UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DE DREPT PUBLIC ȘI ȘTIINȚE

ADMINISTRATIVE

LECT.UNIV.DR. OANA STĂICULESCU

ECONOMIE
Note de curs
 Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi
orice folosire alta decât în scopuri personale pentru studiu este
interzisă de lege sub sancţiune penală.

2
 I. Informaţii generale
Numele cursului: Economie
An, semestru: An I, Sem. II
Titular disciplină: Lect.univ.dr. Stăiculescu Oana
Email: oana.staiculescu@yahoo.com
Birou: Craiova, Facultatea de Drept, Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.3

Introducere
Cursul de „Economie” se predă în semestrul II, anul I, la Specializarea Drept,
și are ca scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor economice,
precum și familiarizarea studenților cu instituţiile, mecanismele şi regulile
sistemului economic

Obiective
Formarea unei concepții științifice necesare pentru cunoașterea, înțelegerea,
utilizarea şi aplicarea termenilor, relațiilor, proceselor și fenomenelor proprii
economiei

Rezultate așteptate
 Recunoașterea, familiarizarea şi utilizarea noţiunilor de bază privind
elementele specifice sectorului economic.
 Dezvoltarea capacităţii de înţelegere a modului de organizare, funcţionare
şi finanţare a entităților, precum și interpretarea economică a rezultatelor
obţinute, în vederea fundamentării unor decizii corecte, la nivel de
management.
 Formarea unui spirit de orientare în aprecierea proceselor economice și de
a rezolva prolemele practice din activitatea profesională.

3
 Aprofundarea cunoştinţelor prin intermediul studiului individual, precum şi
implicarea studenţilor în activitatea de cercetare ştiinţifică ce vizează
disciplina în cauză.

Structura cursului
Cursul este structurat pe 7 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare
înţelegerii noţiunilor specifice economiei. Cursul se desfăşoară prin tratarea
noţiunilor care stau la baza economiei în baza unei documentări susţinute de
actualizarea permanentă a bibliografiei.

Capitolul Tema abordată

1 Economia – domeniu al vieții umane
2 Economia de piață contemporană
3 Factorii de producție
4 Piața și concurența. Piața monetară
5 Piața capitalului. Piața muncii
6 Macroeconomia și puterea publică
7 Venitul, consumul și economisirea

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi
studiu individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea
profesorului – studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta
se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea
sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi gestiona
singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie
suficient pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

Competențe obținute

4
1. Definirea, explicarea și aplicarea conceptelor, teoriilor, procedeelor şi
fenomenelor proprii sectorului economic
2. Aplicarea principiilor, normelor şi a eticii profesionale în cadrul propriei
strategii de muncă riguroasă, eficientă şi responsabilă.
3. Integrarea cunoştinţelor economice şi de interpretare a normelor juridice in
materie.
4. Exprimarea şi argumentarea propriilor opinii în mod corect, fluent şi
coerent.
5. Identificarea oportunităţilor de formare continuă şi valorificarea eficientă a
resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru propria dezvoltare.

Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului
universitar, prin intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a
studenţilor la seminar; verificarea continuă a cunoştinţelor dobândite;
rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările semestriale; evaluarea finală
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul
de învăţământ .
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20%
şi 70%) conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare
finală x0,7)+1p (pentru îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu:
(6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor
teoretice referitoare la disciplina Economie. Conţinutul este structurat în
capitole, în cadrul fiecărui capitol regăsindu-se mai multe subcapitole, în aşa

5
fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa.
Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă următoarea succesiune:
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărui capitol şi consultarea recomandărilor
bibliografice.
2. Parcurgerea concluziilor fiecărei teme de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare.
4. Rezolvarea testurilor de autoevaluare.
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

6
 Capitolul I
ECONOMIA – DOMENIU AL VIEȚII UMANE

1. Nevoile umane şi resursele economice

Existenţa şi dezvoltarea omului se întemeiază pe satisfacerea unor

trebuinţe multiple denumite nevoi umane.
Nevoile umane reprezintă cerinţe de ordin economic, politic, social şi
spiritual, care asigură viaţa omului, dezvoltarea normală a indivizilor şi a
colectivităţilor umane, corespunzător cu gradul atins în dezvoltarea societăţii
şi cu capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste cerinţe.
Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o constituie
nevoile (trebuinţele) economice.
Nevoile economice se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale:
a) reprezintă resortul fundamental al oricărei activităţi economice;
b) au o dublă determinare: obiectivă şi subiectivă; din punct de
vedere obiectiv, ele sunt rezultatul condiţiilor de viaţă existente la
un moment dat în societate şi depind de gradul de dezvoltare al
societăţii şi al indivizilor; din punct de vedere subiectiv, nevoile
economice depind de factorii biologici, sociali, psihologici, morali,
de obiceiuri, tradiţii şi dorinţe;
c) au caracter istoric, devenind, în timp, nelimitate ca număr şi
manifestându-se sub forma legii (principiului) creşterii şi
diversificării trebuinţelor;
d) orice nevoie economică se stinge prin satisfacerea sa, dar renaşte
cu timpul, având o anumită periodicitate;

7
 e) nevoile economice au caracter complex, prezentându-se ca o
mulţime de trebuinţe complementare, concurente; ele alcătuiesc
sistemul trebuinţelor (nevoilor) economice.

Clasificarea şi ierarhizarea nevoilor economice

Sistemul de nevoi economice vizează simultan

1) cerinţele desfăşurării activităţilor economice şi se manifestă ca nevoi ale
consumului productiv (intermediar) şi 2) cerinţele populaţiei, care îmbracă
forma de nevoi de consum neproductiv (final).
Nevoile economice ale populaţiei (de consum final), la rândul lor, au
caracter complex şi dinamic, structurându-se în funcţie de anumite criterii
(reguli).
1.După funcţia îndeplinită în raport cu organismul uman, se disting:
a) trebuinţe organice (fiziologice), denumite şi nevoi
fundamentale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, sănătate fizică şi
mentală);
b) trebuinţe funcţionale (superioare), care se divid în: trebuinţe
materiale (cărţi, aparataj electrocasnic şi electronic, baza
materială a sportului, turismului, culturii, artei, învăţământului
etc.) şi trebuinţele social-spirituale ( de învăţare, de
cunoaştere, de a munci, de a crea, de a te delecta, de timp liber
ş.a.);
2. Nevoile populaţiei sunt clasificate în unele documente ONU în:
a)nevoi minime (biologice), cum sunt cele referitoare la
alimentaţie, îmbrăcăminte-încălţăminte, locuinţă şi sănătate; b)
nevoi de bază, care cuprind în plus faţă de cele minime, nevoile de
educaţie; c) nevoi psiho-sociale care pe lângă nevoile de bază,

8
 cuprind o gamă extrem de largă de necesităţi referitoare la
instruire, formare, comunicare, odihnă, securitate personală,
protecţie socială, cerinţele de mediu ambiant ş.a.
3. În funcţie de gradul de urgenţă pentru viaţa şi dezvoltarea
oamenilor, nevoile economice se ierarhizează în:
a) nevoi primare (vitale) sau nevoile a căror satisfacere nu
poate fi amânată (nevoile care asigură menţinerea,
perpeturea vieţii oamenilor);
b) nevoi speciale sau trebuinţele ce apar după satisfacrea la
un nivel minim a nevoilor primare, trebuinţe care se
grupează după gradul de urgenţă în nevoi secundare,
terţiare cuaternare etc.
4. După durata repetabilităţii lor, nevoile economice se grupează în:
nevoi curente, nevoi periodice şi nevoi rare;
5. După posibilitatea satisfacerii acestora se disting: nevoi solvabile
(care pot fi satisfăcute cu ajutorul veniturilor deţinute de individ) şi
nevoi nesolvabile în acel moment sau nevoi - aspiraţii (dorinţe).
Nevoile economice, conştientizate de către oameni şi transformate în
mobiluri poartă numle de interese economice.
Interesele economice, ca şi trebuinţele, sunt complexe şi independente
şi alcătuiesc sistemul de interese, care cuprinde: interesele personale (ale
indivizilor), interesele de grup (ale microgrupurilor şi grupurilor sociale) şi
interesele generale; interesele particulare şi interesele publice; interesele
curente şi de perspectivă, interesele locale, regionale, naţionale, internaţionale
ş.a.
Purtătorii intereselor economice sunt subiecţii economici: indivizi,
colective de indivizi, microgrupuri, categorii sociale şi societatea în ansamblu.

