Capitolul II – Principiul separației și echilibrul puterilor în stat.

Noțiuni generale

II.1. Regimurile parlamentare

Ca și definiție în sens general, sistemul parlamentar este o modalitate de organizare a

statului caracterizată prin anumite trăsături specifice:

- Presupune, în primul rând, o relație foarte strânsă între Guvern ca putere executivă și
Parlament ca putere legislativă;
- Există o compatibilitate între Guvern și Parlament, în sensul că șeful guvernului și
miniștrii sunt și deputați, aparținând, de regulă organizațiilor majoritare;
- Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului, care poate să îi acorde acestuia un vot de
neîncredere sub forma unei moțiuni de cenzură sau a respingerii unei legi susținute de
Guvern;
- Guvernul pe de altă parte, are dreptul de a dizolva Parlamentul și a organiza alegeri
anticipate.

Această modalitate de organizare a statului o regăsimîncă din Evul Mediu, însă o datare
oficială avem în anul 1188: Alfonso IX , regele Leonului, reunește cele trei state în curțile din
Leon în care au fost recunoscute inviolabilitatea domiciliului și poșta , nevoia ca regele să
convoace parlamentul pentru a declara războiul sau a face pace; și garantează multe drepturi
individuale și colective.

În curțile din Benavente , în 1202, au fost stabilite principiile economice și drepturile

regatului León și ale locuitorilor săi.

Parlamentarismul, ca metodă de reprezentare, s-a dezvoltat în Anglia, ca urmare a

înţelegerii dintre aristocraţie (Camera Lorzilor) şi burghezie (Camera Comunelor). În Anglia,
democraţia s-a născut şi s-a afirmat „înăşi prin Parlament”1

1
C. Grewe, H. Ruiz Fabri, Droits constitutionnels européens, PUF, Paris, 1995, p. 201 şi 204.

1
 . Parlamentul englez,rezultat din curia regis, îşi află originile în secolul al XIII-lea, când
reunea „stările”, adică baronii, prelaţii şi, după anul 1295, cavalerii şidelegaţii oraşelor şi
comunelor2.

Între această adunare, care se va diviza în două Camere –Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor – şi rege a existat un lung conflict, al cărui apogeu a fost atins în secolul al XVII-lea,
odată cu victoria Parlamentului asupra dinastiei Stuart, ce întruchipa absolutismul monarhic.
Revoluţia lui Cromwell a avut ca efect trecerea treptată a suveranităţii de la rege la Parlament3.

Este şi epoca marilor declaraţii de drepturi ce reprezintă, după Magna Charta Libertatum,
legile fundamentale ale regatului: Petiţia de drepturi din 1628, Actul Habeas Corpus din 1679 şi
Bill of Rights din 1689. A fost o evoluţie concomitentă şi cu apariţia şi dezvoltarea principiului
reprezentativităţii politice, consacrat definitiv după victoria parlamentarismului. Încă din secolul
al XIII-lea, s-a stabilit că aleşii nu trebuie să primească instrucţiuni de la electori, configurându-
se astfel una dintre caracteristicile de bază ale mandatului reprezentativ.

În urma conflictului dintre Parlament şi rege, anul 1543 marchează trecerea de la doctrina
„King’s Parliament” (Parlamentul regelui) la aceea „King in Parliament” (regele în Parlament),
care a permis Parlamentului să-şi asume prerogative esenţiale exercitate anterior de rege,
afirmându-şi astfel suveranitatea4.

Execuţia lui Carol I este justificată tocmai de învinuirea că regele a rupt acest pact. În
1688, odată cu desemnarea regelui de către Parlament, monarhia engleză devine definitiv
constituţională, în sensul că ea este instituită şi organizată de Parlament. Acesta, cu corectivul că
şi regele este integrat în el, potrivit formulei „King in Parliament”, asigură, în mod coerent şi
univoc, exerciţiul suveranităţii.

Regimul reprezentativ astfel format permitea legitimarea puterii, întrucât Parlamentul

reflectă, prin compoziţia sa – Camera Lorzilor, Camera Comunelor şi regele – diversitatea
organică a naţiunii.

2
C. Ionescu, Drept constituţional comparat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 78-80.
3
L. Prakke, C. Kortmann (eds), Constitutional Law of 15EU Members States, Kluwer, The Netherland, 2004, p.
868.
4
C. Grewe, H. Ruiz Fabri, op. cit., p. 204.

2
 Pe cale de consecință, reprezentantului unic – adică Parlamentului – i-a fost acordată
puterea de a forma voința națională prin exprimarea prin lege a bunăstării întregii comunități5.

După consolidarea acestui tip de regim în Anglia, Franța sau Germania el a fost receptat
în numeroase state, pe măsura triumfului concepţiilor liberale, dar adevărata sa expansiune este
după democratizarea acestui regim, când a fost intim legat de expansiunea democraţiei, ca una
dintre cerinţele acesteia,mai ales după al doilea război mondial, unde putem observa fără echivoc
că unele sate supuse unor regimuri totalitare precum Germania și Italiasunt astăzi un reper al
democrației.

În Europa de astăzi, sistemul parlamentar este cea mai răspândită formă de democrație, în
care poporul își exprimă voința prin intermediul parlamentului.

Vom distinge între:

- Republica parlamentară unde șeful statului este ales prin vot direct sau indirect și preia
o învestitură temporară.
- Monarhia parlamentară unde funcția de șef al statului este reprezentată de monarh ,
desemnat prin moștenire și dinastie.

În ceea ce privește controlul parlamentar, subliniez că acesta înseamnă controlul asupra

activităților susținute de către toate autoritățile publice și, mai ales, controlul asupra a ceea ce
înseamnă putere executivă.

Prin urmare, Guvernul își exercită atribuțiile în limitele competenței conferite de lege, iar
controlul parlamentar se exercită numai în baza limitelor trasate într-un mod extrem de clar și
precis de către constituții.6

Însuși principiul suprem al separației puterilor în stat constă într-un mod esențial în
garantarea libertăților fundamentale printr-o asemenea compunere a puterilor în stat, încât să
prevină ascensiunea unei puteri asupra celeilalte și, implicit, menținerea echilibrului între
legislativ, executiv și judecătoresc.

5
C. Ionescu, Drept constituţional contemporan, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 474.
6
Drăganu T., Drept constituțional și instituții politice. Vol I, Editura Lumina Lex, București, 2000, pag. 134.

3
 Din structurarea atribuției specifice realizării celor trei funcții esențiale ale statului –
legislativ, executiv și judecătoresc, extragem ideea că, nici una dintre autoritățile publice care
exercită aceste funcții nu prevalează asupra celeilalte, ceea ce nu poate însemna decât esența și
echilibrul separației puterilor în stat.

Regimul parlamentar a devenit atât de popular, cel puțin în Europa, datorită plasticității
sale, prin abilitatea de a se adapta la diferitele situații social politice putând ține pasul cu evoluția
socială, păstrând în același timp limitele tradiționalului.

Cu toate acestea, sistemele parlamentare au suferit multe transformări de-a lungul

vremurilor, impactul introducerii votului universal și al dezvoltării pluralismului politic al
partidelor, continuând să fie o formă de organizare modernă, adaptată la noile ideologii.

