înţelegeri
corecte a fenomenului justiţiei constituţionale, aceasta desemnând un ansamblu de instituţii şi
tehnici prin care se asigură supremaţia constituţiei, contenciosul constituţional al normelor
neepuizând conceptul în discuţie, acesta având o întindere mult mai largă, acoperind şi
contenciosul constituţional al instituţiilor, precum şi al drepturilor şi libertăţilor42.
Trebuie însă distins contextul în care Curtea Constituţională se poate pronunţa privind
constituţionalitatea unei moţiuni de cenzură, precum şi aspectele constituţionalităţii ce pot fi
atinse în cadrul analizei, de ordin extrinsec sau de ordin intrinsec.
Poziţia Curţii Constituţionale în legătură cu această problematică rezultă prin intermediul
Deciziei nr. 1295 din 12 octombrie 200943 privind sesizarea grupurilor parlamentare ale
Partidului Democrat – Liberal pentru constatarea neconstituţionalităţii moţiunii de cenzură cu
titlul „11 împotriva României”, iniţiată de 123 de deputaţi şi senatori ai grupurilor parlamentare
ale PNL, UDMR şi PSD + PC.
Decizia aduce în prim plan problematica obiectului controlului de constituţionalitate
exercitat de către instanţa noastră constituţională potrivit dispoziţiilor actului fundamental. Mai
exact, este vorba de sfera actelor juridice ce pot forma obiectul controlului de constituţionalitate.
Curtea Constituţională, îşi menţine jurisprudenţa anterioară în această problemă, enunţând
atribuţiile pe care le poate exercita conform art. 146 din Constituţia României şi art. 11 din Legea
nr. 47/1992 şi precizând că are o competenţă „reglementată limitativ”, astfel încât „controlul
constituţionalităţii moţiunilor de cenzură nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale”. Altfel
spus, obiectul controlului de constituţionalitate nu poate fi decât unul circumscris de prevederile
normative incidente, astfel încât pot fi controlate din punct de vedere al constituţionalităţii numai
următoarele categorii de acte juridice: legile, ordonanţele, tratatele şi acordurile internaţionale,
hotărârile, precum şi regulamentele Parlamentului. Delimitarea sferei actelor juridice ce pot
forma obiectul unui control de constituţionalitate, potrivit art. 146 din Constituţia României şi
art. 11 din Legea nr. 47/1992, se constituie deci printr-o enumerare limitativă.
Drept urmare, moţiunea de cenzură, ca act juridic al Parlamentului, neregăsindu-se în
enumerarea limitativă a prevederilor normative incidente, nu poate forma propriu-zis obiectul
unui control de constituţionalitate exercitat de către Curte.
Cu toate acestea, consider că există un caz în care Curtea se poate pronunţa asupra
constituţionalităţii unei moţiuni de cenzură, şi anume în situaţia exercitării competenţei normate
prin art. 146 lit. e) de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile
publice. În acest caz, instanţa constituţională poate constata îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiilor constituţionale de validitate în materia moţiunii de cenzură şi poate declara
constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea procedurii. Aspectele asupra cărora Curtea se poate
pronunţa astfel vizează doar constituţionalitatea extrinsecă, aceasta neputându-se pronunţa în
niciun caz cu privire la conţinutul concret al moţiunii de cenzură.
Din perspectiva soluţionării unui asemenea conflict juridic de natură constituţională,
Curtea, cu ocazia Deciziei nr. 1525 din 24 noiembrie 2010, s-a pronunţat cu privire la validitatea
procedurii moţiunii de cenzură iniţiată de către un grup de parlamentari în raport cu dispoziţiile
regulamentare obligatorii şi a trasat o coordonată normativă a instituţiei constituţionale:
„depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării controlului parlamentar asupra
42
2007, p. 623-624.
43
activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul iniţierii acestui
control”.
În încercarea de a soluţiona conflictul juridic, instanţa constituţională introduce în
discuţie semnificaţia constituţională a instituţiei juridice a moţiunii de cenzură în cadrul unui
sistem fundamentat pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat: realizarea funcţiei de
control a Parlamentului asupra Guvernului. Cu toate acestea, nu pot fi de acord cu aserţiunea
finală a Curţii. Procedura moţiunii de cenzură din cadrul angajării răspunderii Guvernului nu
poate fi considerată ca un proces irevocabil având în vedere că exercitarea dreptului iniţiatorilor
acesteia, parlamentarii, de a-şi retrage semnăturile prin care aceasta a fost declanşată nu este
regulamentar consacrat. Mai trebuie precizat că obligaţia regulamentară a Parlamentului de a
stabili un calendar al prezentării unei moţiuni de cenzură într-un termen de maxim 5 zile de la
data depunerii acesteia nu are ataşată juridic o sancţiune concretă în caz de neexecutare, în nici
un caz aceasta neputând fi considerată ca fiind irevocabilitatea procedurii în sine a moţiunii de
cenzură.
În vederea susţinerii concluziei Curţii se observă o deplasare a argumentaţiei acesteia
către constatarea faptului eliminării „posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla
deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii”, precum şi faptului că astfel „opoziţia
parlamentară nu se mai poate exprima şi controlul parlamentar este lipsit de eficienţă”. Curtea
uită însă să ia în discuţie un aspect important: refuzul Preşedintelui Senatului de a supune
moţiunea de cenzură spre dezbatere în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului,
deşi excede cadrului normativ regulamentar, echivalează în fapt cu un refuz explicit al opoziţiei,
al cărei exponent este acesta, de a continua procedura în cauză. Mergând pe aceeaşi direcţie
argumentativă, Curtea mai afirmă că „nici un instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate
fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit,
încălcarea principiului constituţional al statului de drept”. Acest lucru este corect la nivel
teoretic, dar trebuie completat faptul că procedurile de realizare a statului de drept democratic
(controlul parlamentar ca armă a opoziţiei parlamentare împotriva majorităţii parlamentare) se
efectivizează numai prin voinţa liberă a titularilor săi (pozitivă sau negativă), şi nu pot prin însăşi
natura lor să subordoneze voinţa ce stă la baza lor.
Capitolul II. Mijloace de presiune dinspre executiv înspre legislativ

Secţiunea 1. Dizolvarea Parlamentului
Dreptul de dizolvare a legislativului constituie în dreptul comparat44 acel mijloc

constituţional prin intermediul căruia Executivul, printr-una dintre componentele sale sau chiar
în comun – şeful statului şi Guvernul, poate revoca mandatul colectiv al Legislativului înainte de
termen, apelând la medierea corpului electoral pentru desemnarea noilor reprezentanţi. La prima
vedere, instituţia juridică a dizolvării legislativului are intrinsec un potenţial distructiv în materia
principiului separaţiei şi echilibrului între puteri înţeles în maniera delimitării rigide a puterilor,
fiind „un act prin care guvernul-creatură distruge parlamentul-creator”45. Cu toate acestea, scopul
instituţiei este unul dual: pe de o parte, conduce la o separaţie suplă a puterilor, obligându-le să
colaboreze, şi la o egalizare a rolului lor constituţional, iar pe de altă parte, constituie un mijloc
44
Pentru mai multe detalii privind instituţia dizolvării în dreptul comparat a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept
constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 448-453.
45
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 449.
de soluţionare a potenţialelor conflicte între puteri prin arbitrajul corpului electoral. În ultimă
instanţă, fie direct, fie indirect, atât legislativul, cât şi componentele executivului, rezidă în
puterea de vot.
În sistemul constituţional român, reglementarea instituţiei dizolvării Parlamentului 46 este
deficitară, depărtându-se de rolul său fundamental şi neconstituind în concret un veritabil mijloc
de aplanare şi soluţionare a conflictelor instituţionale. Titularul dreptului de dizolvare este
Preşedintele, dar procedura în sine presupune întrunirea unor condiţii cu caracter restrictiv care o
fac practic imposibil de utilizat.
Astfel, art. 89 din Constituţia României prevede că: „(1) După consultarea preşedinţilor
celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen
de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu
poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării
de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă”.
Dispoziţia constituţională ce normează instituţia dizolvării Parlamentului stabileşte că
sigurul care poate exercita acest drept este Preşedintele, decizia sa nefiind dependentă de
existenţa anterioară a unui acord.
O primă limită ce se impune exerciţiului acestui drept o constituie obligaţia de consultare
de către Preşedinte a anumitor actori politici - preşedinţii celor două Camere şi liderii grupurilor
parlamentare. Această obligaţie de consultare trebuie să aibă un caracter efectiv, presupunând o
reală dezbatere şi consultare politică47 asupra subiectului dizolvării şi neputându-se transforma
într-o simplă informare, chiar dacă singurul care deţine monopolul decizional este Preşedintele.
O a doua limită impusă dizolvării o constituie cadrul circumstanţiat în care aceasta poate
interveni: doar în situaţia în care nu există un Guvern format. Dizolvarea nu poate interveni decât
dacă sunt întrunite anumite condiţii cantitative cumulative în contextul procedurii de formare a
noului Guvern – depăşirea unui termen de 60 de zile de la prima solicitare de acordarea a votului
de încredere pentru formarea Guvernului şi neacordarea acesteia; respingerea a cel puţin două
solicitări de învestitură. Trebuie subliniat că termenul de 60 de zile nu reprezintă un termen de
decădere, ci de recomandare48, iar acordarea ulterioară a votului de încredere atrage automat
obligaţia corelativă de numire a Guvernului în funcţie şi imposibilitatea dizolvării Parlamentului.
Practic, în situaţia unui Guvern în funcţie dizolvarea devine inoperabilă, efectul constând în
crearea unui dezechilibru funcţional49 între cele două puteri, Parlamentul putând revoca
Guvernul prin intermediul unei moţiuni de cenzură, iar acesta neputând contracara această
practică prin instituţia dizolvării.
Cea de-a treia limită impusă prin dispoziţia constituţională vizează o condiţionare a
numărului de dizolvări ale Parlamentului ce pot fi operate în cursul unui an la una singură.
Ataşată primului alineat, această limitare temporală a numărului de dizolvări poate conduce la un
blocaj instituţional. În cazul dizolvării Parlamentului în contextul alin. (1) al art. 89, noul
46
A se vedea, de asemenea, Claudia Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
47
48
Ibidem., p. 829.
49
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 452.
legislativ va putea să respingă acordarea încrederii guvernului de câte ori doreşte fără a risca să
fie dizolvat.
O a patra limită rezultată constă în imposibilitatea de dizolvare a Parlamentului în
ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui. Scopul unei astfel de limite rezidă în prevenirea
abuzurilor din partea unui Preşedinte la finele mandatului său, dar suprapunerea acesteia peste
cadrul general în care poate fi operată dizolvarea, din nou poate conduce la apariţia unui blocaj:
legislativul va putea să blocheze formarea unui Guvern în ultimele 6 luni de mandat prezidenţial
fără a exista riscul dizolvării sale.
În sfârşit, o a cincea limită se referă la imposibilitatea dizolvării Parlamentului în timpul
stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. Aceste situaţii extraordinare în care
statul se poate găsi la un moment dat presupun aplicarea unui regim strict de restrângere a
exerciţiului drepturilor şi libertăţilor persoanei în special din partea executivului, astfel încât
rolul legislativului în funcţie ca garant a libertăţii persoanei în aceste moment devine unul
decisiv. În acelaşi timp, toate cele 4 situaţii avute în vedere de către constituant presupun o
interacţiune a Preşedintelui cu un Parlament în desfăşurarea mandatului50.
Se poate observa astfel că actuala reglementare constituţională a dizolvării Parlamentului
este ineficientă şi lipseşte instituţia de rolul său primordial, şi anume acela de soluţionare a
conflictelor dintre legislativ şi executiv prin intermediul medierii corpului electoral.
Secţiunea 2. Dreptul de a cere reexaminarea legii
Dreptul de a cere o nouă deliberare51 asupra legii constă în competenţa conferită şefului
statului de a retrimite o lege adoptată de către legislativ acestuia în vederea redezbaterii şi
acordării unui nou vot pe marginea ei. Acest „veto prezidenţial foarte slab” nu constituie decât o
modalitate prin care şeful statului poate bloca pentru o scurtă perioadă de timp intrarea în vigoare
a legii şi prin care poate atrage atenţia Parlamentului asupra unor aspecte ale reglementării
adoptate. În sistemul nostru constituţional, dreptul de a cere reexaminarea legii este reglementat
prin intermediul art. 77, care dispune că: „(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea
legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”.
Dispoziţia constituţională ce reglementează exerciţiul dreptului Preşedintelui de a cere
reexaminarea legii52 impune două condiţii: o condiţie temporală (exercitarea prerogativei poate fi
făcută doar înainte de promulgarea legii) şi o condiţie cantitativă (o singură dată poate fi cerută
reexaminarea legii).
50
Art. 92, alin. (2) din Constituţie prevede că Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, iar alin. (3) dispune că în caz de agresiune armată îndreptată
împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului, printr-un mesaj. De asemenea, potrivit art. 93, alin. (1) Preşedintele României instituie, potrivit legii,
starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
51
Pentru mai multe detalii a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck,
52
A se vedea în mod asemănător Claudia Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 98-99; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12,
Vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 216.
Acestui drept constituţional al cărui titular unic este Preşedintele îi corespunde obligaţia
corelativă a Parlamentului de a proceda la reexaminarea legii. Astfel, trebuie distins în ce constă
acţiunea de reexaminare a legii53.
Din punct de vedere formal, aceasta presupune o nouă dezbatere a legii şi o nouă
deliberare prin votul parlamentarilor asupra acesteia. Art. 43 din Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului dispune că Preşedintele României are dreptul,
înainte de a promulga legea, să ceară ambelor Camere, printr-un mesaj motivat, o nouă
deliberare asupra legii sau a unor articole din lege adoptate în şedinţa comună a celor două
Camere. În acest caz, după reexaminarea legii sau a articolelor în cauză, potrivit procedurii
legislative, cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, se pronunţă asupra
obiecţiilor cuprinse în mesajul Preşedintelui României. Acestea sunt considerate adoptate dacă
întrunesc votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor în cazul legilor
constituţionale, votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în cazul legilor organice şi votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi în cazul legilor ordinare.
Din punct de vedere material, reexaminarea poate presupune două aspecte: fie o simplă
cercetare a textului actului normativ fără nicio modificare adusă acestuia, fie o modificare a
conţinutului normativ al reglementării. Parlamentul fiind unica autoritate legiuitoare a ţării,
conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în raport cu solicitările cuprinse în cererea
de reexaminare a Preşedintelui României, poate adopta orice fel de soluţie pe care o va considera
necesară. Astfel, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 1018 din 19 iulie 201054 că
Parlamentul poate admite în întregime sau parţial solicitarea, poate să o respingă ori poate să
modifice în totalitate sau parţial anumite texte care au legătură cu cererea de reexaminare,
inclusiv prin recorelarea dispoziţiilor legii55.
Parlamentul deliberează însă numai în limitele cererii, dar are obligaţia să se exprime cu
privire la toate textele din lege care se referă la o problemă ridicată de Preşedintele României,
chiar în absenţa unei menţiuni exprese în solicitarea acestuia şi eventual să facă acele corelări de
ordin tehnic-legislativ atunci când efectuează modificări (Decizia nr. 991 din 1 octombrie
200856). Astfel, poate admite în întregime sau parţial solicitarea, poate să o respingă ori poate să
modifice în totalitate sau parţial anumite texte care au legătură cu cererea de reexaminare,
inclusiv prin recorelarea dispoziţiilor legii. În ambele cazuri, dacă Parlamentul procedează la re-
votarea legii în varianta nemodificată sau modificată, efectul juridic constă în obligaţia
preşedintelui de a promulga legea în termen de 10 zile de la primire.
Trebuie văzut dacă o completare a legii cu dispoziţii noi constituie o reexaminare.
Sesizată cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în raport cu prevederile art. 77 alin.
(2) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 355 din 4 aprilie 200757
asupra criticii aduse de autorii sesizării constând în aceea că „prin adăugarea unor noi articole
legii supuse reexaminării, Parlamentul a depăşit limitele învestirii”. Astfel, Curtea constata că
„din textul constituţional rezultă că Parlamentul ar urma să reexamineze doar textele indicate de
Preşedintele României” şi urma să admită ca întemeiată critica autorilor sesizării. De asemenea,
53
Dicţionarul explicativ al limbii române acordă termenului de reexaminare următoarele sensuri: a cerceta din nou; a
verifica încă o dată; a revedea; a revizui.
54
55
A se vedea în mod asemănător Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, p. 476-477.
56
57
Curtea observa că Preşedintele a cerut Parlamentului „prin cererea de reexaminare (...)
eliminarea din lege a prevederilor «articolului unic pct. 2 referitoare la completarea art. 5 din
Legea nr. 3/2000, prin introducerea alin. (4)», precum şi să se precizeze, «în mod expres,
abrogarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 12»”. În urma reexaminării legii de către Parlament au fost
introduse noi prevederi cuprinse în art. 5 alin. (2), (5) şi (6), art. 10 şi art. 12 alin. (1). Curtea,
constatând că „Parlamentul României, depăşind limitele învestirii, care priveau prevederile art. 5
alin. (4) şi ale art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, a modificat şi completat şi alte dispoziţii din
această lege”, a decis neconstituţionalitatea prevederilor legii şi astfel depăşirea de către
Legislativ a competenţei rezultate din obligaţia de reexaminare.
Capitolul III. Mijloace de presiune dinspre legislativ înspre executiv

Secţiunea 1. Întrebările
Întrebarea constituie un procedeu parlamentar prin intermediul căruia un parlamentar

solicită unui membru al Guvernului informaţii sau explicaţii în ceea ce priveşte un subiect
determinat58. În accepţiunea celor două Regulamente de organizare şi funcţionare ale Camerei
Deputaţilor [art. 165 alin. (2)] şi ale Senatului [art. 158 alin. (2)], întrebarea reprezintă o simplă
cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi
celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile permanente ori dacă
Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
Potrivit art. 112 alin. (1) din Constituţie, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au
obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în
condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Actul fundamental
instituie, pe de o parte, un drept specific la informare prin intermediul adresării de întrebări al
cărui titular poate fi orice parlamentar, iar pe de altă parte, o obligaţie juridică pentru Guvern şi
fiecare membru vizat de a răspunde solicitării adresate prin acest procedeu.
Regimul juridic al instituţiei parlamentare a întrebării se regăseşte în mod asemănător în
cuprinsul celor două regulamente de organizare şi funcţionare a Camerelor.
§1. Cadrul general
Preşedintele Camerei are dreptul să respingă întrebările care: a) privesc probleme de

interes personal sau particular; b) urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice; c)
se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze
aflate în curs de judecată; d) privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice.
În cazul în care un parlamentar a adresat o întrebare la care a solicitat şi răspuns oral nu
se află în sala de şedinţe, membrul Guvernului va depune răspunsul în scris la secretarul
Camerei, care se află la prezidiu.
De asemenea, în cazuri temeinic justificate, dacă deputatul care a solicitat răspuns oral nu
poate fi prezent în sala de şedinţe în ziua în care secretarul Camerei l-a anunţat că este programat
pentru primirea răspunsului, dar doreşte să aibă posibilitatea de a formula eventuale obiecţii la
răspunsul dat, poate cere amânarea răspunsului o singură dată. Cererea deputatului de amânare a
58
Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 461; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck,
răspunsului se depune la secretarul desemnat al Camerei şi se comunică ministrului pentru relaţia
cu Parlamentul.
§2. Tipologia întrebărilor
În practica procedeului parlamentar se întâlnesc două tipuri de întrebări: orale şi scrise59.

Întrebările orale pot fi adresate membrilor Guvernului în anumite zile şi anumite
intervale de timp stabilite regulamentar, putând viza doar domeniile în care activează aceştia.
Obiectul întrebărilor orale se notifică în scris şi se depune la secretarul desemnat al Camerei într-
un termen determinat regulamentar din săptămâna premergătoare celei în care urmează să fie
pusă întrebarea, urmând ca Secretarul Camerei să informeze ministrul pentru relaţia cu
Parlamentul asupra întrebărilor orale la care membrii Guvernului urmează să răspundă în cursul
şedinţei consacrate acestora.
Întrebarea orală este expusă sumar, într-un interval de timp de cel mult două minute,
ministrul competent răspunzând la întrebarea ce i-a fost adresată în cel mult 3 minute. Autorul
întrebării, după audierea răspunsului, poate interveni cu precizări şi cu comentarii, fără a depăşi
două minute. Ministrul poate exercita dreptul la replică în acelaşi interval de timp. Membrul
Guvernului poate amâna răspunsul la întrebarea orală pentru săptămâna următoare numai în
cazuri temeinic justificate.
Întrebările scrise se transmit membrilor Guvernului şi celorlalte autorităţi publice de
către secretarul desemnat al Camerei, cu precizarea faptului dacă se doreşte un răspuns scris, un
răspuns oral sau un răspuns formulat atât în scris, cât şi oral.
Întrebările la care se solicită un răspuns oral de la tribuna Camerei se înscriu pe ordinea
de zi a şedinţei în succesiunea primirii răspunsurilor, dar nu mai târziu de 15 zile de la data
înregistrării acestora. Răspunsurile la aceste întrebări trebuie date în cele 30 de minute care
urmează timpului afectat întrebărilor orale. Un răspuns nu poate depăşi 3 minute, iar dacă
răspunsul la o întrebare dă naştere unei replici a celui care a adresat întrebarea, timpul pentru
replică este de cel mult 3 minute. Dacă timpul afectat răspunsurilor la întrebări nu este suficient,
răspunsurile care nu au fost prezentate vor fi înscrise pe ordinea de zi a şedinţei din lunea
următoare.
Răspunsurile la întrebările orale se dau în termen de 15 zile de la data transmiterii lor de
către secretarul Camerei, iar răspunsurile la întrebările scrise se transmit deputatului în cel mult
15 zile.
§3. Sancţiunea obligaţiei de răspuns
Întrebările sunt lipsite de o sancţiune politică imediată, acest fapt neavând semnificaţia
atribuirii unui caracter retoric al acestora. Astfel, în situaţia în care membrul Guvernului, căruia
îi este adresată întrebarea, nu este prezent, răspunsul va fi dat în şedinţa din săptămâna
următoare, consacrată întrebărilor orale, în acest caz Preşedintele Camerei informându-l pe
primul-ministru asupra răspunsurilor amânate. De asemenea, atât întrebările scrise, cât şi
răspunsurile aferente se publică pe site-ul Camerei. Întrebările fără răspuns vor fi publicate la
sfârşitul fiecărei sesiuni în Monitorului Oficial al României, Partea a II-a.
59
A se vedea în mod asemănător Gheorghe Iancu, op.cit., p. 414-415.
În cazul în care deşi răspunsul a fost dat, dar iniţiatorul întrebării nu este mulţumit de
acesta, întrebarea poate fi convertită în interpelare la adresa Guvernului sau a unuia dintre
membrii săi60.
Secţiunea 2. Interpelările
Interpelarea61 reprezintă o cerere adresată Guvernului în ansamblu sau unui ministru de

către un grup parlamentar sau de unul sau mai mulţi parlamentari, prin care se solicită explicaţii
asupra politicii Guvernului sau gestiunea unui minister în probleme importante ale activităţii sale
interne sau externe [art. 173 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 161 alin. (1)
din Regulamentul Senatului]. Ca şi în cazul întrebării, interpelarea are drept scop esenţial
informarea legislativului asupra activităţii executivului şi creează o obligaţie de răspuns pentru
acesta din urmă.
Principala deosebire dintre întrebare şi interpelare constă în faptul că aceasta din urmă
poate fi convertită într-o moţiune simplă prin care se angajează răspunderea ministerială. Astfel,
art. 112 alin. (2) din Constituţie stabileşte în partea sa finală că fiecare dintre cele două Camere
pot adopta o moţiune simplă cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
§1. Cadrul general
Forma interpelării este întotdeauna scrisă, determinând obiectul acesteia fără nicio
dezvoltare. Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării, într-un registru special şi se afişează la
sediul Camerei. Dezvoltarea interpelărilor are loc în şedinţa din ziua de luni, alternativ cu
şedinţele consacrate întrebărilor, durata dezvoltării interpelării neputând depăşi 5 minute. În
şedinţa consacrată dezvoltării interpelării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-
ministru sau reprezentantului acestuia, care poate fi ministru sau secretar de stat. Răspunsul la
interpelare nu poate depăşi 5 minute, autorul interpelării putând interveni cu întrebări
suplimentare şi cu comentarii, fără a depăşi două minute. Primul-ministru sau reprezentantul
acestuia care răspunde interpelării are la dispoziţie două minute pentru exercitarea dreptului la
replică, după acest moment, în legătură cu interpelarea respectivă nemaiputând exista alte
intervenţii. De regulă, un grup parlamentar nu poate prezenta mai mult de o interpelare, dar în
cazul în care timpul consacrat interpelărilor permite, acesta poate dezvolta şi o a doua
interpelare. Miniştrii interpelaţi sau secretarii de stat desemnaţi de aceştia au obligaţia să
participe la şedinţa consacrată răspunsurilor la interpelări.
§2. Interpelările adresate primului-ministru
Interpelările adresate primului-ministru trebuie să vizeze politica Guvernului în probleme

importante ale activităţii sale interne sau externe şi se depun la secretarul desemnat al Camerei
până la un anumit termen din săptămâna care precedă răspunsurile primului-ministru.
Dezvoltarea interpelărilor se face în ordinea depunerii lor la secretarul desemnat al Camerei şi
presupune o expunere într-un interval de timp de cel mult 3 minute. Răspunsul primului-ministru
60
Sorin Popescu, Comentariul art. 112 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole,
61
A se vedea în acelaşi sens Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 463-464; Gheorghe Iancu, op.cit., p. 416-417; Sorin
Popescu, op.cit., p. 1053-1054.
poate fi de maxim 5 minute, autorul interpelării, după audierea răspunsului, putând interveni cu
întrebări suplimentare şi cu comentarii, fără a depăşi două minute. Primul-ministru are la
dispoziţie două minute pentru exercitarea dreptului la replică, după aceasta, în legătură cu
interpelarea respectivă nemaiputând avea loc nici o altă intervenţie. Doar în situaţii justificate
interpelarea primului-ministru poate fi amânată cel mult o săptămână.
§3. Dezbaterile politice
La solicitarea unuia sau mai multor grupuri parlamentare sau a primului-ministru, în

plenul Camerelor se pot desfăşura, o dată pe lună, dezbateri politice, cu participarea primului-
ministru, pe probleme de interes major pentru viaţa politică, economică şi socială. Solicitarea
este înaintată Biroului permanent în scris, cu precizarea temei de dezbatere propuse, acesta
informând subiectele vizate şi stabilind data dezbaterii, care nu poate depăşi 6 zile de la
înregistrarea solicitării. Primul-ministru este obligat să participe la dezbaterea solicitată. Spre
deosebire de primul-ministru care poate solicita cel mult două dezbateri politice pe sesiune, un
grup parlamentar nu poate solicita o dezbatere politică decât o singură dată pe sesiune.
Secţiunea 3. Moţiunea simplă
Moţiunea simplă constituie un mijloc de control parlamentar prin intermediul căruia cele
două Camere pot să-şi exprime prin vot poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau
externă sau, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări 62. Obiectul
unei moţiuni simple poate viza atât gestiunea generală a sferei activităţilor statului realizată de
către Guvern, cât şi o doar o politică guvernamentală într-un anumit domeniu.
§1. Procedura moţiunii simple
Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau o pătrime din numărul
total al senatorilor şi nu poate avea decât obiectul circumscris constituţional, în caz contrar
acestea urmând să nu fie luate în considerare. În plus, iniţiatorii trebuie să motiveze moţiunile
simple depuse la preşedintele de şedinţă în cursul şedinţelor publice. Până la încheierea
dezbaterii unei moţiuni simple, un deputat care a semnat-o nu mai poate semna alte moţiuni
simple în aceeaşi problemă.
Constatarea îndeplinirii condiţiilor de formă pentru depunerea moţiunii de către
preşedintele Camerei atrage comunicarea imediată a acesteia Guvernului şi aducerea la
cunoştinţă a Camerei prin afişare. Preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii
simple, care nu poate depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia, înştiinţând Guvernul în acest sens.
În ceea ce priveşte moţiunile simple privind probleme de politică externă, acestea se supun
dezbaterii numai însoţite de avizul Comisiei pentru politică externă şi cu consultarea Ministerului
Afacerilor Externe.
Retragerea adeziunii unui parlamentar la o moţiune simplă este posibilă doar până în
momentul iniţierii dezbaterilor pe marginea acesteia, iar conţinutul moţiunii nu poate fi modificat
în timpul dezbaterilor prin propunerea de amendamente. Adoptarea moţiunii simple se realizează
prin votul exprimat la nivelul Camerei unde a fost iniţiată, cvorumul necesar fiind însă diferit:
62
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12, Vol. II, Ed. C.H. Beck,
dacă în ceea ce priveşte Camera Deputaţilor dispoziţiile regulamentare prevăd că moţiunile
simple se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi (majoritate relativă), cât priveşte
Senatul, acestea se adoptă cu votul majorităţii senatorilor (majoritate absolută)63. Deşi actul
fundamental nu stabileşte în mod expres cvorumul necesar de adoptare a unei moţiuni simple,
acest fapt rămânând la latitudinea celor două Camere în baza autonomiei regulamentare şi
funcţionale de care acestea dispun, considerăm că ar fi necesară o corelare şi o reglementare
unitară.
§2. Efectele moţiunii simple
În ceea ce priveşte efectele adoptării unei moţiuni simple de către una dintre cele două
Camere, dispoziţiile regulamentare stabilesc că hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care
va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni. Dispoziţia regulamentară este
fluidă şi nu clarifică ce presupune sintagma „va ţine cont de poziţia exprimată”. Se pune astfel
problema dacă adoptarea unei moţiuni simple creează efecte juridice pentru Guvern sau un
membru al său.
Cu ocazia Deciziei nr. 148 din 21 februarie 200764, Curtea Constituţională a efectuat un
control al efectelor adoptării unei moţiuni de simple (moţiunea simplă „Minciuna - Adevărul
Justiţiei Macovei”, adoptată la data de 13 februarie 2007 de către Senat), deşi îi fusese solicitat
ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. c) din Constituţie, să se pronunţe asupra
constituţionalităţii dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, şi nu asupra
moţiunii simple adoptate65. În fapt, Curtea nu a verificat dispoziţia contestată din perspectiva
constituţionalităţii actului de organizare şi funcţionare a Senatului, ci din cea a stabilirii efectelor
pe care le poate produce dispoziţia dintr-o moţiune simplă concretă adoptată de Senat în urma
controlului parlamentar . Practic, instanţa constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii
moţiunii simple ca „act de aplicare a Regulamentului şi nu asupra constituţionalităţii acestuia ca
atare”.
Curtea reţinea cu această ocazie că textul constituţional al art. 112 alin. (2) nu prevede
posibilitatea ca, printr-o moţiune simplă, oricare dintre Camerele Parlamentului, odată cu
exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru Guvern,
cum ar fi revocarea din funcţie a unui ministru, şi nici nu abilitează Camerele să prevadă în
regulament o atare posibilitate.
Curtea reţinea că în sistemul constituţional al României, ca şi în majoritatea celorlalte
ţări, controlul parlamentar, în general, este fără sancţiune, unica excepţie apărând când controlul
parlamentar se exercită prin moţiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate demiterea
Guvernului.
Curtea Constituţională a constatat că noţiunea de „moţiune simplă” a fost introdusă în
Constituţie cu prilejul revizuirii acesteia, când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit
şi conţinutul moţiunii, Camera care o adoptă putând să-şi exprime poziţia nu numai cu privire la
63
A se vedea în acelaşi sens şi Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan. Ediţia 2, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 792.
64
65
Pentru mai multe detalii pe marginea acestei decizii a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Sonia Drăghici, Comentariul
Deciziei Curţii Constituţionale române nr. 148/2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, p. 109-122.
o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci şi cu privire la alte probleme ale politicii
interne sau externe.
Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de
realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni
simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia.
Moţiunea simplă are, însă, efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice
care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa unui
asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa anihilării efectelor sale politice,
deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale
Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de cenzură. Spre
deosebire de moţiunea simplă, adoptarea moţiunii de cenzură are ca efect juridic direct demiterea
Guvernului în întregul său.
Un alt tip de moţiune, cunoscut în legislaţia şi practica mai multor ţări, respectiv,
moţiunea individuală, nu este prevăzut de Constituţia României. Moţiunea individuală are efecte
juridice similare celor ale moţiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci numai asupra
unor membrii ai acestuia, individualizaţi. Ca atare, introducerea unei cereri privitoare la
demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate crea obligaţii juridice
pentru Guvern, primul-ministru sau alte persoane.
Considerentele expuse anterior nu conduc la concluzia că moţiunea simplă nu are nici un
fel de efecte juridice şi că nu ar avea caracter obligatoriu. Este incontestabil că moţiunea simplă
nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o asemenea moţiune,
Camera care o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme importante ale politicii interne şi
externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii ale activităţii Guvernului, a organelor
administraţiei publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele
administraţiei publice sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul
poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficienţelor semnalate.
Caracterul obligatoriu nu înseamnă, însă, că Guvernul sau vreun alt organ al
administraţiei publice ar fi obligat să execute dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la luarea
unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea şi eliberarea din funcţie, care prin
Constituţie sau prin alte legi sunt date în competenţa lor exclusivă.
Curtea observa că în sensul acestor considerente sunt şi dispoziţiile art.164 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit cărora, „În cazul în care o moţiune simplă este
aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în
cuprinsul respectivei moţiuni”, întrucât sintagma „va ţine cont” determină caracterul „ipso facto”
al efectelor juridice.
Secţiunea 4. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui
Suspendarea din funcţie a preşedintelui66 constituie mijlocul prin care Parlamentul poate
angaja răspunderea politică a şefului statului. Răspunderea politică a preşedintelui poate
interveni în condiţiile art. 95 din Constituţie care normează: „(1) În cazul săvârşirii unor fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din
funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
66
A se vedea în acelaşi sens Ştefan Deaconu, Comentariul art. 95 din Constituţia României, în Constituţia
889-901.
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi
iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţă Preşedintelui. (3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel
mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”.
§1. Cauzele suspendării din funcţie
Dispoziţia constituţională din cuprinsul alin. (1) al art. 95 determină sfera cauzelor pentru
care poate interveni răspunderea politică a preşedintelui, şi anume în cazul săvârşirii unor fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Exprimarea constituantului este fluidă şi
interpretabilă, conturarea juridică a sintagmei „fapte grave” constituind un demers dificil de
realizat în concret. Mai întâi, deoarece se ataşează un termen meta-juridic, adjectivul „grav”, fără
determinarea unei proceduri de juridicizare a acestuia care să permită calificarea clară a unei
fapte ca având sau nu acest caracter. Apoi, pentru că exprimarea la modul plural a faptului că
suspendarea poate interveni doar în situaţia „săvârşirii unor fapte”, poate conduce la concluzia că
în situaţia în care preşedintele ar comite o singură faptă gravă instituţia ar fi inoperabilă. De
asemenea, deoarece sintagma „săvârşirea unor fapte” denotă în esenţă o acţiune din partea
preşedintelui, părând că starea de pasivitate sau abţinere nu ar fi acoperită de textul
constituţional. Refuzul de a exercita o competenţă sau o obligaţie constituţională să nu constituie
oare o cauză ce ar putea conduce la suspendarea preşedintelui?
Instanţa constituţională română a încercat o conturare a genului de fapte imputate
preşedintelui care constituie încălcări grave ale Constituţiei, cu ocazia Avizului consultativ din 5
aprilie 200767, statuând că: „Este evident că o faptă, adică o acţiune sau inacţiune, prin care se
încalcă prevederile Constituţiei, este gravă prin raportare chiar la obiectul încălcării. În
reglementarea procedurii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Constituţia nu se
rezumă însa la acest înţeles căci, dacă ar fi aşa, expresia «fapte grave» nu ar avea sens. Analizând
distincţia cuprinsă în textul citat şi luând în considerare faptul că Legea fundamentală este un act
juridic normativ, Curtea Constituţională constată ca nu orice faptă de încălcare a prevederilor
Constituţiei poate justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ci numai «faptele
grave», cu înţelesul complex pe care această noţiune îl are în ştiinţa şi în practica dreptului. Din
punct de vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe care o
vatamă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu mijloacele folosite,
cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a acestuia, cu scopul în
care a săvârşit fapta. Aplicând aceste criterii la faptele de încălcare a ordinii juridice
constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea retine ca pot fi
considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea
de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica
funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
ar tulbura ordinea constituţionala ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte
de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.
Instanţa constituţională apreciază că „în accepţiunea de faptă poate intra atât o acţiune,
cât şi o inacţiune al cărei rezultat ar consta într-o încălcarea gravă a Constituţiei”. Caracterul
grav al unei fapte va fi apreciat în concret în funcţie de o serie de criterii enunţate de către Curte.
Utilizând acest tipar, instanţa constituţională determină cu titlu de exemplu o serie de fapte de
67
încălcare a ordinii juridice constituţionale care pot constitui premisele suspendării din funcţie a
Preşedintelui: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii,
prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar
restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţionala ori ar urmări
schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea
efecte similare.
În ceea ce priveşte libertatea de exprimare a Preşedintelui în exercitarea mandatului său,
Curtea consideră că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de
demnitate publică - aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică unipersonală, ori cum
este conducătorul unei autorităţi publice -, referitoare la alte autorităţi publice... rămân în cadrul
limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi
(7) din Constituţie” (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 68), neputând constitui astfel cauze ale
suspendării din funcţie.
În mod asemănător, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 iulie 199469 privind propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României pentru declaraţii publice privind activitatea
instanţelor de judecată, Curtea a statuat că: „Preşedintele României poate, în virtutea
prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime opinii şi opţiuni politice, să formuleze observaţii
şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora, să propună
reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile interesului naţional. Opiniile, observaţiile,
preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă un caracter decizional şi nu produc efecte
juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv responsabile pentru însuşirea acestora ca şi
pentru ignorarea lor. În orice caz, exercitarea de către Preşedinte a unui rol activ în viaţa
politică şi socială a ţării nu poate fi caracterizată ca un comportament contrar Constituţiei”.
De asemenea, Curtea preciza că „Legalitatea reprezintă un principiu cardinal al statului
de drept, care nu este de conceput în cazul în care respectarea legii ar fi aleatorie, numai în
măsura în care convine unora sau altora, în funcţie de interesele lor. Legea ca expresie a voinţei
naţionale se impune tuturor iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la grave
conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României, în temeiul art. 80 din
Constituţie, nu poate rămâne pasiv. De aceea, poziţia sa este expresia unei opţiuni politice
privind reglementarea prin lege a problemei caselor naţionalizate şi nu prin hotărâri
judecătoreşti, astfel încât intră sub incidenţa art. 84 alin. (2) coroborat cu art. 70 din Constituţie
privind independenţa opiniilor. (…) De aceea, afirmaţia domnului preşedinte Ion Iliescu
reprezintă o opţiune politică fără nici o relevanţă juridică şi, în consecinţă, intră sub incidenţa
art. 84 alin. (2) coroborat cu art. 70 din Constituţie, privind independenţa opiniilor, care în ce-l
priveşte pe preşedinte este aceeaşi cu a parlamentarilor”.
Cu toate acestea, neputând reţine că opiniile politice exprimate în forme care dovedesc
lipsa de respect faţă de partenerii politici constituie fapte grave de încălcare a Constituţiei, Curtea
Constituţionala consideră ca raporturile instituţionale între participanţii la viaţa publică trebuie să
se desfăşoare în forme civilizate, pentru a se asigura şi pe această cale promovarea valorilor
supreme consacrate şi garantate prin art. 1 din Legea fundamentală. În acest sens, prin Decizia
nr. 435 din 26 mai 200670, Curtea Constituţională reţinea că: „Statutul constituţional al
Preşedintelui şi al primului-ministru, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei
constituţionale îi obligă să îşi aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât criticile pe care le
68
69
Publicat în M. Of. nr. 166 din 16 iulie 1994.
70
fac la adresa unor puteri ale statului să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte
juridice de natură constituţională între acestea”. În acest mod, Curtea delimitează acele cauze ce
pot sta la baza suspendării din funcţie a Preşedintelui de cele ce pot genera un conflict juridic de
natură constituţională între autorităţile publice, aceeaşi cauză neputând fundamenta în acelaşi
timp ambele instituţii.
Prin Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 201271 privind propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României, Curtea a analizat motivele cuprinse în cele 7 capitole ale
propunerii de suspendare.
Referitor la susţinerile potrivit cărora Preşedintele României, prin comportamentul său
politic, şi-a asumat public iniţiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să
fie adoptate de către Guvern, prin asumarea răspunderii, Curtea a reţinut aceste fapte ca o
încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului ministru: „De aceea, această atitudine
imputată (…) nu poate fi încadrată în conceptul «opinii şi opţiuni politice», astfel cum acesta a
fost stabilit de Curtea Constituţională prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, potrivit
căruia Preşedintele României poate, în virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime,
să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a exponenţilor
acestora”.
Cu privire la motivele invocate de autorii propunerii privind încălcarea unor drepturi
fundamentale, cum sunt dreptul la muncă şi dreptul la pensie, Curtea reţinea că nu se pot
constitui în elemente ce conduc la atingerea substanţei acestor drepturi fundamentale. În acest
sens, Curtea constata că măsurile legislative referitoare la diminuarea salariilor şi a pensiilor au
fost adoptate de către Guvern, prin asumarea răspunderii. În ceea ce priveşte declaraţiile
domnului Traian Băsescu referitoare la comunitatea romă şi sancţionarea acestuia de către
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea a precizat că Parlamentul trebuie să
decidă, pe baza datelor şi a Informaţiilor care îi vor fi prezentate cu ocazia dezbaterilor, asupra
existenţei şi gravităţii acestor fapte. Cu privire la celelalte declaraţii ale Preşedintelui României,
Curtea constată că acestea sunt simple afirmaţii, fără să constituie acte sau fapte care să conducă
la încălcări grave ale Constituţiei: „Astfel, manifestările Preşedintelui la care se referă autorii
propunerii de suspendare pot fi caracterizate ca opinii (…) care rămân în cadrul limitelor
libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din
Constituţie”.
Referitor la motivele invocate în capitolul III din propunerea de suspendare, Curtea
reţinea că aceste declaraţii ale Preşedintelui României nu au produs efecte juridice, neavând un
caracter decizional. De aceea, nu se poate reţine că încălcarea prevederilor constituţionale
referitoare la independenţa justiţiei, declaraţiile critice formulate nefiind de natura să determine
pe magistraţi să nu-şi îndeplinească atribuţiile constituţionale.
Curtea îşi afirma însă dezaprobarea cu privire la formularea de acuzaţii, etichetări
jignitoare şi insulte la adresa exponenţilor autorităţilor publice în legătură cu activitatea
desfăşurată de ei, astfel cum s-a exprimat şi prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, când,
invocând Decizia nr. 435/2006, a statuat că „libertatea de exprimare şi de critică este
indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci
când este fermă”. Prin Decizia nr. 53/2005, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (4) din
Constituţie, autorităţile publice sunt organizate potrivit „principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească”. Astfel, atribuţiile Preşedintelui României au
semnificaţia unei contraponderi faţă de puterea legislativă, pentru realizarea echilibrului puterilor
71
în statul de drept, consacrat prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Aceeaşi semnificaţie o
are şi dreptul Preşedintelui României de a cere Curţii Constituţionale soluţionarea conflictelor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, conform art. 146 lit. e) din
Constituţie, deoarece acest drept se exercită în condiţiile exprimării punctului de vedere asupra
posibilelor căi de soluţionare a conflictului, implicit asupra temeiniciei sau netemeiniciei
atitudinii ori a susţinerilor autorităţilor publice implicate în conflict.
Referitor la susţinerile privind promovarea unui proiect neconstituţional de revizuire a
Constituţiei, Curtea observa că, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 201172 asupra proiectului de
lege privind revizuirea Constituţiei României, a reţinut că „prin Adresa nr. 1.172 din 9 iunie
2011, Preşedintele României a înaintat Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea
Constituţiei României, iniţiat la propunerea Guvernului” şi a constatat că proiectul de lege pentru
revizuirea Constituţiei a fost iniţiat cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie,
potrivit căruia revizuirea poate fi iniţiată de Preşedintele României, la propunerea Guvernului.
Faptul că unele prevederi din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei au fost constatate ca
fiind neconstituţionale, deoarece aveau ca efect suprimarea unor drepturi fundamentale, nu poate
conduce la concluzia că Preşedintele României ar fi încălcat prevederile Legii fundamentale.
Referitor la susţinerile privind faptul că Preşedintele a instigat la nerespectarea deciziilor
Curţii Constituţionale şi a făcut presiuni directe asupra judecătorilor Curţii, făcându-le «vizite»
înaintea unor decizii importante, Curtea a constatat că aceste declaraţii ale Preşedintelui
României nu au fost de natură a aduce atingere independenţei judecătorilor constituţionali.
În legătură cu aceste susţineri, Curtea reţinea că faptele concrete menţionate mai sus,
imputate Preşedintelui, îmbracă forma unor conflicte cu ceilalţi participanţi la viaţa politică.
Cât priveşte declaraţiile Preşedintelui, Curtea reţine că acestea pot fi caracterizate ca
opinii politice, pentru care Preşedintele României rămâne responsabil, din punct de vedere politic
şi moral, la faţa electoratului şi a societăţii civile.
Referitor la propunerea de suspendare, prin care se susţinea că Preşedintele a încălcat
sistematic principiul neapartenenţei politice a persoanei care ocupă funcţia prezidenţială şi a
abandonat rolul constituţional de mediator în stat şi în societate, arătându-se că Preşedintele a
săvârşit acţiuni politice concrete care l-au transformat în liderul de fapt al unui partid politic,
Curtea, în considerarea rolului Preşedintelui României, prevăzut de art. 80 din Constituţie,
constata că Preşedintele „nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Rolul decisiv în stabilirea caracterului grav al unei fapte săvârşite de Preşedinte în
exerciţiul funcţiei revine însă în ultimă instanţă Parlamentului. Acesta dispune de un „drept
discreţionar”73 de a statua dacă faptele imputate constituie sau nu încălcări grave ale Constituţiei,
exerciţiul acestui drept realizându-se prin votul de la nivelul celor două Camere reunite.
§2. Etapele procedurii de suspendare din funcţie
Potrivit actului fundamental şi prevederilor regulamentare74 procedura de suspendare din

