DREPTUL CONSTITUȚIONAL – ramură principală de drept.

NORMELE ŞI RAPORTURILE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Dreptul constituțional poate fi definit, conform unei opinii din literatura de specialitate, ca
fiind acea ramură a dreptului unitar formată din norme juridice care reglementează relații sociale
fundamentale care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării la nivel statal a puterii
politice a poporului.
Dreptul constituțional este considerat, în doctrină, a fi ramura principală a dreptului,
motiv pentru care este sursă, prin normele sale, pentru toate celelalte norme juridice din celelalte
ramuri de drept. De altfel normele juridice ale dreptului constituțional au forță juridică supremă
având în vedere conținutul lor și emitentul acestora.
Din definiția dreptului constituțional putem desprinde obiectul dreptului constituţional
care este format din relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
statale a puterii, relații reglementate prin norme juridice specifice acestuia.
Această teorie este cuprinzătoare întrucât se referă şi elementele care se perfecţionează în
procesul menţinerii şi exercitării puterii.
O dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea
dacă toate normele din Constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu.
Unele păreri sunt că în Constituţie se regăsesc şi norme de drept civil, administrativ,
judiciar, etc.
Majoritatea autorilor consideră însă că toate normele cuprinse în legea fundamentală sunt
de drept constituţional.
Privind raporturile juridice în dinamica şi interacţiunea lor nu se poate să nu constatăm că,
de fapt, în Constituţie există norme specifice dreptului constituțional şi norme cu dublă natură
juridică.
Pornind de la ideea că dreptul constituţional este ramura principală a dreptului, putem
susţine şi noi teza potrivit căreia Constituţia este izvorul principal și pentru alte ramuri de drept,
iar toate celelalte ramuri de drept îşi au sursa în Constituţie.
Împărtăşind acest punct de vedere ajungem la concluzia că în obiectul dreptului
constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii, reglementate prin norme juridice şi anume:
- relaţii cu o dublă natură juridică (reglementate şi de alte ramuri de drept);
- relaţii specifice dreptului constituţional care formează obiect de reglementare numai pentru
normele de drept constituţional – comun acestora, fiindcă se nasc în procesul complex de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Raporturile juridice de drept constituționale au și trăsături specifice, identificate în
doctrină a fi următoarele:
1
- au caracter social, ca orice raport juridic de altfel, având în vedere legătura între drept și
societate;
- au caracter dublu volițional pentru că este necesară atât voința statală tradusă prin consacrarea
acestui raport pin norma juridică, cât și voința subiectelor de drept participante la raportul juridic.
- privesc relații sociale referitoare la fenomenul puterii de stat (la instaurarea, menținerea și
exercitarea acestei puteri);
- se caracterizează prin poziția de inegalitate juridică a subiectelor participante astfel precum este
specific raporturilor juridice din sfera dreptului public, dar și pentru că sunt, de regulă, impuse de
stat;
- întotdeauna unul dintre subiectele unui astfel de raport juridic este statul sau o autoritate a
acestuia;
- unele dintre aceste raporturi juridice pot avea o dublă natură juridică, de drept constituțional,
dar și specifică unei alte ramuri de drept.
Formează, așadar, obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se nasc în
activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele
organizării puterii.
a. Bazele puterii sunt reprezentate de elemente exterioare statului care generează şi determină
puterea de stat în conţinutul său: factorii economici şi sociali.
b. Bazele organizării puterii sunt elemente care condiţionează organizarea puterii: teritoriul şi
populaţia.
Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele puterii şi bazele organizării puterii
privesc conţinutul şi organizarea puterii statale. Astfel putem enumera: organizarea
administrativ-teritorială, statutul juridic al cetăţeanului, drepturi şi obligaţii care să asigure
atingerea scopului.
Exercitarea puterii constă, conform prevederilor art.2 din Constituția României,
republicată, în activitatea de conducere la nivel superior desfăşurată de organele reprezentative,
deasupra tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.

Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiectele dreptului constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi în colective,
unul dintre ele fiind totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ
(legiuitor), fie o altă autoritate a statului.
Așadar, subiectele de drept constituțional pot fi, astfel precum subliniază și doctrina,
subiecte individuale – persoanele fizice, respectiv subiecte colective – persoanele juridice de
drept public.

2
a. Poporul
Unii doctrinari contestă calitatea poporului de a fi subiect de drept; unii admit că poporul
este subiect de drept în relaţiile internaţionale, așadar doar în dreptul internațional public; iar alţii
admit că poporul poate fi subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, deci şi în plan
intern.
Această ultimă opinie o împărtăşim în ideea că suveranitatea naţională aparţine poporului
care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot. De asemenea poporul îşi exprimă
voinţa cu ocazia referendumului. De altfel în acest sens sunt și prevederile constituționale, cu
precăderea prevederile art. 2 din Constituția României, republicată.

b. Statul
Poporul este, de fapt, deţinătorul puterii politice pe care o exercită prin intermediul
statului conform voinţei sale. Statul apare ca subiect fie direct – în raporturile juridice privitoare
la cetăţenie şi în raporturile privind federaţiile de state, fie reprezentat prin organele și autoritățile
sale.

