PERIODIZAREA DEZVOLTĂRII CONSTITUŢIONALE

A STATULUI ROMÂN

1. CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL CONSTITUTIONAL

Experienţa istorică relevă faptul că in mod necesar fiecare stat are o Constituţie, dacă
ţinem seama de faptul că în orice sistem de guvernare trebuie să se ia decizii obligatorii pentru
întreaga societate.

Apariţia Constitutiei a fost generată de o anumită evoluţie a societăţii, de creşterea ariei

reglementărilor juridice care au impus o aşezare coerentă, armonioasă şi stabilă sistemului
politic din fiecare stat. Ca lege fundamentală, denumită uneori,, lege a legilor’’, Constituţia s-
a impus în secolul al XVIII- lea. În doctrina şi practica constituţională americană, Constituţia
era definită astfel: forma de guvernamânt izvorâtă din forţa poporului, în care sunt stabilite o
serie de principii fundamentale de drept. Hegel, în lucrarea ,,Principii de filosofie a
dreptului’’, arăta că ,,poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului şi al
stării lui de fapt’’.

Făcând aceeaşi constatare, sociologul român Dimitriue Gusti spunea că ,, o Constituţie

este conştiinţa naţională codificată......nu poate fi deci împrumutată şi nici nu poate fi opera
unui legislator inspirat’’. La rândul său, istoricul Nicolae Iorga ne îndeamnă ,, să căutăm o
Constituţie nouă în cele două mari izvoare, la care ne putem adresa totdeauna cu siguranţă, la
trecutul nostru, care este experienţa umană verificată şi la sufletul maselor adânci ale
poporului nostru’’.

Etimologic, cuvântul Constituţie, provine din latinescul constitutio care înseamnă

aşezare cu temei, stare a unui lucru, stabilitate. În perioada Imperiului Roman, între
Constituţie şi lege se punea semnul egalităţii, însă putem afirma că în fapt nu era vorba de
Constituţie în sensul modern al noţiunii ci mai degrabă de o clasificare a unora dintre legile
imperiale. În Evul Mediu, noţiunea desemna legi cu caracter de bază, legi de referinţă, de care
organele legiuitoare şi administrative trebuiau să ţină cont.

Constituţiile au apărut mai întâi sub forma unor reguli cutumiare, alcătuind constituţia
cutumiară şi reguli codificate într-un document oficial şi solemn, formând ceea ce se numeşte
constituţia scrisă.
 Prima constituţie cutumiară care s-a impus în viaţa unei societăţi, a fost Magna Charta
Libertatum elaborată în Anglia la 1215 şi având un conţinut mai mult contractual, negociat,
decât unul impus de stat. În timp s-au adăugat şi norme scrise cuprinse în dreptul statutar
(statute law) şi dreptul judiciar, jurisprudenţial (common law). În concret, Constituţia engleză
cuprinde acum Magna Charta Libertatum, Petition of Right din 1628, Habeas Corpus din
1679, Bill of Rights din 1689, Actul de stabilire a succesiunii la tron din 1701, Actul
Parlamentului din 1911 şi 1949, Actul referitor la reprezentare din 1949 ăn care se
consolidează sistemul electoral, Actul referitor la drepturile omului din 1998 care codifică în
dreptul britanic Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Actele de descentralizare a
puterii de stat din acelaşi an 1998 prin care se autorizează crearea de Parlamente locale în
Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor. Aceeaşi Constituţie cutumiară o regăsim şi în Israel,
Noua Zeelandă fiind expresia unor uzanţe sau precedente cristalizate de-a lungul timpului în
practica statală.

În epoca modernă, prima Constituţie scrisă este Constutiţia americană din anul 1787, şi
azi în vigoare, urmată de Constituţia Poloniei din 3 mai 1791 şi cea a Franţei din 3 septembrie
1791. În secolul al XIX+-lea aproape toate satele europene îşi vor elabora Constituţii, Suedia
în 1809, Norvegia în 1814, Olanda în 1815.

Constituţia scrisă este aceea materializată într-un act normativ adoptat după proceduri
solemne, derogatorii, cu o forţă juridică supremă şi care îşi propune să substitue unor simple
fapte istorice o ordine juridică clară, sistematică, raţională şi voluntară, având unele
caracteristici:

- este de regulă rigidă, necesitând proceduri specifice de adoptare şi modificare;

- se caracterizează prin stabilitate;

- consacră şi garantează mai eficient drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

- stabileşte reguli clare de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii politice;

- are ca fundament filosofic principiile superiorităţii legii scrise asupra cutumei şi

teoria contractelor scrise, precum şi teoria contractului social a lui J.J.Rousseau.

