33.

Sistemul politic britanic: evolutii constitutionale, tipul de regim politic, relatii

executiv-legislativ, sistem de partide, sistem electoral

1. GENERALITĂŢI
Sistemul de drept anglo-saxon se individualizează faţă de cel francez prin două trăsături: normele care-l alcătuiesc sunt norme ale
dreptului comun (common law), iar litigiile administrative sunt soluţionate de către instanţele judiciare de drept comun şi nu de către instanţe
speciale de contencios administrativ.
Aceste trăsături s-au evidenţiat în Anglia, însă doar până în a doua jumătate a sec.al XIX-lea, când reformele administrative locale au
marcat instituirea unor norme juridice speciale, derogatorii de la dreptul comun - normele de drept administrativ.
Trăsătura caracteristică a sistemului constituţional britanic este absenţa unei constituţii în sens formal şi nu în sens material,
întrucât la ansamblul coerent de cutume se adaugă texte juridice adoptate de parlament, de o importanţă deosebită pentru dezvolatarea
instituţiilor politice din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, amintim aici: “Magna Charta Libertatum” din anul
1215, “Petition of Rights”din anul1628, “Habeas Corpus Act” din anul 1679, “Bill of Rights” din anul 1689, “Act of Settlement” din 1701, “Reform
Act” din anul 1832, “Parliament Act” din anul 1911, “Statutory Instruments Act” din anul 1946, şî nu în ultimul rând “Parliament Act” din anul
1959.
Alături de aceste acte se aplică şi un mare număr de tradiţii şi cutume constituţionale cu un rol funcţional bine stabilit, de a căror
existenţă şi obligativitate este conştientă intreaga naţiune engleză, aceste simboluri constituţionale cu un caracter tradiţional fiind respectate
cu rigurozitate, fără a se simţi nevoia unei codificări.
In acest sens, Prof. C. Dissescu aprecia la începutul secolului, că ”amintirea şi uzul zilnic al drepturilor şi libertăţilor individuale
consfinţite de cutuma britanică sunt săpate adânc în viaţa poporului, atât de adânc încât nici o constituţie din lume nu a fost atât de puţin
nesocotită cum a fost Constituţia engleză”.
În Anglia, procesul de formare a instituţiilor de guvernare, în special a Monarhiei şi Parlamentului a parcurs etape distincte. Mai întâi,
s-a format Coroana ca simbol al autorităţii publice. Parlamentul apărând mai târziu, ca o reacţie a burgheziei împotriva absolutismului
regalităţii, manifestat deseori în forme violente.
Parlamentul britanic, una din cele mai vechi instituţii ale edificiului constituţional, este format din Monarh, Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor. Apariţia camerelor sub forma actuală reprezintă rezultatul unui îndelung proces istoric.

2. Parlamentul
Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu privire la acest forum legilativ fiind cunoscute încă dinainte de 1295.
Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau obiceiul de a se consulta în probleme impotante cu înalţii funcţionari ai curţii ce alcătuiau
un consiliu regal permanent.
Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I a convocat “Magnum Concilium” ce avea o
reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul, nobilimea şi oraşele.
Marele Parlamentul Britanic semnifica cuprinderea tuturor stărilor sociale recunoscute ca fiind îndriruite să aibă reprezentanţi în
parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentând consecinţa unei evoluţii istorice legate în special de necesitatea soluţionării
constructive a problemelor legate de taxe şi impozite.
Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului faţă de corană; regele având atât atribuţi executive cât şi legislative.
Starea de subordonare a parlamentului britanic faţă de rege a continuat şi în sec. XIV, acesta este marcat de separarea parlamentului
în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri (unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavalerii reprezentanţi ai comitatelor şi
reprezentanţii oraşelor) deliberau separat, iar în 1351d in aceste două grupuri s-au format două adunări cu localuri separate – Camera Lorzilor
respectiv Camera Comunelor. La acestă dată cele două adunări nu aveau atribuţiile unui organ legislativ.
În cea de-a doua jumătate a sec. XV procedurii de legiferare i se adaugă noi elemente, în sensul că acum proiectul de lege formulat
de una din camere era trimis celelalte spre examinare şi aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui, care, dacă îl aproba
devenea lege.
Din această perioadă încep să se întărească puterile parlamentului. Astfel la 1399 Regele Richard al II- lea este destituit de către
parlament. Cu timpul relaţiile dintre parlament şi regalitate s-au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a mai putut fi contestată de
monarh. De menţionat este reforma din 1823 ce a extins sistemul de partide de la parlament în toată ţara, legându-l de sistemul Cabinetului de
Guvernare.
În această perioadă se clarifică relaţiile dintre Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. Este instituţionalizată existenţa opoziţiei, ce
trebuia să-şi asume o serie de funcţii tradiţionale ale parlamentului şi nu în ultimul rând se modifică procedura parlametară în scopul asigurării
unei guvernări efective.