Doctrina de specialitate7 insistă în explicarea parlamentarismului democratic actual. Deși

există unele trăsături generale, nu putem spune astăzi că există un model unic de parlamentarism.

Fiecare regim politic democratic are la bază un model aparte de parlamentarism, care
respectă anumite trăsături, dar prezintă şi particularităţi naţionale în funcţie de tipul şi nivelul de
civilizaţie şi cultură politică, de resurse, de tradiţii instituţionale.

Am constatat de-a lungul studiului individual faptul că imaginea creionată de teorie este
mult mai săracă decât realitatea regimului parlamentar, cel puțin prin raportare la țara noastră. Iar
aici mă refer îndeosebi la de sistemul nostru constituţional şi de raportul real al forţelor politice,
ce animă viaţa publică, ce poate părea în teorie mult prea sumară.

Într-o opinie diferită8, am observat că se consideră că regimul parlamentar se

caracterizează prin trei principii ale democraţiei liberale, respectiv: separaţia puterilor, principiul
reprezentativ şi principiul legalităţii. Spre deosebire de regimul parlamentar în care separaţia
puterilor este suplă, permiţând colaborarea puterilor în realizarea echilibrului instituit, în regimul
prezidenţial separaţia puterilor în stat are un caracter rigid.

De asemenea, nici principiul reprezentativ şi nici cel al legalităţii, recunoscute şi de

regimurile totalitare, nu sunt exclusiv specifice regimului parlamentar. De aceea, nu am reţinut

7
C. Ionescu, Drept constituţional contemporan, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 474.
8
P. Lalumière, A. Demichel, Les régimes parlementaires européens, Presses Universitaires de France, Paris, 1978,
p. 17-35, 36 şi urm., Marian Enache Regimul parlamentar, articol de specialitate.

4
nici criteriile propuse de autorii sus menţionaţi, întemeiate pe teoria echilibrului şi pe cea a
responsabilităţii politice datorită caracterului lor incomplet şi insuficient pentru a caracteriza
regimul parlamentar, aşa cum înşişi autorii menţionaţi o afirmă.

Dacă avem în vedere numai desemnarea şefului statului fie direct de către corpul
electoral, ca în România sau în Franţa, fie de către Parlament, ca în Italia sau în Germania,
precum şi atribuţiile acestuia, ca în regimul parlamentar dintr-o monarhie constituţională, cum
este Anglia sau cum a fost în România din perioada antebelică, ori dintr-o republică în care
atribuţiile şefului statului implică, în limite ce nu sunt doar simbolice, ci efective, exerciţiul
puterii, diversitatea este deconcertantă.

De asemenea, altfel funcţionează regimul parlamentar în condiţiile bipartidismului, ca în

Anglia, sau ale pluralismului excesiv, ca în România şi, în general, în fostele ţări socialiste, după
disoluţia politică a partidului unic.

Pentru a putea conchide într-o manieră academică chestiunile abordate – nu pot să nu îmi
aplec atenția către evoluția parlamentarismului în România.

Ideea instaurării unui astfel de regim politic se regăsește într-o manieră incipientă în
Statutul lui Cuza deşi unele reguli importante fuseseră stabilite prin Convenţia de la Paris din
1856 şi, într-o formă embrionară, fuseseră stabilite şi în Regulamentele Organice.

Nu are o relevanță foarte mare această viziune generală – din punctul meu de vedere – ci
mai mult faptul că acest regim a fost adus în țara noastră prin conjugarea a două influențe: una
externă adica puterile protectoare, și una internă dată de personalitățile care reprezentau
moşierimea progresistă şi burghezia în ascensiune, sub influenţa culturii occidentale, îndeosebi
franceze.

În România o importanță majoră a avut și perioada monarhiei constituționale, în vremea

Constituţiilor din 1866 şi 1923 care a însemnat și consacrarea regimului parlamentar.

Într-o lucrare a sa, dl. Profesor Tudor Drăgaru, citată în multe lucrări de specialitate,
arată că „deşi principalele componente ale ideii de regim parlamentar intern – bifurcarea
executivului, iresponsabilitatea politică a şefului statului, dreptul lui de a numi Guvernul şi de a
dizolva Parlamentul, răspunderea politică a miniştrilor în faţa adunărilor legislative, principiul

5
solidarităţii ministeriale etc., s-au păstrat statornic de-a lungul întregii perioade inaugurate de
Unirea Principatelor şi încheiate odată cu intrarea României în primul război mondial, factorii
politici şi statali care au dat conţinutul acestor constante ale dreptului nostru constituţional au
variat şi, ca urmare,introducerea sistemului însuşi a îmbrăcat aspecte diferite de la o perioadă
istorică la alta”9

După primul război mondial, odată cu instituirea votului universal masculin şi cu intrarea
în vigoare a Constituţiei din 1923, începe perioada de democratizare a regimului parlamentar.
Anterior sistemul de vot fusese cenzitar şi suferise o evoluţie asemănătoare cu a celorlalte ţări
europene prin lărgirea corpului electoral, ca efect al modificării censului de avere, exprimat de
regulă prin cuantumul impozitului.

Rezultă că evoluţia sistemului parlamentar s-a realizat în concordanţă cu evoluţiile

similare din civilizaţiile occidentale, din care, de altfel, fusese receptat.

Însăşi Constituţia din 1866 era potrivit modelului belgian din 1832, iar Constituţia din
1923 a preluat, în marea lor majoritate, prevederile Constituţiei anterioare. În cadrul acestui
regim, Parlamentul, pe temeiul primordialităţii sale, a asigurat modernizarea ţării şi, îndeosebi, a
instituit sistemul libertăţilor publice, care în ideologia liberală, ce domina în epocă, era unul
dintre elementele de bază ale progresului social.

După Marea Unire din 1918, regimul parlamentar a asigurat integrarea noilor provincii,
cât şi afirmarea pe scena politică a ţării a unor noi forţe politice faţă de cele din vechiul Regat.
Evoluţia regimului a fost curmată brusc prin instaurarea dictaturii regale în 1938, odată cu
Constituţia adoptată în acelaşi an.10

Forţele politice pe care regimul nu reuşise să le asimileze, sub influenţa şi a evoluţiilor

externe, odată cu ascensiunea fascismului în Germania hitleristă, au condus, în final, la
instituirea regimului antonescian.

9
T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Editura Dacia, Cluj, 1991,
p. 362.
10
Constituţia din 1938 decreta în termeni expreşi desfiinţarea regimului parlamentar, prevăzând că „miniştrii au
răspundere politică numai faţă de rege” (T.Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol.
1, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 382).

6
 Tot sub influenţa externă, dar, de această dată, a forţelor de ocupaţie sovietice, după o
scurtă perioadă de aplicare a Constituţiei din 1923, ca urmare a actului de la 23 august 1944,
odată cu abolirea monarhiei şi proclamarea României ca Republică populară, s-a instituit regimul
comunist.11

Perioada acestui regim, ca şi cel din dictaturile anterioare, exclude regimul parlamentar.
Renaşterea parlamentarismului în România apare numai după victoria Revoluţiei din decembrie
1989, în urma răsturnării regimului totalitar.

