Drept Constitutional Si Organizarea Politico Etatica A Romaniei

CAPITOLUL I
TEORIA CONSTITUŢIEI
1.1. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE. PREMISELE APARIŢIEI

CONSTITUŢIONALISMULUI1
Cuvântul „constituţie” îşi are originea în latinescul constitutio, care înseamnă

„aşezare cu temei”, „starea unui lucru”.
În perioada imperiului roman cuvântul „constitutio” a fost utilizat pentru a
desemna legile care emanau de la împărat, chiar dacă ele nu se refereau la
organizarea şi funcţionarea statului.
În perioada evului mediu, termenul constitutio desemna anumite reguli
monahale.
Abia în secolul al XVIII-lea, termenul „constituţie” începe să fie utilizat într-
un sens apropiat celui care îi este atribuit azi, respectiv acele legi care, reglementând
organizarea şi funcţionarea statului, limitau puterea monarhului şi garantau anumite
drepturi şi libertăţi fundamentale individului. Este vorba de o concepţie asupra
noţiunii de constituţie, care ţine seama exclusiv de conţinutul normelor ei.
Treptat, s-a format convingerea că numai o constituţie scrisă, prin precizia şi
claritatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolutiste,
afirmându-se tot mai pregnant, necesitatea unei constituţii rigide şi asigurarea
supremaţiei ei faţă de orice altă normă juridică.
1
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice –
tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7-31; Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, 2005, p.
40.
1
Constituţia poate fi definită ca fiind legea fundamentală a unui stat, adică
legea cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte legi care reglementează în mod
sistematic atât principalele structuri social-economice, cât şi cele ale organizării şi
funcţionării statului, garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor şi stabileşte îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi.
Prima constituţie, în sensul modern al acestui cuvânt, a apărut în Anglia şi

constă într-un ansamblu de obiceiuri juridice şi dintr-un număr de acte scrise, care pot
fi însă modificate prin legi ordinare.
Printre actele scrise care se consideră că stau şi astăzi la baza constituţiei
engleze se numără:
- Magna Charta Libertatum din 1215 – document prin care regele a
confirmat privilegiile marilor feudali, făcând şi unele concesii în folosul
păturilor bogate orăşeneşti. Din perspectiva dezvoltării constituţionalismului
englez, documentul este important prin prevederea cuprinsă în articolul 14,
pe baza căruia a fost organizat Marele Consiliu al Regatului, organism
alcătuit din arhiepiscopi, episcopi, conţi şi baroni. Acest consiliu, lărgit apoi
(1265) cu reprezentanţi ai oraşelor şi cavalerilor din comitate, constituit
forma embrionară din care s-a format Parlamentul englez modern, cu cele
două camere ale sale (Camera Comunelor şi Camera Lorzilor), devenit,
începând cu anul 1295, o instituţie permanentă.
- Petiţia drepturilor din 1628 - a stabilit garanţii împotriva perceperii de
impozite fără aprobarea Parlamentului, a arestărilor şi a confiscărilor de
bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.
- Habeas Corpus din 1679, prin care s-a încredinţat tribunalelor controlul
asupra reţinerii şi arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la
cererea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul este obligat să
emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie
retrimiterea lui la închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauţiune.
- Bill-ul drepturilor din 1689. Prin acest act a fost declarată ilegală orice
preluare de bani pentru coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă
de timp şi în alte condiţii decât cele stabilite de parlament. Ca urmare a
punerii în practic a prevederilor acestui document, Parlamentul englez a
ajuns în situaţia de a fi convocat regulat.
2
- reformele electorale din 1832, 1867, 1884 şi 1918,
- „Parliaments Acts” din 1911 şi 1949, care au diminuat rolul Camerei
Lorzilor.
Modelul constituţionalismului britanic a fost utilizat şi în alte state din Europa,

şi chiar în coloniile engleze din America de Nord.
Doctrina şi, mai ales practica constituţională americană, şi-au pus amprenta
asupra dezvoltării constituţionalismului modern, prin următoarele:
- au fost adoptate pentru prima dată în istorie constituţii scrise sistematice
(iniţial ale statelor americane, apoi Constituţia federală), având ca obiect
reglementarea, într-o ordine raţională, a organizării şi funcţionării
principalelor organe ale statului, precum şi garantarea drepturilor înnăscute ale
omului.
- practica americană a consacrat pentru prima dată ideea că adoptarea
constituţiilor trebuie să fie opera unor „convenţii”, adică a unor adunări anume
alese în acest scop, precum şi corolarul ei, în sensul căruia nici revizuirea unei
asemenea constituţii nu poate fi făcută decât tot de o asemenea convenţie.
- fiind opera unor adunări constituante, constituţiile sunt investite cu o forţă
juridică superioară legilor ordinare, care trebuie să le fie conforme.
- supunerea constituţiei aprobării prin referendum
- constituţiile americane au proclamat principiul că orice putere îşi are originea
în voinţa populară, care singură o legitimează.
- prin intermediul constituţiilor americane s-a pus pentru prima dată în practică
şi a fost ridicată la rang de principiu constituţional teoria separaţiei puterilor în
stat.
1.2. CLASIFICAREA CONSTITUŢIILOR
În mod obişnuit, Constituţiile se clasifică în

1. constituţii cutumiare şi
2. constituţii scrise
3
Normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental,
fie în mai multe acte fundamentale în formă scrisă sau într-un sistem de norme scrise
şi nescrise (cutumiare), care în totalitatea lor formează constituţia.
CONSTITUŢIILE CUTUMIARE
Constituţiile cutumiare (nescrise) sunt formate dintr-un ansamblu de obiceiuri
juridice (cutume) şi un anumit număr de acte elaborate şi emise de organele de stat
învestite cu competenţă legislativă.
Obiceiurile juridice (cutumele) sunt reguli de conduită socială, rezultate dintr-
o practică socială îndelungată şi constantă şi care, deşi nu emană de la organele
statului competente să legifereze, sunt considerate totuşi obligatorii, întrucât sunt
expresia convingerii unei colectivităţi umane că răspund sentimentului uman de
justiţie.
Nu trebuie confundate cu simplele uzanţe sau uzuri care sunt practici (tradiţii)
lipsite de semnificaţie juridică.
Pentru ca un uz sau uzanţă să se transforme în obicei juridic (cutumă) trebuie
să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. este necesar ca uzul să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apărea
ca un simplu fapt întâmplător;
2. este necesar să se formeze o practică îndelungată constantă, neîntreruptă de
practici contrare;
3. trebuie să se impună în conştiinţa unui grup social ca regulă de conduită
obligatorie.
Azi, mai întâlnim constituţii cutumiare în Marea Britanie, Israel, Noua

Zeelandă.
În sistemul constituţional britanic, vechile obiceiuri juridice sunt cunoscute sub
denumirea de „common law” şi reprezintă o parte importantă (partea nescrisă,
cutumiară) a Constituţiei britanice.
CONSTITUŢII SCRISE
Constituţiile scrise sunt constituţiile care apar sub forma unui text unitar şi
sistematic, realizând un tot unitar.
4
În funcţie de posibilitatea de modificare a lor, se împart în:
- constituţii flexibile (suple)
- constituţii rigide
Constituţiile flexibile (suple) se caracterizează prin faptul că pot fi modificate
relativ uşor, conform proceduri legislative obişnuite, deoarece normele constituţionale
au aceeaşi forţă juridică cu a legilor obişnuite.
Constituţiile rigide sunt acele constituţii a căror conţinut, datorită forţei
juridice supreme, poate fi modificat doar după o procedură specială şi mai dificilă
decât cea prevăzută pentru modificarea legilor obişnuite, în vederea asigurării
protecţiei şi stabilităţii Constituţiei.
Procedee de realizare a rigidităţii constituţionale:

1. Condiţii speciale de exercitare a iniţiativei de revizuire a Constituţiei
Conform art. 150 alin. 1 din Constituţie, au drept de iniţiativă privind
revizuirea Constituţiei numai:
- Preşedintele României, la propunerea Guvernul,
- cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau al senatorilor,
- cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care să provină din cel puţin ½
din judeţele ţării şi din fiecare din aceste judeţe sau din municipiul Bucureşti,
cel puţin 20.000 de semnături.
Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei se supune din oficiu
controlul de constituţionalitate al Curţii Constituţionale, conform art. 146 lit. a din
Constituţie.
2. Organul competent să adopte legea de revizuire şi procedura dezbaterii ei.

În sistemul nostru constituţional, organul să adopte o lege de revizuire este tot
Parlamentul dar, procedura adoptării unei asemenea legi prezintă unele aspecte
deosebite faţă de procedura legislativă obişnuită.
Legea de revizuire de adoptă în Camera Deputaţilor şi în Senat cu o majoritate
de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). În
cazul în care există deosebiri între textele adoptate de cele două Camere, legea se
trimite comisie de mediere (comisie comună a celor două Camere). Dacă procedura
medierii eşuează, legea de revizuire se supune dezbaterii şi votului în şedinţa comună
5
a celor două Camere a Parlamentului, unde, pentru a fi adoptată, este nevoie de votul
a cel puţin 3/4 din numărul total al parlamentarilor.
3. Obligativitatea de a supune legea de revizuire referendumului.

Pentru a fi adoptată definitiv, legea de revizuire trebuie aprobată prin
referendum, organizat în acest scop, în cel mult 30 de zile de la data adoptării ei de
către Parlament.
Legea de revizuire nu se supune promulgării.
4. Dispoziţii constituţionale declarate nerevizuibile

Conform art. 151 alin. 1, următoarele dispoziţii nu pot face obiectul unei
revizuiri:
 caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului,
 forma republicană de guvernământ,
 integritatea teritoriului,
 independenţa justiţiei,
 pluralismul politic,
 limba oficială.
De asemenea, art. 152 reglementează şi alte condiţionări ale revizuirii
Constituţiei:
 prin revizuire nu pot fi suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale
ale cetăţenilor sau garanţii ale acestora
 Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, a stării de
urgenţă sau în timp de război.
1.3. CLASIFICAREA CLASICĂ A CONSTITUŢIILOR
Are în vedere criteriul cronologic, al apariţiei diferitelor forme. Astfel, există:

1. Carta concedată
2. Statutul
3. Pactul
4. Convenţia
6
1. Carta concedată se caracterizează prin faptul că este o emanaţie juridică
exclusiv a puterii absolute a monarhului, care din proprie iniţiativă în aparenţă, dar, în
realitate, constrâns de împrejurări (presiuni din partea unor factori politici sau sociali),
recunoaşte anumite drepturi fundamentale cetăţeneşti şi îşi autolimitează prerogativele
prin constituirea unei adunări reprezentative căreia i se conferă atribuţii de legiferare
şi stabileşte organizarea unei justiţii independente. Este considerată un act de
capitulare a monarhului faţă de forţele sociale progresiste în ascensiune.
2. Statutul este, ca formă, tot o cartă concedată, deosebindu-se de aceasta prin

adoptarea lui pe cale plebiscitară (de exemplu, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza, Constituţia României din 1938).
3. Pactul este o consecinţa unui compromis între monarh şi adunarea sau

adunările reprezentative ale forţelor sociale progresiste în ascensiune, cele două părţi
fiind, aparent, pe poziţii egale (de exemplu, Constituţia României din 1866 şi
Constituţia României din 1923).
4. Convenţia este constituţia adoptată de o adunare reprezentativă a corpului

electoral aleasă anume în acest scop, fără să fie necesar concursul vreunui alt organ de
stat.
7
Drept Constitutional si Organizarea Politico Etatica a Romaniei
CAPITOLUL II
DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ2
2.1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA DISCIPLINEI DREPTULUI

CONSTITUŢIONAL
Noţiunea de „drept constituţional” a părut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

trebuie legată de apariţia necesităţii de a studia sistematic Constituţiile scrise apărute.
Primul pas a fost făcut, când în anul 1796, la Ferrara, Italia a fost înfiinţată prima
catedră de drept constituţional, titular fiind Giuseppe Campagnoni de Luzo. Ulterior, în
1834, a fost înfiinţată o catedră de drept constituţional la Paris.
La începutul secolului XIX, denumirea de „drept constituţional”, considerată a nu
mai fi suficient de cuprinzătoare, a fost înlocuită cu denumirea de „Drept constituţional şi
instituţii politice”.
În Ţările Române, studierea conceptelor specifice dreptului constituţional s-a
făcut pentru început sub denumirea de „drept public”, ulterior de „drept constituţional” şi
apoi de „drept constituţional şi instituţii politice”.
Dezvoltarea disciplinei „Dreptului constituţional” în România a fost marcată de
elaborarea, apariţia şi susţinerea unor cursuri în cadrul facultăţilor de specialitate.
2.2. OBIECTUL DE CERCETARE. METODE DE CERCETARE
2
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p.31-39.
8
Dreptul constituţional, ca orice ştiinţă, are un obiect propriu de cercetare şi

metode ştiinţifice specifice.
Obiectul principal de cercetare al disciplinei Dreptului constituţional îl reprezintă
Constituţia.
Mai exact, obiectul de cercetare al dreptului constituţional se referă la regulile
privind forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului
şi a celorlalte organe ale statului, raporturile dintre acestea, precum şi a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale oamenilor.
Metodele de cercetare. Metodele de cercetare utilizate în principal sunt:

1. metoda exegetică – constă în utilizarea interpretării gramaticale şi
logice, în scopul stabilirii înţelesului diferitelor texte de lege. Se
utilizează mijloace specifice logicii: analogia, argumentele logice
(argumentul „a pari”, „per a contrario”, „a fortiori” etc.).
2. metoda analitică-sintetică – constă în analizarea diferitelor norme
juridice în vigoare, în scopul de a găsi principiile juridice care stau la
baza lor. Urmează cercetarea comparativă a acestora, pentru a putea
sintetiza o serie de principii superioare, fundamentale. Se folosesc
procedee ale logicii formale, precum: analiza, sinteza, inducţia,
deducţia.
3. îmbinarea metodelor tradiţionale (exegetică şi analitică-sintetică) cu
metode moderne sociologice. Analiza modernă a aspectelor specifice
Dreptului constituţional presupune atât o analiză pur juridică (oferită de
metodele tradiţionale), cât şi o analiză de natură sociologică şi politică.
S-a argumentat că nu este posibilă o înţelegere a fenomenului juridic al
statului, fără o cunoaştere şi înţelegere a aspectelor economice, sociale
şi politice sau a convingerilor sau mentalităţilor membrilor societăţii.
2.3. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT
9
Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public, şi este definit ca

ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, forma de guvernământ,
organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi a celorlalte organe ale statului,
raporturile dintre acestea, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
oamenilor şi orice alte aspecte prevăzute prin însuşi textul Constituţiei.
Izvoarele formale ale dreptului constituţional

Este izvor formal de drept forma de exprimare a normei juridice edictate de stat.
Nu toate izvoarele de drept sunt şi izvoare ale dreptului constituţional, ci numai acelea
care îndeplinesc două condiţii:
- îmbracă forma normelor juridice emise de organele reprezentative ale
statului;
- normele juridice să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice.
Izvoarele dreptului constituţionale3:
1. Constituţia – este principalul izvor de drept constituţional
2. Legile constituţionale – sunt legile de revizuire a Constituţiei
3. Legile – sunt izvoare ale dreptului constituţional numai acele legi care
reglementează relaţii sociale fundamentale care apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii publice (de exemplu, Legea privind cetăţenia
română, Legea electorală etc.).
4. Regulamentele de organizare şi funcţionarea a celor două Camere ale
Parlamentului
5. Ordonanţele guvernamentale – sunt izvoare ale dreptului constituţional în aceleaşi
condiţii ca şi legea
6. Tratatele şi convenţiile internaţionale – pentru a fi izvoare ale dreptului
constituţional trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită; să fie ratificate
conform dispoziţiilor legale; să cuprindă reglementări specifice dreptului
constituţional (de exemplu, convenţiile încheiate între state privind cetăţenia).
3
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. I, p. 30-31.
10
CAPITOLUL III
TEORIA STATULUI
3.1. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE STAT
Termenul „stat” îşi are originea în latinescul „status”, cu sensul de stare a unui
lucru. Ulterior a căpătat şi o semnificaţie juridică şi desemna situaţia juridică a unei
persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori,
apartenenţa conferindu-i anumite drepturi şi obligaţii4.
Când termenul „status” a început să fie utilizat în expresii precum „status rei
romane” şi „status rei publicae” (situaţia conducerii vieţii publice5) a dobândit şi o
semnificaţie politică.
Se consideră că termenul „stat” a fost utilizat pentru prima dată într-o accepţiune
modernă – formă de organizare a unei populaţii aşezată pe un anumit teritoriu şi cu o
structură instituţionalizată, independentă de persoanele care ocupă poziţiile supreme şi
care exercită puterea suverană - în lucrarea „Principele” de către Nicolo Machiavelli,
lucrare care începe cu „toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra
oamenilor au fost şi sunt sau republici sau principate”6.
Apariţia statului este un proces îndelungat şi complex.
Aspecte7 care au contribuit la apariţia şi formarea statului:
4
politice, vol. II, 2006, p. 39.
5
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 40.
6
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 42.
7
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 48-57.
11
- apariţia necesităţii unei autorităţi politice (conducere) în cadrul unei

societăţi, fundamentată pe ideea acceptării şi subordonării unei ordini
legale sau cutumiare care supravieţuieşte indivizilor care o deţin şi o
exercită la un moment dat8;
- rolul jucat de biserică în conservarea valorilor culturale eleno-romane şi
prin faptul că, o dată cu căderea Imperiului Roman de Apus, şi-a asumat
rolul de conducător al unui sistem de organizare şi disciplinare socială
(bazat pe supunerea spirituală a populaţiilor creştine);
- ca urmare a efortului bisericii de a-şi menţine supremaţia într-o Europă
divizată între Vest şi Imperiul Roman de Răsărit, s-au intensificat
alianţele în Europa Occidentală, ceea ce a permis apariţia marelui
imperiu a lui Carol cel Mare, structură susţinută prin administrare,
gestionare financiară şi armată;
- apariţia raporturilor de vasalitate (prestarea unor servicii de către vasal
seniorului în schimbul unei feude);
- stratificarea socială tot mai accentuată dintre aristocraţie şi burghezie şi
apariţia „stărilor” ca forme de organizare socială
- apariţia adunărilor reprezentative;
- teritoriul nu a mai fost considerat proprietatea privată a unei persoane
(monarhul), ci a unei entităţi distincte, numită la început coroană, apoi
stat9;
- acţiunea de guvernare este delimitată tot mai clar de persoanele care
guvernează sau în numele căreia se guvernează;
- accentuarea diferenţelor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi până la
apariţia unui raport de subordonare
- fundamentarea legitimităţii absolute a monarhului şi impunerea
conducerii centralizate
8
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,
vol. I, p. 114.
9
vol. I, p. 118.
12
- apariţia şi afirmarea unor teorii privind originea populară a suveranităţii

puterii poporului
- procesul de formare a naţiunilor şi conturarea sentimentului naţional.
3.2. DEFINIŢIA STATULUI
Statul este o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un anumit

teritoriu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria competenţă şi organizată
în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă
şi jurisdicţională10.
Caracterul instituţionalizat al statului rezultă din faptul că statul este o organizaţie
umană ce are la bază un ansamblu de reguli de drept (norme juridice), organizaţie în
cadrul căreia se desfăşoară activităţi în vederea realizării unor scopuri sociale generale şi
determinate.
Ceea ce deosebeşte statul de alte instituţii, este natura specifică a activităţii
desfăşurate (legislativă, executivă şi jurisdicţională) şi capacitate de a-şi determina
propria competenţă, în absenţa oricărei intervenţii a vreunei autorităţi superioare, numită
şi suveranitate11.
Alte definiţii date statului:
• statul este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane
constituite istoric şi localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de
indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia,
ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale
elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele
fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă general-
obligatorie12.
10
vol. I, p. 116.
11
vol. I, p. 116.
12
13
• statul se defineşte ca o modalitate de organizare a puterii politice sub forma puterii

de stat, în vederea îndeplinirii voinţei deţinătorului acestei puteri, adică poporul13.
• stat desemnează o colectivitate umană, situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi
suverane, cea ce presupune un aparat de instituţii care îi permite să comande şi să
acţioneze14.
• statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu
delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având menirea să
promoveze şi garanteze interesele generale ale societăţii15.
Indiferent de varietatea definiţiilor, se pot sesiza câteva „permanenţe”:

- existenţa celor trei elemente: o populaţie, un teritoriu şi o putere de stat
- liantul dintre cele trei elemente: guvernarea (o acţiune de conducere
socială prin impunerea unor reguli generale)
- structura organizatorică
- un scop: satisfacerea unor interese generale ale unei comunităţi de
oameni.
3.3. PERSONALITATEA JURIDICĂ (MORALĂ )A STATULUI
Încă de la început, statul a fost considerat titular a unor drepturi subiective şi

obligaţii corelative, ceea ce presupune acceptarea idei că statul este o persoană juridică
având personalitate juridică16.
13
politice, vol. II, p. 42.
14
A se vedea Ioan Alexandru, Politică, administraţie, justiţie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 44.
15
A se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti,
1999, p. 77.
16
Poate fi numită şi personalitate morală, dat fiind faptul că iniţial a fost utilizat termenul
de persoană morală pentru ceea ce în prezent numim persoană juridică.
14
Prin personalitate juridică17 se înţelege aptitudinea de a avea calitatea de subiect

de drept de sine stătător şi de a putea încheie în nume propriu acte juridice în cadrul unor
raporturi juridice pentru dobândirea unor drepturi subiective şi asumarea unor obligaţii
corelative.
Au fost elaborate mai multe terorii18 care au încercat să justifice sau să nege
existenţa personalităţii juridice (morale) a statului, o entitate organizatorică lipsită de
voinţă proprie şi acţionând prin intermediul voinţelor agenţilor săi.
I. Teoriile care neagă personalitatea juridică a statului susţin că statul
nu are personalitate juridică deoarece nu are voinţă proprie, aşa cum nu
există nici conceptul de drepturi subiective. Singura realitate este faptul
că viaţa socială dă naştere unor reguli de conduită care, dacă nu sunt
respectate provoacă o reacţie colectivă organizată în scopul restabilirii
ordinii de drept.
II. Teoria ficţiunii – conform acestei teorii numai indivizii, adică
persoanele fizice au voinţă proprie, iar faptul că persoanele juridice
(deci şi statul) sunt considerate persoane şi sunt titulare de drepturi
subiective şi îşi pot asuma obligaţii juridice în cadrul unor raporturi
juridice, se datorează unei ficţiuni (necesare).
III. Teoria personalităţii morale realitate naturală – conform acestei
teorii, persoanele juridice au o voinţă proprie care este suma voinţelor
indivizilor care compun fiecare persoană juridică. Contopirea voinţelor
individuale dă naştere unei noi voinţe, distinctă şi proprie persoanei
juridice, ceea ce îi permite acesteia să dobândească drepturi subiective
şi obligaţii corelative în cadrul unor raporturi juridice.
IV. Teoria personalităţii morale realitate juridică – promovează ideea că
personalitatea juridică este o creaţie a legii, necesară pentru a oferi
posibilitatea de a dobândi drepturi subiective şi obligaţii corelative, la
fel ca în cazul persoanelor cărora, deşi statul nu le recunoaşte o voinţă
17
Personalitatea juridică presupune existenţa a trei elemente: organizare de sine
stătătoare, un patrimoniu propriu afectat desfăşurării unei activităţi specifice şi un scop conform
cu interesul general – a se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, p. 299.
18
Conform prezentării pe larg, în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii
politice – tratat elementar, vol. I, p. 121-126.
15
proprie, le recunoaşte şi asigură posibilitatea de a dobândi drepturi

subiective şi obligaţii corelative (de exemplu, în cazul minorilor sau a
persoanelor lipsite de capacitate reprezentate în raporturi juridice de
reprezentanţii lor legali sau mandatari). Astfel printr-un procedeu
tehnico-juridic, statul, o entitate de sine stătătoare, distinctă de indivizii
ce compun colectivitatea ce stă la bază lui, dobândeşte drepturi
subiective şi obligaţii corelative întrând în raporturi juridice prin
intermediul persoanelor fizice (agenţii statului).
3.4. ELEMENTELE STATULUI
Se consideră că existenţa unui stat depinde de existenţa cumulativă a trei elemente

fundamentale:
1. populaţia
2. teritoriul
3. puterea de stat.
POPULAŢIA
Populaţia reprezintă comunitatea umană aşezată pe teritoriul unui stat şi
asupra căreia statul îşi exercită autoritatea. Astfel, fac parte din populaţie toţi indivizii
supuşi legislaţiei statului respectiv: cetăţenii statului, cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi la
un moment dat pe teritoriul statului respectiv.
Astfel, apare evident faptul că populaţia nu trebuie confundată cu naţiunea, nici cu
poporul, deşi între cele trei concepte există o anumită conectivitate.
Naţiunea este definită ca fiind acea comunitatea umană omogenă, perenă şi
distinctă de alte colectivităţi, rezultată în urma unui proces istoric complex şi îndelungat,
care are la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de
factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, la care se adaugă un trecut istoric şi
mai ales voinţă de a fi împreună19.
19
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, Editura Servo-Sat, Arad, 2003, p. 263.
16
Naţiunea este ceea ce dă caracteristică fundamentală a unui stat, ceea ce îi asigură

distinctibilitatea şi permanenţa20, astfel Constituţia României caracterizează statul român
ca fiind un stat naţional, stat fundamentat pe o naţiunea, cea română.
Ideea de stat naţional nu exclude existenţa în cadrul populaţiei statului respectiv a
persoanelor de altă minoritate, principiu ce stă la baza recunoaşterii existenţei
minorităţilor naţionale.
Noţiunea de popor are în vedere suma tuturor indivizilor care există la un moment
dat pe teritoriul unui stat, şi constituită, indiferent de naţionalitate, ca suport demografic
al statului21.
TERIRORIUL
Teritoriul este definit ca fiind acea parte din globul pământesc asupra căreia
statul îşi exercită suveranitatea22.
Delimitarea teritoriului se face prin stabilirea frontierelor statului.
Teritoriul este alcătuit din: sol, subsol, spaţiul acvatic, spaţiul aerian de deasupra
solului şi apelor, marea teritorială, platoul continental. Se consideră ca făcând parte din
teritoriul statului şi zona economică exclusivă, navele şi aeronavele aflate sub pavilionul
statului, spaţiul misiunilor diplomatice şi consulare ale statului respectiv.
Solul este porţiunea de uscat care oferă cadrul de desfăşurare a activităţii umane.
Subsolul este alcătuit din stratul aflat imediat dedesubtul solului şi al spaţiului
acvatic, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire
juridică internaţională.
Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, fluviilor, lacurilor, canalelor, apele
porturilor.
20
în dreptul român, p. 262 - naţiunea este mai restrânsă decât populaţia, dar mai presus de ea.
21
în dreptul român, p. 262; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
22
Într-o accepţiune mai largă, teritoriul poate fi definit şi ca „spaţiul” asupra căruia se
exercită suveranitatea naţională - a se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniela Mihai Dragnea,
Introducere în dreptul constituţional, Editura Hamangiu, 2006. p. 11.
17
Marea teritorială este porţiunea maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul
litoralului unui stat (urmând configuraţia acestuia), pe o distanţă care poate ajunge până
la 200 de mile maritime (în România, lăţimea mării teritoriale este de 24 mile marine).
Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic al unui
stat, până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.
Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel mult 200 de mile
marine, situată în prelungirea marii teritoriale în care statele riverane pot revendica
drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor naturale, biologice etc. sau îşi
pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea
unor instalaţii.
Platoul continental este format din fâşia de sol şi subsol mării adiacente ţărmului
dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de cel mult 200 de metrii.
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în
largul mării pe o anumită distanţă şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a
exercita controlul în vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii pe teritoriul său a unor
fapte ilegale.
Art. art. 3 din Constituţia României reglementează cadrul general al teritoriului pe