3. Camera Lorzilor
Originea Camerei Lorzilor, ca organism nobiliar, având prerogativa de a-l consilia pe Rege, trebuie căutată înainte de cucerirea
normandă din 1066.
Iniţial, Camera Lorzilor a deţinut o evidentă superioritate faţă de Camera Comunelor datorită poziţiei privilegiate în raporturile cu
Coroana, puterea politica a Camerei Lorzilor provenind din compoziţia sa socială: marea aristocraţie engleză şi inalţii prelaţi ai Regatului, legaţi
prin interese comune de instituţia regalitatii.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Camera Lorzilor a reprezentat centrul real al puterii politice, după care rolul său politic s-a
diminuat, devenind simbolic, astfel că, în prezent, puterea politică a parlamentului britanic este concentrată în sânul Camerei Comunelor, fiind
exercitată de aceasta, în strânsă legătură cu programul politic şi interesele partidului de guvernamant.

1
 Din punctul de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, vechile cutume constituţionale au fost înlocuite cu altele.
Astfel, dacă recrutarea prim miniştrilor se făcea, conform cutumei, din rândul Camerei Lorzilor, iar miniştrii răspundeau în faţa acesteia, astăzi
răspunderea miniştilor se angajează numai în faţa Camerei Comunelor, iar premierii sunt recrutaţi dintre deputaţi.
Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, membru al guvernului şi preşedinte al Curţii Supreme de Apel. Camera Lorzilor
poate numi comisii speciale cu caracter temporar (select committees) însărcinate cu soluţionarea unor probleme concrete ale activităţii
Camerei. De asemenea, Camera Lorzilor serveşte monarhul să-şi facă cunoscută poziţia faţă de programul Guvernului prin mesajul Tronului.
Camera Lorzilor, simbol al dezvoltării constituţionale a Marii Britanii şi factor decisiv al întăririi încrederii naţiunii engleze în instituţiile sale
politice, rămane o constantă a vieţii politice, fiind păstrată nu numai în sistemul de guvernare, ca o institutie politica adânc înrădăcinată, ci şi în
conştiinţa publică.

4. Camera Comunelor
Camera Comunelor este organismul care concentrează întreaga putere legislativă a parlamentului. Membrii Camerei Comunelor sunt
desemnaţi prin alegeri generale, prin vot universal.
Camera Comunelor este prezidata de “Speaker”, el insuşi parlamentar ales în această funcţie de către membrii Camerei. El are
sarcina de a conduce dezbaterile din Camera şi de a veghea la respectarea regulilor de procedură parlamentară ale Camerei.
În Cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare cuprinzând deputaţi aparţinând unuia dintre cele douâ partide principale.
Fiecare grup parlamentar este condus de un lider. Partidele politice britanice sunt constituite pe principii stricte de disciplină, astfel ca deputaţii
sprijină activ programul politic al partidului care i-a propus la candidatura. În cadrul Camerei Comunelor, opoziţiei i se asigură toate condiţiile
pentru a critica programul guvernamental, primul-ministru ca şi pe ceilalţi membri ai Cabinetului. Majoritatea parlamentară este o susţinătoare
a cererilor Guvernului adresate Camerei.
Dreptul de dizolvare al Camerei îl deţine Monarhul dar de fapt acest drept al Regelui este un drept pur formal, în realitate
primul ministru este cel ce solicită acestuia dizolvarea, iar acesta se conformează.
Camera are atât o funcţie legislativă, cât şi funcţii nelegislative, cum este controlul exercitat asupra Guvernului. Cât
priveşte funcţia legislativă a Camerei Comunelor, aceasta este dirijată din umbră de către guvern, care utilizează pârghiile parlamentare şi
normele stricte ale disciplinei de partid. Există şi situaţii ând Parlamentul abilitează expres Guvernul să adopte norme cu putere de lege, insă
Parlamentul işi rezerva dreptul de a controla activitatea normativă a Guvernului, atât prin comisiile sale, cât şi prin crearea cadrului legislativ în
care orice persoană, fizică sau morală, se poate plânge dacă prin actele Guvernului i s-au produs în mod nejustificat pagube.
Ca funcţii nelegislative ale Camerei se poate reţine responsabilitatea miniştrilor în faţa Parlamentului dar şi puterea bugetară a
acestuia, cu toate că în sistemul constituţional britanic activitatea bugetară poate fi redusă schematic la următoarea formulă: Guvernul solicită
fonduri, Camera Comunelor le acordă, iar Camera Lorzilor aprobă aceasta atribuire.
Deşi sistemul constituţional britanic se bazează pe principiul separaţiei celor trei puteri: legislativă, executivă şi puterea
judecătorească, între acestea există mecanisme constituţionale de interferenţă, de colaborare şi cooperare în procesul de guvernare.