Înlăturând de la putere conducerea politică exercitată prin dictatura partidului comunist,

revolta populară din decembrie 1989 a reînscris România printre statele democratice, cu un
sistem politic pluralist şi regim parlamentar, rezultat din alegeri libere şi corecte, precum şi din
competiţia efectivă dintre partide12.

În procesul politic şi juridic de redescoperire şi renaştere a parlamentarismului se pot

deosebi două perioade, şi anume: până la alegerile din 20 mai 1990 şi după întrunirea Adunării
Constituante, aleasă prin aceste alegeri.

În prima perioadă, începutul îl reprezintă constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune

Naţională, în februarie 1990, ca singura reprezentanţă naţională cu caracter pluralist după
prăbuşirea regimului comunist. A fost consecinţa instituirii pluralismului politic, prin Decretul-
lege nr. 8/1989, care a reglementat, printr-o procedură sumară, constituirea partidelor politice.

Principalul act al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a fost Decretul-lege nr.

92/1990, prin care s-au reglementat principalele autorităţi ale regimului politic – Parlamentul
bicameral, alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ales prin vot
universal, şi Guvernul, de sorginte parlamentară, precum şi sistemul electoral, bazat pe principiul
reprezentării proporţionale.

Regimul politic rezultat din alegerile din 20 mai 1990 este un regim parlamentar, caracterizându-
se prin preeminenţa Parlamentului asupra Guvernului, structura bicefală a executivului constituit
din autorităţi cu o legitimare diferită – Preşedintele României, ales prin vot universal, direct, şi

11
M. Enache, M. Constantinescu, Renaşterea parlamentarismului în România, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 45.
12
Idem, p. 46.

7
Guvernul, învestit prin votul de încredere acordat de Parlament – precum şi responsabilitatea
Guvernului faţă de Parlament, ca şi corolarul său, solidaritatea guvernamentală.

Totodată, în concordanţă cu cerinţele parlamentarismului modern, structura politică a

Parlamentului este pluralistă, iar activitatea sa transparentă şi democratică.

După intrarea în vigoare a Constituţiei aprobată prin referendumul naţional din 8

decembrie 1991, a început perioada de consolidare a regimului parlamentar şi de maturizare a
parlamentarismului. Revizuirea Constituţiei României din anul 2003 nu a influenţat prin
conţinutul modificărilor natura regimului parlamentar din România.

II.2. Regimurile prezidențiale

Doctrina majoritară înţelege să definească sistemul preyidenţial ca fiind o formă de

guvernare care conferă preşedintelui ca şef al statului puterea de decizie în cadrul proceselor
politice.

În Europa de vest rolul preşedintelui este mai mult unul reprezentativ ca rezultat al
implementării constituţionalismului – ceea ce tot doctrina o numeşte dezbrăcarea trecutului de
monarhie.

În schimb, în Statele Unite ale Americii, contituţia îi oferă acestuia o putere

considerabila. Acesta este șeful statului, al guvernului, șeful armatei și ministrul de externe. El
nu depinde de Parlament (aici nu poate fi vorba de un sistem parlamentar) și nu constituie un
guvern în sensul cunoscut al cuvântului, numind în schimb secretari de stat cu statut de
consilieri, pe care președintele poate să îi revoce din funcție după bunul său plac.

O altă formă de sistem prezidenţial aparte o regăsim în Franţa, unde doar guvernul se
supune parlamentului. Preşedintele pe de altă parte putând dizolva oricând Parlamentul. Aş putea
să îl denumesc chiar un regim autoritar, fiind împrumutat de multe state europene , de la
Bielorusia până la România, ori Ţările Baltice, ori alte ţări ieşite din comunism

2.1. Regimul prezidenţial

8
 Într-o definiţie generală, regimul prezidenţial este acel regim unde executivul nu depinde
de încrederea legislativului.

Este primul dintre regimurile politice şi se remarcă prin faptul că acest regim conferă un
mare număr de atribuţii preşedintelui. Aceste atribuţii pot fii neutralizate printr-o procedură care
conferă transparenţă şi totodată permite controlul opiniei publice, precum şi tragerea la
răspundere a şefului de stat pentru abateri de la mandatul ce i s-a oferit.

Puterile largi ce îi sunt oferite preşedintelui nu afecteză cu nimic relizarea întregului

mecanism al instituţiilor democratice întrucât însuşi preşedintele se află sub controlul
Constituţiei.

Alegerea preşedintelui se face pe baza unui proceduri democratice de consultare a

poporului. Prin urmare, adoptarea sau aplicarea regimului prezidenţial nu este influenţată atăt de
mult de prerogativele preşedintelui, de ponderea şi tipul ce îi aparţin acestuia, ci de modul în care
se încadrează această putere în mecanismele de control democratic şi de verificare a felului în
care preşedintele îşi exercita prerogativele13.

Acest tip de sistem politic a apărut odată cu căderea regimului comunist, statele nou
formate având nevoie de o schimbare radicală prin prisma unui regim cu totlul diferit, aând la
baza puterea poporului care să poată să permită o dezvoltare continuă spre viitor.

Un bun exemplu este chiar România, care fiind un stat încă în proces de dezvoltare
comparativ cu alte state din Uniunea Europeană, atât din punct de vedere al economiei cât şi din
punct de vedere juridico-administrativ în sensul de a implementa un sistem eficient de
funcţionare care să asigure valenţele unei dezvoltări sistematice şi de lungă durată.

2.2. Regimul semi-prezidenţial.

Regimul semi–prezidenţial imaginează o cale de mijloc între sistemul prezidenţial în care
preşedeintelui i se acordă prerogative ofarte lagi şi sitemul parlamentar în care presedintelui nu i
se acordă nimic14.

13
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 2007.
14
Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional Comparat

9
 Ca elemente comune între cele două regimuri menţionate mai sus, regimul prezidenţial şi
cel semi–prezidenţial, remarcăm posibilitatea de punere sub acuzaţie a preşedintelui în anumite
situţii grave, pentru abaterea de la mandatul ce i s-a încredinţat.
De remarcat este faptul că atât în sitemul prezidenţial căt şi în cel semi–prezidenţial
preşedintele nu are iniţiativă legislativă, dar el poate oprii adoptarea unor proiecte de legi şi
dispune trimiterea lor pentru o nouă discutare Camerei (sau Camerelor) în scopul reexaminării
pentru proiectul pe care nu îl acceptă15.
În cadrul sistemului semi–prezidenţial preşedintelui îi revine rolul de arbitru între puterile
statului, fiind ales de întregul popor, de fapt puterea executiva apaţinând Guvernului. Totodată în
sistemurile semi–prezidenţiale preşedintele poate dizolva parlamentul, în anumite situaţii
specifice prevăzute în Constituţie, în timp ce în sistemul prezidenţial, preşedintele nu poate face
acest lucru. Aceasta reprezentând cea mai impotantă deosebire între regimul prezidenţial şi cel
semi – prezedinţial.
În sistemul anumitor constituţii preşedintele are aceleaşi atribuţii privind funcţiile militare
şi cele de politică externă.
Din punctul meu de vedere, regimul semi-prezidenţial nu este altceva decât un regim
prezidenţial îmbunătăţit, suplinind în acelaşi timp şi o serie de dezavantaje ale sistemului
parlamentar.
Între un sistem care acordă preşedintelui prerogative foarte largi şi un sistem care nu îi
acordă deloc, regimul semi- prezidenţial imaginează o cale de mijloc, în care preşedintele ales de
întregul popor devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparţine de fapt
Guvernului, în fruntea căruia se găseşte primul ministru.
Apreciez că aceasta este una dintre cele mai importante diferenţe între regimul semi-
prezidenţial şi cel prezidenţial, deoarece în regimurile prezidenţiale preşedintele este totodată
şeful puterii executive.