c. Organele statului/autorităţile publice

Acestea sunt prevăzute de prevederile constituționale, unele dintre acestea fiind calificate
chiar de legea fundamentală ca fiind autorități, astfel precum este cazul celor care sunt prevăzute
de Titlul III din Constituție.
Organele legiuitoare sunt subiecte ale dreptului constituţional cu condiţia ca raportul
juridic la care participă să fie de drept constituţional.
Structurile interne ale organelor legiuitoare – comisiile parlamentare, birourile
permanente, grupurile parlamentare sunt subiecte ale dreptului constituţional cu aceeaşi condiţie
ce trebuie îndeplinită de chiar autoritatea legiuitoare din care fac parte.
Celelalte autorităţi ale statului (executive şi judecătoreşti) pot să apar în această calitate,
de regulă, numai dacă celălalt subiect al raportului juridic este statul sau organele legiuitoare şi
numai dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Există însă și
situații de excepție, spre exemplu, atunci când Guvernul emite ordonanțe de urgență sau este
abilitat chiar de Parlament să adopte ordonanțe simple, sau atunci când Curtea Constituțională
exercită controlul de constituționalitate asupra unor acte sau fapte juridice.

d. Partidele politice, formaţiunle politice, alte organizaţii

Acestea sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional ca forme organizatorice prin
care cetăţenii participă la guvernare, fiind vizibile mai ales în perioada electorală sau imediat

3
ulterior acesteia când, spre exemplu, depun candidaturi sau sunt consultate pentru desemnarea
candidatului la funcția de prim-ministru.

e. Unităţile administrativ-teritoriale
Pot fi considerate subiecte ale dreptului constituţional numai dacă sunt înţelese ca grupuri
de populaţie organizate pe teritoriu şi nu ca părţi din teritoriu.

f. Cetăţenii
Acestia pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de drept constituţional în trei
ipostaze:
- pentru realizarea drepturilor fundamentale;
- ca subiecte ale dreptului de reprezentare, adică atunci când sunt persoane învestite cu anumite
demnități sau funcții publice, precum deputat, senator sau judecător la Curtea Constituțională a
României;
- cu ocazia alegerilor, când își exercită drepturile electorale.

g. Străinii şi apartizii
Aceste două categorii pot fi subiecte în raporturile ce se nasc, în primul rand, cu privire la
acordarea cetăţeniei, respectiv a azilului politic.

Normele de drept constituţional

Normele de drept constituţional sunt acele norme juridice care reglementează conduita
oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii la nivel statal.
Norma juridică este regula socială de conduită generală şi obligatorie, instituită şi
sancţionată de stat, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate
cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată de condiţiile materiale din societate şi a cărei
respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Normele constituţionale au şi prevederi care formulează principii, consfinţesc bazele
puterii şi definesc instituţii.
Există teorii potrivit cărora normele de drept constituţional nu ar fi norme de drept
autentice întrucât nerespectarea lor nu atrage sancţiuni, nefiind alcătuite în general după schema:
ipoteză – dispoziţie – sancţiune.
Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură este că,
în ultimă instanţă, respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere statală.

4
 Chiar dacă în dreptul constituţional sancţiunea nu este la fel de evidentă ca în alte ramuri
ale dreptului ea totuşi există, având trăsături specifice:
- pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune;
- sunt sancţiuni specifice: revocarea mandatului parlamentar, declararea neconstituţionalităţii
unui act normativ, etc.
- în cazul raporturilor cu dublă natură juridică unele dintre sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de
drept.
Având în vedere că în anumite norme de drept constituțional sancțiunea normei de drept
constituțional nu este vizibilă, doctrina distinge între normele constituționale complete – cele
care respectă structura logico-juridică trihotomică a normei juridice; și normele constituționale
incomplete – unde unul dintre elementele acestei structuri, astfel precum am arătat anterior,
anume sancțiunea nu este vizibilă.
Normele de drept constituţional pot fi clasificate și în:
- norme cu aplicaţie mijlocită, anume acele norme care dau reglementări de principiu
Astfel, statul ocroteşte căsătoria şi familia, Constituția recunoscând acestea prin prevederile
art.48, însă reglementările concrete care vin să dezvolte prevederile constituționale le regăsim
în Codul civil, în Cartea a II-a – „Despre Familie”.
- norme cu aplicare nemijlocită, anume acele norme care reglementează direct, nemijlocit
relaţiile sociale şi nu mai au nevoie de precizări prin legi organice, legi ordinare sau alte acte
normative cu caracter primar
Un astfel de exemplu este reprezentat de un principiu al drepturilor și libertăților fundamentale
ale cetățenilor, anume egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
Normele de drept constituțional prezintă un mare grad de abstractizare pentru că se aplică
și în celelalte ramuri de drept, iar normele din oricare astfel de ramuri trebuie să le respecte pe
cele de drept constituțional, în caz contrar putând fi aplicată o sancțiune specifică dreptului
constituțional – declararea neconstituțională a normei juridice ce nu respectă norma
constituțională. Inclusiv din aceste motive, normele constituționale sunt, de regulă, din punctul
de vedere al conduitei prescrise, norme imperative.