9
 Cooperarea cât şi confruntarea dintre purtătorii intereselor economice
se bazează pe acţiunea economică. Acţiunea economică este o categorie
complexă care presupune:
a) - existenţa intereselor şi scopurilor economice ale oamenilor;
b) - existenţa obiectului acţiunii;
c) - existenţa mijloacelor (instrumentelor) necesare realizării acţiunii;
d) - realizarea sau obţinerea obiectului transformat al acţiunii.
În cadrul acţiunii economice a oamenilor sunt trase şi utilizate
resursele economice.
Resursele sunt reprezentate de ansamblul elementelor atrase şi
utilizate efectiv în cadrul acţiunii economice a oamenilor pentru producerea
de bunuri materiale şi de servicii.
Resursa primară a tuturor activităţilor economice o reprezintă natura
(pământul).
Cea mai importantă resursă a societăţii, resursa creativă şi
reproductibilă, o constituie potenţialul uman.
Ansamblul resurselor economice ale societăţii se pot clasifica în: a)
resurse primare (resursele naturale şi populaţia privită cantitativ şi structural)
b) resurse derivate (rezervele materiale şi cunoştinţele umane; stocul de
învăţământ, de ştiinţă, de cultură, potenţialul inovaţional ş.a.)
Corelaţia dintre creşterea nevoilor umane şi sporirea cantităţii de
resurse economice se manifestă sub forma legii rarităţii resurselor şi
bunurilor.
Legea rarităţii resurselor şi bunurilor desemnează faptul că volumul,
structura şi calitatea resurselor economice şi ale bunurilor se modifică mai
încet decât volumul, structura şi intensittea nevoilor umane.

Teme de autoevaluare

10
 1. Descrieți care sunt trăsăturile esențiale ale nevoilor economice?
2. Clasificați nevoile economice.
3. Enunțați legea rarității resurselor și bunurilor.

2. Economia - componentă a vieţii sociale

Trăsătura definitorie a societăţii o constituie prezenţa omului, a omului

real (viu), ca purtător şi reproducător al vieţii şi ca subiect creativ al
activităţilor din societate şi al relaţiilor sociale.
Societatea umană poate fi definită ca un sistem care face parte dintr-un
alt sistem, mult mai larg - sistemul naturii -, iar omul este elementul comun al
ambelor sisteme: sistemul naturii şi sistemul social.
Sistemul naturii reprezintă ecosistemul dat, necreat de om, cu
legile sale obiective şi determinismul său natural, patrimonial şi
permanent.
Sistemul social sau sociosistemul este sistemul creat de om prin
acţiunile sale.
Omul (homosistemul) este, pe o parte, o fiinţă corporală sau un produs
al naturii, iar pe de altă parte, o fiinţă socială ( un produs al societăţii) .
Economia - domeniu fundamental al societăţii - este acea componentă
a vieţii sociale căreia îi revine rolul de a produce, distribui (repartiza),
schimba şi consuma bunurile materiale şi serviciile necesare oamenilor.
Economia îndeplineşte funcţii esenţiale în cadrul sistemului social.
Principala funcţie a economiei constă în asigurarea existenţei materiale
a oamenilor, a perpetuării (dăinuirii) vieţii oamenilor şi a societăţii.

11
 În al doilea rând, economia asigură nu numai satisfacerea nevoilor
economice existente la un moment dat, ci creează, totodată, premisele pentru
apariţia unor noi trebuinţe.
În al treilea rând, economia este acel domeniu care creează condiţiile
materiale pentru desfăşurarea şi dezvoltarea celorlalte ctivităţi (neeconomice)
din societate: politice, sociale, cultural-spirituale, cultura, etc.
Activităţile politice, sociale, spitiruale ş.a. au o independenţă relativă
faţă de activităţile economice, se interferează cu acestea şi se condiţionează
reciproc.

Teme de autoevaluare
1. Care este trăsătura definitorie a societății?
2. Ce reprezintă economia?
3. Economia îndeplinește trei funcții esențiale în cadrul sistemului social,
care sunt acestea?

3. Structurile economiei

Activităţile economice sunt acele forme sociale specifice ale acţiunii

umane, prin care se dobândesc bunurile materiale şi serviciile necesare
oamenilor. Ansamblul activităţilor economice, privite în interdependenţa lor
funcţională, constituie economia reală.
Forma principală prin care se manifestă economia reală contemporană
o constituie economia naţională.
Marea complexitate a economiei unei societăţi implică existenţa unor
structuri care îi redau coerenţa şi funcţionalitatea.
Structura economiei reprezintă modul de alcătuire, de asociere şi de
organizare a componentelor unei economii naţionale, numărul şi dimensiunile

12
(ponderile) acestora, precum şi relaţiile dintre ele, care îi redau echilibrul şi
dinamica (tendinţa de dezvoltare). Există numeroase structuri ale economiei
naţionale, mai importante fiind:
1) Structura tehnologică reflectă raporturile dintre componentele
tehnologice ale unei economii naţionale, respectiv capacitatea
acesteia de a genera, promova şi asimila progresul tehnico-
ştiinţific contemporan şi de a participa la revoluţia ştiinţifico-
tehnică. În lumea de azi se cunosc trei categorii de tehnici şi
tehnologicii: de vârf (avansate), bazate pe microprocesoare, roboţi,
tehnologii neconvenţionale, tehnici informatice ş.a., tehnologii
intermediare (maşiniste) şi tehnologii premaşiniste (tradiţionale).
În funcţie de ponderea acestor categorii de tehnologii în ramurile
economiei naţionale se disting: economii cu structuri tehnologice
avansate (moderne), economii naţionale cu structuri tehnologice în
curs de modernizare şi economii naţionale cu structuri tehnice
perimate.
2) Structura de ramură şi sectorială constă în raportul dintre
subramurile, sectoarele şi sferele economiei naţionale, generate de
diviziunea socială a muncii şi de structura nevoii sociale. Dacă
avem în vedere ponderea ramurilor în totalul activităţii economice,
o economie naţională se poate încadra în unul din următoarele
tipuri de economie:
a) economie agrară (când partea principală a PIB şi a
populaţiei ocupate este deţinută de agricultură;
b) economie agrar - industrială (când industria începe să
aducă o contribuţie însemnată, dar nu preponderentă la
dezvoltarea economiei naţionale);

13
 c) economie industrial-agrară (când industria devine
preponderentă în ocuparea populaţiei şi în producerea PIB,
dar agricultura deţine încă o pondere importantă);
d)economie industrială (când industria devenită
preponderentă în economia naţională are capacitatea de a
industrializa puternic celelalte ramuri);
e) economie industrială şi de servicii, denumită şi economie
tehnologică sau informatizată (când sectorul serviciilor şi
înalte tehnologii, inclusiv cele informatice, joacă rolul
hotărâtor în dezvoltarea economică).
Ramurile economiei se grupează pe sectoare, ponderile acestora
redând structura sectorială a economiei naţionale. Sectoarele principale ale
economiei sunt:
a) sectorul primar, cuprinzând agricultura, silvicultura,
piscicultura şi industria extractivă;
b) sectorul secundar, cuprinzând ramurile industriei prelucrătoare;
c) sectorul terţiar, cuprinzând serviciile din toate categoriile.
În raport cu sferele reproducţiei sociale, structura economiei reale
cuprinde patru mari grupuri de activităţi, care s-au format şi funcţionează pe
baza unor relaţii orizontale:
1) Producţia cuprinde toate activităţile din agricultură, industrie şi
alte domenii care constau în modificări de formă şi de fond asupra
bunurilor pentru a le face utile sau a le spori utilitatea iniţială.
Funcţia primordială a producţiei o constituie îmbinarea şi utilizarea
factorilor de producţie, în vederea producerii de bunuri materiale şi
de servicii. În funcţie de rezultatele ei, poducţia poate fi: materială,
când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie materială), şi