Regimul politic românesc este considerat de unii ca fiind unul semi-prezidenţial, alături
de Polonia, Bulgaria, Lituania etc.

15
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op. Cit.

10
 Deci şi în România preşedintele este ales de către electorat în mod direct – la fel ca în
statele prezidenţiale, însă el nu deţine o putere deplină, ci o împarte cu primul ministru care
trebuie să aibă de partea ssa sprijinul Parlamentului. Cu alte cuvinte, acest sistem se
caracterizează ca o structură politică duală. Pe cale de consecinţă, pentru buna funcţionare şi
organizare a sistemului semi-rezidenţial în este necesar a se stabili o convenţie între preşedinte şi
şeful guvernului – primul ministru.

Constituţia care a servit drept model de referinţă pentru România a fost cea a celei de-a
Cincea Republici Franceze elaborată în anul 1958, în vigoare chiar şi în ziua de azi.

În legătură u această constituţie, un mare autor – pe care l+am regăsit citat în multe
lucrări de specialitate Giovanni Sartori spunea că astăzi „semiprezidenţialismul francez a devenit
un sistem mixt autentic bazat pe o structură de autoritate duală flexibilă, adică pe un executiv
bicefal al cărui «prim cap» se schimbă – oscilează – după cum se schimba combinaţiile
majorităţiii.

Cu o majoritate unificată, preşedintele prevalează asupra primului ministru, iar

constituţia care se aplică este cea materială – convenţiile constituţionale (acestea fiind –
conform lui A.V. Dicey – reguli sociale care apar în practicile comunităţii politice şi care impun
limite puterilor guvernamentale pentru folosirea discretionară a puterii – s.n.-M.A).

Invers, şi în mod alternativ, cu o majoritate disjunctă, cel care prevaleaza este primul
ministru susţinut de propria majoritate parlamentară, şi aceasta întrucât constituţia formală
(litera textului constituţional) îi conferă dreptul să guverneze la propriu… Desigur, orice
structură bicefală poate deveni conflictuală şi violentă… Nu exista nicio asigurare că acest
lucru nu se poate întâmpla sau că nu se va întampla semiprezidenţialismului francez”.

Am preferat această citare in extenso întrucât m-a captivat subiectul iar în urma studiului
individual am constatat că Sartori este considerat ca fiind unul dintre cei mai filozofi dintre
politologi, iar asta tocmai pentru că apreciez că semiprezidenţialismul este un sistem care ar
trebui aplicat cu respectarea limitelor bunei credinţe chiar şi atunci când vorbim despre jocuri
politice.

11
 Chiar din această citare existinsă rezultă că sistemul dual sau bicefal prin care se
caracterizează semi-prezidenţialismul trebuie tratat cu rigurozitate cu respectarea fermă a
dispoziţiilor constituţionale, în caz contrar putând genera serioase conflicte.

Revenind la semi-prezidenţialismul în România, personal apreciez că ne confrutăm tot

mai des cu divergenţe între preşedinte şi guvern, uneori existând opinii considerabil diferite,
fiind parcă de două părţi diferite ale baricadei când, în realitate, scopul ar trebui să fie unul
comun: progrsul ţării, dezvoltarea economică, urcuşul cultural şi bună starea românului în
general.

Consider că în viitor ar trebui reevaluată compatibilitatea dintre regimul actual şi situaţia

efectivă şi concretă existentă în ţara noastră, poate chiar având la bază modelele după care ne-am
ghidat de-a lungul anilor, în special modelul francez.

III. Sisteme politice mixte

Nu pot să încep acest capitol decât cu o definire a ceea ce astăzi înseamnă regim politic
mixt sau constituţie mixtă. În esenţă aceasta este o formă de guvernare, la fel ca şi cele
prezentate în rândurile anterioare, cu diferenţa că în cadrul acesteia se combină elemente ale
democraţiei, aristocraţiei şi monarhiei, în acest mod evitându-se aproape total situaţiile în care
statul ajunge la anarhie, fiind în egală măsură caracterizate prin lipsa formelor de organizare
politică, oligarhie sau dictatură.

Făcând o comparaţie între democraţie, aristocraţie, în cadrul unui regim politic mixt
conducătorii sunt aleşi de cptre cetăţeni, fără a-şi moşteni funcţiile sau fără a şe trage la sorţi (o
chestiune interesantă pe care am remarcat-o în legătură cu acest subiect este că pe vremea greco-
romanilor, tragerea la sorți era folosită pentru alegerea cetățenilor în funcții publice, fiind
considerată, de regulă, drept principala caracteristică a democrației ateniene).

Acest concept mixt nu este deloc o noutate, fiind studiat în epoca Renaşterii şi a
Iluminismului de către marii învăţaţi ai vremurilor Niccolò Machiavelli, Giambattista Vico,
Immanuel Kant, Thomas Hobbes16.

16
Informaţii consultate pe site-ul Sistem politic mixt - Wikipedia la data de 18.04.2022.

12
 Ca să exemplificăm practic genul acesta de organizare, din punctul meu de vedere,
Statele Unite ale Americii ar putea fi considerată ca având un sistem de guvernare mixt: este
condusă de un suveran - Președintele (monarhia), de un grup - Senatul, care inițial trebuia să
reprezinte clasa de sus (aristocrația), și de popor - Camera Reprezentanților (democrația).

În capodopera sa, Republica17 , Platon a făcut o împărţire a regimurilor politice în cinci

mari categorii dintre care considera el că patru sunt formele existente şi al cincilea ar fi forma
ideală, care există „numai în discurs":

- democrația: conducere de către popor;

- oligarhia: guvernare de către un grup;
- timocrația: guvernarea statului de către cei bogați sau priviliegiați;
- tirania: guvernare de către un conducător absolut;
- aristocrația: guvernare de către cei mai buni (forma ideală de guvernământ a lui Platon).

Platon considera că fiecare dintre primele patru forme de guvernămând suferă de serioase
carenţe, iar în acest mod a ajuns la concluzia că aristocraţia – care cel puţin teoretic pune
accesntul pe virtute şi înţelepciune – este cea mai bună formă de funcţionare şi guvernare.