funcţie a Preşedintelui presupune mai multe etape consecutive.
Prima etapă constă în propunerea de suspendare din funcţie care poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi care se depune concomitent la birourile
72
73
74
Art. 66-70 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
permanente ale Camerelor Parlamentului. În a doua etapă, Birourile permanente, sub semnătura
preşedinţilor, comunică neîntârziat această propunere Preşedintelui României, precizându-se
totodată data şi locul şedinţei comune a Camerelor. În cea de-a treia etapă, Preşedintele care
conduce şedinţa comună, după prezentarea propunerii de suspendare din funcţie şi ascultarea
explicaţiilor Preşedintelui României, consultă deputaţii şi senatorii dacă datele existente sunt
suficiente pentru a fi sesizată Curtea Constituţională sau dacă este necesară constituirea unei
comisii comune de anchetă. Hotărârea în acest caz se ia cu majoritatea voturilor din numărul
total al deputaţilor şi senatorilor. Dacă prin vot s-a apreciat că datele sunt suficiente, în cea de-a
patra etapă, propunerea de suspendare, însoţită de informaţiile necesare, se trimite de îndată, de
către preşedintele care a condus şedinţa comună, Curţii Constituţionale spre consultare,
menţionându-se şi termenul până la care aceasta trebuie să se pronunţe. A cincea etapă constă în
avizul cu caracter facultativ al Curţii Constituţionale pe marginea propunerii de suspendare din
funcţie (formal existenţa avizului este obligatorie, dar material acesta nu poate condiţiona
Parlamentul în ceea ce priveşte decizia de suspendare). Cea de-a şasea etapă priveşte dezbaterile
şi votul Parlamentului privind propunerea iniţiată În termen de 24 de ore de la primirea avizului
Curţii Constituţionale, Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru a hotărî
asupra propunerii de suspendare din funcţie. La dezbateri este invitat şi Preşedintele României,
căruia i se va da cuvântul, la cererea sa, oricând în timpul dezbaterilor, pentru a da explicaţii
asupra faptelor ce i se impută. Hotărârea se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,
votul fiind secret şi exprimat prin bile.
§3. Constituţionalitatea comisiei comune de anchetă a faptelor imputate
În ceea ce priveşte constituirea unei comisii comune de anchetă privind faptele imputate
Preşedintelui, s-a pus problema constituţionalităţii acestei dispoziţii regulamentare având în
vedere legitimitatea identică a şefului statului cu a legislativului, votul corpului electoral şi
automat iresponsabilitatea directă a unuia faţă de celălalt.
Prin Decizia nr. 266 din 21 martie 200775, Curtea Constituţională a confirmat
constituţionalitatea prevederii precizând că „Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 95,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă dispoziţiile acesteia, iar
potrivit art. 64 alin. (4) din Constituţie, fiecare Camera a Parlamentului «[...] îşi constituie
comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot
constitui comisii comune». Din analiza coroborată a prevederilor constituţionale menţionate
rezultă că Parlamentul îşi constituie comisii pentru exercitarea oricăror atribuţii prevăzute de
Constituţie în competenţa sa. Or, art. 95 din Constituţie, care prevede ca atribuţie a celor două
Camere ale Parlamentului suspendarea din funcţie a Preşedintelui României nu interzice
instituirea unei comisii de anchetă pentru exercitarea acestei atribuţii. Totodată, potrivit tezei
finale a art. 95 din Constituţie, Preşedintele României poate da explicaţii cu privire la faptele ce i
se impută, care, de asemenea, presupun efectuarea de cercetări prin intermediul unei comisii de
anchetă. În caz contrar, faptele imputate ar fi cercetate chiar de către cei care propun
suspendarea, ceea ce este mai grav decât constituirea unei comisii în acest scop. Mai mult,
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, a cărui legitimitate rezultă din votul
electoratului, este o măsură foarte gravă, având un caracter sancţionator, astfel că gravitatea
faptelor trebuie dovedită şi stabilită”.
75
Potrivit opiniei separate exprimate cu prilejul acestei decizii (judecătorii Ioan Vida şi
Kozsokar Gabor), prevederile regulamentului supuse controlului de constituţionalitate reprezintă
„o interpretare extensivă nepermisă a dispoziţiilor Constituţiei referitoare la procedura
suspendării din funcţie a Preşedintelui României, adăugând la acestea proceduri a căror instituire
nu a fost în intenţia Constituantei”. Reglementarea procedurii prin regulament împrumută de fapt
unele prevederi constituţionale care au ca obiect alte instituţii juridice. Posibila sancţiune a
suspendării din funcţie a Preşedintelui României pentru săvârşirea unor fapte grave prin care
încalcă prevederile Constituţiei şi procedura acestei forme de tragere la răspundere sunt
reglementate exclusiv prin art. 95 din Constituţie, rezultând astfel că „nicio altă autoritate publică
sau structură de lucru a Parlamentului nu are atribuţii ori competenţa de a întreprinde vreo
măsură sau de a hotărî în legătură cu suspendarea din funcţie a Preşedintelui României”.
Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituţie, „Fiecare Cameră îşi
constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
Camerele îşi pot constitui comisii comune”, însă aceste comisii au rolul de a ajuta, de a contribui,
printr-o activitate specializată, la îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Se
considera, de asemenea, că domeniile de activitate, atribuţiile şi competenţele comisiilor
constituite sunt limitate, neputând fi extinse şi în domeniile ori la măsuri ale căror dezbatere şi
soluţionare sunt date de Constituţie în competenţa exclusivă a uneia dintre Camere sau a celor
două Camere, în şedinţă comună.
În plus, opinia separată îşi susţine aserţiunea neconstituţionalităţii constituirii unei
comisii de anchetă printr-o serie de argumente jurisprudenţiale. Astfel, Curtea Constituţionala a
statuat prin Decizia nr. 45 din 17 mai 199476 că „prin regulamentele parlamentare nu pot fi
stabilite drepturi şi, mai ales, obligaţii pentru autorităţi publice şi pentru persoane care nu se află
in raporturi constituţionale cu Parlamentul”. Efectuarea oricărei anchete presupune inevitabil
strângerea şi administrarea de probe, solicitarea de documente, date şi informaţii de la diferite
autorităţi şi instituţii, precum şi audierea unor persoane, inclusiv a celei ale cărei fapte constituie
obiectul anchetei. Dreptul comisiei de anchetă de a întreprinde asemenea demersuri se poate
exercita numai dacă este prevăzută şi obligaţia corelativă a altor autorităţi, instituţii şi persoane
de a furniza documentele, datele şi informaţiile solicitate ori de a se prezenta la audieri. În acelaşi
timp, Curtea Constituţională a mai statuat că „ancheta parlamentară este un mijloc de realizare a
controlului parlamentar, iar acest control este circumstanţiat cât priveşte subiectele controlului
prin art. 110 din Constituţie” (actualul art. 111). Conform prevederilor art. 111 din Constituţie,
controlul parlamentar vizează numai Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice,
evident de grad inferior Guvernului, nicio altă dispoziţie constituţională neprevăzând
posibilitatea efectuării unei anchete parlamentare în legătură cu activitatea sau faptele
Preşedintelui României. Tot prin decizia de faţă Curtea a constatat că „anumiţi demnitari şi
funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă deoarece Constituţia,
stabilind raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte”, iar, cu referire
directă la Preşedintele României, a statuat că acesta „poate fi suspendat din funcţie, în condiţiile
art. 95 din Constituţie, de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor, iar eventualele explicaţii privind faptele ce i se impută pot fi date
Parlamentului şi nu unei comisii”.
De asemenea, prin Decizia nr. 317 din 13 aprilie 200677, Curtea Constituţională,
pronunţându-se asupra constituţionalităţii mai multor reglementări din Regulamentul Senatului, a
76
77
constatat, printre altele, că este neconstituţională prevederea „privind dreptul comisiei de anchetă
de a invita orice persoană care are cunoştinţă despre o faptă sau împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul activităţii comisiei, obligaţia
oricărei persoane care are asemenea cunoştinţe ori deţine mijloace de probă pentru a le înfăţişa
comisiei, precum şi obligaţia instituţiilor de a răspunde solicitărilor sale”.
§4. Procedura de suspendare Preşedintelui potrivit Proiectul de revizuire a

Constituţiei din iunie 2011
Potrivit Proiectului de revizuire a Constituţiei transmis Parlamentului de către Preşedinte

în iunie 2011, conţinutul art. 95 privind suspendarea din funcţie a şefului statului se modifică
după cum urmează:
- Alineatul (1) va avea următorul cuprins: „(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de
către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după obţinerea avizului obligatoriu al Curţii
Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea Constituţiei.”
- După alineatul (1) se introduc două noi alineate, (11) şi (12), astfel: - alineatul (11) va
avea următorul cuprins: „(11) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul
favorabil al Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută.”; - alineatul (12) va avea următorul cuprins: „(12) În cazul unui aviz
negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va înceta.”
- Alineatul (2) va avea următorul cuprins: „(2) Propunerea de suspendare din funcţie
poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa Preşedintelui.”
Controlând constituţionalitatea proiectului de revizuire constituţională, Curtea, prin
Decizia nr. 799 din 17 iunie 201178, a statuat că din analiza comparativă a dispoziţiilor
constituţionale, în vigoare şi propuse spre revizuire, rezultă că modificarea are ca obiect
caracterul avizului solicitat Curţii Constituţionale în cadrul procedurii de suspendare a
Preşedintelui. Astfel, actuala reglementare consacră caracterul consultativ al actului Curţii,
Parlamentul fiind unica autoritate competentă să decidă, pe baza datelor şi a informaţiilor care îi
sunt prezentate cu ocazia dezbaterilor, asupra existenţei şi gravităţii faptelor pentru care s-a
propus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în concordanţă cu dispoziţiile art. 95
din Constituţie.
Propunerea cuprinsă în proiectul de revizuire a Constituţiei conferă caracter obligatoriu
avizului Curţii şi prevede efectele juridice ale unui asemenea act. Astfel, continuarea procedurii
de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii Constituţionale, în cazul unui aviz
negativ, procedura de suspendare încetând. Analizând modificările propuse, reglementate în
două alineate distincte (11) şi (12), Curtea constatat că dispoziţiile sunt redundante, consacrând
în ambele alineate acelaşi efect: continuarea procedurii de suspendare numai în cazul avizului
favorabil, respectiv încetarea acesteia în cazul avizului negativ. Consacrarea expresă a celor două
tipuri de avize se poate întemeia pe împrejurarea că numai avizul negativ are un efect imediat,
fiind de natură să împiedice continuarea procedurii de suspendare a Preşedintelui în faţa
Parlamentului. În situaţia în care avizul Curţii Constituţionale este unul favorabil, este de
neconceput maniera în care acest act ar obliga în vreun fel Parlamentul în luarea unei decizii prin
votul majorităţii membrilor săi. Mai mult, într-o atare situaţie, avizul Curţii Constituţionale ar
78
conduce direct la organizarea referendumului, rolul Parlamentului limitându-se doar la iniţierea
procedurii de suspendare.
Date fiind aceste consideraţii, s-a propus eliminarea sintagmei „obligatoriu” din cuprinsul
prevederilor constituţionale, reglementarea expresă a efectului extinctiv al avizului negativ al
Curţii Constituţionale cu privire la procedura de suspendare a Preşedintelui fiind suficientă.
În acelaşi timp, modificarea operată atribuie efecte determinante avizului Curţii
Constituţionale, sporind rolul acestei instituţii în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui.
În exercitarea competenţei atribuite de Constituţie, respectiv analizarea săvârşirii unor fapte
grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei şi pronunţarea unei soluţii cu privire
la aceste aspecte, Curtea Constituţională îşi asumă rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. În
virtutea acestei calităţi, Curtea este unica autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de
încălcare a ordinii juridice constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1) din Legea
fundamentală, precum actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie
obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar
suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori
ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar
putea avea efecte similare.
Titlul VI
Curtea Constituţională a României
Capitolul I. Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

Secţiunea 1. Compunerea Curţii Constituţionale
Constituţia României normează în cadrul art. 142 modul de compunere a Curţii

Constituţionale, aceasta fiind alcătuită din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani,
care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de
Senat şi trei de Preşedintele României. Practic, în România, la compunerea instanţei
constituţionale participă în mod direct puterea legislativă, prin intermediul celor două Camere ale
Parlamentului, şi puterea executivă, prin intermediul Preşedintelui.
Acest sistem de numire a judecătorilor instanţei constituţionale este unul de politizare
atenuată1 datorită faptului că, pe de o parte, Preşedintele este considerat un organ apolitic din
punct de vedere constituţional, iar pe de altă parte, modul politic de compunere al Parlamentului
nu permite unei singure forţe politice să monopolizeze toate numirile.
Acelaşi mod de numire a judecătorilor Curţii este utilizat şi în alte sisteme
constituţionale. În Polonia, Tribunalul Constituţional este alcătuit din 15 judecători de către
Parlament pentru un mandat de 9 ani, cu majoritate calificată. Preşedintele şi vice-preşedintele
acestuia sunt numiţi de către şeful statului dintre candidaţii nominalizaţi de către Tribunalul
Constituţional2. În Germania, cei 16 judecători ai Tribunalului Constituţional Federal sunt aleşi
în mod egal, cu majoritate de două treimi, de către cele două Camere ale Parlamentului: 8 de
către Bundestad şi 8 de către Bundestrat. De asemenea, în Statele Unite ale Americii, cei 9
judecători ai Curţii Supreme sunt numiţi de către Preşedinte, dar numai cu acordul Senatului.
Un alt sistem de numire a judecătorilor instanţei constituţionale este cel de politizare
extremă, în cadrul căruia o singură forţă politică, ce monopolizează Executivul şi Legislativul,
controlează toate numirile. În acest caz, teoretic, influenţa politicului asupra instanţei
constituţionale este foarte accentuată, numirea judecătorilor depinzând de o singură voinţă
politică3. Este cazul Franţei, în care cei 9 judecători ai Consiliului Constituţional sunt numiţi 3 de
către Preşedintele Republicii şi câte 3 de către fiecare din cei doi Preşedinţi ai Camerelor
Parlamentului. Un sistem de echilibru4 în numirea judecătorilor instanţei constituţionale, ce
presupune participarea tuturor puterilor în stat, legislativă, executivă şi judecătorească, este
utilizat în Italia şi în Spania. În Italia, cei 15 judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi după
cum urmează: 5 de către Preşedintele Republicii, 5 de către Parlament cu majoritate calificată şi
5 de către magistraturile supreme (doi de către Consiliul de Stat, doi de către Curtea de Casaţie şi
unul de către Curtea de Conturi)5. În Spania, cei 12 judecători ai Tribunalului Constituţional
1
2007, p. 671.
2
Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 341.
3
4
Idem.
5
http://www.educazioneadulti.brescia.it/certifica/materiali/6.Documenti_di_riferimento/La%20Costituzione%20in%
2015%20lingue%20%28a%20cura%20della%20Provincia%20di%20Milano%29/CostituzioneItaliana-Rumeno.pdf
numiţi de către Rege sunt desemnaţi 8 de către Parlament cu majoritate de trei cincimi (câte patru
de către fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului), 2 de către Guvern şi 2 de către
Consiliul General al Puterii Judiciare6.
Secţiunea 2. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale
§1. Condiţiile de acces şi numirea judecătorilor
Potrivit art. 143 din Constituţie, pentru ca o persoană să fie numită judecător la Curtea
Constituţională7 trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: să aibă pregătire
juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea
juridică sau în învăţământul juridic superior.
Procedura de numire a celor 9 judecători ai Curţii presupune parcurgerea mai multor
etape cronologice conform Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale: a) depunerea candidaturilor la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de
deputaţi şi de senatori însoţite de un „curriculum vitae” al candidatului şi actele doveditoare ale
îndeplinirii condiţiile prevăzute de Constituţie; b) audierea candidaţilor în cadrul şedinţei
Comisiei juridice; c) întocmirea raportului Comisiei juridice care se va referi, motivat, la toţi
candidaţii; d) prezentarea candidaturilor la nivelul Camerei la propunerea Biroului permanent şi
pe baza recomandării Comisiei juridice; e) audierea candidaţilor în plenul Camerei; f) votul
membrilor Camerei, aprobarea necesitând majoritatea absolută a acestora; g) depunerea
jurământului în mod individual în faţa Preşedintelui Românie şi a preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului8.
În mod evident, numirea judecătorilor Curţii nu se poate face decât în baza acordului
liber exprimat, în scris, al candidatului nominalizat. În ceea ce priveşte numirea celor 3
judecători nominalizaţi de către Preşedintele României, parcurgerea etapelor parlamentare
menţionate anterior nu se mai realizează, singurele limite ce se impun şefului statului în
nominalizarea acestora fiind cele privind condiţiile stabilite prin art. 143 din Constituţie9.
§2. Mandatul judecătorilor
Mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale începe, conform art. 63 alin. (2) din Legea-
cadru nr. 47/1992, de la data depunerii jurământului. Potrivit art. 142 alin. (5) din Constituţie,
Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. În acelaşi timp,
mandatul judecătorului constituţional numit nu poate fi prelungit sau înnoit, conform art. 142
alin. (2) din Constituţie.
Încetarea mandatului judecătorilor Curţii se produce, potrivit art. 67 din Legea-cadru nr.
47/1992, în următoarele situaţii: a) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de
demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces; b) în situaţiile de
incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni; c) în
6
http://www.senado.es/constitu_i/indices/consti_ing.pdf
7
A se vedea pe larg, de dată recentă, cu privire la instanţa constituţională română, Ioan Vida, Curtea Constituţională
a României. Justiţia politicului sau politica justiţiei?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011.
8
În mod asemănător a se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 814-815 şi Ştefan Deaconu, op.cit., p. 344.
9
caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) sau ale art. 40 alin. (3) din Constituţie, republicată
sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la art. 64. Constatarea încetării mandatului,
potrivit primei situaţii se face de preşedintele Curţii Constituţionale, iar în celelalte cazuri,
încetarea mandatului se hotărăşte în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii.
Cele trei situaţii legale ce conduc la încetarea mandatului judecătorilor Curţii conduc la
mai multe concluzii10: a) caracterul individual al mandatului implică faptul că acesta nu poate
înceta decât individual, niciodată colectiv; b) încetarea mandatului poate fi voluntară, când se
produce prin demisie, sau de drept, prin expirarea termenului mandatului; c) încetarea voluntară
a mandatului poate avea un caracter expres (demisia) sau tacit (acceptarea apariţiei unei stări de
incompatibilitate); d) modul individual de încetare a mandatului poate avea un caracter obiectiv
(deces, punere sub interdicţie, imposibilitate de exercitare a mandatului pe motiv de boală mai
mult de 6 luni) sau un caracter subiectiv (condamnare penală, pierderea drepturilor electorale,
pierderea sau renunţarea la cetăţenia română, apartenenţa la un partid politic).
Durata mandatului judecătorilor stabilită constituţional la 9 ani constituie o garanţie a
independenţei acestora în exercitarea competenţelor constituţionale de care dispun, fiind mai
lungă decât cea a actorilor politici implicaţi în numirea acestora (Preşedinte – 5 ani, parlamentari
– 4 ani).
§3. Independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor
Judecătorul Curţii Constituţionale, ca orice „judecător”, trebuie în mod obligatoriu să se

bucure de garanţiile fundamentale ale acestei calităţi, şi anume de independenţă şi de
inamovibilitate. Constituţia României normează în mod expres în art. 145 că judecătorii Curţii
Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia.
Ca „garant al supremaţiei Constituţiei”, art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională
trebuie să fie compusă din judecători care să se bucure în mod real de atributele de independenţă
şi inamovibilitate.
Independenţa judecătorului constituţional semnifică faptul că acesta se supune numai
Constituţiei şi legii organice de organizare şi funcţionare a Curţii. Aceste acte normative
stabilesc coordonatele unice ale exercitării competenţelor judecătorului constituţional sub semnul
independenţei sale, orice încercare de creare a unei dependenţe a acestuia faţă de alte repere
constituind o încălcare a principiilor Constituţiei şi o alterare a independenţei judecătorului
Curţii.
Independenţa Curţii Constituţionale ca instituţie politico-jurisdicţională constituie o
garanţie a independenţei judecătorului constituţional, acest lucru fiind asigurat la nivel legal
printr-o serie de principii generale11: a) Curtea Constituţională este independentă faţă de orice
altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi – art. 1 alin. (3); b) în
exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască
asupra competenţei sale – art. 3 alin. (2); c) competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi
contestată de nici o autoritate publică – art. 3 alin. (3); d) judecătorii Curţii Constituţionale nu pot
fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor – art. 61
alin. (2); e) stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de
aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale – art. 65; f)
10
11
A se vedea în acelaşi sens Ion Deleanu, op.cit., p. 818.
Curtea Constituţională are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat art. 74
alin. (1).
Inamovibilitatea judecătorului constituţional presupune faptul că acesta nu poate fi
revocat, suspendat, retrogradat sau sancţionat disciplinar decât de către un organ al magistraturii
sau o altă autoritate în condiţii şi potrivit unei proceduri strict reglementate. În plus,
inamovibilitatea interzice chiar şi avansarea sau transferul pe un post echivalent dacă nu există
acordul judecătorului12. Coordonatele principiului inamovibilităţii judecătorului constituţional se
regăsesc consacrate la nivel legal sub forma situaţiilor strict reglementate de încetare a
mandatului acestuia, a situaţiei când poate interveni suspendarea (în cazul trimiterii în judecată
penală şi până la soluţia definitivă a organului judiciar) etc.
§4. Incompatibilităţi şi interdicţii
Incompatibilităţile constituie atât o formă de protecţie a mandatului judecătorului

constituţional, cât şi garanţii ale independenţei şi imparţialităţii acestuia13. Constituţia Românie,
prin art. 144, normează că funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu
oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic
superior.
Sancţiunea stării de incompatibilitate este diferită în funcţie de momentul apariţiei
acesteia, înaintea dobândirii mandatului sau în cursul derulării acestuia. Astfel, potrivit art. 62
din Legea-cadru nr. 47/1992, în situaţia în care un candidat nominalizat ocupă o funcţie
incompatibilă cu aceea de judecător constituţional, acordul scris al acestuia trebuie să cuprindă
angajamentul de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din partidul politic al cărui
membru este. În situaţia apariţiei stării de incompatibilitate în cursul derulării mandatului acesta
încetează fie de drept, prin hotărârea plenului Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor, fie prin
demisie, de care va lua act preşedintele Curţii Constituţionale (art. 67 din Legea-cadru nr.
47/1992).
Interdicţiile constituie, de asemenea, mijloace de garantare a independenţei şi
imparţialităţii judecătorului constituţional. Potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie, judecătorii
Curţii Constituţionale nu pot face parte din partide politice. Alte astfel de interdicţii în
exercitarea mandatului de judecător constituţional sunt normate la nivel legal prin intermediul
art. 64 - judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi: a) să nu ia poziţie publică sau să dea
consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; b) să nu permită folosirea funcţiei
pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; c) să se abţină
de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor; d) să
păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor. Nerespectarea interdicţiei implică înlăturarea
„vocaţiei la mandatul de judecător” sau chiar încetarea de drept a mandatului.
§5. Imunitatea judecătorilor
Imunitatea constituie un alt mijloc de protecţie a mandatului judecătorului constituţional.

Această instituţie de protecţie este stabilită ca o imunitate de tip procedural în considerarea
12
13
eventualelor imputări ce ar putea fi făcute judecătorului constituţional cu privire la alte fapte
decât cele săvârşite în exercitarea mandatului şi în directă legătură cu conţinutul acestuia14.
Potrivit art. 66 din Legea-cadru nr. 47/1992 judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi
arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată pentru
infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat
de drept din funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de
achitare, suspendarea încetează.
Astfel, reglementarea legală impune următoarele concluzii15: a) imunitatea nu constituie
un privilegiu, ci un o instituţie de protecţie a mandatului constituţional faţă de potenţiale abuzuri;
b) imunitatea nu vizează actele sau faptele judecătorului care nu au legătură cu exercitarea
mandatului; c) imunitatea nu exclude răspunderea civilă contractuală sau delictuală şi nici
răspunderea administrativă; d) aprobarea dată de către autorităţile abilitate conform art. 66 alin.
(1) de arestare sau trimitere în judecată nu echivalează cu o hotărâre a unui organ jurisdicţional
cu valoare obligatorie pentru magistraturile competente, faptele neputându-se califica din punct
de vedere penal şi nici a se institui o prezumţie de vinovăţie.
§6. Răspunderea judecătorilor
Răspunderea juridică a judecătorului constituţional poate apărea sub două forme:

răspundere penală sau răspundere disciplinară.
Răspunderea penală a judecătorului constituţional nu cunoaşte o reglementare legală
expresă, astfel încât rezultă că aceasta va fi cea specifică dreptului comun.
Răspunderea disciplinară cunoaşte însă o reglementare detaliată la nivelul textelor
juridice incidente. Astfel, potrivit art. 62 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale, judecătorii Curţii răspund disciplinar pentru încălcarea, cu vinovăţie, a
dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 47/1992. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu
munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către judecătorii Curţii
Constituţionale şi personalul acesteia, prin care au fost încălcate normele legale, regulamentul de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, hotărârile Plenului Curţii Constituţionale,
regulamentul de ordine interioară, contractul individual de muncă, ordinele preşedintelui,
dispoziţiile conducătorilor ierarhici sau îndatoririle prevăzute în fişa postului, după caz.
Conform art. 63 din Regulament, pornirea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor
Curţii Constituţionale se poate face numai pe baza unei sesizări scrise şi semnate. Primind
sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale numeşte, prin ordin, o comisie de cercetare
disciplinară, formată din 3 judecători, pentru a examina cele sesizate. Dacă sesizarea îl priveşte
pe preşedintele Curţii Constituţionale, desemnarea celor 3 judecători revine Plenului Curţii şi se
face prin tragere la sorţi, care va fi consemnată într-o hotărâre. Unul dintre cei 3 judecători va fi
desemnat ca preşedinte al comisiei de cercetare disciplinară.
Cercetarea disciplinară se efectuează în termen de 30 de zile de la data dispunerii
acesteia. Comisia de cercetare disciplinară poate dispune prelungirea termenului cu cel mult 30
de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. În vederea desfăşurării
14
15
Ibidem, p. 822.
cercetării disciplinare prealabile, judecătorul va fi convocat în scris de comisia de cercetare
disciplinară, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Neprezentarea judecătorului la
convocarea făcută fără un motiv obiectiv ori refuzul acestuia de a face declaraţii se va consemna
într-un proces verbal, neîmpiedicând finalizarea cercetării. În cursul cercetării disciplinare
prealabile judecătorul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să
ofere comisiei desemnate să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră
necesare.
În situaţia în care comisia de cercetare disciplinară consideră că sesizarea este
neîntemeiată, va întocmi un raport prin care va propune Plenului Curţii Constituţionale clasarea
cauzei. Plenul, în termen 20 de zile de la data luării la cunoştinţă a raportului comisiei de
cercetare, se va pronunţa asupra propunerii cuprinse în raport, printr-o hotărâre, care se va
comunica persoanei cercetate. În cazul în care comisia de cercetare disciplinară consideră că
sesizarea este întemeiată, va întocmi un raport care, împreună cu dosarul, se prezintă Plenului
Curţii Constituţionale, Plenul, în termen 20 de zile de la data luării la cunoştinţă a raportului
comisiei de cercetare, va soluţiona acţiunea disciplinară, printr-o hotărâre, care se va comunica în
scris celui sancţionat în termen de 5 zile de la adoptare. Hotărârea produce efecte de la data
comunicării.
Plenul Curţii Constituţionale, potrivit art. 64 din Regulament, poate aplica judecătorilor,
în funcţie de gravitatea abaterii, următoarele sancţiuni disciplinare: a) avertisment; b) diminuarea
indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni; c)
încetarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale.
Hotărârea prin care se constată abaterea disciplinară şi se aplică sancţiunea se adoptă cu
votul majorităţii judecătorilor, cuprinzând următoarele: a) descrierea faptei supuse cercetării
disciplinare şi încadrarea juridică a acesteia; b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii; c)
motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător; d) sancţiunea aplicată, cu
indicarea motivelor care au stat la baza aplicării acesteia; e) calea de atac, termenul în care
hotărârea poate fi atacată şi instanţa competentă să judece calea de atac.
Secţiunea 3. Organizarea internă a Curţii Constituţionale
Modul de organizare internă a Curţii Constituţionale vizează structurile interne prin

intermediul căreia aceasta îşi desfăşoară activitatea specifică de realizare a justiţiei
constituţionale şi rezultă prin prisma dispoziţiilor prevăzute la nivelul Legii-cadru nr. 47/1992 şi
a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
§1. Preşedintele Curţii Constituţionale
Potrivit art. 142 alin. (4) din Constituţie, Curtea este condusă de către un preşedinte ales
prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, din cadrul şi de către membrii acesteia. Mandatul de 3
ani stabilit pentru preşedintele instanţei constituţionale este în concordanţă cu momentul
constituţional stabilit de înnoire cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. Ca şi în cazul
mandatului de judecător al Curţii, mandatul preşedintelui acesteia nu poate fi reînnoit.
Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera Deputaţilor,
de Senat şi de Preşedintele României poate propune o singură candidatură. Dacă la primul tur de
scrutin nici un candidat nu întruneşte majoritatea voturilor, se va proceda la al doilea tur de
scrutin între primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi număr de voturi.
Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă [art. 7 alin.
(3) din Legea-cadru nr. 47/1992]. Preşedintele numeşte un judecător care îi va ţine locul în
timpul absenţei.
Conform art. 8 din Legea-cadru, în caz de vacanţă a funcţiei, se alege un preşedinte până
la încheierea perioadei de 3 ani. Alegerea are loc în termen de 5 zile de la constatarea vacanţei,
potrivit procedurii generale de alegere a preşedintelui Curţii.
În exercitarea mandatului său de preşedinte al instanţei constituţionale, acesta
îndeplineşte următoarele atribuţii, potrivit art. 9 din Legea-cadru: a) coordonează activitatea
Curţii Constituţionale; b) convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale; c) desemnează
judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de judecată; d)
reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii, române sau
străine; e) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în prezenta lege, şi
sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant; f)
îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale.
Preşedintele supraveghează activitatea de ordonator de credite a secretarului general al
Curţii Constituţionale, în exercitarea atribuţiilor de conducere administrativă, acesta emiţând
ordine.
§2. Plenul Curţii Constituţionale
Potrivit art. 50 din Legea-cadru, Plenul Curţii Constituţionale, alcătuit din judecătorii
Curţii, îndeplineşte atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi de lege, putând lua orice
măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii. Curtea Constituţională îşi desfăşoară
activitatea în plen în prezenţa unui cvorum legal de două treimi din numărul judecătorilor şi
decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu se prevede altfel16.
Soluţiile adoptate de Curte în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale se înscriu în condica
şedinţelor de judecată, iar în materie administrativă se consemnează, pentru fiecare şedinţă în
parte, într-un proces-verbal pe baza căruia se emite o hotărâre, semnată de preşedintele Curţii şi
contrasemnată de secretarul general.
Pentru exercitarea altor atribuţii decât cele jurisdicţionale, Plenul se convoacă de
preşedintele Curţii Constituţionale, din proprie iniţiativă sau la cererea scrisă a unui judecător.
Convocarea se face cu anunţarea ordinii de zi, care se adoptă în plen, la începutul şedinţei.
§3. Personalul Curţii Constituţionale
Personalul Curţii Constituţionale este constituit din corpul magistraţilor-asistenţi,

personalul Secretariatului General, care este condus de un secretar general17, personal auxiliar de
specialitate, personal economic, administrativ şi de serviciu.
Din corpul magistraţilor-asistenţi fac parte prim - magistratul-asistent, magistraţii-
asistenţi-şefi, magistraţii - asistenţi şi magistraţii-asistenţi stagiari, numiţi în funcţie potrivit legii
şi dispoziţiilor prezentului regulament. Corpul magistraţilor-asistenţi îşi desfăşoară activitatea
16
Art. 51 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
17
Art. 72 alin. (1) din Legea-cadru.
sub conducerea preşedintelui Curţii Constituţionale. Repartizarea magistraţilor-asistenţi pe secţii
se face prin ordin al preşedintelui Curţii Constituţionale18.
Corpul magistraţilor-asistenţi are următoarele atribuţii19: a) dezbate şi propune Plenului
Curţii Constituţionale măsurile necesare pentru buna desfăşurare a activităţii jurisdicţionale; b)
formulează puncte de vedere la solicitarea preşedintelui sau a Plenului Curţii Constituţionale; c)
dezbate probleme de drept; d) dezbate şi prezintă Plenului Curţii Constituţionale alte aspecte
rezultate din activitatea acesteia.
Corpul magistraţilor-asistenţi se întruneşte în şedinţe de lucru la convocarea prim-
magistratului-asistent sau la cererea scrisă şi motivată a cel puţin 2 magistraţi-asistenţi-şefi sau a
cel puţin 1/3 din numărul magistraţilor-asistenţi aflaţi în activitate. Sedinţele de lucru ale
Corpului magistraţilor-asistenţi sunt conduse de prim-magistratul-asistent, iar în absenţa acestuia
de unul dintre magistraţii-asistenţi-şefi, prin rotaţie. Corpul magistraţilor-asistenţi întrunit în
şedinţe de lucru adoptă hotărâri cu votul majorităţii magistraţilor-asistenţi aflaţi în activitate.
Secretariatul general al Curţii Constituţionale20 răspunde de organizarea şi desfăşurarea
activităţilor funcţionale şi tehnice ale acesteia, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în
conformitate cu prevederile legii de organizare şi funcţionare şi a regulamentului Curţii.
Secretariatul general al Curţii Constituţionale este condus de un secretar general care are
următoarele atribuţii principale21: a) răspunde de pregătirea, organizarea şi coordonarea lucrărilor
de competenţa structurilor Secretariatului general al Curţii Constituţionale, astfel încât acestea să
fie realizate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, şi ale prezentului
regulament; b) informează, în scris, preşedintele Curţii Constituţionale asupra modului de
exercitare a atribuţiilor de ordonator de credite, trimestrial sau ori de câte ori solicită acesta; c)
duce la îndeplinire, în condiţiile legii, hotărârile Plenului Curţii Constituţionale şi dispoziţiile
preşedintelui referitoare la atribuţiile ce îi revin; d) prezintă şi asigură fundamentarea actelor ce
se supun aprobării Plenului Curţii Constituţionale sau a preşedintelui acesteia; e) consemnează
soluţiile adoptate de Plenul Curţii Constituţionale în materie administrativă într-un proces-verbal,
în baza căruia se emite o hotărâre, pentru fiecare şedinţă; f) contrasemnează hotărârile adoptate
de Plenul Curţii Constituţionale în materie administrativă şi dispune înregistrarea acestora în
registrul hotărârilor Plenului administrativ al Curţii Constituţionale; g) soluţionează petiţiile
adresate de cetăţeni şi organizaţii, potrivit rezoluţiei preşedintelui Curţii Constituţionale; h)
coordonează activitatea de rezolvare a solicitărilor de acces la informaţiile de interes public, în
condiţiile legii; i) organizează şi coordonează actualizarea paginii de internet şi a bazei de date
aparţinând Curţii Constituţionale; j) întocmeşte, împreună cu coordonatorul Compartimentului de
relaţii externe, relaţii cu presa şi protocol, proiectul planului de relaţii externe ai Curţii
Constituţionale şi, după aprobarea de către Plenul Curţii Constituţionale, colaborează la
realizarea acestuia; k) asigură elaborarea proiectului bugetului de venituri şi cheltuieli al Curţii
Constituţionale, îl supune spre aprobare Plenului şi îl înaintează Guvernului, sub semnătura
preşedintelui Curţii Constituţionale, în condiţiile legii; l) angajează şi utilizează creditele
bugetare, în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli din sumele repartizate
prin bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, în condiţiile legii; m) aprobă fişele
cuprinzând atribuţiile fiecărui post din structura Secretariatului general al Curţii Constituţionale,
în condiţiile prezentului regulament; n) aprobă deplasările în ţară ale personalului Secretariatului
18
Art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
19
Art. 7 alin. (1) din Regulament.
20
21
general al Curţii Constituţionale; o) aprobă învoirile şi efectuarea concediilor de odihnă pentru
personalul din Secretariatul general al Curţii Constituţionale, în condiţiile prezentului
regulament; p) aprobă compensarea cu timp liber corespunzător a orelor prestate peste programul
normal de lucru pentru personalul din Secretariatul general al Curţii Constituţionale, în condiţiile
prezentului regulament; q) face propuneri pentru stabilirea răspunderii patrimoniale a
judecătorilor Curţii Constituţionale şi a personalului acesteia, în condiţiile prezentului
regulament; r) ia măsuri organizatorice cu privire la concursurile şi examenele dispuse, prin
ordin, de preşedintele Curţii Constituţionale; s) organizează inventarierea patrimoniului Curţii
Constituţionale, aprobă şi valorifică rezultatele acestei acţiuni, în condiţiile legii; t) îndeplineşte
şi alte atribuţii stabilite de Plenul Curţii Constituţionale sau de preşedintele acesteia.
În îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin prezentul regulament, secretarul general emite
dispoziţii.
Capitolul II. Atribuţiile Curţii Constituţionale

