31.

Sistemul politic francez: evolutii constitutionale, tipul de regim politic, relatii

executiv-legislativ, sistem de partide, sistem electoral

Regimul semi-prezidential caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului prezidential, dar şi imperfecţiuni ale regimului
parlamentar, imaginând o cale de mijloc, în care preşedintele, ales de întregul popor, devine un arbitru între puterile statului, iar puterea
executivă aparţine de fapt Guvernului, în fruntea căruia se gaseşte Primul Ministru.
Istoria dezvoltării politice a Franţei prezintă un interes deosebit deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape
toate formele de guvernământ, începând cu monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, dar şi republica parlamentară, ajungându-
se în prezent la o republică semiprezidenţială.
Naţiunea franceză a avut o contribuţie majoră în enunţarea şi realizarea unei doctrine democratice şi liberale care a declanşat, în
scurt timp, reînnoiri constituţionale în toate statele de pe continent, factorul determinant în impunerea noii doctrine şi a marilor principii
(considerate astăzi universale) ale libertăţii şi egalităţii a fost Revoluţia Franceză din 1789.
Sub influenţa ideilor acestei Revoluţii, la data de 3 septembrie 1791 este adoptată prima constituţie scrisă a Franţei şi a doua din
Europa (prima a fost adoptată de Polonia în mai 1791). Aceasta punea bazele unei monarhii care nu mai poate afirma “L’etat c’est moi” ci
recunoaşte originea puterii ca venind de la naţiune care o exercita prin reprezentanţii săi (apar astfel principiul suveranităţii naţionale şi
diferitele reguli care guvernează procedurile electorale). Principiile enunţate în Constituţie erau impregnate de ideile revoluţionare
antimonarhice, mai ales de filosofia lui Rousseau (“Contractul Social”) , ele vizând mai mult consideraţii teoretice decât soluţii practice de
guvernare corespunzătoare realităţii. Vizând separaţia puterilor, exercitarea acestora a fost încredinţată unor organisme constituţionale diferite:
Adunarea Naţională, Regele şi Tribunalele.
Pentru istorici, dar mai ales pentru politologi, Franţa este ţara celor cinci republici care au marcat tot atâtea etape distincte ale
evoluţiei în planul organizării politice.
Prima republică franceză a fost instaurată prin Constituţia adoptată pe 24 iunie 1793, consecinţă directă şi totodată împlinire a
idealurilor Revoluţiei din 1789. Victoria revoluţiei franceze- simbolizată prin dărâmarea Bastiliei pe 14 iulie 1789 (dată devenită zi naţională a
Franţei) – a însemnat înlăturarea absolutismului monarhic şi a pregătit instaurarea formei de guvernământ de factură republicană.
A Doua Republică Franceză este numele dat regimului politic din Franţa între 1848 şi 1852. A fost un guvern republican ce a luat
naştere după Revoluţia de la 1848 şi a supravieţuit până la lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte în 1852.A Doua Republică este un
regim original în istoria Franţei, în primul rând datorită duratei sale scurte şi în al doilea rând datorită faptului că este ultimul regim instaurat în
urma unei revoluţii. Este regimul care a instituit sufragiul universal masculin şi a abolit sclavagismul
Preşedinte al statului devine Ludowic Napoleon, iar pe 2 decembrie 1852 el pune capăt regimului prezidenţial printr-o lovitură de
stat în stil bonapartist. Acesta ratifică lovitura de stat printr-un referendum ce propune "restaurarea sistemului Primului Consul".
A Treia Republică Franceză este numele dat regimului politic din Franţa între 1870 şi 1940. A fost o democraţie parlamentară ce a
luat naştere după căderea celui de al doilea Imperiu Francez în urma războiului Franco-Prusac din 1870 şi a supravieţuit până la capitularea
Franţei la începutul celui de al doilea război mondial în 1940. A Treia Republică a fost oficial instaurată în 1875 prin adoptarea legilor
constituţionale. Şeful statului era un preşedinte, conform amendamentului lui Henri Wallon care spunea : „Preşedintele Republicii Franceze este
ales prin majoritatea absolută a voturilor de către Senat şi de Camera Deputaţilor reunită în Parlamentul naţional. El este numit pe şapte ani; el
este reeligibil”. Instituţiile statului definite de Constituţia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaţilor, aleasă pe 4 ani,
şi Senatul alcătuit din senatori numiţi pe viaţă sau recrutaţi prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputaţilor, al cărei mandat era de 4
ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a mandatelor efectuându-se o dată la trei ani. Vârsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani,
iar vârsta cerută pentru ca o persoană să fie aleasă senator era stabilită la 40 de ani. Cea de-a treia republică a durat până în 1940, când
prăbuşirea Franţei în faţa atacului german a suprimat instituţiile celei de-a treia republici iar mareşalul Petain a convocat Adunarea Natională la
Vichy pentru a-l investi cu largi atribuţii de şef al statului. Prin legea din 10 iulie 1940, mareşalul Petain a dobândit atribuţii foarte largi, în Franţa
fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decât o autoritate limitată asupra teritoriului sau/ şi care a sfârşit prin a
fi, cu timpul, subordonat în întregime autorităţilor germane.
A Patra Republică este numele dat sistemului politic de stat republican în Franţa din iunie 1944 până în octombrie 1958, de la
adoptarea constituţiei din 13 octombrie 1946 până la adoptarea constituţiei celei de a cincea Republici în octombrie 1958. Din multe puncte de
vedere a reprezentat o continuare a celei de a treia republici ce a existat înaintea războiului. A păstrat aceeaşi caracteristică de sistem politic
parlamentar instabil cu guverne incapabile să obţină sprijinul Parlamentului, în cei 12 ani de existenţă ai republicii existând 24 de guverne. Din
punct de vedere economic Franţa a început reconstrucţia de după cel de al doilea război mondial ce a dus la un avânt economic. Din punct de
vedere al relaţiilor internaţionale, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, Franţa a pus bazele Uniunii Europene iar după înfrângerea din
Indochina a demarat un proces de decolonizare. Incapacitatea de a rezolva criza din Algeria, parte integrantă a Franţei în acea perioadă, a dus la
dizolvarea republicii odată cu editarea constituţiei celei de a cincea republici sub îndrumarea generalului Charles de Gaulle.
Cea de a Cincea Republică este un regim parlamentar în care puterea executivă colaborează cu puterea legislativă în cadrul unui
sistem de separare a puterilor. Spre deosebire de regimurile prezidenţiale (în genul celor din Statele Unite, Brazilia) unde cele două puteri sunt
strict separate, fiecare putere dispune de un mijloc de presiune asupra celeilalte:
- Adunarea Naţională poate răsturna guvernul printr-o moţiune de cenzură;
- Preşedintele poate dizolva Adunarea Naţională.
Spre deosebire de celelalte regimuri parlamentare (în genul celor din Regatul Unit, Germania), a cincea republică funcţionează
optimal dacă majoritatea parlamentară şi preşedintele sunt de aceeaşi parte a spectrului politic, situaţie în care premierul este responsabil de
asemenea, în mod practic dar nu in mod legal, în faţa Preşedintelui care îi poate cere să demisioneze. În caz de coabitare, în mod uzual,
Guvernul este responsabil de politica internă a Franţei în timp ce Preşedintele este responsabil de reprezentarea externă a ţării.
Alegerea Preşedintelui prin sufragiu universal îi acordă acestuia o importanţă politică considerabilă, acesta putând numii şi demite
Primul Ministru în funcţie de prestaţia acestuia şi a guvernământului său. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului, iar Preşedintele are
putere de a-l dizolva pe acesta şi în situaţii de criză poate fi investit cu puteri speciale.
Parlamentul este constituit din Adunarea Naţională, formată din 577 deputaţi aleşi pentru 5 ani prin sufragiu universal direct şi din
Senat, format actualmente din 331 senatori, număr care va creşte la 341 în 2008 şi la 346 în 2011. Senatorii sunt aleşi pe o durată de 6 ani de
către un colegiu electoral format din "marii electori" (deputaţi, consilieri generali, consilieri regionali şi primari) şi este reînnoit cu jumătate la
fiecare trei ani.