câteva coordonate:
- teritoriul României este inalienabil – nu poate fi înstrăinat altui stat,
inalienabilitatea fiind una din trăsăturile fundamentale ale teritoriul
- organizarea frontierelor se face prin lege organică, cu respectarea principiilor şi
a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional
- organizarea administrativă a teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale
(judeţ, oraş, comună)
- este interzisă orice formă de colonizare a teritoriului României cu populaţii
străine.
PUTEREA DE STAT
Denumită şi „putere publică”, „autoritate publică”, „autoritate de stat”, puterea de
stat este cel de-al treilea element constitutiv al statului. A fost mult timp identificată cu o
18
singură persoană, ca în cazul monarhiilor absolute (regele Franţei, Ludovic al XIV-lea

spune „statul sunt eu”), pentru ca ulterior, în democraţiile moderne, să apară ca un sistem
de organe, uneori completat cu diferite procedee de consultare directă a populaţiei, care
exercită cele 3 funcţii ale statului23.
Puterea de stat este definită ca fiind capacitatea de a lua, pe calea unor
manifestări de voinţă unilaterale şi în absenţa oricărei subordonări faţă de vreo
autoritate superioară sau concurentă, măsuri obligatorii, susceptibile de a fi impuse
respectului general cu ajutorul forţei de constrângere constituită în acest scop24.
Dreptul de a impune reguli obligatorii, în numele colectivităţii şi de a supraveghea
la respectarea lor, aparţine unui sistem de organe special constituit prin voinţa generală.
Puterea de stat poate fi exercitată doar în măsura în care este legitimă, iar deciziile
luate exprimă voinţa generală. Un act normativ al puterii publice nu este legitim prin el
însuşi, prin simplu fapt că emană de la o autoritate, ci numai dacă, prin conţinutul şi
forma lui este legal, conform regulii de drept25.
Caracteristicile puterii de stat26:
1. puterea de stat are un caracter social. Regulile generale de conduită sunt
elaborate şi impuse pentru a reglementa relaţii sociale între indivizi.
2. este o putere organizată. Exercitarea puterii de stat se face prin intermediul unui
sistem de organe, constituite şi organizate în acest scop.
23
vol. I, p. 203.
24
vol. I, p. 203.
25
vol. I, p. 77-80, 211. Legitimitatea este o judecată de valoare asupra unui sistem de guvernământ,
reprezintă un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi a sentimentelor dominante
într-o colectivitate umană. Legalitatea reprezintă conformitatea cu legea aflată în vigoare, ceea ce
presupune obligaţia generală şi absolută de respectare a legii.
26
în dreptul român, p. 299-302; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol. II, p. 55-57; Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1995, p. 83-85; Ovidiu Ţinca, Drept
constituţional şi instituţii politice, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, p. 47-53.
19
3. puterea de stat este legitimă. Caracterul legitim se fundamentează pe normelor de

drept şi este o consecinţă a constituirii puterii de stat prin intermediul alegerilor
libere şi corecte, prin vot27.
4. puterea de stat este unică. Caracterul unic rezultă din faptul că singurul titular al
puterii este poporul.
5. puterea de stat este o putere coercitivă (de constrângere). Respectarea regulilor
generale de conduită, impuse prin norme juridice, pate fi impusă, la nevoie, prin
utilizarea de mijloace şi procedee juridice de constrângere împotriva celor care nu
se conformează de bunăvoie. Formele de constrângere existente: disciplinară,
administrativă, civilă, penală, comercială.
6. puterea de stat este suverană – ceea ce înseamnă că are „vocaţia de a decide, fără
nici o imixtiune, în toate treburile interne şi externe, cu respectare suveranităţii
celorlalte state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme general admise ale
dreptului internaţional”. Suveranitatea, ca trăsătură a puterii de stat presupune
două componente: supremaţia şi independenţa.
● Supremaţia constă în capacitatea de a hotărî cu privire la toate aspectele vieţii
societăţii prin instituirea unor norme obligatorii, fără nici o îngrădire din partea altor
„puteri” sociale în toate probleme economico-sociale, politice şi juridice.
● Independenţa constă în plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi prerogative pe
plan extern.
În literatura de specialitate se face referire la cele două componente ale
suveranităţii şi sub denumirile de „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”28.
27
Şi guvernele de fapt, rezultate în urma unei mişcări populare (violente sau nu) pot fi
considerate legitime, urmând să fie şi legalizate destul de uşor, prin convocarea corpului electoral
pentru alegerea unei adunări constituante care să elaboreze o Constituţie, supusă eventual votului.
Astfel, guvernul de fapt se transformă, în temeiul principiului suveranităţii naţionale, într-un
guvern legal - a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 78.
28
vol. I, p. 204: suveranitatea internă, adică însuşirea autorităţii publice de a-şi impune
comandamentele tuturor persoanelor şi grupurilor umane de pe teritoriul său, fără a putea fi
mărginită în libertatea ei de acţiune de o autoritate superioară sau concurentă; suveranitatea
externă, adică însuşirea autorităţii publice de a reprezenta statul în raporturile sale cu alţi subiecţi
de drept internaţional în condiţii de egalitate şi fără vreun amestec din afară, însuşire care se
manifestă în special în dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, de a trimite şi primi
reprezentanţi diplomatici etc.
20
Pe de altă parte, se discută despre: „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea

naţională”.
 teoria suveranităţii poporului statuează ideea că poporul este titularul
suveranităţii, fundamentată pe dreptul poporului de a-şi decide singur
soarta. Fiecare individ deţine o cotă-parte din suveranitate, ceea ce îi
conferă dreptul de a participa la guvernare (prin intermediul dreptului de
vot).
 teoria suveranităţii naţionale este legată de conturarea conceptului de
naţiune şi se fundamentează pe ideea de naţiune privită ca entitate
distinctă de indivizii care o compun şi cu voinţă proprie. Astfel,
suveranitatea aparţine naţiunii (privită ca o premisă a formării statului) şi
este una, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă.
Deseori se consideră că suveranitatea populară şi suveranitatea naţională
conturează, de fapt, un tot unitar atotcuprinzător29 şi anume suveranitatea ca trăsătură a
puterii de stat. Se pare că pentru această abordare a optat şi constituantul român,
Constituţia României din 1991 republicată stabilind că „suveranitatea naţională aparţine
poporului român” (art. 2 alin. 1).
3.5. FUNCŢIILE STATULUI
Statul, prin menirea lui, desfăşoară o activitate specifică concretizată în trei funcţii
esenţiale:
1. funcţia legislativă
2. funcţia executivă
3. funcţia jurisdicţională (sau judecătorească).
1. Funcţia legislativă
29
21
Funcţia legislativă constă în activitatea de stabilire a regulilor de conduită

socială generale şi impersonale, cu caracter obligatoriu şi susceptibile de a fi
sancţionate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Regulile de conduită au caracter general şi impersonal deoarece sunt formulate în
abstract (prezintă un mare grad de generalizare) şi se aplică tuturor persoanelor, aflate în
situaţiile astfel reglementate.
Funcţia legislativă are un caracter originar deoarece apare ca o manifestare
directă a suveranităţii poporului. Regulile generale de conduită sunt expresia voinţei
organului reprezentativ al poporului şi astfel dobândesc forţă juridică superioară tuturor
celorlalte norme juridice30.
Funcţia legislativă este încredinţată, ca regulă generală, unei adunări
reprezentative constituită pe baza votului corpului electoral, numită, de regulă,
Parlament, Congres, etc. Regulile generale de conduită astfel elaborate de Parlament
îmbracă forma legilor.
Structura organizatorică – Parlament - şi activitatea specifică – legiferarea -
formează puterea legislativă.
2. Funcţia executivă
Funcţia executivă (numită şi funcţie administrativă sau administrativ-executivă
ori guvernamentală) constă în activitatea de executare în concret a legii, de organizare a
aplicării şi executării la situaţii concrete a legii, de asigurare a bunei funcţionări a
structurii organizatorice a statului.
Organele statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin
emiterea de acte normative şi individuale, pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, sau
prin efectuarea de operaţiuni prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le dirija viaţa
şi a le presta diferite servicii.
30
vol. I, p. 213. O altă definiţie a funcţiei legislative: „constă în adoptarea de către Parlament a
regulilor de conduită obligatorii (având caracter general şi impersonal), ce se adresează, prin
urmare, tuturor persoanelor fizice şi juridice, existând şi, respectiv, activităţi pe teritoriul unui
stat” – a se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 121.
22
Actele normative şi individuale elaborate şi emise pentru realizarea funcţiei

executive - acte administrative -, trebuie să fie conforme cu legea (ca o consecinţă a
caracterului derivat al funcţiei executive în raport cu funcţia legislativă a statului)31.
Activitatea specifică funcţiei executive şi ansamblul organele cărora le este
încredinţată această activitatea (Şeful statului şi Administraţia publică, condusă şi
coordonată de Guvern) formează puterea executivă a statului.
3. Funcţia jurisdicţională
Funcţia jurisdicţională constă în activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr
legal şi autoritate a lucrului judecat, a conflictelor juridice apărute între persoane sau
între acestea şi stat, prin intermediul hotărârilor judecătoreşti.
S-a exprimat şi opinia conform căreia, funcţia jurisdicţională nu este altceva decât
o formă de executare în concret a legilor, astfel că nu ar putea fi privită ca o funcţie
distinctă de cea executivă. Dar, obiectul şi procedura de realizare a acestei funcţii sunt
diferite decât cele utilizate pentru realizarea funcţiei executive, prezentând o serie de
particularităţi care susţin ideea unei funcţii judecătoreşti distincte.
Funcţia jurisdicţională este încredinţată organelor jurisdicţionale care îşi
desfăşoară activitatea cu respectarea unei anumite proceduri, bazată pe
contradictorialitate, independenţă, oralitate în vederea asigurării imparţialităţii.
Prin putere de adevăr legal se înţelege prezumţia că actul de soluţionare a
litigiului se bazează exclusiv pe lege şi exprimă adevărul.
Prin autoritate de lucru judecat se înţelege prezumţia că hotărârea judecătorească,
exprimând adevărul, este definitivă, şi astfel, părţile şi autorităţile publice sunt obligate să
se conformeze şi să o pună în aplicare32.
Organele jurisdicţionale şi activitatea specifică pe care a desfăşoară conturează
conceptul de putere judecătorească.
31
vol. I, p. 214. Funcţia executivă este definită şi ca asigurarea sau organizarea legilor şi, de
asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi de administrare, pe
plan local şi central - a se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p.
122.
32
vol. I, p. 214-215.
23
Poate fi avută în vedere şi alte clasificări ale funcţiilor statului33:

 după criteriul material
1. funcţia de exercitarea a suveranităţii
2. funcţia de orientare a dezvoltării societăţii
3. funcţia de promovare a progresului.
 după conţinutul concret:

1. funcţii politice
2. funcţii economice
3. funcţii juridice
4. funcţii sociale.
Atribuţii ale statului. Rolul statului modern

Atribuţiile statului pot fi atribuţii esenţiale şi atribuţii accesorii34.
Atribuţiile esenţiale ale statului sunt ansamblul prerogativelor care revin în
exclusivitate statului şi a căror neîndeplinire echivalează cu lipsa statalităţii. Sunt
considerate atribuţii esenţiale ale statului:
 monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia)
 menţinerea cadrului juridic
 conducerea relaţiilor internaţionale
 emiterea monedei naţionale.
Atribuţiile accesorii ale statului nu au legătură nemijlocită cu exercitarea
suveranităţii şi, ca atare, în anumite condiţii, pot fi încredinţate şi unor persoane care nu
au calitatea de autorităţi publice. De exemplu:
 organizarea învăţământului
 înfiinţarea şi organizarea unor organisme şi instituţii culturale, sportive,
religioase, de sănătate etc.
33
A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 125-127;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 49.
34
24
 administrarea şi gestionarea unor bunuri, activităţi sau servicii aparţinând

proprietăţii publice a statului (prin concesionare etc.).
Rolul statului modern35

În decursul evoluţie, statul şi-a extins din ce în ce mai mult sfera de activitate,
ceea ce a determinat şi o schimbarea a rolului. Astfel, se poate vorbi, în funcţie de etape
parcurse:
1. statul-jandarm (secolul al XIX-lea) care se limita a interveni în domeniul poliţiei,
apărării şi în domeniul relaţiilor internaţionale;
2. statul-antreprenor (anii ’40 ai secolului XX) – începe să intervină şi să se
manifeste în domeniul industrie şi al economiei, prin înfiinţarea de agenţi
economici ai statului;
3. statul-providenţă – are un rol omniprezent, intervenind în toate sectoarele de
activitate;
4. statul-garant este statul care are obligaţia de a reglementa un cadru larg de
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, de a asigura progresul şi de a garanta afirmarea
condiţiei umane.
35
25
CAPITOLUL IV
PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT
4.1. CONCEPT
Principiul separaţiei puterilor în stat reprezintă unul din principiile fundamentale

ale dreptului constituţional şi una din premisele statului de drept.
Principiul este strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat
pericolul tiraniei şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor
individuale. El s-a conturat în viaţa statului în măsura în care s-a simţit nevoia instaurării
regimului constituţional. Iată de ce majoritatea constituţiilor moderne consacră, cu
diferite nuanţe, acest principiu36.
Separaţia puterilor statului presupune încredinţarea şi exercitarea diferitelor
funcţii ale statului unor organe distincte şi independente unul faţă de altul37.
Acest conţinut al noţiunii de „separaţiei a puterilor” s-a conturat după un lung
proces istoric şi doctrinar:
- prefigurarea principiul separaţiei puterilor în stat încă în antichitate, în special în
eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului unui bun
guvernământ”. Primul care a întrezărit această regulă este Aristotel. În lucrarea sa,
„Politica”, Aristotel face referire la existenţa în statul atenian a unui Corp al magistraţilor,
a unui Corp Deliberativ şi a Corpului Judiciar, dar, prin aceasta el nu face altceva decât să
36
Ase vedea Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999, Ediţia a II-a, p. 938.
37
vol. I, p. 253.
26
descrie situaţia existentă în statul atenian, fără a problematiza şi teoretiza necesitatea

separaţiei diferitelor puteri ale statului38.
- în perioada feudală, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită ca un mijloc
de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere specifică regimului absolutist.
- teoretizarea separaţiei puterilor în stat - primul mare teoretician al ideii separaţiei
puterilor39 este filozoful englez John Locke în lucrare sa „Essay on Civil Governement”
publicată în 1690, unde susţine că puterea absolută ar putea fi diminuată prin
separarea unor funcţii ale coroanei şi exercitarea lor de către organisme distincte. El
arată că singurul remediu împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului şi, în ultimă
instanţă, dreptul la insurecţie al celor oprimaţi40. Locke vorbeşte de existenţa a trei puteri
în stat: puterea legislativă (puterea de a face legea), puterea executivă (puterea de a
executa legea) şi puterea federativă (atribuţii legate de politica externă). În legătură cu
puterea judecătorească, Locke nu o consideră o putere separată, distinctă, activitatea
jurisdicţională fiind un corolar al puterii legislative. Un alt teoretician al principiului
separaţiei puterilor în stat, Montesquieu, susţinea că în orice stat există trei puteri:
„puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiuni care ţin de dreptul ginţilor şi
puterea executivă privitoare la chestiuni ce ţin de dreptul civil (sau ceea ce numim azi,
putere judecătorească)”41. De modul în care aceste trei puteri sunt separate şi se exercită
depinde realizarea sau nerealizarea libertăţii politice. El declară: „Totul ar fi pierdut dacă
acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste
trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe
cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”. Astfel, pentru ca libertăţile
individului să nu fie încălcate: puterea trebuie divizată şi atribuită (sun forma celor trei
funcţii ale statului) unor organe distincte şi independente. Principiul separaţiei puterilor a
fost dezvoltat ulterior de Rousseau: „Puterea legislativă constă în două lucruri
inseparabile, a face legile şi a le menţine, adică a avea inspecţia asupra puterii executive,
fără aceasta, orice legătură, orice subordonare ar lipsi între aceste două puteri; ultima nu
ar depinde deloc de cealaltă”. Prin urmare, dacă Montesquieu concepea un executiv
38
A se vedea Emil Boc, Separaţia puterilor în stat, Editura Presa Universitară clujeană,
Cluj Napoca, 2000, p. 9-10.
39
A se vedea Emil Boc, Separaţia puterilor în stat, p. 10.
40
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 231.
41
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 233-235
27
independent de legislativ, după Rousseau, executivul trebuie să fie dependent de

legislativ42. În ceea ce priveşte puterea judecătorească, aceasta este, în concepţia
filozofului francez, o putere aparte, distinctă atât de puterea legislativă, cât şi de cea
executivă43.
4.2. CONSACRAREA INSTITUŢIONALĂ A PRINCIPIULUI

SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT
Pentru prima dată, consacrarea constituţională şi punerea în practică a principiului

separaţiei puterilor în stat s-a realizat prin Constituţia SUA, principiul separaţiei puterilor
în stat fiind ridicat la rang de principiu constituţional.
Constituţia SUA, adoptată în 1787 a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o
independenţă strictă între acestea. Astfel, puterea legislativă a fost încredinţată unui
Congres bicameral44, puterea executivă şefului statului45, iar puterea judecătorească
instanţei supreme şi judecătoriilor46.
4.3. CONSACRAREA PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT ÎN

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ROMÂN
Constituţia României din 1991, iniţial, nu conţinea o menţiune expresă privind

principiul separaţiei puterilor în stat, dar îl recunoştea implicit atunci când se vorbea în
art. 80 alin. 2 de rolul de mediator al Preşedintelui între puterile statului47. Prin Legea de
42
A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1992, p. 28.
43
A se vedea Cristian Ionescu , Tratat de drept constituţional român, p. 240.
44
Art. I paragraful 1 din Constituţia prevede că „toate puterile legislative acordate prin
această Constituţie vor fi exercitate de către un congres al Statelor Unite, care va fi alcătuit din
Senat şi Camera Reprezentaţilor”.
45
Art. I, paragraful 1: „Puterea executivă va fi exercitată de către preşedintele Statelor
Unite ale Americii.”
46
Art. II paragraful 1: „Puterea judecătorească a Statelor Unite va fi exercitată de o Curte
Supremă şi de judecătoriile care vor fi instituite din când în când de către Congres”.
47
A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept., p. 28.
28
revizuire48 s-a introdus în Constituţie în art. 1 alin. 4 prevederea potrivit căreia „statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă
şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Se insistă astfel asupra
necesitării realizării unui echilibru între cele trei puteri, realizat prin colaborarea şi
controlul reciproc.
Principalele modalităţi de realizarea a colaborării între puterile statului:
 delegarea legislativă;
 atribuţia Preşedintelui Republicii de a promulga legile adoptate de
Parlament;
 atribuţia Preşedintelui Republicii de a dizolva Parlamentul;
 posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea, în vederea
demiterii, a Preşedintelui din funcţie;
 posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul (prin adoptarea
unei moţiuni de cenzură);
 dreptul de iniţiativă legislativă a Guvernului (marea majoritatea a
proiectelor legislative provin de la Guvern);
 independenţa justiţiei;
 controlul constituţionalităţii legilor;
 controlul legalităţii exercitat de instanţele judecătoreşti asupra
activităţii desfăşurate de autorităţile executive etc.
4.4. CRITICA PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI PUERILOR ÎN STAT
Principiul separaţie puterilor nu a fost scutit de critici49:
48
Publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003.
49
vol. I, p. 255-265; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, p. 8-10; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în
dreptul român, p. 49-52.
29
- teoria separaţiei puterilor statului a fost considerată periculoasă, fracţionând

puterea de stat, şi astfel putând provoca o slăbire a autorităţii statului, punând în
primejdie existenţa lui mai ales în situaţii de criză;
- teoria separaţiei puterilor statului pleacă de la o concepţie greşită. Organele
statului nu pot funcţiona izolate;
- statul are doar două funcţii importante: funcţia legislativă, care are ca obiect
elaborarea de reguli de conduită generale şi obligatorii, şi funcţia executivă, care are ca
obiect aplicarea legilor la cazurile individuale;
- contravine principiului indivizibilităţii suveranităţii;
- apariţia partidelor politice în lumea modernă duce la consecinţa că problema
separaţiei puterilor statului şi-a pierdut importanţa;
- pe lângă funcţiile tradiţionale (adică funcţia legislativă, executivă şi
judecătorească), statul ar avea şi alte funcţii noi, cum este controlul constituţionalităţii
legilor şi a ordonanţelor, controlul exercitat de parlament asupra guvernului, controlul
judecătoresc al legalităţii actelor administrative;
- aplicarea ei nu a dus nicicând la stabilirea unui echilibru real între parlament,
guvern şi justiţie pentru că „este absurd să se creadă că <<a face legea>> este egal cu <<a
o executa>>”.
30
CAPITOLUL V
FORMA DE STAT
Prin forma de stat se înţelege modalitatea de organizare a puterii de stat în raport

cu teritoriul asupra căruia se exercită.
Din acest punct de vedere, statele se împart în state unitare şi state compuse.
Statul unitar (simplu) se caracterizează prin următoarele50:

- puterea de stat se exercită asupra întregului teritoriu şi a populaţie prin
intermediul unui singur sistem de organe (un Parlament, un Guvern şi o
administraţie publică (centrală şi locală), un sistem jurisdicţional, o
Curte de Conturi etc.), având configuraţie piramidală, în cadrul unui
sistem constituţional unic (o singură Constituţie);
- în relaţiile internaţionale acţionează ca unic subiect de drept;
- în general, are o singură limbă oficială şi o singură cetăţenie;
- dreptul este aplicat uniform asupra întregului teritoriu;
- de regulă, are, ca suport, o singură naţiune.
Exemple de state unitare: România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Suedia, Spania.
Statul compus este format din unirea a două sau mai multe state (care devin astfel
state membre) şi acceptă să renunţe a parte a suveranităţii lor.
50
vol. I, p. 223; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p.
61; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român,
p. 90.
31
Felurile statului compus:

1. asociaţii de state: uniuni personale, uniuni reale, confederaţi de state, state
federale
2. ierarhii de state: statul vasal, statul protejat, dominioanele britanice, teritorii sub
mandat, state sub tutelă internaţională
Dintre formele de stat compus, astăzi, cea mai des întâlnită este cea a statului federal.
Caracteristicile statului federal:
- există două nivele ale structurilor de putere: la nivel federal
(Parlamentul federal, Guvernul federal etc.) şi la nivelul fiecărui stat
membru (Parlament, Guvern, instanţe judecătoreşti etc.), în cadrul a
două sisteme constituţionale complementare (primul, bazat pe
Constituţia federală şi cel de-al doilea bazat pe Constituţia fiecărui stat
membru)
- două sisteme legislative: la nivelul federaţiei (reglementând domeniile
cele mai importante de interese ale federaţiei) şi la nivelul fiecărui stat
membru, acesta fiind competent să-şi elaboreze propria legislaţie, în
limitele competenţei stabilite.
- populaţia are două cetăţenii, dar care se implică reciproc: cetăţenia
statului federal şi cetăţenia statului membru, dacă statele nu au decis
altfel;
- în relaţiile internaţionale, subiect de drept este federaţia, dar în anumite
condiţii poate fi şi statul federat.
Exemple: SUA, Germania, India, Elveţia.
Pot fi întâlnite şi forme hibride, ca de exemplu Marea Britanie, care este
caracterizată ca fiind un stat unitar complex. Marea Britanie este compusă din Anglia,
Ţara Galilor şi Scoţia. Marea Britanie, alături de Irlanda de Nord, formează Regatul Unit.
Parlamentul britanic adoptă atât o legislaţie unică pentru întreg teritoriul, cât şi legi
speciale aplicabile doar anumitor zone geografice, rezultând astfel sisteme de drept
distincte (chiar dacă nu foarte diferite). Mai mult, Guvernul Blair a acordat Scoţiei, Ţării
32
Galilor şi Irlandei de Nord dreptul de a-şi alege adunări reprezentative proprii şi de a-şi
constitui guverne locale, sub controlul guvernului central51.
51
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 107 şi Regimuri
politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 103.
33
CAPITOLUL VI
FORMA DE GUVERNĂMÂNT52
Forma de guvernământ se referă la modul în care sunt constituite şi funcţionează

organele care exercită puterea de stat. Se are în vedere, în mod special, instituţia şefului
statului (dobândirea şi exercitarea calităţii) şi relaţiile dintre acesta şi autoritatea
parlamentară.
Luând în considerare aceste criterii, formele de guvernământ sunt:
1. monarhia
2. republica.
6.1. MONARHIA
În cadrul monarhiei, funcţia de şef al statului este deţinută de un monarh

(indiferent de denumire, rege, prinţ, împărat), funcţie dobândită ereditar sau un alt
procedeu specific (ereditar-electiv). În general, funcţia de şef al statului este şi viageră.
(de exemplu, Marea Britanie, Spania, Belgia, Japonia etc.)
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ şi a fost cea mai răspândită,
pentru o lungă perioadă de timp. În funcţie de relaţiile dintre monarh şi puterea
legislativă, pot fi avute în vedere mai multe tipuri de monarhie:
 monarhia absolută – caracterizată prin faptul că monarhul deţinea puterea
absolută în stat, pe care o exercita în mod discreţionar. Voinţa puterii de
confunda foarte uşor cu voinţă personală a monarhului. În general,
52
Conform prezentării detaliate în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, p. 58-59.
34
adunarea sau adunările reprezentative aveau doar rolul de a confirma sau