Secţiunea 1. Atribuţii de control
§1. Controlul constituţionalităţii normelor
Principala atribuţie a Curţii Constituţionale în considerarea scopului fundamental stabilit

acestei instituţii de garant al supremaţiei Constituţiei este reprezentată de controlul
constituţionalităţii normelor. În fapt, garantarea supremaţiei Constituţiei semnifică în primul rând
controlul celorlalte norme în raport cu actul fundamental22 şi asigurarea priorităţii acestuia
material şi formal faţă de toate normele din sistemul juridic.
În sistemul constituţional român, obiectul controlului de constituţionalitate este în
principiu determinat strict prin prisma dispoziţiilor actului fundamental şi format din anumite
categorii de norme, însă practica recentă a Curţii demonstrează că extinderea acestor categorii
este posibilă şi constituţională prin voinţa puterii legislative23.
Astfel, conform art. 146 din Constituţie, Curtea este competentă să controleze
constituţionalitatea legilor, a tratatelor sau altor acorduri internaţionale, a regulamentelor
Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Potrivit Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a
Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României24, Curtea este
competentă în plus să controleze şi constituţionalitatea hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor,
a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului.
Controlul constituţionalităţii normelor25 exercitat de către Curte poate interveni fie înainte
ca norma să fie promulgată, control a priori, fie după ce norma a fost promulgată, control a
posteriori. De asemenea, controlul poate fi un control abstract, dacă este efectuat în afara
22
23
A se vedea în acest sens Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a
Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în M. Of. nr. 672 din 4
octombrie 2010.
24
25
A se vedea pe larg Daniela Valea, Sistemul de control al constituţionalităţii din România, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010.
existenţei unui conflict juridic dedus judecăţii, sau un control concret, în situaţia când este
realizat cu ocazia apariţiei unei probleme de constituţionalitate a normei în cadrul soluţionării
unui proces pe rolul unei instanţe ordinare26.
A. Controlul constituţionalităţii legilor
a) Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare
Potrivit art. 146 lit. (a) din Constituţie, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a
fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel
al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2
zile. Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în
plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac
numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen. Sesizarea făcută de parlamentari
se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei
respective27.
În cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul
Poporului, Curtea va comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării.
Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de
24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului,
precizând şi data când vor avea loc dezbaterile.
Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea
Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului
Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, prevederile alin.(2) aplicându-
se în mod corespunzător28.
Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi
Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului
se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor Curţii, pe
baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor
menţionate în sesizare cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.
Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică
Preşedintelui României. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se comunică
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru. În cazurile de
26
A se vedea în acelaşi sens în ceea ce priveşte tipologia controlului de constituţionalitate Ştefan Deaconu, op.cit., p.
348.
27
Art. 15 alin. (2) din Legea-cadru nr. 47/1992.
28
neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale29.
Cu privire la acest tip de control exercitat de către Curte se impun o serie de observaţii
importante.
În primul rând, controlul se poate declanşa doar la sesizarea unor actori instituţionali
expres şi limitativ nominalizaţi constituţional: Preşedintele României, preşedinţii celor două
Camere, Guvernul, Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, cel puţin 50 de
deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
În al doilea rând, controlul este în acelaşi timp unul a priori, pentru că este efectuat
înainte de promulgarea legii, şi unul abstract, pentru că intervine în afara existenţei unui proces
dedus judecăţii, legea nefiind perfectă din punct de vedere juridic şi neputându-se astfel aplica.
În al treilea rând, controlul este unul facultativ în origine, datorită condiţionării
declanşării acestuia de existenţa sesizării Curţii, şi unul obligatoriu după realizarea sesizării,
instanţa constituţională neputând refuza exercitarea unei competenţe stabilite în sarcina sa30.
În al patrulea rând, acest control nu poate avea ca obiect decât categoria juridică a legilor
adoptate de către Parlament, dar neperfectate din punct de vedere juridic prin promulgare şi
publicare în Monitorul Oficial.
În al cincilea rând, acest control vizează atât constituţionalitatea intrinsecă sau materială
(conformitatea în conţinut sau substanţă a reglementărilor), cât şi constituţionalitatea extrinsecă
sau formală (conformitatea din punct de vedere al respectării modului şi formei de producere a
normei). Controlul elementelor de neconstituţionalitate extrinsecă precedă întotdeauna controlul
elementelor de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea, prin Decizia nr. 104 din 11 aprilie 2001
referitoare la constituţionalitatea Legii privind protecţia informaţiilor clasificate31, reţinând
„încălcarea normelor constituţionale referitoare la procedura de legiferare”, statuând în acest sens
că „În această situaţie nu se mai poate trece la exercitarea controlului de constituţionalitate
asupra conţinutului unora dintre reglementările Legii privind protecţia informaţiilor clasificate,
reglementări indicate în sesizarea de neconstituţionalitate formulată de un număr de 62 de
deputaţi”.
b) Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei
Potrivit art. art. 146 lit. (a) partea finală din Constituţie, Curtea se pronunţă din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Procedura specifică a controlului în acest caz este
prevăzută în cadrul art. 19-23 din Legea-cadru nr. 47/1992.
Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii legislative de revizuire a
Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţită de avizul Consiliului
Legislativ, se depune la Curtea Constituţională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se
pronunţe asupra respectării dispoziţiilor constituţionale privind revizuirea32.
29
30
31
32
Termenul de 10 zile instituit nu este un termen de decădere, formularea legală, prin instituirea unei obligaţii
juridice pentru Curte în acest sens asigurând în practică ne depăşirea acestuia. Dacă totuşi, în practică, din motive
întemeiate, acest termen ar fi depăşit, nu s-ar putea considera nici că procedura legislativă de revizuire a fost
declanşată şi nici că decizia pronunţată de către Curte ar deveni nulă - Ion Deleanu, op.cit., p. 872.
La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, preşedintele Curţii numeşte
un judecător-raportor şi stabileşte termenul de judecată.
Curtea Constituţională se pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative
cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. Decizia Curţii se comunică celor care au iniţiat
proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. Proiectul de
lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai împreună cu decizia Curţii
Constituţionale.
În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională
se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia
Curţii Constituţionale.
După cum se poate observa, acest tip de control este unul care se declanşează automat,
din oficiu, determinat de iniţierea procedurii legislative de revizuire a Constituţiei prin
intermediul unui proiect de lege sau propunere legislativă, şi unul abstract a priori. Specificitatea
acestui tip de control constă în aceea că instanţa constituţională se pronunţă înainte de
desfăşurarea oricărei proceduri parlamentare asupra unui proiect sau iniţiative legislative de
revizuire. Decizia Curţii privind verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei constituie o condiţie obligatorie în ceea ce priveşte declanşarea procedurii legislative
de revizuire constituţională.
În ceea ce priveşte acest tip de control, în practică pot apărea mai multe probleme.
În primul rând, cu privire la obiectul concret al controlului, în doctrina juridică română s-
a opinat, pe de o parte, că acesta „este specializat numai la verificarea îndeplinirii condiţiilor
constituţionale pentru declanşarea procedurii de revizuire, cu alte cuvinte, a condiţiilor de
admisibilitate a iniţiativei de revizuire”33, iar pe de altă parte, că acesta va privi „deopotrivă
constituţionalitatea extrinsecă şi constituţionalitatea intrinsecă a proiectului de lege sau a
propunerii legislative de revizuire a Constituţiei”34.
Mă voi ralia ultimei aserţiuni având în vedere în primul rând poziţia exprimată de către
Curtea Constituţională prin intermediul Deciziei nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind
constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României 35: „Potrivit
dispoziţiilor Legii fundamentale, Curtea Constituţională reţine că este competentă să examineze
constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, pronunţându-se asupra
ansamblului reglementării, cu privire specială asupra respectării condiţiilor privitoare la limitele
revizuirii, prevăzute de dispoziţiile art. 148 din Constituţie, şi cu privire la respectarea
prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte”.
De altfel, din analiza realizată de către Curte la acea dată rezultă în mod evident că aceasta s-a
pronunţat în acelaşi timp atât asupra elementelor de constituţionalitate extrinsecă, cât şi asupra
celor de constituţionalitate intrinsecă, în cuprinsul dispozitivului supunând atenţiei Parlamentului
observaţiile din considerentele deciziei.
33
Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, Contencios constituţional, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 160-161.
34
Ion Deleanu, op.cit., p. 870. În acelaşi sens se pronunţă şi Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 686, precizând că
„instanţa constituţională nu are în vedere doar procedura şi limitele revizuirii, deşi acestea o preocupă în mod
special”.
35
În acelaşi sens se pronunţă instanţa constituţională română şi prin Decizia nr. 799 din 17
iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României 36, statuând că
„urmează să se pronunţe asupra îndeplinirii condiţiilor constituţionale de formă şi de fond
privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de titlul VII - art. 150-152 ale Legii fundamentale –
„Revizuirea Constituţiei”, condiţii care se referă la iniţiativa revizuirii şi limitele revizuirii.
Totodată, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la respectarea prevederilor tratatelor
internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte, iar, în exercitarea rolului
său de garant al supremaţiei Constituţiei, să examineze modificările propuse din perspectiva
principiilor care fundamentează şi definesc statul român, prevăzute de art. 1 din Constituţie”.
Din punct de vedere procedural, instanţa constituţională va verifica două aspecte: a) dacă
iniţiativa de revizuire provine de la unul dintre subiectele determinate expres şi limitativ prin art.
150 alin. (1) din Constituţie – Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de
vot37; b) dacă iniţiativa de revizuire intervine pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în
timp de război, în aceste situaţii excepţionale care pot marca existenţa statului orice revizuire
constituţională fiind prohibită.
În ceea ce priveşte competenţa Preşedintelui de a iniţia revizuirea actului fundamental,
jurisprudenţa Curţii Constituţionale este cel puţin problematică, dacă nu greşită datorită
confuziilor operate38. Astfel, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 201139 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României, Curtea interpretează prevederile constituţionale ale art.
151 alin. (1) în sensul că textul juridic stabileşte un „drept constituţional” al Preşedintelui
României, a cărui exercitare este limitată doar de formularea unei propuneri de revizuire din
partea Guvernului: „Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a
Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o
iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte
sau să completeze propunerea Guvernului”.
competenţelor instituţiilor regula este limitarea. În cazul de faţă, Curtea amalgamează planul
drepturilor cu cel al competenţelor în scopul justificării libertăţii depline a Preşedintelui în
materia iniţiativelor de revizuire: „Stabilind că revizuirea «poate fi iniţiată de Preşedintele
României», textul constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în
calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo
obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte”. Competenţa şefului statului de a iniţia revizuirea
„nu este un drept al acestuia, pe care îl exercită liber, ci o competenţă limitată de competenţele
Guvernului”40.
36
37
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative.
38
Pentru o tratare pe larg a subiectului a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Neconstituţionalitatea procedurii de iniţiere
a revizuirii Constituţiei – despre Decizia Curţii Constituţionale nr. 799, din 17 iunie 2011, referitoare la proiectul
legii de revizuire a Constituţiei României, Pandectele Române nr. 7/2011, p. 169-173.
39
40
În realitate Constituţia normează o competenţă de iniţiere a revizuirii exercitată în comun
de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe trebuind să se realizeze consensul instituţional
pe marginea proiectului de revizuire. Curtea nu face decât să golească de conţinut rolul
Guvernului în exercitarea acestei competenţe constituţionale, limitându-l doar la simplul act de
transmitere a proiectului de revizuire, proiect ce, în opinia Curţii, poate fi modificat în mod liber
fără nicio limită de către Preşedinte.
Din punct de vedere material, Curtea va verifica dacă noile reglementări constituţionale
nu depăşesc limitele revizuirii stabilite prin art. 152 din actul fundamental: a) dispoziţiile
Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii41; b) nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca
rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte problema revizuirii Constituţiei, în baza dispoziţiilor
Legii-cadru nr. 47/1992, se poate conchide că intervenţia Curţii se produce în doi timpi: într-un
prim timp aceasta va verifica constituţionalitatea proiectului de lege sau a propunerii legislative
de revizuire, iar într-un timp secund, după adoptarea legii de revizuire de către Parlament,
aceasta va verifica constituţionalitatea acestei legi constituţionale. Cele două intervenţii ale Curţii
sunt însă diferite sub aspectul elementelor de constituţionalitate extrinsecă controlate: în primul
caz Curtea va avea în vedere respectarea prevederilor constituţionale privind iniţiativa revizuirii
stabilite prin art. 150 din actul fundamental, iar în al doilea caz aceasta se va raporta la
respectarea procedurii parlamentare de revizuire prevăzută în cadrul art. 151. Cel de-al doilea
control efectuat de către Curte ar putea fi considerat ca un control al constituţionalităţii unei legi
înainte de promulgare, deşi în cazul proiectelor de revizuire adoptate de către Parlament,
promulgarea ca etapă legislativă lipseşte.
Revizuirea Constituţii României operată în anul 2003 a cunoscut o sigură intervenţie a
Curţii în ceea ce priveşte iniţiativa de revizuire a actului fundamental, aceasta statuând prin
Decizia nr. 356 din 23 septembrie 200342 şi prin Decizia nr. 385 din 15 octombrie 200343 că nu
este competentă să efectueze un nou control al legii de revizuire adoptate de către Parlament:
„Examinând sesizarea, Curtea constată că nu intră în atribuţiile sale controlul constituţionalităţii
Legii de revizuire a Constituţiei României, după adoptarea acesteia de către Parlament, care
urmează să fie supusă aprobării prin referendum. (…) Nu s-ar putea reţine atribuţia Curţii
Constituţionale de a examina sesizarea privind neconstituţionalitatea legii de revizuire, pe baza
dispoziţiilor cuprinse în prima teză a art. 144 lit. a) din Constituţie, dat fiind că acest text se
referă în mod explicit la legile supuse promulgării după adoptarea acestora de către Parlament,
41
Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României,
publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea Constituţională subliniază competenţa sa în ceea ce priveşte
controlul elementelor de constituţionalitate intrinsecă în raport cu limitele constituţionale normate în art. 152:
„Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea de fond a iniţiativei de revizuire impune examinarea modificărilor
propuse prin raportare la dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacă fac obiectul
revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum şi dacă
modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora. În acest cadru, Curtea urmează să analizeze şi modul de respectare a prevederilor tratatelor
internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte, precum şi a principiilor care definesc şi
fundamentează statul român”.
42
43
adică la legile organice şi la cele ordinare, cu privire la care procesul legislativ este reglementat
prin art. 73-78 din Legea fundamentală. Or, legea de revizuire a Constituţiei face parte din
categoria legilor constituţionale, potrivit art. 72 alin. (2) din Constituţie, iar procedura de
adoptare şi de intrare în vigoare a acesteia este reglementată prin dispoziţiile cu caracter special
ale art. 146 si 147 din Constituţie, care nu prevăd procedura promulgării legii de către
Preşedintele României. Această lege devine definitivă ca urmare a referendumului şi intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii
Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului”.
c) Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti

sau de arbitraj comercial
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial, excepţia de neconstituţionalitate putând fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului.
Legea-cadru nr. 47/1992 normează în cuprinsul art. 29-31 procedura acestui tip de control
de constituţionalitate ce vizează două categorii de norme juridice: legile, ca acte ale
Parlamentului, şi ordonanţele, ca acte ale Guvernului.
Conform art. 29 alin. (1) din Legea-cadru, excepţiile de neconstituţionalitate pot fi
ridicate ca drept procedural în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi pot privi
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare
ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de
judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa
instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale
părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite
Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru
îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor legale privind obiectul,
titularii dreptului de sesizare sau constatarea anterioară a neconstituţionalităţii, instanţa va
respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate
fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare,
recursul judecându-se în termen de 3 zile.
Primind încheierea instanţei de judecată, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna
judecătorul-raportor şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Judecătorul desemnat ca
raportor este obligat sa ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii.
Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a
Ministerului Public, participarea procurorului la judecată fiind obligatorie. Părţile pot fi
reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. În caz de
admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul
atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept. Deciziile pronunţate se comunică celor două Camere
ale Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională, iar dacă la data
comunicării deciziei Curţii Constituţionale cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa
comunică acestuia decizia.
În legătură cu acest tip de control de constituţionalitate se impun o serie de observaţii
importante44.
1. O primă observaţie se referă la faptul că acest tip de control exercitat pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate este de principiu un control a posteriori, deoarece vizează acte
juridice în vigoare, şi concret, pentru că declanşarea acestuia este condiţionată de existenţa unei
cauze deduse judecăţii în care norma juridică contestată să aibă aplicabilitate. Singura excepţie
când controlul devine unul abstract a posteriori este reprezentată de competenţa Avocatului
Poporului de a sesiza direct instanţa constituţională în afara existenţei unui proces determinat cu
neconstituţionalitatea prevederilor dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.
2. O a doua observaţie priveşte faptul că acest tip de control creează „un raport
triunghiular”45 între părţile aflate într-un proces în care are incidenţă norma în vigoare presupus a
fi neconstituţională, instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial pe rolul căreia se judecă
cauza şi instanţa constituţională care va hotărî asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Noţiunea de „instanţă judecătorească” utilizată de către constituant ca şi cadru
instituţional în care poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate a fost interpretată de către
Curte în mod extensiv în jurisprudenţa sa iniţială, această sintagmă acoperind şi alte organe de
jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională decât instanţele ordinare46.
Astfel, prin Decizia nr. 3 din 2 februarie 199347, Curtea aprecia că puterea
judecătorească, „în sens larg, cuprinde toate organele de jurisdicţie, indiferent de natura lor”.
Mult mai clar, prin Decizia nr. 64 din 2 iunie 199448, se arată că „(…) sesizarea Curţii
Constituţionale s-a făcut de către o instanţă administrativ-jurisdicţională. O asemenea situaţie nu
este contrară prevederilor art.144 lit. c) din Constituţie care, în mod expres, se referă la
excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, deoarece: a)
judecătorul administrativ ca şi cel al unei instanţe judecătoreşti spune dreptul în scopul
soluţionării unui litigiu; de aceea excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa sa, ca
44
A se vedea de asemenea şi Paul Florea, Neconstituţionalitatea. Excepţia de neconstituţionalitate în procesul civil,
Ed. Scripta, Bucureşti, 1998.
45
46
A se vedea în acest sens Ion Deleanu, op.cit., p. 856-857; Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru,
Silviu-Gabriel Barbu, op.cit., p. 140-141.
47
48
şi în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu aceeaşi semnificaţie, a contestării legitimităţii
constituţionale a unei prevederi legale ce urmează să se aplice pentru soluţionarea cauzei; dacă
nu ar putea sesiza Curtea Constituţională, ar însemna să poată el tranşa litigiul legat de negarea
legitimităţii constituţionale a prevederii contestate, deoarece ar fi de neconceput, într-un regim
constituţional ce permite controlul constituţionalităţii legii, ca judecătorul a quo, chiar dacă este
al unei instanţe administrative, să soluţioneze pe fond litigiul dedus jurisdicţiei sale fără
soluţionarea, în prealabil, a problemei legate de legitimitatea constituţională a legii ce urmează să
o aplice (…).”
Ulterior, jurisprudenţa Curţii se schimbă, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.
II din 15 februarie 199549 privind înţelesul noţiunii de „instanţă judecătorească” în cadrul
controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, aceasta statuând că „Este fără nici o
îndoială deci că atât Constituţia, prin art. 144 lit. c), cât şi art. 23 din Legea nr. 47/1992 recunosc
numai instanţelor judecătoreşti dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţiile de
neconstituţionalitate invocate în faţa lor”50.
3. O a treia observaţie vizează obiectul controlului de constituţionalitate pe cale de
excepţie, acesta fiind constituit, pe de o parte, din categoria legilor (legi ordinare şi legi organice)
ca acte ale Parlamentului, iar pe de altă parte, din categoria ordonanţelor ca acte ale Guvernului
(ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă)51. În plus, Legea-cadru nr. 47/1992 stabileşte că
obiectul controlului vizează legile şi ordonanţele „în vigoare”. Conţinutul normativ al acestei
dispoziţii legale impune o serie de precizări având în vedere şi jurisprudenţa Curţii în materie.
3.1. Obiectul controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate şi condiţiile de admisibilitate a acesteia
Cadrul juridic român actual, constituţional şi legal, stabileşte în mod expres şi limitativ
sfera actelor juridice ce pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei
exercitat de către Curte.
Procedural, Legea nr. 47/1992 reglementează prin intermediul art. 29 alin. (1) condiţiile
de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. În primul rând, legea sau ordonanţa obiect al
excepţiei trebuie să fie în vigoare. În al doilea rând, aceasta să aibă legătură cu soluţionarea
49
50
Curtea stabilea cu acea ocazie care instanţe intrau în categoria juridică a „instanţelor judecătoreşti” competente să
sesizeze prin încheiere Curtea Constituţională pe calea excepţiei de neconstituţionalitate: „Pentru a stabili care sunt
instanţele judecătoreşti urmează să ne raportăm în primul rând la Constituţie, care, în art. 125 alin. (1) (text ce are ca
titlu «Instanţele judecătoreşti»), dispune că «justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege». Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 că
«Instanţele judecătoreşti sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie». La
acestea se pot adăuga instanţele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993
în: tribunale militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel”
51
În jurisprudenţa Curţii există un caz izolat în care aceasta, în mod surprinzător, deşi competenţa sa de control al
constituţionalităţii pe cale de excepţie în lumina Constituţiei din 1991 privea limitativ doar legile şi ordonanţele, a
respins o excepţie de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 31 şi art. 32 din Decretul nr. 221/1960 şi ale art.
39-51 din H.C.M. nr. 792/1960 – Decizia nr. 132 din 23 noiembrie 1994, Publicată în M. Of. nr. 34 din 15 februarie
1995. Faptul este surprinzător deoarece cu puţin timp înainte de pronunţarea acestei decizii, prin intermediul
Deciziei nr. 104 din 2 noiembrie 1994, publicată în M. Of. nr. 252 din 3 noiembrie 1995, Curtea statua că în ceea ce
priveşte „hotărârile Guvernului şi deciziile prefecturilor date în baza acestei legi, acestea nu intră în competenţa de
soluţionare a Curţii Constituţionale care, potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, hotărăşte numai asupra neconstituţionalităţii legilor şi ordonanţelor”.
cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. În al treilea rând, legea sau
ordonanţa să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie adoptată anterior de
către Curte. Aceste condiţii cumulative se constituie în condiţii de admisibilitate a excepţiei de
neconstituţionalitate de către instanţa ordinară în faţa căreia a fost ridicată.
O primă concluzie intermediară se impune. Condiţionarea legală vizează un aspect de
ordin procedural privind admisibilitatea unei căi de atac ce constituie o consacrare legală a
liberului acces la justiţia constituţională. De asemenea, întrunirea în mod cumulativ a acestor
condiţii este opozabilă doar judecătorului ordinar, nu şi judecătorului constituţional.
Astfel, subliniem faptul că reglementarea legală vizează procedura ce trebuie îndeplinită
cu ocazia ridicării în faţa judecătorului ordinar a excepţiei de neconstituţionalitate, neavând
sensul unei circumstanţieri a obiectului controlului de constituţionalitate a posteriori exercitat de
către judecătorului constituţional pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Acest obiect rămâne
în continuare determinat formal la nivel constituţional sub aspectul actelor juridice din categoria
legilor şi ordonanţelor. Circumstanţierea legală a acestui obiect în sensul că numai legile şi
ordonanţele „în vigoare” pot fi controlate de către Curte din punct de vedere al constituţionalităţii
echivalează cu o adăugare nepermisă actului fundamental, neconstituţională şi eludând regulile
stricte privind revizuirea Constituţiei52.
Efectele deciziilor pronunţate ca urmare a realizării controlului de constituţionalitate a
posteriori asupra legilor sau ordonanţelor Guvernului sunt stabilite de art. 147 alin. (1) din
Constituţie, care prevede că „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea dispoziţiei constituţionale anterioare nu rezultă însă şi o circumstanţiere
a obiectului controlului la actele juridice în vigoare la data exercitării controlului, ci doar care
sunt efectele concrete ale deciziilor Curţii în cadrul controlului concret a posteriori al acestor
tipuri de acte juridice. În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii privind controlul
constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ieşite din vigoare, o reglementare constituţională
lipseşte, astfel încât jurisprudenţa Curţii, în acord cu principiile constituţionale, trebuie să
determine în concret aceste efecte.
3.2. Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale române în

materia controlului de constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor ieşite din
vigoare - Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011
Până în momentul adoptării Deciziei nr. 766 din 15 iunie 201153, jurisprudenţa anterioară
a Curţii în legătură cu constituţionalitatea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 din
perspectiva utilizării sintagmei „în vigoare” se dovedeşte a fi în sensul respingerii competenţei
de control al constituţionalităţii normelor juridice ieşite din vigoare şi al circumstanţierii
competenţei de control a Curţii la a „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o
lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”.
52
Art. 31 din Legea nr. 47/1992 statuează la alin. (1): „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi
sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
53
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 relevă, în ceea ce priveşte cazul dedus judecătorului
ordinar, un cerc procedural vicios creat prin intermediul dispoziţiei legale privind condiţia de
admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la caracterul „în vigoare” al normei
juridice incidente.
Concret, condiţionarea legală amintită anterior reduce la zero şi afectează esenţa dreptului
de acces liber la instanţa constituţională al autorului excepţiei. În două rânduri, dispoziţiile art.
29 alin. (1) şi (5) au constituit temeiul juridic al respingerii ca inadmisibile a excepţiilor de
neconstituţionalitate introduse împotriva actelor legislative succesive incidente în cauza dedusă
judecăţii.
Mai întâi, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la actul normativ izvor al
conflictului juridic invit (Legea nr. 571/2003), deşi îndeplinea condiţia legăturii cu soluţionarea
cauzei, nu privea o normă juridică în vigoare, astfel încât aceasta a fost declarată ca inadmisibilă.
Apoi, îndreptarea excepţiei de neconstituţionalitate împotriva dispoziţiilor legale
modificatoare (Legea nr. 343/2006), deşi îndeplinea condiţia de a privi un act juridic în vigoare,
nu o întrunea pe aceea de a avea aplicabilitate în speţă, neconstituind izvor al conflictului juridic
dedus judecăţii, astfel încât, din nou, a fost declarată ca inadmisibilă.
În acest mod, dispoziţiile art. 29 din Legea 47/1992, în contextul unei succesiuni de acte
juridice modificatoare, creează un cerc procedural vicios care pune în dificultate atât judecătorul
ordinar, ce nu poate decât să constate neîndeplinirea condiţiilor legale de admisibilitate a
excepţiei şi să o respingă, cât şi părţile, care îşi văd astfel redus la zero dreptul fundamental de
acces liber la instanţa constituţională.
3.3. Contestarea constituţionalităţii cadrului legal privind condiţiile de

admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate - singura opţiune în prezervarea liberului
acces la justiţia constituţională
În acest context, singura opţiune la îndemâna autorului excepţiei în prezervarea liberului
său acces la justiţia constituţională a fost constituită din ridicarea excepţiei de
neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile legale ce îi restrângeau în mod excesiv acest drept,
adică referitoare la însăşi art. 29 şi art. 31 din Legea 47/1992 sub aspectul utilizării sintagmei „în
vigoare”.
Inclusiv în această situaţie, condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. Astfel, principala
problema juridică ce trebuie elucidată se referă la faptul dacă dispoziţiile legale criticate au
legătură sau nu cu soluţionarea cauzei.
Legătură cu soluţionarea unei cauze au, de principiu, potrivit Curţii, toate „dispoziţiile
legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse
judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare”. Prevederile legale
criticate, art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, privesc condiţiile procedurale de admisibilitate
a unei excepţii de neconstituţionalitate, intrând deci în categoria dispoziţiilor legale care au
legătură cu soluţionarea unei cauze. O interpretare contrară ar echivala cu restrângerea
nejustificată şi nepermisă a unui drept fundamental, liberul acces la justiţie, şi de asemenea, ar
putea crea posibilitatea soluţionării unei cauze în baza unui act normativ a cărui
constituţionalitate sau neconstituţionalitate nu a fost constatată de către Curte datorită unei
limitări legale.
3.4. Controlul constituţionalităţii normelor juridice ieşite din vigoare – o problemă
delicată pentru Curtea Constituţională
3.4.1. Fundamentele juridice ale poziţiei iniţiale de respingere a Curţii: rolul şi funcţiile
constituţional stabilite instanţei constituţionale şi incidenţa principiului neretroactivităţii legii
Premisa centrală a acestui tip de jurisprudenţă era constituită din considerarea că
„aprecierea constituţionalităţii priveşte o lege sau o ordonanţă care există şi care produce efecte
juridice”. Astfel, rezultă că exercitarea competenţei de control al constituţionalităţii asupra unor
norme juridice care şi-au încetat existenţa s-ar fi constituit într-o practică, pe de o parte, contrară
rolului şi funcţiilor stabilite constituţional Curţii, iar pe de altă parte, contrară principiului
neretroactivităţii.
Momentul adoptării Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011 marchează o reconsiderare
parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale române în materia controlului de
constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor ieşite din vigoare54.
3.4.2. Efectele respingerii competenţei de control al normelor ieşite din vigoare: crearea
unui vid de competenţă
Motivele anterior prezentate au fundamentat o jurisprudenţă îndelungată a Curţii de
respingere a competenţei de control al constituţionalităţii normelor ieşite din vigoare. Efectul
concret al acestui tip de jurisprudenţă a constat în crearea unui vid de competenţă în materia
normelor juridice a căror existenţă a încetat.
Atât la nivelul practicii jurisdicţionale, cât şi al doctrinei juridice din România55, s-a
manifestat tendinţa accentuată a acoperirii acestui vid de competenţă în considerarea
consecinţelor negative pe care o asemenea practică le-ar poate avea: aplicarea în cauzele deduse
judecăţii a unor norme juridice neconstituţionale. Această tendinţă a fost însă stopată prin
intervenţia Curţii Constituţionale care, cu ocazia Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009, prin care a
constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească,
pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, generat de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, şi-a declarat exclusivitatea competenţei de control al
constituţionalităţii normelor juridice.
Prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în
competenţa Curţii Constituţionale intră numai „controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din
legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a
contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor
judecătoreşti”. Astfel, instanţa supremă a achiesat tezei cu valoare de principiu şi aplicabilitate
generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii
dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror
soluţionare au fost învestite.
54
Pentru mai multe detalii a se vedea George Gîrleşteanu, Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii
Constituţionale române în materia controlului de constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor ieşite din
vigoare - consideraţii teoretice şi practice pe marginea Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, Revista Pandectele
Române nr. 8/2011, p. 173-188.
55
A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în
domeniul contenciosului constituţional - (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în raport cu
distingerea validităţii de conformitate, Revista Pandectele Române nr. 3/2011, p. 31-32.
Prin soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională de la nivelul Deciziei nr.
838 din 27 mai 2009, Curtea Constituţională s-a declarat „singura autoritate abilitată să exercite
controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor” şi a exclus orice concurenţă în exercitarea
acestei competenţe din partea instanţelor ordinare: „(…) nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a
controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în
vigoare”.
3.4.3. Încercarea de soluţionare a blocajului apărut prin crearea şi perpetuarea vidului

de competenţă
Momentul adoptării Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 constituie un moment important în
apariţia premiselor reconsiderării jurisprudenţei Curţii în materia controlului constituţionalităţii
normelor juridice care şi-au încetat existenţa. Cu această ocazie, credem că, instanţa
constituţională devine conştientă de existenţa vidului de competenţă în materie şi de necesitatea
manifestării unei atitudini mai puţin rigide decât respingerea anterioară totală a competenţei de
control al normelor ieşite din vigoare.
În acest sens, în mai multe rânduri56, Curtea a statuat că neconstituţionalitatea unei
ordonanţe de urgenţă constatată de instanţa constituţională loveşte actul normativ în ansamblul
său, astfel că abrogarea unor dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior sesizării instanţei
constituţionale, nu mai are nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
De asemenea, mai statua Curtea, cu toate că „dispoziţiile ordonanţei de urgenţă şi-au încetat
efectele, fiind norme cu aplicare limitată în timp, neconstituţionalitatea constatată loveşte actul
normativ în ansamblul său, astfel că efectele prezentei decizii se întind şi cu privire la dispoziţiile
legale care nu mai sunt în vigoare”.
3.5. Motivele reconsiderării parţiale a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în

materia controlului de constituţionalitate al normelor juridice ieşite din vigoare
Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia controlului de
constituţionalitate al normelor juridice ieşite din vigoare se produce prin intermediul deciziei de
faţă sub imperiul mai multor motive.
3.5.1. Jurisprudenţa instanţelor de contencios constituţional europene