2
 Preşedintele Premierul
mandat de 5 ani Guvernul

Parlamentul

Adunarea Senat
Naţională

321 membri aleşi

577 de membri indirect pentru 9
aleşi pentru 5 ani ani, 1/3 reînnoiţi la
3 ani

Colegii Departamentale

Electoratul
Sistem electoral majoritar cu 2 tururi

Sistemul politic al Republicii a 5- a.

Prin regim semi-prezidenţial se înţeleg - potrivit unui mare constituţionalist francez- instituţiile unei democraţii care întrunesc
următoarele două elemente:un Preşedinte de republică ales în sufragiu universal şi dotat cu notabile puteri propri şi un Prim Ministru şi Guvern
responsabili în faţa Parlamentului.
Exemplul clasic al regimului semi-prezidenţial îl regăsim în Franţa unde, ca urmare a reformei constituţionale din anul 1962,
promovată de Generalul de Gaulle: Preşedintele Republicii putea fi ales pentru un mandat de 7 ani, cu majoritatea absolută a sufragiilor
exprimate, prin scrutin în două tururi, primii doi candidaţi putând să se prezinte în al doilea tur. Mandatul poate fi reinnoit, fără limită.
Actuala Constituţie a Franţei a fost adoptată la data de 4 octombrie 1958, şi a fost amendată de 17 ori, cel mai recent la data de 28
martie 2003. Este numită în mod tipic Constituţia celei de a cincea Republici şi a înlocuit constituţia celei de a patra republici datând din 27
octombrie 1946. Preambulul constituţiei reaminteşte Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789 şi stabileşte caracterul secular şi
democratic al Republicii Franceze, care îşi derivă suveranitatea de la popor ("guvernul poporului, din popor pentru popor" - gouvernement du
peuple, par le peuple et pour le peuple).
Stabileşte modalităţile de alegere ale Preşedintelui Franţei, ce are un rol important din punct de vedere politic, şi al Parlamentului,
modul de formare a Guvernului şi puterile fiecăruia precum şi relaţiile dintre aceste instituţii. Constituţia asigură independenţa autorităţii
judiciare şi creează o Înaltă Curte de Justiţie, un Consiliu Constituţional şi un Consiliu Economic şi Social şi permite ratificarea tratatelor
internaţionale şi a celor legate de Uniunea Europeană.
Constituţia precizează metodele de amendare a acesteia, fie printr-un referendum, fie printr-un proces parlamentar cu
consimţământul Preşedintelui. Procedura normală de amendare este următoarea: amendamentul trebuie să fie adoptat în termeni identici de

3
cele două camere ale Parlamentului iar apoi ori trebuie adoptat printr-un referendum cu o majoritate simplă, ori cu 3/5 din voturile totale dintr-
o sesiune reunită a celor două camere
Politica Franţei are loc în cadrul unei democraţii reprezentative organizată ca o republică semi-prezidenţială în care Preşedintele
Franţei este şeful statului iar Prim Ministrul Franţei este şeful Guvernului. Puterea executivă este exercitată de către Guvern, iar puterea
legislativă este exercitată de către Guvern şi de către Parlament, bicameral, format din Adunarea Naţională şi Senat. Sistemul politic este
pluripartit, iar membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot: deputaţii prin vot universal direct uninominal iar senatorii sunt aleşi de către un colegiu
electoral. Puterea judiciară este independentă de puterea executivă şi legislativă.
În urma alegerilor din iunie 2002, partidele de drepta, susţinătoare ale preşedintelui Chirac, au obţinut majoritatea parlamentară, iar
Guvernul a fost format de către Jean-Pierre Raffarin. În urma respingerii Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa de către
populaţia franceză prin referendumul din 29 mai 2005, Primul Ministru şi-a prezentat demisia. Motivele respingerii tratatului sunt diverse dar nu
este cazul temerilor legate de pierderea suveranităţii în favoarea instituţiilor europene, deoarece Franţa şi populaţia sa este considerată printre
principalii susţinători ai unei integrări mai pronunţate.
Noul guvern a fost format de către Dominique de Villepin, fostul ministru de externe. Una dintre marile probleme întâmpinate de
acest guvern au fost revoltele din suburbiile franceze din anul 2005 ce au pornit în numeroase suburbii sărace, populate de către imigranţi nord-
africani şi descendenţii acestora. guvernul a invocat starea de urgenţă pentru a calma revoltele, iar ministrul de interne Nicolas Sarkozy a
câştigat capital politic în urma discursului său în favoarea represiunii delicvenţei juvenile şi a imigraţiei ilegale.
Al doilea moment dificil al guvernului de Villepin a fost în anul 2006 când propunerea de reformă a pieţei muncii pentru tineri, prin
introducerea unui nou contract de angajare, numit "Contract pentru Prima Angajare", a fost întâmpinată cu ample proteste de stradă care au
dus la eliminarea proiectului. Acesta prevedea posibilitatea de a angaja şi a demite tineri sub 26 de ani în mod liber şi era motivat de ratele
ridicate ale şomajului în această categorie de vârstă de peste 20%. În urma acestor evenimente popularitatea preşedintelui şi a primului ministru
a scăzut dramatic,nici unul nemaifiind cotat cu o susţinere suficientă pentru a-i permite o candidatură serioasă la alegerile prezidenţiale din anul
2007.
Partidele politice
Franţa este una din democraţiile europene de mare tradiţie, în care partidele politice cu o istorie remarcabilă au format un sistem
multipartidist consolidat. Istoria politică postbelică a Franţei prezintă perioade de alternanţă la guvernare între forţele de stânga şi de dreapta
sau guvernări majoritare îndelungate, care au pus în evidenţă caracterul bipolarizat al sistemului politic francez.
După cel de-al doilea război mondial, forţele gaulliste au dominat scena politică franceză, fiind urmate de etapa guvernării socialiste ,
sub conducerea lui Francois Mitterand (1981-1985). În perioada 1986- 1988 a avut loc prima coabitare politică între un preşedinte propus de
formaţiunile politice de stânga şi un guvern de dreapta.
Cercetările au pus în evidenţă faptul că, încă din anii ’90, trei pătrimi din numărul francezilor afirmau că nu sunt bine reprezentaţi de
niciun partid, de niciun lider politic, de niciun sindicat. Cauza acestei rupturi dintre partide şi electorat consta în decalajul dintre nevoile şi
aşteptările francezilor şi răspunsurile politice care le erau propuse în domenii vitale, cum ar fi şomajul, imigraţia, insecuritatea, impozitele,
sărăcia, corupţia.
Partidele franceze au o ideologie şi o doctrină foarte bine pusă la punct , evidenţiate, îndeosebi în campaniile electorale. Practic, în
Franţa îşi desfăşoară activitatea politică partidele cu programe şi orientări diverse, de la extrema stângă la extrema dreaptă:

A) Principalele formaţiuni politice de dreapta:

●Uniunea pentru Majoritatea Prezidenţială (UMP) creată în aprilie 2002
●Democraţia Liberală (DL)
●Uniunea pentru Democraţia Franceză (UDF)
●Adunarea pentru Franţa (RPR)
B) Principalele formaţiuni politice de extremă dreapta:
●Frontul Naţional (F.N.)
●Mişcarea Naţional Republicană (M.N.R)
C) Principalele formaţiuni politice de stânga:
●Partidul Socialist (P.S.)
● Partidul Comunist Francez (P.C.F.)
● Partidul Radical de Stânga (P.R.G.)
D) Principalele formaţiuni politice de extremă stânga:
●Lupta Muncitorească (L.O.)
●Liga Comunistă Revoluţionară (L.C.R.)
E) Principalele formaţiuni politice de centru:
●Polul Republican (P.R.)
În art.4 al Constituţiei se menţionează că partidele politice având rolul de a exprima sufragiul, activează în mod liber, în contextul
respectării principiilor suveranităţii naţionale şi democraţiei. Existenţa sistemului politic reprezintă o necesitate în zilele noastre, deoarece prin
intermediul lui se înfăptuieşte practic opţiunea cetăţenilor de a decide, în cunoştinţă de cauză, asupra posibilelor orientări ale întregii activităţi a
organelor statului.
În prezent, regimul politic francez se caracterizează prin:
- separaţia aproape strictă a celor trei puteri;
- preponderenţa puterii executive faţă de legislativ;
- concentrarea puterii de decizie la nivelul Preşedintelui Republicii;
- iresponsabilitatea politică a şefului statului;
- alegerea preşedintelui prin vot universal direct;
- numirea membrilor guvernului de către şeful de stat, la propunerea primului ministru;
- responsabilitatea politică a membrilor guvernului faţă de parlament.

4
 2. Instituţia Şefului de Stat în Franţa.

Republica Franceză este o republică unitară semi-prezidenţială cu puternice tradiţii democratice guvernată conform constituţiei celei
de-A Cincea Republici Franceze aprobată prin referendum în 28 septembrie 1958. Instituţia prezidenţiala ocupă un loc important în sistemul
instituţiilor politice ale Franţei
Preşedintele Republicii Franceze numit în mod colocvial Preşedintele Franţei, este şeful de stat ales al Franţei şi deţinătorul titlului de
co-principe al Andorrei şi Marele Maestru al Legiunii de Onoare.
Legea fundamentală a statului francez, adoptată în data de 3 iunie 1958, face referire, în Titlul II, articolele 5-19 la instituţia şefului
de stat. În articolul 5 din Constituţia Franţei se precizează rolul preşedintelui după cum urmează: „Preşedintele Republicii veghează la
respectarea Constituţiei.El asigură, prin arbitrajul sau, funcţionarea corectă a puterilor publice şi continuitatea statului. El este garantul
independenţei naţionale, a integrităţii teritoriale şi a respectării tratatelor”.
Potrivit articolului al 16-lea din Constituţie, preşedintele adoptă măsurile corespunzătoare în cazul unor ameninţări grave şi
imediate. Şeful statului numeşte primul-ministru, prezidează Consiliul de Miniştri, semnează ordonanţele şi decretele. Preşedintele Republicii
veghează la respectarea Constituţiei, asigură funcţionarea normală a puterilor publice, este garantul independenţei naţionale şi a integrităţii
teritoriale.
Actualul preşedinte al Republicii Franceze este Nicolas Sarkozy, preşedinte al Franţei din 16 mai 2007.Sarkozy a fost anterior de două
ori ministru de interne al Franţei, din 2002 până în 2004 în cabinetul Raffarin, şi din 2005 până la 27 martie 2007 în cabinetul de Villepin. Din 28
noiembrie 2004 este preşedintele partidului neogaullist (de orientare conservatoare) UMP, formaţiunea succesoare a partidului RPR, înfiinţat în
1974 de Jacques Chirac.

2.1. Aspecte istorice privind instituţia Şefului de Stat în Franţa.

Din cele cinci republici franceze, patru au avut un preşedinte ca şef al statului, făcând astfel din postul de preşedinte francez, cel mai
vechi post de preşedinte din Europa care a existat de-a lungul istoriei într-o formă sau alta. În fiecare constituţie franceză puterile preşedintelui,
precum şi funcţiile şi îndatoririle sale şi relaţia cu guvernul au fost diferite:
 În cadrul celei de a 2-a republici preşedintele este ales prin sufragiu universal şi reprezintă puterea executivă.
 În perioada celei de a 3-a republici franceze, Preşedintele era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absolută a
voturilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite la Versailles ca Adunare Naţională. Preşedintele era şef al statului şi şef al
executivului, dispunând de largi atribuţii de a desemna miniştrii, de a avea iniţiative legislative, de a opune un veto provizoriu, având
în acelaşi timp statutul unui şef de stat parlamentar, nefiind răspunzător pentru actele sale (de care răspundeau miniştrii). Miniştrii
erau numiţi de preşedinte, fiecare având conducerea unui departament.
 În timpul celei de a 4-a republici, Preşedintele republicii era ales pe şapte ani. El avea atribuţii importante, printre care numirea
Consiliului de Miniştrii, promulgarea legilor şi desfăşurarea raporturilor internaţionale. Cu toate acestea, în sistemul acestei
constituţii preşedintele pierdea multe dintre prerogativele esenţiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, iniţiativa
legislativă, responsabilitatea executării legilor. Guvernul era format din Preşedintele de consiliu, care avea importante atribuţii ce
aparţinuseră anterior preşedintelui republicii.
 A cincea republică acordă o putere mai importantă Preşedintelui faţă de cea de a patra republică. Până în 2000 mandatul
preşedintelui era de 7 ani, ulterior acesta a fost redus la 5 ani. Acesta are şi putere executivă, o dorinţă a Generalului de Gaulle încă
de la redactarea constituţiei celei de a patra republici.
Rolul de arbitru în viaţa politică a şefului de stat, consacrat de Constituţia celei de-a V-a Republici franceze, a fost foarte bine reflectat
de generalul de Gaulle într-un celebru discurs: „Toate principiile şi toate experienţele solicită ca puterile publice: legislativul, executivul şi justiţia
să fie net separate şi puternic echilibrate, iar, pe deasupra evenimentelor politice, să fie stabilit un arbitraj naţional care să facă să prevaleze
continuitatea în mijlocul combinaţiilor (…).Şefului de stat îi revine sarcina să concilieze interesul general în ceea ce priveşte alegerea oamenilor,
în concordanţă cu orientarea care se degaja din Parlament. Lui îi revine funcţia de arbitru deasupra evenimentelor politice fie, în mod normal,
printr-o îndrumare, fie, în momentele de mare confuzie, stimulând ţara să-i facă cunoscută, prin alegeri, hotărârea sa suverană”.
Funcţia de arbitraj este în mod special subliniată de Constituţia Franţei dar practica de stat a conferit mai degraba rolul unui ghid
pentru Preşedintele Franţei, decât al unui arbitru.