În definitiv, după părerea mea, nu poate exista un adevăr absolut, orice modalitate de
organizare putând fi pasibilă de lipsuri şi de nevoi. Ceea ce contează cu adevărat este ca
indiferent de tipul de guvernare ales, cei însărcinaţi cu conducerea statului să urmeze întpcmai
principiile bunei credinţe şi să urmărească toţi un scop comun colectiv care, în mod indubitabil
va duce la progres şi la binele tuturor.

17
Republica (în greacă veche Πολιτεία - Politeia) este o lucrare (dialog socratic) scrisă de Platon aproximativ în anul
360 î.Hr. Este o lucrare influentă de filozofie și de teorie politică, probabil și cea mai cunoscută lucrare a lui.

13
 Capitolul III – Separația puterilor în România

III.1. Autoritatea legislativă – Parlamentul

III.1.2. Rolul şi funcţionarea Parlamentului

În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Parlamentului, chiar legea supremă a ţării

edictează rolul şi funcţionarea acestuia în cuprinsul articolului 61:

“(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica

autoritate legiuitoare a ţării.

(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.”

Parlamentul are, deci, o competenţă materială generală, fiind organul reprezentativ

suprem al României şi singura autoritate legislativă a ţării.

În sensul discuţiei, competenţă materială presupune că integrează în sfera sa orice

problematică de interes public18.

Fiind organismul suprem, Parlamentul poate atrage răspundere Preşedintelui României,

chiar dacă acesta se bucură de o imunitate, de un privilegiu şi de o legitimitate similară
Parlamentului, fiind ales de asemenea prin vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat
întocmai ca parlamentarii.

Ceea ce conferă regimului politic constituţional calitatea de regim parlamentar este

primordialitatea celor două Camere ale Parlamentului – Camera Deputaşilor şi Senatul. Chiar
dacă în urma alegerii Preşedintelui de către masa electorală, regimul de conducere a României
dobândeşte şi un caracter mixt – aşa cum am antamat şi în rânduri anterioare.

18
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Constitutia României Revizuită.
Comentarii şi Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucreşti 2004, pg. 119

14
 Într-un asemenea regim politic este absolut firesc – consideră doctrina 19- ca Guvernul să
răspundă politic faţă de Parlament care îl poate demite printr-o procedură specială denumită
moţiune de cenzură.

Calitatea Parlamentului de organ unic legiuitor, aceasta reiese în primul rând din
monopolul deţinut în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea legii, iar în al doilea rând din
aptitudinea în termen delimitat temporal a Guvernului de a emite ordonanţe simple, pe care apoi
să le supună aprobării Parlamentului sau din controlul în aprobarea ori, după caz respingerea
ordonanţelor de urgenţă.

Putem trage o concluzie – şi anume aceea că Parlamentul ocupă un loc central, activitatea
întregului stat depinde de funcţionarea acestuia, parlamentarii având o imensă răspundere în faţa
alegătorilor, fiind instituţia centrală a dezvoltării democraţiei.

III.1.2. Camera Deputaţilor şi Senatul

Alegerea celor două camere ce compun Parlamentul este reglementată la modul general şi
suprem în Constituţie la articolul 62:

“(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, potrivit legii electorale.

(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în

alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de
deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi
numai de o singură organizaţie.

(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu

populaţia ţării.”

Foarte interesant de subliniat este că în în procesul de revizuire a Constituţiei s-a propus,

pentru alineatul 1, prin două amendamente, precizarea în mod obligatoriu a modalităţii votului

19
M. Constantinescu, op.cit. pg. 119

15
uninominal (pentru Senat) şi respectiv a celui de listă pentru Camere, cu anumite nuanţări într-un
amendament (sistem de vot preferenţial), amendamente respinse de către Parlament.

Un alt aspect demn de subliniat este că principiul alegerii parlamentarilor de către corpul
electoral prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat este de esenţa democraţiei
reprezentative începând încă din secolul XX.

Regimul nostru constituţional se remarcă prin unicitate, adică în dreptul organizaţiilor

aparţinând minorităţilor naţionale de a fi reprezentate în Parlament. Această reprezentare este
garatată prin desemnarea de către organizaţie a unui deputat, condiţionat de îndeplinirea, la
momentul alegerilor generale, a numărului de voturi, pe întreaga ţară, corespunzător unei norme
de reprezentare prestabilite.

Putem aprecia, în perfect acod cu studiile de specialitate consultate că în acest caz vorbim
despre o discriminare în sens pozitiv, în favoarea minorităţilor, aspect justificat de dreptul la
identitate prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Constituţie:

“Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul

la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase.”

Ca expresie a caracterului său reprezentativ, norma de reprezentare presupune că numărul

parlamentarilor din fiecare cameră se stabileşte pe bază de demografie, pentru garantarea
egalităţii votului, aceste norme fiind instituite de legea eletorală – aspect ce nu face obiectul
studiului nostru.

În ceea ce priveşte durata mandatului, Constituţia trasează limite temporale foarte clare în
cuprinsul art. 63:

“(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se
prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la
încetarea acestora.

(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni
de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.

16
 (3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult
20 de zile de la alegeri.

(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În

această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate
legi organice.

(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a

Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.”

Textele Constituţiei sunt foarte clare şi precise, mandatul parlamentarilor ce alcătuiesc

cele două camere fiind de 4 ani, în deplină concordanţă cu practicile statornicite de alte state,
scopul fiind de a asigura o conexiune strânsă între alegători şi cei aleşi.

Legea de revizuire din 2003 a statuat că termenul la care mandatul parlamentarilor ar

expira se prelungeşte de drept pe perioada stării de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă.

Prevederile constituţionale sunt dezvoltate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 35/2008 pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, care consider că au o mare importanţă raportat la
obiectul studiului, astfel că redarea lor în integralitate nu poate fi decât opotună:

„Art. 3. (1) Alegerile parlamentare în România se desfăşoară cu respectarea

caracterului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat al votului, în condiţiile prezentului
titlu.

(2) Cetăţenii români au dreptul de vot şi de a fi aleşi, indiferent de rasă, sex,

naţionalitate, origine etnică, limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau de origine socială,
în condiţiile prezentului titlu.

(3) Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate îşi exercită dreptul de vot
în condiţiile prevăzute de prezentul titlu.

(4) Cetăţenii români au dreptul de vot de la vârsta de 18 ani, dacă această vârstă a fost
împlinită până în ziua alegerilor inclusiv.

17
 (5) Nu au dreptul de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici
persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească
definitivă.

Art. 4. (1) Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi la un singur vot pentru alegerea Senatului.

(2) Fiecare alegător îşi exprimă votul personal. Exercitarea votului în numele altui
alegător este interzisă.

(3) Votul exercitat în cadrul alegerilor este secret. Orice control asupra modului în care
votează un alegător este interzis.

(4) Participarea cetăţenilor la alegeri se face pe baza liberului consimţământ al

acestora. Nimeni nu are dreptul de a exercita presiuni asupra unui alegător pentru a-l
determina pe acesta să participe sau să nu participe la alegeri.”

Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat au loc la aceeaşi dată în

circumscripţii electorale. Acestea se constituie, potrivit art. 10 din Legea nr. 35/2008, la nivelul
celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru
românii cu domiciliul în afara României, existând în total 43 de circumscripţii electorale. In
cadrul fiecăreia din ele se constituie colegii uninominale20.