14
 prestări de servicii, când se produc bunuri materiale (bogăţie
imaterială).
2) Distribuţia constă în repartizarea venitului global (total) obţinut în
economie între indivizi, agenţi economici, grupuri şi categorii
sociale, pe baza unor reguli (principii) statornicite în societate.
3) Circulaţia se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi
schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice
create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri
(cumpărătorilor);
4) Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice,
create repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea
diferitelor trebuinţe.
După scopul sau destinaţia bunurilor, se disting:
a) consumaţia productivă (intermediară), care constă în consumarea
unor bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi
servicii;
b) consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de
consumarea bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor
personale.
Economia contemporană se bazează pe schimburi comerciale, monedă,
preţ, cerere, ofertă, sistem bancar şi financiar. Ca urmare, printre structurile
economiei, care dublează, respectiv triplează toate structurile menţionate
anterior se disting structurile comercială şi bancar-financiară, cu rol de
liant şi de catalizator ce asigură coeziunea şi fluiditatea tuturor activităţilor
dintr-o economie naţională.
Structura pe verticală a conomiei ierarhizează activităţile pe patru
niveluri:

15
 1) Microeconomia, ca structură de bază a economiei, desemnează
ansamblul proceselor ce se derulează la nivelul unităţilor
economice specializate, care produc bunuri materiale şi servicii şi
acţionează în sfera producţiei sau circulaţiei.
2) Mezoeconomia. Agenţii economici au nu numai o structură
eterogenă ci şi ierarhică. Mezoeconomia se referă, deci, la
agregarea activităţilor economice la nivel zonal (regional), ale
grupurilor de întreprinderi, al ramurilor şi subramurilor economiei
naţionale.
3) Macroeconomia priveşte activităţile economice la nivel naţional,
statal, ca raporturi între ramurile economiei şi sferele reproducţiei;
ca subsumare a tuturor activităţilor economice ale unui stat.
4) Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor
statelor lumii, interdependenţele economice dintre state, generate
de diviziunea internaţională a muncii, funcţionarea pieţei mondiale
şi a circuitului economic mondial.

Teme de autoevaluare
1. Enumerați sectoarele principale ale economiei.
2. Structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi,
care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale, care
sunt acestea?
3. Descrieți structura pe verticală a economiei.

CONCLUZII

16
 Nevoile umane reprezintă cerinţe de ordin economic, politic, social şi
spiritual. Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o constituie
nevoile (trebuinţele) economice.
Nevoile economice se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale:
a) reprezintă resortul fundamental al oricărei activităţi economice;
b) au o dublă determinare: obiectivă şi subiectivă;
c) nelimitate ca număr;
d) orice nevoie economică se stinge prin satisfacerea sa, dar renaşte
cu timpul;
e) nevoile economice au caracter complex
Nevoile economice ale populaţiei (de consum final), la rândul lor, au
caracter complex şi dinamic, structurându-se în funcţie de anumite criterii
(reguli):
1.După funcţia îndeplinită în raport cu organismul uman, se disting:
trebuinţe organice și trebuinţe funcţionale
2. Nevoile populaţiei sunt clasificate în unele documente ONU în:
nevoi minime (biologice), nevoi de bază și nevoi psiho-sociale
3. În funcţie de gradul de urgenţă pentru viaţa şi dezvoltarea
oamenilor: nevoi primare (vitale) și nevoi speciale
4. După durata repetabilităţii lor, nevoile economice se grupează în:
nevoi curente, nevoi periodice şi nevoi rare;
5. După posibilitatea satisfacerii acestora se disting: nevoi solvabile şi
nevoi nesolvabile în acel moment
Resursele sunt reprezentate de ansamblul elementelor atrase şi
utilizate efectiv în cadrul acţiunii economice a oamenilor pentru producerea
de bunuri materiale şi de servicii. Ansamblul resurselor economice ale
societăţii se pot clasifica în: resurse primare și resurse derivate.

17
 Legea rarităţii resurselor şi bunurilor desemnează faptul că volumul,
structura şi calitatea resurselor economice şi ale bunurilor se modifică mai
încet decât volumul, structura şi intensittea nevoilor umane.
Sistemul social sau sociosistemul este sistemul creat de om prin
acţiunile sale.
Economia - domeniu fundamental al societăţii - este acea componentă
a vieţii sociale căreia îi revine rolul de a produce, distribui (repartiza),
schimba şi consuma bunurile materiale şi serviciile necesare oamenilor.
Economia îndeplineşte funcţii esenţiale în cadrul sistemului social.
Activităţile economice sunt acele forme sociale specifice ale acţiunii
umane, prin care se dobândesc bunurile materiale şi serviciile necesare
oamenilor. Ansamblul activităţilor economice, privite în interdependenţa lor
funcţională, constituie economia reală.
Forma principală prin care se manifestă economia reală contemporană
o constituie economia naţională. Există numeroase structuri ale economiei
naţionale, mai importante fiind: structura tehnologică și structura de ramură
şi sectorială
Sectoarele principale ale economiei sunt:
a) sectorul primar, cuprinzând agricultura, silvicultura,
piscicultura şi industria extractivă;
b) sectorul secundar, cuprinzând ramurile industriei prelucrătoare;
c) sectorul terţiar, cuprinzând serviciile din toate categoriile.
În raport cu sferele reproducţiei sociale, structura economiei reale
cuprinde patru mari grupuri de activităţi, care s-au format şi funcţionează pe
baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia, circulația, consumația.
Structura pe verticală a conomiei ierarhizează activităţile pe patru
niveluri: microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia și
mondoeconomia.

18
19
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt sectoarele principale ale economiei?

2. Care sunt relaţiile orizontale pe baza cărora funcţionează

economia?

3. Mişcarea sistemului de nevoi, caracterul dinamic al acestuia are

la bază următoarele trăsături:
a. complementaritarea nevoilor;
b. caracterul limitat al acestora;
c. concurenţa dintre diferitele nevoi;
d. elasticitatea nevoilor;
e. natura sursei de formare a nevoilor.

4. După natura lor, resursele se grupează în:

a. resuse rare;
b. resurse abundente;
c. resurse primare;
d. resurse informaţionale;
e. nicio variantă din cele de mai sus.

5. Care din criteriile enumerate mai jos stau la baza clasificării

nevoilor?
a. consumul de energie fizică;
b. consumul de energie intelectuală;
c. ciclul activităţii umane;

20
d. durata vieţii active a omului;
e. evoluţia raportului dintre nevoi şi resurse.