Alegerea Preşedintelui în Franţa.

Alegerea preşedintelui francez este evidenţiată prin intermediul articolelor 6 şi 7 din Constituţie. În cel de al 6-lea articol se
precizează informaţii cu privire la durata mandatului prezidenţial: „Preşedintele Republicii este ales pentru un mandat de cinci ani prin vot
universal direct. Nimeni nu poate efectua mai mult de 2 mandate consecutive”. Textul din 1958 a modificat şi modul de alegere al preşedintelui
republicii, care era ales până la acel moment de către Adunarea Naţională şi Senat reunite, modalitate care, în 1954, a dus la nu mai puţin de 13
tururi de scrutin. Prin noua Constituţie preşedintele era ales de un colegiu electoral, cu aproximativ 80.000 membrii, format din deputaţi,
senatori, primari, consilieri departamentali şi reprezentanţi ai consilierilor municipali. Acest sistem a fost utilizat doar o dată, în 10 decembrie
1958, ulterior, o modificare constituţională, ce prevedea alegerea preşedintelui prin sufragiu universal a fost aprobată prin referendum, această
opţiune nefiind contestată decât marginal. Iniţial, Constituţia din 1958 a prevăzut alegerea Preşedintelui Republicii de către un Colegiu
electoral format din membrii celor 2 Camere, la care se adăugau membrii consiliilor generale şi ai adunărilor teritoriale de peste mări, ca şi
reprezentanţii aleşi ai consiilor municipale. După reforma constituţională propusă de preşedintele Charles De Gaulle în 1962 şi aprobată prin
referendum, preşedintele republicii este ales pe o perioadă de 7 ani prin sufragiu universal direct. Preşedintele este ales cu majoritatea absolută
din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obţinută la primul tur de scrutin, se procedează la al doilea, în a doua duminică. La
acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.
Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului preşedinte are loc la cel puţin 20 şi cel mult 30 de zile înainte de expirarea
mandatului preşedintelui în exerciţiu. În urma unui referendum din anul 2000, durata mandatului prezidenţial s-a redus de la 7 la 5 ani, iar
primele alegeri pentru un cincinat prezidenţial au avut loc în anul 2002. Nu există un număr limită de termene, astfel că, fostul preşedinte
Chirac, care a fost ales pentru un septenat în 1995 şi pentru un cincinat în 2002, a putut candida din nou la alegerile din 2007.
Pentru a fi admis ca un candidat oficial, candidaţii potenţiali trebuie să primească sprijinul prin semnătură de la cel puţin 500 oficiali
aleşi, în principal primari ai comunelor franceze. Numărul oficialilor aleşi care pot semna este de aproximativ 45.000 din care aproximativ 36.000
sunt primari. Cheltuielile şi finanţarea campaniilor şi a partidelor politice sunt foarte puternic regulate, existând o limită superioară a
cheltuielilor de 20 milioane Euro din care 50% sunt finanţări publice. Reclamele televizate sunt interzise, dar fiecare candidat are un interval de
timp alocat la televiziunea publică.

5
 Metoda de alegere este în două tururi de scrutin, preşedintele ales având nevoie obţinerea majorităţii din numărul de voturi
exprimate. În cazul în care din primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi
candidaţi. După ce preşedintele este ales, acesta urmează o procedură solemnă de investitură.
În caz de deces, demisie sau de imposibilitate a exersării funcţiei constatată de către Consiliul Constituţional, Preşedintele Senatului
asigură interimatul, adică asigură funcţiile preşedintelui, dar nu ocupă postul de preşedinte, ceea ce înseamnă că acesta nu trebuie să
părăsească postul de Preşedinte al Senatului. Noi alegeri pentru funcţia supremă trebuie oganizate, nu mai repede de 20 de zile, dar nu mai
târziu de 35 de zile. Datorită faptului că durata între cele două tururi de scrutin este de 15 zile, Preşedintele Senatului nu poate exersa funcţia de
Preşedinte al statului mai mult de 50 de zile, perioadă în care nu are dreptul să dizolve Adunarea Naţională, să iniţieze schimbări constituţionale
sau să ceară un referendum.