Ca o consecinţă a bicameralismului, în mod normal instituţiile legislative încetează la

data expirării mandatului, ata deoarece puterea politică şi noii aleşi vor trasa liniile de
configuraţie ale celor două Camere. Pentru a evita această consecinţă, mai ales în considerarea
efortului depus în comisiile parlamentare şi în etape anterioare revizuirii Camerelor, se prevede
că, dacă nu sunt trecute pe ordinea de zi, care este un document în esenţa lui politic, ordinea
lucrărilor în plen, proiectele de lege sau propunerile legislative, îşi continuă procedura în noul
Parlament21.

20
Informaţii consultate pe site-ul Alegerea Parlamentului României | Dictionar juridic (dex) (legeaz.net) , în data de
20.04.2022.
21
M. Constantinescu, op.cit., pg.122

18
 Fiecare dintre cele două Camere are posibilitatea să se organizeze și să funcționeze după
un regulament propriu, putând de asemenea să își aloce resurse financiare în bugetele proprii.

Fiecare Cameră își alege un birou permanent, iar Președinții se aleg pe durata mandatului
celro două Camere. Cât privește ceilalți membri ai birourilor permanente, aceștia sunt aleși la
începutul fiecărei sesiuni, putând fi revocați chiar înainte de expirarea mandatului.

Regimul parlamentar are la baza principiul autonomiei parlamentare, fiind de însăși

esența acestuia, presupunând atât autonomie regulamentară, cât și financiară ori instituțională.

Din punct de vedere juridic, autonomia regulamentară presupune ca organizarea și

funcționarea celor două Camere să se facă după propriile regulamente. În cadrul acestor două
regulamente se regăsește și regulamentul ședințelor comune, așa cum edictează procedura
prevăzută la art. 65 alin. (2) din Legea supremă.

În sens larg, organizarea și funcționarea Camerelor ce compun Parlamentul presupune, în

primul rând constituirea birourilor permanente, apoi numirea președintelui, organizarea în
grupuri parlamentare a membrilor, constituirea comisiilor permanente și a celor temporale care
au rol de anchetă, fiind comune celor două Camere.

Autonomia instituțională presupune, pe de o parte, constituirea structurilor organizatorice

așa cum le-am menționat mai sus, iar pe de altă parte, a aparatului de lucru alcătuit di funcționari
parlamentari încadrați într-o structură administrativă aparte22.

Un aspect care mie personal mi-a atras atenția în cadrul acestei părți a studiului meu este
imunitatea parlamentară.

Aceasta este prevăzută la art. 72 din Constituție, potrivit cu care:

“(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau
pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu
au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul
22
M. Constantinescu, op. Cit. pg. 123

19
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.

(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii
şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.”

Nu pot să nu mă întreb retoric dacă imunitatea parlamentară nu este cumva înțeleasă ca

fiind un privilegiu personal al deputaților și sentorilor, care poate fi exercitat oricând și oricum.
Desigur că studiul nu reprezintă o critică asupra sistemului actual, ci doar o prezentare teoretică a
ceea ce e mai mult în drept și nu în fapt, astfel că din punctul meu de vedere această imunitate
nu trebuie să fie deât o garanție a faptului că parlamentarii își pot exercita liberi și neîngrădiți
mandatul, neputând fi supuși unei persecuții politice sau penale arbitrare, în acest mod fiind
garantată independența și integritatea instituției Parlamentului.

De altfel, problematica imunității parlamentare a fost tranșată și de Curtea Constituțională

în cuprinsul Deciziei 319 din 19 iunie 201323 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.I pct.18 [referitoare la modificarea art.24] şi ale art.I pct.19 [referitoare la
introducerea art.242] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.96/2006 privind
Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Voi reda câteva pasaje de natură a evidenția esența chestiunii:

În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate “ se susţine că sintagma "indicarea

cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică
luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei" cuprinsă în art.24 alin.(1) din lege
conduce la concluzia că Senatul sau Camera Deputaţilor se poate pronunţa asupra calificării
juridice a faptei imputate sau asupra temeiniciei acesteia.

Referirile exprese la "motivele concrete şi temeinice" extrapolează aspectele legate de

admisibilitatea, administrarea şi chiar aprecierea probelor, atribute exclusive ale magistratului,
de la puterea judecătorească la reprezentanţii puterii legislative. Aceasta întrucât temeinicia,

23
Publicată în Monitorul Oficial nr.404 din 04.07.2013, consultată la adresa:
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/09/Decizie_319_2013.pdf în data de 10.04.2022.

20
precum şi caracterul concret al motivelor nu pot fi stabilite în afara cadrului trasat de
legalitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor.

Se apreciază că, în acest fel, în etapa încuviinţării reţinerii, arestării sau percheziţiei,
competenţa plenului fiecărei Camere va exceda unei simple evaluări sau aprecieri legate de
seriozitatea şi lipsa arbitrariului la luarea măsurilor respective şi va putea produce consecinţe
directe şi indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecăţii.

Altfel spus, interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că Parlamentul, prin

Camerele sale, precum şi comisia parlamentară care are în competenţă analizarea situaţiilor
privind imunitatea examinează sub aspectul motivelor concrete, legale şi temeinice cererea de
reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori cererea de începere a urmăririi
penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau senator, contravin
principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât o asemenea atribuţie este cu totul străină
statutului juridic constituţional, rolului şi funcţiilor celor două Camere ale Parlamentului şi
conduce la încălcarea rolului puterii judecătoreşti.”

În motivarea sa, Curtea apreciează că normele ce fac obiectul controlului de

constituționalitate au o formulare ambiguă, de natură aprecind că “întreaga reglementare a
procedurii în caz de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului, respectiv
a procedurii în cazul cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care
are şi calitatea de deputat sau de senator este lipsită de claritate şi precizie, generând confuzii
sub aspectul exercitării competenţelor specifice Parlamentului, pe de o parte, şi a celor specifice
instanţelor judecătoreşti, pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile art.I pct.18
[referitoare la modificarea art.24] şi ale art.I pct.19 [referitoare la introducerea art.242 ] din
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al
senatorilor, în ansamblul lor, sunt neconstituţionale, fiind în contradicţie cu prevederile Legii
fundamentale cuprinse în art.1 alin.(4) care reglementează principiul separaţiei puterilor în stat,
în art.1 alin.(5) care reglementează principiul legalităţii şi în art.126 alin.(1) referitoare la
realizarea justiţiei.”

Pe cale de consecință, Curtea Constituțională a decis admiterea obiecției de

neconstituționalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art.I pct.18

21
[referitoare la modificarea art.24] şi ale art.I pct.19 [referitoare la introducerea art.242 ] din
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al
senatorilor sunt neconstituţionale.

III.1.3. Legiferarea

Potrivit art. 73 din COnstituția României, Parlamentul adipta legi constituționale, legi
organice și legi ordinare.

Legile constituționale - denumite în mod sugestiv așa sunt legile de revizuire a

Constituției.