21
 Capitolul II
ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

1.Trăsăturile esenţiale ale economiei de schimb

Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul

activităţii economice denumită economie naturală.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare
a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din
rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Schimbul înseamnă înstrăinarea propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare.
Capitalismul a generalizat producţia de mărfuri şi, prin aceasta, a avut
loc trecerea de la un sistem economic în care predomină economia naturală, la
un sistem în care predominantă devine economia de schimb.
Economia de schimb reprezintă acea formă socială de desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii economici, în cea mai mare parte a lor,
produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în locul lor altele, necesare
satisfacerii trebuinţelor. Mecanismul economiei de schimb se bazează, în
mare măsură, pe categoriile şi pârghiile producţiei de mărfuri, pe legităţile
acesteia.
Producţia de mărfuri este acea formă de organizare a economiei în
care produsele sunt create de către diferiţi producători autonomi, fiecare
dintre ei fiind spcializat în confecţionarea unui bun oarecare, astfel încât
pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea - cumpărarea
acestora care, în virtutatea acestui fapt, devin mărfuri. Existenţa poducţiei
de mărfuri este susţinută de două condiţii esenţiale:

22
 a) diviziunea socială a muncii;
b) autonomia, independenţa producătorilor.
Diviziunea socială a muncii reprezintă condiţia gnerală a oricărei
producţii de mărfuri. Ea reprezintă procesul obiectiv de diferenţiere şi
specializare a fiecărui producător în executarea unui anumit produs.
Autonomia, independenţa producătorilor constă în dreptul proprietarului de
a dispune de un produs şi de a-l înstrăina. Numai produsele unor producători
de sine-stătători, independenţi unii de alţii, se pot întâlni în calitate de
mărfuri.
Autonomia producătorilor s-a creat şi a înflorit mai ales ca atribut al
proprietăţii private. Capitalismul a generalizat economia de mărfuri şi a creat
sistemul economiei de piaţă.

Teme de autoevaluare
1. Ce reprezintă economia de schimb?
2. Definiți producția de mărfuri.
3. Prezentați care sunt cele două condiții esențiale care susțin producția
de mărfuri.

2. Economia de piaţă și proprietatea

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare

a activităţii economice în care raportul dintre cerere şi ofertă determină
principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodelor de organizare şi
combinare a factorilor de producţie şi categoriilor de persoane care au
acces la aceste bunuri prin mijlocirea preţurilor.

23
 Elementele principale care caracterizează sistemul economiei de piaţă
sunt:
1. Proprietatea privată, care este forma principală de proprietate
există în ţările cu economie de piaţă şi care nu exclude existenţa şi
a altor forme de proprietate.
2. Autonomia agenţilor economici în desfăşurarea activităţii
economice, în luarea deciziilor necesare atingerii scopurilor
următite;
3. Concurenţa reprezintă o condiţie de neânlocuit a economiei de
piaţă, ea determinând progresul economic şi social al unei ţări;
4. Preţurile se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii şi
ofertei pe piaţă, fără intervenţii administrative, asigurând alocarea
şi utilizarea resurselor în funcţie de nevoile reale ale societăţii;
5. Existenţa unui cadru instituţional adecvat care să asigure libertatea
de acţiune şi de decizie a agenţilor economici în limitele impuse de
sistemul social pe care sistemul economic îl deserveşte;
6. Statul democratic este prezent în activitatea economică în măsura
în care este un agent economic ca oricare altul (este cumpărător
sau producător de anumite bunuri economice) şi respectă integral
regulile de funcţionare a economiei de piaţă.
Economia de piaţă existentă, în zilele noastre în ţările capitaliste
prezintă o serie de caracteristici, între care:
a) Este o economie multipolară, în sensul că prezintă o multitudine
şi o varietate de centre de activitate economică, respectiv de agenţi
economici, legaţi între ei prin numeroase reţele de schimb, fiecare
având un comportament propriu, diferenţiindu-se, prin
raţionalitate, orizont, forţă de influenţă a celorlalţi agenţi
economici.

24
 b) Este o economie subordonată prioritar consumatorului;
c) Este o economie descentralizată, întrucât deciziile sunt luate de
către agenţii economici independenţi;
d) Este o economie de întreprindere, deoarece spaţiul
microeconomic reprezintă cadrul pentru desfăşurarea activităţii,
întreprinderea fiind unitatea economică de bază;
e) Este o economie de calcul în expresie monetară, moneda servind
drept numitor comun tuturor activităţilor agenţilor economici;
f) Este o economie în care profitul este mobilul activităţilor
întreprinse de agenţii economici, motivaţia întregii activităţi la
nivel microeconomic;
g) Este o economie în care rolul statului se manifestă indirect şi
global, adică statul, prin acţiunile sale susţine şi completează
piaăa, înlătură consecinţele negative ale funcţionării ei.

Proprietatea a constituit, de-a lungul timpului, o problemă cu

caracter de permanenţă în istoria omenirii, conturându-se trei optici în
legătură cu geneza şi natura acsteia: juridică, economică şi filosofică.
Din punct de vedere juridic proprietatea este privită ca o relaţie de
posesiune a unui bun de către o persoană fizică sau juridică, reprezintă dreptul
exclusiv al unei persoane fizice sau juridice de a utiliza şi de a dispune în mod
absolut de un bun, sub rezerva unor limitări prevăzute de lege.
Optica filosofică se fundamentează pe ideea de personalitate umană.
Cum personalittea umană se manifestă în cadrul vieţii sociale, proprietatea
apare ca o relaţie socială.
Optica economică despre proprietate s-a manifestat mai târziu, în
cadrul lucrărilor clasicilor economiei politice. Aceştia au subliniat că la baza
normelor juridice de proprietate se află conţinutul social al acesteia, care

25
constă în relaţii materiale între indivizi şi socio-grupuri cu privire la bunurile
existente.
Proprietatea, în general, poate fi definită ca o totalitate, un complex
de relaţii economice, politice şi juridice dintre oameni în legătură cu
bunurile, relaţii reglate de norme istoriceşte statornicite pe plan social.
Obiectul şi subiectul proprietăţii
În lumea contemporană se manifestă pluralismul formelor de
proprietate. Premisele teoretice ale caracterizării pluralismului formelor de
proprietate sunt noţiunile de bunuri şi de agenţi ai vieţii economice. Bunurile
reprezintă obiectul comun al vieţii economico-sociale. Două surse
alimentează societatea cu bunuri: natura şi activităţile utile ale oamenilor.
Bunurile oferite direct de natură (aerul, căldura şi lumina soarelui etc.)
se manifestă ca bunuri libere în sensul că nu sunt rezultatul unei activităţi
umane anterioare, se găsesc în cantităţi relativ nelimitate şi sunt accesibile
tuturor indivizilor în aceeaşi măsură. Cea mai mare parte a bunurilor provin
însă din activităţile economico-sociale, le sunt deci bunuri create. La rândul
lor, bunurile create se scindează în două grupe:
a) bunuri create şi consumate în cadrul aceleiaşi gospodării (menaj),
fără a pătrunde în sfera circulaţiei;
b) bunurile marfă sau bunurile create pentru schimb, care pentru a intra
în consum trebuie să parcurgă, în prealabil, sfera circulaţiei mărfurilor.
Pentru agenţii economici, obiectul proprietăţii îl constituie, de regulă,
bunurile economice.
Bunurile economice, ca obiecte şi servicii, ca produse primare,
secundare şi finale, ca bunuri de producţie (prodfactori) şi ca bunuri de
consum personal (satisfăcători) etc., în totalitatea şi marea lor varietate
alcătuiesc obiectul proprietăţii.

26
 Subiectul proprietăţii îl constituie agenţii vieţii economico-sociale.
Aceştia se manifestă ca indivizi(familii), în calitate de persoane fizice, de
cetăţeni, ca socio-grupuri şi organizaţii (la nivel naţional sau internaţional).
Indivizii (familiile), ca persoane ce-şi valorifică liber forţa de muncă,
nu pot acţiona decât într-un cadru social dat. Indivizii pot fi:
a) posesori-producători (cei care desfăşoară activităţi în cadrul
gospodăriei agricole familiale, atelierul propriu, sau într-o întreprindere cu
capital propriu pe care îl administrează);
b) posesori-neproducători (cei care dispun de mijloace de producţie
utilizate de către forţa de muncă angajată, proprietarii funciari care cedează
arendaşului dreptul de a cultiva pământul, posesorii capitalului de împrumut
ş.a.).
Sociogrupurile sunt ansambluri de indivizi care au cel puţin o
trăsătură obiectivă comună şi care generează interese şi comportamente
similare. După criteriul poziţiei faţă de obiectul proprietăţii, sociogrupul apare
ca entitate în cadrul cooperativei, uniunii de cooperative şi în cadrul unei
societăţi pe acţiuni.
Organizaţiile, ca subiect al proprietăţii, se constituie şi funcţionează
după criterii riguroase. La baza formării organizaţiilor economice stă procesul
asocierii agenţilor economici naţionali şi străini.
Organizaţiile internaţionale exprimă participarea organizaţiilor şi
întreprinderilor dintr-o ţară la organizaţiile din sistemul O.N.U. sau la cele
zonale.

