NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE – noțiuni generale.

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

1. Notiunea de constituţie. Aspecte generale

Constituţia este legea fundamentală a oricărui stat, care stă la baza acestuia, impunându-se
începând cu secolul al XVIII – lea şi fiind concepută, într-o viziune mai largă ce excede
juridicului, ca o realitate politică şi statală care se identifică cu însăşi societatea, creată în urma
revoluţiilor victorioase.
Filozoful german Hegel afirma că “fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi
care i se cuvine”.
Prima Constituţie apărută în lume este Constituţia Marii Britanii al cărei proces de
formare începe în 1215, cu Magna Charta Libertatum, şi continuă şi acum prin adoptarea actelor
de succesiune la tron.
Prima constituţie scrisă din lume este Constituţia Statelor Unite ale Americii, adoptată în
anul 1787, urmare a dobândirii independenţei şi a votului exprimat în cadrul Convenţiei de la
Philadelphia.
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, adoptată urmare a
Revoluţiei Franceze, a fost concepută pentru a sta la baza unei noi constituţii franceze, valoarea
ei juridică transmiţându-se până-n zilele noastre, când este valorizată constituţional în cadrul
Republicii Franceze, alături de constituţia acesteia. Act cu valoare constituţională, aşadar,
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789 a fost menţinută şi ca preambul al
Constituţiei franceze de la 1791, lege fundamentală considerată a fi prima constituţie scrisă din
Europa. De altfel, chiar prin art. XVI din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789
s-a înscris că “Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia
puterilor stabilită, nu are constituţie”. Această declaraţie de drepturi a inspirat declaraţiile de
drepturi înscrise în alte constituţii ale statelor moderne, precum şi în acte normative de drept
internaţional public relevante în domeniul drepturilor omului, precum este Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, semnată la Roma, în 1950, de către statele care au format Consiliul
Europei.
Constituţia este o categorie istorică apărută pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii
umane în cadrul statului, mult mai târziu decât legile, şi reprezintă evoluţia sistemului legislativ,
dar şi exprimă o ideologie politică şi juridică avută în vedere la nivelul acelui stat la momentul la
care se crează acea constituţie.
Etimologic, termenul provine din limba latină “constitutio” care înseamnă – “aşezare cu
temei”, “starea unui lucru”.
1
 Iniţial constituţia a fost concepută ca un ansamblu de norme juridice care aveau ca scop
limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului,
ulterior această concepţie a fost completată în sensul că normele constituţionale trebuie să fie
cuprinse într-o lege sistematică şi să se bucure de o eficienţă juridică superioară tuturor celorlalte
legi.
În doctrină se susține că noțiunea de constituție trebuie privită:
- într-un sens politic, caz în care aceasta reprezintă ansamblul revendicărilor politice ale societății
pentru a pune bazele unui stat de drept; dar și
- într-un sens juridic când reprezintă un set de reguli juridice fundamentale care stau la baza
edificării unui sistem normativ statal.
Însă, în opinia noastră, cele două sensuri se întrepărtrund, nu funcționează independent pentru că
revendicările politice trebuie să-și găsească o exprimare juridică în reglementările fundamentale
din constituție tocmai pentru a se asigura acest "sistem normativ statal" fără de care un stat de
drept nu poate exista, precum nici nu poate funcționa.
Cât privește momentul apariției constituției – ca noțiune, dar și ca instituție juridică,
acesta nu poate fi stabilit cu certitudine, precum nici nu poate fi indicată o dată certă în acest
sens. Un argument în acest sens este faptul că unele dintre valorile fundamentale au fost
exprimate pentru început în constituțiile cutumiare (despre care vom vorbi în cele ce urmează,
s.n.), prima apărând și începând a se forma în sec. XII-XIII în Anglia. Începând cu sec. XVIII
apar constituțiile scrise care vor cuprinde reglementări privitoare la valori fundamentale, dar care
se vor impune față de cele cutumiare, astfel precum este evident și în ziua de azi.
Cu certitudine, constituția a apărut urmare a unui proces desfășurat în timp, într-o perioadă
îndelungată, când respectarea legii s-a simțit ca o necesitate atât pentru guvernanți cât și pentru
guvernați.