întări deciziile monarhului.
 monarhia constituţională – se caracterizează prin faptul că puterile
monarhului sunt limitate prin Constituţie, deşi monarhul păstrează mare
parte din prerogativele puterii în defavoarea Parlamentului,
 monarhia parlamentară dualistă – se caracterizează prin poziţiile egale pe
care le ocupă monarhul şi Parlamentul.
 monarhia parlamentară contemporană – monarhul nu mai ocupă poziţia
dominantă în stat, nefiind nici măcar pe poziţie egală cu Parlamentul.
Monarhul este doar o figură simbolică, deşi păstrează o serie de atribuţii
importante, dar, pe care e foarte puţin probabil să le şi exercite (de
exemplu, dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de veto etc).
6.2. REPUBLICA
Republica este forma de guvernământ în care şeful statului (denumit, de obicei,

preşedinte) este ales prin vot direct sau indirect şi îşi exercită atribuţiile pe o perioadă
determinată de timp, numită mandat.
În funcţie de alegerea şefului statului, republica poate fi:
 republică parlamentară – şeful statului este ales de către Parlament, fapt
care îi conferă o poziţie inferioară acestuia şi care îl face răspunzător în
faţa adunării legislative (de exemplu, Italia, Austria, Germania etc.).
 republică prezidenţială – şeful statului este ales de corpul electoral fie
direct, prin vot universal, direct, secret, egal şi liber exprimat, fie indirect,
prin intermediul colegiilor electorale (într-o primă fază, membrii colegiilor
electorale - electorii - sunt aleşi de corpul electoral, după care electorii îl
aleg pe Preşedinte). Datorită modalităţii de dobândire a funcţie, şeful
statului are o poziţie egală cu a Parlamentului şi de obicei nu este
răspunzător în faţa acestuia (de exemplu, SUA). Există însă şi forme
35
mixte, în cazul republicii semi-prezidenţiale, în care şeful statului, deşi

ales de întreg corpul electoral, prin vot universal, direct, secret, egal şi
liber exprimat, răspunde în faţa Parlamentul (de exemplu, Franţa,
România).
36
CAPITOLUL VII
CARACTERELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI ROMÂN
Se înţelege prin caracter al statului o trăsătură definitorie care îi conferă o

individualitate proprie, graţie căruia se deosebeşte de alt stat53.
Conform Constituţiei României republicate54, caracterele statului român sunt:
1. stat naţional
2. stat suveran şi independent
3. stat unitar şi indivizibil
4. stat republican
5. stat democratic
6. stat de drept
7. stat social
8. stat pluralist
7.1. Stat naţional – La baza statului român modern stă o naţiune, cea română.
Este un caracter care scoate în evidenţă legătura indisolubilă între statul român şi
naţiunea română, formarea statului român şi formarea naţiunii române fiind două
elemente integrate ale aceluiaşi proces istoric.
7.2. Stat suveran şi independent – Caracterul suveran al statului român

presupune capacitatea acestuia de a decide singur, fără nici o intervenţie din partea
vreunei puteri străine sau concurente, în toate problemele interne şi externe.
Conceptul de suveranitate implică cele două aspecte; supremaţia şi independenţa,
53
54
Art. 1 din Constituţia României din 1991 republicată.
37
astfel că, menţionarea separată a caracterului independent poate apărea ca un

pleonasm. S-a considerat că este totuşi necesar să fie scos în evidenţă şi caracterul
independent al României, în considerarea îndelungatei perioade istorice în care statul
român – principatele române – au fost lipsite de dreptul de decizie în relaţiile
internaţionale, aşa cum alte multe state, deşi se bucurau de unele prerogative ale
suveranităţii, au fost lipsite, într-o mai mică sau mai mare măsură, de independenţă55.
Constituţia României republicată, în art. 2, stabileşte că suveranitatea
naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative.
Caracterul reprezentativ este conferit doar prin voinţa populară, astfel că aceste
organe trebuie să fie rezultatul exprimării voinţei corpului electoral, prin alegeri sau
prin referendum.
Suveranitatea este un atribut exclusiv al poporului român, este inalienabilă,
astfel că nu poate fi divizată şi împărţită pentru a fi exercitată doar de un grup sau de o
persoană în nume propriu.
7.3. Stat unitar şi indivizibil – România este un stat unitar, în care puterea
publică suverană se exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi
sistem omogen de organe de stat, cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu
şi un singur sistem jurisdicţional. Caracterul unitar nu exclude însă organizarea unei
administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi autonomiei
administrative, în limitele stabilite de lege.
Caracterul indivizibil implică faptul că statul român, privit în ansamblu, ori
fiecare din cele trei elemente ale statului nu pot fi divizate pentru a fi cedate sau
încredinţate vreunui alt stat sau vreunei alte puteri56. Caracterul indivizibil se referă în
primul rând la teritoriul statului român, statuând principiul că acesta este inalienabil,
nu poate fi înstrăinat sau cedat, în tot sau în parte, suveranităţii altui stat.
7.4. Stat republican – forma de guvernământ este republica, statul român

având ca şef de stat un preşedinte ales direct de corpul electoral prin vot universal şi
pentru un mandat de 5 ani. Deşi este la fel de reprezentativ ca şi Parlamentul, prin
55
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 300; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, p. 72.
56
politice, p. 73.
38
modalitatea de alegere, prin atribuţiile care îi sunt conferite, Preşedintele României nu

are o poziţie egală cu a Parlamentului, cu atât mai puţin superioară, ceea ce face din
România o republică semi-prezidenţială.
7.5. Stat democratic – presupune, în esenţă, participarea poporului la

guvernare. Constituţia este ea care stabileşte cadrul general democraţia constituţională
– participării poporului la guvernare. Este vorba de o participare indirectă, realizată
prin câteva instrumente precum:
- deşi poporul este titularul puterii suverane, o exercită indirect, prin
intermediul organelor reprezentative alese prin alegeri libere, corecte
şi periodice
- prin referendum (obligatoriu pentru adoptarea Constituţiei sau a unei
legi de revizuire a Constituţiei)
- cetăţenii au drept de iniţiativă legislativă şi au dreptul de a iniţia
revizuirea Constituţiei.
7.6. Stat de drept57 – este „statul domniei legii”, în cadrul căruia întreaga
activitate, atât a statului şi a organelor sale, cât şi cea a populaţiei, este reglementată
exclusiv de lege. Astfel, Constituţia României din 1991 republicată prevede în art. 16
alin. 2 că „nimeni nu este mai presus de lege”.
Statul de drept poate fi definit ca statul organizat pe baza principiului
separaţiei puterilor în stat şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi a
libertăţilor inerente naturii umane, asigură stricta respectare a reglementărilor sale de
către ansamblul organelor lui, în întreaga activitate.
Mecanismele şi garanţiile juridice realizării statului de drept sunt58:
 procedura riguroasă de modificare a Constituţiei;
 controlul constituţionalităţii legilor;
 controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice;
 organizarea unei justiţii independente;
57
După prezentarea în amănunt în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii
politice – tratat elementar, vol. I, p. 288-291.
58
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 291, Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 317.
39
 restrângerea drepturilor şi a libertăţilor oamenilor poate fi făcută doar

temporar şi doar prin lege. Este interzisă suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor indivizilor;
 garantarea accesului liber la justiţie.
7.7. Stat social – scoate în evidenţă rolul - şi obligaţia -, din ce în ce mai

pregnant, al implicării statului în activitatea social-economică (organizarea economiei
naţionale, sistemul de protecţie socială etc.), în scopul realizării „binelui comun” şi de
a asigura tuturor cetăţenilor o participare activă şi echilibrată la beneficiul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale59.
7.8. Stat pluralist – presupune existenţa şi funcţionarea a mai multor factori

politici (partide politice), ca o „ condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale” (art.
8 alin. 1 din Constituţia României). Partidele politice sunt privite ca intermediari între
stat şi societate, chemate să contribuie la definirea, prin convingere, a voinţei politice
a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot60, cu respectarea suveranităţii naţionale, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei (art. 8 alin. 2). Un
partid politic poate fi declarat neconstituţional în condiţiile în care, prin scopurile şi
activitatea sa, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept
ori a suveranităţii, a integrităţii teritoriale sau independenţei României (art. 40 alin. 2
din Constituţie).
59
60
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 10.
40
CAPITOLUL VIII
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
8.1. NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE
Termenul cetăţenie are un dublu-sens:

1. cetăţenia este o instituţie juridică, adică un ansamblu de norme juridice care
au un obiect comun de reglementare
2. cetăţenia este o situaţie juridică, adică un complex de drepturi subiective şi de
obligaţii ale unei persoane, subiect de drept.
Având în vedere cele două sensuri, cetăţenia poate fi definită ca fiind situaţia
juridică rezultată din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat, legătură
ce conferă persoanei plenitudinea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale prevăzute de Constituţia şi legislaţia statului respectiv, inclusiv
drepturile politice şi obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi de apărare a ei61.
Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre individ şi
stat62.
În încercarea de a stabili natura juridică a cetăţeniei, au fost formulate mai
multe teorii63:
- cetăţenia este un element component al capacităţii juridice ce
caracterizează o persoană, subiect de drept, cu precizarea că este vorba de
61
62
politice, vol. I, p. 117.
63
politice, vol. I, p. 120; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 132; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 275-276; Ovidiu Ţinca, Drept constituţional şi instituţii
politice, p. 320.
41
capacitatea juridică cerută subiectelor de drept constituţional. Dar, trebuie

făcută şi menţiunea că cetăţenia este o calitate a persoanei cerută şi în cazul
altor tipuri de raporturi juridice (de exemplu, raport juridic de drept penal
etc.);
- cetăţenia este un raport juridic. Dar, într-o asemenea accepţiune este greu a
clasifica raportul juridic de cetăţenie (raport juridic de drept constituţional,
raport juridic de drept administrativ etc.);
- conform unui alt punct de vedere, cetăţenia este un element component al
statului, alături de teritoriu şi puterea de stat.
- s-a mai susţinut că cetăţenia este un contract între indivizi şi stat, dar
lipsesc unele din elementele specifice unui raport juridic contractual (de
exemplu, lipsa acordului de voinţă, în cazul dobândirii cetăţeniei prin
naştere etc.)
- a fost exprimată şi opinia că cetăţenia reprezintă un statut personal
caracterizat de elemente precum vârsta, sexul, clasa socială, dar, acceptarea
unei asemenea teorii, ar însemna să se reducă conceptul de cetăţenie la
câteva considerente de ordin biologic.
Conform art. 1 al Legii nr. 21/199164, cetăţenia română reprezintă legătura şi
apartenenţa unei persoane fizice la statul român.
8.2. PRINCIPIILE CETĂŢENIEI ROMÂNE65
Principiile care stau la baza reglementării cetăţeniei române sunt:

1. principiul egalităţii între cetăţeni privind drepturile şi îndatoririle, fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială;
2. principiul conform căruia cetăţenia română nu pate fi retrasă acelora care au
dobândit-o prin naştere;
64
Republicată în M.Of. nr. 98 din 6 martie 2000, modificată prin O.U.G. nr. 43 din 29
mai 2003, publicată în M.Of. nr. 399 din 9 iunie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.
405 din 13 octombrie 2003, publicată în M.Of. nr. 721 din 15 octombrie 2003.
65
politice, vol. I, p. 121-123; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 277-278.
42
3. principiul conform căruia căsătoria nu produce nici un efect asupra

cetăţeniei, cetăţenia neputându-se dobândi sau pierde prin căsătorie;
4. numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor şi sunt ţinuţi să
respecte toate îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie şi de alte
legi;
5. reglementările noi nu aduc atingere situaţiilor existente în momentul intrării
lor în vigoare.
6. cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat, statul român având o
competenţă exclusivă privind reglementarea aspectelor legate de cetăţenie.
Drepturile şi obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean român

Anumite drepturi pot fi deţinute doar de cetăţenii români, precum:
1. dreptul de vot (art. 36 din Constituţia României republicată), respectiv
dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului
român (art. 37 din Constituţia României republicată). Trebuie făcută
precizarea că, prin revizuirea din 2003 a Constituţiei României, conform art.
16 alin 4, cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc condiţiile prevăzute de
legea organică au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, dar numai în cadrul
autorităţilor administraţiei publice locale.
2. dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa oriunde pe teritoriul
României (art. 25 alin. 2).
3. dreptul de a ocupa anumite funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare
de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3 din
Constituţia revizuită). Textul constituţional iniţial din 1991 atribuia acest drept
persoanelor care aveau numai cetăţenia română.
4. dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România (art. 19 alin. 1 din
Constituţie). Cetăţenii români vor putea fi extrădaţi66, numai în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe
bază de reciprocitate, conform art. 19 alin. 2, dar nu pot fi expulzaţi67.
5. dreptul la protecţie diplomatică (art. 17 din Constituţia României).
6. dreptul de a deţine în proprietate privată terenuri în România a fost
considerat un drept exclusiv al cetăţenilor români. Dar, conform art. 44 alin. 2
66
Extrădarea se aplică la solicitarea unui alt stat.
67
Expulzarea se aplică la iniţiativa statului român.
43
din Constituţia României revizuite, cetăţenii străini şi apatrizii vor putea

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în Români numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la cere România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
7. dreptul de a dobândi cetăţenia română şi de a păstra această cetăţenie
8. dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes public (art. 2-3 din
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate68).
Obligaţii care revin doar cetăţenilor români:

1. obligaţia de fidelitate faţă de patrie (art. 54 din Constituţia României)
2. obligaţia (şi dreptul) de a-şi apăra patria (art. 55 alin. 1 Constituţia
României)
3. obligaţia de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art.
56 alin. 1 din Constituţia României). Trebuie făcută precizarea că, deşi textul
Constituţiei foloseşte termenul de cetăţean, obligaţia privind contribuţiile
fiscale îi vizează şi pe cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul
României69, conform unor reglementări speciale (de exemplu, privind evitarea
dublei impuneri).
8.3. DOBÂNDIREA CETĂŢENIEI ROMÂNE
În general, cetăţenia se poate obţine prin două modalităţi principale:

I. dobândirea de drept
II. dobândirea prin efectul unui act juridic individual
I. dobândirea de drept
68
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 287.
69
44
În dreptul comparat, s-au conturat două sisteme principale de dobândire de

drept a cetăţeniei:
- jus sanguinis (dreptul sângelui), sistem bazat pe legătura de sânge dintre
părinţi şi copii, copilul dobândind cetăţenia părinţilor lui,
- şi jus soli sau loci (dreptul solului) - copilul dobândeşte cetăţenia statului
pe teritoriul căruia s-a născut.
Statul român a adoptat ca sistem principal de dobândire a cetăţeniei române,
cel bazat pe principiul jus sanguinis, completat cu unele moduri secundare.
Modalităţile de dobândire de drept a cetăţeniei române sunt:
1. dobândirea ca efect al naşterii
Sunt consideraţi cetăţeni români70:
a. copilul născut pe teritoriul României din cetăţeni români
b. copilul născut pe teritoriul României, chiar dacă numai unul dintre
părinţi este cetăţean român
c. copilul născut pe teritoriul unui alt stat, dacă cel puţin unul dintre
părinţi este cetăţean român.
2. dobândirea cetăţeniei române de către copilul găsit pe teritoriul României din
părinţi necunoscuţi71. Nu este o aplicare a principiului jus soli, ci este o
prezumţie legală relativă, conform căreia copilul născut pe teritoriul României
este prezumat având părinţi cetăţeni români. Dacă până la împlinirea vârstei de
18 ani, i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni străini, va pierde
cetăţenia română. La fel se întâmplă şi în situaţia în care copilului i se
stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt părinte
rămâne necunoscut.
3. dobândirea cetăţeniei prin adopţie. Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie,
care nu a împlinit 18 ani, dobândeşte cetăţenia română prin adopţia lui de către
cetăţeni români. Dacă adopţia este desfăcută, anulată sau declarată nulă,
copilul adoptat, care nu a împlinit 18 ani, va pierde cetăţenia română dacă
părăseşte teritoriul României pentru a domicilia în străinătate.
70
Conform art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea cetăţeniei române.
71
Art. 5 alin 3 din Legea cetăţeniei române: „Copilul găsit pe teritoriul statului
român este considerat cetăţean român, până la proba contrarie, dacă nici unul dintre părinţi
nu este cunoscut”.
45
4. dobândirea cetăţeniei prin stabilirea filiaţiei. Stabilirea filiaţiei unui copil

născut sau nu pe teritoriul României, faţă de un părinte, cetăţean român, are ca
efect dobândirea cetăţeniei române.
5. dobândirea cetăţeniei române prin efectul schimbării cetăţeniei părinţilor.
Copilul care nu a împlinit 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau
apatrizi, va dobândi cetăţenia română o dată cu părinţii săi. Dacă numai unul
dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor stabili cu privire la
cetăţenia copilului, iar dacă nu se înţeleg, va stabili instanţa judecătorească de
la domiciliul copilului
II. dobândirea cetăţeniei române ca efect al unui act juridic individual emis de
autoritatea publică competentă
Prin legislaţie, sunt reglementate alte două modalităţi de dobândire a cetăţeniei
române:
1. la cerere (sau încetăţenirea) - este un procedeu de dobândire a cetăţeniei
române de către persoanele care nu au avut niciodată cetăţenia română.
Legea prevede care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
persoană pentru a dobândi cetăţenia română72:
a. s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul statului român
sau, deşi nu s-a născut în România, domiciliază în condiţiile legii pe
teritoriul statului român de cel puţin 8 ani ori de cel puţin 5 ani, dacă
este căsătorită şi convieţuieşte cu un cetăţean român; termenele pot fi
reduse pentru cazuri justificate (este vorba de o personalitate
recunoscută pe plan internaţional sau solicitantul a investit în România
o sumă mai mare de 500.000 euro);
b. dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de
statul român, nu întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de
drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a
întreprins asemenea acţiuni;
c. a împlinit vârsta de 18 ani;
d. are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în
condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
72
A se vedea art. 8 din Legea cetăţeniei române.
46
e. dă dovadă de o bună comportare şi nu a suferit nici o condamnare în

ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi
cetăţean român;
f. cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, care să îi permită o bună integrare în societatea
românească;
g. cunoaşte prevederile Constituţiei române şi imnul naţional al
României.
Acordarea cetăţeniei se face pe baza unei cereri, făcută personal sau prin
mandatar cu procură specială. Cererea se adresează comisiei pentru constatarea
condiţiilor de acordare a cetăţeniei, de pe lângă Ministerul de Justiţie. Pe baza
raportului comisiei, Ministerul Justiţiei propune Guvernului aprobarea sau respingerea
cetăţeniei române. Cetăţenia română se acordă prin hotărâre de Guvern, care se va
publica în Monitorul Oficial al României.
Solicitantul dobândeşte calitatea de cetăţean român de la data depunerii
jurământului de credinţă faţă de România73, în faţa Ministrului Justiţiei sau a
secretarului de stat delegat special în acest scop. Jurământul se depune în termen de 6
luni de la data comunicării hotărârii de acordare a cetăţeniei române. Nedepunerea
jurământului lipseşte de efecte juridice hotărârea de Guvern.
2. prin repatriere – este modalitatea de redobândire a cetăţeniei române de

către un cetăţean străin sau apatrid, care a avut în trecut cetăţenia română şi a pierdut-
o. Pot redobândi cetăţenia română persoanele care fac dovada că au avut această
cetăţenie, pe baza unei cereri adresată Ministerului Justiţiei, nefiind obligatoriu să
aibă domiciliul în România. Ca şi în cazul acordării cetăţeniei române unei persoane
care nu a mai avut această cetăţenie, acordarea se face prin hotărâre de Guvern, la
propunerea Ministerului Justiţiei şi produce efecte de la data depunerii jurământului
de credinţă faţă de România. În acest caz, jurământul se depune în faţa şefului
misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara unde solicitantul domiciliază,
tot în termen de 6 luni. Dobândirea cetăţeniei române în acest mod de către un soţ nu
are nici un efect asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
73
Jurământul de credinţă faţă de România va avea următorul cuprins: „Jur să fiu
devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect
Constituţia şi legile României” (art. 19 alin 2 din Legea cetăţeniei române).
47
8.4. PIERDEREA CETĂŢENIEI
Pierderea cetăţeniei se produce numai ca efect al unui act juridic în

următoarele situaţii:
1. retragerea cetăţeniei române
2. aprobarea renunţării la cetăţenia română
3. alte cazuri prevăzute de lege
1. retragerea cetăţeniei române este o sancţiune aplicată din oficiu de către statul
român. Este retrasă cetăţenia persoanei care (art. 24 din Legea cetăţeniei):
a. aflată în străinătate, a săvârşit fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b. aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România
a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c. a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;
d. este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă grupări
teroriste, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Conform art. 5 alin. 2 din Constituţia României republicată, cetăţenia română
nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o prin naştere. Fiind aplicată ca o
sancţiune, retragerea cetăţeniei române unuia dintre soţi nu produce efecte faţă de
cetăţenia celuilalt soţ.
Aprobarea retragerii cetăţeniei române se face prin hotărâre de Guvern, la
propunerea Ministerului Justiţiei, hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al
României, dată de la care şi produce efecte juridice.
2. aprobarea renunţării la cetăţenia română. Poate renunţa la cetăţenia română,

cetăţeanul român care a împlinit 18 ani şi pentru motive temeinice. În legătură
cu solicitantul unei asemenea cereri, legea a stabilit o serie de condiţii (art. 26
din Legea cetăţeniei române):
a. nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală sau nu are de executat o
pedeapsă penală;
48
b. nu este urmărit pentru debite pentru stat sau faţă de persoane juridice sau
fizice din ţară ori, având asemenea debite, le achită sau prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor;
c. a dobândit ori a solicitat şi are garanţia că va dobândi cetăţenia unui alt stat.
Cererea de renunţare la cetăţenia română se aprobă prin hotărâre de Guvern, la
propunerea Ministerului Justiţiei, hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al
României, dată de la care produce efecte.
3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române prevăzute de lege:

a. în cazul adopţiei copilului minor de către un cetăţean străin,
b. în cazul stabilirii filiaţiei copilului găsit pe teritoriul statului român faţă de
ambii părinţi, cetăţeni străini ori faţă de un părinte, cetăţean străin, celălalt
rămânând necunoscut,
c. copilul a căror părinţi au obţinut renunţarea la cetăţenia română şi se află
împreună cu părinţii în afara teritoriului statului român sau părăseşte acest
teritoriu, pentru a domicilia în străinătate.
8.5 DOVADA CETĂŢENIEI ROMÂNE
Conform art. 21 din Legea cetăţeniei române, dovada cetăţeniei se face cu

ajutorul buletinului de identitate, a cărţii de identitate, a paşaportului sau a
certificatului constatator (eliberat de şeful misiunii diplomatice sau consulare), în
condiţiile art. 20 din Legea nr. 21/1991.
În cazul copiilor sub 14 ani, dovada cetăţeniei se face cu certificatul de
naştere, însoţit de buletinul de identitate, cartea de identitate ori paşaportul oricăruia
dintre părinţi sau a părintelui în a cărui document este înscris copilul. Dovada se poate
face şi prin certificatul de naştere al copilului în cazul în care nu este posibilă situaţia
anterioară.
Pentru copilul găsit, dovada cetăţeniei se face cu certificatul de naştere, până
la împlinirea vârstei de 14 ani.
8.6. CETĂŢENIA DE ONOARE
49
Conform art. 38 din Legea cetăţeniei române, cetăţenia română cu titlul de

„cetăţenie de onoare” se poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse
statului şi naţiunii române. Acordarea cetăţeniei de onoare se face la propunerea
Guvernului, de către Parlamentul României.
Aliniatul 2 al art. 28 menţionează că persoana care a dobândit cetăţenia de
onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români,
cu excepţia dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.
Conform unei alte opinii exprimate în literatura de specialitate, cetăţenia de
onoare este un titlu exclusiv onorific, care nu are nici un efect juridic asupra statului
juridic al persoanei. Aceasta rămâne cetăţean al statului căruia i-a aparţinut înainte de
acordarea cetăţeniei de onoare, nedobândind dublă cetăţenie74.
74
50
CAPITOLUL IX
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
9.1. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt definite ca fiind acele

drepturi ale cetăţenilor care, considerate esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea
psihică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru
asigurarea participării la conducerea statului, sunt prevăzute şi garantate prin
Constituţie75.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt drepturi subiective.
Elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operaţiune
de sinteză, constând din generalizarea unor idei consacrate în diferite ţări în documente
juridice cu un bogat conţinut moral şi politic, care au rezistat timpului76.
Documente care garantează drepturile omului77:

- „Magna Charta Litertatum”, 1215, Marea Britanie
- „Petiţia drepturilor”, 7 iunie 1628
- „Habeas Corpus Act”, 26 mai 1679
- „Bill of Rights”, 13 februarie 1689
75
vol. I, p. 151.
76
A se vedea Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 148.
77
A se vedea Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina
Lex, 1998, p. 61-87.
51
- „Declaraţia de independenţă a statului Virginia”, 12 iunie 1776 şi „Declaraţia

de independenţă”, SUA, 4 iulie 1776
- „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, 26 august 1789, Franţa,
- „Declaraţia universală a drepturilor omului”, Adunarea generală a ONU, 10
decembrie 1948,
- „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale”, 3
ianuarie 1976
- „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”, 23 martie 1976
- „Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului”, 20 noiembrie
1989
- „Convenţia europeană a drepturilor omului” 4 noiembrie 1950, Consiliul
Europei şi protocoalele adiţionale ale CEDO
- „Carta Uniunii Europene privind drepturilor fundamentale”, 7-10 noiembrie
2000, Nisa, Parlamentul European – cuprinde următoarele categorii de drepturi
şi libertăţi fundamentale:
a. demnitate: dreptul la viaţă; dreptul la integritatea persoanei;
interzicerea torturii şi a pedepselor ori a tratamentelor inumane
sau degradante; interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
interzicerea practicilor eugenice (de intervenţie în patrimoniul
genetic al grupurilor umane); interzicerea clonării reproductive a
fiinţelor umane; interzicerea comerţului cu fiinţe umane etc.
b. libertăţi: dreptul la libertate şi siguranţă; respectarea vieţii
private şi familiale; protecţia datelor cu caracter personal;
libertatea gândirii, a conştiinţei şi libertatea religioasă; dreptul la
educaţie; dreptul la proprietate; dreptul la azil; libertatea de
exprimare; libertatea întrunirilor; libertatea artelor şi a ştiinţelor
etc.
c. egalitate: interzicerea discriminării; diversitatea culturală,
religioasă şi lingvistică; egalitatea între femei şi bărbaţi;
drepturile copilului; drepturile persoanelor vârstnice; integrarea
persoanelor cu handicap;
52
d. solidaritate: dreptul lucrătorilor la informare şi consultate;

dreptul la negociere şi la acţiuni colective; dreptul la acces de
servicii de plasare; protecţia în caz de concediere nejustificată;
dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile; interzicerea
muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă; protecţia vieţii
familiale şi a vieţii profesionale; securitate socială şi ajutor
social; accesul la servicii de interes economic general; protecţia
mediului; protecţia consumatorilor;
e. cetăţenie: dreptul de a vota şi de a candida în alegerile pentru
Parlamentul European; atributele sufragiului; dreptul de a vota şi
de a candida la alegeri locale; dreptul la o bună administraţie;
dreptul de acces la documente; dreptul de a sesiza Mediatorul
Uniunii; dreptul de petiţionare; libertatea de circulaţie şi de
şedere; protecţia diplomatică şi consulară:
Principiile generale ale drepturilor fundamentale78:

1. Principiul universalităţii. Conform art. 15 alin. 1 din Constituţia României,
cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile prevăzute de Constituţie şi de
alte acte normative şi au obligaţiile prevăzute de acestea. Universalitate presupune
vocaţia abstractă a fiecărui individ de ai fi recunoscute şi a avea acces la
ansamblul drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, fără discriminare.
Universalitatea se raportează atât la sfera titularilor drepturilor şi a libertăţilor, cât
şi la plenitudinea acestor drepturi şi libertăţi fundamentale.
2. Principiul neretroactivităţii este consacrat prin art. 15 alin. 2 al Constituţiei
României79, conform căruia legea produce efecte numai pentru viitor. Astfel, o
nouă lege trebuie aplicată doar situaţiilor apărute după intrarea ei în vigoare, pe
simplul considerent că subiectul de drept se conformează ordinii de drept
78
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
vol. I, p. 159-164.
79
De asemenea, neretroactivitatea legii este reglementată şi prin art. 1 din Codul Civil,
art. 11 din Codul penal, reprezentând un principiu fundamental al dreptului.
53
existente, deci cunoscute, neputând să i se pretindă să acţioneze în baza unei

reguli care nu există la momentul respectiv. De la acest principiu, există câteva
excepţii:
- retroactivitatea legii penale şi a legii contravenţionale mai favorabile (melior
lex) – ultima teză a art. 15 alin. 2 din Constituţia României
- retroactivitatea legii interpretative.
3. Principiul egalităţii în drepturi presupune o egalitate de şanse şi o egalitate de
tratament al tuturor cetăţenilor în faţa legii.
4. Principiul conform căruia funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de
persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în România.
5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile acestora. Principiul
conform căruia cetăţenii străini şi apatrizii se bucură de protecţie juridică în
România. Principiul conform căruia cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau
expulzaţi.
6. Principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi a
libertăţilor cetăţeneşti. Accesul liber la justiţie
7. Caracterul de excepţie al restrângerii unor drepturi şi al unor libertăţi.
Clasificarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
I. după criteriul cronologic

1. drepturi şi libertăţi fundamentale din prima generaţie – din sfera civilă şi
politică
2. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a doua” – din sfera socială
3. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a treia” – privind solidaritatea
umană, consacrate în plan internaţional
4. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a patra” – dreptul la protecţia
vieţii private, dreptul la protecţia datelor personale.
II. pornind de la triada structurii umane (omul este o fiinţă bio-psihică socială)80
80
în dreptul român, p. 420-467.
54
1. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică

2. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca relaţie socială, în considerarea
apartenenţei la statul român
3. drepturi şi libertăţi ale persoanei, în raporturile ei cu societatea sau cu statul,
exercitate individual
4. drepturi ale colectivităţilor de persoane.
III. după criteriul conţinutului81

1. inviolabilităţile (de exemplu, dreptul la viaţă etc.)
2. drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (de exemplu, accesul la
cultură, dreptul la muncă etc.)
3. drepturile exclusiv politice (de exemplu, dreptul la vot)
4. drepturile şi libertăţile social-politice ( de exemplu, libertatea de exprimare etc.)
5. drepturile garanţii (dreptul de petiţionare)
IV. după scopul urmărit82

1. libertăţi individuale
2. drepturi social-economice
3. drepturi politice
4. drepturi social-politice (libertăţi publice)
5. egalitatea în drepturi
1. Libertăţi individuale – categoria libertăţilor individuale cuprinde drepturile şi

libertăţile individuale care au ca obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii private:
 dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică (art. 22 din
Constituţie) – este un drept natural al persoanei, sunt interzise orice
atingeri aduse vieţii omului, atât sub aspect fizic (sunt interzise orice
acţiuni prin care un om ar putea fi privat de viaţă, este interzisă pedeapsa
81
se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.
I, p. 156-157.
82
vol. I, p. 154-187.
55
cu moartea sau acţiuni care ar vătăma integritatea fizică), cât şi privind

psihicul şi demnitatea umană (prin interzicerea oricărei forme de tortură,
pedeapsă sau tratament degradant ori inuman);
 libertatea individuală (dreptul la siguranţă) (art. 23) – presupune garanţia
oferită de Constituţie fiecărui cetăţean că autorităţile publice vor acţiona
legal în situaţiile care presupun privarea de libertate a persoanelor. Astfel:
- singurele situaţii în care o persoană poate fi privată de libertate sunt: reţinerea,
percheziţionarea şi arestarea, care trebuie făcute numai în condiţiile stabilite de
lege;
- pentru a oferi o mai mare garanţie cetăţenilor, Constituţia revizuită prevede că
arestarea preventivă poate fi dispusă de judecător şi numai în cursul procesului
penal, pe anumite perioade, dar fără depăşirea unui termen de 180 de zile;
- există obligativitatea de a aduce de îndată la cunoştinţa persoanei reţinute sau
arestate motive reţinerii sau arestări ori învinuiri, prezenţa unui avocat, numit
din oficiu sau ales, fiind obligatorie;
- procedura eliberării provizorii;
- prezumţia de nevinovăţie;
- principiul legalităţii pedepsei;
- sancţiunea privativă de libertate este doar de natură penală, putând fi aplicată
în condiţiile legi, numai pentru săvârşirea unei fapte penale.
 dreptul de a locui pe teritoriul statului, precum şi dreptul la liberă
circulaţie (art. 25) – asigură libertatea de mişcare a persoanei
 dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art. 26) – presupune
obligaţia autorităţilor de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială ori
privată şi de a permite persoanei de a dispune de ea însăşi (libertatea
corporală). În sfera acestui drept pot fi incluse: dreptul la avort, dreptul de
a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi, dreptul de a folosi
anticoncepţionale etc.83. Exercitarea acestui drept este limitată de obligaţia
83
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elene Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 50
56
persoanei de a nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altor indivizi,

ordinii publice şi bunelor moravuri.
 inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei (art. 27) – interzice oricărei
persoane de a intra în domiciliul sau reşedinţa altei persoane fără acordul
acesteia. Sunt interzise, de asemenea, percheziţiile în timpul nopţii, cu
excepţia infracţiunilor flagrante. Pătrunderea în domiciliul unei persoane
fără acordul acesteia este permisă numai în următoarele situaţii:
executarea unui mandat de arestare; înlăturarea unei primejdii privind
viaţa, integritatea fizică sau psihică ori bunurile unei persoane; apărarea
securităţii naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei
epidemii.
 secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare (art. 28) –
garantează persoanelor dreptul de a comunică scris sau oral fără ca
mijloacele utilizate să fie interceptate sau deschise de un terţ. Deşi art. 28
nu face trimitere, secretul corespondenţei nu mai este protejat, în situaţiile
prevăzute de lege, restrângerea putând interveni numai din necesitatea de a
descoperi infracţiuni sau infractori84.
 libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă (art. 29) – garantează
posibilitatea unei persoane de a avea orice opinii, idei, concepţii, precum
şi orice opţiuni religioase, fără a-i putea fi impuse
 dreptul la informaţie (art. 31) – garantează accesul persoanei la
informaţiile de interes public, ceea ce presupune obligaţia din partea
autorităţilor, a mijloacelor de informare în masa de a asigura o informare
corectă, promptă, fără discriminare.
2. Categoria drepturile social-economice – cuprinde drepturile şi libertăţile care

au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor:
 accesul liber la justiţie (art. 12) – garantează, fără nici o îngrădire, dreptul
persoanei de a se adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor, libertăţilor
84
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elene Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 56.
57
şi a intereselor legitime. Soluţionarea conflictelor trebuie să se facă în

cadrul unui proces echitabil şi într-un termen rezonabil. Pentru a oferi o
mai mare posibilitatea de acţiune în vedere protejării unor drepturi şi
interese legitime, este reglementat dreptul persoanei de a apela opţional şi
la jurisdicţiile speciale administrative, în condiţii de gratuitate.
 dreptul la învăţătură (art.32) – Constituţia garantează posibilitatea
accesului la educaţie prin organizarea învăţământului general obligatoriu,
precum şi al altor forme de învăţământ de stat, inclusiv în condiţii de
gratuitate. Este garantat dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa în limba maternă. Învăţământul se poate organiza şi
în sistem particular sau confesional, dând astfel expresie concretă libertăţii
religioase.
 dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34) – este garantat, astfel încât statul
este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, să
organizeze asistenţa medicală, asigurările sociale, controlul exercitării
profesilor medicale, protecţia sănătăţii fizice şi psihice
 dreptul la un mediu sănătos (art. 35) – presupune obligaţia statului a lua
toate măsurile necesare împotriva acţiunilor şi activităţilor poluante şi care
afectează echilibrul ecologic, corelativ cu obligaţia persoanelor de a nu
polua.
 dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii (art. 41) – dreptul la muncă
nu poate fi îngrădit, ca o expresie a libertăţii persoanei de a decide cu
privire la viaţă şi persoana sa, orice persoană fiind liberă să-şi aleagă orice
muncă sau profesie doreşte. Mai mult, statul stabileşte condiţiile generale
de desfăşurare a muncii, în vederea asigurării protecţiei sociale: durata
normală a zilei de lucru, egalitatea de tratament dintre femei şi bărbaţi,
dreptul la negocieri colective în materie de muncă.
 interzicerea muncii forţate (art. 42) – muncă forţată este interzisă. Nu
constituie muncă forţată: muncă desfăşurată în vederea îndeplinirii sau a
înlocuirii îndatoririlor militare, munca unei persoane condamnate,
prestaţiile impuse în situaţii de calamitate sau alt pericol, obligaţiile civile.
58
 dreptul la grevă (art. 43) – greva reprezintă o modalitate de protejare a

drepturilor şi intereselor profesionale, economice şi sociale recunoscută
numai salariaţilor. Greva se poate desfăşura numai în condiţiile legii şi cu
asigurarea serviciilor esenţiale pentru societate (furnizarea de utilităţi,
sănătate etc.).
 dreptul de proprietate privată (art. 44) – proprietatea privată este garantată
prin:
- recunoaşterea dreptului de proprietate tuturor persoanelor (acum, inclusiv
cetăţenilor străini şi apatrizi, în condiţiile rezultate din tratatele şi acordurile
internaţionale la care România este parte şi în condiţii de reciprocitate);
- interzicerea exproprierilor fără motiv de utilitate publică şi fără o dreaptă şi
prealabilă despăgubire,
- sunt interzise orice fel de naţionalizări sau alte forme de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică pe considerente discriminatorii,
- interzicerea confiscării averii legal dobândite, caracterul legal al averii fiind
prezumat.
 libertatea economică (art. 45) – garantează oricărei persoane dreptul de a
iniţia şi desfăşura o activitate economică.
 dreptul la moştenire (art. 46) – este un corolar al dreptului de proprietate,
care astfel poate fi dobândit şi pe cale succesorală, beneficiind de aceeaşi
protecţie.
 dreptul la un nivel de trai decent (art. 47) – este o consecinţă a caracterul
social al statului român, acesta fiind obligat să acţioneze în vederea
asigurării unui nivel de viaţă decent în societate, inclusiv prin sistemul de
protecţie socială (pensii, asigurări sociale de sănătate, ajutor de şomaj etc.)
 dreptul la căsătorie (art. 48) – recunoaşte fiecărei persoane posibilitatea
de a se căsătorii dacă doreşte, protecţia şi egalitate soţilor, inclusiv prin
stabilirea statutului egal al copiilor din căsătorie sau din afara ei.
 dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 49) – copiilor şi tinerilor le
este garantată şi oferită o protecţie specială din partea statului român,
constând în: alocaţii speciale, ajutor pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori
59
cu handicap, interzicerea exploatării minorilor sau folosirea lor în orice

activităţi dăunătoare, interzicerea angajării copiilor sub 15 ani, asigurarea
participării tinerilor la viaţa politică, economică, socială, culturală etc.
 dreptul la protecţie a persoanelor cu handicap (art. 50)
 dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 52) – presupune
posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept
subiectiv recunoscut de lege sau într-un interes legitim, de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen a
unei cereri, de a cere recunoaşterea dreptului sau a interesului pretins,
anularea actului ilegal şi repararea pagubei suferite. Statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile provocare de erori judiciare, ca de altfel şi
magistraţii vinovaţi de producerea erorii, ca urmarea a neglijenţei grave
sau dacă au acţionat cu rea-credinţă.
3. Categoria drepturilor politice – cuprinde drepturile care asigură cetăţenilor

participarea la exercitarea puterii publice:
 dreptul de vot (art. 36) – garantează persoanelor posibilitatea de a-şi
exprima opţiunea, în vederea alegerii unor reprezentanţi, în cadrul
alegerilor. Au drept de vot doar persoanele care au împlinit 18 ani până în
ziua alegerilor inclusiv, fiind astfel excluşi minorii, pe considerentul lipsei
de discernământ. De asemenea, nu au drept de vot, debilii sau alienaţii
mintal şi cei condamnaţi la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă.
 dreptul de a fi ales (art. 37) – presupune capacitatea de a candida pentru
ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice. Au drept de a fi alese
persoanele care au drept de vot, au cetăţenia română şi domiciliul în ţară,
nu le este interzisă asocierea în partide politice şi îndeplinesc şi condiţia de
vârstă, specifică anumitor funcţii sau demnităţi publice (23 de ani, pentru a
fi ales în Camera Deputaţilor sau în autorităţi locale, 33 de ani, pentru a fi
ales în Senat, 35 de ani, pentru a fi ales Preşedintele Republicii). Orice
încălcare a dreptului de a fi ales atrage nulitatea alegerii.
60
 dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art. 38)

 dreptul de a vota în cadrul referendumului (art. 90) – presupune
exprimarea unei opţiuni cu privire la o problemă care constituie motivul
organizării unui referendum
 dreptul de iniţiativă legislativă (art. 74 alin. 1)
 dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (art. 150 alin. 1)
4. Drepturile social-politice – cuprind acele drepturi şi libertăţi care pot fi

exercitate de către persoane, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor
materiale sau culturale, cât şi în scopul participării la conducerea statului şi implică
posibilitatea garantată indivizilor de a acţiona, în limitele legii, fără constrângere în
raporturile lor cu alţi indivizi:
 dreptul la azil (art. 18 alin. 2) – este un drept recunoscut cetăţenilor străini
şi apatrizilor care locuiesc pe teritoriul României, care se referă la
protecţia generală a persoanei şi a averilor, în condiţiile Constituţiei şi a
legilor.
 dreptul la apărare (art. 24) – presupune posibilitatea recunoscută şi
garantată oricărei persoane acuzată de încălcarea legii de a se apăra, de a
contesta acuzaţiile ce i se aduc, de a prezenta adevărul şi de a-şi susţine şi
dovedi nevinovăţia. Pentru a da eficienţă acestei posibilităţi, se stabileşte
posibilitatea de a beneficia de o apărare specializată şi profesională, având
dreptul de a fi asistate, pe tot parcursul unui proces, de un avocat, ales sau
numit din oficiu. Mai mult, în anumite faze ale procesului penal sau cu
privire la anumite infracţiuni, prezenţa avocatului este obligatorie.
 libertatea de exprimare (art. 30) – vizează orice modalitate de exprimare a
ideilor, gândurilor, opiniilor, credinţelor, opţiunilor, inclusiv prin presă sau
mijloace de comunicare în masa. Cenzura este interzisă.
 accesul la cultură (art. 33) – este un corolar al dreptului la învăţătură , dar
şi al libertăţii de exprimare.
 libertatea întrunirilor (art. 39) – presupune posibilitatea recunoscută
oamenilor de a se întruni în reuniuni publice sau private, cu respectarea
61
unor condiţii: caracterul paşnic şi interzicerea folosirii armelor de orice fel

în cadrul manifestaţiilor respective.
 libertatea de asociere (art. 40) – recunoaşte dreptul persoanelor de a
constitui sau face parte din diferite forme de asociere (politice, sociale,
culturale, economice, sindicale, sportive etc.), atâta timp cât au caracter
public, asociaţiile cu caracter secret fiind interzise. Datorită rolului special
pe care îl au în procesul dobândirii şi exercitării puterii publice, partidele
politice, ca formă de asociere, sunt reglementate în mod special:
- pot fi interzise, ca neconstituţionale, partidele politice care, prin scopurile sau
activitatea lor, militează împotriva pluripartidismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, integrităţii sau independenţei României;
- anumite categorii profesionale sau de funcţionari ori demnitari publici nu pot
face parte dintr-un partid politic: Preşedintele României, judecătorii Curţii
Constituţionale, magistraţii, Avocatul Poporului, membrii activi ai armatei,
poliţiştii etc.
 dreptul de petiţionare (art. 51) - în vederea asigurării şi protejării
unor drepturi şi interese legitime, persoanele au dreptul de a adresa petiţii
autorităţilor competente, în condiţii de gratuitate, şi a primi un răspuns în
termenele şi condiţiile stabilite prin lege.
5. Egalitatea în drepturi – este o garanţie prevăzută de Constituţie, dar care se

referă la toate drepturile şi libertăţile (prevăzute în Constituţie şi în alte acte normative).
Este un principiu fundamental al exercitării drepturilor şi a libertăţilor, indiferent de
domeniul de activitate sau alte considerente, fără nici o discriminare pe considerente de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere
sau origine socială.
Constituţia României permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi
fundamentale, doar ca măsură excepţională şi cu caracter temporar. Conform art. 53
restrângerea se poate face numai prin lege organică, condiţionat (numai dacă este
necesară, aplicată nediscriminatoriu) şi numai în vederea:
62
- apărării securităţii naţionale,

- apărării ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice;
- apărării drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
- desfăşurarea instrucţiei militare
- prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, a unui dezastru sau sinistru
deosebit de grav.
63
9.2. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
Îndatoririle fundamentale sunt definite ca fiind obligaţii ale cetăţenilor

considerate esenţiale pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi
asigurate prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Au fost prevăzute şi reglementate prin acte fundamentale mai târziu decât
drepturile şi libertăţile fundamentale, abia după ce s-a încetăţenit ideea că nu pot exista
drepturi cetăţeneşti, fără obligaţii fundamentale corespunzătoare.
Exista două mari categorii de îndatoriri fundamentale:
1. îndatoriri destinate să apere statul şi societate,

a. obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării (art. 1 alin. 5 din Constituţie)
b. obligaţia de fidelitate (art. 54 din Constituţie)
c. obligaţia de apărare a patriei (art. 55)
d. obligaţia de a contribui prin taxe şi impozite la cheltuielile publice. (art. 56)
2. îndatoriri destinate să apere convieţuirea paşnică între cetăţeni: obligaţia

cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita drepturile şi
libertăţile fundamentale cu bună-credinţă şi fără a încălca drepturile şi libertăţile
celorlalţi (art. 57).
64
CAPITOLUL X
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Conform Constituţiei, la baza organizării şi funcţionării statului român, ca stat de

drept şi democrat stau câteva principii fundamentale: asigurarea şi garantarea drepturilor
şi a libertăţilor fundamentate, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, supremaţia
Constituţiei şi a legilor.
Astfel, în cadrul democraţiei constituţionale, ca o transpunere a principiului
separaţiei puterilor în stat, puterea publică este constituită din puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea judecătorească.
Parlamentul României este organul reprezentativ suprem al poporului român şi

unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin. 1 din Constituţia României).
În calitate de unică autoritate legiuitoare, Parlamentul este competent exclusiv 85 să
elaboreze şi să emită acte legislative, adică reguli de conduită socială cu caracter general,
impersonal, obligatoriu, prin care reglementează cele mai importante relaţii sociale dintre
indivizi şi dintre indivizi şi stat şi, a căror respectare, poate fi impusă, la nevoie, prin forţa
de constrângere a statului.
Parlamentul este organul reprezentativ suprem. Această calitate decurge din
structura larg reprezentativă a Parlamentului86, membrii acestuia fiind aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru a exprima voinţa generală a
poporului.
85
În condiţiile stabilite de Constituţie, în baza delegării legislative, Parlamentul poate
mandata Guvernul să emită acte normative cu putere de lege, numite ordonanţe.
86
vol. II, p. 94.
65
Conform art. 61 alin. 2 din Constituţie, Parlamentul României este alcătuit din
Camera Deputaţilor şi Senat, actuala Constituţie consacrând bicameralismul. Pentru
argumentarea opţiunii legiuitorului constituant din 1991 s-a susţinut că bicameralismul
ameliorează procesul legislativ; temperează impetuozitatea celor două Camere ale
Parlamentului, asigură controlul reciproc.
10.1. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

ROMÂNIEI87
După finalizarea procesului electoral, cele două Camere ale Parlamentului se

întrunesc în prima şedinţă88, la convocarea Preşedintelui Republicii, în cel mult 20 de zile
de la alegeri (art. 63 alin. 3 din Constituţie).
Până la constituirea organelor de conducere ale celor două Camere, şedinţele sunt
conduse de un preşedinte – acesta va fi cel mai în vârstă dintre senatori sau deputaţi –
ajutat de patru vicepreşedinţi, aleşi dintre cei mai tineri senatori, respectiv deputaţi. În
prima şedinţa are loc validarea mandatelor parlamentarilor, scop în care este desemnată
o comisie specială de validare a mandatelor (formată din 30 de deputaţi – art. 3 alin. 1 din
regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv 15 senatori – art. 5 alin. 1 din regulamentul
Senatului), condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Comisia de validare a
mandatelor trebuie să respecte configuraţia politică a grupurilor parlamentare.
Fiecare mandat trebuie validat prin votul majorităţii senatorilor, respectiv a
deputaţilor prezenţi la şedinţă (majoritate simplă).
Mandatul parlamentar poate fi invalidat în următoarele situaţii (art. 7 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 8 din Regulamentul Senatului):
87
Regulamentul Camerei Deputaţilor – aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8
din 24 februarie 1994 (publicată în M.Of. nr. 50 din 25 februarie 1994), republicat în M.Of. nr. 35
din 16 ianuarie 2006; Regulamentul Senatului – aprobată prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 25
octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 948 din 25 octombrie 2005.
88
În legislatura 2004-2008 Parlamentul României este format de 469 de parlamentari:
332 de deputaţi şi 137 de senatori.
66
- în cazul alegerii parlamentarului prin fraudă electorală dovedită sau

recunoscută,
- nerespectarea condiţiilor constituţionale şi legale privind candidatura sau
obţinerea mandatului.
Cele două Camere ale Parlamentului sunt constituite în mod legal după validarea
a cel puţin două treimi din numărul total al mandatelor fiecărei camere.
Potrivit art. 64 alin. 3 din Constituţie, parlamentarii se pot organiza în grupuri

parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a fiecărei Camere.
Parlamentarii nu sunt obligaţi să facă parte dintr-un grup parlamentar, putând să-şi
desfăşoare activitatea şi în afara unui asemenea grup (nu trebuie confundaţi cu
parlamentarii independenţi, cei care nu au candidat pe listele vreunui partid politic). Un
grup parlamentar este format din minim 10 deputaţi, respectiv minim 7 senatori, care au
candidat pe listele aceleiaşi formaţiuni politice. Un parlamentar poate face parte doar
dintr-un singur grup parlamentar. Fiecare grup parlamentar îşi desemnează propria
conducere, formată dintr-un lider (preşedinte) şi, eventual, adjuncţi sau secretari. Printre
atribuţiile grupurilor parlamentare se numără:
- fac propuneri pentru membrii comisiei de validare a mandatelor,
- propun candidaţi pentru funcţia de preşedinte a Camerei
- propun candidaţi pentru comisiile parlamentare,
- pot prezenta amendamente în scris la propunerile sau proiectele legislative
supuse dezbaterii parlamentare
- îşi prezintă poziţia cu privire la propunerea de ridicare a imunităţii
parlamentare
- pot sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea
Regulamentelor Camerelor Parlamentului (art. 146 litera c din Constituţie).
După constituirea legală a celor două Camere ale Parlamentului se desemnează
structurile organizatorice şi de conducere ale celor două camere ale Parlamentului.
Acestea sunt formate din:
- preşedintele Camerei,
- Biroul permanent,
67
- comisiile parlamentare.
Preşedintele Camerei Deputaţilor sau a Senatului
Fiecare Cameră parlamentară îşi alege un preşedinte pe toată durată legislaturii,
care este, în acelaşi timp şi preşedintele biroului permanent al camerei respective.
Candidaţii pentru funcţia de preşedinte sunt propuşi de către grupurile parlamentare, se
aleg prin vot secret, cu votul majorităţii senatorilor, respectiv al deputaţilor (în condiţiile
în care este respectat şi cvorumul cerut de lege pentru legalitatea şedinţei, adică jumătate
plus unu din numărul total al senatorilor, respectiv al deputaţilor). Preşedintele Camerei
poate fi revocat din funcţie, înainte de expirarea termenului, prin votul majorităţii
deputaţilor sau al senatorilor. Calitatea de preşedinte al Camerei parlamentare încetează
la expirarea mandatului sau prin demisie, revocare ori pierderea calităţii de deputat,
respectiv de senator.
Atribuţiile preşedintelui Camerei parlamentare:
- convocarea parlamentarilor în sesiuni ordinare sau extraordinare
- prezidarea sesiunilor,
- conducerea şedinţelor şi a dezbaterilor, cu asigurarea desfăşurării normale şi
legale a lucrărilor,
- conducerea lucrărilor şedinţelor biroului permanent al camerei,
- sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea legilor înainte
de promulgarea acestora, cu privire la tratate sau a altor acorduri
internaţionale, precum şi a regulamentului camerei,
- reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi internaţionale,
- îndeplineşte orice alte atribuţii care îi sunt stabilite prin regulament sau de
plenul camerei.
S-a susţinut în literatura de specialitate, că preşedintele Camerei parlamentare
deţine cea mai importantă, dificilă şi complexă funcţie din Parlament89.
Birourile permanente sunt organe interne de conducere ale celor două Camere90.
Sunt formate dintr-un preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori
89
A se vedea Ioan Muraru, Andrei Muraru, Câteva consideraţii teoretice privind biroul
permanent al Camerei parlamentare, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Corneliu-Liviu
Popescu, Ştefan Deaconu, Gheorghe Iancu, Perspective juridice privind instituţia parlamentului,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 30.
90
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 635.
68
pentru Camera Deputaţilor, respectiv 2 chestori pentru Senat, desemnarea acestora fiind
rezultatul negocierilor dintre grupurile parlamentare şi cu respectarea configuraţiei
politice a Parlamentului. Membrii birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei
sesiuni parlamentare ordinare şi pot fi revocaţi din funcţie oricând. Calitatea de membru
al biroului permanent încetează şi prin deces, demisie sau pierderea calităţii de senator,
respectiv deputat. Printre atribuţiile biroului permanent se numără:
- propune data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare,
- solicită convocarea în sesiune extraordinară,
- supune aprobării Camerelor, regulamentele de organizare şi funcţionare
- organizează şi răspunde de desfăşurarea în bune condiţii a activităţii Camerei,
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor camerei,
- hotărăşte înscrierea pentru dezbatere, în prima cameră sesizată sau trimite spre
dezbatere celeilalte Camere, proiectele sau propunerile legislative,
- prezintă Camerei spre aprobare bugetul acesteia şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar,
- sesizează comisiile permanente în vederea întocmirii rapoartelor şi a avizelor,
- organizează relaţiile Camerei cu celelalte autorităţi publice sau organizaţii,
- conduce şi supraveghează serviciile Camerei,
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute prin Regulamentele de organizare şi
funcţionare sau alte dispoziţii legale.
Vicepreşedinţii – îl secondează pe preşedintele Camerei, putând îndeplini unele