Jurisprudenţa instanţelor de contencios constituţional europene în materie constituie unul
dintre cele mai importante fundamente ale reconsiderării jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
Astfel, în cazul Germaniei, Italiei, Ungariei, Republicii Cehe, Poloniei sau Franţei, în cazul
controlului concret exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, jurisprudenţa instanţelor
constituţionale în ceea ce priveşte normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt
aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe fond al acestor norme.
Instanţele constituţionale europene admit faptul că în situaţia normelor juridice care
formal şi-au încetat existenţa, dar care continuă să se aplice în continuare în prezent în procesele
deduse judecăţii, controlul acestora din punct de vedere al constituţionalităţii se impune în mod
necesar. Necesitatea controlului apare ca o veritabilă obligaţie pentru instanţele de contencios
constituţional, în calitatea acestora de garanţi ai respectării actului fundamental, modificarea sau
56
Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009,
Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009.
abrogarea ulterioară a dispoziţiei contestate nefăcând automat să dispară eventuala încălcare a
prevederilor Constituţiei.
Practic, analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu
corespund imperativelor constituţionale, indiferent de existenţa juridică actuală a acestora,
prezintă o importanţă mult mai mare decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal care ar
conduce la încetarea procesului.
3.5.2. Introducerea condiţiei caracterului rezonabil al restrângerii legale a liberului

acces la justiţia constituţională
Starea de activitate a normei juridice, ca şi condiţie de admisibilitate a excepţiei de
neconstituţionalitate, s-a constituit în numeroase rânduri într-un impediment insurmontabil în
calea accesului liber garantat la instanţa constituţională. În fapt, condiţia legală de acces impusă
se constituie într-o restrângere a exerciţiului unui drept fundamental: liberul acces la justiţie. Este
însă restrângerea operată şi constituţională? Aceasta este problema juridică principală care se
impune a fi rezolvată în fapt.
Curtea Constituţională realizează o pseudo-analiză a constituţionalităţii restrângerii
operate, plasându-şi argumentaţia tangenţial dispoziţiilor constituţionale în materie, şi anume
articolului 53. O veritabilă analiză juridică a constituţionalităţii restrângerii operate ar fi trebuit
să se constituie într-un demers argumentativ structurat în trepte argumentative, astfel cum
impune conţinutul normativ al art. 53.
În acest sens, Curtea, deşi stabileşte corect atât caracterul reglementării în cauză, ca fiind
de ordin legal, legiuitorul având „competenţa de a adopta asemenea reglementări”, cât şi cauza
restrângerii, constând în apărarea ordinii de drept, nu procedează ulterior la o verificare a
îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare ale restrângerii impuse prin alin. (2) al art. 53:
caracterul necesar într-o societate democratică, proporţionalitatea şi aplicarea în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Trebuie remarcat că argumentaţia Curţii se centrează pe un anumit caracter pe care
acţiunea legislativă justificată de restrângere a exerciţiului unui drept fundamental trebuie să o
îndeplinească: caracterul rezonabil. Cu alte cuvinte, în accepţiunea Curţii, în considerarea
principiului est modus in rebus, legiuitorul trebuie să fie „preocupat” ca exigenţele instituite prin
acţiunea sa „să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a
exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia”. În fapt,
pseudo-analiza Curţii vizează doar ultima dintre condiţiile restrângerii enunţate anterior,
limitându-se însă la declararea condiţiei de rezonabilitate a acţiunii legislative în restrângerea
exerciţiului unui drept fundamental şi fără a demonstra dacă, în acest caz, a fost adusă atingere
esenţei dreptului în discuţie.
3.5.3. Necesitatea şi suficienţa condiţiei de admisibilitate a excepţiei de

neconstituţionalitate referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei
Un alt motiv care conduce la reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii îl constituie
caracterul necesar şi suficient al condiţiei legale de admisibilitate privind legătura criticii de
neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei: „condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru
neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi
suficientă”.
Necesitatea acestei condiţii rezultă din modalitatea specifică a controlului de
constituţionalitate român, declanşarea controlului a posteriori operează doar pe cale incidentală,
prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial, iar nu printr-o actio popularis, pe baza sesizării directe de către orice
persoană. Pe de altă parte, suficienţa acestei condiţii rezultă, în opinia Curţii, din faptul că
adăugarea unei condiţii ce ţine de starea de activitate a normei juridice, „a cărei neîndeplinire are
semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei
constituţionale cu respectiva excepţie de neconstituţionalitate”, se constituie într-o restrângere
nepermisă a dreptului fundamental la liber acces la justiţie.
La acest moment, se produce reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii, aceasta
afirmând că „controlul de constituţionalitate vizează doar dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar
dacă acestea nu mai sunt în vigoare” şi că „scoaterea sau ieşirea formală din vigoare a unei
norme juridice nu înseamnă neapărat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea sa”. Pentru Curte,
decisivă devine numai condiţia legăturii criticii de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei,
nu şi cea referitoare la starea de activitate a normei juridice. Prevalarea condiţiei de activitate a
normei juridice asupra celei referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei ar putea pune în
practică instanţa constituţională în situaţii contrare propriei competenţe stabilite constituţional.
Astfel, o lege nouă care abrogă expres o lege anterioară, chiar dacă ar conţine dispoziţii
asemănătoare cu cele abrogate, nu poate guverna raportul juridic existent între părţi, nefiind
aplicabilă cauzei deduse judecăţii. Controlul constituţionalităţii acestor noi dispoziţii nu ar
prezenta niciun fel de relevanţă asupra soluţionării litigiului, efectuarea unui asemenea control
echivalând cu ridicarea din oficiu de către Curtea Constituţională a excepţiei de
neconstituţionalitate cu privire la alte texte decât cele criticate de autorul excepţiei, ceea ce este
inadmisibil şi contrar dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 47/199257.
3.5.4. Negarea motivelor anterioare de limitare a controlului constituţionalităţii

normelor juridice ieşite din vigoare
Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii în materie are drept rezultat şi negarea
motivelor anterioare care au fundamentat poziţia de respingere a posibilităţii controlului
constituţionalităţii normelor juridice ieşite din vigoare. Curtea declară că atât argumentul potrivit
căruia aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară
rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, cât şi cel conform căruia ar fi contrară
principiului neretroactivităţii legii, „se dovedeşte a nu avea suport în realitate”.
Lipsa suportului anterior constituit din cele două argumente fundamentale rezultă din
crearea unei imposibilităţi de fapt în exercitarea controlului constituţionalităţii unor dispoziţii
legale determinante pentru soluţionarea cauzei de către judecătorul ordinar. Practic, prin
aplicarea rigidă a condiţiei privind starea de activitate a legii, sintagma „în vigoare” capătă
sensul potrivit căruia instanţa de contencios constituţional este abilitată să garanteze supremaţia
Constituţiei numai în raport cu legile şi ordonanţele în vigoare, iar nu şi în raport cu legile şi
ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, chiar dacă în temeiul acestora s-au născut raporturi
juridice care continuă să producă efecte şi ulterior.
Acest gen de interpretare condiţionează acţiunea judecătorului ordinar la aplicarea
dispoziţiilor legale în vigoare la data naşterii conflictului juridic, chiar şi în situaţia în care
acestea au caracter neconstituţional şi au încetat să mai existe în ordinea juridică la data
soluţionării cauzei. Judecătorul ordinar poate fi pus astfel în situaţia ingrată pe de o parte, de a fi
obligat să judece cauza potrivit unei norme cu caracter vădit neconstituţional, iar pe de altă parte,
57
Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 13 iunie 2000.
de a fi obligat să respingă ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate privind norma
juridică incidentă pe motivul neactivităţii acesteia la data introducerii cererii, limitând astfel
accesul justiţiabililor la justiţia constituţională care ar fi asigurat controlul constituţionalităţii
normei incidente. Un eventual refuz din partea judecătorului ordinar de aplicare a dispoziţiilor
legale incidente invocând motivul neconstituţionalităţii este exclus, o astfel de ipoteză echivalând
cu subrogarea în atribuţiile Curţii Constituţionale.
Astfel, Curtea, preferând să pronunţe o decizie interpretativă58, deşi acest lucru îi era
interzis în mod expres prin legea de organizare şi funcţionare, stabileşte sensul ce asigură
constituţionalitatea sintagmei „în vigoare” afirmând că sunt supuse controlului de
constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe efectiv în
vigoare sau ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.
Deciziile Curţii prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii care nu mai
sunt în vigoare, nu produc efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor, în sensul că nu se vor mai
aplica în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi nici în cauzele pendinte
în faţa instanţelor judecătoreşti în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. În acest mod,
potrivit afirmaţiei corecte a Curţii, „efectele deciziei de admitere se limitează exclusiv asupra
aplicării în timp a dispoziţiei sancţionate, căreia i se refuză ultraactivitatea întemeiată pe
principiul tempus regit actum, iar nu şi asupra existenţei normei în dreptul pozitiv, care, în urma
abrogării sau ajungerii la termen survenite anterior momentului în care se realizează controlul de
constituţionalitate, a trecut în stare pasivă.
4. O a patra observaţie se referă la natura excepţiei de neconstituţionalitate, o excepţie

de ordine publică ce presupune drept consecinţe posibilitatea de ridicare a acesteia de către orice
parte din proces, de către instanţă din oficiu sau de către reprezentantul Ministerului Public, în
orice etapă a procesului, şi neexistând posibilitatea acoperirii sau renunţării la aceasta59.
5. O a cincea observaţie vizează faptul că, spre deosebire de vechea reglementare din
Legea-cadru nr. 47/1992, actualul cadru legal nu mai prevede efectul suspendării cauzelor pe
rolul instanţelor în faţa cărora se ridicase o excepţie de neconstituţionalitate până la soluţionarea
acesteia de către Curtea Constituţională. Modificarea legislativă s-a produs în anul 2010 prin
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al
României, asupra constituţionalităţii căreia Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.106 din 22
septembrie 201060.
Principala critică de constituţionalitate a noii reglementări legislative a vizat soluţia
abrogării efectului suspensiv al procesului civil sau penal creat prin ridicarea unei excepţii de
neconstituţionalitate asupra actului normativ incident (lege sau ordonanţă) la nivelul cauzei de
către una dintre părţi. Curtea subliniază raţiunea soluţiei legislative anterioare, „garanţie
procesuală menită să asigure părţilor litigante exercitarea dreptului de a se apăra, inclusiv
împotriva judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale apreciate a fi neconstituţionale”, dar
declară constituţionalitatea noii reglementări prin care se elimină suspendarea de drept a
58
A se vedea în acest sens Oana-Maria Bălan, The Interpretive law, between the different meanings given by
pedants and the abusive legislator’s intervention in jurisdictional disputes, Revista de Ştiinţe Politice nr. 32/2011, p.
157-162.
59
Decizia nr. 113 din 14 noiembrie 1995, publicată în M. Of. nr. 14 din 22 ianuarie 1996: „renunţarea la excepţie nu
poate avea ca efect împiedicarea exercitării controlului de constituţionalitate a legii cu care a fost sesizată”.
60
soluţionării cauzei civile sau penale de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii
Constituţionale şi se introduce un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive (nou efect al
deciziilor Curţii pronunţate în cadrul controlului concret a posteriori): în materie civilă -
declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă
care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul
atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare,
respectiv, în materie penală - soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală
declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident,
nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Argumentarea constituţionalităţii măsurii de abrogare a reglementării anterioare se
prezintă însă problematică şi chiar în afara sferei juridice. Astfel, primele argumente ale Curţii
exced juridicului, având o natură sociologico-statistică mai degrabă: „numărul extrem de ridicat
al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocării frecvente a excepţiilor de
neconstituţionalitate” care „determină ca soluţionarea acestora să dureze extrem de mult, în
detrimentul celerităţii judecăţii cauzelor”, sau faptul că „realitatea a dovedit că această măsură s-
a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea
cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti”. O asemenea argumentaţie, în mod evident
nejuridică a Curţii, se încearcă a fi consolidată prin fundamentarea sa pe „doctrina dreptului viu”
invocată la nivelul opiniei concurente exprimate. Fără îndoială că instanţa constituţională „nu
poate face abstracţie de realitatea socială, economică, politică” şi că trebuie să aibă „în vedere în
primul rând individul”, ca efect al caracterului de stat de drept liberal, dar nu putem admite ca
argumentaţia însăşi a garantul supremaţiei Constituţiei şi al respectării legilor (norme juridice) să
se depărteze într-atât de natura sa juridică specifică, sau chiar să îşi schimbe această natură.
În continuare, argumentaţia Curţii, deşi ataşează noţiuni juridice precum „abuzul de drept
procesual”, ca efect ale reglementării anterioare a materiei care de altfel l-a şi „încurajat”, sau
„scopul primordial al controlului de constituţionalitate” (interesul general de a exclude din cadrul
sistemului normelor juridice acele norme neconstituţionale), scop „pervertit” într-un interes
personal de amânare a soluţionării proceselor, nu dobândeşte esenţa juridică necesară.
Centrându-şi argumentaţia pe principala critică invocată de către autorii obiecţiei de
neconstituţionalitate, încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din care derivă în
mod indisolubil dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare, Curtea apelează la jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, punând practic în balanţă garanţia procesuală a
dreptului la apărare instituită prin vechea reglementare cu principiul celerităţii procedurilor
judiciare şi al „termenului rezonabil” al înfăptuirii actului de justiţie. Curtea încearcă practic să
extragă constituţionalitatea noii măsuri legislative din jurisprudenţa instanţei europene de
contencios al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care a apreciat frecvent dependenţa
caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare de criterii precum: 1. complexitatea
cauzei în fapt şi în drept; 2. comportamentul părţilor din proces; 3. comportamentul autorităţilor
statale competente. În legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie,
instanţa europeană a admis că acesta obligă statele contractante să regleze comportamentul
autorităţilor statale competente, inclusiv autorităţile legiuitoare şi judecătorească, prin
organizarea unui sistem judiciar care să răspundă tuturor exigenţelor textului, şi că
supraîncărcarea rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea statului contractant dacă
acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o asemenea situaţie.
Uzând de această jurisprudenţă europeană, Curtea declară convenţionalitatea măsurii
abrogării operate dat fiind că aceasta „constituie tocmai expresia asumării şi respectării obligaţiei
ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor
convenţionale” în contextul în care noua reglementare „asigură accesul persoanei la justiţie, atât
la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională (…)” şi „asigură echilibrul
procesual”. Practic, instanţa constituţională nu face altceva decât să încadreze argumentativ
coordonatele principale ale noii soluţii legislative în „forma” convenţională desprinsă la nivel
european (convenţionalitatea acţiunii unui stat în cazul adoptării unor măsuri legislative adecvate
al căror efect constă în evitarea „supraîncărcării rolului unui tribunal”), declarând în final
convenţionalitatea măsurii legislative.
Într-adevăr, noua reglementare asigură, într-o anumită măsură, protecţie drepturilor
procesuale ale părţilor prin posibilitatea acestora ca, în cazul finalizării procesului prin aplicarea
unor dispoziţii normative declarate ulterior neconstituţionale de către Curte, să aibă posibilitatea
cererii revizuirii hotărârii judecătoreşti pronunţate. Cu toate acestea, gradul de protecţie instituit
prin reglementarea abrogată se dovedeşte mai ridicat prin prisma faptului că, în nicio situaţie,
efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în baza unei norme neconstituţionale nu se puteau
produce.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia noua reglementare ar afecta stabilitatea
raporturilor juridice existente între părţi, Curtea o declară ca lipsită de temei deoarece vechea
reglementare, deşi fundamentată pe necesitatea evitării pronunţării unor hotărâri definitive în
baza unei prevederi potenţial neconstituţionale, s-a dovedit ineficientă în contextul „în care
numărul redus al dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în raport cu numărul excepţiilor
invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor a acoperit, în
prea puţine cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe situaţii dovedindu-se doar o
modalitate convenabilă la îndemâna părţii interesate în tergiversarea cauzei”. Şi de această dată,
argumentaţia Curţii nu are un caracter juridic, fundamentându-se mai degrabă pe date statistice.
Trebuie să subliniem totodată lipsa de reacţie a Curţii în ceea ce priveşte analiza de
constituţionalitate a prevederilor legale criticate prin raportate la art. 53 din Constituţie,
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel cum îi fusese solicitat de către
autorii sesizării.
O altă critică importantă invocată de către autorii sesizării vizează aspectele de
neconstituţionalitate referitoare la discriminarea creată prin adoptarea noii reglementări între
persoanele care ridică excepţii de neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, pe
de o parte, şi persoanele care ridică excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a
Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ, pe de altă parte. Noua
reglementare, potrivit Curţii, nu afectează regimul juridic instituit prin prisma prevederilor art. 9
alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 potrivit cărora persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din
ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia
de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea
neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă, admisibilitatea excepţiei
conducând la suspendarea cauzei pe fond.
Curtea a apreciat în jurisprudenţa sa61 că, în această situaţie juridică specifică materiei
contenciosului administrativ, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, în urma efectuării
unui control de constituţionalitate, constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a
acţiunii adresate instanţei de fond. Astfel, în această materie, decizia Curţii are efecte asupra
61
Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007 publicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.
înseşi admisibilităţii acţiunii principale, astfel că măsura suspendării de drept a acesteia din
urmă, pe durata desfăşurării procedurii în faţa instanţei de contencios constituţional, constituie o
condiţie necesară, fiind decisivă pentru continuarea litigiului.
O astfel de interpretare a dispoziţiilor legale cu privire la contenciosul administrativ, prin
care însăşi admisibilitatea acţiunii promovate la nivelul instanţei ordinare este condiţionată de
soluţionarea în prealabil excepţiei de neconstituţionalitate, creează premisele pentru Curte de a-şi
invoca jurisprudenţa frecventă în materia egalităţii în drepturi consacrate prin art. 16 alin. (1) din
Constituţie, potrivit căreia „principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă unor
situaţii egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu
poate fi decât diferit”, şi de a afirma netemeinicia criticii invocate în acest context.
B. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
Potrivit art. 146 lit. (b) din Constituţie, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii
tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Procedura de control al constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale este
prevăzută etapizat în cadrul art. 24-26 din Legea-cadru nr. 47/1992. Astfel, dacă sesizarea s-a
făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica
Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum şi Guvernului. Sesizarea făcută
de parlamentari se înregistrează, după caz, la Senat sau la Camera Deputaţilor şi se trimite Curţii
Constituţionale, în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective. Ulterior,
Curtea Constituţională comunică sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale, Preşedintele României,
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor
de vedere.
Dezbaterea asupra constituţionalităţii tratatului sau a acordului internaţional are loc în
plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite,
atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi
evident, acestea nu pot fi disociate. Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii
judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului.
Pentru o imagine clară a acestui tip de control dispoziţiile legale trebuie coroborate cu
cele constituţionale ale art. 11 alin. (3) – În cazul în care un tratat la care România urmează să
devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei, şi cele ale art. 147 alin. (3) – În cazul în care constituţionalitatea tratatului
sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca
fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
Mai multe observaţii se impun având în vedere conţinutul normativ al dispoziţiilor
constituţionale şi legale în materia acestui tip de control.
În primul rând, sfera subiectelor competente să declanşeze prin sesizarea Curţii controlul
este strict determinată: doar unul dintre preşedinţii celor două Camere sau un număr de cel puţin
50 de deputaţi ori de cel puţin 25 de senatori. Practic, controlul tratatelor este unul facultativ la
origine şi nu poate fi efectuat de către Curte decât dacă aceasta este sesizată de către anumite
subiecte determinate. Consider că această modalitate de reglementare a controlului tratatelor este
deficitară, având în vedere că astfel respectarea art. 11 alin. (3) din Constituţie, care impune că în
situaţia în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei, „depinde de
hazard”62. Ce se întâmplă în situaţia în care un tratat care conţine dispoziţii contrare Constituţiei
României este ratificat de către Parlament fără ca în prealabil să fi fost controlat de către Curte
datorită lipsei sesizării acesteia? Tratatul neconstituţional va intra prin legea de ratificare în
dreptul intern şi va deveni obligatoriu pentru statul român în ceea ce priveşte aplicarea sa, iar
dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Constituţie ar fi golite de conţinut. Cred că în situaţia controlului
tratatelor se impune ca acest tip de control să fie declanşat automat ori de câte ori se iniţiază
procedura de ratificare a acestora la nivelul organului legislativ63.
În al doilea rând, acest tip de control este unul abstract a priori având ca obiect generic
tratatele sau alte acorduri internaţionale. În ceea ce priveşte obiectul controlului se pune
problema dacă toate tratatele şi acordurile internaţionale sunt susceptibile acestui control sau
doar o anumită partea a acestora. O primă variantă, pornind de la exprimarea generală din
cuprinsul art. 146 care nu distinge între diferite categorii de tratate sau acorduri internaţionale, ar
fi aceea că orice act juridic de drept internaţional încheiat de statul român, „fără nicio distincţie
în raport cu organul sau actul juridic prin care statul român a consimţit să fie legat din punct de
vedere juridic”, este susceptibil controlului de constituţionalitate64. O a doua variantă, la care mă
raliez, având în vedere că dispoziţiile constituţionale conexe acestei atribuţii de control, art. 11
alin. (3) şi art. 147 alin. (3), fac referire la instituţia ratificării, ar fi aceea conform căreia doar
tratatele sau acordurile internaţionale susceptibile de ratificare65 pot forma obiectul controlului
de constituţionalitate66.
În al treilea rând, trebuie observate modalităţile prin care un tratat care nu a făcut
obiectul controlului de constituţionalitate prin faptul nesesizării Curţii poate fi supus acestui
control în vederea prevenirii sau înlăturării efectelor neconstituţionale pe care le-ar putea crea.
Dacă în cadrul procedurilor de ratificare Curtea nu este sesizată în vederea efectuării controlului
de constituţionalitate al tratatului în cauză şi tratatul este ratificat, un control direct asupra
acestuia este exclus. În schimb, legea de ratificare a tratatului, care preia cuprinsul normativ al
tratatului în textul său şi constituie mijlocul prin care acesta intră în dreptul intern şi devine
obligatoriu, poate fi controlată din punct de vedere al constituţionalităţii atât prin formularea unei
62
Corneliu-Liviu Popescu, Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale, Dreptul nr. 11/2005, p. 20-21.
63
În acelaşi sens a se vedea Corneliu-Liviu Popescu, op.cit., p. 20-21.
64
A se vedea Corneliu-Liviu Popescu, op.cit., p. 19-20.
65
Art. 19 alin. (1) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele normează că : „Se supun Parlamentului spre ratificare
prin lege următoarele categorii de tratate: a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al
acestora; b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică angajamente cu
caracter politic; c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar; d) tratatele la
nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum şi la
zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie; e) tratatele la nivel guvernamental care se
referă la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; f) tratatele la nivel guvernamental
care se referă la participarea în calitate de membru la organizaţii internaţionale interguvernamentale; g) tratatele la
nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la
bugetul de stat; h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor
noi dispoziţii normative având forţă juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi cele care
prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor”.
66
În acelaşi sens se pronunţă şi Ion Deleanu, op.cit., p. 842-843.
obiecţii de neconstituţionalitate în condiţiile art. 146 alin. (1) lit. a), cât şi pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate în cadrul art. 146 alin. (1) lit. d).
În primul caz, declararea neconstituţionalităţii legii de ratificare sub aspect extrinsec sau
intrinsec ar avea efectul juridic stabilit prin intermediul art. 147 alin. (2), Parlamentul fiind
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale. Reexaminarea pentru punerea de acord a dispoziţiilor legii de ratificare cu
decizia Curţii ar presupune în prealabil o renegociere a tratatului sau formularea de rezerve la
acesta, Parlamentul neavând competenţa să modifice unilateral dispoziţii ale unui tratat încheiat
la nivel internaţional.
În al doilea caz, controlul legii de ratificare poate interveni condiţionat. Mai întâi,
deoarece conform art. 147 alin. (3) din Constituţie în cazul în care constituţionalitatea tratatului
sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, controlul legii de ratificare pe cale de excepţie nu
poate interveni decât dacă controlul tratatului nu a fost efectuat anterior67. Apoi, chiar şi în
situaţia declarării anterioare ratificării a constituţionalităţii tratatului de către Curte, controlul
legii de ratificare este posibil pe calea excepţiei de neconstituţionalitate dacă excepţia s-ar referi
la alte aspecte decât cele cu care Curtea fusese anterior sesizată şi decisese, în acest caz
neoperând practic autoritatea lucrului judecat68.
C. Controlul constituţionalităţii regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului
a) Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
Potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
Procedural, conform art. 27-28 din Legea-cadru nr. 47/1992, în cazul în care sesizarea se
face de parlamentari, ea se trimite Curţii Constituţionale de secretarul general al Camerei din
care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de
24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc
dezbaterea. Până la data dezbaterii, preşedinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al
birourilor permanente.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a punctelor de
vedere primite, iar decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii şi se aduce la
cunoştinţa Camerei al cărei regulament a fost dezbătut. Dacă prin decizie se constată
neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera sesizată va reexamina, în
termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Pe
durata acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate neconstituţionale sunt suspendate, iar
la expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare declarate neconstituţionale îşi
încetează efectele juridice.
Şi în ceea ce priveşte acest tip de control se impune a fi făcute anumite observaţii
importante.
67
A se vedea în acest sens argumentaţia reţinută de Ion Deleanu, op.cit., p. 845 şi Corneliu-Liviu Popescu, op.cit., p.
23-24.
68
În primul rând, subiectele dreptului de sesizare sunt determinate strict la nivel
constituţional: individuale, fiecare dintre preşedinţii celor două Camere, sau colective, un grup
parlamentar sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi ori de cel puţin 25 de senatori.
În al doilea rând, obiectul acestui tip de control de constituţionalitate este determinat
generic prin categoria juridică a regulamentelor Parlamentului, având în vedere în acest caz atât
regulamentul comun a celor două Camere, cât şi regulamentele fiecăreia dintre acestea.
Regulamentul constituie o „rezoluţie” sau o varietate de „hotărâre”69, fiind diferit de lege sau
moţiune, şi fixând coordonatele activităţii parlamentare la nivelul Camerelor şi ale statutului
membrilor acestora70. În plus, orice hotărâre a celor două Camere, adoptată individual sau în
şedinţă comună, care modifică prevederi regulamentare în vigoare constituie obiect al acestui tip
de control.
În ceea ce priveşte obiectul acestui tip de control trebuie să atragem atenţia că acesta
priveşte doar regulamentele şi hotărârile modificatoare ale acestora, nu şi actele de aplicare ale
regulamentelor, Curtea pronunţându-se iniţial în jurisprudenţa sa în acest sens prin Decizia nr. 68
din 23 noiembrie 199371 privind invalidarea mandatului unui deputat şi prin Decizia nr. 22 din 27
februarie 199572 privind constituţionalitatea modului de alcătuire a Biroului permanent al
Camerei Deputaţilor: „ţinând seama că art. 144 lit. b) (n.n. actualul art. 146 lit. b) din Constituţie
priveşte exclusiv regulamentele Camerelor, rezultă că nu intră în competenţa Curţii
Constituţionale controlul actelor de aplicare a regulamentelor respective”.
În acelaşi sens se pronunţă Curtea şi în mai multe ocazii. Astfel, prin Decizia nr. 786 din
13 mai 200973, a statuat că nu este de competenţa sa „analizarea eventualelor încălcări ale
Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde controlul şi
asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei
regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea
fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii
parlamentare”. De asemenea, prin Decizia nr. 1466 din 10 noiembrie 200974, Curtea a statuat că,
deşi legea a fost adoptată după o procedură parlamentară discutabilă, „nu este de competenţa
instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele
celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ”. Mai mult, prin Decizia nr. 710 din 6
mai 200975, Curtea a stabilit, în acelaşi sens, că, „potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea
Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului,
controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale.
Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea nr.
47/1992, Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa şi asupra actelor de aplicare a
regulamentelor, ea nu numai că ar pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar încălca astfel
şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat de art. 64 alin. (1)
teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea
regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind
actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a
Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin
69
Ion Deleanu, op.cit., p. 848, n. s. 2.
70
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 43.
71
72
73
74
75
propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde
hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi
principiile fundamentale. Ca atare, competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c)
din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformităţii regulamentelor
Parlamentului cu dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori; Curtea Constituţională nu este competentă a se pronunţa şi asupra
modului de aplicare a regulamentelor”.
Ulterior, prin Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007 asupra sesizării privind
neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului76, Curtea pare să-
şi uite propria jurisprudenţă şi depăşeşte cadrul impus de controlul de constituţionalitate al
regulamentului, pronunţându-se asupra efectelor juridice ale unei moţiuni simple ca act de
aplicare a Regulamentului77 adoptată împotriva unui membru al Guvernului la nivelul
Senatului78. Potrivit art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului controlat la acea dată,
„Moţiunile simple adoptate de Senat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi
sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate”.
În argumentaţia sa, Curtea reţinea iniţial că potrivit alin. (2) al art. 112, prin adoptarea
unei moţiuni simple, Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire la o problemă
de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări, şi că, însă, textul constituţional menţionat nu prevede posibilitatea ca, printr-o
asemenea moţiune, oricare dintre Camerele Parlamentului, odată cu exprimarea poziţiei sale, să
dispună şi luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum ar fi revocarea din funcţie
a unui ministru, şi nici nu abilitează Camerele să prevadă în regulament o atare posibilitate.
Curtea statua că moţiunea individuală, reglementată prin legislaţia şi practica mai multor ţări, nu
este prevăzută de Constituţia României, în sistemele constituţionale unde există aceasta având
efecte juridice similare celor ale moţiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci numai
asupra unor membrii ai acestuia, individualizaţi. Drept urmare, conchidea Curtea, introducerea
unei cereri privitoare la demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate
crea obligaţii juridice pentru Guvern, primul-ministru sau alte persoane.
Decizia interpretativă adoptată de către Curte, prin care se constata că prevederile art. 157
alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului României nr. 28 din 24
octombrie 200579, sunt constituţionale în măsura în care adoptarea unei moţiuni simple de către
Senat nu îl obligă pe primul-ministru să propună revocarea unui membru al Guvernului a cărui
activitate a făcut obiectul moţiunii, nu a fost însă împărtăşită de către toţi judecătorii acesteia,
mai mult, ei atrăgând atenţia asupra depăşirii competenţei de control stabilită constituţional.
Astfel, în Opinia concurentă a judecătorilor Kozsokár Gábor şi Nicolae Cochinescu se
arată că „efectele juridice ale moţiunii simple presupun o examinare complexă, în mod abstract,
a textului din Regulamentul Senatului menţionat, iar nu numai cu referire la o dispoziţie
concretă a unei anumite moţiuni adoptate în baza acestui text, cum este, în speţă, obligarea
Guvernului să demită un membru al său”. În acelaşi sens s-a pronunţat în cadrul celei de-a doua
opinii concurente şi judecătorul Aspazia Cojocaru: „dacă legiuitorul constituant a considerat că
76
77
Pentru mai multe detalii a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Sonia Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, p. 109-122.
78
Moţiunea simplă Minciuna Adevărul-Justiţiei Macovei, adoptată de către Senat în data de 13 februarie 2007.
79
trebuie reglementată şi moţiunea simplă alături de moţiunea de cenzură, înseamnă că a avut în
vedere, mai ales, efectele pe care le produce fiecare dintre acestea. Dacă moţiunea de cenzură
adoptată de Parlament duce la căderea Guvernului, se poate pune întrebarea ce efecte produce
moţiunea simplă introdusă în faţa unei singure Camere, ce are ca obiect analizarea activităţii
unui minister prin care se cere şi revocarea din funcţie a ministrului”.
În al treilea rând, având în vedere că acest tip de control asupra regulamentelor
Parlamentului este unul abstract, efectele declarării neconstituţionalităţii anumitor prevederi
regulamentare sau a acestora în ansamblu constau, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, în
obligaţia legislativului de punere de acord a prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei într-un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, pe
durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept.
În cazul nerespectării acestei obligaţii până la expirarea termenului constituţional stabilit
dispoziţiile din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice.
b) Controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului
Competenţa Curţii de control a constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului nu este una