Puterile prezidenţiale

Spre deosebire de cele mai multe dintre celelalte posturi de preşedinte al naţiunilor europene, postul de Preşedinte al Franţei este
unul foarte puternic din punct de vedere politic, în special în ceea ce priveşte politica externă. Cu toate că procesul legislativ este efectuat şi
supervizat de Primul Ministru şi de către Parlament, Preşedintele Franţei are o influenţă semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie
datorită puterilor constituţionale.
Probabil cea mai importantă putere a Preşedintelui este aceea de a alege Primul Ministru, conform articolului 8 din Constituţia
Franţei: „Preşedintele Republicii numeşte primul-ministru. La recomandarea primului- ministru preşedintele republicii numeşte şi ceilalţi
membrii ai guvernului sau poate să decidă încetarea mandatului lor” dar şi articolului 9 care prevede: „Preşedintele Republicii prezidează
Consiliul de Miniştri.”
 Când majoritatea Adunării Naţionale este din spectrul politic opus preşedintelui situaţia se numeşte coabitare. În acest caz, puterile
preşedintelui sunt diminuate, deoarece puterea de facto aparţine primului ministru şi a Adunării Naţionale care îl sprijină. Totuşi,
convenţia constituţională este ca preşedintele să se ocupe de politica externă, cu toate că trebuie să lucreze în acest domeniu cu
Ministrul de Externe.
 Când majoritatea Adunării Naţionale este de aceeaşi parte a spectrului politic cu preşedintele, acesta poate avea un rol mai activ şi,
în realitate, dirijează politica guvernului. Primul ministru este în cele mai multe situaţii prima victimă în cazul în care administraţia
devine nepopulară, preşedintele putând să îi ceară demisia fără ca acesta să poată refuza.
Alte puteri ale preşedintelui sunt:
 Promulgarea legilor
- în acest domeniu Preşedintele are o putere limitată de veto, el putând propune doar o dată reîntoarcerea legii în parlament;
- Preşedintele poate de asemenea trimite legea spre verificare Consiliului Constituţional;
 Preşedintele are puterea de a dizolva Adunarea Naţională;
 Preşedintele poate propune, în anumite condiţii, aprobarea legilor prin referendum
 Preşedintele numeşte anumiţi oficiali (cu acordul guvernului);
 Preşedintele numeşte anumiţi membrii ai consiliului Constituţional;
 Preşedintele primeşte ambasadorii străini, conform articolului 14 din Constitutie.
 Preşedintele poate pardona (dar nu poate amnistia) persoanele condamnate şi poate uşura sau suprima sentinţele criminale, acestea
reieşind din prevederile articolului 17 din Constituţie. Aceasta era de o importanţă capitală în perioada în care Franţa opera pedeapsa
capitală, condamnaţii la moarte cerând în general comutarea sentinţei la închisoare pe viaţă.
Aceste puteri ale Preşedintelui, precum şi importanţa faptului că acesta este ales în mod direct, lucruri cuplate cu reorganizarea
forţelor politice ce au permis formarea de majorităţi parlamentare stabile, va introduce două noţiuni: prezidenţiabilitatea puterii, faptul că
preşedintele este un actor foarte important pe scena politică, şi coabitare, situaţia în care majoritatea parlamentară care susţine guvernul este
din cealaltă parte a spectrului politic decât preşedintele.
Toate deciziile Preşedintelui trebuie contrasemnate de primul ministru, cu excepţia deciziei de dizolvare a Adunării Naţionale.
Există o tradiţe de o aşa numită "amnestie prezidenţială" care are loc atunci când Preşedintele şi Adunarea Naţională sunt alese din
cadrul aceluiaşi partid politic. Aceasta este o lege ce autorizează preşedintele să desemneze anumiţi indivizi, ce au comis anumite infracţiuni,
cărora să le fie amnistiate pedepsele. Se consideră că astfel de legi permit reducerea suprapopulării închisorilor, dar totodată metoda este
criticată deoarece se consideră că încurajează comiterea de infracţiuni rutiere înaintea perioadei alegerilor.
În caz de vacanţă a preşedinţiei sau în cazul unei incapacităţi constatate de Consiliul Constituţional, sesizată de Guvern şi hotărâtă cu
majoritatea absolută a membrilor săi, funcţiile Preşedintelui Republicii sunt exercitate provizoriu de preşedintele Senatului, iar dacă acesta nu
are capacitatea de a exercita aceste funcţii, de către Guvern. În caz de vacanţă sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul
Constituţional, scrutinul pentru alegerea unui nou preşedinte are loc, cu excepţia unor situaţii de forţă majoră constatate de către Consiliul
Constituţional, la cel puţin 20 de zile şi la cel mult 35 de zile de la declararea vacanţei.
Preşedintele este responsabil politic în faţa poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul îşi exprimă dezaprobarea este
nerealegerea unei persoane în funcţia de preşedinte al statului; dar responsabilitatea Preşedintelui poate să intervină în anumite momente, cum
este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când Preşedintele este judecat de o Înaltă Curte de Justiţie. În principiu Preşedintele nu este
responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise în timpul exerciţiului funcţiilor sale, lucru precizat în art. 68 din Constituţie. Înalta Curte
este asistată de o comisie de instrucţie compusă din 5 membrii ai Curţii de Casaţie, care procedează la un prim examen al dosarului. Amplu
comentat în doctrina franceză, art.16 permite Preşedintelui Republicii,,să ia măsurile cerute de circumstanţe,după consultarea oficială a
Primului-ministru,a preşedintilor Camerelor şi a Consilului Constituţional, atunci când instituţiile republicii, independenţa naţiunii, integritatea
teritoriului sau împlinirea angajamentelor internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi imediat şi când funcţionarea normală a puterilor
publice constituţionale este întreruptă’’.În Franţa, atunci când Preşedintele intervine ca autoritate administrativă, actele sale, în principiu, pot fi
atacate în instanţă de conteciosul administativ, Constituţia făcând referire la actele Preşedintelui în articolul 19.
Unele acte ale Preşedintelui francez nu trebuie contrasemnate de Primul Ministru sau de un ministru pentru a fi valabile, situaţie
asemănătoare cu cea din regimurile prezidenţiale, cu deosebirea esenţială că, în Franţa, această regulă nu este de aplicare generală, ci are un
caracter limitat. Menţionăm printre aceste acte: recurgerea la referendum asupra proiectelor de legi având ca obiect, printre altele, organizarea
puterilor publice, numirea primului-ministru, dizolvarea Parlametului, emiterea de decrete în baza art.16 din Constituţie, mai sus evocat. Asfel,
în sistemul constituţional francez, Preşedintele Republicii nu este răspunzător de actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia
cazului de înaltă trădare.
El nu poate fi sub acuzare decât de către cele două adunări, printr-un vot identic, prin scrutin public, cu majoritatea absolută a
membrilor care le compun; el este judecat de către Înalta Curte de Justiţie. Cazul de înaltă trădare nu este calificat de Codul penal, rolul de a

6
stabili existenţa unei asfel de situaţii revenind instanţei competente să-l judece, competenţă extrem de dificil de pus în aplicare, nu doar datorită
lipsei unui precedent, dar şi datorită caracterului ei imprecis. Preşedintelui francez îi incuba însă o raspundere în materie civilă şi penală pentru
faptele pe care le-ar comite în afara mandatului pe care îl exercită. Altfel, ar însemna că şeful statului beneficiază de o imunitate civilă şi penală
absolută, ceea ce ar contraveni regimurilor politice democratice contemporane. În ce priveşte răspunderea penală pentru fapte care nu au
legătură cu mandatul sau constituţional, Preşedintele răspunde prin excepţie de la dispoziţiile art 68 din Constituţie.

Atribuţiile Preşedintelui.

Sunt foarte largi, în special cele decurgând din art. 5 din Constituţie. Prerogativele prezidenţiale au fost clasificate în 3 categorii:
- competenţe personale ale Preşedintelui
- atribuţii de decizie
- dreptul de veto
Referitor la competenţele personale, remarcăm faptul că Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de Miniştri , precum şi Consiliile şi
Comitetele superioare ale Apărării Naţionale, în calitate de comandant al armatei franceze.
Dintre atribuţiile de decizie ale preşedintelui republicii menţionăm:
- exercitarea arbitrajului
- asigurarea respectării Constituţiei
- adresarea de mesaje prezidenţiale Parlamentului
- dizolvarea Adunării Naţionale (o singură dată într-un interval de 12 luni)
- asigurarea autorităţii de stat constituţionale în conformitate cu art. 16 din Constituţie
- dreptul de graţiere
Cu privire la atribuţiile pe care preşedintele le exercită faţă de naţiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relaţiilor internaţionale,
calitatea sa de comandant al armatei şi recurgerea la prevederile art. 16 din Constituţie.
Preşedintele numeşte Prim Ministrul. El pune capăt funcţiilor premierului după ce acesta prezintă demisia Guvernului. Preşedintele
numeşte, la propunerea premierului, ceilalţi membri ai Guvernului şi poate pune capăt funcţiilor acestora. Prezidează Consiliul de Miniştri,
semnează ordonanţele şi decretele. Totodată, Preşedintele Franţei deţine un rol considerabil în relaţiile externe, acreditând ambasadorii şi
trimişii extraordinari pe lângă puterile străine, iar diplomaţii străini fiind acreditaţi pe lângă el. De asemenea, Preşedintele negociază şi ratifică
tratatele şi este informat cu privire la negocierile privind acordurile internaţionale care nu sunt supuse ratificarii.
Are iniţiativa revizuirii Constituţiei, împreună cu Parlamentul. Dreptul de veto este o prerogativă definitorie pentru sistemele
prezidenţiale. Dreptul de veto al preşedintelui este circumscris dreptului acestuia de a cere Parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi
ordinare sau numai asupra unor articole ale acestora sau, după caz, de a sesiza Consiliul Constituţional în legătură cu neconstituţionalitatea unei
legi ordinare înainte de a o promulga.
Preşedintele Republicii are, potrivit dispoziţiilor constituţionale, dreptul ca, la propunerea guvernului, în timpul duratei sesiunilor sau la
propunerea comună a celor două Camere, să supună unui referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorităţii de stat sau
care comportă aprobarea unui acord de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării unui tratat care, fără a fi contrar Constituţiei, are
unele consecinţe asupra funcţionării instituţiilor politice.
Aceste atribuţii au făcut din Preşedintele Franţei dacă nu chiar prima autoritate administrativă,
cel putin autoritatea plasată, împreună cu Primul-ministru, în vârful administraţiei statale, de unde calificarea regimului constituţional ca fiind
caracterizat printr-un ,,bicefalism administrativ’’.