5. Primul Ministru
Instituţia primului ministru a apărut şi evoluat ca o consecinţă a renunţării monarhului la dreptul de a conduce personal şedinţele
cabientului.
Instituţia modernă a primului ministru este produsul textului legislativ intitulat “Reform Act” de la 1832, ce a consacrat obligaţia
numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor.
Prim ministrul are o poziţie dominantă în cadrul guvernului britanic cât şi în viaţa politică a ţării. Poziţia acestuia este bazată mai
mult pe o înţelegere nescrisă decât pe o convenţie în adevăratul sens al cuvântului.
Printre atribuţiile primului ministru amintim:
Este lider al partidului său pe tot cuprinsul ţării şi în parlament; este speck-erul Camerei Comunelor; este responsabil cu
desemnarea miniştrilor, ce sunt numiţi de regină cu avizul său; selectează acei miniştrii ce urmeză să constituie cabineltul; prezidează şedinţele
cabinetului şi coordonează îm mod direct întraga politică, dezvoltând şi precizând orientările de principiu pe care le stabileşte propriul său
partid etc.
Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile guvernului, este responsabil pentru o mare varietate de numiri şi
exercită un patronaj considerabil.

6. Monarhia
Monarhul Angliei este un simbol al tradiţiei, doar aparent implicat in viaţa politică, statutul său corespunzând maximei:
”Regele domneşte, dar nu guvernează”.
El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucură de o adevarată imunitate in materie penală si civilă. Aşa-
numitul rol politic al monarhului este pur formal, intrucât acesta se conformează, fie dorinţei guvernului, fie unor cutume în favoarea acestuia.
Astfel, Monarhul are următoarele atribuţii:
1. Desemnarea primului ministru.
Prin aceasta prerogativă a sa, Monarhul desemnează în mod obligatoriu liderul partidului învingător in alegeri;
2. Sancţionarea legilor.
Cutuma îi recunoaşte acest drept de veto, dar de fapt Regele nu a mai utilizat această prerogativă a sa de al începutul sec.al XVIII-lea;
3. Prezintă “Mesajul Tronului”.
La deschiderea fiecarei sesiuni parlamentare este prezentat “Mesajul Tronului” de fapt acest obicei are un rol simbolic fiind o
pledoarie în favoarea programului guvernamental al partidului aflat la putere;
4. Înmanarea ordinelor şi distincţiilor.
5. Dizolvarea Camerei Comunelor.
Această prerogativă a Regelui are un rol formal, practic iţiativa aparţine primului ministru, Monarhul conformându-se cererii
acestuia, Camera Lorzilor ne putând fi dizolvată;

2
 6. Declararea stării de război şi încheierea păcii.
Prin această prerogativă a sa Monarhul este abilitat să declare stare de război şi să încheie pacea.
7. Încheierea tratatelor.
Regele are posibilitatea de a încheia tratate cu alte state, atât în calitatea sa de Suveran, cât şi ca reprezentant al Parlamentului.
8. Recunoaşterea altor state şi guverne.

Regele păstreaza rolul necontestat de şef al Bisericii anglicane, fiind de asemenea, şef al Commonwealth-ului britanic.

7. Opoziţia
Spre deosebire de alte state în Marea Britanie opoziţia are un rol instituţionalizat la fel ca şi guvernul. Aceasta joacă un rol foarte
important în sistemul de guvernământ, fiind o instituţie ce îndeplineşte în mod esenţial atribuţii pozitive
Referitor la atribuţiile opoziţiei menţionam următorele: Opoziţia asigură responsabilitatea continuă cu privire la căile prin care
puterile guvernului sunt exercitate; acceptă responsabilitatea guvernării când electoratul doreşte schimbarea politică; cooperează cu guvernul
în dezbaterea problemelor supuse parlamentului; exprima principiul liberăţii cuvântului în Marea Britanie.

8. Administraţia Locală
Structura modernă a administraţiei locale datează din sec. XIX, ea reprezentând în foarte mare măsură un produs al noilor condiţii
create de revoluţii industriale şi agrare.
Autorităţile locale cuprind consiliile alese pe trei ani, din rândul cărora o treime se reînoieşte anual. Primarul este ales de către
consilierii municipali. Acesta îşi îndeplineşte atribuţiile timp de un an, putând fii reales.
Consiliile locale trebuie să se reunească de cel puţin patru ori pe an, deşi de fapt numărul şedinţelor acestui consiliu este mult mai
mare.
Şedinţele consiliului local au forma unor dezbateri pe marginea propunerilor făcute de comitetele consiliului.