de natură constituţională, ci de natură legală, sfera actelor asupra cărora aceasta poate efectua
controlul fiind extinsă prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă
şi a Codului de procedură penală al României. Astfel, potrivit noii reglementări cuprinse în art.
27 alin. (1), Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a
hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Prin Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 201080 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a
Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al
României, instanţa constituţională s-a pronunţat asupra extinderii prin voinţa legislativului a
competenţei sale stabilite constituţional81.
Argumentaţia Curţii se centrează în acest caz pe dispoziţiile literei l) ale art. 146 din
Constituţie, care prevede posibilitatea pentru legiuitorul organic de a stabili şi alte atribuţii
specifice instanţei constituţionale, enumerarea expresă a competenţelor Curţii din cadrul lit. a)-
k) nefiind una limitativă. În opinia Curţii, singularitatea alineatului din art. 146, prin care se
enumeră atribuţiile instanţei constituţionale, relevă faptul că „legiuitorul constituant nu a
reglementat atribuţii cu natură juridică diferită, competenţa materială a instanţei constituţionale
limitându-se exclusiv la controlul de constituţionalitate”.
Astfel, Curtea îşi circumscrie competenţa constituţională materială la instituţia
controlului de constituţionalitate, în opinia sa, obiectul acestui control putând fi constituit atât din
acte juridice de natura celor enumerate în cuprinsul art. 146 (legi, ordonanţe, tratate sau acorduri
80
81
A se vedea în acest sens George Gîrleşteanu, Notă la Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei
de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României,
în Pandectele Române nr. 2/2011, p. 113-121.
internaţionale şi regulamente ale Parlamentului), cât şi din alte acte juridice expresie a voinţei
legiuitorului organic (în acest caz, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului
Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului).
O astfel de interpretare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 este cel puţin
problematică şi deschide calea posibilităţii extinderii controlului de constituţionalitate şi asupra
altor acte juridice în funcţie de voinţa suverană a legiuitorului organic. Considerând, nu uşor
însă, că o asemenea interpretare juridică ar da expresie principiului delegata potestas non
delegatur instituit prin prisma conţinutului normativ al art. 1 alin. (5) din Constituţie, actul
fundamental normând posibilitatea introducerii prin lege organică a unor noi atribuţii Curţii, nu
putem să nu ne întrebăm dacă astfel voinţa legiuitorului organic nu devine nelimitată, putând
introduce în sfera controlului de constituţionalitate aproape orice tip de act normativ. Cred că, în
acest caz, argumentaţia Curţii ar fi trebuit să se centreze degrabă pe substanţa instituţiei
controlului de constituţionalitate în a decide constituţionalitatea noii competenţe introduse prin
reglementarea operată.
Prima decizie a Curţii pronunţată în exercitarea noii atribuţii de control de
constituţionalitate a dovedit problematica extinderii competenţelor constituţionale ale acesteia
printr-o reglementare de ordin legal82. Astfel, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 201183 referitoare la
sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010
privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cunoaşte
o opinie separată la care achiesează nu mai puţin de 3 dintre judecătorii Curţii, aserţiunile
acestora relevând că „în felul acesta, art. 27 alin. (1) din lege a căpătat un conţinut complex: pe
de o parte cuprinde o normă de «rang» constituţional, «Curtea se pronunţă asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului», corespunzătoare art. 146 lit. c) din Legea
fundamentală; pe de altă parte, textul conţine o normă de «rang» legal, «Curtea Constituţională
se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor
plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (...)»,
corespunzător normei de trimitere înscrise la art.146 lit. l)”.
În plus, cei trei judecători consideră că „această reglementare este deficitară, întrucât o
atribuţie distinctă ce-i este conferită Curţii în temeiul art.146 lit. l) din Constituţie este plasată în
conţinutul textului art. 27 alin. (1), care tratează o altă atribuţie a Curţii privind controlul de
constituţionalitate a regulamentelor Parlamentului, aşa cum aceasta este reglementată de art. 146
lit. c) din Legea fundamentală. Totodată, reglementarea este incompletă, pentru că nu conţine
nicio normă de procedură specifică noii reglementări”.
„Este de remarcat că textul nu face nicio distincţie între hotărârile asupra cărora Curtea
urmează să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor, iar pe de altă parte s-ar deduce că
normele procedurale referitoare la controlul constituţionalităţii regulamentelor parlamentare se
aplică şi în cazul celorlalte hotărâri, atât timp cât nu se face nicio precizare, dar, mai ales, nu se
fac corelările cu alte texte ale legii care se impuneau în mod obligatoriu [art.2 alin. (1), art. 11
alin. (1) lit. A. c) şi art. 28]. Din acest punct de vedere, textul ridică probleme de
constituţionalitate în măsura în care din cuprinsul său se înţelege că orice hotărâre a Camerei
82
Pentru o analiză completă a deciziei Curţii a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Notă la Decizia nr. 53 din 25
ianuarie 2011 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22
decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în
Pandectele Române nr. 2/2011, p. 103-112.
83
Deputaţilor, a Senatului sau a Camerelor reunite, indiferent de caracterul său normativ sau
individual, poate fi supusă controlului de constituţionalitate”.
Opinia separată relevă o problemă importantă a reglementării noii competenţe a Curţii:
textul nu face nicio distincţie între hotărârile asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe cu
privire la constituţionalitatea lor, doar hotărârile normative sau şi cu privire la hotărârile
individuale.
Enumerarea prevăzută în cadrul art. 146 din Constituţie este una exemplificativă, iar lit. l)
permite extinderea acesteia. Anumite limite se impun însă84. Mai întâi, extinderea unei enumerări
exemplificative este permisă dacă se introduce o atribuţie a Curţii de aceeaşi natură cu cele
enumerate în norma juridică superioară. Apoi, atribuţia nou reglementată trebuie să fie plasată
clar într-una dintre sferele contenciosului constituţional, neputând să creeze o categorie distinctă
de atribuţii sau să combine aspecte din sfere diferite ale contenciosului constituţional
(contenciosul normelor şi contenciosul instituţiilor).
Intenţia legiuitorului pare clară prin introducerea noii atribuţii în cuprinsul art. 27 alin. (1)
din Legea-cadru nr. 47/1992, articol ce anterior privea controlul regulamentelor Parlamentului:
atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului face parte din sfera
contenciosului constituţional al normelor. Astfel, obiectul acestui tip de control nu poate privi
decât hotărârile cu caracter normativ, cele cu caracter individual fiind excluse.
Cu toate acestea, în considerentele deciziei, Curtea amalgamează planurile contenciosului
constituţional al normelor cu cel al instituţiilor, afirmând că „pot fi supuse controlului de
constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe,
hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi
funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional. O astfel de aserţiune permite
practic orice extindere în mod nelimitat, fapt ce ar fi contrar principiului statului de drept normat
în art. 1 din Constituţie.
Decizia pronunţată de către Curte devine şi mai problematică având în vedere că se referă
la controlul exercitat asupra unei hotărâri individuale al Senatului, efectele acestei decizii cu greu
putând fi imaginate juridic. De altfel, în ceea ce priveşte în general efectele deciziilor Curţii în
cazul acestui tip de control atât reglementarea legală, cât şi cea constituţională sunt inexistente.
Făcând aplicaţia art. 28 alin. (3) din Legea-cadru nr. 47/1992 privind efectele deciziilor Curţii în
cadrul controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, în ceea ce priveşte hotărârile
acestuia, „dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului
(n.n. hotărârii), Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru
punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din
regulament (n.n. hotărâre) declarate neconstituţionale sunt suspendate. La expirarea termenului
de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare (n.n. hotărârii) declarate neconstituţionale îşi încetează
efectele juridice”. Totuşi, această reglementare a efectelor deciziei Curţii nu poate fi aplicabilă
hotărârilor individuale adoptate de Parlament.
Chiar în cazul de faţă se poate observa inaplicabilitatea reglementării privind
regulamentele Parlamentului la nivelul unei decizii privind o Hotărâre a Plenului Senatului având
ca obiect validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Curtea
a pronunţat neconstituţionalitatea unei hotărâri a Senatului al cărei conţinut normativ consta în
actul validării în funcţie a unor magistraţi aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii. În ce ar
consta „reexaminarea” dispoziţiilor hotărârii ca obligaţie a Senatului pentru punerea lor de acord
cu prevederile Constituţiei? Probabil că în invalidarea mandatului membrilor CSM anterior
84
validaţi prin voinţa suverană a Plenului, dar acest lucru ar fi un nonsens şi ar afecta principiul
autonomiei interne parlamentare.
Prin Decizia nr. 209 din 7 martie 201285 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a
Hotărârii Parlamentului nr.1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, Curtea
a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii hotărârii Planului celor două Camere ale
Parlamentului privind acordarea încrederii Guvernului, în contextul în care în cadrul etapei
procedurale a audierii candidaţilor la funcţia de ministru în faţa comisiilor permanente, avizele
nu au fost întocmite, întrucât unele comisii nu au întrunit cvorumul de şedinţă prevăzut de art.12
din regulament, respectiv la lucrări au fost prezenţi mai puţin de jumătate plus unu atât din
numărul deputaţilor, cât şi din numărul senatorilor care le compun.
Curtea a constatat că Legea fundamentală nu consacră avizul consultativ al comisiilor
permanente drept criteriu de constituţionalitate a hotărârii prin care Parlamentul acordă
încrederea Guvernului, lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituţionale ale art.
103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existenţei actului, al avizelor comisiilor permanente,
coroborată cu dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie, punând în evidenţă locul şi rolul
comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate
are caracter pregătitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării
deciziei.
Cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea constata că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din
Constituţie, aceasta constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând constituţionalitatea
externă a actului „numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor, hotărârilor şi moţiunilor de către
Camera Deputaţilor şi Senat, nu şi în ceea ce priveşte adoptarea actelor din cadrul procedurilor
desfăşurate de organele de lucru ale Camerelor”, astfel încât, „problemele legate de organizarea
şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor permanente pentru audierea candidaţilor la funcţia de
ministru nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului”. În plus, rezolvarea problemelor ridicate
de hotărârile adoptate şi de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv
pe căi şi prin proceduri parlamentare.
În baza argumentelor reţinute, Curtea Constituţională a decis că lipsa avizului consultativ
prevăzut de art. 72 alin. (3) din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului nu se poate constitui într-un impediment de natură constituţională pentru desfăşurarea
procedurii de învestire a Guvernului, de natură să antreneze neconstituţionalitatea Hotărârii
Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012, respingând ca neîntemeiată sesizarea de
neconstituţionalitate.
O altă decizie a Curţii în exercitarea controlului constituţionalităţii hotărârilor
Parlamentului, Decizia nr. 307 din 28 martie 201286 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012 privind numirea unor
membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului, păstrează nota de ambiguitate
jurisprudenţială anterioară, Curtea subliniind că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo
diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul
domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, lucru ce
echivalează cu faptul că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de
constituţionalitate - ubi lex non distinguit nec nos distingere debemus.
85
86
Cu toate acestea, Curtea, amintind jurisprudenţa sa anterioară în materie, operează o
distincţie în ceea ce priveşte obiectul controlului său în materia hotărârilor Parlamentului.
Pe de o parte, în privinţa hotărârilor care sunt criticate din perspectiva valorilor,
regulilor şi principiilor constituţionale, instanţa constituţională a stabilit, în mod expres, că,
pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate astfel formulată, norma de referinţă
trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între
hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992 şi exigenţele procedurale şi substanţiale
impuse prin dispoziţiile Constituţiei. Aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă
constituţională, şi nu legală sau regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei
Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi
supuse controlului de constituţionalitate dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt
invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie, invocarea acestor dispoziţii netrebuind să fie formală,
ci efectivă.
Pe de altă parte, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi
funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, Curtea reţinea că norma de
referinţă, în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang
constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din
Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă importanţă în care
intervin aceste hotărâri - autorităţi şi instituţii de rang constituţional -, astfel încât şi protecţia
constituţională oferită autorităţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în
consecinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului
celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea
autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constituţionalitate
chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională.
Raportând considerentele reţinute la cauza respectivă, instanţa constituţională reţinea că
autoritatea publică vizată prin hotărârea criticată, şi anume Consiliul Naţional al
Audiovizualului, nu este una de rang constituţional. Prin urmare, Curtea constata că, nereferindu-
se la o instituţie de rang constituţional, hotărârea criticată poate fi cenzurată numai din punctul de
vedere al exigenţelor procedurale şi substanţiale stabilite expres prin textul Constituţiei.
În speţă, cu privire la cele două comisii permanente întrunite în şedinţa comună din 27
februarie 2012, s-a constatat că, potrivit procesului-verbal al şedinţei, Comisia pentru cultură,
arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor a întrunit cvorumul legal, fiind
prezenţi 10 din cei 19 membri ai săi, în ceea ce priveşte, însă, Comisia pentru cultură, artă şi
mijloace de informare în masă a Senatului, aceasta nu a avut cvorum, fiind prezenţi doar 5 din
cei 11 membri ai săi. Potrivit art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, comisiile permanente sesizate în fond lucrează legal, în şedinţe comune,
în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu atât din numărul deputaţilor, cât şi din numărul
senatorilor care le compun.
Curtea îşi reia argumentaţia reţinută cu prilejul Deciziei 209 din 7 martie 2012 statuând
că Legea fundamentală nu consacră existenţa avizului/raportului comun al comisiilor permanente
drept criteriu de constituţionalitate al hotărârii prin care Parlamentul numeşte membrii
Consiliului Naţional al Audiovizualului. În mod asemănător, cu privire la cerinţa de cvorum,
Curtea contata, că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din Constituţie, aceasta constituie un criteriu de
constituţionalitate, condiţionând constituţionalitatea externă a actului, numai în ceea ce priveşte
adoptarea legilor, hotărârilor şi moţiunilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, iar nu şi în ceea
ce priveşte adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfăşurate de organele de lucru ale
Camerelor, astfel că problemele legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor
permanente nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Concluzionând, Curtea a reţinut că, în cauza de faţă, lipsa avizului/raportului prevăzut la
art. 11 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, respectiv la art. 83 din Regulamentul şedinţelor comune
ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nu se poate constitui într-un impediment de natură
constituţională care să antreneze neconstituţionalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28
februarie 2012, şi a respins ca neîntemeiată sesizarea de neconstituţionalitate.
Trebuie să subliniem opinia separată a judecătorului Acsinte Gaspar care, consecvent
opiniei exprimate şi cu ocazia Deciziei nr. 53 din 25 ianuarie 2011, consideră că, chiar dacă
textul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu distinge cu privire la categoriile de hotărâri
adoptate de plenul Camerelor Parlamentului care pot forma obiectul controlului exercitat de
Curtea Constituţională, este evident că legiuitorul a avut în vedere numai hotărârile cu caracter
normativ. Din moment ce norma care stabileşte competenţa Curţii este prevăzută în art. 27
cuprins în secţiunea a 2-a „Procedura jurisdicţională”, subsecţiunea 4 „Controlul
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului”, printr-o interpretare sistematică a textului nu
se poate ajunge decât la concluzia că, în exercitarea noii atribuţii, Curtea Constituţională se
pronunţă numai asupra hotărârilor cu caracter normativ, sfera actelor supuse controlului este
limitată la controlul hotărârilor normative ale Camerelor Parlamentului şi, pe cale de consecinţă,
hotărârile individuale sunt excluse controlului. În măsura în care legiuitorul ar fi dorit să
consacre competenţa Curţii de a efectua controlul de constituţionalitate al unor hotărâri cu
caracter individual, ar fi reglementat-o expres şi distinct, iar nu prin completarea unui text al legii
care se referă la controlul de constituţionalitate a unei categorii de acte normative -
regulamentele Parlamentului. Astfel, în categoria „hotărârilor individuale” se includ hotărârile
privind numiri şi alegeri în funcţii, precum şi cele referitoare la validarea în funcţii, iar aceste
hotărâri, având caracter individual, nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate.
De dată recentă, Curtea a pronunţat Decizia nr. 727 din 9 iulie 201287 referitoare la
sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementarea legală
modificatoare retrăgând practic instanţei constituţionale atribuţia de control al constituţionalităţii
hotărârilor Parlamentului.
Obiectul sesizării de neconstituţionalitate a fost constituit din Legea pentru modificarea
alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, în cadrul căreia se regăsea articolul unic cu următorul cuprins: „Articol unic -
Alineatul (1) al articolului 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie
2010, se modifică şi va avea următorul cuprins: (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori”.
Autorii sesizării de neconstituţionalitate susţineau că prevederile legii criticate încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la caracterele statului român şi ale art. 1
alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei
constituţionale.
În argumentaţia sa Curtea a reţinut mai multe aspecte importante.
87
Un prim aspect se referă la faptul că după sesizarea sa cu neconstituţionalitatea legii
modificatoare, şi înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra acesteia,
Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale88, act normativ al cărui articol unic este
identic cu modificarea operată prin lege. În aceste condiţii, Curtea sublinia că soluţia aleasă de
Guvern, de a adopta, cu puţin timp înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe
asupra constituţionalităţii Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, o
ordonanţă de urgenţă, care prelua integral conţinutul normativ al legii criticate, „pune în discuţie
comportamentul neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională”. Sub
acest aspect, Curtea constata că, potrivit jurisprudenţei sale anterioare, Decizia nr. 1615 din 20
decembrie 201189, „actele de reglementare primară ulterioare nu pot păstra conţinutul normativ
al unei norme legale neconstituţionale şi să se constituie astfel într-o prelungire a existenţei
acesteia”.
Un al doilea aspect are în vedere că soluţia legislativă criticată elimină din sfera actelor
asupra cărora Curtea exercită controlul de constituţionalitate hotărârile plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului. În acest context, Curtea evocând jurisprudenţa sa anterioară în materie, Decizia
nr. 1106 din 22 septembrie 2010, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011 şi Decizia nr. 307 din 28
martie 2012, a constatat că instituirea atribuţiei sale de a exercita un asemenea control de
constituţionalitate reprezintă „expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii
Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în
eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic, fără a putea fi considerată o acţiune
conjuncturală sau justificată pe criterii ce ţin de oportunitate”.
Construindu-şi argumentaţia având ca fundament consecinţele normative ale principiului
statului de drept şi principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, Curtea constată că o
dimensiune a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea
Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii
legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei,
ca Lege fundamentală a statului de drept. Supremaţia Legii fundamentale este, aşadar, de esenţa
exigenţelor statului de drept, reprezentând, totodată, „o realitate juridică ce implică consecinţe şi
garanţii”. Între consecinţe se enumeră deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând,
compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul
constituţionalităţii. Astfel, controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, şi, integrat acestuia,
controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii
constituţionale, nu este numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei, el
reprezentând „un mijloc pentru a înzestra Curtea Constituţională, cu o capacitate coerentă de
expresie, de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic”.
Concluzionând, Curtea constată că modificarea legislativă, în sensul eliminării atribuţiei
acesteia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor,
hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului, fără nicio distincţie, „nu face decât să ştirbească autoritatea Curţii
Constituţionale – instituţie fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile statului de
drept, conducând la dificultăţi deloc imprevizibile în realizarea unei politici de stat adecvate
consolidării şi dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei
88
89
sale şi a legilor este obligatorie”. În aceste condiţii, Curtea subliniază că statul de drept,
democratic şi social nu trebuie să rămână un principiu fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără
urmări practice, ci o realitate, corect receptată, atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni.
Curtea constata, de asemenea, că excluderea de la controlul de constituţionalitate a
tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci,
eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esenţa sa, presupune subiectivismul,
interpretarea şi arbitrariul. Or, conchidea curtea, justiţia constituţională se fundamentează pe
statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie nu poate avea semnificaţia unei
sarcini „excesive” pentru Curtea Constituţională, astfel cum era menţionat în expunerea de
motive la legea supusă controlului, susţinere fără semnificaţie juridică, ci se integrează, în mod
indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, „unui mecanism juridic de natură să contribuie la
realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat de drept, democratic şi
social”. A aprecia şi a decide asupra activităţii Curţii Constituţionale, cu precădere prin prisma
unor standarde de ordin cantitativ, înseamnă incorecta sa receptare şi mai mult, ignorarea
substanţei rolului său fundamental.
Un al treilea aspect, se referă la argumentul Guvernului în sensul că dispoziţiile art. 146
lit. l) din Constituţie permit legiuitorului să modifice atribuţiile Curţii în sensul adăugării sau
eliminării acestora prin legea sa organică, argument nereţinut însă de Curte pentru mai multe
motive.
Curtea îşi fundamentează aserţiunea pornind de la actualele prevederi constituţionale care
nu cuprind o enumerare limitativă a atribuţiilor sale de contencios constituţional, art. 146 lit. l)
statuând că aceasta „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”, precum şi
de la prevederile proiectului de revizuire a Constituţiei din anul 2011, asupra căruia se
pronunţase prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011.
Examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, înaintat de
Preşedintele României, Curtea a considerat oportună completarea dispoziţiilor literei c) a art. 146
în sensul următor: „c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a hotărârilor cu
caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari”. Această propunere a vizat
constituţionalizarea expresă a normelor cuprinse în Legea-cadru nr. 47/1992, reglementând la
rang de Constituţie atribuţiile Curţii reglementate în cuprinsul art. 27 alin. (1) din legea sa
organică. În aceste condiţii, Curtea a recomandat abrogarea literei l), propunere justificată de
împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea, alături de atribuţiile „de rang
constituţional” prevăzute la art. 146 lit. a)- k), poate dobândi şi alte atribuţii instituite de
legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii „de rang” legal. Totodată,
Curtea a reţinut că, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare - art. 146 lit. l),
atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice
impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii, apreciind în acelaşi timp că,
„prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale
şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ
prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei”.
Concluzionând pe baza acestor argumente jurisprudenţiale, Curtea enunţă conţinutul
normativ al art. 146 lit. l) ce poate presupune doar o acţiune sub aspect pozitiv din partea
legiuitorului de a extinde atribuţiile instanţei constituţionale, nu şi în sens negativ, de limitare
prin reglementare a atribuţiilor conferite: „Curtea reţine că sensul normei de trimitere cuprinse în
art. 146 lit. l) din Constituţie, astfel cum rezultă din modul său de redactare - «îndeplineşte şi alte
atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii», este acela de a permite legiuitorului sporirea,
extinderea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional. De aceea, a interpreta norma
fundamentală menţionată, în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, elimina sau
reduce aceste atribuţii, în detrimentul altor dispoziţii fundamentale, echivalează cu golirea sa de
conţinut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale,
urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil.
Ca urmare, nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. l) din
Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu
încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii”.
În plus, Curtea statuează că chiar dacă atribuţia privind controlul constituţionalităţii
hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică, „aceasta a
dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie”.
Drept urmare, Curtea constată că legitimitatea atribuţiei Curţii Constituţionale de a se
pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale
„decurge din Legea fundamentală a cărei supremaţie Curtea este chemată să o garanteze, în timp
ce soluţia legislativă criticată de eliminare a acestei atribuţii nu îşi află temeiul în Constituţie, ci,
rezultă din încălcarea acesteia”.
Un al patrulea aspect, vizează procesul de reexaminare dispoziţiei neconstituţionale de
către Parlament în contextul art. 147 alin. (2), Curtea considerând că în cadrul procesului
legislativ, fiind vorba de o atribuţie distinctă ce i-a fost conferită Curţii, aceasta ar trebui să fie
reglementată într-o secţiune distinctă, după Secţiunea privind controlul constituţionalităţii
regulamentelor, care să cuprindă procedurile ce urmează a fi aplicate, specifice noii reglementări,
efectele deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea hotărârilor
Parlamentului.
§2. Controlul procedurilor electorale şi de consultare populară
A. Controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi

confirmarea rezultatelor sufragiului
Art. 146 lit. f) din Constituţie normează o atribuţie a Curţii în ceea ce priveşte controlul
procedurilor electorale, şi anume vegherea respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului. Potrivit art. 37 din Legea-cadru nr. 47/1992,
rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţională.
Contestaţiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcţia de
Preşedinte al României, precum şi cele cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei
formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii se
soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termenele prevăzute
de legea pentru alegerea Preşedintelui României90.
Sintagma constituţională „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui” trebuie înţeleasă în sens larg, acoperind atât operaţii tehnico-materiale sau fapte
90
Art. 38 din Legea-cadru nr. 47/1992.
materiale juridice legate de alegerile prezidenţiale, cât şi competenţa decizională în materia
incidentelor ce pot apărea în cadrul acestei proceduri91.
Coordonatele normative ale acestei atribuţii de control a procedurii pentru alegerea
Preşedintelui rezultă din cuprinsul Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României92.
a) Verificarea condiţiilor legale şi constituţionale privind candidaturile
Potrivit art. 27 alin. (4) din Legea-cadru nr. 370/2004 propunerea de candidatură se depune şi se
înregistrează la Biroul Electoral Central în 4 exemplare, un exemplar original şi 3 copii, o copie
înaintându-se la Curţii Constituţionale în vederea verificării dacă propunerile de candidaturi au
fost făcute cu respectarea art. 37 din Constituţie şi ale art. 4 din lege.
b) Contestarea înregistrării sau respingerii înregistrării candidaturilor sau a semnelor

electorale
În contextul art. 31 din Legea-cadru nr. 370/2004, în cel mult 24 de ore de la înregistrarea
sau respingerea înregistrării candidaturilor prin decizie de către Biroul Electoral Central,
candidaţii, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele
politice, alianţele electorale şi alegatorii pot contesta înregistrarea sau respingerea înregistrării
candidaturilor sau a semnelor electorale, contestaţiile făcându-se în scris93 şi depunându-se la
Curtea Constituţională.
Aceasta soluţionează contestaţiile în termen de cel mult două zile de la înregistrare,
hotărârile adoptate fiind definitive, comunicându-se de îndată Biroului Electoral Central şi
publicându-se în Monitorul Oficial al României, Partea I.
c) Contestaţiile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a
unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală
Conform art. 42 alin. (7) din Legea-cadru nr. 370/2004, contestaţiile cu privire la
împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura
campania electorală în condiţiile legii se soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul
majorităţii judecătorilor, în termen de cel mult 48 de ore de la înregistrarea lor.
d) Păstrarea documentelor oficiale electorale
Procesul-verbal, pentru fiecare tur de scrutin, împreuna cu procesele-verbale de

constatare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile
electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din
91
92
93
Contestaţiile orale nu sunt admisibile, în acest sens, Curtea, prin Hotărârea nr. 2 din 1 septembrie 1992, publicată
în M. Of. nr. 234 din 23 septembrie 1992, precizând că „În speţă, aşa cum rezultă din procesul-verbal al Biroului
Electoral Central încheiat cu ocazia pronunţării hotărârii, contestaţia Partidului Social Democrat Tradiţional din
România a fost orală (…) Faţă de cele arătate, se constată că formularea contestaţiei nu s-a făcut în condiţiile
prevăzute de lege, respectiv, în formă scrisă, cu indicarea prenumelui şi numelui contestatorului, a semnăturii,
precum şi a temeiurilor de fapt şi de drept, situaţie în care urmează a fi respinsă neîntrunind condiţiile prevăzute de
lege”.
străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare, se înaintează cu pază înarmată la Curtea
Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar – art. 51 alin. (3) din
Legea-cadru nr. 370/2004.
e) Anularea alegerilor
Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea-cadru nr. 370/2004, Curtea Constituţională anulează
alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să
modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
tur de scrutin. În aceasta situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua
duminică de la data anulării alegerilor.
Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în
Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la alegeri, în termen de cel
mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se
întemeiază. Soluţionarea cererii de către Curte se face până la data prevăzută de lege pentru
aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor.
f) Validarea alegerilor
Curtea Constituţională validează rezultatul fiecărui tur de scrutin, asigură publicarea

rezultatului alegerilor în mass-media şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru fiecare
tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales - art. 53 alin. (1) din
Legea-cadru nr. 370/2004.
Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea
Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82
alin. (2) din Constituţia României, iar al treilea se înmânează candidatului ales.
Potrivit Hotărârii nr. 39 din 14 decembrie 200994 privind cererea de anulare a alegerilor
desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009, pentru funcţia de Preşedinte al
României, formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator, Curtea reţinea că „în
cursul unei campanii electorale sunt posibile anumite neregularităţi, dar valabilitatea alegerilor
depinde de dimensiunile şi de amploarea neregularităţilor constatate de autorităţile statului”.
În temeiul prevederilor legale privind frauda electorală, Curtea mai reţinea că: a) anularea
alegerilor poate să intervină numai în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc
prin fraudă; b) nu orice fraudă din procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci
numai frauda care este de natură să modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea
candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin); c) cererea de anulare a alegerilor
trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
B. Supravegherea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea

referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia
Potrivit art. 146 lit. i) din Constituţie şi ale art. 46 din Legea-cadru nr. 47/1992, Curtea
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia.
94
Pentru ducerea la îndeplinire a acestei competenţe, Curtea Constituţională poate cere
informaţii de la autorităţile publice. De asemenea, Biroul Electoral Central este obligat să
prezinte, la solicitarea Curţii Constituţionale, informări asupra fazelor şi operaţiunilor de
desfăşurare a referendumului.
Ori de câte ori este organizat un referendum naţional (referendum privind revizuirea
Constituţiei, referendum pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României sau referendum
privind probleme de interes naţional), Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de
două treimi asupra valabilităţii referendumului. Hotărârea Curţii Constituţionale stabileşte dacă a
fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia. Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea
Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună.
Competenţa constituţională a Curţii în acest caz priveşte două aspecte: pe de o parte,
controlul organizării şi desfăşurării referendumului, iar pe de altă parte, confirmarea rezultatelor
referendumului. În ceea ce priveşte primul aspect, Curtea a statuat, cu prilejul Hotărârii nr. 33
din 26 noiembrie 200995 asupra contestaţiei privind nerespectarea procedurii pentru organizarea
si desfăşurarea referendumului naţional consultativ din data de 22 noiembrie 2009, că
„soluţionarea contestaţiilor care sunt adresate Curţii Constituţionale cu privire la respectarea
procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional consultativ presupune,
printre altele, şi verificarea constituţionalităţii actelor normative emise în vederea organizării
referendumului sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi
desfăşurare a acestuia, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile
birourilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti”.
De altfel, cu această ocazie, trebuie să subliniem un aspect important: cu privire la primul
capăt de cerere al contestaţiei, constând în anularea Decretului nr. 1507 din 22 octombrie 2009 al
Preşedintelui României pentru organizarea unui referendum naţional, Curtea Constituţională s-a
declarat competentă să verifice constituţionalitatea acestuia, prin raportare la prevederile
constituţionale ce conferă Preşedintelui României prerogativa de a recurge la procedura
referendumului, cu privire la probleme de interes naţional, constatând în final că „decretul
prezidenţial respectă condiţiile imperative impuse de Constituţie”.
Practic, în exercitarea acestei competenţe specifice, obiectul controlului de
constituţionalitate, sub aspect extrinsec, poate fi constituit din orice act normativ emis în vederea
organizării referendumului sau prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare
şi desfăşurare a referendumului.
În plus, trebuie să precizăm că atribuţia de control a organizării şi desfăşurării
referendumului cuprinde şi controlul constituţionalităţii reglementărilor în materia
referendumului, a priori sau a posteriori, exercitat de către Curte continuu în contextul art. 146
lit. a) şi d)96.
C. Verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către

cetăţeni
Conform art. 146 lit. j) din Constituţie, Curtea verifică îndeplinirea condiţiilor pentru
exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. În contextul art. 48 din Legea-cadru nr.
47/1992, Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei
95
96
În acelaşi sens a se vedea şi Ion Deleanu, op.cit., p. 884.
Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa legislativă a cetăţenilor, se pronunţă asupra: a)
caracterului constituţional al propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei cetăţenilor; b)
îndeplinirii condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători sunt
atestate de către primarii unităţilor administrativ-teritoriale ori de către împuterniciţii acestora; c)
întrunirii numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut la art. 74 alin.
(1) sau, după caz, la art. 150 alin. (1) din Constituţie, republicată, precum şi asupra respectării
dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută de aceleaşi articole.
La primirea sesizării, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează judecătorul-raportor
şi stabileşte termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării iniţiativei.
Verificarea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni de către
Curte în cadrul acestei competenţe are în vedere exigenţele art. 74 alin. (1) şi (2) din Constituţie:
pe de o parte, exigenţe de ordin formal (iniţiativa legislativă trebuie să aparţină unui număr de
cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, proveniţi din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar
în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin
5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative), iar pe de altă parte, exigenţe de ordin material
(nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea).
Aceste exigenţe sunt „limitative şi cumulative”, după cum se precizează prin Hotărârile
Plenului Curţii nr. 1 şi 2 din 27 iulie 199597, şi direct aplicabile, în contextul inexistenţei unei
reglementări legislative cu privire la dreptul de iniţiativă legislativă a cetăţenilor, dispoziţiile
constituţionale constituind cadrul normativ de aplicare98.
§3. Controlul partidelor politice: judecarea contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic
Constituţia României normează prin art. 40 alin. (2) că partidele sau organizaţiile care,
prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt
neconstituţionale. Art. 146 lit. k) din actul fundamental stabileşte atribuţia Curţii de a hotărî
asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Se poate observa o necorelare a celor două dispoziţii constituţionale, Curtea nefiind
competentă să pronunţe neconstituţionalitatea decât a partidelor politice. Totuşi, art. 40 alin. (2)
nominalizează şi „alte organizaţii” în sfera subiectelor ce pot deveni neconstituţionale dacă prin
scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva anumitor principii constituţionale. Devin
oare aceste organizaţii de drept neconstituţionale în aceste situaţii fără ca această sancţiune
juridică să fie pronunţată de către o instanţă?
În mod logic răspunsul este unul negativ, mai mult, putând adăuga că, potrivit
dispoziţiilor actului fundamental şi a jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestuia, singura
instanţă care poate judeca contenciosul constituţional în România este Curtea Constituţională.
Apreciez, în baza acestor argumente99, fără însă a împărtăşi opiniile doctrinare contrare100, că
97
Publicate în M. Of. nr. 172 din 3 august 1995.
98
Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit., p. 168.
99
În acelaşi sens se pronunţă şi Dan Claudiu Dănișor, op.cit., p. 684-685, Ion Deleanu, op.cit., p. 867 şi Tudor
Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 320.
100
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 171-
172: „extinderea competenţei asupra altor organizaţii decât partidul, ar însemna un privilegiu, pe care asemenea
organizaţii – sindicat, diferite asociaţii etc. – nu-l merită. Competenţa Curţii este limitată numai la acele asociaţii
instanţa constituţională română poate exercita competenţa de control a constituţionalităţii nu
numai a partidelor politice, ci şi a altor tipuri de organizaţii101, putând dezvolta o jurisprudenţă în
jurul art. 40 alin. (2) şi scopului său general instituit prin art. 142 alin. (1) de garant al
supremaţiei Constituţiei.
Controlul constituţionalităţii unui partid politic, pentru a fi democratic, trebuie să
îndeplinească două condiţii102: pe de o parte, acest control trebuie să fie unul realizat a posteriori
astfel încât să nu se transforme într-o formă de autorizare prealabilă a înfiinţării acestuia, iar pe
de altă parte, controlul trebuie realizat in concreto, având în vedere dacă acţiunea desfăşurată de
către acesta este îndreptată împotriva anumitor principii constituţional determinate, şi nu pornind
de la un fapt abstract, cum ar fi de exemplu o doctrină politică prezumată a fi nedemocratică din
raţiuni de ordin istoric.
Procedura de soluţionare a contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic este prevăzută de art. 39-41 din Legea-cadru nr. 47/1992 şi cuprinde mai multe faze.
Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi formulată de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate
formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii
membrilor săi. Contestaţia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna
judecătorul-raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului
politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate depune un memoriu în
apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare.
Contestaţia se judecă, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop
şi a probelor administrate, cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate
este contestată şi a Ministerului Public. Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi
reprezentată de persoana desemnată de aceasta, iar Guvernul, de Ministerul Justiţiei. Partidul
politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Decizia Curţii nu este supusă căilor de atac, aceasta judecând contestaţia „în primă şi
ultimă instanţă”, şi se publică în Monitorul Oficial al României.
Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti în vederea radierii
partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.
Declararea neconstituţionalităţii unui partid politic de către Curte poate interveni doar
dacă prin acţiunea sa acesta militează împotriva principiilor constituţionale enumerate limitativ
în cadrul art. 40 alin. (2). În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996 privind
constituţionalitatea unor prevederi ale Legii partidelor politice, a decis neconstituţionalitatea
extinderii sferei acestor principii la limitele revizuirii Constituţiei: „În ce priveşte dispoziţia de
trimitere la art. 148 alin. (1) ori alin. (2) din Constituţie, de la alin. 2 al art. 3 din lege, prin care
politice care potrivit art. 8 alin. 2 din Constituţie, au ca rol să contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice
a cetăţenilor”; Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit., p. 169.
101
Un alt autor, făcând referire la Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996
prin care Curtea a statuat că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot fi asimilate partidelor
politice, în sensul posibilităţii acordate membrilor acestor organizaţii de a fi aleşi în organele reprezentative, iar
această asimilare poate fi făcută numai dacă participă la alegeri, opinează că „art. 37 alin. 2 din Constituţie (n.n. art.
40 alin. 2) se referă nu numai la neconstituţionalitatea partidelor politice, dar şi a unor organizaţii politice”. - Romul
Petru Vonica, Soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, p. 4, disponibil la
http://www.ccr.ro/events/2000/ro/Vonica.pdf.
102
limitele revizuirii Constituţiei sunt preluate ca interdicţii pentru partidele politice,
reglementarea este neconstituţională. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţie,
instituind limitele obiectului revizuirii, privesc numai anumite subiecte care, potrivit art. 146 din
Constituţie, pot cere revizuirea - Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o
pătrime din parlamentarii fiecărei Camere sau cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, într-
o anumită dispersie teritorială -, între care nu figurează şi partidele politice. Extinderea sferei
acestor subiecte ar semnifica revizuirea Constituţiei, pe altă cale decât cea constituţional
instituită”.
Secţiunea 2. Atribuţii de mediere
§1. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile

publice
Potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea soluţionează conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii.
Procedural, atribuţia de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice este reglementată prin dispoziţii art. 34-36 din Legea-cadru nr. 47/1992.
Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict,
textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului
cererii.
Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în
conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra
conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna
judecătorul-raportor.
La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea
cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi
citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii
Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu respectă termenul
stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat
de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate, a probelor
administrate şi a susţinerilor părţilor.
Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este
definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de
publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Emergenţa coordonatelor normative ale acestei instituţii juridice la nivelul sistemului
român de drept se produce treptat, prin intermediul soluţiilor de speţă pronunţate de către Curtea
Constituţională română.
A. Coordonatele normative ale instituţiei conflictelor juridice de natură constituţională

Coordonatele normative ale instituţiei conflictelor juridice de natură constituţională103 se
desprind pornind de la cadrul constituţional general trasat prin intermediul art. 146 lit. e) şi prin
raportare la jurisprudenţa instanţei constituţionale române104.
Astfel, o primă coordonată normativă se relevă sub aspect procedural, auto-sesizarea
Curţii în această materie fiind interzisă, cererile cu privire la constatarea şi soluţionarea
eventualelor conflicte juridice de natură constituţională putând fi introduse doar de
Preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere, primul-ministru sau de
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii [art. 146 lit. e) din Constituţie].
O a doua coordonată normativă ce se desprinde, de data aceasta din jurisprudenţa
Curţii, vizează subiectele de drept circumstanţiate ce se pot afla în opoziţie în cadrul unui
conflict juridic de natură constituţională: autorităţile publice. Ce se înţelege însă prin această
noţiune sau în ce constă natura acestor autorităţi publice? Curtea Constituţională a statuat prin
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 că în această accepţiune intră acele autorităţi publice generic
prevăzute în Titlul III din Constituţie: Parlamentul, Preşedintele, Guvernul, Administraţia
publică şi Autoritatea judecătorească.
A treia coordonată normativă reieşită din jurisprudenţa Curţii priveşte situaţia de fapt
obiectivă declanşatoare a conflictului, adică existenţa unor acte sau acţiuni (practici
instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre posibilele subiectele circumstanţiate
ale conflictului, o autoritate publică. Astfel, exprimarea unor opinii sau declaraţii politice, şi
chiar a unor judecăţi de valoare105, a unor păreri sau propuneri privind regimul unei autorităţi
publice106, nu pot constitui prin ele însele premisele unui conflict juridic de natură constituţională
decât dacă le sunt ataşate acte sau acţiuni prin care se concretizează.
A patra coordonată normativă priveşte conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, prin intermediul actelor sau acţiunilor concrete declanşatoare ale conflictului
trebuind ca anumite autorităţi publice, fie să îşi aroge puteri, atribuţii sau competenţe
delegate altor autorităţi publice prin actului fundamental, fie să îşi decline competenţa prin
omisiune, fie să refuze îndeplinirea anumitor acte obligatorii pentru acestea. Astfel,
conţinutul conflictului juridic de natură constituţională se conturează în primul rând prin
intermediul unor conflicte pozitive sau negative de competenţă între autorităţile publice107.
Natura juridică a competenţelor ce pot da naştere unor astfel de conflicte juridice nu poate fi
decât una constituţională, vizând doare acele competenţe atribuite autorităţilor publice prin
intermediul actului fundamental. În al doilea rând, în conţinutul unui conflict juridic de natură
constituţională pot intra şi situaţii juridice de natură conflictuală rezultate în mod direct din textul
103
În acelaşi sens a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Sonia Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr.
148 din 21 februarie 2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, p. 109-122; Elise
Carpentier, La résolution juridictionnelle des conflicts entre organes constitutionnels, Paris, Ed. L.G.D.J, 2006; Ion
Deleanu, op.cit., p. 865-867; Dan Cimpoeru, Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2010, p. 113-133; Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 562-563, Ioan Muraru, Comentariul art. 146 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1404-
1407.
104
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005; Decizia nr. 435 din 26
mai 2006, publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006; Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în M. Of. nr.
140 din 22 februarie 2008; Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009; Decizia nr.
1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.
105
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005.
106
Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006.
107
Dan Claudiu Dănişor, Sonia Drăghici, op.cit., p. 115.
actului fundamental, Curtea subliniind108 că noţiunea de conflict juridic de natură constituţională
„nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea
blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod
direct în textul Constituţiei”.
A cincea coordonată normativă a conflictelor juridice de natură constituţională vizează
efectul pe care trebuie să îl producă un conflict de competenţă, faptul arogării de către o
autoritate publică prin actele sau acţiunile sale a unor competenţe ce nu îi aparţin, şi anume, să
fie de natură să producă un blocaj instituţional între autorităţile publice în discuţie. Curtea
Constituţională, nedefinind noţiunea de blocaj instituţional, are o marjă largă de apreciere în ceea
ce priveşte apariţia sau posibilitatea producerii unui astfel de blocaj, analiza acesteia făcându-se
întotdeauna in concreto, de la caz la caz. Trebuie subliniat faptul că instanţa constituţională
română poate interveni atât a posteriori, în momentul producerii efective a unui blocaj
instituţional, în vederea remedierii situaţiei create, cât şi a priori, înainte de ca blocajul să se
producă în concret, intervenţie preventivă în scopul împiedicării apariţiei unui astfel de blocaj109.
De asemenea, a şasea coordonată normativă ce se relevă în materia conflictelor juridice
de natură constituţională priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi
remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de
executare110. În acest mod instanţa constituţională îşi subliniază latură sa jurisdicţională, creând
premisele raportării la dreptul comun din materia punerii în executare a soluţiilor pronunţate.
Fără îndoială, mai trebuie precizat că, imposibilitatea din punct de vedere juridic a punerii în
executare de către Curte a soluţiei adoptate echivalează cu imposibilitatea remedierii efectelor
juridice produce şi, deci, cu ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de competenţe
între autorităţile publice.
O a şaptea coordonată normativă a conflictelor juridice de natură constituţională
vizează, sub aspect procedural, obligativitatea soluţionării acestora de către Curtea
Constituţională şi a pronunţării unei decizii, indiferent dacă conflictul încetează înainte de
judecarea cauzei, deoarece „dispoziţiile cuprinse în articolele citate [n.n., art. 1 alin. (5) şi art.
146 lit. e) din Constituţie] sunt imperative şi nu îngăduie Curţii să se sustragă de la soluţionarea
conflictului cu care este sesizată”111.
O a opta coordonată normativă din domeniul conflictelor juridice de natură
constituţională vine în completare celei anterioare de ordin procedural şi se referă la
obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte, arătând conduita în
acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze112.
Întinderea efectelor deciziei pronunţate de către Curte este limitată la actele, acţiunile, inacţiunile
sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în
conflictul juridic de natură constituţională.
B. Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale române în materia conflictelor juridice