Legile organice sunt enumerate în cuprinsul alineatului 3 al aceluiași articol:

“(3) Prin lege organică se reglementează:

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,
a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;

22
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.”

În ceea ce privește inițiativa legislativă, aceasta presupune dreptul unor subiecte de drept,
cu o anumitp vocație – deci nu oricine, de a sesiza una din cele două Camere ale Parlamentului și
obligația Camerei respective de a se pronunța aqsupra acestei sesizări putând să o adopte sau nu.

Inițiativa aparține Guvernului, deputaților sau senatorilor – cu excluderea posibilității ca

ei să o formuleze în mod colectiv ori unui număr de cel puțin 100.000 cetățeni cu drept de vot,
care trebuie să provină din cel puțin u sfert din județele țării, iar în fiecare, inclusiv în Municipiul
București, să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături ale susținătorilor24.
Pe de altă parte, și cetățenii pot avea inițiativă legislativă, fiind ceea ce numim noi
inițiativă cetățenească, aceasta neputând avea ca obiect chestiuni fiscale, amnistia, grațierea, dată
fiind sensibilitatea și importanța acestor probleme pe plan intern, precum și subiectele de drept
cărora li se adresează.
Legea de revizuire nr. 429/2003 are în vedere un număr necesar pentru promovarea
inițiativei cetățenești, privind populația cu drept de vot, atât în ceea ce privește proiectele de lege,
cât și a propunerilor legislative, de a sesiza Camera competentă.

Revenind la adoptarea legilor și a hotărârilor, subliniez în primul rând faptul că acestea se

adoptă, în final, prin votul majorității absolute a parlamentarilor Camerei. Pe de altă parte, legile
ordinare ori alte hotărâri decât cele menționate se adoptă, cu majoritate relativă. Prin
regulamente speciale, Camerele pot adopta proiect de lege ori propuneri legislative.
Deși excede oarecum cadrul trasat de planul licenței, nu pot să nu punctez în linii mari și
etapele procesului legislativ în România, pentru a scote și mai mult în evidență efectele separării
puterilor în stat:

24
M. Constantinescu, op. Cit., pg. 133.

23
 1. Semnarea proiectului de lege de către avizatori (autorități publice interesate în aplicarea
acestuia).
2. Depunerea proiectului de lege la Secretariatul General al Guvernului (SGG).
3. Obținerea de la SGG a avizului Consiliului Legislativ.
4. Prezentarea în Ședința de Guvern spre adoptare.
5. Depunere proiect la Parlament – Prima cameră sesizată – Senat.
6. Aviz Senat pe Comisii (juridică, drepturile omului, egalitate de șanse).
7. Adoptare lege la Senat.
8. Transmiterea proiectului de lege la Camera Deputaților și înregistrarea acestuia.
9. Avize Camera Deputaților pe Comisii (juridică, drepturile omului și românii de
pretutindeni).
10. Adoptarea legii în Camera Deputaților.
11. Transmiterea pentru promulgare.
12. Promulgarea de către Președintele României.
13. Publicarea legii în Monitorul Oficial.
După parcurgerea ultimei etape, adică după publicarea în Monitorul Oficial, s-a prevăzut
un termen de 3 zile pentru intrarea legii în vigoare, asta dacă în testul acesteia nu s-a prevăzut o
altă dată.
Această chestiune, mie personal îmi ridică niște problematici. În primul râd de la publicarea
în Monitorul Oficial, se prezumă că orice cetățean al țării cunoaște legea. Ceea ce e absurd!
Un aspect mai grav, este acela că persoane fizice sau juridice pot fi sancționate întrucât,
necunoscând dispozițiile legale, pot fi puși în situația de a nu-și putea adapta conduita la noile
reglementări, din pură neștiință nu din rea voință.
Prin urmare, acest termen de grație de 3 zile este, din punctul meu de vedere, unul formal,
fiind absurd a se considera că în termen de 3 zile orice cetățean sau autoritate publică interesată
va putea intra în posesia Monitorului Oficial pentru a lua la cunoștință de conținutul legii.
De lege ferenda, apreciez că un termen de grație mai lung precum și o informare corectă și
eficientă a populației ar fi mai mult decât salutare în acest context, iar în acest mod putându-se
evita riscul unor conduite neconforme cu legea.

24
III.2. Autoritatea executivă – Guvernul

III.2.1.Definiție și funcții

Potrivit definiției regăsite pe chiar site-ul Guvernului, „acesta este autoritatea centrală a
puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care
asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a
administrației publice. Folosind cuvinte mai puțin mari, dacă Parlamentul face legea, Guvernul
reprezintă puterea executivă din stat, cea care are grijă ca legile să fie puse în aplicare. Prin
conținutul, trăsăturilor și atributele sale guvernul reprezintă una dintre cele mai importante și
distincte instituții ale statului. Importanța acestei puteri decurge din faptul că ea este cea care
organizează și conduce efectiv societatea25.”

Potrivit Legii 90/200126 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a

ministerelor, în realizarea Programului de guvernare, Guvernul are anumite funcții bine
delimitate:

“a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;

b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și

instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea

proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil;
25
http://info.gov.ro/guvern/
26
Publicată în M.of. nr. 164 din 2 aprilie 2001

25
 d) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe
plan intern și extern;

e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și

respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum
și în domeniile economic și social și al funcționarii instituțiilor și organismelor care își
desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.”

Se poate deduce că funcțiile Guvernului sunt, din punct de vedere al conținutului acestora
comportă un caracter general, fiind aplicabile în toate domeniile vieții sociale, un caracter
național căci activitatea acestuia se desfășoară pe întreg teritoriul țării și nu în ultimul rând, în
raport cu natura administrativă a activității acestei instituții, sunt funcții de conducere și
organizare27

Legea-cadru nr. 90/2001, prin intermediul art. 1 alin. (1), furnizează o definiție generală a
Guvernului ce are meritul de a evidenția dublul rol general al acestuia, politico-administrativ,
prin normarea sa atât ca autoritate politică, cât și ca autoritate administrativă: “Guvernul este
autoritatea publica a puterii executive, care functioneaza în baza votului de încredere acordat
de Parlament si care asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea
generala a administratiei publice”.

Pe lânga cele doua roluri generale ale Guvernului, Legea 90/2001 instituie și un rol special al
acestuia, prin art. 1 alin. (2), rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului
național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în
condițiile promovării intereselor naționale. Acest rol special al Guvernului își găsește
fundamentul principal în obligațiile generale ce incumba statului în domeniul economic normate
prin art. 135 din Constitutie28.
27
Emanuel Albu, op.cit., p. 86.
28
1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

26
 Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniștri. Prim-ministrul conduce Guvernul și
coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin.
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Secretariatul General al Guvernului,
Cancelaria Prim-ministrului, aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului, departamente și
alte structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului29.

Potrivit interpretărilor doctrinare30 date art. art. 102 alin. (1) din Constitutia României,
“Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea
politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice”, chiar
dacă nu reiese în mod expres, se apreciază că Guvernul are un dublu rol: atât politic cât și
administrativ.