Clasificarea constituţiilor poate fi realizată după cum acestea sunt:

a. constituţii cutumiare (astfel precum întâlnim în Marea Britanie, Noua Zeelandă) – acestea sunt
rezultatul experienţei, tradiţiilor, precedentelor, principiile fundamentale fiind cristalizate în
decursul timpului în activitatea statală. (Constituţia britanică cuprinde o parte scrisă şi o parte
nescrisă – dreptul cutumiar).
b. constituţiile scrise – acestea oferă precizie, certitudine, claritate şi s-au impus începând din
secolul XVIII, întemeindu-se pe trei teorii de referinţă:
- teoria contractelor scrise – apărută în practica constituţională engleză când, urmare a luptelor
interne, precum şi a celor din colonii pentru obţinerea puterii, au fost încheiate mai multe pacte
(contracte) scrise precum Magna Charta Libertatum, 1215, Habeas Corpus, 1679, sau Bill of

2
Rights, 1688, prin care s-au stabilit, inclusiv, limitele puterii monarhului, sau contracte prin care
s-au stabilit limitele autonomiei recunoscute unora dintre coloniile britanice;
- teoria domniei legilor unde accentul este pus pe necesitatea de a fi respectate legile – teorie care
se naşte tot în practica constituţională engleză şi prin care se pune un accent deosebit pe
necesitatea ca guvernanţii (organele, autorităţile statului) să respecte regulile de drept prestabilite
şi să le considere sacre atâta timp cât sunt în vigoare;
- teoria contractului social, susţinută mai ales de J.J. Rousseau – prin această teorie dezvoltată în
timpul Revoluţiei franceze de la 1789 se susţinea, în esenţă, că statul este rezultatul realizării
unei înţelegeri între membrii societăţii, între guvernanţi şi guvernaţi, rezultat ce a fost înscris
într-un contract social care nu ar fi reprezentant de altceva decât de constituţia unui stat, act în
care vor fi înscrise, pentru a fi respectate, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
În doctrina actuală noţiunii de constituţie i s-au dat mai multe definiţii, elementele
comune ale acestora fiind elementul “stat” sau “putere de stat” sau "lege fundamentală", precum
şi elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat cu proceduri solemne.
În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente
definitorii, de conţinut şi formă, care trebuie să apară implicit şi explicit într-o definiţie a
constituţie, dar şi chiar în legea fundamentală, precum:
- caracterul de lege – consacrându-se faptul că şi aceasta conţine norme juridice;
- lege fundamentală;
- forţă juridică supremă;
- este baza juridică a legislaţiei;
- conţinut complex – cuprinde principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (organele
politice ale statului, autorităţile publice principale ale statului, separarea şi echilibrul puterilor
statului, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale);
- este temelia organizării statale;
- prezintă stabilitate;
- prevederile acesteia privesc cu precădere puterea de stat şi modul în care aceasta este
organizată pentru a fi realizată;
- reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea
statală a puterii;
- se adoptă în formă scrisă, solemnă, sistematică.
Având în vedere aceste elemente definitorii, putem defini constituţia 1 ca fiind legea
fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice investite cu forţa juridică supremă şi care
reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

3
2. Continutul normativ al constituţiei

Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de alte legi ce pot fi
adoptate de către un organ legislativ, se pune problema identificării normelor pe care aceasta ar
trebui să le cuprindă, a categoriilor de norme.
Identificarea conţinutului normativ prezintă un real interes pentru activitatea de redactare
a constituţiei şi a celorlalte legi şi trebuie să exprime, în concret, importanţa ca act politic şi
juridic a constituţiei precum şi poziţia acesteia în sistemul normativ al unui stat.
Stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se realizează în funcţie de conţinutul şi
valoarea relaţiilor sociale reglementate, prin considerarea practicii şi tradiţiilor statului în
domeniu, prin sintetizarea din toate domeniile a celor mai înalte cerinţe politice, statale, juridice
şi social-economice.
În determinarea conţinutului normativ se are în vedere definirea constituţiei în sens
material şi în sens formal.
Astfel, în sens material prin constituţie sunt înţelese acele dispoziţii cu caracter constituţional,
indiferent în ce act normativ sunt cuprinse.
În sens formal, prin constituţie sunt înţelese acele dispoziţii cuprinse exclusiv în corpul
constituţiei.
Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice elementul de bază atât al constituţiei cât
şi al legilor îl constituie articolul.
Spre exemplu Constituţia S.U.A. conţine 7 articole şi 26 amendamente; Constituţia Chinei
conţine 138 articole; Constituţia Portugaliei conţine 296 articole; iar Constituţia României
conţine 156 articole.