de natură constituţională dintre autorităţile publice
108
Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 503 din 21 iulie 2009.
109
Dan Claudiu Dănişor, Sonia Drăghici, op.cit., p. 116.
110
Decizia nr. 435 din 26 mai 2006.
111
Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
112
Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010113 şi Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010114,
decizii pronunţate de către instanţa constituţională română de dată recentă, la o distanţă scurtă de
timp, sunt complementare prin prisma problemelor juridice prezente, procedura constituţională a
asumării răspunderii de către Guvern în toate etapele sale, precum şi a subiectelor de drept
circumstanţiate aflate în opoziţie în cadrul conflictelor juridice de natură constituţională
constatate115.
Astfel, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 relevă o situaţie conflictuală sesizată de
către Parlamentul României, prin intermediul Preşedintelui Senatului, şi a cărei situaţie de fapt
obiectivă declanşatoare a conflictului provine de la nivelul Guvernului. La nivelul Deciziei nr.
1.525 din 24 noiembrie 2010, situaţia se prezintă în sens invers: Guvernul sesizează existenţa
unui conflict juridic de natură constituţională a cărui sursă se regăseşte într-un act şi o anumită
conduită instituţională a Parlamentului.
Apariţia celui de-al doilea conflict juridic de natură constituţională între cele două
autorităţi publice rezidă în poziţia cel puţin ciudată a Curţii Constituţionale române exprimată în
analizarea primului conflict ivit, analiză deficitară din punct de vedere al condiţiilor
fundamentale rezultate din propria sa jurisprudenţă în materia conflictelor de competenţă şi prin
care aceasta nu reuşeşte să tranşeze problema de drept, conflictul în sine, care rămâne astfel
neclară şi nesusceptibilă de executare în concret.
a) Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii de soluţionare a conflictului
juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de
Preşedintele Senatului
În ceea priveşte problema existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între
Parlament şi Guvern de la nivelul Deciziei nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, trebuie remarcat că,
deşi în principiu argumentaţia Curţii este corectă, aceasta nu realizează o analiză treptată a
condiţiilor fundamentale rezultate din propria sa jurisprudenţa în materia conflictelor de
competenţă.
În primul rând, Curtea determină subiectele de drept circumstanţiate aflate în opoziţie în
cadrul respectivului conflict juridic de natură constituţională (autorităţile publice implicate), abia
la sfârşitul argumentaţiei sale, cu puţin înainte de a pronunţa soluţia. Aceste autorităţi, precizează
corect Curtea, sunt pe de o parte, Parlamentul, şi nu Senatul, ca şi componentă a legislativului,
deoarece procesul legislativ vizează parcurgerea unor etape obligatorii ce implică aportul
ambelor camere şi nu doar a uneia singure, iar pe de altă parte, Guvernul.
În al doilea rând, deşi nu subliniază într-o manieră directă, Curtea constată situaţia de
fapt obiectivă declanşatoare a conflictului, constând în existenţa unei acţiuni concrete din partea
uneia dintre autorităţile în conflict, Guvernul, angajarea răspunderii pe marginea proiectului
Legii educaţiei naţionale, acţiune ce prinde contur juridic prin intermediul unui act concret,
hotărârea adoptată de Guvern şi transmisă Parlamentului.
113
114
115
A se vedea în acelaşi sens Sonia Drăghici, Comentariu la Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii
de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de
Preşedintele Senatului, Pandectele Române nr. 1/2011, p. 130-139 şi Sonia Drăghici, Comentariu la Decizia nr.
1525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o
parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, Pandectele Române nr.
1/2011, p. 140-154.
În al treilea rând, în ceea ce priveşte conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, trebuie remarcat că prin decizia de faţă jurisprudenţa Curţii în materie se extinde
şi se completează în sensul că, de data aceasta, vizează, faptul arogării de către o autoritate
publică, Guvernul, prin actele sau acţiunile sale a unei competenţe care îi aparţine, dar care este
exercitată în mod neconstituţional şi lezează competenţa unei alte autorităţi publice, Parlamentul.
Instanţa constituţională română a constatat că prin acţiunea de angajare a răspunderii Guvernului
asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în
proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, Guvernul şi-a arogat o
competenţă (competenţa de legiferare) exercitată cu nerespectarea cadrului constituţional care o
circumstanţiează, încălcând competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, declanşând
astfel un conflict pozitiv de competenţă.
Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat impune, în materia legiferării,
prioritatea şi superioritatea Parlamentului faţă de Guvern116, iar în ceea ce priveşte procedura
angajării răspunderii, ca modalitate simplificată şi indirectă de legiferare, o exercitare a acestei
competenţe de o manieră nediscreţionară din partea Guvernului, de maniera oricând şi în orice
condiţii, o manifestare opusă echivalând cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică
legiuitoare, făcând concurenţă Parlamentului în ceea ce priveşte competenţa de legiferare. În
acelaşi timp, trebuie subliniat un argument cel puţin ciudat utilizat de către Curte în analiza sa ca
„prelungire” a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat: necesitatea unui
„comportamentul loial” al autorităţilor în cauză, buna funcţionare a statului de drept, impunând
colaborarea dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste „în spiritul normelor de
loialitate constituţională”. Este adevărat că principiul în discuţie, astfel cum este el
constituţionalizat prin actul fundamental român, impune o separaţie dar şi un echilibru al
puterilor în stat, această separaţie, dublată de necesitatea asigurării unui echilibru al puterilor,
impunându-se normativ ca o separaţie suplă, ce atrage în mod obligatoriu o colaborare a
puterilor. Cu toate acestea, utilizarea unor astfel de concepte nejuridice de către Curte în
argumentaţia furnizată („comportament loial” al puterilor sau „spiritul normelor de loialitate
constituţională”) excede cadrului unei analize propriu-zise de constituţionalitate, analiză ce
trebuie să aibă un caracter juridic strict şi care interzice orice exprimări de natură pur poetică.
În al patrulea rând, cât priveşte efectul pe care trebuie să îl producă un conflict de
competenţă, actul sau acţiunea de arogare de către o autoritate a unei competenţe atribuie
constituţional alteia trebuind să fie de natură a crea un blocaj instituţional între acestea două,
Curtea constată, a posteriori, posibilitatea producerii în viitor a acestui blocaj, în sensul în care
Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-şi exercita rolul său fundamental, de
unică autoritate legiuitoare, în contextul angajării în mod neconstituţional a răspunderii
Guvernului plecând de la premisa greşită că dacă art. 114 din Constituţie nu interzice, acest lucru
echivalează cu a permite.
În al cincilea rând, în ceea ce priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi
remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de
executare, remarcăm atitudinea de detaşare şi de delimitare a Curţii cu privire la executarea
soluţiei adoptate, acesta, cu privire la solicitarea autorului sesizării, în sensul ca instanţa de
contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii,
constatând că „această cerere excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate
autorităţilor publice aflate în conflict”.
116
Mădălina Nica, Notă asupra Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, Revista Română de
Jurisprudenţă nr. 6/2009, p. 46.
Cu alte cuvinte (în al şaselea rând), deşi prin soluţionarea conflictului de competenţă
constat Curtea ar fi trebuit să prevadă o conduită în acord cu prevederile constituţionale la care
Guvernul ar fi trebuit să se conformeze, de genul a face sau a nu face, instanţa constituţională
română pare să îşi uite propria jurisprudenţă în materie117 şi evită tranşarea problemei, care
rămâne astfel neclară şi nesusceptibilă de executare în concret.
Deşi potrivit propriilor competenţe Curtea Constituţională nu are posibilitatea obligării
unei autorităţi să nu îşi exercite competenţele delegate constituţional, în cazul de faţă, credem că
se impunea ca instanţa constituţională să indice într-o manieră clară şi neechivocă Guvernului o
anumită conduită de urmat pentru evitarea unui blocaj instituţional, chiar de genul renunţării la
procedura angajării răspunderii pe marginea proiectului Legii educaţiei naţionale, mai ales în
contextul declarării neconstituţionalităţii procedurii în sine.
Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că nu poate fi vorba de o veritabilă obligaţie
juridică instituită prin decizia Curţii în sarcina Guvernului, ci doar de o recomandare cu privire la
o anumită conduită ce trebuie atinsă, neputând însă puterea deosebită de persuasiune şi influenţă
pe care ar avea-o o astfel de recomandare exprimată.
b) Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură
constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din
Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte
Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 relevă o argumentaţie ciudată şi deficitară,
printr-o amalgamare a problemelor juridice analizate şi o direcţionare a analizei juridice a
acestora plecând de la anumite coordonate prezentate ca imuabile, fără însă a explica suficient
acest caracter (irevocabilitatea procesului de angajare a răspunderii şi a procedurii declanşate a
moţiunii de cenzură), sau care, deşi valabile la nivel general, consecinţe normative ale
principiului statului de drept democratic, raportate la situaţia concretă de faţă, suscită o anumită
ponderare a discursului juridic (dreptul opoziţiei parlamentare de a se exprima liber prin
mijloace specifice în statul de drept democratic).
Argumentaţia Curţii Constituţionale în determinarea existenţei sau non-existenţei unui
conflict juridic de natură constituţională în situaţia de faţă ar fi trebuit să se constituie într-o
analiză treptată a coordonatelor fundamentale rezultate din propria sa jurisprudenţa în materia
conflictelor de competenţă.
Prin cererea formulată, Primul-ministru al Guvernului României a solicitat Curţii
Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre
Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi
Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a permite
prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării răspunderii
Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj instituţional referitor la moţiunea de cenzură.
Totodată, ca modalitate de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, s-a solicitat
Curţii Constituţionale să se constate că blocajul instituţional cu privire la prezentarea şi
dezbaterea moţiunii de cenzură putea fi înlăturat numai prin continuarea procedurii parlamentare
de asumare a răspunderii Guvernului.
Un prim aspect ce trebuie avut în vedere vizează subiectele de drept circumstanţiate
aflate în opoziţie în cadrul conflictului juridic de natură constituţională analizat (autorităţile
117
publice implicate). În cauza de faţă, după cum şi Curtea le precizează la începutul argumentaţiei
sale, acestea sunt Guvernul şi Parlamentul.
Un al doilea aspect ce ar fi trebuit avut în vedere într-o manieră expresă de către Curte în
analiza conflictului se referă la situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului. În acest
sens, jurisprudenţa anterioară a Curţii este foarte clară: existenţa unor acte sau acţiuni (practici
instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre posibilele subiectele circumstanţiate ale
conflictului. Cu toate acestea, instanţa noastră constituţională nu se pronunţă în mod direct, astfel
cum ar fi trebuit în mod normal, şi determină cauza conflictului, punctul său iniţial, printr-o
raportare la conţinutul conflictului juridic, etapă care ar fi trebuit să urmeze acestei determinări,
astfel încât cele două etape distincte sunt contopite în mod nepermis.
Situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului era constituită dintr-un act juridic
provenit din partea Parlamentului, şi anume scrisoarea Preşedintelui Senatului comunicată
Primului-ministru al Guvernului României în data de 12 noiembrie 2010. Curtea reţine două
aspecte cu privire la scrisoarea Preşedintelui Senatului: pe de o parte, natura juridică a acesteia
ca fiind una „specifică a unui act juridic, o manifestare expresă a voinţei Parlamentului ca
autoritate publică”, iar pe de altă parte, semnificaţia juridică a acesteia, constatându-se într-un
prim timp că prin aceasta se solicită Primului-ministru al Guvernului României „să retragă din
procesul legislativ proiectul Legii educaţiei naţionale asupra căruia Guvernul şi-a angajat
răspunderea”.
În ceea ce priveşte al doilea aspect privind cauza conflictului, scrisoarea Preşedintelui
Senatului adresată Primului-ministru al Guvernului României, Curtea interpretează sensul juridic
al acesteia ca „o manifestare expresă de voinţă a Senatului în sensul de a obliga Guvernul să
«retragă» proiectul de lege în cauză”. Fără îndoială că solicitarea Parlamentului, prin intermediul
Preşedintelui Senatului, solicitare fundamentată pe declararea anterioară a neconstituţionalităţii
procedurii de angajare răspunderii Guvernului pe proiectul Legii educaţiei naţionale, viza un fapt
de „a face” din partea Guvernului (renunţarea la asumarea răspunderii), însă calificarea de către
Curte a acesteia ca obligaţie ni se pare exagerată, din moment ce Parlamentul nu este abilitat
constituţional să oblige Guvernul în acest sens, acesta din urmă fiind liber să aprecieze asupra
solicitării primite.
Această aserţiune a Curţii se fundamentează pe o afirmaţie care, explicată în mod lapidar
după cum vom observa în a doua partea a studiului de faţă, devine imuabilă şi dobândeşte un
caracter absolut: „procedura constituţională prevăzută de art. 114 din Constituţie nu poate fi
«retrasă» de subiectul care deja a iniţiat-o, fiind un act de voinţă care angajează Guvernul în mod
irevocabil”. Pornind de la o asemenea premisă absolută, instanţa constituţională atribuie actului
juridic declanşator al conflictului „o valenţă duală”, două sensuri concretizate în două situaţii
juridice dintre care, în opinia sa, numai una devine posibilă: „fie Guvernul renunţă la angajarea
răspunderii, ceea ce, din punct de vedere constituţional, nu mai este posibil, fie urmează ca
Parlamentul să nu mai continue procedura angajării deja începute, cu consecinţa neadoptării legii
în cauză”. Altfel spus, interpretarea dată de către Curte solicitării adresate de către Parlament
Guvernului de a renunţa la procedura iniţiată de angajare a răspunderii capătă sensul unic al unei
somaţii de retragere adresate Guvernului care, în caz de neexecutare, se transformă într-o blocare
a procedurii la nivel parlamentar.
Din nou, o astfel de interpretare ni se pare exagerată, însă ea reprezintă modul ciudat de
justificare din partea Curţii a existenţei conflictului juridic de natură constituţională dintre
Guvern şi Parlament: „în aceste condiţii, în cauza de faţă, Curtea constată că există în mod
evident un conflict juridic (…)”. Evidenţa conflictului juridic trebuie însă să rezulte dintr-o
argumentaţie solidă, nu doar dintr-o simplă declaraţie bazată pe orice substrat juridic,
argumentaţie ce trebuie să plece de la coordonatele instituţiei juridice trasate anterior prin
jurisprudenţa Curţii, adică prin stabilirea clară şi cronologică a subiectelor conflictului, a
izvorului conflictului, a conţinutului conflictului etc. În fapt, constatarea existenţei conflictului
capătă conturul unei construcţii logice a unui silogism în care sunt introduse premisele concrete
în forme impuse şi care automat trebuie să dea naştere unei concluzii corecte: existenţa sau
inexistenţa conflictului juridic.
După cum am stabilit într-un mod foarte simplu, urmând jurisprudenţa anterioară a Curţii,
se poate constata că izvorul conflictului juridic rezidă în actul juridic reprezentat de scrisoarea
Preşedintelui Senatului comunicată Primului-ministru al Guvernului României. Prin
argumentaţia sa deficitară, Curtea, amalgamând planul cauzei conflictului juridic cu cel al
conţinutului acestuia, planuri ce ar fi trebuit analizate separat, comite o eroare majoră, eroare
corect observată şi de către autorii opiniei separate, afirmând că „izvorul acestui conflict juridic
rezultă chiar din prevederile Constituţiei, respectiv din prevederile art. 114 coroborate cu art. 113
din Constituţie, precum şi din cele ale art. 146 lit. e) coroborate cu art. 147 alin. (4) din
Constituţie”. Izvorul posibilului conflict juridic sau situaţia declanşatoare a acestuia, potrivit
jurisprudenţei Curţii, reiterăm, nu poate consta decât în existenţa unor acte sau acţiuni (practici
instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre posibilele subiectele circumstanţiate ale
conflictului.
Un al treilea aspect ce ar fi trebuit distins de către Curte în analiza sa de cel precizat
anterior se constituie din stabilirea conţinutul conflictului juridic de natură constituţională.
Astfel, în principiu, instanţa constituţională ar fi trebuit să verifice dacă prin intermediul actului
juridic concret declanşator al conflictului, scrisoarea, Parlamentul, fie şi-ar fi arogat puteri,
atribuţii sau competenţe delegate Guvernului prin actului fundamental, fie şi-ar fi declinat
competenţa prin omisiune, fie ar fi refuzat îndeplinirea anumitor acte obligatorii pentru acestea.
Altfel spus, ar fi trebuit constatată existenţa unui conflict pozitiv sau negativ de competenţă între
autorităţile publice implicate.
Cu toate că jurisprudenţa majoritară anterioară a Curţii în privinţa conţinutului
conflictelor juridice se defineşte în principal prin intermediul coordonatelor enunţate anterior, în
cazul de faţă, instanţa constituţională preferă o jurisprudenţă relativ recentă, rezultată prin
Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009118, potrivit căreia noţiunea de conflict juridic de natură
constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care
ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere
rezidă în mod direct în textul Constituţiei”. Această ultimă rezultantă a jurisprudenţei
constituţionale în materie, spre deosebire coordonatele clare stabilite anterior, se prezintă ca una
fluidă şi al cărei conţinut neclar poate fi extins în mod periculos şi fără o limită prestabilită exact,
decât poate la nivel generic: „a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei”.
Această preferinţă ciudată pentru această parte a jurisprudenţei sale are drept rezultat
eroarea constatată anterior în ceea ce priveşte izvorul conflictului juridic, confuzia provenind din
utilizarea sintagmei „a căror naştere rezidă” cu privire la determinarea conţinutului conflictului
juridic, sintagmă apropiată celei de „izvor al conflictului” care însă priveşte situaţia de fapt
obiectivă declanşatoare a conflictului.
Curtea reuşeşte indirect să determine conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, dar fără să constate şi să precizeze expres, astfel cum de altfel considerăm că ar fi
trebuit, existenţa unui conflict negativ de competenţe concretizat prin refuzul Parlamentului de a
118
continua o procedură constituţională iniţiată anterior şi care trebuia desfăşurată în anumite
termene (procedura moţiunii de cenzură depusă cu ocazia asumării răspunderii Guvernului).
Potrivit art. 78 alin. (1) din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului „(…) Moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere în cel
mult 5 zile de la data depunerii”. Această dispoziţie regulamentară instituie obligativitatea
Parlamentului de a stabili un calendar al prezentării unei moţiuni de cenzură într-un termen de
maxim 5 zile de la data depunerii acesteia, fapt nerealizat în concret cu privire la moţiunea de
cenzură depusă. De asemenea, trebuie precizat că determinarea conţinutului conflictului juridic
de natură constituţională se produce nu ca o etapă distinctă şi cronologică a unei analize
complexe presupuse de însăşi instituţia juridică în cauză, ci în mod tangenţial, în cadrul unei
etape ulterioare a procesului, şi anume soluţionarea conflictului juridic.
Un al patrulea aspect ce ar fi trebuit avut în vedere în analiza Curţii vizează efectul pe
care trebuie să îl producă un conflict de competenţă constatat, şi anume crearea unui blocaj
instituţional între autorităţile publice.
Acest aspect nu este analizat, decât poate tangenţial de către instanţa constituţională, care
afirmă, în cadrul aparentei soluţionări propriu-zise a conflictului juridic, că, prin refuzul
Parlamentului de a supune spre dezbatere în şedinţa comună a Camerelor moţiunea de cenzură
iniţiată, „opoziţia parlamentară nu se mai poate exprima şi controlul parlamentar este lipsit de
eficienţă”. S-ar putea induce astfel aparenţa unui blocaj instituţional, însă, potrivit jurisprudenţei
Curţii, acest tip de blocaj poate interveni doar între autorităţi publice, în speţă subiectele
conflictului juridic, or, în cazul de faţă, opoziţia parlamentară nu ar putea avea un astfel de
caracter.
În fapt, Curtea ar fi trebuit să constate că, prin refuzul Parlamentului de a da curs unei
proceduri regulamentar obligatorii (supunerea spre dezbatere pe ordinea de zi), procedura
asumării răspunderii Guvernului este suspendată sine die, şi că efectul juridic creat printr-un
astfel de conflict negativ de competenţă este constituit dintr-un blocaj instituţional între cele
două autorităţi publice în cauză.
Un al cincilea aspect pe care Curtea ar fi trebuit să îl aibă în vedere priveşte posibilitatea
ca efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunţarea de Curtea
Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare. Imposibilitatea din punct de vedere
juridic a punerii în executare de către Curte a soluţiei adoptate echivalează cu imposibilitatea
remedierii efectelor juridice produce şi, deci, cu ineficacitatea constatării unui conflict propriu-
zis de competenţe între autorităţile publice.
Caracterul executoriu al deciziei pronunţate de către Curte rezultă mediat prin sublinierea
de către instanţa constituţională a efectului ex nunc al deciziilor sale care „nu pot viza decât
actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile
publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională”, precum şi prin exprimarea din
finalul deciziei, care chiar dacă nu obligă în mod expres Parlamentul, trebuie considerat a avea
un astfel de caracter: „Curtea Constituţională constată că există un conflict juridic de natură
constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate
moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând
seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”.
Un al şaselea aspect cu privire la care instanţa constituţională ar fi trebuit să fie atentă se referă
la obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte cu indicarea conduitei în
acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. Deşi
potrivit propriilor competenţe Curtea Constituţională nu poate obliga o anumită autoritate să îşi
exercite competenţele delegate constituţional, în cazul de faţă, instanţa constituţională, induce o
anumită conduită ce incumbă Parlamentului în vederea depăşirii blocajului instituţional creat
afirmând că dezbaterea moţiunii de cenzură „odată declanşată, ţinând seama de prevederile
Constituţiei, nu poate fi oprită”.
Secţiunea 3. Atribuţii consultative
§1. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea

funcţiei de Preşedinte al României
Potrivit art. 146 lit. g) din Constituţie, Curtea constată existenţa împrejurărilor care
justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului şi Guvernului. Procedura acestei atribuţii consultative a Curţii este prevăzută în
art. 44-45 din Legea-cadru nr. 47/1992.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la cererea preşedintelui uneia
dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui
României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
În cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru
constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a
condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii
adoptate în şedinţa comună.
Dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al României se datorează imposibilităţii
temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului.
Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de
Preşedinte al României va fi însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se
face de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor.
Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României se face de către Curte, potrivit art. 11 alin. (1) B. b) din Legea-cadru nr.
47/1992, prin pronunţarea unei hotărâri. În ceea ce priveşte categoria juridică a actului prin care
Curtea se pronunţă, hotărâre, acest lucru nu este în deplină concordanţă cu conţinutul normativ al
competenţei constituţionale: în fapt, Curtea nu „hotărăşte” în adevăratul sens al cuvântului, ci
doar „constată” şi „comunică cele constatate”. Astfel, „hotărârea” pronunţată de către Curte
„constatarea unei împrejurări de fapt” are valoarea juridică a unui aviz consultativ119, soluţia
legislativă în acest caz trebuind regândită.
§2. Emiterea de aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a

Preşedintelui României
În conformitate cu art. 146 lit. h) din Constituţie, Curtea dă aviz consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Procedura acestei competenţe
exercitată de către instanţa constituţională se regăseşte în cuprinsul art. 42-43 din Legea-cadru
nr. 47/1992.
Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României împreună cu dovezile pe
care se întemeiază se trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele care a condus şedinţa
119
comună a celor două Camere. Preşedintele Curţii Constituţionale, primind cererea, va desemna
judecătorul-raportor.
Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se emite de Curtea
Constituţională în urma baza dezbaterii propunerii de suspendare şi a dovezilor prezentate.
Preşedintele României va fi încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere şi poate da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Avizul Curţii Constituţionale se comunică
preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.
Avizul Curţii constituie un element şi o etapă obligatorie în cadrul procedurii
constituţionale de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, însă prin conţinutul său,
pozitiv sau negativ, nu obligă în niciun mod Parlamentul, unica autoritate competentă să decidă
prin vot suspendarea. De altfel, istoria constituţională recentă a statului român demonstrează că
din cele trei propuneri de suspendare a unui Preşedinte al României, doar într-un singur caz
Parlamentul a decis în concordanţă cu avizul Curţii nedând curs suspendării120, în celelalte două
cazuri decizia sa fiind în dezacord cu avizele instanţei constituţionale în sensul inexistenţei în
totalitate a unor motive reale de suspendare121.
Capitolul III. Actele juridice ale Curţii Constituţionale

Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 lit. h) şi ale art. 147 alin. (4), Curtea
Constituţională este competentă să emită două categorii de acte juridice: decizii şi avize
consultative. În plus, art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 47/1992 introduce o a treia categorie de
acte juridice pe care Curtea le poate adopta în exercitarea competenţelor sale constituţionale:
hotărârile.
Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează:
A. Decizii în cazurile în care:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,
înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi a celor ridicate direct
de Avocatul Poporului;
120
Este vorba despre propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui Ion Iliescu din anul 1994, în acest sens a
se vedea Avizul consultativ al Curţii nr. 1 din 5 iulie 1994.
121
Este vorba despre cele două propuneri de suspendare din funcţie a Preşedintelui Traian Băsescu din anii 2007 şi
2012, în acest sens a se vedea Avizul consultativ al Curţii nr. 1 din 5 aprilie 2007 şi Avizul consultativ al Curţii nr. 1
din 6 iulie 2012, precum şi Hotărârea Parlamentului nr. 20 din 19 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 265 din 19
aprilie 2007, şi Hotărârea Parlamentului nr. 33 din 6 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 457 din 6 iulie 2012.
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la
cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
B. Hotărâri, în cazurile în care:
a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului
şi confirmă rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni.
C. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Categoria juridică a hotărârilor rămâne una controversată, din mai multe puncte de
122
vedere : mai întâi, deoarece dispoziţiile legale exced în principiu dispoziţiilor constituţionale,
prin completarea acestora putând fi considerate ca o revizuire neconstituţională; apoi, pentru că
obiectul anumitor hotărâri devine greu de definit prin dispozitivul lor; de asemenea, datorită
faptului că acestea apar ca o categorie juridică intermediară, între decizii şi avize, preluând
efectele juridice ale acestora în funcţie de situaţiile în care intervin.
Secţiunea 1. Deciziile
§1. Tipologia deciziilor Curţii Constituţionale
Nici legea fundamentală, nici Legea-cadru nr. 47/1992 nu trasează o tipologie a deciziilor
pronunţate de către Curtea Constituţională în exercitarea competenţelor sale specifice, această
reglementare, de altfel, neputând fi „posibilă, datorită varietăţii lor, şi nici oportună, ermetizând
astfel formele de exprimare ale Curţii Constituţionale”123.
„Tipologizarea” deciziilor Curţii constituie o operaţiune juridică complexă având în
vedere dificultatea găsirii unui criteriu solid de departajare a acestora. Astfel, o primă clasificare
a deciziilor Curţii ar putea porni de la limitele sancţiunii de neconstituţionalitate, rezultând două
mari categorii de decizii124: a) decizii de constatare sau declarare a neconstituţionalităţii totale a
dispoziţiilor legale controlate în raport cu actul fundamental; b) decizii de declarare a
neconstituţionalităţii parţiale.
Un al doilea mod în care ar putea fi concepută clasificarea deciziilor Curţii pleacă de la
criteriul conduitei concrete a acesteia, a activităţii ei creatoare de drept în soluţionarea unor
122
Ion Deleanu, op.cit., p. 892; Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit.,
p. 245.
123
Ion Deleanu, op.cit., p. 896-897.
124
A se vedea în acest sens Dominique Rousseau, Droit du contentieux constitutionnel, 7e édition, Ed.
Montchrestien, Paris, 2006, p. 131; Ion Deleanu, op.cit., p. 897.
probleme de constituţionalitate complexe şi inovative125: a) decizii simple (extreme), de
constatare simplă a constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii; b) decizii intermediare, de
constatare sub rezervă a constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii.
A. Deciziile simple
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale apare frecvent practica adoptării deciziilor simple

sau extreme.
Structural, deciziile simple de constatare sau declarare a neconstituţionalităţii, în
soluţionarea unei obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate, cuprind în considerente
constatarea pozitivă a temeiniciei cererii (în fapt acest lucru echivalează cu precizarea de
admitere a cererii încă de la început, urmând a fi explicate motivele care au stat la baza acestei
decizii), iar în dispozitiv soluţia pozitivă de admitere a obiecţiei sau excepţiei şi declararea
neconstituţionalităţii prevederilor contestate. Ca exemplu, prin Decizia nr. 681 din 27 iunie
2012126 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi
completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, instanţa constituţională statuează în
considerente că „Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta este
întemeiată pentru motivele ce vor fi expuse în continuare: (…)”, iar în dispozitiv că „Admite
obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi
completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt neconstituţionale”.
În mod asemănător, deciziile simple de constatare a constituţionalităţii, în soluţionarea unei
obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate, conţin, de regulă, în considerente o declarare
negativă a netemeiniciei capetelor de cerere enunţate, iar în dispozitiv soluţia de respingere a
contestaţiei în speţă127.
B. Deciziile intermediare
Deciziile intermediare se plasează între extremele specifice deciziilor simple, între

constatarea pozitivă a constituţionalităţii şi declararea negativă a neconstituţionalităţii, fiind
„decizii flexibile prin excelenţă, dar, din acest motiv, şi susceptibile de ascuţite controverse”128.
a) Deciziile interpretative
Deciziile interpretative, potrivit doctrinei juridice române, au fost definite ca acele decizii
„prin care, fără a se declara neconstituţionalitatea, instanţa de justiţie constituţională atribuie
normelor criticate o anumită semnificaţie, un sens care le-ar face compatibile cu Constituţia, pe
125
Ion Deleanu, op.cit., p. 897. Curtea Constituţională română a adoptat în jurisprudenţa sa mai multe tipuri de
decizii pornind de la soluţiile instanţelor constituţionale europene şi având în vedere specificul sistemului
constituţional român – Bianca Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, p. 205-212.
126
127
A se vedea în acest sens de exemplu Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, în dispozitivul căreia Curtea
statuează că „Respinge obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură
penală al României”.
128
calea interpretării acelor norme şi în considerarea motivelor arătate”129. Decizia interpretativă
relativizează constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea prin folosirea unei sintagme
constituţionale de genul „în măsura în care” sau “dacă şi în condiţiile în care” etc., fiind practic o
„decizie de conformitate sub rezervă”130. Caracteristica principală a acestui tip de decizii constă,
sub aspect material, în reinterpretarea normei131 sau în atribuirea unei anumite semnificaţii
normei controlate în sensul compatibilităţii cu Constituţia132, iar, sub aspect formal, în utilizarea
unor sintagme gramaticale specifice.
Cadrul legal de adoptare a deciziilor interpretative de către instanţa constituţională a fost
creat prin adoptarea la 7 august 1992 a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale care în art. 26 prevedea că „În cazul în care completul de 3 judecători sau
completul de 5 judecători doreşte să se îndepărteze de interpretarea juridică conţinută într-o
decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordând
termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea dată de plen cu votul majorităţii judecătorilor
este obligatorie pentru completul de judecată”.
Deciziile interpretative ale Curţii ar fi trebuit să se circumscrie conţinutului normativ al
art. 26 din Regulament, adică: pe de o parte, nu puteau fi pronunţate decât în cadrul exercitării
unui control concret a posteriori pe cale de excepţie (doar în cadrul acestui tip de control Curtea
statua în complete de 3 sau 5 judecători şi nu în plen), iar pe de altă parte, se creau în primă fază
obligaţii de interpretare doar pentru completele respective, în cazul adoptării unei decizii de
interpretare în plen, şi abia în subsidiar pentru instanţa ordinară ce sesizase Curtea, în situaţia în
care respectivul complet adopta o decizie conformă interpretării dată de plen133.
În legătură cu această posibilitate creată de interpretate a textelor de lege, poziţia Curţii
Constituţionale a fost contradictorie. Astfel, dacă iniţial prin Decizia nr. 1 din 30 iunie 1992134
se preciza că „Este de reţinut că legea nu atribuie Curţii Constituţionale competenţa de a da o altă
formulare textelor de lege pe care le-ar considera nesatisfăcător redactate, această competenţă
revenind altor organe ale statului”, ulterior, prin Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 135, instanţa
constituţională afirma că „pentru a evita lipsa de reglementare şi consecinţele ce ar putea rezulta
din această cauză, Curtea se consideră îndreptăţită, până la adoptarea unei noi reglementări în
materie, să dea textelor ce sunt atacate în faţa sa acea interpretare ce se armonizează cu
Constituţia”.
Practica instanţei constituţionale române în materia deciziilor interpretative a depăşit însă
în numeroase rânduri cadrul legal instituit de art. 26 din Regulament prin: a) adoptarea acestui tip
de decizii atât în cadrul controlului a posteriori, cât şi în cadrul controlului a priori; b) sesizarea
Curţii Constituţionale atât de către simplul particular, prin intermediul instanţei de judecată în
faţa căreia se ridica excepţia de neconstituţionalitate, cât şi de organele politice ale statului; c)
exercitarea competenţei de adoptare a deciziilor interpretative atât de plenul Curţii, cât şi de
simple complete ale acesteia; d) crearea de obligaţii prin pronunţarea deciziilor interpretative atât
129
Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 356.
130
Ibidem.
131
Viorel Ciobanu, Consideraţii referitoare la deciziile ce se pot pronunţa ca urmare a exercitării controlului de
constituţionalitate, Revista Dreptul nr. 4-5/1994, p. 21.
132
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 899-901.
133
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 323.
134
135
pentru completele de judecată ale Curţii Constituţionale, cât şi pentru subiecte de drept exterioare
acesteia în funcţie de tipul de control efectuat136.
O astfel de practică ce eluda cadrul legal instituit nu putea să conducă decât la apariţia a
numeroase probleme de natură constituţională (consecinţe juridice diferite în cazul adoptării unei
decizii interpretative faţă de o decizie de declarare a neconstituţionalităţii în cadrul controlul
abstract a priori; natura interpretării efectuate prin acest gen de decizii - autentică sau cazuală -,
consecinţele caracterului obligatoriu al unei decizii a Curţii etc.).
Modificările Legii nr. 47/1992 privind la organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale au condus la scoaterea în afara cadrului legal şi constituţional a instituţiei
deciziilor interpretative utilizate anterior de către Curte.
Astfel, Legea nr. 138/1997137 modifica legea-cadru de organizare şi funcţionare a Curţii
completând art. 2 cu noul aliniat (3) ce stipula: „În exercitarea controlului, Curtea
Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau
completa prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate
pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său
contrar Constituţiei”.
Actualmente, potrivit ultimei modificări survenite cu privire la Legea nr. 47/1992, prin
intermediul Legii nr. 232/2004138, nou introdusul aliniat (3) din cuprinsul art. 2 prin modificarea
din anul 1997, are următorul conţinut: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa
prevederile supuse controlului”. Conţinutul normativ al dispoziţiei legale în ceea ce priveşte
competenţa Curţii de a adopta decizii interpretative a fost interpretat în doctrina juridică română
atât în sensul existenţei acestei atribuţii, considerându-se că „deciziile interpretative sunt
admisibile”139, cât şi în sensul interdicţiei de a le pronunţa: „Acest text legislativ are ca efect
circumscrierea generală a acţiunii de interpretare a judecătorului constituţional, care va putea,
conform cadrului legal actual, să emită doar decizii al căror conţinut se limitează la a pronunţa
conformitatea sau neconformitatea (…)”140.
Există nenumărate exemple din jurisprudenţa recentă a Curţii ce demonstrează practica
constantă a acesteia în pronunţarea de decizii interpretative deoarece actualul cadru legal şi
constituţional persistă în dubiul privind competenţa instanţei constituţionale de a emite astfel de
decizii. Jurisprudenţa ultimilor ani ai Curţii demonstrează că aceasta îşi arogă în baza art. 3 alin.
(2) din Legea-cadru de organizare şi funcţionare141 competenţa de a emite decizii interpretative.
Care ar fi fundamentul unei astfel de practici instituţionale? Cu siguranţă unul dintre motivele
principale ale unei asemenea opţiuni din partea Curţii îl constituie efectele drastice ale
pronunţării neconstituţionalităţii unui act normativ supus controlului de constituţionalitate
concret a posteriori pe calea excepţiei de neconstituţionalitate - art. 147 alin. (1) din Constituţie
statuează că „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente,
constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
136
Tudor Drăganu, op. cit., p. 325-326.
137
138
139
Dan Cimpoeru, op.cit, p. 83.
140
Dan Claudiu Dănişor, Sonia Drăghici, op.cit., p. 119-120.
141
„În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale”.
pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cu toate acestea, conţinutul normativ al art. 2 alin. (3) din lege impune Curţii o obligaţie
legală negativă de abţinere în ceea ce priveşte modificarea sau completarea dispoziţiilor
normative ale actelor supuse controlului de constituţionalitate: „Deşi este un mod de formulare
mai adecvat, el lasă loc totuşi «deciziilor intermediare», utile şi necesare uneori”142.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 558 din 24 mai 2012143 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate
şi al finanţelor publice, ca şi în alte cazuri de genul acesta soluţionate de Curte utilizând practica
deciziilor interpretative, se pune problema dacă pronunţarea constituţionalităţii sub rezervă
echivalează cu o modificare a actului normativ controlat144.
Actul normativ controlat instituia obligaţia generală pentru ordonatorii principali de
credite ai bugetelor locale la bugetul de stat de restituire a sumelor acordate din Fondul de
rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, pentru plata
unor arierate aferente cheltuielilor curente şi de capital, precum şi pentru cofinanţarea unor
proiecte cu finanţare externă nerambursabilă, neutilizate până la data intrării în vigoare a
ordonanţei de urgenţă. Obligaţia juridică stabilită prin ordonanţă pare simplă: toate sumele
alocate în dublul scop prestabilit şi neutilizate se restituie.
Curtea interpretează conţinutul normativ al obligaţiei juridice în baza scopului stabilit al
acordării anterioare şi restrânge cadrul restituirii: doar sumele neutilizate de către unităţile
administrativ-teritoriale care nu au înregistrat arierate aferente unor cheltuieli curente şi de
capital şi nu au avut în derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externă nerambursabilă până
la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.15/2012. Instanţa
constituţională pare a efectua de data aceasta un control al legalităţii acordării anterioare a
sumelor de bani prin hotărâre a Guvernului, control ce excede sferei sale de competenţă. Practic,
pentru sumele alocate unităţilor administrativ-teritoriale care au înregistrat arierate aferente
unor cheltuieli curente şi de capital şi care au avut în derulare cofinanţări de proiecte cu
finanţare externă nerambursabilă şi neconsumate de către acestea până la data apariţiei
ordonanţei, obligaţia de restituire nu se aplică.
Pentru a-şi consolida aserţiunea, Curtea încearcă să facă aplicaţia principiului egalităţii în
drepturi, statuând că dacă restituirea sumelor în cauză s-ar aplica inclusiv unităţilor
administrativ-teritoriale care nu au utilizat sumele până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 15/2012, dar care la acel moment înregistrau arierate aferente unor
cheltuieli curente şi de capital şi aveau în derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externă
nerambursabilă, s-ar ajunge la aplicarea unui tratament juridic diferit în situaţii similare,
împrejurare ce ar genera o inegalitate între unităţile administrativ-teritoriale bazată pe un
element aleatoriu, şi anume momentul concret al folosirii resurselor alocate.
Problema juridică persistă şi este extrem de complexă: constituie o astfel de conturare
juridică din partea Curţii a obligaţiei de restituire stabilită prin ordonanţă o modificare sau
142
Ion Deleanu, op.cit., 2006, p. 899.
143
144
Pentru o expunere detaliată a se vedea George Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 558 din 24 mai 2012
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al
finanţelor publice, Pandectele Române nr. 6/2012, p. 143-151.
completare a dispoziţiei normative în cauză? La prima vedere aşa ar părea, dar nu putem trece cu
vederea soliditatea argumentaţiei Curţii în acest caz.
În acelaşi mod, adoptând o decizie interpretativă, procedează Curtea recent cu ocazia
soluţionării obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art.10 din Legea nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, prin Decizia nr. 731 din 10 iulie
2012145 constatând în dispozitiv că legea criticată „este constituţională, în măsura în care asigură
participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în
listele electorale permanente”.
Obiectul sesizării de neconstituţionalitate l-au constituit prevederile Legii pentru
modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, al
cărei articol unic prevede că art. 10 din Legea nr. 3/2000 se modifica şi avea următorul cuprins:
„Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării referendumului,
propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate”.
Curtea Constituţională observa că, ulterior sesizării sale cu soluţionarea prezentei obiecţii
de neconstituţionalitate, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţa nr. 41/2012146 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
prin care a instituit, în ceea ce priveşte aprobarea demiterii Preşedintelui României, o derogare de
la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 referitor la cvorumul de participare la vot ca şi condiţie de
validare a referendumului.
Precizarea este importantă deoarece Curtea, deşi fusese sesizată cu neconstituţionalitatea
modificărilor operate pe marginea art. 10 din Legea nr. 3/2000 prin Legea de modificare, în final
se pronunţă indirect asupra dispoziţiilor unui act normativ în vigoare, Ordonanţa de urgenţa nr.
41/2012, act normativ ce nu forma obiectul sesizării şi care nu putea fi controlat decât pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate, în nici un caz în cadrul controlului a priori.
Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea constata că Legea pentru modificarea
art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este
constituţională, având în vedere că „niciun text constituţional nu condiţionează dreptul
legiuitorului de a opta pentru fixarea unei anumite majorităţi care să se pronunţe pentru
demiterea prin referendum a Preşedintelui României”.
Demiterea Preşedintelui României prin referendum reprezintă o sancţiune pentru
săvârşirea unor fapte grave, motiv pentru care Curtea „reţine că este justificat ca aceasta să fie
aprobată de cetăţeni cu majoritatea voturilor valabil exprimate”.
Curtea aprecia în final că rezultatul referendumului depinde de îndeplinirea cumulativă a
două condiţii: una referitoare la numărul minim de cetăţeni care trebuie să participe la
referendum pentru ca acesta să fie valabil şi una privitoare la numărul de voturi valabil
exprimate, care determină rezultatul referendumului, aceste condiţii fiind detaliate în art. 5 alin.
(2) şi, respectiv, art. 10 din Legea nr. 3/2000. Potrivit art. 5 alin. (2), „Referendumul este valabil
dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele
electorale permanente”.
Curtea reţinea că valabilitatea reprezintă o condiţie esenţială pentru ca referendumul să
poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări
autentic democratice a suveranităţii prin intermediul poporului, în conformitate cu principiul
statuat în art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală..
145
146
După cum subliniam anterior, prin această argumentaţie, şi mai ales prin dispozitivul
deciziei ce o transformă într-o decizie interpretativă, Curtea, depăşindu-şi competenţa, se
pronunţă în cadrul controlului a priori a legii de modificare asupra dispoziţiilor unui act
normativ în vigoare ce nu făcea obiectul controlului. Ordonanţa de urgenţa nr. 41/2012 norma
modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 în sensul că prin derogare de la art. 5 alin. (2),
demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil
exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum.
Practic, prin decizia pronunţată, sub masca unei decizii interpretative, se declară indirect
neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă în vigoare, act normativ ce nu fusese controlat. În
mod cel puţin ciudat, Curtea, statuând că „Participarea la referendum a majorităţii cetăţenilor
înscrişi în listele electorale permanente reprezintă un act de responsabilitate civică, prin care
corpul electoral urmează să se pronunţe cu privire la sancţionarea sau nu a Preşedintelui
României, având posibilitatea demiterii sau menţinerii acestuia în funcţie”, încearcă o
argumentare a neconstituţionalităţii ordonanţei de urgenţă bazată pe o obligaţie nejuridică a
corpului electoral de participare la exerciţiul suveranităţii democratice.
Deci, sintetizând argumentaţia fără înţeles a Curţii, rezultă că condiţia legală a
cvorumului de participare la referendum este derivată din existenţa unei obligaţii de participare a
cetăţenilor ca „act de responsabilitate civică”.
b) Deciziile manipulative
Acest tip de decizii147 depăşeşte prin conţinut categoria deciziilor interpretative, având ca
scop „transformarea semnificaţiei Legii” în vederea acoperirii unui vid legislativ în materie cu
potenţiale consecinţe negative.
1. Decizii de admitere sau de respingere parţială