Rolul politic rezultă in primul rând din faptul că acesta este organul care concepe planul
de guvernare trasând în acest mod coordonatele generale ale politicii interne și externe, în tot
cursul mandatului acordat de Parlament. În al doilea rând, în urma obținerii votului de încredere
din partea Parlamentului, ca putea asigura realizarea politicii interne și externe în conformitate cu
programul politic stabilit.

Însumând cele două argumente, Guvernul este o instituție politică 31 creată de partidul sau
coaliția de partide politice care formează majoritatea parlamentară și a cărei activitate este
cantonată în liniile directoare ale propriului program de guvernare girat prin votul întregului
legislativ.

Din punctul meu de vedere, rolul politic este rolul principal pe care îl are Guvernul în țara
noastră, asta privită prin prisma originii parlamentare, fiind practic vocea politicului, a unei
majorități politice care îi conferă legitimitate, dar în egală măsură și prin prisma statutului acestei
instituții juridice, programul de guvernare fiind un act în esența lui politic și care creează o

f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
29
Verginia Vedinas, Drept administrativ, editia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 301-323; Emanuel
Albu, Administratia ministeriala în România, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 83-139;
30
Dan Claudiu Danisor, Drept Constitutonal si Institutii Politice.Teoria Generala, vol.I, Ed. Sitech,Craiova, 2006, p.
448.
31
Emanuel Albu, Administratia ministeriala în România, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 83.

27
obligație generală de respectare și de aplicare a acestuia, responsabilitatea politică exclusivă
incumbând titularului acestuia32.

Cât privește rolul administrativ, apreciez că aceasta este expresia constituantului român,
de a proceda la o conducere generală a administrației. Nu se poate nega interconexiunea dintre
rolul politic și cel administrativ pentru că modalitatea de conducere generală a administrației
publice este condusă de coordonatele trasate prin politicile guvernamentale asumate prin
programul garantat de Parlament.

Putem afirma ca Guvernul este și o instituție administrativă, care într-un mod general,
conduce întregul sistem al administrației statului – fie că sunt centrale, fie că sunt locale, în
spiritul realizării politicilor guvernamentale33.

Expresia utilizată în Constituție este aceea că Guvernul exercită conducerea generală a

administrației, iar pentru a putea acoperi întreaga sferă de responsabilități această instituție își
subordonează într-o manieră generică întregul sistem al a organelor administrației publice
centrale si locale din România, exercitând direcția administrației 34. Guvernul interacționează cu
aceste instituții prin ceea ce numim raporturi de drept administrativ care este în esență un raport
de subordonare și uneori de colaborare.

III.2.2. Formarea Guvernului

Constituția României stabilește în cuprinsul articolelor 85 alin. 1 și 103 etapele

cronologice și absolut obligatorii ce trebuie parcurse, respectiv exprimarea voinței Președintelui
și a Parlamentului.

32
Dana Apostol Tofan, Un punct de vedere în legatura cu noua reglementare privind organizarea si functionarea
Guvernului României si a ministerelor, Revista de Drept Public nr. 2/2001, p. 55-70.
33
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, editia a IV-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 364.
34
Dan Claudiu Danisor, Drept Constitutonal si Institutii Politice.Teoria Generala, vol. I, Ed. Sitech, Craiova, 2006, p.
452.

28
 În primul rând, în faza de constituire a Guvernului este necesară ca o primă etapă
consultarea de către Președinte, conform art. 103 alin. (1), a partidului care are majoritatea
absolută în Parlament în vederea desemnării unui candidat la funcția de Prim-ministru.

În ipoteza în care nu există o majoritate politică în Parlament, Președintele va trebui să

consulte toate partidele reprezentate în parlament.

În al doilea rând, al doilea pas va fi desemnarea de către Președinte a celui ce va fi

candidatul la funcția de Prim-ministru. Această etapă reprezintă o manifestare de voință a
Președintelui, el având prerogativa alegerii oricărei persoane în vederea ocupări funcției de șef al
Guvernului, indiferent de propunerile politice exprimate anterior de către partidele politice
consultate, singura obligație a Președintelui fiind de a le consulta, nu și de a ține în vreun fel cont
de opiniile acestora.

Un al treilea pas, reglementat de art. 103 alin. 2 din Constituție, presupune că odată
desemnat un anume candidat în fruntea Guvernului, acesta are la dispoziție un termen de maxim
10 zile în care trebuie să procedeze la alcătuirea unei liste cu membrii echipei guvernamentale
precum și programul de guvernare.

În ceea ce privește natura acestui termen de 10 zile, apreciez că acesta este un termen de
decădere, care odată depășit va atrage drept sancțiune invaliditatea candidaturii propuse de către
Președinte. Practic, depășirea acestui termen nu reprezintă decât o nesocotire a încrederii
acordate de către Președinte sau chiar o confirmare a incapacității candidatului de a realiza prima
sarcină impusă de una dintre cele mai importante funcții din stat, persoană care în mod sigur va
crea dubii și în ceea ce privește abilitatea sa de a asigura realizarea politicii interne și externe a
țării și trasarea liniilor administrației35.

A patra etapă a formării Guvernului constă în solicitarea adresată Parlamentului de către

candidatul la conducerea Guvernului, în vederea acordării votului de încredere asupra
programului guvernamental și a listei cu viitorii miniștri, această solicitare trebuind de asemenea
să se facă în cele 10 zile.

35
În sens contrar, Verginia Vedinas, Drept administrativ, editia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 305;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, editia a IV-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 381

29
 În următoarea etapă, a cincea, conform art. 103 alin. (3), cele doua Camere ale
Parlamentului reunite în ședința comună vor dezbate programul și lista guvernamentale și se vor
pronunța prin adoptarea unei hotărâri cu votul majorității deputaților și senatorilor asupra
încrederii acordate în viitorul Guvern. Aceste dezbateri au mai mult un caracter formal, având
un rol de informare a parlamentarilor, programul de guvernare si lista Guvernului neputând fi
modificate din moment ce anterior a fost solicitat de către candidatul la funcția de Prim-ministru
un vot de încredere asupra unor aspecte distinct individualizate (programul și lista).

Parlamentul are la dispoziție 60 de zile pentru a se pronunța prin vot asupra acordării
încrederii în ceea ce va fi sau nu noul Guvern, aspect ce reiese din interpretarea dispozițiilor
constituționale ale art. 89 alin. 1 din Constituție.

Dacă nu se acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului în termenul stabilit de

Legea fundamentală, adică în 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel
puțin două solicitări de învestitură, poate atrage drept consecință dizolvarea de către Președinte a
Parlamentului.

După obținerea votului de încredere, urmează o a șasea etapă în care Președintele

numește efectiv Guvernul în funcție, acesta fiind momentul în care se consideră că a fost format
potrivit art. 85 alin. 1 din Constituție. Din acest moment, Președintele nu va mai putea reveni
asupra opțiunii sale, dat fiind faptul că voința Parlamentului a fost exprimată, prevalând asupra
unei eventuale schimbări de opțiuni ale șefului statului.

III.2.3. Structura Guvernului. Statutul membrilor.

30