Proprietatea ca raport social-economic se caracterizează prin:

a) apropierea sau însuşirea unui bun;
b) subiectul(titularul) proprietăţii exercită toate atributele acesteia sau
transmite, prin voinţa sa, unele din aceste atribute altor persoane;

27
 c) subiectul(titularul) proprietăţii îşi realizează atributele în interesul
său.
Proprietatea cuprinde următoarele atribute:
1) dreptul de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în
proprietatea sa;
2) dreptul ei de posesie a acestuia;
3) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii pe care îl are în
posesiune organizând în acest scop unirea factorilor materiali ai producţiei cu
factorul uman;
4) dreptul de culegere a roadelor, a fructelor date de bunurile aflate
în proprietate;
5) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului
proprietăţii, atribut ce cade în competenţa managerului.
Exercitarea atributelor proprietăţii constituie monopolul proprietarului.
Aceasta poate înstrăina, total sau parţial - definitiv sau temporar, atributele
proprietăţii.
Înstrăinarea totală a atributelor proprietăţii poate avea loc: a) pe baza unui
echivalent şi în acest caz se numeşte act de vânzare-cumpărare a bunului; b)
fără echivalent, raportul economic fiind de donaţie,de danie, de legat; c) când
trecerea atributelor proprietăţii se face urmaşilor legali, în urma decesului
proprietarului, raportul este de moştenire.
Înstrăinarea separată şi temporară a anumitor atribute ale
proprietăţii generează raporturi economice de proprietate specifice: a)
închirierea, arenda şi creditul (atunci când se transmite atributul de utilizare pe
diferite durate); b) raporturi manageriale (când se transmite atributul de
conducere, administrare şi gestiune): c) raporturi de uzufruct (atunci când se
transmite atributul de culegere a roadelor).

28
 Dezvoltarea ulterioară a factorilor de producţie, amplul proces al
concentrării, specializării şi integrării producţiei au condus la conturarea
următoarelor forme de bază ale proprietăţii în epoca actuală:
1) Proprietatea particulară ocupă locul central în sistemul
proprietăţii din ţările cu economie de piaţă. În cadrul proprietăţii
particulare se disting mai multe forme de însuşire, posesiune şi
folosire a bunurilor. Mai întâi, există proprietatea individuală, în
cazul în care cel ce stăpâneşte factorii de producţie îi foloseşte
direct. Se manifestă, de asemenea, proprietatea privată atunci
când un anume proprietar deţine factorii de producţie pe care îi
utilizează cu lucrători salariaţi nonproprietari.
2) Proprietatea particulară asociativă. Poate să apară sub forma
cooperativelor sau societăţilor pe acţiuni şi cunoaşte o largă
răspândire;
3) Proprietatea publică (de stat) este prezentă, în proporţii diferite,
în toate ţările lumii şi se caracterizează, prin aceea că bunurile,
îndeosebi cele investiţionale se află în proprietatea organizaţiilor
statale ca subiect de proprietate.
4) Proprietatea mixtă există, de asemenea, în toate ţările lumii.
Capitalurile unităţilor ce fac parte din acest sector provin din
participările unor persoane fizice, proprietari individuali sau
privaţi, ca şi din cele ale unor persoane juridice, inclusiv din
participarea întreprinderilor şi organizaţiilor publice.
Teme de autoevaluare
1. Sistemul economiei de piaţă este determinat de o serie întreagă de
caracteristici, care sunt acestea?
2. Prezentați înstrăinarea totală și parțială a atributelor proprietății.
3. Care sunt fornele de bază ale proprietății ?

29
 3. Banii în economia de piaţă

Banii, ca unul din instrumentele esenţiale ale economiei de piaţă, sunt

implicaţi în toate fenomenele şi procesele acesteia, cum ar fi: cererea şi oferta
de factori de producţie, de bunuri şi servicii de consum, costurile de producţie,
preţurile, formarea, distribuirea şi utilizarea veniturilor ş.a.
Indiferent de concepţia contemporană că ar fi utilizată pentru
explicarea naturii (esenţei) banilor, aceasta nu poate să nu evidenţieze
trăsătura fundamentală a banilor şi anume: calitatea lor de instrument
general al economiei de schimb.
Din această caracteristică se desprind trăsăturile esenţiale care pun în
evidenţă natura banilor din economiile de piaţă contemporane. Acestea sunt:
1) banii sunt un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru
societate:
2) natura banilor nu depinde de corpul material al acestora, ci de funcţiile
sociale pe care le îndeplinesc; ei sunt un instrument social al economiei
de schimb;
3) raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul
mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;
4) realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii
pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau
potenţiali ai banilor, încredere care se manifestă în cadrul comunităţii
monetare(comunitate care poate fi naţiunea sau economia mondială);
5) banii sau instrumentele monetare au: caracter nedeterminat, pentru că
permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii;

30
 caracter general, pentru că sunt acceptaţi în orice moment şi în orice
loc al unei comunităţi monetare; caracter imediat, pentru că permit
reglarea instantanee şi definitivă a actelor de vânzare-cumpărare a
bunurilor şi serviciilor, precum şi stingerea unei datorii.

Funcţiile banilor într-o economie de piaţă

Banii joacă un rol important în orice economie de piaţă; fluxul de bani

poate fi asemuit cu sângele care irigă sistemul economic sau cu cel de-al
treilea aspect important al vieţii economice-după capital şi specializare; ei
sunt etalonul de măsură al valorilor.
Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile
pe care aceştia le îndeplinesc. În această problemă se disting două direcţii
mari de cercetare, care, în esenţă, nu se contrazic: teoria clasică a banilor şi
teoria contemporană.
Teoria clasică consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:
măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de acumulare şi
tezaurizare şi funcţia de bani universali.
Teoria contemporană a banilor pune accent:
a) pe funcţiile de mijloc de schimb şi mijloc de stimulare a activităţilor
economice (neoclasicii);
b) funcţiile de instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de
comparaţie;
c) se consideră că banii îndeplinesc două funcţii esenţiale: mijlocitor al
schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii.
Încercând o sinteză a funcţiilor îndeplinite de bani în cadrul
economiilor de piaţă, acestea se concretizează în:

31
a) Banii ca instrument de măsură a activităţilor (ca măsură a valorii).
Banii sunt o unitate comună de calcul, un instrument universal de
măsurare şi comparare a utilităţii tuturor mărfurilor. Utilitatea unui bun
economic măsurată în bani sau raportul dintre o cantitate de bani faţă de o
cantitate de mărfuri (bunuri economice) poartă numele de preţ. Folosirea
banilor ca instrument universal de măsură a utilităţii bunurilor economice
permite să se determine, în fiecare moment, o scară generală a
preţurilor şi să se urmărească evoluţia în timp a acesteia.
b) Banii ca mijlocitor al schimburilor (mijloc de circulaţie). Apariţia
banilor ca un bun economic intermediar separă cele două operaţii
care devin concomitente şi succesive: vânzarea (operaţia marfă-bani)
şi cumpărarea (bani-marfă). Mişcarea de ansamblu devine: marfă (M) -
bani (B) - marfă (M).
c) Banii ca rezervă de valoare şi mijloc de economisire. Banii constituie
legătura dintre trecutul, prezentul şi viitorul valorilor economice; ei
trebuie să asigure permanenţa valorilor măsurabile. Bogăţia reprezentată
printr-o anumită cantitate de bani, trebuie, în mod normal, să fie aceeaşi,
indiferent de momentul în care banii sunt folosiţi; de aceea, banii pot fi
economisiţi şi acumulaţi în vederea folosirii lor viitoare. Economisirea
constă în rezervele băneşti ale populaţiei, iar acumularea în rezervele
băneşti ale agenţilor economici întreprinzători.
d) Banii ca mijloc de plată. Dezvoltarea circulaţiei mărfurilor a creat
necesitatea vânzării pe credit şi apariţia capitalului de împrumut, banii
îndeplinind funcţia de mijloc de plată. Ei sunt utilizaţi pentru achitarea
mărfurilor cumpărate pe credit, restituirea împrumuturilor băneşti şi a
dobânzii, achitarea impozitelor şi taxelor, plata arenzii, salariilor, chiriilor
etc.