dintre atribuţiile acestuia.
Secretarii – au atribuţii precum: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt;
prezentarea propunerilor, amendamentelor sau a oricăror alte comunicări adresate
adunării camerei; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului etc.
Chestorii – verifică modul de gestionare şi administrare a patrimoniului Camerei;
exercită controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate; asigură menţinerea ordinii în
localul Camerei.
Comisiile parlamentare
69
Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru ale celor două Camere ale
Parlamentului având drept scop pregătirea documentelor de lucru pentru şedinţele în plen
şi pentru exercitarea funcţiei de control parlamentar 91. Reprezintă „laboratoarele”
Parlamentului, dar nu au putere decizională92.
Tipurile de comisii parlamentare: comisii permanente, comisii de anchetă, comisii
speciale.
Cele două Camere îşi pot constitui comisii comune (de exemplu, Comisia comună
a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra
activităţii Serviciului Român de Informaţii; Comisia Parlamentului României pentru
Integrare Europeană).
Comisiile permanente – sunt alese pe întreaga durată a mandatului Camerei sau a
sesiunii şi, în general, sunt specializate pe domenii de activitate.
Exemple: Comisia pentru administraţia publică, amenajarea teritoriului şi
echilibrului tehnologic; Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii specifice; Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; Comisia pentru cultură, artă şi
mijloace de informare în masă; Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;
Comisia pentru drepturilor omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; Comisia
pentru industrie şi servicii; Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi; Comisia pentru
muncă şi protecţie socială; Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
Comisia pentru politică externă; Comisia pentru sănătate şi familie; Comisia de
validare93.
Comisiile de anchetă – sunt constituite la propunerea unei 1/3 din numărul
membrilor unei Camere, în vederea analizării unor evenimente sau acţiuni negative,
pentru aflarea adevărului, pentru stabilirea responsabilităţii şi a măsurilor ce se impun. Îşi
încetează activitatea, o dată cu prezentarea raportului în plenul Camerei.
Comisiile speciale - sunt organizate la propunerea a unui număr minim de
deputaţi sau senatori, proveniţi din cel puţin două grupuri parlamentare, în vederea
91
A se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul
constituţional, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 103.
92
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 93.
93
Sunt organizate şi funcţionează separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului, având
denumiri aproape identice. Exista 17 comisii permanente ale Camerei Deputaţilor şi 16 comisii
permanente ale Senatului. (www.cdep.ro; www.senat.ro).
70
examinării unor proiecte de legi complexe sau a unor probleme aparte, speciale. Au, de
obicei, caracter temporar.
Comisia de mediere – se constituie doar în cadrul procedurii de adoptate a legilor
constituţionale.
Funcţionarea Parlamentului
Mandatul (numit şi legislatură). Prin mandat se înţelege perioada de timp
determinată pentru care este ales un reprezentat şi îşi exercită atribuţiile care îi revin.
Mandatul Camerei Deputaţilor şi a Senatului este de 4 ani şi începe de la data
întrunirii legale a fiecărei Camere, în condiţiile validării mandatelor şi a depunerii
jurământului. Durează până la întrunirea legală a Camerelor nou alese.
Mandatul încetează prin ajungerea la termen sau prin dizolvarea Parlamentului, în
condiţiile art. 89 din Constituţie (parlamentul poate fi dizolvat de către Preşedintele
Republicii, după consultarea celor doi preşedinţi ai Camerelor parlamentare, a liderilor
grupurilor parlamentare, în cazul în care nu a acordat votul de încredere Guvernului în
termen de 6 luni de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări în acest sens).
Mandatul celor două Camere se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de
război, de asediu sau de urgenţă, şi durează până la încetarea acestor situaţii (art. 63 alin.
1). Alegerile pentru noul Parlament vor avea loc în termen de cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului (art. 63 alin. 2). Pe perioada
prelungirii mandatului, în condiţiile art. 63 din Constituţie, aceasta nu poate fi revizuită şi
nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
Parlamentul României îşi desfăşoară activitatea în sesiuni parlamentare,

modalitatea principală de lucru fiind şedinţa, la convocarea preşedinţilor celor două
Camere.
Sesiunile parlamentare sunt de două feluri: sesiuni ordinare şi sesiuni
extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acele perioade expres prevăzute în care Parlamentul este
obligat să se întrunească pentru a-şi desfăşura activitatea. Potrivit art. 66 alin. 1 din
71
Constituţie, Parlamentul României se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an, la

convocarea preşedinţilor celor două Camere, prin decizie. Doar în cazul primei sedinţe de
constituire a Parlamentului nou ales, convocarea se face de către Preşedintele Republicii.
Prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar
cea de-a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
decembrie (art. 84 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 80 din
Regulamentul Senatului).
Sesiunile extraordinare se ţin ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor
ordinare, la iniţiativa Preşedintelui Republicii, a biroului permanent al fiecărei Camere
sau a cel puţin o 1/3 din numărul deputaţilor sau al senatorilor. O situaţie mai deosebită,
se referă la convocarea de drept a Parlamentului, în cazurile expres prevăzute de
Constituţie:
- luarea unor măsuri urgente de către Preşedintele Republicii (conform art. 92
alin. 3),
- instituirea stării de asediu sau de urgenţă (conformart. 93 alin. 2),
- depunerea spre aprobare la Parlament a unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului (potrivit art. 115 alin. 5).
Şedinţele sunt intervalele de timp în care Camerele îşi desfăşoară activitatea

curentă.
Şedinţele sunt de două feluri: separate (pentru fiecare Cameră) şi comune.
Şedinţele comune se organizează în următoarele situaţii (art. 65 alin. 2):
- primirea mesajului Preşedintelui Republicii
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat
- declararea mobilizării totale sau parţiale
- declararea stării de război
- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării
- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
- numirea şefilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra
activităţii acestor servicii
- numirea Avocatului Poporului
72
- stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora.
Şedinţele sunt publice dar, în condiţii deosebite, Camerele pot hotărî ca acestea să
fie secrete.
Şedinţele se desfăşoară legal în condiţii de realizare a cvorumului, respectiv în
prezenţa a cel puţin jumătate plus unul din membrii fiecărei Camere.
Conform regulamentelor de organizare şi funcţionare a celor două Camere,
parlamentarii îşi desfăşoară activitatea în şedinţe în plen, în comisii, în grupuri
parlamentare, la nivelul birourilor parlamentare, în circumscripţii electorale ori
îndeplinesc orice alte atribuţii ce le sunt încredinţate de Camera parlamentară din care fac
parte.
10.2. ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
1. Atribuţia legislativă94 – constă în activitatea de elaborare şi emitere a legilor.

Termenul „lege” este utilizat, în acest context, în accepţiunea lui restrânsă, de act
normativ emis de Parlament, cu cea mai mare forţă juridică, ce cuprinde reguli
generale de conduită, formulate în abstract, impersonale, cu caracter general,
obligatorii, a căror respectare, la nevoie, poate fi impusă prin forţa de constrângere
a statului95.
2. Atribuţii privind organizarea internă şi a activităţii Parlamentului – referitoare la:
validarea mandatelor deputaţilor şi senatorilor, alegerea şi constituirea propriilor
organe de conducere, adoptarea propriilor regulamente de organizare şi funcţionare,
aprobarea bugetului propriu etc.
3. Stabilirea direcţiilor generale ale activităţii sociale, economice, culturale, statale şi
juridice - în baza competenţei generale de care se bucură ca organ reprezentativ
94
S-a susţinut că Parlamentului îi revine o funcţie deliberativă, care are o sferă de
cuprindere mai largă decât funcţia legislativă, prima incluzând-o pe cea de-a doua – a se vedea
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p.
578.
95
Termenul „lege” poate fi utilizat şi într-un sens larg, de act normativ, adică de o regulă
generală de conduită obligatorie, emis de organul competent, după o procedură reglementată.
73
suprem, parlamentul stabileşte liniile principale ale dezvoltării societăţii şi ale naţiunii
române, prin intermediul legilor adoptate, legi pe care Guvernul are obligaţia de a le
pune în executare. Parlamentul reglementează, prin intermediul legilor, domenii
importante şi foarte importante, precum: bugetul naţional, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului, alegeri, instituţiile fundamentale ale statului,
organizarea forţelor armate, apărarea şi siguranţa naţională, sistemul general al
impozitelor şi taxelor, regimul general al infracţiunilor etc.
4. Atribuţii exercitate în legătură cu alte autorităţi publice – se referă, în principal, la
alegerea, numirea sau destituirea din funcţie a unor funcţionari şi demnitari publici:
Parlamentul îl poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României (art. 95 din
Constituţie); hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii pentru
săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare (art. 96); acordă votul de încredere Guvernului
şi programului general de guvernare a acestuia (art. 103); poate retrage încrederea
acordată Guvernului, ceea ce echivalează cu demiterea acestuia (art. 113); numirea în
funcţie a Avocatului Poporului, a şefilor serviciilor de informaţii, a consilierilor de
conturi din cadrul Curţii de Conturi (art. 140 alin. 4); fiecare cameră a Parlamentului
numeşte câte trei judecători ai Curţii Constituţionale; Senatul numeşte pe cei doi
reprezentanţi ai societăţii civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 133
alin. 2 lit. b); Senatul validează în funcţie pe cei 14 membrii ai Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, aleşi de către adunările generale ale magistraţilor (art. 133 alin. 2 lit. a) etc.
5. Atribuţii de control parlamentar. Funcţia de control decurge din calitatea
Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi de unică autoritate legislativă, având
ca suport teoretic, principiul separaţiei puterilor în stat96. Controlul este necesar,
deplin şi diferenţiat.
Modalităţile de control parlamentar sunt:
- controlul exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare
- controlul exercitat prin intermediul dărilor de seamă, a mesajelor, rapoartelor,
programelor (de exemplu, audierea rapoartelor prezentate în faţa Parlamentului
de Curtea de Conturi, Avocatul Poporului etc.)
96
74
- controlul exercitat asupra activităţii Preşedintelui republicii şi a membrilor

guvernului (control politic)
- dreptul deputaţilor şi al senatorilor de a cere informaţii necesare
- controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
- controlul exercitat prin intermediul Avocatului Poporului
6. Atribuţii în domeniul politicii externe – Parlamentul ratifică sau denunţă tratatele şi
celelalte acte internaţionale negociate de Guvern şi semnate de Preşedintele
Republicii, la care România devine parte; declararea stării de război, decizia de
începere sau încetare a ostilităţilor militare; participă la structurile parlamentare
internaţionale97.
10.3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ
Procedura legislativă reprezintă ansamblul actelor şi a formelor desfăşurate în

cadrul activităţii de elaborare şi emitere a legilor.
Procedura legislativă cuprinde reguli de conturare a ideii de lege, de elaborare şi
de adoptare, până la publicarea ei98.
Procedura legislativă poate îmbrăca două forme: procedura legislativă ordinară
(obişnuită) şi procedura legislativă specială (extraordinară).
Procedura legislativă are un caracter complex şi presupune parcurgerea
obligatorie a unor etape.
Etapele procedurii legislative ordinare99:
97
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 133.
98
99
S-a mai susţinut că procedura legislativă ordinară este formată dintr-o fază
extraparlamentară şi faza parlamentară. Faza extraparlamentară are o componentă pre-
parlamentară (iniţiativa legislativă, avizarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative) şi o
componentă post-parlamentară (promulgarea legii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României). Faza parlamentară cuprinde: sesizarea Parlamentului, prima lectură a proiectului,
examinarea şi dezbaterea în cadrul comisiilor parlamentare, a doua lectură în plenul Camerelor,
votarea şi, eventual, reexaminarea proiectului sau a propunerii legislative în cazul exercitării
controlului de constituţionalitate anterior – a se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală,
ediţia a II-a, Editura Lumina Lex. Bucureşti, 2004, p. 149-150. Într-o altă opinie, s-a susţinut că
procedura legislativă ordinară comportă două faze distincte: faza preliminară (include iniţiativa
75
I. iniţiativa legislativă
II. avizarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative100
III. dezbaterea şi votarea în plenul Camerei parlamentare
IV. exercitarea controlului de constituţionalitate (singura etapă facultativă)
V. promulgarea de către Preşedintele Republicii
VI. publicarea în Monitorul oficial al României.
I. Iniţiativa legislativă.
Iniţiativa legislativă este definită ca fiind dreptul de a sesiza Parlamentul cu
examinarea unui proiect de lege sau a unui propuneri legislative, drept căruia îi
corespunde obligaţia corelativă a autorităţii legiuitoare de a se pronunţa asupra
proiectului de lege sau a propunerii legislative101.
Conform art. 74 alin. 1 din Constituţia României, iniţiativa legislativă aparţine:
1. Guvernului,
2. deputaţilor şi senatorilor (individual sau colectiv),
3. unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă.

Guvernul îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin elaborarea unui proiect
de lege, conform normelor de tehnică legislativă102. Guvernul este iniţiatorul marii
majorităţi a legilor emise de Parlament, în considerarea rolului său de asigurare a
realizării politicii interne şi externe a statului. Guvernul deţine o competenţă exclusivă
privind elaborarea proiectului bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de
stat (art. 138 alin. 2 din Constituţia României).
legislativă, sesizarea Camerei parlamentare competente, avizarea şi dezbaterea în una sau mai
multe comisii parlamentare) şi faza de dezbatere şi decizie (presupune prezentarea proiectului sau
a propunerii de către iniţiator, prezentarea raportului comisiei parlamentare, dezbaterea generală
şi pe articole, votarea, promulgarea şi publicarea legii în Monitorul Oficial al României).
100
La baza distincţiei între proiecte de lege şi propuneri legislative stau categoriile de
iniţiatori. Guvernul va sesiza Parlamentul prin intermediul proiectelor de lege, iar iniţiativele
parlamentarilor şi a cetăţenilor vor îmbrăca forma propunerilor legislative. Dar, distincţia nu are
nici o semnificaţie juridică – a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice
– tratat elementar, vol. II, p. 109.
101
A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 150.
102
Normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative sunt reglementate
prin Legea nr. 24/2000, republicată în M.Of. nr. 777 din 25 august 2004.
76
Parlamentarii şi cetăţenii îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin

elaborarea unei propuneri legislative, care trebuie să îmbrace forma unui proiect de lege.
Constituţia României stabileşte două restricţii privind exercitarea dreptului de
iniţiativă legislativă de către populaţie. Prima se referă la procedura de exercitare (cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel puţin un 1/4 din
judeţele ţării, iar fiecare judeţ trebuie să furnizeze cel puţin 5.000 de semnături – art. 74
alin. 1), iar cea de-a doua la obiectul iniţiative legislative: art. 74 alin. 2 stabileşte că nu
pot face obiectul iniţiativei legislative populare problemele fiscale, problemele cu
caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă se transmite Camerei parlamentare
competente să fie sesizată prima. Înainte de revizuirea din 2003 a Constituţiei României,
nu era reglementată o competenţă specială pentru cele două Camere ale Parlamentului
României. Mai mult, iniţiatorul unui proiect de lege putea să depună proiectul la oricare
din Camere.
Prin modificările introduse de Legea de revizuire din 2003 a Constituţiei
României103, este reglementată o specializare funcţională pentru cele două Camere,
concretizată în existenţa unei Camere decizionale şi a unei Camere de reflecţie. De
asemenea, art. 75 alin. 1 stabileşte o competenţa specială de a fi sesizată prima a fiecărei
Camere.
Astfel, potrivit art. 75 alin. 1 din Constituţia României, republicată, se supun spre
dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, care are astfel rol
de cameră de reflecţie, proiectele de lege pentru următoarele domenii104:
1. proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor
tratate sau acorduri;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, la:
103
Legea nr. 429 aprobată de cele două Camere ale Parlamentului în 18 septembrie 2003,
publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003, supusă referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003, şi publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003, după publicarea în M.Of. a
Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 privind confirmarea rezultatelor
referendumului naţional.
104
Conform art. 92 alin. 8 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 8 din
Regulamentul Senatului.
77
a. art. 31 alin. 5 - organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi

televiziune şi controlul parlamentar al acestora;
b. art. 40 alin. 3 - dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu
calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii socio-
profesionale;
c. art. 55 alin. 2 - condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare;
d. art. 58 alin. 3 - organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului;
e. art. 73 alin. 3 - categorii de legi;
 lit. e - organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării;
 lit. k - contenciosul administrativ;
 lit. l - organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi;
 lit. n - organizarea generală a învăţământului;
 lit. o - organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală;
f. art. 79 alin. 2 - înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ;
g. art. 102 alin. 3 - Guvernul - rolul şi structura;
h. art. 105 alin. 2 - incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului;
i. art. 117 alin. 3 - înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;
j. art. 118 alin. 2 şi 3 - structura sistemului naţional de apărare, pregătirea
populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor
militare şi reglementări similare referitoare la celelalte componente ale
forţelor armate;
k. art. 120 alin. 2 - raporturile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale
cu serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale,
unde respectivele minorităţi au o pondere semnificativă, în ceea ce
priveşte utilizarea limbii materne;
78
l. art. 126 alin. 4 şi 5 - compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

regulile de funcţionare ale acesteia şi înfiinţarea de instanţe judecătoreşti
specializate în anumite materii;
m. art. 142 - Curtea Constituţională.
Pentru proiectele de legi şi propuneri legislative pentru care Camera Deputaţilor
are rol de Cameră de reflecţie, Senatul va avea rol de Cameră decizională (potrivit art. 75
alin. 3 din Constituţia României republicată105).
Conform art. 75 alin. 1 din Constituţia României republicată, toate celelalte
proiecte de legi şi propuneri legislative se supun spre dezbatere Senatului, ca primă
Cameră sesizată. Astfel, Senatul are rol de Cameră de reflecţie, iar Camera Deputaţilor
rol de Cameră decizională pentru următoarele proiecte sau propuneri legislative106:
1. toate proiectele de legi şi propunerile legislative de nivelul legilor
ordinare, altele decât cele pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau a altor
acorduri internaţionale, precum şi a măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestora;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată,
la:
a. art. 3 alin. 2 - frontierele ţării;
b. art. 5 alin. 1 - dobândirea şi pierderea cetăţeniei române;
c. art. 12 alin. 4 - simboluri naţionale;
d. art. 16 alin. 4 - dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a
alege şi de a fi aleşi în autorităţile publice locale;
e. art. 44 alin. 2 - dreptul de proprietate privată;
f. art. 52 alin. 2 - dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică;
g. art. 73 alin. 3 - categorii de legi:
 lit. a - sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente;
105
Art. 75 alin. 3: „După adoptare sau respingere de prima Cameră sesizată, proiectul
sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv”.
106
Conform art. 92 alin. 9 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 7 din
Regulamentul Senatului.
79
 lit. b - organizarea, funcţionarea şi finanţarea

partidelor politice;
 lit. d - organizarea şi desfăşurarea referendumului;
 lit. f - regimul stării de mobilizare parţială sau totală
a forţelor armate şi al stării de război;
 lit. g - regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
 lit. h - infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora;
 lit. i - acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
 lit. j - statutul funcţionarilor publici;
 lit. m - regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii;
 lit. p - regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
 lit. r - statutul minorităţilor naţionale din România;
 lit. s) - regimul general al cultelor;
h. art. 83 alin. 3 - prelungirea mandatului Preşedintelui;
i. art. 123 alin. 3 - atribuţiile prefectului;
j. art. 125 alin. 2 - statutul judecătorilor în raport cu Consiliul
Superior al Magistraturii;
k. art. 128 alin. 2 - folosirea limbii materne şi a interpretului
în faţa instanţelor judecătoreşti de către cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale;
l. art. 136 alin. 3, 4 şi 5 - obiectul exclusiv al proprietăţii
publice, darea în administrare, concesionarea sau închirierea
bunurilor proprietate publică, inviolabilitatea proprietăţii private;
m. art. 141 - Consiliul Economic şi Social.
Proiectele de legi şi propunerile legislative se depun la Camera competentă să fie
sesizată prima însoţite de expunerile de motive şi vor fi înregistrate la biroul permanent în
ordinea prezentării lor de către iniţiator.
80
II. Avizarea
După înregistrarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative, înainte de a fi
supuse dezbaterii, preşedintele biroului permanent va solicita avizul Consiliului
Legislativ şi punctul de vedere sau informarea, după caz, a Guvernului. Avizul
Consiliului Legislativ este unul consultativ, adică obligatoriu de cerut pentru toate
proiectele sau propunerile legislative, dar, de care parlamentarii pot sau nu să ţină seama.
În unele cazuri, trebuie cerut şi avizul Consiliului Economic şi Social sau al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (în funcţie de domeniul de activitate reglementat).
În cazul propunerilor legislative ale cetăţenilor, preşedintele biroului permanent
va sesiza Curtea Constituţională în vederea verificării îndeplinirii condiţiile impuse
(conform art. 146 lit. j din Constituţia României republicată).
Consiliul Legislativ şi Guvernul au la dispoziţie 15 zile pentru a comunica avizul.
După primirea răspunsului sau dacă, în acest termen, nu se transmite Camerei sesizate
avizul sau informarea, Biroul permanent distribuie proiectul sau propunerea legislativă
deputaţilor sau senatorilor, după caz, şi îl trimite comisiei parlamentare de specialitate, în
vederea dezbaterii în cadrul acestei comisii şi al întocmirii raportului. Pentru proiectele
complexe, biroul permanent poate sesiza mai multe comisii permanente.
Deputaţii, senatorii, grupurile parlamentare şi Guvernul107 pot propune
amendamente care trebuie depuse la comisia permanentă sesizată.
Amendamentul este actul prin care se propune o modificare de fond sau de formă
unui proiect de lege supus spre dezbatere Parlamentului108. Amendamentele pot fi făcute
atât în timpul dezbaterii proiectului de lege în cadrul comisiei permanente sesizate, cât şi
în cadrul dezbaterii în plenul Camerei. Amendamentele se fac în scris, dar sunt acceptate
şi cele orale, care pot fi prezentate direct în şedinţa Camerei, dar numai pentru probleme
de redactare sau de mică însemnătate109.
Comisia, prin raport, propune adoptarea, adoptarea cu modificări ori completări
sau respingerea proiectului ori a propunerii legislative. Raportul va cuprinde şi
107
În literatura de specialitate a fost susţinută şi opinia că numai parlamentarii au dreptul
de a propune amendamente, fiind „apanajul” acestora – a se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 593.
108
vol. II, p. 114
109
81
amendamentele admise sau respinse, cu menţionarea autorilor acestora, avizele celorlalte

comisii, referiri la modul cum s-au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului
Legislativ, referiri cu privire la punctul de vedere al Guvernului. Raportul se transmite
Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului,
deputaţilor şi iniţiatorilor.
III. Dezbaterea şi votarea în plenul Camerei

Proiectele şi propunerile legislative avizate se supun dezbaterii plenului Camerei
în succesiunea prevăzută pe ordinea de zi aprobată, în condiţiile regulamentului Camerei.
Dezbaterea în plenul Camerei este precedată de prezentarea expunerii de motive a
iniţiatorului şi a raportului comisiei permanente.
Dezbaterea presupune parcurgerea a două faze: dezbaterea generală şi dezbaterea
pe articole.
În cadrul dezbaterii generale se face o primă evaluare a proiectului sau propunerii
legislative şi în această fază nu se pot aduce amendamente. Dezbaterea generală nu este
urmată de exprimarea votului, cu excepţia situaţiei în care prin raportul comisiei s-a
propun respingerea proiectului.
Urmează dezbaterea pe articole a proiectului sau propunerilor legislative şi se
începe cu dezbaterea amendamentelor. Amendamentele se depun în scris, motivat, cu
câteva zile înainte de dezbatere. În situaţii speciale, se pot face noi amendamente în
timpul dezbaterilor. Se pot face şi unele amendamente oral. Urmează dezbaterea fiecărui
articol în parte.
După încheierea dezbaterilor pe articole se trece la votare. Pentru început se
votează separat fiecare articol, după care se trece la votarea întregului text al proiectului
de lege sau a propunerii legislative.
Pentru a fi considerat adoptat, un proiect legislativ trebuie să fie votat de un
anumit număr minim de deputaţi sau senatori (majoritate). Majoritatea necesară este
diferită în funcţie de tipul legii (constituţională, organică sau ordinară). Există mai multe
tipuri de majoritate:
- majoritate simplă – reprezintă jumătate plus unu din numărul membrilor
Camerei prezenţi la şedinţă – necesară pentru adoptarea legilor ordinare;
82
- majoritate absolută – jumătate plus unu din numărul total al membrilor