Admiterea sau respingerea obiecţiunii de neconstituţionalitate poate fi, pe de o parte, de
ordin cantitativ, vizând anumite dispoziţii legale din conţinutul reglementării supuse controlului,
sau, pe de altă parte, de ordin calitativ, vizând concepte normative utilizate de către legiuitor
(cuvinte, sintagme, locuţiuni), modul de formulare a legii148.
2. Deciziile aditive
Caracteristica esenţială a acestui tip de decizii constă în faptul că instanţa constituţională
sancţionează omisiunile legislativului, neconstituţionalitatea vizând o parte a reglementării care
„nu prevede ceea ce trebuia prevăzut”149. Jurisprudenţa Curţii dovedeşte faptul că aceasta nu a
pronunţat propriu-zis decizii aditive, în considerarea obiectului strict determinat al controlului de
constituţionalitate, norma edictată, dar, nu în puţine rânduri, a fost evocată fără sancţionare
necesitatea existenţei reglementării lipsă sau unitare a unei materii. Poate însă Curtea să se
pronunţe asupra omisiunilor legiuitorului? Curtea Constituţională română a avut constant o
atitudine restrictivă în interpretarea atribuţiilor sale, refuzând să-şi extindă jurisprudenţial
147
Pentru o analiză detaliată a categoriei deciziilor manipulative a se vedea Ion Deleanu, op.cit., 2006, p. 901-904.
148
Prin Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994, Curtea a admis în parte
excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâţi şi a constatat că „noţiunea «organ suprem» din art. 1 alin. (1) al
Legii nr. 94/1992 este neconstituţională în ce priveşte activitatea jurisdicţională a Curţii de Conturi”.
149
atribuţiile stabilite de art. 146 din Constituţie, controlul omisiunilor legislativului nefiind
menţionat în acest sens.
Astfel, prin Decizia nr. 103 din 9 martie 2004150 şi Decizia nr. 614 din 21 septembrie
151
2006 ea a decis că „potrivit competenţei sale, aşa cum este prevăzută în art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992, şi respectând principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, Curtea
Constituţională nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului”. De
asemenea, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007152, Curtea reţinea că „(…) prin abrogarea
dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare (…) Curtea
Constituţională nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută
de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate, de a obţine daune
morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este
reglementată explicit ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la
procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil – care
reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite - nu
constituie o protecţie juridică adecvată (…)”.
Totodată, prin Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993153, Curtea Constituţională sublinia că
aceasta, „fiind chemată să garanteze supremaţia Constituţiei, pe calea controlului de
constituţionalitate, poate recurge la un apel către Parlament, supunându-i atenţiei necesitatea de
a edicta noi norme sau de a le modifica pe cele existente, în spiritul Constituţiei, fără ca prin
aceasta să-şi asume prerogativele sale, deoarece Curtea nu stabileşte conţinutul noii
reglementări, ci hotărăşte numai de ce o dispoziţie legală este neconstituţională”. În mod
asemănător, de dată recentă, prin Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012154, referindu-se la
considerentele Deciziei nr. 61 din 14 ianuarie 2010155, Curtea a arătat din nou că „actuala
reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, […], şi, ca atare,
se impune o reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012,
care să asigure sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în
România”.
3. Deciziile apelative
Deciziile apelative, sau „decizii-legi”, „decizii de delegare” ori „para-legislative”, sunt
acele decizii prin care Curtea, în considerarea caracterului incomplet al unei reglementări sau a
potenţialului de neconstituţionalitate a acesteia în aplicarea sa, stabileşte o conduită legiuitorului
în sensul modificării sau abrogării reglementării în cauză156.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale putem evidenţia Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993,
decizie pronunţată în recurs şi având opinia separată a doi judecători, cu ocazia căreia s-au admis
excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 223, art. 224 şi art. 229 alin. (1) din Codul Penal
stabilindu-se totodată „termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea
modificării dispoziţiilor din Codul penal menţionate la pct. 1, care contravin prevederilor art. 41
alin. (2) din Constituţie”. Termenul era unul de decădere, în cazul în care, până la termenul
stabilit, nu se adoptau modificările dispoziţiilor din Codul penal, începând cu 1 decembrie 1993
150
151
152
153
154
155
156
urmau să-şi producă efectele abrogarea acestora. Până la adoptarea modificărilor de către
Parlament, dar nu după data de 30 noiembrie 1993, dispoziţiile legale urmau însă să se aplice.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 60 din 7 iunie 1995157, în dispozitiv, Curtea „face un apel
către cele două Camere ale Parlamentului României pentru elaborarea unui nou cadru legislativ
privind vânătoarea şi regimul juridic al armelor de vânătoare, în vederea realizării unei depline
concordanţe cu prevederile constituţionale referitoare la dreptul de asociere, dreptul de
proprietate, precum şi la obligaţia statului de a asigura exploatarea resurselor naturale în
conformitate cu interesul naţional, ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului
ecologic”.
4. Deciziile substitutive
Prin intermediul deciziilor substitutive, instanţa constituţională, declarând
constituţionalitate în urma efectuării controlului, indică norma juridică ce ar trebui să o
înlocuiască pe cea care a făcut obiectul controlului astfel încât dispoziţiile constituţionale
invocate să nu fie încălcate158.
Prin Decizia nr. 35 din 1 iulie 1993159, Curtea, constatând că pentru contravenţiile
săvârşite de persoanele fizice, Legea nr. 32/1968 stabilea un control judecătoresc cu privire la
respectarea condiţiilor legale de aplicare a sancţiunii, pe când pentru contravenţiile săvârşite de
persoanele juridice exista doar calea unei jurisdicţii administrative, a stabilit că sunt astfel
încălcate prevederile art. 16 din Constituţie potrivit căruia cetăţenii sunt egali în fata legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ceea ce implică un regim egal între
cetăţenii români organizaţi în persoane juridice şi aceiaşi cetăţeni dacă se prezintă, proprio
nomine, ca subiecte de drept. Admiţând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea, în dispozitiv, a
mai constatat că „dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor sunt neconstituţionale şi, în consecinţă abrogate, urmând ca în cazul amenzii
contravenţionale aplicate unei persoane juridice, plângerea acesteia să se rezolve potrivit
regulilor stabilite de Legea nr. 32/1968 pentru persoanele fizice”.
5. Deciziile constructive
Deciziile constructive reprezintă acel tip de decizii pronunţate în cadrul controlului a
priori prin care alături soluţia adoptată în ceea ce priveşte constituţionalitatea sau
neconstituţionalitatea reglementării se stabilesc şi anumite principii ce trebuie avute în vedere
pentru ca reglementarea să nu încalce dispoziţiile actului fundamental160.
Astfel, cu ocazia Deciziei nr. 5 din 14 iulie 1992161, Curtea, deşi în dispozitiv stabilea că
dispoziţiile cuprinse în Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea
contractării şi garantării unor credite externe sunt constituţionale, în considerente atrăgea atenţia
că „Guvernul este obligat ca, în exercitarea prerogativelor conferite prin Legea de abilitare, să
respecte cu stricteţe domeniile rezervate legii organice, orice prevedere dintr-o ordonanţă care ar
încălca această limită fiind neconstituţională. Chiar dacă o asemenea circumstanţiere nu rezultă
în mod expres din Legea de abilitare, ea este implicită şi indiscutabilă faţă de prevederile
157
158
Ion Deleanu, op.cit., 2006, p. 902-903.
159
160
161
constituţionale”. În mod asemănător, prin Decizia nr. 65 din 6 iunie 1994162, Curtea constata în
considerente că art. 113 alin. 4 din Regulamentul Camerei Deputaţilor stabilea o soluţie practică
şi raţională de amânare a votului, dând posibilitatea preşedintelui Camerei să explice motivul
amânării şi să ia măsuri regulamentare pentru realizarea corectă a atribuţiilor Camerei, într-o altă
şedinţă, însă preciza că „prin posibilitatea amânării, textul salvează o lege care altfel, într-o altă
interpretare, este de la început respinsă”. Astfel, mai preciza Curtea, „această dispoziţie
regulamentară trebuie însă astfel construită încât să nu permită amânarea la nesfârşit a votului,
împiedicând Parlamentul să ia o decizie, să se pronunţe prin vot”, deoarece, „dacă dreptul de a
amâna votul nu este delimitat şi condiţionat, printr-o procedură sau eventual un termen,
exercitarea sa continuă, în acelaşi caz, poate duce până la urmă la căderea în desuetudine a
problemei asupra căreia trebuie să se decidă”. Concluzionând, instanţa constituţională admite că
„ar fi astfel o altă ipostază în care atribuţiile Camerei nu s-ar putea exercita datorită unui abuz
procedural, ipostază care contravine literei şi spiritului Constituţiei”. Dispozitivul deciziei este
concordant considerentelor, pronunţându-se constituţionalitatea sub rezervă a Regulamentului,
„numai în măsura în care prin regulament s-ar stabili un termen rezonabil pentru supunerea la
vot a problemei aflate în discuţie, destinat să asigure păstrarea actualităţii acestei probleme”.
6. Deciziile-complement
Deciziile-complement al legii sunt caracterizate prin faptul că prin intermediul acestora
se deduc de la nivel constituţional norme juridice care completând legea supusă controlului îi
asigură starea de constituţionalitate163.
Prin Decizia nr. 33 din 19 aprilie 1994164, Curtea, respingând ca nefondată excepţia de
neconstituţionalitate a unei hotărâri de guvern, constata că „controlul legalităţii actelor,
normative şi individuale, ale Guvernului, ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei
publice, centrale sau locale, indiferent de materia la care se referă, este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, respectiv a secţiilor de contencios administrativ”, această concluzie se impunându-
se „şi atunci când ilegalitatea actului priveşte nerespectarea a înseşi legii fundamentale, fiind
emis prin exces de putere, adică cu depăşirea limitelor şi condiţiilor de exercitare a competenţei
organului emitent şi chiar dacă ilegalitatea unui asemenea act se invocă prin intermediul
excepţiei de neconstituţionalitate”.
7. Deciziile integrative
Acest tip de decizii, denumite şi decizii adiţionale sau cumulative, se caracterizează prin
faptul că se extinde aplicare unor reglementări asupra unor situaţii neavute în vedere în
acestea165. În acest sens, se poate evoca Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994166 prin care Curtea
constatând că hotărârea organului de jurisdicţie administrativă este supusă controlului
judecătoresc al instanţei de contencios administrativ, şi părţilor nu li se poate limita exercitarea
acestui drept, consfinţit de prevederile art. 21 din Constituţie, a conchis că, „după epuizarea
gradelor de jurisdicţie în cadrul Curţii de Conturi, dreptul constituţional al părţilor de a fi
judecate de către o instanţă judecătorească constituie o garanţie constituţională instituţionalizată
a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor”.
162
163
164
165
166
§2. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor”. Dispoziţia constituţională normează caracterul general obligatoriu
al deciziilor pronunţate de către aceasta.
A. Caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii anterior revizuirii constituţionale din anul

2003
În reglementarea constituţională a art. 145 alin. (2), anterioară revizuirii din anul 2003, se
norma faptul că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru
viitor”. Declararea la nivel constituţional a caracterului „obligatoriu” al deciziilor Curţii a fost
considerată lacunară la nivelul doctrinei juridice din România şi a condus la scindarea acesteia în
două tabere, cu privire la opozabilitatea inter partes sau erga omnes a deciziilor pronunţate de
către Curte în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate167. Confuzia indusă constituţional
era evidentă, sensul noţiunii de «obligatoriu», putând fi cel comun, adică obligatoriu pentru toată
lumea (erga omnes) sau cel tehnic, specific hotărârilor judecătoreşti, adică obligatoriu pentru
părţile din proces (inter partes)168.
a) Obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului a priori
În cazul declarării neconstituţionalităţii normei, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţia
din 1991, Parlamentul proceda la reexaminarea acesteia, putând înlătura obiecţia de
neconstituţionalitate prin intermediul unui vot cu majoritate calificată de cel puţin două treimi
din numărul total al parlamentarilor. Detectăm astfel o primă anomalie: obligativitatea deciziei
Curţii devenea relativă, depinzând de voinţa Parlamentului exprimată cu ocazia reexaminării
reglementării constatate ca neconstituţională, iar monopolul controlului de constituţionalitate
înfrânt169.
În situaţia declarării constituţionalităţii normei în cadrul controlului a priori, efectul
juridic al deciziei consta în continuarea procesului legislativ de formare a actului normativ. O a
doua anomalie era cuprinsă în art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47 din 1992, care norma că „nu pot
face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art.
145 alin. (1) din Constituţie (…)”. Era vorba astfel de o dispoziţie legală profund
neconstituţională, care adăuga Constituţiei înseşi, care în art. 144 făcea referire la excepţii
privind neconstituţionalitatea legilor în general, fără a distinge între legi controlate anterior
promulgării sau nu. Cum unde legea (inclusiv cea constituţională) nu distinge, nici interpretul nu
trebuie să o facă, Legea nr. 47 din 1992 revizuind Constituţia fără a respecta cerinţele
procedurale prevăzute în acest sens în titlul VI din Constituţie şi limitând dreptul fundamental al
parţilor din procese de a folosi excepţia de neconstituţionalitate, fără a fi respectate condiţiile
cerute de Constituţie în art. 49 pentru restrângerea exerciţiului unui drept fundamental.
167
Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit., p. 274.
168
Mădălina Nica, George Gîrleşteanu, Consideraţii asupra implicaţiilor noilor prevederi constituţionale în materia
excepţiei de neconstituţionalitate, Revista de Ştiinţe Juridice nr. 29(1)/2004, p. 65.
169
Dominique Rouseau, La justice constitutionnelle en Europe, 3é édition, Ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 30.
Practic, dacă o normă fusese declarată constituţională în cadrul controlului a priori sau
prin intervenţia Parlamentului în reexaminare, controlul concret a posteriori al normei pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate era blocat, iar dreptul de a apela la o astfel de procedură
jurisdicţională limitat în mod neconstituţional. În acest context, obligativitatea deciziei astfel
pronunţate avea un caracter total, chiar şi în situaţia în care aplicarea normei dovedea
neconstituţionalitatea acesteia.
b) Obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului a posteriori
Efectele obligatorii ale deciziilor ce constatau pe cale de excepţie constituţionalitatea

unor dispoziţii din legi sau ordonanţe în vigoare nu ridicau probleme, întrucât constau în
aplicarea respectivelor dispoziţii în soluţionarea procesului în cursul căruia fusese ridicată
excepţia (efecte inter partes, in limine litis, specifice excepţiilor procedurale în general).
Cât despre efectele deciziei de neconstituţionalitate pronunţată pe cale de excepţie, s-a
argumentat că ar trebui să fie doar inter partes, întrucât deciziilor Curţii nu îi poate fi ataşată
forţa obligatorie a legii care creează efecte erga omnes170. În realitatea normativă, situaţia era
alta, efectele în cauză fiind erga omnes, în acelaşi sens pronunţându-se şi o altă parte a doctrinei
care argumentează că interpretarea restrictivă a efectelor deciziilor Curţii conduce la lipsirea
deciziilor de orice efecte juridice şi la imposibilitatea exercitării rolului acestei instanţe de garant
al supremaţiei Constituţiei171.
Acelaşi art. 23 din Legea nr. 47 din 1992, arăta, în alin. (3) că „nu pot face obiectul
excepţiei (…) prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale”. Era vorba, din nou, despre o adăugare pe care legea o făcea art. 144 din
Constituţie, în virtutea căreia decizii de speţă ale Curţii se transformau în reale acte normative,
cu forţă general obligatorie. Excepţia devenea obiectivă, efectele ei ducând la o abrogare atipica
a dispoziţiilor în cauză, care însă, la nivel de echitate, era perfect justificată, căci acelaşi text
dintr-o lege sau ordonanţă, neconstituţional într-o situaţie, nu mai poate fi constituţional în altă
situaţie, astfel că nici o instanţă nu mai putea aplica pe viitor respectivele prevederi, chiar fără
ridicarea unei noi excepţii în acest scop.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii a fost confirmat şi prin
jurisprudenţa constantă a Curţii de la acea dată. Astfel, prin Decizia nr. 107 din 2 noiembrie
1994172, Curtea arăta că „potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie şi art. 26 alin. (4) şi (5) din
Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt obligatorii, astfel încât un
text declarat neconstituţional îşi pierde eficienţa”. În plus, prin Decizia nr. 58 din 14 mai
1996173, instanţa constituţională completa aserţiunea anterioară statuând că „O excepţie de
neconstituţionalitate admisă nu poate fi reiterată, deoarece, potrivit art. 145 alin. (2) din
Constituţie şi art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curţii Constituţionale
fiind obligatorii erga omnes, reiterarea unei asemenea excepţii este lipsită de obiect şi de
interes”.
170
Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor şi hotărârilor Curţii Constituţionale (II), Revista de Drept
Comercial nr. 3/1999, p. 30-37; Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 234;
171
Ion Deleanu, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, Revista de Drept Public nr. 1/2000, p. 3.
172
173
Definitorie în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii în sensul efectelor erga omnes ale
deciziilor pronunţate de către aceasta este Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999174, prin care se
statuează că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în temeiul art. 144 lit. c)
din Constituţie, în cadrul soluţionării excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, trebuie conturată în lumina prevederilor art. 23
alin. (3) teza a doua şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale. Conform alin. (3) „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror
constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, iar alin.
(6) al art. 23 dispunea: „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3),
instanţa o respinge, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională”.
Rezulta de aici că instanţa judecătorească în faţa căreia se ridică o excepţie de
neconstituţionalitate referitoare la o lege sau la o ordonanţă (ori la una sau mai multe dispoziţii
dintr-o lege ori ordonanţă), a cărei neconstituţionalitate fusese constatată de Curtea
Constituţională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are
obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii Constituţionale inclusiv în cazul în
care acea decizie fusese pronunţată în temeiul art.144 lit. c) din Constituţie.
În consecinţă, „deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de
neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a
fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes”.
De altfel, Curtea Constituţională reţinea că, „indiferent de orice argumente care, într-un
fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul
soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstracţie de
imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituţionalitate a fost stabilită - în mod
definitiv, pe căile şi de către autoritatea prevăzute de Constituţie - să se mai aplice încă”.
În ceea ce priveşte conturarea sferei obligativităţii erga omnes a deciziilor pronunţate în
temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, trebuie adăugat că, „nu produc efecte erga omnes, ci doar
inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse
excepţiile de neconstituţionalitate”. Aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera
excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încălca autoritatea lucrului judecat, dar într-un alt
proces excepţia poate fi reiterată, dându-se astfel posibilitatea reanalizării de către Curtea
Constituţională a aceleiaşi probleme de neconstituţionalitate, ca urmare a invocării unor temeiuri
noi ori a intervenirii altor elemente noi, care să determine modificarea jurisprudenţei Curţii.
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale,
pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei
legi sau a unei ordonanţe, „prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu
mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile
publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial al României”. Fără îndoială că în urma pronunţării unei
decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei
ordonanţe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării
sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional, aceasta neînsemnând că, „în
situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii
Constituţionale şi-ar înceta efectele”. Dimpotrivă, „aceste efecte se produc în continuare, fiind
opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei (…)”.
174
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se
constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, „implică existenţa răspunderii
juridice în cazul nerespectării acestor decizii”. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în
care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern, sau, în
termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când
una dintre autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele
competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea
situaţie identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1
alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept [...]”. Altfel s-ar ajunge la
înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental,
ceea ce este inadmisibil.
Deci caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale era opozabil oricărei
autorităţi a statului, indiferent de sfera competenţelor exercitate de către aceasta, legislativă,
executivă sau judecătorească. Cu toate acestea, practica instanţelor ordinare şi a instanţei
supreme era în mod surprinzător pentru societatea democratică românească în sens invers. Astfel,
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1813 din 17 iunie 1999 afirma în mod ciudat că
„prevederile Constituţiei nu se adresează direct instanţelor ordinare, care aplică legile obişnuite,
ci doar legiuitorului, care trebuie să se conformeze Constituţiei şi să aducă modificări legilor
obişnuite. Deciziile Curţii Constituţionale au acelaşi statut (…) Instanţele sunt obligate să aplice
legea obişnuită actuală şi nu direct Constituţia; doar legiuitorul este obligat să se conformeze
prevederilor şi principiilor constituţionale, aducând modificări legislaţiei în această privinţă”175.
B. Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii în contextul actual
Actualmente, dispoziţiile constituţionale normează caracterul general obligatoriu al

deciziilor Curţii, caracter specific modelului european de justiţie constituţională 176 în care regula
este că deciziilor le este ataşată o obligativitate erga omnes, fiind opozabile tuturor subiecţilor de
drept, autorităţi publice sau particulari177.
a) Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii pronunţate în cadrul controlului a

priori
În cazul controlului a priori, obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii pare un

nonsens deoarece decizia creează obligaţii doar celor implicaţi în procedura legislativă,
Parlamentul, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, în cazurile de neconstituţionalitate care
privesc legile, înainte de promulgarea acestora, fiind obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
175
A se vedea în acest sens Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 108-110.
176
Pentru o analiză completă a modelului european de justiţie constituţională a se vedea Dan Claudiu Dănişor,
op.cit., 2007, p. 659-670.
177
A se vedea pe larg Dan Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale
în domeniul contenciosului constituţional (III) – Tipuri de contencios constituţional de conformitate şi partajul
competenţelor de justiţie constituţională, Revista Pandectele Române nr. 5/2011, p. 60-63; Dan Claudiu Dănişor,
Impunerea deciziilor Curţii Constituţionale - o problemă a instanţelor ordinare, Revista Curierul Judiciar nr.
6/2009, p. 303-312.
Dispoziţia constituţională stabileşte care este efectul unei decizii de declarare a
neconstituţionalităţii unei legi în cadrul controlului abstract a priori. Acest efect constă în
instituirea unei obligaţii constituţionale pentru Parlament de reexaminare a legii în vederea
punerii de acord cu decizia pronunţată de Curte. Astfel, trebuie văzut în primul rând care este
specificul acestei obligaţii constituţionale ce incumbă Legislativului. În al doilea rând, trebuie
distinse implicaţiile juridice ale nerespectării unei asemenea obligaţii. În acelaşi timp, trebuie
stabilit ce efect are decizia Curţii în cazul unei legi a Parlamentului de aprobare a unei ordonanţe
de urgenţă, ordonanţa de urgenţă, act juridic distinct de lege, producând efecte juridice din
momentul adoptării şi publicării în Monitorul Oficial
În ceea ce priveşte specificitatea obligaţiei constituţionale stabilită în sarcina
Parlamentului, art. 147 alin. (2) stabileşte că o lege declarată printr-o decizie a Curţii ca fiind
neconstituţională se va întoarce la Parlament care va fi obligat să „reexamineze” dispoziţiile
respective. Procesul de reexaminare a legii se poate dovedi unul dificil pentru legiuitor prin
prisma faptului că trebuie să îndeplinească în principiu cumulativ două condiţii.
Prima condiţie se referă la faptul că acest proces trebuie să se constituie într-o modificare
a formei dispoziţiilor declarate neconstituţionale. Această modificare a formei reglementării
poate fi realizată prin două variante: fie prin eliminarea totală a dispoziţiilor legale în cauză sau
eliminarea unor părţi din acestea, fie prin reformularea conţinutului normativ al respectivelor
prevederi legale sau prin completarea lor. În ceea ce priveşte cea de-a doua variantă prin care se
poate produce reexaminarea trebuie precizat că prin acţiunea legiuitorului de „completare” a
dispoziţiilor legale trebuie ca noul text de lege să reflecte esenţa principiilor enunţate de Curte în
decizia sa. Astfel, legiuitorul nu va putea completa respectiva lege supusă reexaminări cu
dispoziţii cu conţinut normativ nou asupra cărora Curtea nu s-a pronunţat. Într-o asemenea
situaţie am avea de-a face în fapt cu crearea unei noi legi, ori Parlamentul este obligat doar să
reexamineze legea şi nu să creeze una nouă.
De asemenea, modificarea formei reglementării trebuie să respecte toate principiile de
tehnică legislativă (accesibilitatea, puterea de receptare a destinatarilor normei, economia
mijloacelor de exprimare, corelarea actelor normative etc.)178.
A doua condiţie ce trebuie îndeplinită în acest proces constă în finalitatea pe care trebuie
să o aibă reexaminarea legii. Prin modificarea formei dispoziţiilor legale trebuie ca esenţa
reglementării să se circumscrie atingerii unui scop precis: punerea de acord a legii cu principiile
rezultate din decizia anterioară a Curţii.
Realizarea obligaţiei de reexaminare presupune deci nu doar un proces de modificare a
formei vechii reglementări, ci şi de modificare a esenţei normative a acesteia în sensul acordării
cu decizia Curţii.
În plus, fiind vorba de o normă constituţională ce instituie o obligaţie al cărui destinatar
este Parlamentul, rezultă în mod logic că legiuitorul nu se va putea dispensa de această obligaţie
de reexaminare. Chiar dacă constituantul român nu stabileşte un termen exact pentru
reexaminarea legii în cazul controlului abstract a priori în alin. (2) al art. 147, aşa cum de
exemplu o face în alin. (1), în care în cazul controlul concret a posteriori stabileşte un termen de
45 de zile, considerăm că o asemenea obligaţie se impune Parlamentului şi va trebui în mod
necesar a fi executată în viitor în forma aleasă de către acesta într-un termen rezonabil.
178
Pentru mai multe detalii cu privire la tehnica legislativă a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe
Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 198-202; Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Art. 75 alin. (2) din Constituţie normează faptul că asupra proiectelor de legi depuse spre
dezbatere şi adoptare, Camerele, în funcţie de competenţa acestora, trebuie să se pronunţe prin
vot în anumite termene determinate precis. Norma constituţională stabileşte un termen general de
pronunţare de 45 de zile, iar în cazul codurilor sau legilor de complexitate deosebită, de 60 de
zile. Stabilirea unor termene scurte, rezonabile, în care cele două Camere trebuie să se pronunţe,
este justificată de necesitatea derulării rapide a procesului legislativ şi evitării apariţiei unor
eventuale blocaje legislative, astfel încât Parlamentul în mod real să-şi îndeplinească funcţia sa
principală, aceea de legiferare. În cazul depăşirii acestor termene, actul fundamental, prin partea
finală a art. 75 alin. (2) stabileşte o sancţiune la adresa Camerei în cauză: "se consideră că
proiectul de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată".
Articolele 147 alin. (1) şi 75 alin. (2) din Constituţie stabilesc deci termene exacte, de 45
sau 60 de zile, în care Camerele Parlamentului trebuie fie să pună de acord prevederile legale
declarate anterior ca neconstituţionale cu dispoziţiile actului fundamental, fie să dezbată şi să
supună la vot proiectele de lege cu care sunt sesizate. În ambele situaţii este vorba de
desfăşurarea unor procese constituţionale obligatorii ce ţin de procedura legislativă. Procesul de
reexaminare a unei legi este la rândul său tot un proces ce ţine de procedura legislativă, astfel
încât, chiar dacă actul fundamental nu stabileşte un termen precis în care trebuie efectuat acesta,
considerăm, prin paralelism, că un termen rezonabil pentru executarea obligaţiei constituţionale
de reexaminare este cel de 45 de zile, în cazuri complexe acesta putând fi prelungit, dar nu mai
mult de 60 de zile.
Cât priveşte implicaţiile juridice ale nerespectării unei asemenea obligaţii
constituţionale a Parlamentului, trebuie precizate mai multe aspecte. Un prim aspect are în
vedere situaţia în care Parlamentul nu îşi execută obligaţia de reexaminare. În acest caz, deşi,
după cum enunţasem anterior, legiuitorul nu se poate dispensa în principiu de executarea unei
asemenea obligaţii, actul fundamental nu stabileşte în mod distinct o sancţiune ce ar putea
interveni. Am putea considera că poate fi vorba de intervenirea unei sancţiuni de natură morală
prin care ar fi ştirbit din prestigiul unei asemenea instituţii a statului prin faptul nerespectării unei
prevederi din actul fundamental. Efectul nerespectării acestei obligaţii asupra legii constă în
faptul că legea nu se va putea forma şi astfel nu va putea produce efecte juridice. Un al doilea
aspect se referă la cazul în care Parlamentul reexaminează legea declarată neconstituţională.
Până la data reexaminării legii aceasta nu poate fi trimisă spre promulgare Preşedintelui şi
ulterior publicată în Monitorul Oficial, deci nu poate produce efecte juridice.
Obligaţia de reexaminare instituită prin revizuirea din 2003 s-a dorit a constitui o
modalitate de prevenire a intrării în vigoare a unor legi care ar conţine dispoziţii contrare
Constituţiei şi astfel o întărire a poziţiei Curţii Constituţionale, însă acest deziderat s-a realizat
doar parţial. Executarea obligaţiei de reexaminare de către Parlament nu este dublată automat de
un control al executării obligaţiei. Parlamentul, prin reexaminarea legii, îşi va îndeplini în parte
obligaţia constituţională, însă varianta de lege adoptată ar putea să nu respecte principiile
enunţate în decizia Curţii. Un control al punerii de acord a legii cu decizia Curţii nu va putea fi
efectuat de către instanţa constituţională decât în cazul în care aceasta ar fi sesizată de către
organele politice abilitate să facă acest lucru. Autosesizarea Curţii nu este posibilă, astfel încât
riscul unei reexaminări neconforme deciziei Curţii şi a intrării în vigoare a unor legi ce ar conţine
dispoziţii contrare Constituţiei persistă.
În vederea eliminării acestor riscuri generate de actuala reglementare constituţională cu
privire la obligaţia de reexaminare, considerăm că o posibilă soluţie o constituie instituţia
judecătorului ordinar. Particularul, în cadrul procedurii jurisdicţionale obişnuite, va putea ridica o
„excepţie de nevaliditate” a normei aplicabile cauzei, cerând judecătorului ordinar constatarea
nerespectării obligaţiei de reexaminare a legii şi punerea de acord cu o decizie a Curţii
Constituţionale, condiţii procedurale esenţiale de formare validă a normei. În acest caz,
judecătorul ordinar, efectuând practic un control de constituţionalitate extrinsec, poate constata
inexistenţa juridică a normei, excluzând-o de la aplicare în proces, astfel că „orice instanţă poate
constata că o manifestare de voinţă care nu respectă formele constituţionale nu a introdus valid o
normă în sistem”179.
În ceea ce priveşte cazul declarării neconstituţionalităţii unei legi de aprobare a unei
ordonanţe de urgenţă, decizia Curţii produce efecte nu doar asupra legii, normă ce încă nu a
intrat în vigoare, ci şi asupra ordonanţei de urgenţă, normă juridică în vigoare. Curtea subliniază
acest aspect important cu ocazia Deciziei 1039 din 9 iulie 2009180, statuând că „declararea ca
neconstituţională a unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului include şi ordonanţa la
care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în condiţiile prevăzute de
dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie”. În plus, preciza Curtea, această decizie „consacră o
interferenţă între controlul a priori şi cel a posteriori de constituţionalitate, în sensul că, în cadrul
controlului a priori de constituţionalitate, s-a declarat ca fiind neconstituţională o soluţie
legislativă cuprinsă într-un act normativ în vigoare. O atare soluţie este justificată de imperativul
ca în dreptul pozitiv să nu existe sau să nu rămână în vigoare acte juridice vădit
neconstituţionale, Curtea neputând rămâne în pasivitate până când Parlamentul în mod ipotetic ar
fi respins ordonanţa de urgenţă în cauză”
În ceea ce priveşte controlul a priori al tratatelor internaţionale, art. 147 alin. (3) stabileşte
în dublu sens efectele general obligatorii ale deciziei Curţii. Pe de o parte, în cazul constatării
constituţionalităţii tratatului, efectele juridice constau în continuarea procedurii parlamentare de
ratificare şi imposibilitatea efectuării unui control a posteriori pe cale de excepţie care să aibă ca
obiect tratatul în sine. Pe de altă parte, în situaţia constatării neconstituţionalităţii tratatului,
efectul juridic apare sub forma unei obligaţii negative în sarcina Parlamentului de neratificare a
acestuia decât dacă, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (3), se procedează la
revizuirea Constituţiei.
b) Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii pronunţate în cadrul controlului a

posteriori
Cum procedura constituţională face referire la decizii, fără a distinge, trebuie dedus,
potrivit principiului unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus), că toate deciziile, indiferent de tipul de control, sunt
general obligatorii, deci inclusiv cele date în controlul pe cale de excepţie181. Care este însă
specificitatea acestei obligativităţi generale, în cazul deciziilor referitoare la excepţii? Este ea
aceeaşi în ambele variante, de confirmare a constituţionalităţii, respectiv de infirmare a acesteia?
În cazul constatării constituţionalităţii pe cale de excepţie, a dispoziţiilor din legi şi
ordonanţe cu ocazia aplicării lor în procese pe rolul oricărei instanţe judecătoreşti, decizia Curţii
179
Pe larg, în ceea ce priveşte partajul competenţelor în materia controlului de constituţionalitate a se vedea Dan
Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în domeniul contenciosului
constituţional (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în raport de distingerea validităţii de
conformitate, Revista Pandectele Române nr. 3/2011, p. 19-42.
180
181
A se vedea pe larg Dan Claudiu Dănişor, Despre cauzele utilizării excesive a excepţiei de neconstituţionalitate,
Revista română de jurisprudenţă nr. 3/2009, p. 37-42.
Constituţionale va avea efecte obligatorii în primul rând în limitele procesului respectiv,
constând în aplicarea dispoziţiilor a căror constituţionalitate a fost confirmată (efecte inter
partes, specifice excepţiilor în general)182 şi în al doilea rând în posibilitatea, pe viitor, ca
respectivele dispoziţii să facă obiectul unor noi excepţii de neconstituţionalitate, cu respectarea
astfel a dreptului fundamental la apărare al părţilor în procese şi a echitaţii (prevederea
constituţională într-o anumită situaţie de fapt, într-un anumit litigiu şi pentru anumite subiecte, se
poate arăta neconstituţională într-o altă situaţie de fapt, faţă de alte subiecte183).
În virtutea autorităţii de lucru judecat a deciziei Curţii, aceleaşi părţi şi nici instanţa a quo
nu pot reitera o excepţie de neconstituţionalitate anterior respinsă şi având ca fundament aceleaşi
motive184. Jurisprudenţa Curţii se prezintă în acest sens, prin Decizia nr. 27 din 25 mai 1993 185,
instanţa constituţională precizând că „Decizia anterioară de respingere este, însă, obligatorie
potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, astfel că atât timp cât motivele care au justificat-o
subzistă în continuare, fiind aceleaşi, rezolvarea excepţiilor ulterioare de aceeaşi natură nu
poate fi alta”. A contrario, apariţia unor noi motive poate conduce la reiterarea controlului pe
cale de excepţie asupra aceleiaşi norme, inclusiv de către aceleaşi părţi sau de către instanţă din
oficiu186, fiind posibilă declararea neconstituţionalităţii cu efecte erga omnes.
În situaţia declarării, prin decizie a Curţii, pe cale de excepţie, a neconstituţionalităţii
uneia sau mai multor dispoziţii din legi şi ordonanţe în vigoare, efectul general obligatoriu al
acestui tip de decizie este explicat în însuşi textul constituţional. Astfel, în art. 147 alin. (1) se
prevede : „dispoziţiile din legi şi ordonanţe în vigoare (…), constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în
acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Deşi referirea la excepţie nu este expresa, ea
este implicită, deducându-se din aceea că dispoziţiile citate se referă la „legi şi ordonanţe în
vigoare”, care nu pot face decât obiectul controlului de constituţionalitate concret, pe cale de
excepţie, normat în art. 146 lit. d).
Evident câştig faţă de forma veche a Constituţiei, aceste prevederi ridică totuşi problema
solidităţii efectelor de care se bucură constatarea neconstituţionalităţii pe cale incidentală, de
excepţie. Este vorba de efecte general obligatorii care privesc nu doar părţile litigiului în care s-a
ridicat excepţia, ci înseşi autorităţile publice de la care emană dispoziţiile declarate contrare
Constituţiei prin acest procedeu.
Dincolo de implicaţiile unei atare decizii în soluţionarea procesului iniţial, în cursul
căruia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate (neaplicarea dispoziţiilor sancţionate), în
virtutea puterii pentru viitor (art. 147 din Constituţie) a deciziei Curţii, ca prim efect specific al
neconstituţionalităţii declarate pe cale de excepţie, subzistă posibilitatea pentru Parlament sau
Guvern, după caz, de a-şi exercita atribuţiile conferite de Constituţie în sensul modificării
dispoziţiilor sancţionate şi acordării lor cu voinţa puterii constituante, exprimate în actul
fundamental. În opinia noastră, este vorba de o competenţă ce prezintă caracterul unei obligaţii,
cel puţin de ordin politic. Mai mult, această facultate este prevăzută cu un termen limită, de 45 de
182
A se vedea în acelaşi sens Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit., p.
282.
183
Bianca Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 135.
184
Dan Cimpoeru, op.cit, p. 201.
185
186
În acelaşi sens Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit., p. 283.
zile de la publicarea deciziei Curţii în Monitorul Oficial al României. Pe durata termenului,
suspendarea de drept a dispoziţiilor neconstituţionale are un caracter preventiv, urmărind
împiedicarea producerii de efecte juridice eventual lezionare pentru subiectele de drept, nu doar
cele din procesul ce a ocazionat excepţia.
Posibilitatea de modificare în vederea punerii de acord cu textul şi spiritul Constituţiei
poate fi neexercitată de către Parlament sau Guvern, situaţie în care apare un al doilea efect
specific al deciziei de neconstituţionalitate date pe cale de excepţie, în configuraţia actuală a
acesteia şi anume sancţiunea propriu-zisă prevăzută de Constituţie cu privire la dispoziţiile
neconstituţionale în cauză: acestea îşi încetează efectele juridice la expirarea termenului de 45 de
zile prevăzut anterior.
Această încetare a efectelor juridice intervine deci în subsidiar, în lipsa modificării
dispoziţiilor care să ducă la conformitatea lor cu Constituţia şi constă într-o abrogare atipică a
dispoziţiilor la care face referire decizia de neconstituţionalitate dată pe calea excepţiei. Acestea
vor rămâne formal în vigoare, însă private de posibilitatea aplicării lor indivizilor şi grupurilor şi
deci de aceea de a produce efecte juridice. Or, în esenţă, a nu produce efecte este acelaşi lucru cu
a nu exista, cu a nu fi în vigoare. Iată caracterul absolut, general obligatoriu al deciziei de
neconstituţionalitate pe calea excepţiei, aş zice chiar abstract, întrucât influenţează existenţa ca
norme de drept a unor prevederi din legi sau ordonanţe.
O altă noutate a constituţiei în materia excepţiei constă în posibilitatea Curţii de a se
pronunţa şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legi şi ordonanţe ridicate şi în faţa
instanţelor de arbitraj comercial. În plus, excepţia poate fi ridicată, conform aceluiaşi art. 146, şi
direct, de către Avocatul Poporului. Spre deosebire de concepţia clasică, Avocatul Poporului nu
ridică excepţia în faţa unei instanţe judecătoreşti, ci în faţa Curţii înseşi, independent de
implicarea Avocatului într-un proces concret, în care să apară ca parte.
Având în vedere precizările făcute anterior, se observă apropierea concepţiei
constituantului român asupra efectelor excepţiei de efectele tipice căii acţiunii, care duce, în
sistemele ce îl consacră, la anularea propriu-zisă a actului normativ controlat, în mod direct,
printr-un control în egală măsură concret. Calea acţiunii este specifică modelului european care
propune un contencios obiectiv187, caracterizat de efectele erga omnes ale deciziilor organelor de
control. Ne aflăm aici în prezenţa autorităţii absolute de lucru judecat. O dată ce o hotărâre de
contencios constituţional este pronunţată în modelul european, ea va însoţi legea în cauză, aspect
de care va trebui să ţină seama restul instanţelor judecătoreşti188.
Deşi în România nu se poate cere direct organului de control al constituţionalităţii
anularea unui act pe motiv că nu respectă prevederi constituţionale şi încalcă astfel drepturi
garantate în actul fundamental al statului, se poate obţine o anulare implicită a acestuia, pe cale
incidentală, cu ocazia soluţionării, de către instanţele de drept comun, a litigiilor ce cad în
competenţa lor de judecată şi în care se ridică excepţia de neconstituţionalitate.
Implicaţiile noilor prevederi ale Constituţiei României în materia excepţiei de
neconstituţionalitate se referă la întărirea rolului de garant al supremaţiei Constituţiei pe care îl
deţine Curtea Constituţională, prevăzut de altfel expres în art. 142 alin. (1). Prin efectele general
obligatorii ale deciziilor sale privind excepţiile de neconstituţionalitate, Curtea face interpretare
general obligatorie atât legilor, cât şi ordonanţelor. Cât priveşte legile, Curtea se alătură astfel
Parlamentului, organului care tradiţional este singurul ce poate face interpretare obligatorie legii
187
Antonie Iorgovan, Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Teorie Generală, Ed. Galeriile J.-L. Calderon,
Bucureşti, 1994, p. 89
188
Idem.
(cea oficială, autentică, realizată tot printr-o lege), fiind astfel cooptată substanţial la exerciţiul
funcţiei legislative, ca un legiuitor negativ, de vreme ce poate lipsi de efecte legi deja în vigoare,
întocmai precum o lege nouă, ce abrogă o lege veche.
Faptul că aceste noi efecte ale neconstituţionalităţii pe cale de excepţie se produc la
iniţiativa părţilor din procese (căci excepţia este un mijloc de apărare a lor), duce la o cooptare a
individului la legiferare, la o exprimare a posibilităţii acestuia de a influenţa exercitarea
suveranităţii legislative altfel decât în momentul legitimării prin vot a organului reprezentativ,
oferind posibilitatea pentru acelaşi individ de a sancţiona indirect, activitatea de normare şi
organele cărora le este atribuită prin textul fundamental. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi în
cazul Avocatului Poporului care, ridicând direct excepţia de neconstituţionalitate, capătă o
prerogativă concretă, efectivă, de a interveni în justiţia constituţională şi îşi vede întărit astfel
rolul său de apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice.
În materia excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională rămâne garant al
drepturilor fundamentale, cenzurând legea şi ordonanţa lezionară pentru acestea din chiar
iniţiativa titularului acestor drepturi. Curtea devine astfel un mediator între societatea civilă şi
puterea publică, cu avantajul că poate crea obligaţii pentru autorităţile publice în materia
atribuţiilor oferite lor de Constituţie privind legiferarea la sesizarea particularului şi cu aparentul
dezavantaj că se realizează o imixtiune a Curţii în repartiţia de competenţe între organele
puterilor în stat, câtă vreme un organ în mare parte judiciar influenţează normarea, făcută fie de
Parlament, ca organ reprezentativ, fie de Guvern, prin ordonanţe simple sau de urgenţă.
C. Obligativitatea deciziilor Curţii pentru autorităţile publice
În primul rând, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru autorităţile publice implicate în
procesul de formare a normei declarate neconstituţională. După cum dezvoltasem anterior, în
cadrul diferitelor tipuri de control de constituţionalitate, declararea neconstituţionalităţii normei
creează o obligaţie în sarcina organului care a edictat-o fie de reexaminare a dispoziţiilor
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale (controlul a priori al
legilor şi ordonanţelor), fie de imposibilitate a ratificării (controlul a priori al tratatelor), fie de
punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei într-un anumit
termen (controlul a posteriori al legilor, ordonanţelor, regulamentelor şi hotărârilor
Parlamentului).
Curtea, prin Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010189, confirmă obligativitatea deciziilor sale
faţă de aceste autorităţi publice dispunând că „adoptarea de către legiuitor a unor norme
contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea
soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală”. În
acelaşi sens, prin Decizia Plenului nr. 1 din 17 ianuarie 1995190 privind obligativitatea deciziilor
sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea sublinia că „datorită efectului
obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale, jurisprudenţa acesteia trebuie avută în
vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a legilor şi a
ordonanţelor Guvernului, precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor
Parlamentului”, şi că „dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga
omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi
persoanele juridice de drept privat”.
189
190
În al doilea rând, obligativitatea deciziilor Curţii se impune şi instanţelor judecătoreşti.
Mai întâi, în cazul respingerii unei excepţii de neconstituţionalitate, judecătorul ordinar
este obligat să aplice în cauza dedusă judecăţii norma a cărei constituţionalitate a fost confirmată
printr-o decizie anterioară a Curţii. Instanţa constituţională, în acord cu jurisprudenţa sa
anterioară, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 sau Decizia nr.
1415 din 4 noiembrie 2009191, face o precizare importantă cu ocazia Deciziei nr. 1018 din 19
iulie 2010: „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii
Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină
acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii
Constituţionale”.
Apoi, în cazul declarării neconstituţionalităţii normei pe cale incidentală, judecătorul este
obligat să o excludă de la aplicare. Suspendarea efectelor juridice ale normei juridice pe
parcursul termenului de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul trebuie să pună de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei nu constituie însă un motiv de
suspendare a procesului, obligaţia judecătorului ordinar fiind în sensul neaplicării acesteia, dar
având posibilitatea în orice moment să aplice alte norme juridice incidente în cauză sau chiar
principiile constituţionale.
D. Obligativitatea deciziilor Curţii în cazul declarării neconstituţionalităţii