REGIMUL POLITIC PARLAMENTAR AL REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII

Republica parlamentară este o republică unde prim-ministrul (sau cancelarul) este şeful guvernului, autoritatea executivă în stat,
şeful statului (Preşedintele) având, cu mici excepţii, funcţii simbolice.
Caracteristicile regimuli parlamentar:
a) Preşedintele este ales de Parlament – în formele de guvernamânt republicane;
b) Dualismul Executivului, ai cărui poli sunt şeful statului si Guvernul;
c) Existenta reponsabilitaţii ministeriale care face din Guvern “elementul mobil al Executivului”;
d) şeful statului nu răspunde din punct de vedere politic;
e) şeful statului poate dizolva parlamentul;
f) guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze atunci când o pierde ş.a ;
În cadrul regimului parlamentar, Guvernul este condus de un prim ministru ce trebuie să răspundă pentru acţiunile sale în faţa
Parlamentului. Acesta din urmă în condiţiile în care apreciază că nu îşi îndeplineşte mandatul îi poate retrage încrederea acordată.
Preşedintelui republicii îi revin atribuţii de reprezentare şi protocol, acesta având un rol politic minor în rapot cu poziţia proeminentă
a primului ministru, totuşi în situaţii de criză preşedintele poate acţiona.

1. Trăsături generale ale formării sistemului Constituţional britanic

Ceea ce frapează, în primul rând, este pe de o parte, îmbinarea elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise şi pe de
altă parte, pragmatismul concepţiei politico-juridice şi în general al sistemului de drept engelezesc. Cele două caracteristici împletite conferă
sistemului constitţional briatnic o remarcabilă stabilitate.
Ca orice alt sistem de drept, sistemul juridic briatnic se sprijină pe principiul legalităţii. Dar în insulele britanice principiile
legalităţii „domnia legii” sunt mult mai pline de conţinut decât pe continent. Aceasta, poate şi ca rezultat al pragmatismului concepţiei juridice
si al perpetuării dreptului cutumiar.
O altă trăsătură proprie a sistemului constituţional britanic este absenţa unei Constituţii în sensul formal al cuvântului. Aceasta
nu înseamnă însă lipsa unei constituţii in sens material.
În Marea Britanie nu există o lege care să fie denumită Constituţie şi care să aibă o forţă juridică superioară celorlalte acte normative
adoptate de Parlament sau emise de alte autorităţi publice şi recunoscută ca atare de instanţele judecătoreşti.
Constituţia Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume la care se adaugă texte juridice adoptate de
parlament având o valoare şi o importanţa deosebită pentru dezvoltarea instituţiilor politice din această ţară ca şi pentru raporturile între
guvernaţi şi guvernanţi .
Acestea sunt: „Magna Charta Libertatum”(1215 şi 1225); „Petition of Rights”(1628); „Habeas Corpus Act”(1679); „Bill of
Rigts”(1689); „Act of Settlement”(1701); „Reform Act”(1832); „Parlament Act”(1911); „Statutory Instruments Act”(1946); „Life Peerages
Act”(1958) ş.a.
Alături de aceste acte există şi se aplică un numar de tradiţii si cutume internaţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt
cunsocute şi respectate de către actorii politici de existenţă şi de obligativitatea lor este conştientă întreaga naţiune engleză care le şi respectă
cu scrupulozitate.
Astfel de cutume sunt: formalismul acordului monarhului la dizolvarea Cameri Comunelor; alegerea primului-ministru din cadrul
partidului politic care a obţinut victoria in alegerile electorale generale; regula ca primul-ministru sa fie membru al Camerei Comunelor;
stabilirea mandatului Camerei Comunelor; solidaritatea ministerială; obligaţia monarhului de a semna legea votată de parlament ş.a.

3
 Procesul de formare al instituţiilor de guvernare , in special a Monarhiei şi Parlamentului a parcurs etape distincte. Mai întâi s-
a format Coroana ca simbol al autorităţii publice. Parlamentul a apărut mai târziu ca reacţie a burgheziei impotriva absolutismului regalităţii,
manifestat în forme violente.