Camerei – necesară pentru adoptarea legilor organice sau a regulamentelor
Camerelor Parlamentului, pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României, pentru acordarea încrederii Guvernului;
- majoritate calificată – fie 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere
(necesară pentru adoptarea legilor constituţionale), fie 2/3 din numărul total al
parlamentarilor (necesară pentru a hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
Republicii, conform art. 96 alin. 1 din Constituţia revizuită sau pentru
adoptarea legii privind aderarea României la Uniunea Europeană şi a legii
privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord), fie 3/4 din
numărul total al parlamentarilor (necesară adoptării unei legi constituţionale, în
cazul în care medierea a eşuat - art. 151 alin. 2 din Constituţia României
revizuite).
Se mai practică şi majoritatea relativă, ce exprimă situaţia în care se poate decide
cu cele mai multe voturi exprimate 110 (de exemplu, este considerat câştigător al alegerilor,
candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi în cel de-al doilea tur de scrutin).
Pentru a fi considerat valabil, votul trebuie exprimat într-o şedinţă legală, adică cu
respectarea condiţiei cvorumului. Cvorumul reprezintă numărul de membrii care se cere
a fi prezent la lucrările Camerei pentru ca acestea să se desfăşoare în condiţii de
legalitate111. Cvorumul este stabilit prin Constituţie (cvorumul legal - art. 67 -
„majoritatea membrilor”) şi regulamentul fiecărei Camere a Parlamentului.
Prima Cameră parlamentară sesizată este obligată să se pronunţă în termen de 45
de zile de la depunerea proiectului la biroul permanent. Fac excepţie, codurile şi alte legi
complexe, pentru care termenul este de 60 de zile (art. 75 alin. 2 din Constituţie) şi
proiectul legii de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă, pentru care termenul este de 30
de zile, conform art 115 alin. 5 din Constituţie. În cazul în care Camera nu adoptă
proiectul în aceste termene, acesta se consideră adoptat de drept.
După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată (Camera de
reflecţie), proiectul sau propunerea legislativă este trimis celeilalte Camere, care va
110
111
83
decide definitiv (Camera decizională). La cea de-a doua Cameră este urmată exact
aceeaşi procedură legislativă.
Deoarece, prin revizuirea Constituţie, procedura medierii a fost înlăturată (fiind
folosită acum doar în cazul legilor constituţionale), este reglementată procedura
„întoarcerii legii”, pentru situaţii în care una dintre Camere adoptă o prevedere
legislativă, dar care intră în competenţa celeilalte Camere. Astfel, conform art. 75 alin. 4
şi 5 din Constituţie, dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în
competenţa sa decizională (adică această Cameră a fost sesizată greşit, iar legea trebuia
adoptată, în primă fază, de cealaltă Cameră!), prevederea este definitiv adoptată dacă şi
cealaltă Cameră este de acord. În caz contrar, numai acea prevedere revine primei
Camere sesizate, care decide definitiv, în procedură de urgenţă. La fel se procedează şi în
cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa aparţine
primei Camere.
IV. Exercitarea controlului de constituţionalitate

Conform art. 146 lit. a din Constituţia României republicată, o lege adoptată de
Parlament, dar înainte de promulgarea ei de către Preşedintele Republicii, poate fi supusă
controlului de constituţionalitate. Autoritatea competentă să se pronunţe asupra
constituţionalităţii legii înainte de promulgare este Curtea Constituţională a României.
Este un control de constituţionalitate anterior (a priori). Au dreptul de a sesiza Curtea
Constituţională:
- Preşedintele României,
- preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
- Guvernul,
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
- un număr de cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi,
- Avocatul Poporului.
Sesizarea Curţii cu o asemenea obiecţie de neconstituţionalitate suspendă
termenul de promulgare a legii.
84
În cazul în care Curtea Constituţională decide că legea este neconstituţională,

Parlamentul are obligaţia de a reexamina legea pentru a o pune de acord cu prevederile
deciziei Curţii.
Legile declarate constituţionale se trimit spre promulgare Preşedintelui
Republicii, care este astfel obligat să o semneze (în termen de 10 zile), şi nu mai pot face
obiectul unui control de contituţionalitate posterior întrării lor în vigoare.
V. Promulgarea legii
Promulgarea legii revine competenţei Preşedintelui României. Promulgarea se
face prin emiterea de către Preşedinte a unui decret de promulgare (care se publică în
Monitorul Oficial al României).
Promulgarea este actul prin care şeful statului confirmă oficial că o lege a fost
adoptată de Parlament cu respectarea procedurii prevăzute şi dispune punerea ei în
executare112.
Preşedintele Republicii are la dispoziţie un termen de 20 de zile, de primire,
pentru promulgare. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere, o singură dată,
reexaminarea legii de către Parlament sau, aşa cum s-a menţionat mai sus, poate sesiza
Curtea Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate.
Cererea de reexaminare se adresează, printr-un mesaj, Camerei competente să fie
sesizată prima şi astfel este reluată întreaga procedură legislativă. Parlamentul se
pronunţă cu aceeaşi majoritate cu care a adoptat legea. Preşedintele este obligat să
promulge legea după reexaminare, în termen de 10 zile.
Promulgarea este necesară doar în cazul legilor organice şi ordinare, nu şi a celor
constituţionale.
VI. Publicarea legii în Monitorul Oficial al României
112
vol. II, p. 121. Promulgarea a fost definită şi ca actul prin care Preşedintele Republicii atestă
faptul că legea a fost constituţional şi legal adoptată - Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept
parlamentar românesc, p. 251; sau ca o operaţiune de verificare şi de autentificare a legii - Ion
Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 598.
85
Conform art. 78 din Constituţie revizuite, legile se publică în Monitorul Oficial al

României, sub sancţiunea inexistenţei şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Publicarea în Monitorul Oficial este modalitatea de aducere la cunoştinţa publică
a legii, respectiv de intrare, în vigoare care instituie regula obligativităţii respectării legii.
Introducerea „termenului de graţie”113 de 3 zile pentru intrarea în vigoare a legii a
fost justificată de necesitatea de a acorda persoanelor fizice şi juridice o şansă de a lua la
cunoştinţă efectiv de conţinutul textelor legale.
Deoarece, Constituţia revizuită prevede doar pentru legile emise de Parlamentul
României, un termen de intrare în vigoare de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial
al României, înseamnă că acest termen nu se aplică şi celorlalte acte normative pentru
care Constituţia prevede ca modalitate de intrare în vigoare, sub sancţiunea inexistenţei
lor, publicarea în Monitorul Oficial (decrete prezidenţiale, hotărâri şi ordonanţe
guvernamentale, ordine ministeriale etc.).
Proceduri legislative speciale
Procedurile legislative speciale sunt acele proceduri desfăşurate după reguli
speciale, derogatorii de la regulile generale prezentate mai sus. În sistemul nostru
constituţional sunt reglementate şi aplicate o serie de proceduri legislative speciale,
precum:
1. adoptarea legilor constituţionale (de revizuire a Constituţiei)
2. adoptarea legilor în şedinţa comună a celor două Camere
3. procedura de urgenţă
4. adoptarea unui legi prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa
Parlamentului
1. Procedura adoptării legilor constituţionale, de revizuire a Constituţiei, prezintă

o serie de aspecte specifice, referitoare în principal la:
- iniţiativa revizuirii Constituţiei revine: Preşedintelui României, la propunerea
Guvernului; cel puţin unei 1/4 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor; cel puţin
unui număr de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot;
113
86
- iniţiativelor de revizuire a Constituţiei sunt supuse din oficiu controlului de

constituţionalitate anterior efectuat de către Curtea Constituţională;
- doar după pronunţarea Curţii Constituţionale, proiectul de lege sau propunerea
de revizuire se înregistrează la Parlament, urmându-se regulile generale de dezbatere şi
votare. Pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire este necesară majoritatea
de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere;
- în cazul unor diferenţe între textele adoptate de cele două Camere, se apelează la
procedura medierii (comisia de mediere este formată dintr-un număr egal de deputaţi şi
senatori - 7). Dacă, în urma medieri nu se ajunge la un text comun, acesta va fi supus
dezbaterii în şedinţa comună a celor două Camere şi, pentru a fi adoptat, va fi necesar
votul a cel puţin 3/4 din numărul total al parlamentarilor;
- legile constituţionale nu se supun promulgării Preşedintelui. Ele intră în vigoare
doar după ce sunt aprobate în cadrul unui referendum naţional. Legea de revizuire se
publică în Monitorul Ofical al României la 5 zile de la adoptare şi după publicarea în
Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care sunt confirmate rezultatele
referendumului.
2. Procedura adoptării legilor în şedinţa comună a celor două Camere ale
Parlamentului. Constituţia stabileşte câteva situaţii în care procedura legislativă nu se
desfăşoară succesiv în cele două Camere, ci în şedinţă comună114:
114
Alte situaţii în care Camerele lucrează în şedinţă comună sunt stabilite prin
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei deputaţilor şi Senatului: primirea mesajului
Preşedintelui României; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război;
examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi; numirea,
la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu; depunerea jurământului de către
Preşedintele României; punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare;
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură interimatul în
exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte grave prin care se încalcă prevederile
Constituţiei; încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi, instituită de Preşedintele României; dezbaterea programului şi a listei Guvernului şi
acordarea votului de încredere; retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură; desfăşurarea procedurii privitoare la angajarea răspunderii guvernului asupra
unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; alegerea
magistraţilor ce compun Consiliul Superior al Magistraturii; numirea membrilor Curţii de
Conturi; efectuarea altor numiri în funcţii care, potrivit legii, intră în competenţa Parlamentului;
adoptarea unor declaraţii, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv politic; proclamarea
rezultatelor referendumului naţional; primirea unor reprezentanţi ai altor state sau ai unor
organisme internaţionale; celebrarea unor sărbători naţionale sau a unor comemorări; constituirea
unor comisii comune de ancheta sau a altor comisii speciale; alte situaţii în care birourile
87
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, a legilor

rectificative şi a contului de execuţie bugetară;
- adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constituţiei în cazul în
care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord;
- adoptarea legilor de aderare a României la Uniunea Europeană şi Tratatul
Atlanticului de Nord;
- stabilirea statului deputaţilor şi a senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora.
3. Procedura de urgenţă
Procedura de urgenţă este o modalitate accelerată de adoptare a legilor, care
prezintă o serie de caracteristici privind scurtarea termenelor sau chiar eliminarea unor
etape din procedura legislativă obişnuită115.
Procedura de urgenţă se declanşează la cererea Guvernului sau din iniţiativa
Parlamentului şi se desfăşoară după regulile stabilite prin regulamentele Camerelor
Parlamentului116.
Constituţia României stabileşte în ce situaţii o lege poate fi adoptată în procedură
de urgenţă:
- în cazul „întoarcerii legii”,
- în cazul depunerii la Parlament spre aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului.
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentul prevăd că se adoptă în
procedură de urgenţă şi proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale
cu cea a Uniunii Europene sau a Consiliului Europei, precum şi proiectele de lege
necesare îndeplinirii obligaţiei României în calitate de membră NATO.
Proiectul sau propunerea supusă procedurii de urgenţă se înscrie cu prioritate pe
ordinea de zi a şedinţei Camerei.
permanente ale celor două Camere consideră necesară convocarea lor în şedinţă comună.
115
în dreptul român, p. 603.
116
Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că au drept de a solicita adoptarea în
procedură de urgenţă, în cadrul acestei Camere, iniţiatorul, Biroul permanent, un grup
parlamentar. Regulamentul Senatului prevede că au drept de a cere adoptarea în procedură de
urgenţă: Guvernul sau Senatul din proprie iniţiativă.
88
Termenul în care se poate exercita controlul de constituţionalitate este de doar 2

zile.
4. Procedura adoptării unui proiect de lege prin angajarea răspunderii Guvernului
în faţa Parlamentului.
Potrivit art. 114 alin. 1 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în
faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pentru un program, o declaraţie de politică
generală sau un proiect de lege. Programul, declaraţia de politică generală sau proiectul
de lege sunt considerate adoptate dacă, în termen de trei zile (termenul începe să curgă
din momentul în care primul-ministru declară expres că îşi asumă răspunderea în şedinţa
comună a celor două Camere, convocate special) nu se depune o moţiune de cenzură117
sau, dacă o asemenea moţiune a fost depusă, nu este adoptată cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor. Astfel, programul sau declaraţia de politică generală devin
obligatorii pentru Guvern, iar proiectul de lege se consideră adoptat fără a fi parcursă
procedura legislativă obişnuită.
După „adoptarea” în aceste condiţii, legea este trimisă Preşedintelui în vederea
promulgării. Înainte de promulgare, legea poate fi supusă controlului de
constituţionalitate anterior sau Preşedintele poate cere, o singură dată, reexaminarea legii.
În cazul în care s-a cerut reexaminarea unei asemenea legi, această operaţiunea se
desfăşoară tot în şedinţă comună a celor două Camere.
Dacă, în cele 3 zile se depune o moţiune de cenzură şi aceasta este adoptată cu
votul majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.
În sistemul nostru constituţional este reglementată şi o altă procedură legislativă şi

anume, delegarea legislativă. Este caracterizată ca o procedură legislativă
complementară118 sau o procedură excepţională de substituire119.
În viaţa oricărui stat, apar, şi situaţii în care adunarea legislativă nu este în măsura
să intervină, fie datorită faptului că nu îşi poate exercita atribuţiile (de exemplu, pe timpul
vacanţei parlamentare), fie a apărut nevoia luării şi aplicării unei măsuri urgente, ceea ce
117
Moţiunea de cenzură mai poate fi utilizată şi în condiţiile art. 113 din Constituţie
pentru retragerea votului de încredere acordat Guvernului.
118
119
89
nu ar fi posibil dacă s-ar respecta procedura legislativă (de exemplu, în situaţii

extraordinare). În astfel de cazuri, o altă putere decât cea legislativă120 este competentă să
emită şi să aplice reguli generale de conduită socială, obligatorii şi impersonale. Rolul
acesta revine executivului, care, astfel, în limitele şi condiţiile impuse de instituţia
„delegării legislative”, participă la procesul de reglementare.
În literatura juridică au fost formulate mai multe definiţii privind instituţia
delegării legislative121. Conform părerii unui autor, delegarea legislativă reprezintă
„împuternicirea, pe termen limitat, a unei alte autorităţi decât cea legiuitoare de a exercita
prerogative legislative” sau „abilitatea temporară şi condiţionată a Guvernului de a emite
norme cu putere de lege, a căror valoare juridică este egală cu a legii ordinare şi organice,
cu condiţia de a fi emise în conformitate cu prevederile constituţionale şi a legilor
organice în vigoare în momentul emiterii lor”122. Delegarea legislativă a fost considerată
şi „o împuternicire legislativă de abilitare specială a Guvernului în domenii rezervate
legii ordinare” în baza căreia pot fi emise ordonanţe, cu menţiunea că ordonanţele de
urgenţă se emit în cazuri excepţionale potrivit Constituţie123.
Conform art. 115 din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe în domenii
care nu fac obiectul de reglementare al legilor organice, în baza (şi după adoptarea) unei
legi speciale de abilitare de către Parlament, şi Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă, numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.
Se consideră că există două forme a delegării legislative: prima este cea conferită
de legea de abilitare, numită delegare parlamentară124 sau delegare legislativă propriu-
zisă125, iar cea de-a doua, delegarea constituţională126, conferită direct de Constituţie.
120
121
vol. II, p. 133; Emil Boc, Delegarea legislativă în sistemul constituţional românesc, în Revista
Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 1(2)/1999, p. 173.
122
în dreptul român, p. 326; Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, Editura
Universităţii „Petru Maior” Târgu Mureş, 2006, p. 24.
123
A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, Editura
„Risoprint”, Cluj Napoca, 2002, p. 235.
124
A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale –
doctrină şi jurisprudenţă, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 202.
125
A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, p. 34.
126
A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale –
doctrină şi jurisprudenţă, p. 202; Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, p. 33.
90
Ordonanţele emise în baza legii speciale de abilitare se mai numesc şi ordonanţe

simple sau obişnuite şi pot interveni, pentru a reglementa primar sau secundar, doar în
domenii de competenţa legii ordinare. Deci au forţa juridică a unei legi ordinare, putând
modifica, completa sau chiar abroga a asemenea lege. Dacă legea de abilitare prevede
expres, ordonanţele emise în baza ei se supun aprobării ulterioare a Parlamentului.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului pot fi emise numai în situaţii
extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată. Urgenţa măsurii trebuie motivată
de către Guvern. Se supun spre aprobare Parlamentului, în procedură de urgenţă, iar dacă
Parlamentul nu se află în sesiunea este convocat în mod obligatoriu, în 5 zile.
Ordonanţele de urgenţă pot interveni şi în domeniul legii organice. Totuşi, Constituţia
stabileşte că nu pot fi emise nici măcar ordonanţe de urgenţă cu privire la:
- legile constituţionale
- regimul instituţiilor fundamentale ale statului
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie
- drepturile electorale
- măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică a statului.
Parlamentul, prin lege, poate aproba, aproba cu modificări sau completări ori
poate respinge o ordonanţă guvernamentală.
Instituţia delegării legislative este un instrument prin care executivul încearcă să
domine puterea legislativă. Se trece astfel peste faptul că, cel puţin teoretic, delegarea
legislativă nu ar trebui să reprezintă decât o modalitate de a ajuta Parlamentul în
activitatea de legiferare, privită ca un mijloc de control reciproc, în cadrul sistemului de
„frâne şi contragreutăţi”127 necesar în vederea respectării principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat128.
10.4. ACTELE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
127
A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, p. 9;
Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, p. 235.
128
Art. 1 alin. 1 din Constituţia României republicată.
91
Actele reprezintă formele concrete în care se manifestă voinţa unei autorităţi.

Conform art. 67 din Constituţia României republicată, Camera deputaţilor şi
Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. Acestea sunt actele juridice ale Parlamentului
României, care, mai poate emite şi acte cu caracter politic (de exemplu, declaraţii ale
Parlamentului privind anumite evenimente sau situaţii deosebite, mesaje, rezoluţii,
apeluri etc.).
Legea
Legea reprezintă o regulă de conduită socială generală, obligatorie adoptată de
Parlament şi susceptibilă de a fi sancţionată prin forţa de constrângere a statului129.
Legea este actul normativ cu cea mai mare forţă juridică, toate celelalte acte
normative trebuind să i se conformeze.
Clasificarea legilor. Conform art. 73 alin. 1 din Constituţie, Parlamentul României
poate adopta trei categorii de legi:
1. legi constituţionale
2. legi organice
3. legi ordinare.
Legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei. Legile

constituţionale se adoptă conform proceduri legislative, de Camera Deputaţilor şi de
Senat, dar cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate
calificată). Aceste legi sunt adoptate definitiv numai după aprobarea lor prin referendum
naţional, de către corpul electoral.
Legile organice sunt legile prin care se reglementează domenii de relaţii sociale
deosebit de importante şi, ca atare, prevăzute expres prin însuşi textul Constituţiei. În
ierarhia legilor, urmează imediat legilor constituţionale. Legile organice se adoptă cu
votul a cel puţin jumătate pus unu din membrii Camerei parlamentare (majoritate
absolută).
129
vol. II, p. 103.
92
Domeniile rezervate legii organice sunt:

1. prevăzute de art. 73 alin. 3 lit. a-s din Constituţia României revizuite:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de
război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor.
2. domenii prevăzute în alte articole din Constituţie:
- frontierele ţării (art. 3 alin. 2),
- cetăţenia română (art. 5 alin. 1),
- egalitatea în drepturi (art. 16 alin. 4),
93
- interzicerea de a face parte din partide politice pentru judecătorii Curţii

Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţi, membrii activi ai armatei, poliţişti şi alte
categorii de funcţionari publici (art. 40 alin. 3),
- dobândirea dreptului de proprietate privată a străinilor şi apatrizilor (art. 44 alin.
2),
- condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate
publică (art. 52 alin. 2),
- condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare şi încorporarea (art. 55 alin.
2 şi 3),
- organizarea şi funcţionarea unor instituţii şi autorităţi publice, precum Avocatul
Poporului (art. 58 alin. 3), Consiliul Legislativ (art. 79 alin. 2), autorităţi administrative
autonome (art. 117 alin. 3), prefect (art. 123 alin. 3), Consiliul Superior al Magistraturii
(art. 134 alin. 4), componenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţele specializate
(art. 126 alin. 4 şi 5), Consiliul Economic şi Social (art. 141), Curtea Constituţională (art.
142 alin. 5),
- jurământul deputaţilor şi al senatorilor (art. 70 alin. 1),
- alte incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar (art. 71 alin. 3) sau cu funcţia
de membru al Guvernului (art. 105 alin. 2),
- prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii (art. 83 alin. 3),
- stabilirea altor membrii ai Guvernului (art. 102 alin. 3),
- structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a
teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare (art. 118 alin. 2),
- dreptul minorităţilor naţionale de utilizare a limbii materne (art. 120 alin. 2),
- reglementarea dreptului de proprietate publică (art. 136),
- reglementarea circulaţiei şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii
Europene (art. 137 alin. 2).
În domeniul legilor organice, nu se poate interveni prin ordonanţe simple ale
Guvernului.
O lege organică nu poate modifica, completa sau abroga o lege constituţională. În
schimb, o lege organică poate modifica, completa sau abroga o lege ordinară.
94
Legile ordinare reglementează toate celelalte domenii de relaţii sociale pentru

care nu se prevede expres intervenţia printr-o lege constituţională sau organică (de
exemplu, reglementarea dreptului la azil (art. 18 alin. 2), indemnizaţia şi celelalte drepturi
ale Preşedintelui Republicii (art. 101), impozitele, taxele şi alte contribuţii la bugetul de
stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat (art. 139 alin. 1)).
Legile ordinare se adoptată cu votul a cel puţin jumătate pus unu din membrii
Camerei prezenţi la şedinţă (majoritate simplă).
O lege ordinară nu poate modifica, completa sau abroga o lege organică şi, cu atât
mai puţin, o lege constituţională.
Hotărâri
Hotărârile sunt acte juridice emise de Camera Deputaţilor sau de Senat. Hotărârile
pot fi adoptate separat de fiecare Cameră130 sau în comun de ambele Camere131. Pot avea
caracter normativ sau individual.
Tot prin hotărâri se adoptă şi regulamentele celor două Camere.
Hotărârile trebuie să fie conforme cu legea, având forţă juridică inferioară. Se
adoptă conform unei proceduri mai simple, decât cea necesară adoptării unei legi,
procedură din care lipseşte iniţiativa legislativă, dezbaterea în comisii parlamentare,
promulgarea de către şeful statului, control de constituţionalitatea (cu excepţia hotărârilor
privind adoptarea regulamentelor Camerelor), publicarea în Monitorul Oficial.
Moţiunea
130
Hotărârea Senatului României nr. 1din 2 februarie 2006 pentru alegerea
vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor Senatului; Hotărârea Senatului României nr. 42 din 13
decembrie 2006 pentru înfiinţarea Comisiei de anchetă având drept scop investigarea condiţiilor
de legalitate privind privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului "Petrom" - S.A; Hotărârea
Senatului României nr. 32 din 5 octombrie 2006 privind demisia unui senator; Hotărârea Camerei
Deputaţilor nr. 1 din 1 februarie 2006 pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor
Camerei Deputaţilor; Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 38 din 19 decembrie 2006 privind
modificarea Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 42/2004 pentru aprobarea componenţei nominale a
comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor.
131
Hotărârea Parlamentului României nr. 49 din 19 decembrie 2006 privind numirea unor
membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului; Hotărârea Parlamentului României privind
aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare pe anul
2007; Hotărârea Parlamentului României nr. 45 din 12 decembrie 2006 privind aprobarea numirii
unui ministru; Hotărârea Parlamentului României nr. 25 din 20 septembrie 2006 privind demisia
directorului Serviciului Român de Informaţii.
95
Moţiunea este actul prin care o Cameră a Parlamentului sau Camerele reunite în
şedinţă comună îşi exprimă atitudinea cu privire la o anumită problemă132.
Moţiunile pot fi simple sau moţiuni de cenzură.
Moţiunile simple pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin o pătrime
din numărul senatorilor şi prin ele se exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de
politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul
unei interpelări. Trebuie motivate şi se depun la preşedintele Camerei. Se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor sau senatorilor prezenţi la şedinţă. Sunt obligatorii pentru Guvern.
Moţiunile de cenzură pot fi utilizate în anumite situaţii reglementate prin
Constituţie. Astfel, potrivit art. 113 din Constituţie, o moţiune de cenzură se poate adopta
în şedinţa comună o Camerelor Parlamentului în vederea retragerii încrederii acordate
Guvernului, urmărindu-se demiterea acestuia. Trebuie iniţiată de cel puţin 1/4 din
numărul total al parlamentarilor şi se comunică Guvernului. Se adoptă cu votul
majorităţii parlamentarilor. Dacă moţiunea de cenzură astfel iniţiată este adoptată,
Guvernul este demis ca urmare a pierderii încrederii Parlamentului. Dacă moţiunea de
cenzură este respinsă, deputaţii şi senatorii care au iniţiat-o nu mai pot iniţia o altă
moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară, cu excepţia cazului în care Guvernul
îşi asumă răspunderea, în condiţiile art. 114 din Constituţie.
O altă situaţie în care poate fi utilizată moţiunea de cenzură se referă la angajarea
răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege. În trei zile de la anunţarea angajării
răspunderii de către primul-ministru se poate depune o moţiune de cenzură, iar dacă
aceasta este adoptată cu votul majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.
De asemenea, în practica parlamentară mai sunt utilizate şi alte categorii de acte

emise de organe interne de lucru ale Camerelor: decizii ale biroului permanent, decizii ale
preşedintelui Camerei133, avizele şi rapoartele comisiilor parlamentare.
132
133
Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune
ordinară; Decizia nr. 3 din 29 iunie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune
extraordinară; Decizia nr. 4 din 22 august 2006 privind convocarea Senatului în sesiune
extraordinară.
96
10.5. MANDATUL PARLAMENTARILOR. STATUT. PROTECŢIA

MANDATULUI
Mandatul parlamentar este definit ca o demnitate publică rezultată din alegere,a

de către electorat, în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi
care conţine împuternicirile stabilite prin Constituţie şi legi134.
Conform Constituţiei României, mandatul parlamentarilor este un mandat
reprezentativ, ceea ce implică două aspecte:
- în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (art.
69 alin. 1) – deputaţii şi senatorii reprezintă şi apără interesele naţiunii şi nu
numai a unui număr limitat de indivizi (de exemplu cei care i-au ales)
- orice mandat imperativ este nul (art. 69 alin. 2) – ceea ce presupune este
interzis a i se impune parlamentarului anumite convingeri sau o anumită
conduită, contrare satisfacerii intereselor generale, rezultate dintr-un raport de
subordonare şi dependenţă.
134
97
Trăsăturile mandatului parlamentarilor:

1. este o instituţie de drept public
2. este reprezentativ (la nivel naţional)
3. este general
4. rezultă numai din alegeri
5. este irevocabil
6. are caracter de demnitate publică şi conferă deţinătorului independenţă şi protecţie
constituţională135.
Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la