reglementărilor abrogative
La prima vedere lucrurile par simple: ca orice reglementare, şi reglementările abrogative

pot forma obiectul controlului de constituţionalitate dacă se prezintă în formele constituţional
instituite, Curtea putând pronunţa fie constituţionalitatea, fie neconstituţionalitatea acestora.
Problema devine interesantă şi totodată complexă în cazul declarării neconstituţionalităţii unei
reglementări abrogative supusă controlului. Mai întâi, prin prisma competenţei în sine, Curtea
declarându-se competentă să efectueze un astfel de control şi implicit să intervină în procesul de
abrogare a unei norme la edictarea căreia nu a participat. Apoi, prin prisma efectelor obligatorii
ale deciziei Curţii de pronunţare a neconstituţionalităţii normei abrogative în acest caz, în concret
acestea constând în repunerea normei abrogate în vigoare.
În acest mod a procedat Curtea cu ocazia Deciziei nr. 62 din 18 ianuarie 2007192, decizie
prin care a constatat neconstituţionalitatea art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
legi193, având următorul cuprins: „Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se abrogă.”, statuând la acea
dată în mod neechivoc atât competenţa sa în materie, cât şi efectul deciziei pronunţate: „Referitor
la competenţa sa, Curtea reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul
de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării
neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147
alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să
producă efecte. De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr. 20
din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 18 februarie 2000”.
Motivele unei asemenea aserţiuni au fost diverse (încălcarea principiilor constituţionale
privind demnitatea umană ca valoare supremă, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un
191
192
193
recurs efectiv, stabilirea prin lege a delictelor de presă), dar efectul juridic concret astfel creat
este însă important şi surprinzător: Curtea repune în vigoare dispoziţii legale abrogate în mod
expres de către Parlament printr-o lege194.
Abrogarea poate fi făcută însă în mai multe moduri iar alegerea de către legiuitor modului
de abrogare se răsfrânge competenţei instanţei constituţionale195. Astfel, dacă norma legală este
abrogată prin înlocuirea sa cu o altă normă, Competenţa Curţii se rezumă la controlul
constituţionalităţii conţinutului noii reglementări. În acest caz, efectul declarării normei de
abrogare ca fiind neconstituţională constă în aceea că Parlamentul va trebui să pună de acord în
45 de zile norma cu dispoziţiile Constituţiei, neconformarea conducând la încetare de drept
efectele juridice ale normei. Situaţia se prezintă însă diferit „dacă norma de abrogare desfiinţează
pur şi simplu norma anterioară fără să pună nici o altă normă în loc”, Curtea neavând practic ce
conţinut al noii norme să raporteze la dispoziţiile constituţionale. Pe cale de consecinţă, ea va
trebui să judece dacă poate sau nu să decidă cu privire al omisiunile legiuitorului196.
Referirea Curţii la jurisprudenţa sa anterioară pre-revizuire, Decizia nr. 20 din 2 februarie
197
2000 , nu este oportună, deoarece la acea dată Curtea analiza constituţionalitatea unei norme
care nu abroga pur şi simplu, ci înlocuia o normă cu alta. În plus, efectul deciziilor Curţii
pronunţate în controlul a posteriori înainte de 2003 consta în faptul că că norma declarată
neconstituţională nu mai putea fi aplicată, efect radical diferit de actualele dispoziţii
constituţionale în materie.
În acest context, interpretarea în sensul căreia decizia Curţii repune „în vigoare
dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal este abuzivă”. Curtea nu avea competenţa
constituţională de decide în acest mod deoarece efectele deciziilor sale în cadrul controlului a
posteriori sunt strict reglementate constituţional şi constau în suspendarea aplicării legii pentru
un termen 45 de zile şi instituirea unei obligaţii pentru Parlament de a pune dispoziţia
neconstituţională de acord cu Constituţia, încetarea efectelor juridice ale normei declarată
neconstituţională intervenind, după cum subliniam anterior, incidental, doar dacă această
obligaţie nu este satisfăcută.
Un alt argument în sens contrar celor statuate de către Curte constă în faptul că o normă
legală nu poate fi repusă în vigoare decât respectând principiul paralelismului formelor şi
competenţelor198, adică de acelaşi organ, de aceeaşi voinţă, şi în aceeaşi formă. Deci, Curtea
Constituţională nu are deci competenţa de a repune în vigoare reglementările abrogate prin
deciziile care declară neconstituţionale normele de abrogare. Într-o primă fază a jurisprudenţei
sale în materie, prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999199, Curtea apreciase corect că
Parlamentul are competenţă exclusivă în materia incriminării insultei, statuând că „Legiuitorul
este deci singurul în măsură să decidă incriminarea sau dezincriminarea insultei”.
194
Pentru o analiză detaliată a deciziei de faţă şi o critică fundamentată a aserţiunii Curţii a se vedea Dan Claudiu
Dănişor, Sebastian Răduleţu, Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curierul
Judiciar nr. 3/2007.
195
Dan Claudiu Dănişor, Sebastian Răduleţu, op.cit.. În acelaşi sens se pronunţă şi Mădălina Nica, Comentariul
Deciziei Î.C.C.J, secţia penală, nr. 2203 din 4 iunie 2010, Pandectele Române nr. 1/2011, p. 175.
196
A se vedea în acest sens Dan Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în
raport de distingerea validităţii de conformitate, Pandectele Române nr. 3/2011, p. 34-35.
197
198
A se vedea pentru detalii Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
199
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2203 din 4 iunie 2010 a
avut o opinie tranşantă şi corectă cu privire la declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii
legale prin decizia Curţii, precum şi cu privire la efectele acestei decizii200. Instanţa supremă,
afirmă că aceste dispoziţii au fost abrogate expres prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006,
clarificând o primă problemă a speţei, faptul dacă normele legale a căror încălcare a fost invocată
în speţă sunt sau nu în vigoare, apreciind că se afla în cea de-a doua ipoteză.
Referindu-se la decizia instanţei constituţionale, Î.C.C.J subliniază că „prin această
decizie Curtea Constituţională nu poate deveni legislator pozitiv”, afirmaţia, chiar dacă nu
declară în mod expres incompetenţa Curţii Constituţionale în acest caz, fiind suficient de clară
pentru a acredita ideea corectă a depăşirii competenţelor de către Curte201.
În plus, afirmaţia Î.C.C.J potrivit căreia „dispoziţiile abrogate de legiuitor nu reintră
automat în vigoare odată cu adoptarea deciziei. Pentru ca dispoziţiile legale referitoare la
infracţiunile de insultă şi calomnie să reintre în vigoare este nevoie de acţiunea legiuitorului,
singurul care poate stabili ce fapte intră în sfera penalului şi devin infracţiuni.”, apar în
concordanţă cu efectul juridic al deciziilor Curţii în cadrul controlului a posteriori stabilit de
către constituant prin art. 147 alin. (1), Parlamentul având posibilitatea punerii de acord a
acestora cu actul fundamental. Însă Parlamentul dispune de „libertatea de a pune de acord, în
modalitatea pe care o crede apropriată, normele declarate constituţionale cu Constituţia. El nu
este obligat să repună în vigoare normele care fuseseră abrogate de norma declarată de Curte ca
fiind contrară Constituţiei”202.
E. Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice doar pentru viitor
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României, De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor”. Astfel, dispoziţia constituţională prevede în mod expres efectul ex
nunc al deciziilor Curţii, făcând aplicaţia principiului general al neretroactivităţii, tempus regit
actum.
Deciziile Curţii se caracterizează prin autoritatea lucrului judecat, absolută sau relativă în
funcţie de poziţia adoptată de către aceasta, de admitere sau de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate203. Puterea de lucru judecat trebuie distinsă de caracterul general obligatoriu
al deciziilor Curţii, primul aspect având aplicabilitate faţă de părţile din procesul în care a fost
invocată, pe când al doilea aspect vizând toate subiectele de drept 204. Declararea
constituţionalităţii normei conduce la imposibilitatea reiterării excepţiei ridicate de către aceleaşi
părţi sau de către instanţă din oficiu în aceeaşi cauză, cu precizarea că dacă motivele şi cauza
sunt diferite acest lucru devine posibil. Prin Decizia nr. 27 din 25 mai 1993205, instanţa
constituţională, aprecia că „ţinând seama de prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie şi ale
art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile definitive ale Curţii
Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor”, statua că „partea care a invocat excepţia nu o mai
poate reitera, întrucât, fiind contrară puterii lucrului judecat, ea este inadmisibilă. Dacă excepţia
200
Pentru o analiză completă a considerentelor Î.C.C.J enunţate cu această ocazie a se vedea Mădălina Nica,
Comentariul Deciziei Î.C.C.J, secţia penală, nr. 2203 din 4 iunie 2010, Pandectele Române nr. 1/2011, p. 173-177.
201
202
Dan Claudiu Dănişor, Sebastian Răduleţu, op.cit., p. 10.
203
A se vedea Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit., p. 257-258.
204
Bianca Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 203.
205
respinsă este din nou invocată, dar de altă parte, nu există puterea de lucru judecat. Decizia
anterioară de respingere este, însă, obligatorie potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, astfel că
atât timp cât motivele care au justificat-o subzistă în continuare, fiind aceleaşi, rezolvarea
excepţiilor ulterioare de aceeaşi natură nu poate fi alta”.
Dispoziţia constituţională ce consacră efectul ex nunc al deciziilor Curţii instituie o
interdicţie în ceea ce priveşte constituirea prin aceste decizii de efecte retroactive.
Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009206, soluţionând un conflict juridic de natură
constituţională, Curtea a statuat expressis verbis că „potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie,
«Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data
publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor». Efectul ex nunc al
actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a
drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în
sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la
consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât
actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile
publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională”.
Din cele de mai sus, rezultau, în mod evident, două aspecte: pe de o parte, deciziile Curţii
Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai pentru viitor,
iar pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte din ordinea normativă, nu pot fi
aplicate retroactiv, mai exact unor raporturi/situaţii juridice încheiate.
F. Poate Curtea Constituţională să extindă sfera dispoziţiilor constituţionale cu a căror

presupusă încălcare a fost sesizată în efectuarea controlului prevederilor legale contestate?
Răspunsul trebuie nuanţat în raport de ce tip de control exercită Curtea.

În cazul controlului a posteriori pe cale de trimitere, urmare a unei excepţii de
neconstituţionalitate, Curtea este legată de limitele sesizării, căci altfel ea ar încălca un principiu
general al procesului, care presupune că instanţa se poate pronunţa doar asupra a ceea ce s-a
cerut. Trebuie avut în vedere că instanţa de contencios constituţional rezolvă în cazul
contenciosului a posteriori o excepţie într-un proces aflat pe rolul unei instanţe de judecată, deci
că ea este ţinută de principiile ce guvernează acest cadru: procesul. Faptul că decizia este apoi
obligatorie erga omnes nu are relevanţă din acest punct de vedere.
În cazul controlului a priori Curtea nu mai este ţinută de principiile aplicabile procesului.
Ea se pronunţă de data aceasta in abstracto şi preventiv asupra constituţionalităţii legilor adoptate
dar nepromulgate. Răspunsul la întrebarea dacă Curtea poate extinde sfera dispoziţiilor
constituţionale în raport cu care realizează controlul nu poate fi decât afirmativ. Ea este chemată
să judece de data aceasta nu afectarea unui drept fundamental concret al unui subiect determinat,
ci compatibilitatea generală şi abstractă dintre legea adoptată de Parlament şi Constituţie,
trebuind să aibă ca normă de referinţă întreaga Constituţie, nu doar acele dispoziţii care sunt
invocate în sesizare, pentru a preveni orice încălcare a Constituţiei.
Secţiunea 2. Hotărârile şi avizele
Curtea Constituţională pronunţă hotărâri şi emite avize, după cum urmează:

A. Hotărâri, în cazurile în care:
206
a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului
şi confirmă rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni.
B. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Categoria juridică a hotărârilor rămâne una controversată, din mai multe puncte de
207
vedere : mai întâi, deoarece dispoziţiile legale exced în principiu dispoziţiilor constituţionale,
prin completarea acestora putând fi considerate ca o revizuire neconstituţională; apoi, pentru că
obiectul anumitor hotărâri devine greu de definit prin dispozitivul lor; de asemenea, datorită
faptului că acestea apar ca o categorie juridică intermediară, între decizii şi avize, preluând
efectele juridice ale acestora în funcţie de situaţiile în care intervin.
Capitolul IV. Procesul constituţional

Secţiunea 1. Sesizarea Curţii Constituţionale
Sesizarea Curţii Constituţionale se produce diferit, în funcţie de tipul de control exercitat

de către aceasta, a priori sau a posteriori, fapt ce impune mai multe precizări.
În primul rând, în cazul legilor înainte de promulgare, dreptul de sesizare a Curţii
Constituţionale în vederea efectuării controlului aparţine Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de
către secretarul general al Camerei respective. În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea, prin
Decizia nr. 305 din 12 martie 2008208, reţinea următoarele: „Sub acest aspect, Curtea constată că,
deşi sesizarea grupului de senatori ai Partidului România Mare a fost depusă direct la Curtea
Constituţională, contrar prevederilor art. 15 alin. (4) teza finală din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora sesizarea se trimite «de către
secretarul general al Camerei respective», aceasta nu este o cauză de inadmisibilitate, ci una de
neregularitate. În consecinţă, considerându-se legal învestită, Curtea va examina pe fond
sesizarea ce face obiectul prezentului dosar”.
Potrivit art. 16 din Legea-cadru nr. 47/1992, în cazul sesizării Curţii Constituţionale de
unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica Preşedintelui
României sesizarea primită, în ziua înregistrării. Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele
207
Ion Deleanu, op.cit., p. 892; Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, op.cit.,
p. 245.
208
României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului,
Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc
dezbaterile. Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea
Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului
Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, prevederile alin.(2) aplicându-
se în mod corespunzător.
În al doilea rând, cât priveşte controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a
actului fundamental, art. 19 prevede că înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea
procedurii legislative de revizuire a Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea legislativă,
însoţită de avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituţională, care este obligată
ca, în termen de 10 zile, să se pronunţe asupra respectării dispoziţiilor constituţionale privind
revizuirea.
În al treilea rând, conform art. 24, în ceea ce priveşte constituţionalitatea tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale înainte de ratificarea acestora de Parlament, Curtea efectuează
controlul la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre
Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica Preşedintelui României,
preşedintelui celeilalte Camere, precum şi Guvernului. Sesizarea făcută de parlamentari se
înregistrează, după caz, la Senat sau la Camera Deputaţilor şi se trimite Curţii Constituţionale, în
ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective.
În al patrulea rând, potrivit art. 27 din Legea-cadru, Curtea Constituţională se pronunţă
asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite
ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. În cazul
în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curţii Constituţionale de secretarul general
al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica,
în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei
când va avea loc dezbaterea.
În al cincilea rând, în cazul efectuării controlului a posteriori, Curtea Constituţională, în
contextul art. 29 din Legea-cadru, decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a
unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea
cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Excepţia poate fi ridicată la
cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial.
De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la
care participă.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale
părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite
Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru
îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat
superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, acesta judecându-se în termen de 3 zile.
În al şaselea rând, Curtea Constituţională hotărăşte şi asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului privind constituţionalitatea unei legi
sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.
În al şaptelea rând, potrivit art. 34 din Legea-cadru, cât priveşte soluţionarea conflictelor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională este sesizată
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Cererea de soluţionare a
conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă
conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.
În al optulea rând, în ceea ce priveşte judecarea contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic, contestaţia poate fi formulată de preşedintele uneia dintre
Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate formula contestaţia numai
pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi. Contestaţia trebuie
motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Secţiunea 2. Reguli procedurale specifice procedurii jurisdicţionale a Curţii

Constituţionale
Potrivit art. 12 din Legea-cadru nr. 47/1992, şedinţele de judecată ale Curţii
Constituţionale sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea hotărăşte
altfel. De asemenea, părţile au acces la lucrările dosarului.
Conform art. 13 şi 14 din Legea-cadru nr. 47/1992, cererile adresate Curţii
Constituţionale sunt scutite de taxă de timbru iar procedura jurisdicţională se completează cu
regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa
Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărâtă exclusiv de Curte.
La şedinţele Plenului, potrivit art. 52, participă toţi judecătorii Curţii Constituţionale, în
afară de situaţiile în care unii absentează în mod justificat, şedinţele fiind prezidate de
preşedintele Curţii Constituţionale. În lipsa preşedintelui Curţii, şedinţele sunt prezidate de un
judecător desemnat de acesta. La şedinţe participă în mod obligatoriu magistratul-asistent
repartizat pe lângă judecătorul-raportor, iar în cazurile prevăzute de lege, reprezentantul
Ministerului Public şi alte persoane sau autorităţi, înştiinţate în acest scop. Dezbaterile au loc cu
participarea numai a judecătorilor Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a celorlalte
documente aflate la dosar şi, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 146 lit. d), e) şi k) din
Constituţie, fără înştiinţarea părţilor. Preşedintele Curţii poate invita, pentru relaţii, persoanele
considerate necesare.
Conform art. 53, accesul publicului este limitat la numărul de locuri din sala de şedinţă,
Secretarul general luând măsuri pentru asigurarea accesului publicului în sala de şedinţe. În
scopul asigurării solemnităţii şedinţei, utilizarea în sala de şedinţă a aparatelor ce permit
înregistrarea, fixarea sau transmiterea cuvântului ori a imaginii este admisă numai înaintea
începerii dezbaterilor şi cu autorizarea prealabilă a preşedintelui Curţii Constituţionale. Este
interzis ca în sala de şedinţă să se facă propagandă de orice fel, prin viu grai ori prin afişe,
pancarte sau alte materiale de acest gen, sub sancţiunea evacuării din sală şi a sesizării organelor
de poliţie, dacă preşedintele Curţii Constituţionale apreciază că fapta are caracter grav.
Conexarea dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale se dispune atunci când obiectul
excepţiei este identic. În timpul şedinţelor publice, judecătorii, magistraţii-asistenţi, procurorii şi
avocaţii poartă robă.
Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea constituţionalităţii,
nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea
sau stingerea procesului şi nici cele privind recuzarea judecătorilor.
În cursul şedinţei publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note,
numerotat şi sigilat, numărul dosarului, susţinerile orale ale părţilor şi ale procurorului, măsurile
dispuse de Curtea Constituţională, precum şi toate celelalte aspecte rezultând din desfăşurarea
dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri. Registrul
de note se păstrează în arhiva Curţii timp de 5 ani de la data ultimelor note scrise.
În cazul în care Curtea Constituţională rămâne în pronunţare, potrivit art. 57 din Legea-
cadru nr. 47/1992, preşedintele anunţă ziua stabilită pentru aceasta. Amânarea pronunţării nu va
depăşi, de regulă, 30 de zile. În condica de şedinţă se va trece în momentul pronunţării şi
termenul la care au avut loc dezbaterile.
Conform art. 58, deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi numai judecătorii
care au participat la dezbateri. Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile şi a participat la ele
poate fi consultat. Judecătorul-raportor votează primul, cel mai tânăr judecător, al doilea, apoi
ceilalţi judecători şi, la sfârşit, preşedintele Curţii Constituţionale. În situaţia în care un judecător
cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul
dezbaterii şi preşedintele Curţii Constituţionale sau cel puţin o treime din numărul judecătorilor
Plenului consideră cererea justificată, se va amâna pronunţarea pentru o altă dată, ţinându-se
seama de urgenţa cauzei. Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare
a unor aspecte, preşedintele Curţii Constituţionale poate dispune redeschiderea dezbaterilor,
luând măsurile procesuale necesare.
Rezultatul deliberării, potrivit art. 59, se înscrie într-o minută, care se semnează de
judecătorii care au participat la şedinţă şi de magistratul-asistent. Magistratul-asistent va
consemna de îndată în condica de şedinţă soluţiile date, care se semnează de către judecători.
Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei
se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.
Potrivit art. 60, deciziile, hotărârile şi avizele se redactează în scris de către magistratul-
asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor, termenul de
redactare fiind de cel mult 30 de zile de la pronunţare. Deciziile, hotărârile şi avizele se certifică
de către preşedintele Curţii Constituţionale şi de magistratul-asistent care a participat la
dezbateri. Ele primesc număr în ordinea înscrierii lor în condica de şedinţă, separat pentru
decizii, hotărâri şi avize.
Secţiunea 3. Activitatea premergătoare şedinţei de dezbateri
Potrivit art. 45 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii constituţionale,

actele de sesizare a Curţii sunt cele stabilite de lege şi se primesc prin poştă sau prin curier. Ele
se depun la Compartimentul grefă, registratură şi arhivă, unde, în aceeaşi zi, primesc data certă,
după care se prezintă de către prim-magistratul-asistent preşedintelui Curţii Constituţionale,
având ataşate şi plicurile. Celelalte cereri şi acte de natură jurisdicţională sosite prin poştă sau
prin curier ori depuse personal, precum şi cele transmise prin telegraf, telefax sau prin poşta
electronică se înregistrează, iar apoi se prezintă preşedintelui. Expedierea corespondenţei cu
caracter jurisdicţional se va realiza prin poştă, curier, prin fax ori e-mail sau prin orice alt mijloc
de comunicare ce poate fi identificat şi supravegheat şi care asigură caracterul oficial al acesteia.
Preşedintele Curţii Constituţionale, conform art. 46 din Regulament, primind actul de
sesizare, desemnează, printr-o rezoluţie datată, judecătorul-raportor şi magistratul-asistent şi,
după caz, stabileşte termenul de judecată. Actul de sesizare se restituie de prim-magistratul-
asistent Compartimentului grefă, registratură şi arhivă, unde, în aceeaşi zi, primeşte numărul din
registrul de evidenţă a intrărilor şi ieşirilor dosarelor şi se înscrie în registrul general de dosare.
Formarea, multiplicarea şi distribuirea dosarului către cabinetele judecătorilor Curţii
Constituţionale şi magistratul-asistent se realizează imediat după repartizarea acestuia de către
preşedintele Curţii. La formarea dosarului, pe coperta acestuia se vor menţiona denumirea Curţii
Constituţionale, numărul dosarului, autorii sesizării, obiectul sesizării şi termenul de judecată,
după stabilirea acestuia.
Potrivit art. 47, dacă actul de sesizare vizează atribuţia Curţii Constituţionale prevăzută
de art. 146 lit. d) din Constituţia României, judecătorul-raportor verifică dacă sunt îndeplinite
cerinţele prevăzute la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, şi, dacă este cazul, va solicita
completarea actului de sesizare, stabilind şi termenul în care instanţa să răspundă.
Personalul de la cabinetele judecătorilor va redacta adresele necesare obţinerii punctelor
de vedere prevăzute de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, precum şi fişa de
legislaţie internă şi de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în condiţiile prezentului regulament.
Dacă judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul Curţii Constituţionale apreciază că este
necesar, se va solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate sau a oricărui act, în copie certificată, din dosarul în care s-a ridicat excepţia
de neconstituţionalitate.
Judecătorul-raportor poate solicita consultaţii de specialitate unor personalităţi sau unor
instituţii, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Curţii Constituţionale. Judecătorul-raportor,
analizând proiectul de raport, punctele de vedere şi relaţiile cerute, soluţiile din doctrina şi
jurisprudenţă română şi străină, precum şi oricare alt element necesar dezbaterilor, întocmeşte un
raport scris asupra cauzei. În cazurile prevăzute la art. 146 lit. a) teza întâi, lit. b), c), d) şi k) din
Constituţia României, termenul de depunere a raportului nu poate depăşi, de regulă, 90 de zile de
la data înregistrării sesizării. În celelalte cazuri, termenul de depunere a raportului se stabileşte
ţinându-se seama de termenele prevăzute de lege. În situaţii excepţionale, când urgenţa o
impune, preşedintele Curţii Constituţionale poate dispune, după consultarea judecătorului-
raportor, ca termenul să fie mai scurt. Magistratul-asistent desemnat în dosar pregăteşte lucrările
în vederea dezbaterilor.
Termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii Constituţionale, potrivit legii. În
cazul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, termenul de judecată se stabileşte la data
depunerii raportului şi nu poate fi fixat într-un interval mai scurt de 30 de zile.
Conform art. 49, sub îndrumarea magistratului-asistent, grefierul întocmeşte concepta de
citare, citaţiile şi adresele referitoare la alte modalităţi operative de chemare în faţa Curţii
Constituţionale. Întocmirea conceptelor de citare şi emiterea procedurilor de chemare în faţa
Curţii Constituţionale se fac imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele de
natură urgentă, sau cel mai târziu a doua zi lucrătoare, în celelalte cauze. Grefierii care
îndeplinesc procedurile de citare vor face menţiune, pe concepta de citare, despre data emiterii
acestora.
În cauzele privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, înştiinţarea părţilor se
poate face prin citaţie, precum şi prin alte modalităţi operative, respectiv telefonic, telegrafic,
prin fax, poştă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz,
transmiterea textului actului supus comunicării ori înştiinţarea pentru prezentarea la termen,
precum şi confirmarea primirii actului, respectiv a înştiinţării, dacă părţile au indicat instanţei
datele corespunzătoare în acest scop. Dacă încunoştinţarea s-a făcut telefonic, grefierul va
întocmi un referat în care va arăta modalitatea de încunoştinţare şi obiectul acesteia.
Pe formularul de citaţie se menţionează expres că prezentarea părţii în faţa Curţii
Constituţionale nu este obligatorie. În cazul persoanelor care au domiciliul sau sediul în
străinătate, citarea se face în limba română. În cauzele care, potrivit legii, se soluţionează cu
participarea procurorului, acestuia i se comunică, odată cu înştiinţarea, şi actul de sesizare a
Curţii Constituţionale. Magistratul-asistent urmăreşte comunicarea copiilor de pe actele de
sesizare, precum şi primirea punctelor de vedere prevăzute de lege şi asigură ducerea la
îndeplinire a tuturor lucrărilor dispuse de preşedinte sau de judecătorul-raportor, după caz.
Potrivit art. 51, scoaterea dosarelor din incinta Curţii Constituţionale este interzisă.
Dosarele vor fi puse la dispoziţia părţilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora pentru studiu în
incinta Compartimentului grefă, registratură şi arhivă în timpul programului de lucru cu publicul,
după identificarea şi notarea prenumelui şi numelui persoanelor care le solicită, verificându-se
actele de identitate, procurile sau delegaţiile, precum şi integralitatea dosarului la restituire.
Grefierul registrator supraveghează studiul dosarelor. La solicitarea părţilor sau a
reprezentanţilor legali ai acestora, preşedintele poate dispune eliberarea de copii de pe actele din
dosarul Curţii Constituţionale.
Secţiunea 4. Activitatea în timpul şedinţei de dezbateri
Conform art. 52, magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile intră în sala de şedinţă
înainte de începerea dezbaterilor, preluând dosarele în care a fost desemnat.
După deschiderea şedinţei, preşedintele Curţii Constituţionale dispune strigarea dosarelor
de către magistraţii - asistenţi în ordinea stabilită în lista de şedinţă. Preşedintele, la cererea
părţilor sau din oficiu, poate dispune strigarea unor dosare peste rând sau lăsarea mai la urmă. În
fiecare cauză, magistratul-asistent face apelul părţilor, după care referă asupra modului în care s-
au îndeplinit procedura de citare şi măsurile dispuse de Curtea Constituţionale, precum şi asupra
obiectului cauzei şi stadiului în care se află judecata acesteia.
În cazul în care s-a dispus amânarea dezbaterilor sau a pronunţării asupra cauzei, potrivit
art. 54, magistratul-asistent va trece în condica şedinţelor de judecată termenul fixat, iar în
termen de 24 de ore va întocmi încheierea de amânare, cu indicarea motivului care a determinat
această măsură. După redactarea încheierii, magistratul-asistent predă dosarul grefierului, în
vederea îndeplinirii procedurii de citare, după caz, şi va asigura îndeplinirea celorlalte măsuri
dispuse de Curtea Constituţională.
Personalul auxiliar de specialitate desemnat să asiste la şedinţa de judecată anunţă
publicului din sală intrarea şi retragerea Plenului Curţii Constituţionale. La intrarea şi la
retragerea Plenului Curţii Constituţionale, publicul se ridică în picioare.
Secţiunea 5. Activitatea în timpul şedinţei de deliberare

Conform art. 56, deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi numai judecătorii
care au participat la dezbateri şi magistratul-asistent desemnat în dosar.
În cazul în care nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri sau în
situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
republicată, pronunţarea asupra cauzei va fi amânată pentru o dată ulterioară. Amânarea va fi
consemnată într-o încheiere redactată de magistratul-asistent, cu indicarea motivului care a
determinat această măsură.
Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte
sau nu se întruneşte majoritatea prevăzută la art.51 alin.(1) teza a doua din Legea nr.47/1992,
republicată, preşedintele Curţii Constituţionale poate dispune redeschiderea dezbaterilor,
stabilind noul termen de judecată. Magistratul-asistent va redacta încheierea, cu indicarea
motivului care a determinat această măsură. Dispoziţiile art.54 alin.(2) se aplică în mod
corespunzător. Încheierile se redactează în termen de 24 de ore, iar termenele fixate se
consemnează în condica şedinţelor de judecată.
Secţiunea 6. Activitatea ulterioară şedinţei de pronunţare
Potrivit art. 58,actele Curţii Constituţionale se redactează în numărul de exemplare

necesar spre a asigura păstrarea lor la dosar, comunicarea acestora, în cazurile prevăzute de lege,
şi trimiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992,
republicată, decizia Curţii Constituţionale se comunică celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernului, precum şi autorităţilor publice implicate.
Deciziile pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate prevăzut la art. 146 lit. d)
din Constituţia României, republicată, se vor comunica instanţei care a sesizat Curtea
Constituţională sau Avocatului Poporului, după caz.
După redactarea deciziei, hotărârii, avizului sau a încheierii, magistratul-asistent restituie
dosarul Compartimentului grefă, registratură şi arhivă.
Restituirea înscrisurilor originale depuse la dosarele Curţii Constituţionale se
încuviinţează de preşedintele Curţii, pe baza unei cereri motivate, formulate de petiţionar, şi
numai dacă actul poate fi păstrat în copie, fără ca prin aceasta să se producă o vătămare părţilor
din proces.

Lipit

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lipit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Partea a II-a

Regimul instituţiilor politice

Secţiunea 1. Rolul Parlamentului

În mod tradiţional, puterea legislativă este acordată în diferitele sisteme constituţionale

Secţiunea 2. Structura Parlamentului: bicamerismul

Capitolul II. Mandatul, organizarea şi funcţionarea Parlamentului

§1. Alegerea Camerelor

§2. Durata mandatului Camerelor

Secţiunea 2. Organizarea internă a Parlamentului

§1. Autonomia regulamentară şi bugetară a Camerelor

Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în

A. Alegerea Preşedintelui Camerei

B. Atribuţiile Preşedintelui Camerei

Potrivit art. 33 din regulamentul Camerei Deputaţilor, Preşedintele acesteia are

C. Revocarea din funcţie a Preşedintelui Camerei

Un aspect important îl constituie posibilitatea de revocare din funcţie a Preşedintelui

a) Principiile constituţionale pe care se întemeiază activitatea Parlamentului: principiul

b) Statutul juridic al Biroului permanent al Senatului şi al membrilor acestui organ

Biroul permanent al Senatului este o structură instituţională de lucru a acestei Camere a

c) Condiţiile de revocare a membrilor Biroului permanent al Senatului

d) Neconstituţionalitatea art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului

Principiul configuraţiei politice devine fundamental şi în declararea neconstituţionalităţii

e) Aprecierea neconstituţionalităţii art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului

Şi în ceea ce priveşte declararea neconstituţionalităţii art. 32 alin. (1), care dispune că

f) Condiţiile revocării din funcţie a Preşedintelui Senatului: contextul actual

Declararea neconstituţionalităţii art. 30 şi 32 din Regulamentul Senatului la nivelul anului

D. Încetarea de drept a statutului de Preşedinte al Camerei

Încetarea de drept a statutului de Preşedinte al Camerei intervine în contextul art. 33 din

§3. Biroul permanent

§4. Comitetul liderilor grupurilor parlamentare

Comitetul liderilor grupurilor parlamentare apare ca structură instituţională parlamentară

§5. Grupurile parlamentare

A. Coordonate normative regulamentare

B. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia constituirii de grupuri parlamentare

Constituţionalitatea modificărilor operate articolului 12 din Regulamentul Camerei

§6. Comisiile parlamentare

A. Coordonatele regulamentare ale comisiilor parlamentare

B. Actele juridice ale comisiilor parlamentare: rapoartele şi avizele

Secţiunea 3. Desfăşurarea lucrărilor Parlamentului

§1. Şedinţele Camerelor

C. Convocarea Camerelor în sesiuni

Secţiunea 4. Actele juridice şi cvorumul legal

§1. Actele juridice ale Parlamentului

Procedura legislativă generală78 reprezintă succesiunea de etape obligatorii79 ce trebuie

Pentru determinarea coordonatelor normative ale hotărârii, ca act juridic al Parlamentului,

§2. Cvorumul legal

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa a distins între cvorumul de lucru şi cvorumul

Capitolul III. Statutul parlamentarilor

§1. Mandatul parlamentar şi caracterele acestuia

B. Caracterele mandatului reprezentativ

Indeterminarea mandantului în dreptul public. Dacă în dreptul privat mandantul este o

§2. Durata mandatului parlamentar

Art. 70 din Constituţie reglementează durata mandatului parlamentar120, începând cu

Secţiunea 2. Protecţia mandatului parlamentar

Protecţia mandatului de parlamentar este asigurată la nivel constituţional prin instituirea

Art. 71 din Constituţie prevede coordonatele normative ale regimului general al

§2. Imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară reprezintă o garanţie a exercitării mandatului parlamentar faţă de

Capitolul V. Consiliul Legislativ

Secţiunea 2. Mandatul personalului Consiliului Legislativ

§1. Condiţiile specifice de numire în funcţie a personalului Consiliului Legislativ

Potrivit art. 18 alin. (1), în funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ, preşedinte de

Secţiunea 3. Atribuţiile Consiliului Legislativ

Secţiunea 4. Puterile Consiliului Legislativ