2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii

a) Este o Constituţie nescrisă- ea este formată, pe de o parte, din cutume şi tradiţii constituţionale la care se adaugă texte legislative
având o vechime considerabilă sau legi recente care reglementează instituţii juridice cu caracter constituţional.
b) Este o Constituţie suplă- datorită carcaterului cutumiar al normelor ce-i conferă conţinutul.Constituţia poate fi modificată cu
usurinţă si fără o procedură specială de către parlament. În Marea Britanie doctrina şi practica judiciară resping ideea controlului
constituţionalităţii legilor. De altfel, în dreptul britanic nu se face deosebire între normele cuprinse intr-o lege ordinară şi normele
constituţionale.Temeiul juridic al acestei concepţii, constă în considerentul că parlamentul, fiind depozitorul suveran al puterii
poporului.poate modifica fără nici o cenzură atât cutumele constituţionale cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter
constituţional. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, s-a acceptat ideea că nu poate fi emisă o normă care sa fie superioară legii
votate de Parlament care concurează cu puterea suverană a monarhului.
c) Este o Constituţie unanim si, practic, fără rezerve acceptată de guvernanţi.
Constituţia Marii Britanii este formată, aşadar, dintr-un ansamblu disparat de texte juridice, legi, hotărâri judecătoreşti pronunuţate
de-a lungul secolelor de către curţi în anumite cazuri si acceptate în mod unitar, precum şi din convenţii, cutume şi practici.

3. Bicameralismul tradiţional
Parlamentul britanic, una dintre instituţiile cele mai vechi ale edificiului constituţional englez, este compus din Rege, Camera Lorzilor şi
Camera Comunelor. Iniţial s-a format în jurul Regelui fiind convocat de acesta, îndeosebi , cu scopul de a obţine subsidii pentru coroană.

4. Structura de stat
Regatul unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord este considerat un stat unitar complex, în forma „uniunii încorporate”.
Guvernul Blair a acordat, însă, Scotiei, Ţarii Galilor şi Irlandei de Nord, dreptul de a-şi alege adunări reprezentative şi de a-şi constitui guverne
locale. Prin aceste măsuri provinciile respective au căpătat dreptul de a beneficia de autonomie mai largă.

5. Camera Lorzilor
Camera Lorzilor,ca organism nobiliar având prerogativa de a-l sfătui pe Rege, trebuie căutată chiar înainte de cucerirea normandă
din 1066. Iniţial, camera Lorzilor a deţinut o superioritate faţă de Camera Comunelor, rezultat al poziţiei sale privilegiate, în raporturile cu
coroana.
Procesul reducerii rolului Camerei Lorzilor a fost de lungă durată. După numeroase conflicte cu aristocraţia, noua clasă socială a
înclinat balanţa puterii în favoarea sa marginalizând, din punct de vedere economic şi politic noblimea aristrcocratică legată de agricultura
reproductivă şi privilegiile Coroanei.
În ceea ce priveste recrutarea membrilor Camerei Lorzilor, aceasta se face pe baze ereditare. Aristocratia britanică tradiţională nu
mai este însă atât de numeroasă. Pentru a nu se primejdui existenţa camerei, datorită scăderii numărului de familii, suveranul dispune de
dreptul de a numi noi lorzi.
În prezent, membrii Camerei Lorzilor pot fi divizaţi în patru categorii.
Astfel sunt membri ai Camerei Lorzilor, 26 de înalţi prelaţi (lorzi spirituali), nobilii (care capătă titlul de pair prin succesiune
ereditară), persoanele înobilate de Rege (titlul de lord este conferit cu titlu viager) şi un număr de 12 lorzi care îndeplinesc funcţii judiciare (law
lords).
Lorzii care îndeplinesc atribţii juridice continuă tradiţia potrivit căreia, consiliul privat al Regelui şi, mai târziu, Camera Lorzilor
îndeplinesc rolul celei mai înalte curţi de apel.
Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţii:
a) funcţia judiciară- având rolul unei Curţi Supreme de Apel în materie civilă şi penală;
b) este organ de deliberare a proiectelor ce-i sunt trimise de cealaltă cameră
c) funcţia legislativă propriu-zisă
d) funcţia constituţională. Camera Lorzilor serveşte monarhului pentru a-şi face cunsocută poziţia faţă de programul Guvernului, prin
mesajul Tronului.
e) este un simbol al dezvoltării constituţionale a Marii Britanii şi prin aceasta un factor decisiv al întaririi încrederii naţiunii engleze în
instituţiile sale politice.