2. GENEZA SISTEMULUI CINSTITUȚIONAL ROMÂNESC

Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale, gradul

de dezvoltare precum şi gradul de democratizare. Evoluţia nu a fost simplă, ea are o
dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societăţii. Prin urmare,
este marcată de acte normative cu valoare constituţională prin care, în decursul timpului au
fost reglementate relaţiile sociale privind puterea şi drepturile fundamentale ale omului. În
România, ca şi în alte state europene, evoluţia constituţională semnifică democratizarea
exercitării puterii, limitarea puterilor discreţionare ale statului, afirmarea principiului
democraţiei privind organizarea socială, politică, juridică, în stat şi consacrarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Ţările Române, deşi despărţite din punct de vedere politic şi
administrativ au avut strânse legaturi în planul dezvoltarii politice, al organizării societăţii,
fiind adoptate o serie de acte normative cu caracter constituţional, declaraţii de drepturi
semnificative pe care le vom exemplifica.

În doctrină nu există un punct de vedere unitar privind actele normative cu valoare

constituţională care au fost adoptate pentru întâia dată în statul român. Astfel, unii autori
consideră că primele constituţii române sunt Regulamentele Organice din 1831, 1832, în timp
ce alţii consideră că Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptat de Cuza în 1864
este o veritabilă constituţie. Constatin Mavrocordat, domn fanariot, cu preocupări deosebite
pentru dezvoltarea Ţării Româneşti, emite la 7 februarie 1741 o lege numită ,,Aşezământul
pentru Muntenia’’,considerat de unii autori un veritabil act constituţional, prin care
reglementează instituţiile reprezentative, adunarea obştească, dar şi o serie de principii
democratice. Acest act normativ a constituit doi ani mai târziu subiect de preocupare pentru
revista franceză ,,Mercure de France’’ care a publicat actul în cauză sub denumirea de ,,
Constituţia lui Mavrocordat’’.

Memoriul boierilor munteni din 10 mai 1791 din timpul războiului Rusiei şi Austriei
împotriva Imperiului Otoman, reprezintă o nouă manifestare de constituţionalism, în sensul în
care la 1791 boierii munteni în frunte cu Mitropolitul Filaret şi marele spătar Ion Cantacuzino,
au elaborat un Memoriu cu conţinut constituţional pe cale l-au trimis Curţii Imperiale de la
Petersburg şi Viena în vederea obţinerii unor drepturi cum ar fi:

 alegerea Domnului dintre dregători de către cele trei stări sociale ale Ţării Româneşti;
 crearea Armatei naţionale;
 stabilirea hotarului cu Imperiul Otoman pe Dunăre şi desfiinţarea raialelor turceşti
Brăila, Giurgiu şi Turnu;
 în caz de conflict armat între vecini, Ţara Românească să fie pusă sub protecţia
Austriei.
 Şcoala Ardeleană, la finele secolului al XVIII-lea, afirma dezvoltarea respectării
drepturilor fundamentale ale omului, ale poporului român din Transilvania. Prin Supplex
Liberrus Valachorum se consacra echilibrul ce trebuie să existe între interesele fiecărui
cetăţean-comunitate-stat, dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot poporul român.

Primul document ce se află la originea organizării moderne a statului este un proiect cu

caracter constituţional al lui Dimitrie Sturdza din 1802.Documentul puncta cu precădere
principiul separarea puterilor în stat, Divanul cel mare -Guvernul, Divanul pravilnicesc-
Parlamentul, Divanul de jos- mica boierime. Doctrina liberală şi teoria drepturilor
fundamentale ale omului pătrund în Principatele Române după 1821. Proclamaţia de la
Padeş a lui Tudor Vladimirescu sau Constituţia Cărvunarilor din 1822, consacră valori
importante pentru individ ca:

libertatea individuală a persoanei,a întrunirilor, a comerţului, egalitatea în faţa legii,

respectarea proprietăţii, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea
învăţământului, organizarea statului, restrângerea puterii domneşti. Constituţia proclama
principiul guvernării naţionale prin ea însăşi, dar, deşi nu a primit o valoare oficială, a
reprezentat un document important exprimând în esesnţă voinţa boierimii de a reforma
drepturile şi libertăţile statale şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Un moment istoric
hotărâtor în dezvoltarea sistemului constituţional românesc la reprezentat Revoluţia de la
1848-1849, în cadrul căreia sunt elaborate mai multe documente politice prin care erau
consacrate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi principiul statului modern. Astfel,
unul dintre punctele Proclamaţiei de la Islaz era adoptarea unei constituţii a statului.

