Supremația constituției

● „constituția invizibilă” = „acea normă imperativă virtuală și abstractă, care ne împinge a ne supune sau a nu
ne supune dreptului sancționat de stat” (Camy);
● respectarea voluntară a Constituției nu este un fapt asumat, așa încât Constituția este înzestrată cu supremație,
iar supremația este garantată prin mijloace specifice;

 Supremația:

o Una dintre axiomele dreptului constituțional contemporan;

o Acea calitate a constituției care o situează în vârful ierarhiei sistemului juridic al unei societăți;
o Implică subordonarea autorităților publice, în special a legiuitorului, față de constituție, ceea ce îi
conferă acesteia eficiența necesară realizării imperativelor statului de drept, cu precădere a celor
privind garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.

 Principiul supremației constituției:

o Originea: teoriile dreptului natural și ale legilor fundamentale (leges fundamentales):

▪ Conform acestor teorii, dreptul natural era un drept superior, care trebuia respectat de
către legile stabilite de guvernați.
▪ Toma d’Aquino: legea omenească era determinată de legea naturală:
● Dacă legea omenească era în contradicție cu lege naturală, ea nu mai era o lege,
ci o „corupere a legii”.
▪ Începând cu Evul Mediu: o ierarhie a normelor, care a îmbrăcat diverse forme în diverse
epoci istorice.
▪ Teoria „legilor fundamentale” – leges fundamentales/ constituent laws:
● Dezvoltată la sfârșitul sec. al XVI-lea;
● Este o variantă pozitivistă a ierarhiei dreptului natural: legile fundamentale sunt o
categorie superioară a dreptului pozitiv, un „drept natural pozitivizat”.
● Exemplu:
1. Anglia – legile fundamentale erau considerate normele de common law (dacă
un act al Parlamentului contrazice dreptul și rațiunea – common right and
reason – sau este imposibil de executat, Common Law va arăta în ce măsură
un astfel de act este nul).
2. Germania – „legile fundamentale” reprezentau reguli care trebuiau puse
deasupra normelor obișnuite: legile succesiunii la tron, acordurile între monarh
și stări, drepturile monarhului etc.

 Fundamentele politice și juridice ale principiului actual al supremației constituției:

o Au apărut odată cu diseminarea teoriilor suveranității naționale și a drepturilor fundamentale

și cu primele declarații de drepturi și constituiți din sec. al XVII-lea;
o Constituția SUA – Preambul: afirmarea principiului suveranității poporului, iar constituția
apare ca o expresie supremă a acestei suveranități;
o Constituția = legea supremă, pe baza ei se structurează întreaga ordine juridică a statului;
o Supremația constituției – suportul necesar pentru aplicarea principiului separației puterilor: în
lipsa supremației, separația puterilor ar putea fi încălcată de autoritatea cea mai puternică;
o Supremația constituției – necesară pentru a asigura garantarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale individului, care constituie una dintre limitările puterii statului;

 Consecințele de ordin ale principiului supremației constituției:

o Consecințele privesc atât constituția însăși, cât și întregul sistem normativ:

 ▪ Constituția – adoptată potrivit unor reguli speciale – diferite de celelalte acte normative,
atât sub aspectul autorității competente, cât și al procedurii de adoptare;
▪ Reguli speciale – se aplică pentru modificarea, suspendarea sau ieșirea din vigoare a
constituției;
▪ Întregul sistem de drept pozitiv trebuie să se afle în acord cu prevederile
constituționale:
● Orice dispoziții subordonate constituției, care nu sunt conforme cu aceasta, sunt
anulabile;
● Orice modificare a dispozițiilor constituționale presupune cu necesitate modificarea
dispozițiilor corespunzătoare din actele normative subordonate acesteia, dacă este
vorba de acte constituționale cu aplicație mijlocită.
✓ Supremația constituției – principiul structurant al întregului sistem de drept – beneficiază de garanții juridice
extrem de importante într-un stat de drept;
✓ Subordonarea tuturor autorităților publice fata de dispozițiile constituționale – garantată de controlul
general al aplicării constituției, prin instituirea unor modalități de verificare a condițiilor de fond și de
formă ale actelor emise de aceste autorități;
✓ Justiția constituțională – una dintre cele mai importante garanții juridice ale supremației constituției:
● Controlul constituționalității legilor;
● Controlul constituționalității tratatelor internaționale;
● Controlul constituționalității altor proceduri și organizații din sfera puterii politice:
o Procedurile electorale;
o Procedurile de învestire sau suspendare a unor autorități;
o Constituționalitatea partidelor politice etc.
 RAPORTUL DINTRE DREPTUL CONSTITUȚIONAL INTERN ȘI DREPTUL UNIUNII EUROPENE