6. Camera Comunelor
Camera Comunelor s-a constituit în secolul al XIV- lea , ca organism prin intermediul căruia, regele impunea populaţiei plata
anumitor taxe cu asentimentul reprezentanţilor acesteia.
În secolul al XVIII-lea, declinul Cameri Lorzilor se accentuează, în schimb, puterile Camerei Comunelor se consolidează continu.
Calitatea şi funcţia sa de reprezentant al naţiunii engleze nu mai pot fi contestate. Alături de funcţia legislativă se întăreşte şi funcţia Camerei
Comunelor de control parlamentar. De asemenea, puterile Camerei Comunelor le egaleaza pe cele ale Camerei Lorzilor.
Actul Parlamentului din 1911, modificat prin legea din 16 decembrie 1949, a reglementat raporturile între cele două camere,
acordându-se prioritate votului exprimat în Camera Comunelor. Legea din 1911 a fixat mandatul Parlamentului la 5 ani. Actul Parlamentului din
1911 a marcat în mod definitiv predominanţa Camerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor.
Cel mai bun exemplu al acestei predominanţe constă în puterea Camerei Comunelor, în ceea ce priveşte aprobarea bugetului şi în
controlul financiar exercitat de aceasta asupra Guvernului şi Coroanei.
Camera Comunelor concentrează în prezent întreaga putere legislativă şi de control parlamentar asupra Guvernului.

4
 7. Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor
Camera Comunelor are în prezent un număr de 665 de membri şi este prezidată de „Speaker” el însuşi parlamentar.
Speakerul este ales la începutul fiecărei legislaturi pentru un mandat de 5 ani, dar nu prin vot. Cele două partide mari, Partidul
Laburist şi Partidul Conservator convin asupra unei persoane care urmează sa fie desemnată speaker.
Partidele britanice, fiind constituite pe principii stricte de disciplină, deputaţii sprijină activ programul politic al partidului care
i-au propus, votând în funcţie de interesele acestora. Fiecare grup parlamentar este condus de un lider.
Grupul parlamentar al Partidului Laburist include membrii Camerei Lorzilor care şi-au declarat apartenenţa la acest partid. Grupul
parlamentar conservator se organizează diferit. Dacă Partidul Conservator se află la putere, grupul său parlamentar cuprinde deputaţii
conservatori „back-banchers” (acei deputaţi care nu au primit posturi în guvern). La şedinţele grupului participă şi miniştrii deputaţi („front-
benchers”) cu condiţia să fie invitaţi.
Dacă Partidul Conservator se află în opoziţie deputaţii front-benchers participă la şedinţele grupului numai dacă doresc.
Celelalte partide reprezentate în Camera Comunelor nu îşi organizează grupuri parlamentare, întru-cât, cu excepţia Partidului
Liberal Democratic, au un număr mic de membri.
Partidele de opoziţie îşi formează în cadrul Camerei Comunelor un Cabinet alternativ la guvernarea majorităţii („Shadow
Cabinet”) care este condus de şeful opoziţiei. Membrii acestuia monotorizează activitatea ministerelor şi îi supun pe miniştri unui control
parlamentar strict.
8. Funcţiile Camerei Comunelor
Se poate spune că sarcina principală a Camerei Comunelor este de a vota legile. În afară de această funcţie are altele denumite
convenţional funcţii nonlegislative (controlu exercitat asupra parlamentului).
În ceea ce priveşte procesul legislativ, rolul important îl deţine Camera Comunelor. Astfel, dacă un proiect de lege a fost aprobat de
Camera Comunelor, dar respins de Camera Lorzilor, acesta poate fi aprobat de Regină intr-un anumit termen, dobândind forţă de lege.