3. Consiliul de Miniştrii francez şi puterile Preşedintelui privind Guvernul Franţei

Alături de prim ministru, în Cabinet mai există miniştrii de stat, titlu care este dat de autorităţi în considerarea unor personalităţi pe
care le au în cadrul partidelor din care fac parte; de asemenea Guvernul cuprinde uneori miniştrii delegaţi pe lângă primul ministru, dar
categoria cea mai largă o reprezintă miniştrii deţinători ai unor portofolii-26 în prezent în Cabinetul francez. Mai există, în sistemul
guvernamental francez, miniştrii delegaţi pe lângă miniştrii; miniştrii delegaţi care nu sunt arondaţi pe lângă un minister şi secretari de stat,
autonomi sau desemnaţi pe lângă un anumit ministru. În principiu, secretarii de stat nu participă la şedinţele guvernului, ei sunt invitaţi atunci
când se dezbat probleme care-i interesează în mod direct.

Cabinetul Primului Ministru din Franţa

Există aproximativ 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative cvasipermanente. Miniştrii şi secretarii de stat au propiile lor
birouri conduse de către asistenţi. Primul Ministru este responsabil pentru acţiunile Guvernului. Acesta organizează activitatea Guvernului şi
este ajutat de asistenţi şi de Secretariatul General al Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului are rolul central în derularea multor proceduri administrative care implică activitatea Guvernului.
Membrii Secretariatului lansează propuneri Parlamentului şi verifică legalitatea actelor semnate de Preşedintele Republicii şi de Primul
Ministru. Acesta verifică legalitatea tuturor textelor înainte de a fi publicate în Jurnalele oficiale. “Revista oficială” funcţionează sub autoritatea
Primului Ministru. Alte structuri care se află sub autoritatea Primului Ministru sunt: Direcţia Generală pentru Administraţie şi Servicii Publice,
Centrul Interministerial de Informatică Administrativă, Serviciul Informare şi Difuzare, Secretariatul General pentru Apărare Naţională,
Secretariatul General pentru Cooperare Internaţională care corelează activitatea ministerelor cu legislaţia europeană şi asigură implementarea
deciziilor Uniunii Europene.
Minsterele – Departamentele Pot fi create sau dizolvate prin decret. Responsabilitatea pentru fiecare minister este precizată prin
ordinele Consiliului de Miniştri după consultarea Consiliului de Stat. Fiecare minister se află sub conducerea propriului ministru, care poate fi
asistat de ministri, delegaţi sau secretari de stat. Ministrul poate emite ordine pentru aplicarea conţinutului legilor, dar şi instrucţiuni speciale
pentru personalul din administraţie. Ministrul fundamentează şi implementează propriul buget care apare în fiecare an exprimat într-un decret.
Biroul Personal al Ministrului este un grup de consultanţă format din consilieri.