32
e) Banii universali. Dezvoltarea schimbului internaţional a impus crearea
unui instrument adecvat, care să măsoare valoarea universală, să
constituie un mijloc de plată universal, un mijloc de cumpărare
universal şi o materializare absolută a avuţiei naţionale, atunci când
trebuie transferată dintr-o ţară în alta (împrumuturi internaţionale,
despăgubiri, ajutoare internaţionale etc.)
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică esenţială a
banilor: lichiditatea. Aceasta este circumscrisă în fiecare funcţie a banilor şi
constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili
în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea
posesorilor lor.
Banii sunt deci, "purtători de alegere", în sensul că pe când bunurile
au o destinaţie specială care le conferă o relativă rigiditate, banii nu au o
destinaţie specială, nici o rigiditate; ei pot fi destinaţi pentru orice, activele
băneşti fiind cu atât mai lichide cu cât sunt mai cert realizabile într-un termen
scurt şi fără pierderi.

Teme de autoevaluare
1. Care sunt trăsăturile esenţiale ce pun în evidenţă natura banilor dintr-o
economie de piaţă?
2. Care sunt funcţiile îndeplinite de bani într-o economie de piaţă şi care
este caracteristica esenţială a banilor.
3. Enunțați și descrieți cele două teorii despre bani?

CONCLUZII

33
 Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul
activităţii economice denumită economie naturală.
Economia de schimb reprezintă acea formă socială de desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii economici, în cea mai mare parte a lor,
produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în locul lor altele, necesare
satisfacerii trebuinţelor. Mecanismul economiei de schimb se bazează, în
mare măsură, pe categoriile şi pârghiile producţiei de mărfuri, pe legităţile
acesteia.
Producţia de mărfuri este acea formă de organizare a economiei în
care produsele sunt create de către diferiţi producători autonomi, fiecare
dintre ei fiind spcializat în confecţionarea unui bun oarecare, astfel încât
pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea - cumpărarea
acestora care, în virtutatea acestui fapt, devin mărfuri. Existenţa poducţiei
de mărfuri este susţinută de două condiţii esenţiale: a) diviziunea socială a
muncii și b)autonomia,independen-ţa producătorilor.
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare
a activităţii economice în care raportul dintre cerere şi ofertă determină
principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodelor de organizare şi
combinare a factorilor de producţie şi categoriilor de persoane care au
acces la aceste bunuri prin mijlocirea preţurilor.
Elementele principale care caracterizează sistemul economiei de piaţă
sunt: proprietatea privată, autonomia agenţilor economici, concurenţa,
preţurile se stabilesc în mod liber, existenţa unui cadru instituţional
adecvat, statul democratic este prezent
Proprietatea, în general, poate fi definită ca o totalitate, un complex
de relaţii economice, politice şi juridice dintre oameni în legătură cu
bunurile, relaţii reglate de norme istoriceşte

34
 Bunurile economice, ca obiecte şi servicii, ca produse primare,
secundare şi finale, ca bunuri de producţie (prodfactori) şi ca bunuri de
consum personal (satisfăcători) etc., în totalitatea şi marea lor varietate
alcătuiesc obiectul proprietăţii.
Subiectul proprietăţii îl constituie agenţii vieţii economico-sociale.
Aceştia se manifestă ca indivizi(familii), în calitate de persoane fizice, de
cetăţeni, ca socio-grupuri şi organizaţii (la nivel naţional sau internaţional).
Proprietatea ca raport social-economic se caracterizează prin:
a) apropierea sau însuşirea unui bun;
b) subiectul(titularul) proprietăţii exercită toate atributele acesteia sau
transmite, prin voinţa sa, unele din aceste atribute altor persoane;
c) subiectul(titularul) proprietăţii îşi realizează atributele în interesul
său.
Proprietatea cuprinde următoarele atribute:
1) dreptul de dispoziţie al proprietarului;
2) dreptul ei de posesie a acestuia;
3) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii;
4) dreptul de culegere a roadelor, a fructelor;
5) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare.
Înstrăinarea totală a atributelor proprietăţii poate avea loc: a) pe
baza unui echivalent şi în acest caz se numeşte act de vânzare-cumpărare a
bunului; b) fără echivalent, raportul economic fiind de donaţie,de danie, de
legat; c) când trecerea atributelor proprietăţii se face urmaşilor legali, în urma
decesului proprietarului, raportul este de moştenire.
Înstrăinarea separată şi temporară a anumitor atribute ale
proprietăţii generează raporturi economice de proprietate specifice: a)
închirierea, arenda şi creditul (atunci când se transmite atributul de utilizare pe
diferite durate); b) raporturi manageriale (când se transmite atributul de

35
conducere, administrare şi gestiune): c) raporturi de uzufruct (atunci când se
transmite atributul de culegere a roadelor).
Dezvoltarea ulterioară a factorilor de producţie, amplul proces al
concentrării, specializării şi integrării producţiei au condus la conturarea
următoarelor forme de bază ale proprietăţii în epoca actuală: proprietatea
particulară, proprietatea particulară asociativă, proprietatea publică (de
stat), proprietatea mixtă.
Trăsătura fundamentală a banilor este: calitatea lor de instrument
general al economiei de schimb.
Din această caracteristică se desprind trăsăturile esenţiale care pun în
evidenţă natura banilor din economiile de piaţă contemporane:
1) banii sunt un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru
societate:
2) banii sunt un instrument social al economiei de schimb;
3) rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şi derularea normală a
fluxurilor economice;
4) încrederea pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi
sau potenţiali ai banilor;
5) banii sau instrumentele monetare au.
Încercând o sinteză a funcţiilor îndeplinite de bani în cadrul
economiilor de piaţă, acestea se concretizează în:
a) banii ca instrument de măsură a activităţilor (ca măsură a valorii)
b) banii ca mijlocitor al schimburilor (mijloc de circulaţie)
c) banii ca rezervă de valoare şi mijloc de economisire
d) banii ca mijloc de plată
e) banii universali
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică esenţială a
banilor: lichiditatea. Aceasta este circumscrisă în fiecare funcţie a banilor şi

36
constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili
în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea
posesorilor lor.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Cum poate fi definită economia de schimb?

2. Ce raporturi economice generează înstrăinarea totală şi

parţială a atributelor proprietăţii?

3. Care din elementele de mai jos sunt caracteristice economiei

naturale?
a. nevoile oamenilor sunt satisfăcute pe calea schimbului;
b. scopul producţiei îl reprezenta schimbul;
c. trebuinţele fiecăruia şi ale întregii societăţi sunt satisfăcute
prin consumul de bunuri asigurate direct prin activităţile
economice proprii;
d. consumul atinge un nivel maxim;
e. randamente economice ridicate în utilizarea factorilor de
producţie.