3. Supremaţia constituţiei

Supremaţia constituţiei este o calitate care o situează în vârful instituţiilor politico-

juridice într-un stat, fiind o noţiune complexă în conţinutul căreia sunt cuprinse elemente politice
şi juridice care exprimă poziţia primordială a acesteia în întregul sistem social-politic al unui stat.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei presupune identificarea cauzelor care
determină conţinutul şi forma sa, precum şi poziţia supraordonată a acesteia în cadrul ierarhiei
actelor normative, fapt ce permite considerarea dreptului constituţional ca fiind o ramură de drept
fundamentală supraordonată tuturor celorlalte ramuri de drept dintr-un sistem de drept.
Recunoaşterea acestei calităţii a unei constituţii determină existenţa unor consecinţe ale
supremaţiei constituţiei, anume:

4
a) Consecinţe privind adoptarea constituţiei
Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, din totdeauna, s-a pus problema unor
proceduri speciale de adoptare care să pună în valoare supremaţia ei şi deosebirile faţă de restul
actelor normative ce formează dreptul unui stat.
Consecinţele supremaţiei se evidenţiază în procesul complex al adoptării care cuprinde
iniţiativa adoptării, organul/autoritatea competent/ă şi modalităţile de adoptare, precum şi
organele/autorităţile care o adoptă.

b) Consecinţe privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei

Procedurile de modificare/revizuire a unei constituţii trebuie să pună în evidenţă
caracterul de mai mare stabilitate al acesteia în raport cu celelalte legi şi să reflecte poziţia
supremă a acesteia în sistemul de drept.
În acelaşi timp însă constituţia trebuie să ţină pasul cu dinamica economică şi socială
pentru a nu deveni o frână în calea dezvoltării societăţii, a statului, iar abrogarea şi suspendarea
ei trebuie să pună, de asemenea, în valoare supremaţia constituţiei.

c) Consecinţele privind deosebirile dintre constituţie şi legi

Prin conţinutul şi poziţia în sistemul actelor normative, constituţia coordonează întregul
drept, impune un cadru legislativ general întregului drept, toate celelalte ramuri găsindu-şi
punctul de plecare la nivelul principiilor celor mai înalte numai în prevederile constituţionale.
Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi este
sancţionată cu declararea neconstituţională a dispoziţiilor legale, prin intermediul controlului de
constituţionalitate.
O altă consecinţă este aceea că, în situaţia în care o dispoziţie constituţională este
modificată, în mod obligatoriu trebuie modificate şi normele din ramurile de drept
corespondente.
Dacă, însă, modificările sunt obligatorii, ele nu sunt şi automate, motiv pentru care pentru
ca acestea să opereze trebuie să se emită noi acte normative sau să fie modificate cele existente.

Supremaţia constituţiei impune şi existenţa unor garanţii juridice ale acesteia care sunt
următoarele:

a) Controlul general al aplicării constituţiei

Acest control este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin
constituţie care statorniceşte categoriile organelor statului, ale autorităţilor publice şi competenţa

5
acestora precum şi împrejurarea că activitatea lor trebuie să se înscrie în spiritul şi litera legii
fundamentale.
Pentru ca aceste cerinţe să nu rămână simple deziderate, orice constituţie organizează un
sistem complex şi eficient de control al aplicării sale care este prima garanţie juridică a
supremaţiei legii fundamentale şi se realizează prin forme şi căi specifice.

b) Controlul constituţionalităţii legilor

Fiind o garanţie a supremaţiei Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor este o
activitate organizată, chiar la nivelul normelor constituţionale, de verificare a conformităţii
legilor cu constituţia.
Privită ca o instituţie de drept constituţional, controlul constituţionalităţii legilor
reglementează atât autorităţile publice competente a efectua verificarea acestei constituţionalităţi,
competenţa lor, procedura de urmat, precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei
proceduri de verificare a constituţionalităţii.

c) Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia

Fiind, de asemenea, o garanţie a supremaţiei constituţiei această îndatorire fundamentală
ce incumbă tuturor cetăţenilor români, face posibilă aplicarea şi respectarea prevederile acesteia
de către toţi cetăţeni.