7
Departamentele externe, care au sarcini la nivelul ministerelor, sunt dublu subordonate, ministerului de resort şi prefectului care coordonează
activitatea agenţiilor guvernamentale la nivel local şi regional. Guvernul a făcut câţiva paşi importanţi în vederea descentralizării conducerii şi a
responsabilităţilor în fundamentarea deciziilor.
Autorităţi regionale Regiunile sunt teritorii libere administrate de Consilii alese. Pentru partea metropolitană a Franţei acestea sunt
în număr de 22, la care se adaugă patru districte/departamete care se află în străinătate. Au statut de regiune: Martinique, Guadeloupe,
Reunion Guyana. Sistemul guvernamental aplicat în Corsica are câteva particularităţi. În aceste comunităţi din afara graniţelor ţării au fost
constituite adunari deliberative şi consilii regionale, ai căror membrii sunt aleşi prin vot universal pentru şase ani. Consiliul votează bgetul
regional. Executivul este supervizat de asemeanea de un grup de consultanţă economică şi comitete sociale formate din personalităţi în
domeniile: social, muncă şi economic. Prefectul regiunii reprezintă statul şi este împuternicit să desfăşoare acţiuni legale pentru a proteja
interesele acestuia din urmă.
Autorităţile departamentale Spre deosebire de regiuni care au fost create recent, districtele există încă din timpul revoluţiei
Franceze. În prezent există 96 de districte, la care se adaugă alte patru în străinătate şi comunităţile teritoriale din Mayoutte şi St-Pierre et
Miquelon. Există şi entităţi teritoriale ca Adunarea aleasă şi Consiliul General. Consilierii generali sunt aleşi pentru şase ani pe baza unui scrutin
electoral cunoscut sub numele de “district elections” organizat în cadrul fiecărui district.Statul este reprezentat prin prefectul de district, care
semnează contractele cu departamentele executive,asigură fondurile pentru derularea unor acţiuni de investiţii pentru dezvoltare şi facilitează
contactele cu comunele în număr de 36500.
Funcţia de ministru este incompatibilă cu o serie de alte activităţi profesionale cum ar fi activităţi private, majoritatea funcţiilor politice precum
şi mandatul parlamentar. Această interdicţie de cumul se datorează evitării posibilităţii ca un ministru să fie influenţat de presiuni exterioare şi
de a le permite astfel să se consacre pe deplin muncii guvernamentale.
Faţă de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majorităţii. El are totodată şi dreptul de a participa la procedura legislativă,
semnând şi depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.
Atribuţii şi Funcţionare Guvernul are misiunea de a determina (decide) şi conduce (aplica) politica naţiunii . Acesta deţine puterea de
a reglementa juridic relaţiile sociale şi nu este responsabil în faţa parlamentului, însă poate fi demis printr-o moţiune de cenzură (majoritate
parlamentară absolută).
Definirea politicilor şi obiectivelor guvernamentale se traduce în practică prin redactarea proiectelor de legi şi a decretelor. Fiecare politică
trebuie să se înscrie într-un text juridic. Toate proiectele de legi precum şi anumite tipuri de decrete trebuie să fie adoptate de consiliul de
miniştrii. În cadrul acestuia Guvernul defineşte orientarea politicii sale şi ia măsurile esenţiale destinate punerii acesteia în practică. Forţele de
execuţie de care dispune Guvernul sunt armata şi administraţia. Solidaritatea şi colegialitatea muncii guvernamentale este exprimată de
şedinţele regulate ce au loc în fiecare miercuri dimineaţă sub conducerea Preşedintelui. Esenţialul muncii guvernamentale se desfăşoară în
cadrul fiecărui minister şi în cadrul grupurilor de lucru dedicate ce reunesc reprezentanţi ai mai multor ministere. Faţă de Parlament, primul
ministru apare ca un reprezentant al majorităţii. El are totodată şi dreptul de a participa la procedura legislativă, semnând şi depunând pe masa
Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.
În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă şi penală a miniştrilor s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat puncte de vedere
potrivit cărora miniştrii trebuie să fie supuşi jurisdicţiei civile şi penale la fel ca oricare alţi funcţionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe
linia scoaterii miniştrilor de sub regulile responsabilităţii obişnuite, şi puncte de vedere care se pronunţau în sensul constituirii unor instanţe
speciale.Competenţa de a judeca actele îndeplinite de miniştrii în exerciţiul funcţiunii revine Curţii de Justiţie a Republicii, compusă din 12
parlamentari desemnati de Cameră şi Senat şi 3 magistraţi de la Curtea de Casaţie. Procedura privind sesizarea Curţii aparţine oricărei
persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plângerilor şi o Comisie de instrucţie. După ce acestea ajung la
anumite concluzii, Curtea examinează cauza şi pronunţă soluţiile pe care le consideră necesare.
Analizând puterea miniştrilor, aceştia sunt şefi ai administraţiilor supuse autorităţii lor. Ei dispun de o putere limitată: pot să dea
anumite ordine, dar să şi numească în funcţiile publice care sunt de competenţa lor; contrasemnează hotărârile preşedintelui republicii sau ale
primului ministru în problemele care se referă la departamentul lor şi sunt ordonatorii de credite ai ministerelor respective.
Puterile excepţionale ale Guvernului apar, în mod firesc, în cazul stării de asediu sau al stării de urgenţă. Dar există, de asemenea, şi
sistemul ordonanţelor, care permite Parlamentului să abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ. Aceste
ordonanţe sunt subordonate unor reguli de fond şi anume:
-să aibă în vedere executarea programului guvernamental;
-să nu aibă o durată nelimitată şi să nu aducă atingere valorilor constituţionale.
Totodată, ordonanţele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul că va exista un control efectuat de Consiliul Constituţional
asupra legii de abilitare, precum şi de Consiliul de Stat căruia ordonanţele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de două luni de la
publicarea lor, cu excepţia cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanţele intră în vigoare imediat, dar Guvernul trebuie- sub sancţiunea
caducităţii- să ceară ratificarea lor de către Parlament într-un termen fixat de legea de abilitare.

Atribuţiile Şefului de Stat francez faţă de Consiliul de Miniştri.

Puterea executivă în Franţa aparţine Preşedintelui Republicii şi Consiliul de Miniştri (Guvernul-condus de premier), ceea ce a
determinat o serie de politologi să considere executivul francez ca fiind unul „bicefal”. Ierarhia dintre cei doi titulari ai puterii executive este
reglementată de Constituţie prin atribuirea de puteri executive majore şefului statului.
În ceea ce priveşte numirea primului ministru, aceasta reprezintă o atribuţie proprie a Preşedintelui republicii. Decretul Preşedintelui
republicii, în acest caz, nu are nevoie să fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de altă parte, Preşedintele este liber să
desemneze pe cine doreşte pentru funcţia de prim ministru şi nu este obligat să procedeze ca în timpul celei de-a patra Republici la o consultare
cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie să ţină seama de cerinţa ca persoana ce va fi desemnată să se bucure de
încrederea majorităţii parlamentare.
Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat că există diferite categorii de membrii ai Guvernului. Faptul că în sistemul
francez preşedintele republicii prezidează deliberările Consiliului de Miniştri nu-l transformă pe Preşedinte în membru al Guvernului.
Printre atribuţiile Presedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numără şi semnarea ordonanţelor şi decretelor acestuia, precum şi
numirea unor înalţi funcţionari.

8
4. Influenţa Şefului de Stat din Franţa asupra Puterii Legislative.