70.000 de locuitori şi pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 de locuitori.
Durata mandatului parlamentarilor corespunde duratei mandatului Parlamentului
şi este de 4 ani.
Mandatul se exercită efectiv din momentul întrunirii legea a Camerei din care face
parte parlamentarul, sub condiţia validării mandatului şi a depunerii jurământului.
Mandatul unui parlamentar încetează la data întrunirii legale a noului Parlament
(fie ca urmare a ajungerii la termen, fie ca urmare a dizolvării Parlamentului) sau în caz
de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate, deces (art. 70 din
Constituţie).
Mandatul Parlamentar se dobândeşte ca urmare a alegerilor, prin vot universal,

egal, direct, secret şi liber exprimat, exercitat în cadrul scrutinului de listă. Dobândeşte
calitate de parlamentar, candidatul declarat ales, în condiţiile legii electorale, sub condiţia
validării. Pentru minorităţile naţionale a căror reprezentanţi nu au reuşit să obţină nici un
mandat parlamentar în urma alegerilor, Constituţia stabileşte că primesc un mandat în
Camera Deputaţilor, dacă au reuşit să obţină pe întreaga ţară un număr de voturi egal cu
cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui
deputat.
Potrivit Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
biroul electoral de circumscripţie eliberează „certificatul doveditor”, pe baza căruia
135
98
parlamentarul se va prezenta la şedinţa de constituire a celor două Camere în vederea

validării mandatului.
Eligibilitatea. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea candida pentru
Parlament (conform art. 16 alin. 3, art. 37 si art. 40 alin. 3 din Constituţie):
1.să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară
2. să aibă drept de vot
3. să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice136
4. să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, 23 de ani, pentru a fi ales în
Camera Deputaţilor şi 33 de ani, pentru a fi ales în Senat.
O persoană poate candida fie pe listele de deputaţi, fie pe listele de senatori şi

numai într-o circumscripţie electorală.
Drepturile şi obligaţiile parlamentarilor

În exercitarea mandatului parlamentarilor le sunt conferite o serie de drepturi şi de
obligaţii prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi legi:
- dreptul şi obligaţia de a participa la activitatea specifică autorităţii legislative,
indiferent de forma pe care o îmbracă (şedinţe, dezbateri, activitatea grupurilor
parlamentare)
- de a urmări şi supraveghea aplicarea şi executarea legilor de către cei cărora le
revine această sarcină, inclusiv prin implicarea, în cadrul circumscripţiilor
electorale, în activitatea diferitelor autorităţi publice (de exemplu, participarea
la şedinţele acestor autorităţi, pot face propuneri etc.)
- dreptul de a pune întrebări şi de a adresa interpelări
- dreptul de a cere informaţii necesare de la diferitele autorităţi publice
- dreptul şi obligaţia de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii
- dreptul la indemnizaţie, diurne şi alte servicii etc.
Protecţia mandatului
136
Nu pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul
Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabiliţi prin lege organică.
99
Mandatul parlamentarilor se bucură de o protecţie constituţională specială în

scopul asigurării independenţei şi libertăţii de acţiune a deputaţilor şi senatorilor în
exercitarea îndatoririlor, dar şi în vederea eliminării unor posibile ingerinţe, presiuni sau
ameninţări la adresa parlamentarilor.
Protecţia mandatului îmbracă mai multe forme:
1. incompatibilităţile
2. imunitatea
1. Incompatibilităţile cu mandatul de parlamentar

Incompatibilitatea este situaţia în care, prin lege, se interzice cumulul de către o
persoană, a două sau mai multe calităţi sau funcţii care, prin caracterul lor, sunt
contradictorii137.
Incompatibilităţi prevăzute expres de Constituţia României (art. 71 alin. 1 şi 2):
a. nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi deputat şi senator
b. calitatea de parlamentar este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică de autoritate, cu excepţia aceleia de membru al Guvernului
(de exemplu, Preşedintele României, Avocatul Poporului,
judecător sau procuror, judecător al Curţii Constituţionale, membru
al Curţii de Conturi, funcţii de conducere specifice ministerelor,
prefect, primar, vice-primar etc.)
Alte incompatibilităţi (pot fi stabilite şi prin lege organică sau prin regulamentele
Camerelor): incompatibilitatea cu funcţii private (de exemplu, este interzisă utilizarea
numelui însoţit de calitatea de deputat în orice acţiune publicitară privitoare la o activitate
care aduce profit; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale,
inclusiv bănci sau alte instituţii de credit; calitatea de comerciant persoană fizică,
calitatea de membru al unui grup de interes economic).
Starea de incompatibilitate atrage demisia parlamentarului.
2. Inumitatea parlamentară
137
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de
lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, 1998, p. 483.
100
Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul

căreia parlamentarul este protejat faţă de eventualele presiuni sau abuzuri comise
împotriva persoanei sale şi care îi asigură independenţa, libertatea şi siguranţa în
exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin conform Constituţiei şi legilor138.
Imunitatea parlamentară îmbracă două forme :
a. iresponsabilitatea juridică
b. inviolabilitatea.
a. Iresponsabilitatea juridică. Conform art. 72 alin. 1 din Constituţie parlamentarii
nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului.
Iresponsabilitatea se referă numai la actele făcute în exercitarea mandatului de
parlamentar. Este o imunitate totală care îl apără pe parlamentar împotriva oricărei forme
de răspundere juridică, atât în timpul mandatului, cât şi după expirarea acestuia.
Pentru opinii şi acte făcute în afara limitelor mandatului, parlamentarul va
răspunde juridic conform dreptului comun
b. Inviolabilitatea reprezintă o „imunitate de procedură”139 ce presupune reguli
procedurale speciale derogatorii de la cele de drept comun privind tragerea la
răspundere juridică. În primul rând, este vorba numai de fapte săvârşite de parlamentar,
dar care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor. În al doilea rând, imunitatea protejează
numai cu privire la răspunderea penală.
Regulile speciale se referă la percheziţionarea, reţinerea, arestarea, competenţa
specială de urmărire şi de trimitere în judecată şi judecarea.
Astfel, parlamentarii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru faptele
care nu au legătură cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar
percheziţionarea, reţinerea sau arestarea se pot face numai cu încuviinţarea Camerei
Parlamentului din care fac parte, după ascultarea lor (procedura ridicarea imunităţii).
Urmărirea şi trimiterea în judecată intră în competenţa Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (art. 72 alin. 1 şi 2).
138
139
101
Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei de

către Ministrul Justiţiei. Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor sau
senatorilor cererea, în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de
disciplină şi imunităţi spre examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu
există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul
secret al majorităţii membrilor acesteia. Pe baza raportului comisiei permanente, ridicarea
imunităţii se decide în plenul Camerei, cu votul majorităţii membrilor.
În caz de infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi sau percheziţionaţi,
dar, Ministrul Justiţiei are obligaţia de a-l informa de îndată pe preşedintele Camerei din
care face parte parlamentarul, pentru a declanşa procedura ridicării imunităţii. Dacă, însă,
Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, poate dispune neîntârziat
revocarea măsurii reţinerii (art. 72 alin. 3 din Constituţie).
Toate cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe
ordinea de zi a şedinţei Camerei sesizate.
Răspunderea disciplinară a parlamentarilor

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor (abaterile disciplinare pe care aceştia
le pot săvârşi, precum şi sancţiunile aferente) este reglementată prin regulamentele celor
două Camere ale Parlamentului.
Printre abateri disciplinare se regăsesc (art. 195 din regulamentul Senatului):
a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului prevăzute de
Constituţia României, republicată, şi de Legea statutului deputaţilor şi al senatorilor;
b) încălcarea jurământului de credinţă;
c) nerespectarea prevederilor regulamentului Senatului;
d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator;
e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a
altui demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar cu
privire la exercitarea mandatului de senator;
f) absentarea nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările Senatului.
Sancţiunile disciplinare prevăzute de regulamentul Senatului:
a) atenţionarea;
102
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertisment public – scris.
Abaterile şi sancţiunile disciplinare prevăzute se constată şi se aplică de către
preşedintele de şedinţă sau, după caz, de preşedintele comisiei senatoriale.
Sancţiunile disciplinarea nu pot împiedica exercitarea dreptului la vot.
Conform regulamentului Camerei Deputaţilor, sancţiunile disciplinare sunt (art.
123):
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele
de şedinţă, iar cele prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea
Biroului permanent.
103
CAPITOLUL XI
PUTEREA EXECUTIVĂ. PREŞEDINTELE REPUBLICII
Puterea executivă, a doua componentă a puterii publice, denumită şi puterea sau

autoritatea administrativă a statului presupune un sistem de organe ale statului
(executivul) căruia îi este încredinţată activitatea specifică şi fundamentală de punere în
executare şi organizarea executării în concret a legilor.
În România executivul este dualist140, format din Preşedintele Republicii şi
Guvern, fiecărei autorităţi fiindui stabilite atribuţii specifice, pe care le exercită relativ
independent.
Alături de Preşedintele Republicii şi de Guvern mai includem în puterea executivă
ceea ce Constituţia numeşte Administraţie publică (capitolul V Titlul III din Constituţie):
- ministerele şi alte organe de specialitate,
- autorităţi administrative autonome,
- consilii locale,
- primari,
- consilii judeţene,
- prefecţi.
11.1. ROLUL ŞI LOCUL INSTITUŢIEI PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI
140
Deşi executivul dualist este o caracteristică a regimului parlamentar, constituantul
român din 1991 a optat pentru un executiv dualist, în cadrul căruia, totuşi, Preşedintele se bucură
de o reprezentativitate egală cu a Parlamentului, fiind ales prin vot universal şi direct de către
întreg corpul electoral.
104
Constituţia României îi conferă Preşedintelui Republicii o poziţie aparte în

structura organizatorică a statului, caracterizată prin funcţiile care îi sunt conferite:
1. de reprezentare a statului român – rezultă din caracterul reprezentativ al
instituţiei, Preşedintele fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Acest lucru îi conferă şefului statului o reprezentativitate egală cu
cea a puterii legiuitoare.
2. funcţia de garant – Preşedintele României este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriului şi garantul Constituţiei,
veghind la respectarea ei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice
3. funcţia de mediator - este mediator între puterile statului şi între stat şi
societate, rol fundamentat pe două aspecte: reprezentativitatea şi
neapartenenţa la nici un partid politic141.
Preşedintele are un triplu rol: 1. şef al statului

2. şef al executivului
3. mediator
11.2. ALEGEREA PREŞEDINTELUI ŞI MANDATUL PREZIDENŢIAL
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, prin scrutin uninominal majoritar, în două tururi. Este declarat ales candidatul
care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi pe listele
electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu obţine un asemenea rezultat, se
organizează cel de-al doilea tur de scrutin la care participă doar candidaţii plasaţi pe
primele două locuri în primul tur. Va fi declarat ales candidatul care obţine cel mai mare
număr de voturi (majoritate relativă).
Pentru a putea candida pentru funcţia de Preşedinte, o persoană trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
141
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 623-624.
105
1. să aibă cetăţenia română

2. să aibă domiciliul în ţară
3. să fi împlinit, inclusiv până în ziua alegerilor, vârsta de 35 de ani
4. să aibă drept de vot
5. să nu fi deţinut deja două mandate prezidenţiale în România
6. să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice
Se pot prezenta la alegeri persoane propuse de partide politice sau alianţe politice ori
candidaţi independenţi.
Propunerile pentru candidaturi se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu
cu 30 de zile înainte de data alegerilor. Propunerile se depun în scris şi trebuie semnate de
preşedintele partidului politic sau al alianţei politice ori de candidat, dacă este
independent. Trebuie însoţite de declaraţia de acceptare a candidatului, de declaraţia de
avere, de declaraţia pe propria răspundere de apartenenţă sau neapartenenţă ca agent sau
colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică şi lista susţinătorilor a căror
număr nu poate fi mai mic de 200.000 de alegători.
Candidaturile înregistrate pot fi contestate, soluţionarea unei asemenea contestaţii
fiind dată în competenţa Curţii Constituţionale.
Rezultatele finale ale alegerilor sunt confirmate şi validate de Curtea
Constituţională, care întocmeşte şi actul de validare necesar depunerii jurământului.
Jurământul se depune în faţa Camerelor Parlamentului reunite în plen.
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi începe din momentul depunerii

jurământului de către candidatul desemnat câştigător al alegerilor, în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună şi durează (ca regulă generală) până la
depunerea jurământului de noul Preşedinte.
Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Mandatul încetează prin:
- ajungere la termen sau
- înainte de termen prin demisie, demiterea din funcţie, în cazul imposibilităţii
definitive de exercitare a atribuţiilor, deces - situaţii în care intervine vacanţa
funcţiei.
106
Interimatul funcţiei intervine în cazul suspendării sau al imposibilităţii temporare

de exercitare a atribuţiilor.
Preşedintele poate fi suspendat din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie, de
către Parlament în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă Constituţia142.
Propunerea de suspendare din funcţie trebuie să provină de la cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi al senatorilor şi se aprobă cu votul majorităţii parlamentarilor,
după consultarea Curţii Constituţionale. Dacă propunerea de suspendare este aprobată de
Parlament se va organiza referendum naţional pentru demiterea Preşedintelui.
Preşedintele va fi demis din funcţie doar în situaţia în care corpul electoral aprobă această
măsură în cadrul referendumului.
Mandatul se suspendă de drept în cazul punerii sub acuzare a Preşedintelui
pentru „înaltă trădare”, în condiţiile art. 96 din Constituţie. Punerea sub acuzare poate fi
iniţiată de majoritatea deputaţilor şi a senatorilor şi trebuie aprobată cu votul a cel puţin
2/3 din numărul parlamentarilor. Competenţa de judecată aparţine doar instanţei supreme
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Preşedintele este demis de drept la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
În caz de interimat sau de vacanţa a funcţiei, atribuţiile Preşedintelui, cu excepţia
celor reglementate în art. 88-90 din Constituţie (art. 98 alin. 2: adresarea de mesaje
Parlamentului, dizolvarea Parlamentul, atribuţia de a cere organizarea unui referendum),
vor fi exercitate de preşedintele interimar, care va fi, în ordine, preşedintele Senatului sau
preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 98 alin. 1).
În termen de 3 luni de la intervenţia vacanţei funcţiei prezidenţiale, Guvernul va
organiza alegeri pentru desemnarea unui nou Preşedinte.
Incompatibilităţi: Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic
şi nu poate deţine nici o altă funcţie publică sau privată.
Protecţia mandatului prezidenţial
142
S-a considerat că ar fi o faptă gravă prin care se încalcă Constituţia refuzul
Preşedintelui de a numi în funcţie Guvernul care a obţinut votul de încredere din partea
Parlamentului – a se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în
dreptul constituţional, p. 165.
107
Protecţia mandatului Preşedintelui Republicii este asigurată prin imunitatea de

care se bucură, prevederile art. 72 alin. 1 privind imunitatea parlamentară aplicându-se în
mod corespunzător, atât sub aspectul iresponsabilităţii, cât şi al inviolabilităţii.
IRESPONSABILITATEA
Preşedintele României nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau
opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, Preşedintele nu va răspunde juridic
sub nici o formă – penală, civilă, comercială, contravenţională – pentru actele şi faptele
săvârşite în timpul mandatului în exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Iresponsabilitatea
operează atât în timpul mandatului, cât şi după terminarea acestuia
INVIOLABILITATEA
Pentru actele şi faptele ilegale săvârşite de Preşedintele Republicii care nu au
legătură cu exercitarea atribuţiilor va răspunde juridic, în condiţiile dreptului comun, dar
numai după încetarea mandatului, bucurându-se, în timpul mandatului, de inviolabilitate.
De la această regulă, există o excepţie: punerea sub acuzare pentru „înaltă trădare”.
11.3. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI REPUBLICII143
I. Atribuţii în legătură cu legiferarea

1. convoacă Parlamentul nou ales în prima sesiune (art. 63 alin. 3) şi poate convoca
Parlamentul în sesiune extraordinară (art. 66 alin. 2)
2. promulgarea legilor – art. 77 alin. 1 din Constituţie
3. dreptul de a cere o singură dată reexaminarea legii înainte de promulgare – art. 77
alin. 2
4. dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de
constituţionalitate anterior, asupra legilor – art. 146 lit. a
5. dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării unui conflict
juridic de natură constituţională între autorităţi publice – art. 146 lit. e
143
După clasificarea făcută în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional
şi instituţii politice, vol. II, p. 242-243.
108
6. dreptul de iniţiativă privind revizuirea Constituţiei – art. 150 alin. 1
II. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice

1. funcţia de mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate – art. 80
alin. 1
2. prezentarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice
ale naţiunii – art. 88
3. consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanţă
deosebită – art. 86
4. participă la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, şedinţe pe care
le prezidează – art. 87. În probleme enumerate, poate participa din proprie
iniţiativă, iar în alte situaţii numai la cererea primului-ministru.
5. poate cere organizarea unui referendum, numai după consultarea Parlamentului,
pentru ca populaţia să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional
– art. 90
III. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau

revocarea unor autorităţi publice
1. dizolvarea Parlamentului – art. 89. Preşedintele Republicii poate dizolva
Parlamentul după consultarea cu preşedinţii celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare şi numai în situaţia neacordării votului de încredere
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare în acest sens şi doar după
respingerea a cel puţin două asemenea solicitări. În decursul unui an, Parlamentul
poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni
ale mandatului prezidenţial, în timpul stării de mobilizare, de război, a stării de
asediu sau a stării de urgenţă.
2. desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru – art. 85 alin. 1, după
consultarea partidului politic care are majoritatea absolută în Parlament sau, dacă
nu există o asemenea majoritate, după consultarea cu partidele reprezentante în
Parlament (condiţia consultării este prevăzută în art. 103 alin. 1)
109
3. numeşte în funcţie Guvernul, după obţinerea votului de încredere din partea

Parlamentului – art. art. 85
4. numeşte şi revocă din funcţie, la propunerea primului-ministru, unii miniştri, în
caz de remaniere guvernamentală – art. 85 alin. 2. Dacă, prin remaniere se
schimbă structura sau compoziţia politică a Parlamentului este necesară şi
aprobarea Parlamentului (art. 85 alin. 3)
5. desemnează un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, în situaţia în
care primul-ministru de drept este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile –
art. 107 alin. 2
6. numeşte 3, din cei 9, judecători ai Curţii Constituţionale – art. 142 alin. 3
7. numeşte şi destituie din funcţie magistraţii, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii – art. 125 alin. 1
8. numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii – art. 94 lit. c (de exemplu,
recunoaşterea numirii în funcţia de preşedinte al unui cult religios)
9. acordă gradele de mareşal, general şi amiral – art. 94 lit. b
IV. Atribuţii în domeniul apărării naţionale şi asigurării ordinii publice

1. este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării – art. 92 alin. 1
2. declară mobilizarea generală sau parţială a armatei, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului - art. 92 alin. 2
3. dispune luarea unor măsuri urgente în vederea respingerii unor agresiuni armate
împotriva ţării, pe care le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un
mesaj – art. 92 alin. 3
4. dispune instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, după care solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii dispuse - art. 93 alin. 1
V. Atribuţii în domeniul politice externe

1. încheie tratatele internaţionale în numele României, negociate de Guvern
şi pe care le supuse ratificării Parlamentului - art. 91 alin. 1
110
2. acreditează şi recheamă, la propunerea Guvernului, reprezentanţii

diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea
rangului misiunilor diplomatice – art. 91 alin. 2
3. acreditează, în România, reprezentanţii diplomatici ai altor state – art. 91
alin. 3
VI. Alte atribuţii

1. conferiră decoraţii şi titluri de onoare - art. 94 lit. a
2. acordară graţieri individuale – art. 94 lit. d.
11.4. ACTELE PREŞEDINTELUI REPUBLICII
În exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Preşedintele Republicii emite acte

juridice, săvârşeşte fapte materiale juridice (consultarea Guvernului) şi operaţiuni
tehnico-administrative (participă la diferite ceremonii sau festivităţi, primirea scrisorilor
de acreditare a unor reprezentanţi diplomatici în România) şi face acte cu caracter
exclusiv politic (mesajele adresate Parlamentului, diverse declaraţii publice, apeluri etc.).
Actele juridice emise de Preşedinte sunt decretele prezidenţiale şi Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale.
Decretele prezidenţiale sunt acte juridice, adică manifestări de voinţă unilaterale
făcute, în exercitarea atribuţiilor conferite prin Constituţie, pentru a produce efecte
juridice144.
Natura juridică a decretului prezidenţial este de act administrativ. Ca atare, pot fi
supuse controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ, atâta timp cât nu
sunt exceptate acestui control, prin lege.
Decretele prezidenţiale pot avea atât caracter normativ (de exemplu, decretul
privind instaurarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, decretul de promulgarea a legii
etc.), cât şi caracter individual (decretul de numire în funcţie a celor 3 judecătorilor ai
Curţii Constituţionale, decretul de graţiere etc.).
144
vol. II, p. 280.
111
Decretele prezidenţiale emise în vederea exercitării anumitor atribuţii trebuie

contrasemnate de primul-ministru, contrasemnarea, în acest caz, fiind o condiţie de
valabilitate.
Decrete care necesită contrasemnarea primului-ministru:
- pentru încheierea tratatelor internaţionale în numele României - art. 91 alin. 1
- pentru acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României şi
înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice – art. 91
alin. 2
- pentru declararea mobilizării generale sau parţiale a armatei - art. 92 alin. 2
- pentru luarea unor măsuri urgente în vederea respingerii unor agresiuni – art.
92 alin. 3
- pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă - art. 93 alin. 1
- conferirea de decoraţii şi titluri de onoare - art. 94 lit. a
- acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral – art. 94 lit. b
- acordarea graţierii individuale – art. 94 lit. d.
Decretele prezidenţiale se publică în Monitorul Oficial al României, sub
sancţiunea inexistenţei.
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale este un
act administrativ normativ cu caracter intern, emis de şeful statului în temeiul puterii sale
ierarhice pentru stabilirea unor norme juridice aplicabile raporturilor dintre Preşedinte şi
subordonaţii săi direcţi (din cadrul Administraţiei prezidenţiale), precum şi raporturilor
dintre aceştia145.
11.5. RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI REPUBLICII
Constituţia României reglementează două forme de răspundere pentru

Preşedintele României:
- răspunderea politică, în condiţiile art. 95. Preşedintele Republicii răspunde din
punct de vedere politic pentru grave încălcări al Constituţiei în faţa
145
vol. II, p. 283.
112
Parlamentului, care poate aproba suspendarea sa din funcţie şi în faţa

electoratului, care prin referendum, poate decide demiterea sa.
- răspundere juridică – doar sub forma răspunderii penale şi numai pentru
săvârşirea unei singure fapte: înaltă trădare (în condiţiile art. 96 din
Constituţie, analizate anterior).
11.6. ADMINISTRŢIA PREZIDENŢIALĂ

Administraţia prezidenţială este o instituţie publică cu personalitate juridică
proprie şi reprezintă serviciile din subordinea Preşedintelui României, constituite în
vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi sunt conferite prin Constituţia României şi alte
legi146.
Administraţia prezidenţială este structurată în mai multe departamente şi
compartimente, pe domenii de activitate (de exemplu: Departamentul securităţii
naţionale, Departamentul constituţional legislativ, Departamentul politic, de sănătate
publică, de învăţământ şi cercetare, Cancelaria Preşedintelui, Compartimentul protocol
etc.)
Personalul Administraţiei prezidenţiale ocupă diverse funcţii:
- funcţii de demnitate publică: consilier prezidenţial cu rang de ministru;
consilier de stat cu rang de secretar de stat (numiţi în funcţie prin decret
prezidenţial)
- funcţii publice: director economic; consilier; consilier juridic; auditor; expert,
referent de specialitate, referent,
- angajaţi în baza unui contract individual de muncă: director de cabinet;
consilier; consultant, şef de cabinet etc.
146
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale
113
CAPITOLUL XII
GUVERNUL ROMÂNIEI
12.1. ROLUL ŞI LOCUL GUVERNULUI
Sediul legislativ: Constituţia României şi Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor147.
Guvernul, ca parte componentă a puterii executive, asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 102
alin. 1 din Constituţia României).
Conform Legii nr. 90/2001, Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea
echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea
acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.
Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele
funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
147
Publicată în M.Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, modificată prin Legea nr. 161/2001
(M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2001), O.U.G. nr. 64/2003 (M.Of. nr. 464 din 29 iunie 2003), Legea
nr. 23/2004 (M.Of. nr. 187 din 3 martie 2004), O.U.G. nr. 194/2004 (M.Of. nr. 266 din 25 martie
2004), O.U.G. nr. 17/2005 (M.Of. nr. 229 din 18 martie 2005), Legea nr. 117/2005 (M.Of. nr.
389 din 9 mai 2005), Legea nr. 250 din 22 iunie 2006 (M.Of. nr. 554 din 27 iunie 2006).
114
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea

proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care
statul este responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român,
reprezentarea pe plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării
şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale,
precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor
care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Guvernul este:
- organ al puterii executive
- organ colegial
- organ cu o competenţă generală şi naţională.
12.2. FORMAREA GUVERNULUI. MANDAT. COMPONENŢĂ

Procedura de constituire (formare) a Guvernului cuprinde următoarele etape148:
- desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, de către
Preşedintele României, după consultarea partidului politic care deţine
majoritatea absolută în Parlament sau, în cazul în care nu există o asemenea
majoritate, după consultarea partidelor reprezentate în Parlament.
- alcătuirea şi prezentarea, de către primul-ministru, a listei executivului şi a
programului de guvernare, în termen de 10 zile de la anunţul Preşedintelui
privind propunerea
- dezbaterea şi votarea acestora în Parlament pentru acordarea votului de
încredere – se face în şedinţa comună a celor două Camere, prin hotărâre a
Parlamentului, adoptată cu majoritate absolută. În cazul neacordării votului de
încredere, hotărârea se comunică Preşedintelui în vederea desemnării unui nou
candidat. În situaţia în care Parlamentul refuză de cel puţin două ori în termen
de 60 de zile, acordarea învestiturii, acesta poate fi dizolvat de către
Preşedinte
148
A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, p. 289.
115
- numirea Guvernului de către Preşedinte – se face prin decret prezidenţial,

după care membrii Guvernului depun, individual, jurământul de credinţă în
faţa Preşedintelui Republicii (art. 104 alin. 1 din Constituţie). Refuzul de a
depune jurământul echivalează cu pierderea calităţii de membru al Guvernului
(demitere de drept149), considerându-se că nu a dobândit învestitura legală din
partea Parlamentului150.
Mandatul
Mandatul reprezintă perioada în care Guvernul numit îşi desfăşoară activitatea151.
Durata mandatul coincide cu durata Parlamentului şi este de 4 ani. Începe din
momentul depunerii jurământului şi durează, în principiu, până la data validării alegerilor
generale pentru un nou Parlament. Mandatul Guvernului încetează înainte de termen:
- la data retragerii încrederii acordate de către Parlament (prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură)
- la data pierderii de către primul-ministru a calităţii de membru al Guvernului,
prin demisie, deces, pierderea drepturilor electorale, apariţia unei stări de
incompatibilitate, imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile
Componenţa
Conform art. 102 alin. 3 din Constituţie, Guvernul este alcătuit din:
- prim-ministru,
- miniştri,
- alţi membrii stabiliţi prin lege organică (miniştri-delegaţi, cu însărcinări
speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată
Parlamentului pentru acordarea votului de încredere – art. 2 alin. 2 din Legea
nr. 90/2001).
149
A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, p. 298.
150
151
A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ I, curs universitar, Editura
Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2006, p. 157.
116
Legea stabileşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea dobândi calitatea
de membru al Guvernului:
- cetăţenia română şi domiciliul în ţară,
- se bucură de exerciţiul drepturilor electorale,
- nu au suferit condamnări penale
- nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate.
Incompatibilităţi:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de
senator ori a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul
organizaţiilor cu scop comercial;
c) exercitarea funcţiei de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale,
inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, precum
şi la instituţii publice;
d) funcţia de preşedinte, de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor sau de reprezentant al statului român în la societăţile comerciale;
e) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor
autonome, companiilor şi societăţile naţionale;
f) calitatea de comerciant persoană fizică;
g) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
h) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii
prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune
măsurile necesare pentru încetarea acesteia.
Funcţia (calitatea) de membru al Guvernului încetează (individual) prin:
- demisie,
- revocare din funcţie
- pierderea drepturilor electorale,
- apariţia unei stării de incompatibilitate,
- deces
117
- demitere.
12.3. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI ROMÂNIEI
Conform Constituţiei şi art. 11. din Legea nr. 90/2001, în realizarea funcţiilor sale
Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
c) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
d) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării;
e) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de
guvernare;
f) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului,
precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
g) duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop
în care organizează şi înzestrează forţele armate;
h) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României
în structurile europene şi internaţionale;
i) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul
român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale
la nivel guvernamental;
j) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;
k) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
l) acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la
cetăţenia română, în aceleaşi condiţii;
m) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
n) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
118
o) numeşte câte un prefect în fiecare judeţ;

r) sesizează Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de
constituţionalitate anterior promulgării legilor;
p) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi
funcţiile Guvernului.
12.4. ACTELE GUVERNULUI ROMÂNIEI
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă şi emite hotărâri şi ordonanţe.