4. Care sunt elementele definitorii ale economiei de schimb?

a. bunurile se asigură direct prin activităţi economice proprii;
b. accesul la bunurile economice are loc indirect, prin
intermediul schimbului;
c. este caracteristică societăţilor primitive;
d. rezultatele producţiei sunt proprietatea colectivităţii;

37
 e. agenţii economici nu sunt specializaţi, produc toate
bunurile necesare existenţei unei familii.

5. Care din posibilităţile de mai jos privind înfăptuirea economiei

de piaţă a fost aleasă de România:
a. preluarea unui model de dezvoltare elaborat şi aplicat cu
succes în una sau mai multe ţări ale lumii;
b. conceperea şi adoptarea unei strategii proprii, cu totul
originale;
c. adoptarea unui model de economie de piaţă realizat printr-o
sinteză a experienţelor pozitive din mai multe ţări
europene;
d. adoptarea modelului economiei de piaţă specific ţărilor
nordice;
e. adoptarea modelului economiei de piaţă specific ţărilor
asiatice dezvoltate.

6. Care sunt condiţiile ce au favorizat apariţia şi dezvoltarea

economiei de schimb?
a. belşugul de bunuri economice;
b. raritatea bunurilor economice;
c. autonomia, independenţa producătorului;
d. diviziunea socială a muncii;
e. procurarea bunurilor economice direct din natură.

38
39
 Capitolul III

FACTORII DE PRODUCŢIE

1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive

atrase în circuitul economic. Cu alte cuvinte, resursele economice
disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în
activitatea economică devin factori de producţie. Deci factorii de producţie
reprezintă acea parte a resurselor atrase şi consumate în producerea bunurilor
economice.
Economiile moderne de astăzi, caracterizate prin folosirea unui număr
tot mai mare şi mai diversificat de factori de producţie, reprezintă, în esenţă,
sinteza acţiunii a patru mari grupe de factori: munca, natura, capitalul,
neofactorii de producţie.

1.1. Munca

Desfăşurarea oricărei activităţi economice este de neconceput fără

prezenţa şi intervenţia omului. Munca se manifestă astfel ca factor de
producţie, iar populaţia ca resursă a muncii.
Prin muncă se înţelege o activitate conştientă, specific umană
îndreptată spre un anumit scop. Munca a fost şi rămâne factorul creativ,
creator al producţiei sociale. Tendinţele contemporane în evoluţia factorului

40
muncă pot fi puse în evidenţă prin analiza lui în planurile cantitativ, structural
şi calitativ.
Sub raport cantitativ, munca trebuie analizată, în primul rând în
legătură cu populaţia care reprezintă condiţia obligatorie a oricărei economii
şi care se prezintă într-o dublă ipostază: ca suport al factorului muncă şi ca
destinatar al rezultatelor producţiei.
Dimensiunile populaţiei la un moment dat, ca şi modificările ei în timp
depind de procesele demografice cum sunt natalitatea şi mortalitatea.
Populaţia totală reprezintă numărul de indivizi ce trăiesc pe acelaşi
teritoriu naţional, la un moment dat. Resursele de muncă cuprind: populaţia
ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică şi persoanele în vârstă de
muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc. Populaţia în vârstă de muncă
cuprinde totalitatea persoanelor în limitele legale de vârstă, indiferent dacă
participă sau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii. Dacă
populaţia în vârstă de muncă este diminuată cu populaţia inaptă de muncă
rezultă populaţia aptă de muncă. Populaţia activă cuprinde totalitatea
persoanelor ocupate în procesul muncii în diferite activităţi profesionale,
inclusiv elevii, studenţii, precum şi persoanele în curs de schimbare a locului
de muncă. Populaţia ocupată este mai restrânsă ca sferă de cuprindere faţă
de populaţia activă, prin aceea că nu cuprinde elevii şi studenţii, ca şi
persoanele în curs de schimbare a locului de muncă. Populaţia inactivă
cuprinde totalitatea persoanelor care, indiferent de vârstă, nu participă la
procesul muncii sociale, şi sunt întreţinute, de regulă în această categorie se
includ copiii sub 16 ani, persoanele cu un anumit grad de invaliditate,
pensionarii, bătrânii peste limita vârstei de muncă etc.
Sub aspect structural resursele de muncă trebuie analizate prin prisma
distribuţiei acestora pe sectoare, domenii, ramuri şi subramuri de activitate, pe
profesiuni şi zone.

41
 Considerând agricultura, silvicultura şi industria extractivă ca sector
primar al economiei, industria prelucrătoare ca sector secundar şi serviciile ca
sector terţiar, în condiţiile progresului tehnico-ştiinţific contemporan, se
manifestă următoarele modificări structurale: se reduce ponderea populaţiei
ocupate în sectorul primar, după o creştere şi stabilizare îndelungată a
ponderii populaţiei ocupate în sectorul secundar, aceasta începe să scadă şi
creşterea continuă a populaţiei ocupate în sectorul terţiar.
Volumul de muncă de care dispune o ţară la un moment dat este
influenţat în afară de cei doi factori - cantitatea resurselor de muncă şi
structura acestora, şi de calitatea resurselor de muncă. Aceasta se reflectă la
nivelul pregătirii resurselor de muncă, în nivelul calificării forţei de muncă şi
în existenţa preocupării pentru ridicarea calificării, pentru perfecţionare.
Ridicarea nivelului de calificare potenţează capacitatea de muncă, a resurselor
de muncă existente în societate, conduce la sporirea eficienţei muncii.

1.2. Pământul (natura)

Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele

brute din natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.
Astfel, solul, aurul, mineralele, apa, lemnul brut din pădure etc., toate intră în
categoria acestor resurse denumite generic pământ sau factorul natural al
producţiei.
Factorul natural se materializează deci în acele elemente care sunt
oferite omului direct de către natură şi sunt atrase pentru prima dată în
circuitul economic.
O analiză de structură a factorului natural al producţiei relevă existenţa
a cel puţin trei categorii de resurse naturale: pământul, resursele minerale şi
resursele de apă.

42
 În agricultură şi silvicultură, procesul de producţie este legat de
valorificarea unor însuşiri ale pământului, specifice solului. Pământul este
un factor de producţie de neânlocuit şi, totodată, limitat ca întindere, care
dispune însă de o mare capacitate de regenerare şi de creştere a randamentului
său.
Investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de
drenare, ameliorare, ameliorare, irigaţii etc., duc la creşterea valorii
economice a fondului funciar, conducând la ceea ce în teoria economică este
numit "pământul capital".
Resursele minerale constituie o altă componentă esenţială a factorului
natural al producţiei, având un rol important în asigurarea bazei de materii
prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice. Resursele
minerale sunt grupate, din gradul de cunoaştere a lor la un moment dat, în
resurse certe şi resurse ipotetice, după posibilităţile de exploatare, ele se
împart în resurse exploatabile economic cu tehnologiile actuale şi, respectiv,
resurse neexploatabile economic la nivelul tehnologiilor existente; după
conţinutul lor se deosebesc resurse bogate şi resurse sărace în substanţe utile.
Potenţialul de resurse materiale este dinamic datorită trecerii din clasa
resurselor nedescoperite în cea a rezervelor identificate, ca urmare a activităţii
de cercetare geologică.
Resursele de apă îndeplinesc o serie de funcţii vitale şi de neînlocuit
pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică: consumul populaţiei,
agricultura, silvicultura, piscicultura, industria etc. Superioritatea lor constă în
faptul că ele nu se consumă prin întrebuinţare fiind regenerabile.