✓ Ce este Uniunea Europeană?

o Formată pe baza celor 3 comunități europene create între 1951-1957:

▪ Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Otelului;
▪ Comunitatea Europeană a Energiei Atomice;
▪ Comunitatea Economică Europeană.
o Astăzi, U.E. – cea mai importantă structură politico-juridico-economică la nivel european;
o U.E. – organizație internațională de sine-stătătoare, cu personalitate juridică internațională;
o Este o ordine juridică sui generis, a cărei relație cu sistemele juridice ale statelor membre rămâne
încă unul dintre marile subiecte de controversă ale doctrinei europene.

✓ Ce nu este Uniunea Europeană?

o Nu este un stat;
o Nu este o organizație internațională de tip clasic; nu este o confederație;.

✓ Fundamentele normative ale U.E.

o Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht - 1992) – modificat succesiv prin:
▪ Tratatul de la Amsterdam – 1997;
▪ Tratatul de la Nisa – 2000.
o Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul Tratat de instituire a Comunității Europene);
o Ambele tratate – modificate și redenumite prin Tratatul de la Lisabona – în vig. de la 1 dec. 2009.
o Tratatul de la Lisabona:
▪ Reformă substanțială a U.E.;
▪ A conferit U.E. personalitate juridică sub denumirea unificatoare.

✓ Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene:

o Adoptată ca document interinstituțional în anul 2000;

o A primit valoare juridică prin Tratatul de la Lisabona, în 2009;
o Este un document foarte important în economia „dreptului constituțional european”.

✓ Reprezentarea statelor membre în cadrul U.E.:

o Asigurată prin intermediul instituirilor europene:

▪ Consiliul U.E. – șefii de stat și de guvern;
▪ Consiliul de Miniștri – legislatorul european de drept comun; adoptă regulamentele și
directivele comunitare;
▪ Comisia Europeană – executivul european;
▪ Parlamentul European;
▪ Curtea de Justiție a Uniunii Europene (sediul: Luxembourg).

✓ Art. 4 alin. (1) TUE – orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre;
✓ Art. 4 alin. (2) TUE – U.E. respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor
națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește
autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca
obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În
special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
✓ Art. 4 alin. (3) TUE – principiul cooperării loiale – statele se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor ce decurg din tratate.
✓ Statele membre – adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care
decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiile U.E.; facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii
sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol obiectivele acesteia.
✓ Identitatea constituțională a statelor membre – concentrată pe „structurile politice și constituționale” ale
statelor membre;
✓ Tratatul de la Lisabona – o nouă perspectivă asupra ideii de supremație a dreptului Uniunii Europene, prin
depășirea conceptului de supremație absolută și prin introducerea celui de ierarhie pluralistă între dreptul UE
și dreptul constituțional intern:

▪ Interpretarea art. 4 alin. (2) TUE: impunerea jurisprudenței curților constituționale naționale
privind relația dintre dreptul european și dreptul constituțional intern. CLAUZA DE
IDENTITATE (art. 4 alin. (2) TUE) – respectarea identității constituționale naționale și permite,
în anumite circumstanțe, curților constituționale să invoce limitele constituționale ale
supremației dreptului U.E.

✓ Curțile constituționale naționale au început deja, să utilizeze ideea de identitate constituțională națională
„pentru a construi o punte intre dreptul european și cel național”:
▪ E.g.: Consiliul Constitutional Francez – 2004 – identitatea națională reprezintă o limită pentru
caracterul prioritar al dreptului european.