Un moment de referinţă şi cu semnificaţii în evoluţia constituţională a Ţărilor Române

rămân cele două Regulamente Organice din 1831, 1832 opera marilor boieri munteni şi
moldoveni. Nicolae Iorga afirma că Regulamentele Organice sunt adevărate constituţii, fiind
în cea mai mare parte o creaţie a românilor. Acestea conţin dispoziţii care privesc organizarea
parlamentară, guvernamental-administrativă şi judecătorească, avnd la bază principiul politic
separaţia puterilor în stat.După naşterea statului român modern, în urma Unirii celor două
Principate la 1959, începe o nouă etapă în dezvoltarea sistemului constituţional, care a
culminat cu adoptarea de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a Statutului Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1864. În acest context, Convenţia de la Paris a reprezentat actul
internaţional prin care s-au stabilit normele fundamentale referitoare la situaţia juridică şi
politică a Principatelor Române:
 consacra principiul separaţiei puterilor în stat
 puterea executivă aparţinea domnului, acesta era ales pe viaţă
 adunarea electivă era organul reprezentativ unicameral ales pe un mandat de şapte ani
 se atribuie adoptarea legilor domnului.

Convenţia de la Paris prevedea existenţa unei Comisii Legislative ce avea ca principal

rol acela de a pregăti proiectele de legi. Prin urmare, scopul este acela de a unifica
legislativ cele două Principate. Ceastă comisie a elaborat un proiect de constituţie ce avea
ca principale caracteristici: afirmarea clară a dezideratului unirii Principatelor, dorinţa de
a se apropia de valorile occidentale, democratizarea reală a societăţii prin afirmarea
principiului pluralismului politic.

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, primul act considerat ca fiind o

constituţie în România este aprobat ca urmare a plebiscitului din 10 mai 1864. De altfel
însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în jurământul depus în faţa corpurilor legiuitoare
ale Ţării face referire la ,,Constituţie’’. În acest document cu valoare politică şi juridică
sunt consacrate primele reguli constituţionale privind organizarea statului. Astfel puterea
statală aparţine naţiunii şi era încredinţată spre exercitare domnului şi reprezentanţei
naţionale.

Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Repreyentanţa

Naţională, care avea o structură bicamerală, respectiv Corpul Ponderator şi Adunarea
Electivă. Cele două camere erau formate din membrii aleşi şi membrii de drept.

Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional nu
face referire expres la acest lucru. Prin statut se organiza pentru prima dată Consiliul de
Miniştri şi Consiliul de Stat, ambele fiind organisme executive, ce puteau face propuneri
legislative şi să analizeze stadiul actual al legislaţiei. Iniţiativa legislativă aparţinea
exclusiv domnului, care putea să sancţioneze legile prin promulgare. De asemenea, prin
atribuţiile sale, Corpul Ponderator, care avea un caracter conservator, verifica şi
corespondenţa dintre proiectele de legi şi dispoziţiile Convenţiei de la Paris şi ale
Statutului Dezvoltător. Prin urmare, Corpul Ponderator realiza ,,un control de
constituţionalitate prealabil’’ al legilor.

Statutul cuprindea şi reguli privind structura şi organizarea guvernului, funcţionarea

parlamentului, a armatei şi a administraţiei locale. Drepturile electorale erau stipulate
într-o lege separată. Astfe, erau menţionate modul de desfăşurare a alegerilor, precum şi
drepturile electorale, în sensul în care sistemul de vot nu era universal, era organizat pe
baze censitare, în funcţie de avere, iar femeile nu aveau drept de vot şi nu puteau fi
alese.Unii autori contestă faptul că Statutul Dezvoltător ar fi o veritabilă constituţie,
deoarecenu cuprinde nici un capitol privitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Însă
acest aspect nu este de natură să nege caracterul de constituţie deoarece legea electorală,
anexa statutului, face referire la drepturile politice. De altfel, există Constituţii în vigoare
care nu cuprind capitole dedicate drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de
exemplu, Constituţia Franţei din 1958.