Parlamentul francez este instituţia care exersează puterea deliberativă, puterea legislativă şi puterea de a controla activitatea
guvernamentală a Franţei.
Potrivit art.24 din Constituţie, sistemul parlamentar actual al Franţei este bicameral şi este compus din:
 "Camera superioară" , care este Senatul Franţei
 "Camera inferioară", care este Adunarea Naţională a Franţei; Adunarea este corpul proeminent.
Membrii Adunării Naţionale reprezintă naţiunea, iar senatorii reprezintă colectivităţile locale şi pe francezii rezidenţi în străinătate.
Adunarea Naţională este aleasă prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un mandate de 5 ani şi se compune din 577 de
deputaţi. Pentru continuitatea activităţii forului reprezentativ suprem, mandatul acestuia durează până la constituirea legală a noului for
legislativ, cu excepţia cazului în care Preşedintele Republicii decretează dizolvarea Parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate.
Senatul este ales prin sufragiu universal, indirect pentru un mandat de 9 ani. Aceasta înseamnă că alegătorii desemnează membrii
unui colegiu electoral care, la rândul său, îi va alege pe senatori în cele 321 de circumscripţii electorale. Colegiul este format din deputaţi,
consilieri regionali, consilieri şi delegaţi ai consiliilor municipale. Senatul are o situaţie cu totul specială, prin aceea că nu poate fi dizolvat;
mandatul membrilor săi este de 9 ani, pe baza unei reînnoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, însă, o propunere de revizuire constituţională,
ceea ce face din el unul din garanţii Constituţiei.
Rolul Senatului poate fi rezumat la 3 funcţii principale:
a) formează o contrapondere la puterea exercitată de Adunarea Naţională
b) datorită mandatului de 9 ani, înlătură influenţele concentrării puterii de către un preşedinte influent sau de către un partid, care ar
dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentară. Într-o asemenea situaţie Senatul ar echilibra raportul de forţe, nepermiţând Adunării Naţionale
să adopte măsuri discreţionare.
c) Contribuie la îmbunătăţirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Naţională
Cea de „a treia Cameră” a Parlamentului, cum este numită în literatura de specialitate, Consiliul Economic şi Social, cuprinde 230 reprezentanţi
ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitând un rol consultativ pentru programe pe termen lung
Nici un membru nu poate fi urmărit, arestat, deţinut sau judecat datorită opiniilor sau voturilor emise în timpul exercitării
mandatului. În materie corecţională sau penală, Biroul Adunării poate accepta arestarea sau altă măsură privativă de libertate (autorizaţie
nenecesară în caz de crimă, delict flagrant sau condamnare definitivă). Mandatele imperative sunt nule. Dreptul de vot este personal. Afară de
cazurile când Parlamentul se reuneşte normal, sesiunile extraordinare sunt deschise şi închise prin decretul Preşedintelui Republici.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere legislative sunt stabilite printr-un regulament interior,elaborate de acestea.Constituţia prevede că
regulamentele Camerelor, înainte de a fi puse în aplicare, se supun Consiliului Constituţional în vederea controlului constituţionalităţii lor.
Fiecare Cameră îşi alege mecanisme colegiale de conducere, şi anume: Biroul şi Conferinţa preşedinţilor. Biroul Adunării Naţionale reflectă
configuraţia politică a acestuia potrivit grupurilor parlamentare şi este format din: → 1 preşedinte
→ 6 vicepreşedinţi
→ 12 secretari
→ 3 chestori
Preşedintele Adunării Naţionale este şi preşedintele Biroului, ceilalţi membri ai acestuia alegându-se anual în sesiunea parlamentară
deschisă la 2 aprilie. Conferinţa preşedinţilor este formată din Preşedintele Camerei, vicepreşedinţii Biroului, preşedinţii comisiilor permanente
şi ai grupurilor parlamentare, precum şi raportorul general al bugetului Camerei respective.Rolul Conferinţei preşedinţilor este, în principal, de a
stabili ordine de zi a Camerei din perspectiva raporturilor acesteia cu Guvernul.
Parlamentul lucrează în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Iniţiativa convocării unei sesiuni extraordinare a
Parlamentului aparţine primului ministru sau Adunării Naţionale, dar nu Senatului. Sesiunile ordinare sunt prevăzute cu date fixe chiar în
Constituţie art.28. Prima sesiune ordinară se deschide la 2 octombrie şi durează 45 de zile, iar a doua la 2 aprilie şi nu poate depăşi 45 de zile.
Discutarea legilor este precedată de o dezbatere în cadrul comisiilor. Acestea funcţionează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor
generale. Comisiile parlamentare pot fi de două categorii: ►comisii legislative
►comisii de anchetă sau control
Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.
În ceea ce priveşte iniţiativa legislativă aceasta poate aparţine Primului Ministru sau parlamentarilor, dar există unele limitări cu
privire la domeniile în care pot fi întreprinse iniţiative parlamentare. Astfel, iniţiativa parlamentară nu se poate referi decât la acele domenii care
sunt rezervate legiuitorului de către Constituţie.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi, asigurarea posibilităţii de informare fiind o condiţie esenţială a controlului.
Astfel, trebuie menţionate aici, ca şi în alte parlamente întrebările şi interpelările adresate Guvernului; de asemenea declaraţiile asupra unor
subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înfiinţate de Parlament, precum şi controlul efectuat de parlamentari asupra înfăptuirii politicii
europene.
Statutul parlamentarilor:
♦ candidaţii pentru Senat trebuie să fie cetăţeni francezi şi să aibă vârsta de 35 de ani
♦ imunitatea parlamentarilor cuprinde 3 domenii: politic, penal şi material
♦ incompatibilităţi:
- deţinerea de funcţii publice neelective şi în întreprinderi private
- membru al Consiliului Constituţional, al Consiliului economic şi social
- membru al Consiliului Superior al magistraturii, al Guvernului

Puterile preşedintelui francez faţă de autoritatea legislativă.

Cea mai importantă dintre acestea se referă la faptul că Preşedintele are iniţiativa revizuirii Constituţiei, împreună cu Parlamentul.
Aricolul 18 se referă la relaţiile instituţiei prezidenţiale cu Parlamentul în acest sens:,, Preşedintele poate să ia cuvântul înaintea Parlamentului,
convocat în congres pentru acest scop.”
Faţă de Parlament, atribuţiile Preşedintelui privesc intervenţia în procedura legislativă, Preşedintele putând să intervină în ceea ce
priveşte retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de Miniştri. De asemenea, în relaţiile cu puterea legislativă, preşedintele
poate dizolva Adunarea Naţională, ceea ce constituie una din atribuţiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea
primului ministru; există însă şi situaţii când dizolvarea este imposibilă, de pildă atunci când se aplică art.16.

9
 Tot privitor la relaţiile Preşedintelui cu puterea legislativă putem menţiona dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua
dezbatere a unei legi ( aşa numitul „drept de veto suspensiv”), dar această atribuţie este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul
procedurii de revizuire; deschiderea şi închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului. Există un număr de puteri ale preşedintelui care
sunt împărţite cu alte organe, situaţie în care este necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale preşedintelui.

5. Sistemul judiciar şi Instituţia Şefului de Stat în Franţa.

Art. 65 din Constituţie aduce o serie de precizări în legătură cu Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, se arată că acest organism
este prezidat de Preşedintele Republicii, iar Ministrul Justiţiei este de drept vicepreşedinte al Consiliului, putând ţine locul Preşedintelui
Republicii.
Consiliul Superior al Magistraturii cuprinde 9 membrii desemnaţi de către Preşedintele Republicii, în condiţiile stabilite prin legea
organică. Atribuţiile acestui Consiliu sunt următoarele:
-face propuneri pentru numire de judecători la Curtea de Casaţie, pentru acelea de primpreşedinte de Curte de Apel şi pentru acelea de
tribunale de mare instanţă;
-îsi dă avizul, în condiţiile fixate de o lege organică, asupra propunerilor ministrului justiţiei referitoare la numirea celorlalţi magistraţi ai
preşedintelui;
-este consultat în privinţa graţierilor, în condiţiile stabilite printr-o lege organică.
În materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii exercită puterea de a judeca pe magistraţii vinovaţi de fapte comise în
exercitarea funcţiunii lor. În acest caz, Consiliul este prezidat de către primul preşedinte al Curţii de Casaţie .
În ce priveşte justiţia, Preşedintele Franţei este garantul independenţei puterii judiciare şi este preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii,
dispunând de dreptul de graţiere.
Din lecturarea prevederilor constituţionale rezultă indubitabil că magistratura nu este considerată un corp autonom, legiuitorul
constituant a avut în vedere ca, autoritatea judecătorească să nu devină o putere susceptibilă de a constitui o contrapondere faţă de organele
politice fundamentale.

6.Concluzii

Gândirea şi practica politicii franceze au exercitat şi exercită o influenţă dintre cele mai importante asupra dezvoltării democraţiei.
Istoricele principii înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului au fost încorporate în legile fundamentale ale unor state ce şi-au
dobândit independenţa. Valoarea morală, politică şi juridică a marilor principii stabilite de Revoluţia franceză a depăşit momentul epocii
respective, proiectându-se ca adevarate comandamente ale înfăptuirii unei societăţi democratice într-o lume bazată pe respectul regulilor de
drept. Deci marile principii pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului le-a fundamentat constituie astăzi idei extraordinare, a căror
importanţă se proiectează peste veacuri ca elemente indispensabile oricărei societăţi.; ideea că oamenii se nasc şi rămân liberi, că scopul
oricărei asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului rezistă, dincolo de vicisitudinile timpului, ca idei
esenţiale pe care trebuie să se întemeieze orice societate politică.

10