✓ CLAUZA DE IDENTITATE – reformulată – identitatea constituțională europeană este așezată fată în fată cu
identitățile constituționale naționale, iar procesul de integrare constituțională la nivelul U.E. are o limită
instituțională clară acolo unde sunt atinse „structurile fundamentale, politice și constituționale” ale statelor
membre.
✓ Instanțele naționale – vor atrage atenția asupra acestei limite și a eventualelor depășiri.

✓ Ce este dreptul Uniunii Europene?

o Dreptul Uniunii Europene = ansamblul normelor dreptului primar (tratatele fondatoare) și ale
dreptului derivat (normele elaborate de instituțiile Uniunii Europene), aplicabil satelor membre.
o Aplicabilitatea dreptului UE – diferită în funcție de tipurile de norme ale dreptului comunitar:
▪ Dreptul primar – format din tratatele care au instituit și modifica Comunitățile și face parte, prin
acceptarea în momentul aderării, din ordinea juridică internă a statelor membre.
▪ Dreptul derivat – format din acele acte adoptate de instituțiile Uniunii Europene. Principalele
sale norme se împart în două categorii:
● Direct aplicabile: regulamentele și deciziile:
o Aplicabilitate directă în statele membre, din momentul publicării lor în Jurnalul
Uniunii Europene.
● Transpozabile: directivele:
o Impun doar un scop care trebuie atins, fără a dicta și mijloacele prin care să se
ajungă la rezultatul propus, lăsând la aprecierea statelor alegerea acestor
mijloace. Directivele nu sunt direct aplicabile și trebuie transpuse în ordinea
juridică internă prin legislația fiecărui stat pentru a putea produce efecte
juridice.

✓ Raporturile dintre dreptul european și dreptul intern al statelor membre:

o O problemă controversată: Tratatele constitutive ale Comunității Europene și Tratatul privind Uniunea
Europeană nu au reglementat în detaliu aceste raporturi, așadar, nu au proclamat per se principiul
supremației dreptului european asupra dreptului intern al statelor membre;
o Dreptul U.E. – a format în timp, un sistem juridic sui generis, distinct de dreptul internațional public și
de dreptul intern al statelor membre;
o Sistemul dreptului U.E. – interacționează în mod diferit cu sistemele juridice naționale, pornind
și de la particularitățile acestor sisteme.
✓ Raportul dintre dreptul constituțional și dreptul Uniunii Europene:

o Două mari soluții, în funcție de perspectiv din care au fost exprimate:

▪ Din perspectiva principalului organ însărcinat cu competența interpretativă a dreptului
comunitar – Curtea Europeană de Justiție;
▪ Din perspectiva instanțelor interne – de obicei, Curțile Constituționale sau Curțile Supreme.

✓ Perspectiva Curții Europene de Justiție – Concepția supranațională:

o Exprimată pe cale jurisprudențială încă din anii 1960;

o Hotărârea Van Gend en Loos c. Nederlandse Administratie des Belastigen, 1963 – „comunitatea
constituie o nouă ordine juridică de drept internațional in beneficiul căreia statele și-au limitat drepturile
suverane”;
o Hotărârea Costa c. ENEL, 1964 – „dreptul care izvorăște din Tratat nu ar putea fi încălcat de
prevederile legale naționale, indiferent de forma lor, fără a fi lipsit de caracterul său de drept al
Comunității și fără ca baza legală a Comunității înseși să fie pusă sub semnul întrebării”;
o Opinia CJUE – dreptul comunitar va avea prioritate fată de dreptul intern, indiferent de natura
acestuia din urmă, inclusiv fată de dreptul constituțional:
▪ Orice instanță națională confruntată cu o neconcordanță între dreptul comunitar și
dreptul intern trebuie să ignore norma internă, dând prioritate în aplicare normei de
drept european (valabil pentru normele de aplicabilitate directă).