Hotărârile se emite în vederea organizării executării legilor.
Ordonanţele se emit fie în baza unei legi speciale de abilitare (ordonanţe simple),
fie în temeiul textului constituţional în situaţii extraordinare (ordonanţe de urgenţă)
pentru a reglementa, cu putere de lege organică sau ordinară, diferite relaţii sociale.
Hotărârile şi ordonanţele guvernamentale se adoptă în şedinţă de Guvern legal
constituită, se semnează de primul-ministru şi contrasemnează de ministrul sau miniştri
care au obligaţia punerii lor în executare.
Hotărârile şi ordonanţele guvernamentale se publică în Monitorul Oficial al
României, sub sancţiunea inexistenţei, cu excepţia hotărârilor cu caracter militar care se
comunică doar autorităţilor interesate.
12.5. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ROMÂNIEI
Răspunderea Guvernului este politică şi juridică.

Răspunderea politică are ca fundament ideea de culpă politică în exercitarea
mandatului încredinţat de Parlament152. Este o răspundere solidară.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului prin intermediul:
- obligaţiei de a prezenta informaţii şi documente la solicitarea Camerelor
Parlamentului
152
A se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul
constituţional, p. 193.
119
- întrebărilor şi a interpelărilor care le sunt adresate de către membrii

Parlamentului. Conform regulamentelor Camerelor, întrebarea reprezintă o
simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este
exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să
comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor
sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre
într-o problemă determinată. Interpelarea este o cerere adresată Guvernului de
un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi sau senatori, prin care se
solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale
activităţii sale interne sau externe. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt
obligaţi să răspundă la interpelări într-un termen stabilit.
- retragerea votului de încredere
- adoptarea unei moţiuni de cenzură în cazul angajării răspunderii Guvernului
pentru un program, o declaraţie de politică generală sau pentru un proiect de
lege.
Răspunderea juridică. Membrii Guvernului răspund juridic – civil, penal,
contravenţional, disciplinar – în condiţiile dreptului comun, pentru faptele ilegale
săvârşite în afara exercitării mandatului.
Pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu exercitarea atribuţiilor ce le revin,
membrii Guvernului pot fi traşi la răspundere juridică în condiţiile reglementate de
Constituţie şi alte legi (Legea răspunderii ministeriale nr. 115/1999 republicată). Numai
Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele pot cere urmărirea penală a membrilor
Guvernului. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele poate dispune suspendarea din
funcţie a membrului Guvernului. Trimiterea în judecată atrage suspendarea de drept din
funcţie şi este de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ministrul găsit vinovat
şi condamnat definitiv, va fi demis prin decret prezidenţial, la propunerea primului-
ministru.
120
CAPITOLUL XIII
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
Autoritatea153 judecătorească, a treia componentă a puterii de stat, presupune

sistemul de organe judecătoreşti căruia îi este încredinţată, de Constituţie şi legi,
activitatea jurisdicţională care constă în soluţionarea litigiilor născute între diferiţi
subiecţi de drept şi rezolvarea cererilor acestora în condiţiile legii, protecţia persoanelor
faţă de manifestările abuzive ale celorlalte autorităţi ale statului şi apărarea, prin mijloace
proprii şi specifice, a ordinii de drept154. Adică, într-un cuvânt, Justiţia.
Sediul legislativ: capitolul VI, Titlul III din Constituţia României, Legea nr.
92/1992 privind organizarea judecătorească, aşa cum a fost modificată.
Conform Constituţiei, Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică,
imparţială, egală pentru toţi şi independentă.
Principiile organizării şi realizării Justiţiei sunt:
1. principiul legalităţii
2. principiul unicităţii, al imparţialităţii şi al egalităţii
3. principiul utilizării limbii oficiale şi al limbii materne (art. 128 din Constituţie)
4. principiul respectării dreptului la apărare
5. prezumţia de nevinovăţie
6. principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai legii
7. caracterul public al dezbaterilor (art. 127 din Constituţie).
Sistemul de instanţe judecătoreşti din România este compus din (art. 126 alin. 1 din
Constituţie):
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţă supremă
153
Legiuitorul constituant român a optat pentru termenul de „autoritate” pentru a desemna
cea de-a treia putere în stat: puterea judecătorească sau jurisdicţională.
154
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 647.
121
- celelalte instanţe judecătoreşti stabilite numai prin lege: Curţi de Apel,

tribunale, judecătorii.
Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare (art. 126 alin. 5 din Constituţie).
Mai participă la înfăptuirea actului de justiţie şi Ministerul Public (în cadrul căruia
funcţionează procurorii organizaţi în parchete care îşi desfăşoară activitatea pe lângă
instanţele judecătoreşti), Consiliul Superior al Magistraturii.
Judecătorii sunt inamovibili, respectiv judecătorii nu pot fi eliberaţi din funcţie,
suspendaţi, pensionaţi prematur, avansaţi sau transferaţi prin voinţa arbitrară a altei
autorităţi sau cu încălcarea regulilor specifice prevăzute de lege 155. Sunt numiţi sau
revocaţi din funcţie de către Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior
al Magistraturii. Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiei didactice din învăţământul superior de specialitate.
155
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 654.
122
CAPITOLUL XIV
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI
14.1. ROLUL CURŢII CONSTITUŢIONALE
Conform art. 142 alin. 1 din Constituţia revizuită 156 „Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei”. Putem presupune că această prevedere relevă pe
deplin importanţa şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul constituţional român, iar din
coroborarea cu art. 1 alin. 5 (care consacră principiul supremaţiei legii – obligativitatea
respectării legii şi a Constituţiei) rezultă consfinţirea poziţiei din vârful piramidei
sistemului juridic, pe care o ocupă legea fundamentală. În vederea asigurării supremaţiei
constituţiei s-a instituit controlul de constituţionalitate.
Sistemul consacrat de Constituţia din 1991 încredinţează controlul
constituţionalităţii unui organism specializat şi organizat în afara sistemului puterii
judecătoreşti, şi anume Curtea Constituţională.
Sediul materiei: Titlul V art. 142 – 147 din Constituţia României, Legea nr.
47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
Cutea Constituţională din România este caracterizată ca un organ politico-
jurisdicţional157, caracterul politic este dat de modalitatea de desemnare a membrilor
Curţii Constituţionale (ceea ce permite interferenţa politicului), iar cel jurisdicţional de
procedura de lucru şi efectele şi natura soluţiilor Curţii Constituţionale.
156
Constituţia României, republicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
157
vol. II, p. 332.
123
14.2. COMPONENŢA
Curtea Constituţională este formată din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de

9 ani, care nu poate fi prelungit sau reînnoit.
Numirea în funcţie de face de către:
- Preşedintele României – 3 judecători
- Camera Deputaţilor – 3 judecători
- Senat – 3 judecători.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt reînnoiţi cu o treime din 3 în 3 ani (la
fiecare 3 ani, fiecare din autorităţile competente să numească, desemnează câte un nou
judecător).
Judecători îşi aleg un preşedinte pentru un mandat de 3 ani.
Judecătorii sunt inamovibili.
Calitatea de judecător la Curtea Constituţională este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţie didactice din învăţământul superior de
specialitate.
Condiţii care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de judecător la Curtea
Constituţională:
- pregătire juridică superioară
- înaltă competenţă profesională
- o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic
superior.
14.3. ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Modificările aduse articolului 144 din textul constituţional iniţial – devenit art.
146 – privind atribuţiile Curţii Constituţionale, nu numai că măresc sfera acestora, dar
lărgesc şi sfera subiectelor de drept care vor putea sesiza Curtea Constituţională.
124
Atribuţii (art. 146 din Constituţie):

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,
la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
125
Potrivit legii, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate publică,

singură Curtea fiind în drept să hotărască asupra acesteia.
Principala atribuţie a Curţii Constituţionale este control de contituţionalitate a

legilor şi a ordonanţelor guvernamentale, verificând conformitatea acestora cu textul
constituţional.
Formele controlului de constituţionalitate:
1. controlul anterior (a priori) de constituţionalitate
Are ca obiect:
- legile înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a
Guvernului, a unuia dintre preşedinţii Camerelor Parlamentului, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori
- iniţiativele de revizuire a Constituţiei – Curtea Constituţională se sesizează
din oficiu,
- tratate sau acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
Camerelor Parlamentului, a unui grup parlamentar, a unui număr de cel puţin
50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori,
2. controlul posterior de constituţionalitate, exercitat pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate.
Are ca obiect legile şi ordonanţele guvernamentale după intrarea lor în vigoare.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi utilizată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a
celor de arbitraj comercial (care vor sesiza Curtea Constituţională) ori poate fi ridicată
direct în faţa Curţii Constituţionale, dar numai de către Avocatul Poporului.
14.4. ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin Curtea Constituţională emite decizi, hotărâri

şi avize.
126
Deciziile Curţii Constituţionale sunt actele prin care Curtea se pronunţă în unele
materii şi în care se cuantifică158 soluţia Curţii:
- controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare,
- iniţiativele de revizuire a Constituţiei,
- controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,
- controlul constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului,
- se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele,
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice,
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic.
Curtea Constituţională emite hotărâri în următoarele situaţii:

- constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului,
- veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia,
- verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni
Curtea Constituţională emite un aviz consultativ în situaţia în care s-a propus

suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Deciziile Curţii Constituţionale (ca de altfel toate acte Curţii) se publică în

Monitorul Oficial al României.
De la data publicării lor, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor. Deciziile Curţii Constituţionale au efecte erga omens.
158
A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, p. 90.
127
În baza art. 147 alin. 1 din Constituţia revizuită este instituită regula potrivit
căreia în 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziilor Curţii
Constituţionale, prin care prevederi normative - legii şi ordonanţe în vigoare,
regulamentele Camerelor Parlamentului - au fost declarate neconstituţionale, acestea
încetează să mai producă efecte juridice, dacă în această perioadă autoritatea emitentă
nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Mai mult, pe
durata acestui termen, prevederile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de
drept.
Conform art. 147 alin. 2 din Constituţiei, în cazul în care, printr-o decizie a Curţii
Constituţionale, o lege este considerată neconstituţională ca urmare a exercitării
controlului anterior promulgării ei, Parlamentul este obligat – dar nu se precizează un
termen exact, limitativ – să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de
acord cu decizia Curţii Constituţionale(!) şi nu cu textul Constituţiei.
Consideră că nu ar fi fost afectat în nici un fel rolul Curţii Constituţionale de
garant al supremaţiei Constituţiei, dacă s-ar fi prevăzut în actul fundamental, obligaţia
Parlamentului de a pune dispoziţiile respective de acord cu textul constituţional.
Art. 147 alin. 3 stabileşte care sunt efectele unei decizii a Curţii Constituţionale
privind un tratat internaţional:
- dacă tratatul este considerat constituţional, acesta nu mai pot face obiectul
unei excepţii de constituţionalitate;
- dacă tratatul este declarat neconstituţional, acesta nu poate fi ratificat.
128
CAPITOLUL XV
CONSILIUL LEGISLATIV
Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care

avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării
întregii legislaţii. Ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
Sediul materiei: art. 79 cap. I Titlul III din Constituţia României republicată,
Legea nr. 73 din 3 noiembrie 1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Legislativ159.
Consiliul Legislativ are o îndelungată tradiţie în sistemul constituţional român.
Actualul Consiliu a fost înfiinţat în 1994 dar, şi-a început efectiv activitatea la 1 aprilie
1996.
Printre atribuţii:
a) analizează şi avizează proiectele de legi, propunerile legislative şi proiectele de
ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor
spre legiferare sau adoptare, după caz;
b) analizează şi avizează, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate
în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile
legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele
Parlamentului;
c) realizează nemijlocit sau coordonează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a
Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de complexitate deosebită;
d) elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie
iniţiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe
această baza, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului;
159
Republicată în M.Of. nr. 1122 din 23 noiembrie 2004.
129
e) coordonează elaborarea şi editarea de repertorii legislative, culegeri de acte

normative în limba română şi în alte limbi şi avizează, în vederea publicării, culegerile
elaborate de alte autorităţi sau persoane fizice ori juridice;
f) păstrează câte un exemplar din originalele legilor adoptate şi ale decretelor de
promulgare a acestora.
Consiliul Legislativ prezintă anual în faţa Parlamentului raportul asupra activităţii

sale.
Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului cu
avizul Consiliului Legislativ.
Avizul este consultativ, fiind obligatoriu de cerut. Va fi dat în interiorul
termenului stabilit de Biroul permanent sau de comisia permanentă a Camerei
Parlamentului care l-a solicitat. Chiar dacă avizul nu este dat in termenul stabilit,
procedura legislativă poate continua, sau dacă este primit nu este obligatoriu de ţinut cont
de punctul de vedere exprimat de Consiliul legislativ, tocmai datorită caracterului
consultativ.
Consiliul Legislativ a contribuit la conturarea şi formularea normele de elaborare
a proiectelor de acte normative, materializate în Legea nr. 24/2000.
Consiliul Legislativ este alcătuit din:
- Secţia de drept public,
- Secţia de drept privat
- Secţia de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare.
130
CAPITOLUL XVI
AVOCATUL POPORULUI DIN ROMÂNIA
Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă a cărei scop principal este
apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile
publice. Este o instituţie publică independentă faţă de orice altă autoritate publică, dar,
prin procedura de desemnare şi prin obligaţia de a prezenta un raport asupra activităţii
sale în faţa Parlamentului, face parte din categoria autorităţilor aflate sub control
parlamentar.
Sediul materiei: Constituţia României republicată, Legea nr. nr. 53/1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului160, Regulamentul de
organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului
Avocatul Poporului161 este numit în funcţie de către Senat şi Camera Deputaţilor,
în şedinţă comună, pe un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.
Mandatul începe de la data depunerii jurământului şi se încheie la ajungerea la
termen, o dată cu depunerea jurământului de către noul Avocat al Poporului. Mandatul
poate înceta şi înainte de termen prin:
- demisie,
- revocare din funcţie,
- incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private,
- imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată
prin examen medical de specialitate,
- deces.
Pentru a putea dobândi funcţia de Avocat al Poporului, trebuie îndeplinite condiţii
cerute pentru judecătorii Curţii Constituţionale (pregătire juridică superioară, înaltă
160
Republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004.
161
În prezent prof. Ioan Muraru ocupă funcţia de Avocat al Poporului, numit la 4
octombrie 2001 şi renumit la 10 mai 2006.
131
competenţă profesională, o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în

învăţământul juridic superior).
Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor conferite, dar
nu poate fi reţinut, percheziţionat sau arestat fără încuviinţarea preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului.
Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate,
numiţi de către Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea
Avocatului Poporului.
Instituţia Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea pe următoarele domenii de
specializare:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi
minorităţi naţionale
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu
handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.
În vederea realizării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Avocatul Poporului

organizează birouri teritoriale, aflate sub coordonarea unuia dintre adjuncţii Avocatului
Poporului, şi îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de competenţă a curţilor de apel.
Avocatului Poporului îi revin următoarele atribuţii principale (art. 13 din Legea

nr. 35/1997 republicată):
1. primeşte şi decide asupra cererilor făcute de persoanele lezate prin încălcarea
drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice;
2. urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau
funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor;
3. formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
132
4. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor,

înainte de promulgarea acestora;
5. poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor;
6. poate formula o acţiune directă în anulare în faţa instanţelor de contencios
administrativ, în condiţiile stabilite de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ român162;
7. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare
şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului.
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea persoanelor
lezate.
Cererile se fac în scris şi nu sunt acceptate cererile anonime. Pot fi adresate
Avocatului Poporului de orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex,
apartenenţă politică sau convingeri religioase.
Avocatul Poporului este obligat să prezinte în faţa celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.
162
Publicată în M.Of nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
133
BILIOGRAFIE OBLIGATORIE pentru studenţi:
1. Tudor Drăganu – „Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – „Drept constituţional şi instituţii
politice”, Editura All Beck, Bucureşti, vol.I 2005, vol. II 2006.
3. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu –
„Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
134
CUPRINS
CAPITOLUL I – TEORIA CONSTITUŢIEI............................................1

1.1. Noţiunea de constituţie. Premisele apariţiei
constituţionalismului.......................................................................................1
1.2. Clasificarea constituţiilor...............................................................4
1.3. Clasificarea clasică a constituţiilor................................................8
CAPITOLUL II – DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ

ŞTIINŢIFICĂ .............................................................................................10
2.1. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei dreptului constituţional..........10
2.2. Obiectul de cercetare. Metode de cercetare.................................11
2.3. Dreptul constituţional ca ramură de drept...................................12
CAPITOLUL III – TEORIA STATULUI ...............................................15

3.1. Apariţia şi evoluţia conceptului de stat........................................15
3.2. Definiţia statului...........................................................................17
3.3. Personalitatea juridică (morală )a statului....................................19
3.4. Elementele statului.......................................................................21
3.5. Funcţiile statului...........................................................................28
CAPITOLUL IV - PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN

STAT............................................................................................................34
4.1. Concept........................................................................................34
4.2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei puterilor în
stat.................................................................................................................37
4.3. Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat în sistemul constituţional
român......................................................................................37
4.4. Critica principiului separaţiei puerilor în stat..............................39
CAPITOLUL IV – FORMA DE STAT ....................................................40
CAPITOLUL VI – FORMA DE GUVERNĂMÂNT...............................43

6.1. Monarhia......................................................................................43
6.2. Republica.....................................................................................45
CAPITOLUL VII – CARACTERELE FUNDAMENTALE AL STATULUI

ROMÂN..................................................................................46
7.1. Stat naţional..................................................................................47
7.2. Stat suveran şi independent..........................................................47
7.3. Stat unitar şi indivizibil................................................................48
7.4. Stat republican..............................................................................48
135
7.5. Stat democratic.............................................................................48

7.6. Stat de drept.................................................................................49
7.7. Stat social.....................................................................................50
7.8. Stat pluralist.................................................................................50
CAPITOLUL VIII – CETĂŢENIA ROMÂNĂ.......................................51

8.1. Noţiunea de cetăţenie...................................................................51
8.2. Principiile cetăţeniei române........................................................53
8.3. Dobândirea cetăţeniei române......................................................56
8.4. Pierderea cetăţeniei române.........................................................60
8.5. Dovada cetăţeniei române............................................................62
8.6. Cetăţenia de onoare......................................................................62
CAPITOLUL IX – DREPTURILE, LIBETĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE.....................................................................................64
9.1. Drepturile şi libertăţile fundamentale..........................................64
9.2. Îndatoririle fundamentale.............................................................81
CAPITOLUL X – PARLAMENTUL ROMÂNIEI..................................82

10.1. Organizarea şi funcţinarea Parlamentului României.................83
10.2. Atribuţiile Parlamentului României...........................................93
10.3. Procedura legislativă..................................................................96
10.4. Actele Parlamentului României...............................................117
10.5. Mandatul parlamentarilor. Statut. Protecţia mandatului..........124
CAPITOLUL XI - PUTEREA EXECUTIVĂ. PREŞEDINTELE

REPUBLICII.............................................................................................133
11.1. Rolul şi locul instituţiei Preşedintelui Republicii....................134
11.2. Alegerea Preşedintelui şi mandatul prezidenţial......................135
11.3. Atribuţiile Preşedintelui Republicii.........................................139
11.4. Actele Preşedintelui Republicii................................................142
11.5. Răspunderea Preşedintelui Republicii.....................................144
11.6. Administraţia prezidenţială......................................................145
CAPITOLUL XII – GUVERNUL ROMÂNIEI.....................................146

12.1. Rolul şi locul Guvernului.........................................................146
12.2. Formarea Guvernului. Mandat. Componenţă..........................147
12.3. Atribuţiile Guvernului României.............................................151
12.4. Actele Guvernului....................................................................152
12.5. Răspunderea Guvernului României.........................................153
CAPITOLUL XIII – AUTORITATEA JUDECĂTORASCĂ..............155
CAPITOLUL XIV – CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A

ROMÂNIEI................................................................................................157
14.1. Rolul Curţii Constituţionale.....................................................157
136
14.2. Componenţa Curţii Constituţionale.........................................158

14.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale.............................................159
14.4. Actele Curţii Constituţionale...................................................162
CAPITOLUL XV – CONSILIUL LEGISLATIV..................................165
CAPITOLUL XVI – AVOCATUL POPORULUI.................................168
137

Drept Constitutional Si Organizarea Politico Etatica A Romaniei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional Si Organizarea Politico Etatica A Romaniei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

1.1. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE. PREMISELE APARIŢIEI

Cuvântul „constituţie” îşi are originea în latinescul constitutio, care înseamnă

Prima constituţie, în sensul modern al acestui cuvânt, a apărut în Anglia şi

Modelul constituţionalismului britanic a fost utilizat şi în alte state din Europa,

1.2. CLASIFICAREA CONSTITUŢIILOR

În mod obişnuit, Constituţiile se clasifică în

Azi, mai întâlnim constituţii cutumiare în Marea Britanie, Israel, Noua

Procedee de realizare a rigidităţii constituţionale:

2. Organul competent să adopte legea de revizuire şi procedura dezbaterii ei.

3. Obligativitatea de a supune legea de revizuire referendumului.

4. Dispoziţii constituţionale declarate nerevizuibile

1.3. CLASIFICAREA CLASICĂ A CONSTITUŢIILOR

Are în vedere criteriul cronologic, al apariţiei diferitelor forme. Astfel, există:

2. Statutul este, ca formă, tot o cartă concedată, deosebindu-se de aceasta prin

3. Pactul este o consecinţa unui compromis între monarh şi adunarea sau

4. Convenţia este constituţia adoptată de o adunare reprezentativă a corpului

DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ2

2.1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA DISCIPLINEI DREPTULUI

Noţiunea de „drept constituţional” a părut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

2.2. OBIECTUL DE CERCETARE. METODE DE CERCETARE

Dreptul constituţional, ca orice ştiinţă, are un obiect propriu de cercetare şi

Metodele de cercetare. Metodele de cercetare utilizate în principal sunt:

2.3. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public, şi este definit ca

Izvoarele formale ale dreptului constituţional

3.1. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE STAT

- apariţia necesităţii unei autorităţi politice (conducere) în cadrul unei

- apariţia şi afirmarea unor teorii privind originea populară a suveranităţii

3.2. DEFINIŢIA STATULUI

Statul este o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un anumit

• statul se defineşte ca o modalitate de organizare a puterii politice sub forma puterii

Indiferent de varietatea definiţiilor, se pot sesiza câteva „permanenţe”:

3.3. PERSONALITATEA JURIDICĂ (MORALĂ )A STATULUI

Încă de la început, statul a fost considerat titular a unor drepturi subiective şi

Prin personalitate juridică17 se înţelege aptitudinea de a avea calitatea de subiect

proprie, le recunoaşte şi asigură posibilitatea de a dobândi drepturi

3.4. ELEMENTELE STATULUI

Se consideră că existenţa unui stat depinde de existenţa cumulativă a trei elemente

Naţiunea este ceea ce dă caracteristică fundamentală a unui stat, ceea ce îi asigură

Art. art. 3 din Constituţia României reglementează cadrul general al teritoriului pe

singură persoană, ca în cazul monarhiilor absolute (regele Franţei, Ludovic al XIV-lea

3. puterea de stat este legitimă. Caracterul legitim se fundamentează pe normelor de

Pe de altă parte, se discută despre: „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea

3.5. FUNCŢIILE STATULUI

Funcţia legislativă constă în activitatea de stabilire a regulilor de conduită

Actele normative şi individuale elaborate şi emise pentru realizarea funcţiei

Poate fi avută în vedere şi alte clasificări ale funcţiilor statului33:

 după conţinutul concret:

Atribuţii ale statului. Rolul statului modern

 administrarea şi gestionarea unor bunuri, activităţi sau servicii aparţinând

Rolul statului modern35

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Principiul separaţiei puterilor în stat reprezintă unul din principiile fundamentale

descrie situaţia existentă în statul atenian, fără a problematiza şi teoretiza necesitatea

independent de legislativ, după Rousseau, executivul trebuie să fie dependent de

4.2. CONSACRAREA INSTITUŢIONALĂ A PRINCIPIULUI

Pentru prima dată, consacrarea constituţională şi punerea în practică a principiului

4.3. CONSACRAREA PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT ÎN

Constituţia României din 1991, iniţial, nu conţinea o menţiune expresă privind

4.4. CRITICA PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI PUERILOR ÎN STAT

Principiul separaţie puterilor nu a fost scutit de critici49:

- teoria separaţiei puterilor statului a fost considerată periculoasă, fracţionând