9. Sistemul electoral
Membrii Camerei Comunelor sunt desemaţi prin alegeri generale organizate din cinci în cinci ani, prin vot universal. Sistemul
electoral este bazat pe scrutinul uninominal majoritar cu un singur tur. Asta înseamnă că formaţiunea politică care urmăreşte obţinerea unui
mandat parlamentar într-o circumscripţie electorală prezintă în alegeri un singur candidat.
Acţiunea politică se desfăşoară într-un singur tur, fiind declarat ales candidatul care obţine majoritatea voturilor exprimate de
alegători. Acest mod de scrutin obligă partidele politice să aibă o organizare internă bine ierarhizată şi să insituie o disciplină strictă în rândul
membrilor săi.
Prin lege este asigurată o reprezentare specifică pentru Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord.
Regulile capacităţii electorale au fost stabilite cu aproape 300 de ani în urmă. În afară de descalificările evidente: minoritatea,
incapacitatea mintală, calitatea de membru al Camerei Lorzilor, persoane condamnate pentru fraude electorale, Legea electorală din 1985
prevede că nu pot fi aleşi în Camera Comunelor titularii unei funcţii publice, directorii companiilor comerciale numiţi de Guvern, membrii
consiliilor de administraţie a industriilor naţionalizate (dacă primesc un salariu), directorii Bancii Angliei.
În acest fel sunt excluşi cei care ocupă o funcţie în serviciul Coroanei, incluzând ambasadori, funcţionari, militari, poliţişti şi
magistraţi. Scopul acestor dispoziţii este de a asigura separarea funcţiilor judiciare şi executive de cea legislativă. Legea prevede însă ca titularii
funcţiilor ministeriale pot face parte din Camera Comunelor, beneficiind de cel mult 95 de fotolii parlamentare, restul miniştrilor fiind aleşi din
Camera Lorzilor. Pe această cale, se asigură separarea celor trei puteri, dar şi responsabilitatea membrilor Guvernului faţă de Parlament.
În vederea alegerilor parlamentare, Parlamentul este dizolvat de Rege printr-o proclamaţie, la propunerea Primului-ministru. Data
alegerilor este fixată de Guvern şi anunţată public de Primul-ministru. Campania electorală durează aproximativ trei săptămâni.
Pentru Parlamentele locale se utilizează un sistem electoral diferit. Parlamentul Scoţian este ales prin vot uninominal pentru 73 de
mandate la care se adauga alte 56 de mandate suplimentare. În Ţara Galilor, Parlamentul local se alege prin scrutin uninominal 40 de mandate
şi scrutin de listă 20 de mandate. Adunarea Irlandei de Nord este aleasă în întregime prin scrutin proporţional pe baza votului unic transferabil.
10. Delegarea legislativă
Este un procedeu constituţional general care constă în conferirea de către Parlament, Guvernului în anumite condiţii şi pentru o
anumită perioadă, atribuţia de a desfaşura activitate legislativă.

11. Regele
Statutul politic şi juridic al Monarhului ilustrează cel mai bine maxima „Regele domneşte, dar nu guverenează”. Practic Monarhul
Angliei este un simbol tradiţional doar aparent imiplicat în jocul politic.
Aşa numitul rol politic al Monarhului este pur formal, întru-cât acesta se conformează cu voinţa Guvernului. Monarhul are
următoarele atribuţii:
a) desemnarea primului-ministru;
b) sancţionarea legilor;
c) prezintă „Mesajul Tronului” la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare care, de fapt, este o pledoarie în favoarea programului
guvernamental al partidului aflat la putere;
d) înmânarea ordinelor şi distincţiilor;
e) dizolvarea Camerei Comunelor (la iniţiativa primului-ministru);
f) declararea stării de război şi încheierea păcii ;
g) încheierea tratatelor ;
h) recunoaşterea altor state şi guverne.

12. Primul Ministru

Prim - ministrul are o poziţie dominantă în cadrul guvernului britanic cât şi în viaţa politică a ţării. Poziţia acestuia este bazată mai
mult pe o înţelegere nescrisă decât pe o convenţie în adevăratul sens al cuvântului.

5
 Printre atribuţiile primului ministru amintim:
a) este lider al partidului său pe tot cuprinsul ţării şi în parlament;
b) este specker-ul Camerei Comunelor;
c) este responsabil cu desemnarea miniştrilor, ce sunt numiţi de regină cu avizul său;
d) selectează acei miniştrii ce urmeză să constituie cabineltul;
e) prezidează şedinţele cabinetului şi coordonează îm mod direct întreaga politică, dezvoltând şi precizând orientările de
principiu pe care le stabileşte propriul său partid etc.
Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile guvernului, este responsabil pentru o mare varietate de numiri şi
exercită un patronaj considerabil.

13. Guvernul
Guvernul este organul executiv rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa exprimă victoria electorală a unuia dintre cele doua
partide politice principale.
Partidul care a câstiagat alegerile generale va ocupa majoritatea locrilor în Camera Comunelor şi va deţine majoritatea
parlamentară. Guvernul va avea asigurată aprobarea programului său de guvernare şi a proiectelor de lege pe care le va propune parlamentul.
Primul-ministru are o poziţie dominantă atât în cadrul Guvernului cât şi în general, în viaţa politică a ţarii. În realitate,
întreaga putere este concentrată în mâinile sale.
Guvernul are următoarele atribuţii:
a) atribuţii în procesul legislativ - aproximativ 90% din numărul legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern.;
b) atribuţii executive- hotărăşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţarii;
c) atribuţii cu caracater financiar. Deşi bugetul este votat de parlament, acesta nu face altceva decât să voteze proiectul ce i se
transmite de Guvern;