✓ Perspectiva statelor membre – prin cele mai înalte instanțe ale acestora – Concepția internaționalistă:

o Ordinea juridică europeană este integrată în dreptul internațional;

o Concepția nu recunoaște specificul construcției europene:
▪ E.g.: Tribunalul Constitutional al Germaniei – 3 decizii de referință:
● 1. Tribunalul și-a exprimat voința fermă de a controla constituționalitatea tratatului
constitutiv și a normelor comunitare derivate sub aspectul protecției drepturilor omului
garantate de constituțiile naționale;
● 2. Procesul de integrare a Comunității nu a atins un stadiu suficient de avansat pentru
ca dreptul comunitar să cuprindă un catalog în vigoare de drepturi fundamentale, iar
Constituția va prevala atât timp cât (so lange) organele competente ale comunității nu
vor înlătura conflictul de norme în conformitate cu mecanismul Tratatului” – Cauza
Solange I;
● 3. Atâta vreme cât protecția comunitară a drepturilor fundamentale ar fi echivalentă cu
cea asigurată de Legea fundamentală, sesizarea sa cu neconstituționalitatea dreptului
comunitar ar fi inadmisibilă - Cauza Solange II;
● 4. Intenția Tribunalului German de a se asigura că instituțiile comunitare rămân în
limitele propriilor competente conferite de Tratat, de aceasta depinzând respectarea
supremației dreptului comunitar în ordinea juridică germană – Decizia Maastricht;
● 5. Tribunalul constituțional german își declară competența exclusivă de a decide
compatibilitatea dreptului UE cu legea fundamentală a Germaniei și deci de a stabili
dacă acesta este aplicabil. Legea fundamentală impune o limită absolută a integrării,
suveranitatea statului, astfel încât delegarea excesivă de competente în favoarea
Uniunii este interzisă.
o Majoritatea statelor membre au asumat poziții similare în privința raporturilor dintre dreptul
comunitar (dreptul U.E.) și dreptul constituțional.
o Unele instanțe naționale au arătat că, pentru ca o prevedere a dreptului comunitar aflată în conflict cu o
prevedere constituțională să poată produce efecte, este necesară modificarea prealabilă a Constituției
pentru a elimina conflictul de norme;
o Statele post-comuniste – au aderat la U.E. după anul 2004:
▪ Curtile constituționale – poziții inspirate, de cele mai multe ori, de deciziile cunoscute ale
Tribunalului Constitutional German sau ale Curții Constituționale italiene.
✓ România:

o Viziunea anterior menționată – reflectată în art. 148 alin. (2) Constituție:

▪ „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și
celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fată de dispozițiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”;
▪ Dreptul comunitar primar – statut supra-legislativ, dar infra-constituțional;
▪ CCR – nu a avut o decizie de referință pe acest subiect, mărginindu-se să accepte
jurisprudența „Solange”, cu argumentul autorității;
▪ Majoritate statelor membre ale Uniunii și-au revizuit constituțiile in sensul „transferului de
suveranitate” sau „transferului de competente”, fie înainte de aderare, fie în momentul aderării,
fie ulterior ratificării Tratatului U.E.

✓ Dreptul constituțional european:

o Tradițiile constituționale ale statelor membre (patrimoniul constituțional european), existenta cetățeniei
europene, recunoașterea existentei unui sistem de protecție a drepturilor fundamentale - suficient
pentru a recunoaște un proces de constituționalizare la nivelul U.E., fie el și incipient;
o Tratatele comunitare sunt constituționale din punct de vedere material, dar formal rămân convenționale;
o Totuși, până la cristalizarea unui drept constituțional european veritabil, putem vorbi doar de un proces
de constitutionalizare a dreptului Uniunii Europene, proces acceptat într-o mai mare sau mai mică
măsură de statele și popoarele europene, dar care nu se află nici pe departe, într-un stadiu foarte
avansat;
o Un eventual drept constituțional european cuprinde:
▪ Tradițiile constituționale ale statelor membre ale U.E.;
▪ Principiul protecției drepturilor și libertăților fundamentale – afirmat în Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene (= document constituțional fundamental, a dobândit valoare
juridică odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona). Principiul a fost dezvoltat de
Curtea de Justiție a U.E., prin jurisprudență sa, în conjuncție cu Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (U.E. s-a angajat să adere) și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului;
▪ Principii ale constituționalismului modern – fac parte din fundamentele ordinii juridice
comunitare: libertatea, democrația, statul de drept, domnia legii, respectul pentru drepturile
omului etc.
o Constituționalismul nu mai este apanajul statelor; organizațiile internaționale încep să îl reclame.