14. Parlamentul
Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu privire la acesta fiind cunoscute încă dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii
atestă faptul că regii saxoni aveau obiceiul de a se consulta în probleme impotante cu înalţii funcţionari ai curţii ce alcătuiau un consiliu regal
permanent.
Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I a convocat “Magnum Concilium” ce avea o
reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul, nobilimea şi oraşele.
Marele Parlament Britanic semnifică cuprinderea tuturor stărilor sociale să aibă reprezentanţi în parlament. Constituirea Camerei
Comunelor reprezentând consecinţa unei evoluţii istorice legate în special de necesitatea soluţionării constructive a problemelor legate de taxe
şi impozite.
Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului faţă de corană; regele având atât atribuţi executive cât şi legislative.
Starea de subordonare a parlamentului britanic faţă de rege a continuat şi în sec. XIV, acesta este marcat de separarea parlamentului
în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri (unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavaleri reprezentanţi ai comitatelor şi
reprezentanţii oraşelor) deliberau separat, iar în 1351 din aceste două grupuri s-au format două adunări cu localuri separate – Camera Lorzilor
respectiv Camera Comunelor. La acestă dată cele două adunări nu aveau atribuţiile unui organ legislativ.
În cea de-a doua jumătate a sec. XV procedurii de legiferare i se adaugă noi elemente, în sensul că acum proiectul de lege formulat
de una din camere era trimis celelalte spre examinare şi aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui, care, dacă îl aproba
devenea lege.
Din această perioadă încep să se întărească puterile parlamentului. Astfel la 1399 Regele Richard al II- lea este destituit de către
parlament. Cu timpul relaţiile dintre parlament şi regalitate s-au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a mai putut fi contestată de
monarh.
15. Statutul membrilor parlamentului
Fiecare cameră se bucură de anumite privilegii recunoscute atât prin cutuma constituţională , cât şi prin anumite dispoziţii scrise.
Privilegiul cel mai important este libertatea de exprimare.
Conform Codului de Conduită, fiecare membru al Camerei Comunelor este obligat să furnizeze acele informaţii legate de interesele
financiare personale, în vederea înscrierii lor într-un registru special, accesibil publicului.
Formularul de înregistrare specifică, următorele categorii de interese:
1. funcţiile de conducere remunerate din cadrul companiilor publice şi private;
2. alte activitaţi remunerate;
3. sposorizările - sunt incluse aici şi sumele primite înaintea alegerilor, care depăşesc 25% din totalul cheltuielilor campaniei;
4. cadourile, beneficiile şi ospitalitatea;
5. vizitele efectuate în afara ţarii- cu exceptia acelora a cărui cost a fost suportat integral de Parlament;
6. cadourile sau beneficiile materiale din partea unor persoane fizice sau juridice străine şi care au legătură cu calitatea de
membru al Camerei;
7. terenurile şi alte proprietaţi;
8. deţinerea de acţiuni;
9. alte interese.
Pentru Camera Lorzilor, categoriile de interese sunt:
1. activitaţile de consultanţă pe probleme parlamentare, care implică o remuneraţie sau o recompensă;
2. activităţile executate în cadrul unei companii implicate in lobbyi-ul parlamentar;
3. alte activităţi pe care Lorzi le consideră ca fiind suscceptibile de a afecta exercitarea cu obicetivitate şi imparţialitate a sarcinilor
profesionale;

6
 16. Sistemul de drept
Sistemul de drept britanic cunoaşte doua categorii de legi: legi publice şi legi private.
Pentru fiecare tip de lege există o procedură de legiferare complexă. Deosebirea între cele două categorii de acte constă în
următoarele: toate măsurile al căror obiect constă în modificarea legislaţiei generale sau în repartizarea sumelor bugetare, administrarea
justiţiei ş.a., se vor stabili prin legi publice; dispoziţiile al căror obiect constă în stabilirea unor drepturi subiective aparţinând unor persoane
fizice sau juridice sunt legi private.
Cu toate că Marea Britanie este un stat unitar, Parlamentul adoptă în afară unei legislaţii unice pentru întregul teritoriu, legi
operabile pe diferite zone geografice.
În cazul conflictelor între legile diferitelor provincii reglementând aceleaşi relaţii sociale, competenţa de a se pronunuţa şi de a
soluţiona aceste conflictele revine Camerei Lorzilor.
Sistemul de drept este compus din doua ramuri distincte: dreptul penal („criminal law”) şi dreptul civil („civil law”).
În fiecare dintre cele patru componente ale regatului, sistemul judiciar prezintă particularităţi. De exemplu în Anglia şi
Ţara Galilor, poliţia este cea care decide declanşarea procedurii de incriminare şi întocmeşte dosarul după care sesizează autoritatea
însărcinată. În Scoţia procedura de incriminare se poate decide de procurorul fiscal iar în Irlanda de Nord de un funcţionar civil denumit:
„Director of Public Prosecutions”.