1.3. Capitalul

43
 Capitalul reprezintă unul din principalii factori de producţie pe care se
sprijină activitatea economică.
În economie capitalul este acea sumă de bani care nu se cheltuieşte
efectiv, ci se avansează în diferite procese economice de producţie şi de
schimb cu scopul de a se obţine un excedent peste suma iniţială.
Capitalul investit în sfera producţiei de bunuri materiale şi servicii
îndeplineşte funcţii de producţie şi repartiţie şi îmbracă forma de capital
productiv (real) şi de capital nominal.
Capitalul productiv (real) reprezintă ansamblul bunurilor
reproductibile, rezultate ale muncii trecute, utilizate în producerea de bunuri
materiale sau servicii, în scopul obţinerii unui profit. Capitalul productiv se
deosebeşte deci de capitalul sub formă de bani (capitalul lichid) şi de ceilalţi
factori de producţie prin aceea că se încorporează în bunuri instrumentale care
sunt folosite pentru producerea altor bunuri şi servicii: instalaţiile şi
infrastructurile materiale, industriale, agricole şi comerciale, echipamente,
instrumente şi aparatul tehnic de producţie, stocurile materiale (materii prime,
materiale, combustibili, semifabricate etc.)
Capitalul nominal nu are valoare reală, de sine-stătătoare şi nu
funcţionează în producţie, ci constituie un titlu de proprietate asupra unor
valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit. În sens juridic, capitalul nominal
are o bază mai largă decât capitalul productiv, fiind constituit din toate
elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe ş.a.).
După modul specific în care se consumă, îşi transmite valoarea şi este
înlocuit, capitalul productiv se împarte în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv care
participă la procesul de producţie cu întreaga sa valoare de întrebuinţare, dar
care se consumă şi îşi transmite valoarea bunurilor nou create nu dintr-o dată,
ci în mod treptat, de-a lungul mai multor cicluri de producţie. Cea mai

44
generală structură a capitalului fix (în funcţie de caracterul activ sau pasiv în
cadrul procesului de producţie) este:
a)construcţii: clădiri şi construcţii utilizate în industrie, agricultură,
comerţ etc.;
b)echipamente de producţie: utilaje şi maşini unelte; agregate şi
instalaţii de lucru; mecanisme şi dispozitive de măsură şi reglare; mijloace de
transport.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care
se consumă în întregime în fiecare ciclu de producţie şi îşi transferă dintr-o
dată şi în întregime valoarea asupra produselor create. Cuprinde: materii
prime şi materiale de bază, materiale auxiliare, semifabricate, combustibili,
energie etc.
Viteza de rotaţie a capitalului reprezintă timpul necesar pentru
efectuarea unei rotaţii complete (şi se exprimă în număr de zile), sau numărul
de rotaţii pe care un capital oarecare le efectuează într-un an de zile. Asupra
vitezei de rotaţie exercită influenţă mai mulţi factori, între care şi structura
capitalului utilizat, adică modul cum acesta se împarte pe diferite destinaţii:
materii prime, materiale, combustibili, construcţii, echipamente de producţie
etc.
Introducerea rapidă şi continuă a progresului tehnic în producţie şi sub
impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice, produce modificări importante,
cantitative şi structurale asupra capitalului fix, efectele acestora putând fi
analizate pe baza următoarelor procese: formarea brută a capitalului fix;
deprecierea sau uzura capitalului fix; gradul de înnoire şi cel al scoaterii
din funcţiune a capitalului fix etc.
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii
acestuia datorită uzurii fizice şi morale.

45
 Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a
proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a
acţiunii factorilor naturali. Uzura fizică a capitalului fix duce la pierderea
treptată a valorii bunurilor respective, al căror echivalent se include în costul
de producţie al bunurilor fabricate cu ajutorul lor sub forma amortizării.
Recuperarea acesteia are loc prin preţul de vânzare, permiţând constituirea
fondului de amortizare, cu ajutorul căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului
fix uzat şi scos din funcţiune.
Capitalul fix se depreciază şi ca urmare a uzurii morale. Baza
materială a uzurii morale o constituie progresul tehnic însoţit de creşterea
productivităţii muncii şi a capitalului (randamentului capitalului fix).
Uzura morală capitalului fix mai este numită în literatura de
specialitate şi uzura involuntară, respectiv acele pierderi involuntare pe care
le înregistrează capitalul fix din motive independente de întreprinzător. Pentru
delimitarea acestei forme de uzură morală se foloseşte în literatura economică
noţiunea de "cost suplimentar", adică surplusul uzurii ce se scontează a se
înregistra peste costul de întrebuinţare (amortizarea capitalului fix) datorat
uzurii normale a acestuia în procesul de producţie.

1.4. Neofactorii de producţie

Evoluţiile contemporane au condus la formularea unei teorii a

neofactorilor de producţie. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi
neofactori decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi în
modul specific de acţiune şi de gestionare a factorilor din fiecare categorie.
Astfel, dacă factorii de poducţie clasici - munca, natura, capitalul - au la bază
resurse din categoria celor vizibile şi cuantificabile, care pot fi gestionate,

46
neofactorii, respectiv abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, inovaţia etc.,
îşi au originea în resurse din categoria celor invizibile, ceea ce face ca
exercitarea proprietăţii asupra lor să implice modalităţi noi de cuantificare şi
gestionare.
Tehnologiile reprezintă procedee de combinare şi transformare a
factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli
specifice. Ele au rolul de a defini natura şi succesiunea fazelor pocesului de
producţie care asigură transformarea resurselor primare în bunuri economice.
Fiind resurse potenţial utilizabile, tehnologiile la un moment dat formează
"stocul de tehnologii", concretizat în brevete de invenţii, licenţe, proiecte de
produse şi instalaţii, machete, prototipuri, spcificaţii de execuţie a unor
operaţii, sisteme de asigurare a calităţii, programe informatice pentru asistarea
producţiei pe calculator.
Informaţia face şi ea parte din categoria neofactorilor şi îndeplineşte
roluri multiple în producţie. Ea este stocată pe suporţi materiali (hârtie, film,
discuri, benzi magnetice, circuite integrate etc.) şi este introdusă în procesele
de producţie sub forme variate, precum: fişe tehnice, desene de execuţie,
norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de lucru şi de protecţie a
muncii, documentaţii de investiţii, inovaţii şi raţionalizări, know-how etc.,
toate acestea constituind bunuri informaţionale.
Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neofactor de producţie în
cadrul sistemelor economice bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă.
Întreprinzătorul gestionează, făcând uz de propriile-i abilităţi, ansamblul
factorilor de producţie, realizează alegerea factorilor adecvaţi scopului propus,
realizează combinarea şi utilizarea lor corespunzătoare.

Teme de autoevaluare
1. Definiți noțiunea de factori de producție.

47
 2. Prezentați ce reprezintă uzura fizică și morală a capitalului fix.
3. Delimitați factorii de producție clasici de neofactori.

2. Utilizarea factorilor de producție

2.1. Întreprinderea

Agent economic de importanţă vitală în cadrul economiei naţionale,

verigă de bază a acesteia, întreprinderea constituie entitatea organizatorică în
care se produc bunuri şi servicii.
Trăsăturile întreprinderii
Pornind de la acest aspect, putem considera că întreprinderea se
caracterizează prin următoarele trăsături:
1. o organizaţie socială cuprinzând un ansamblu de activităţi
umane, care au o finalitate bine determinată şi care dau viaţă
tuturor elementelor tehnice, tehnologice şi de altă natură pe care
le întâlnim în cadrul acesteia.
2. un organ tehnico-productiv, care îşi găseşte expresia în
specificul activităţilor productive şi al tehnologiilor folosite, în
dependenţa tehnologică dinte elementele structurale etc.
3. un organism economic, care ni se dezvăluie prin ansamblul
activităţilor ce au loc în întreprindere de gestionare a
patrimoniului propriu.

2.2. Crearea noilor întreprinderi

48
 Crearea noilor întreprinderi reprezintă un proces complex care
reuneşte două etape: pregătirea procesului de creare şi procesul propriu-zis de
creare.
În etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii,
întreprinzătorul (o persoană sau un grup de persoane) efectuează o serie de
analize şi studii. În acest sens, abordează următoarele aspecte: produsul,
piaţa, raporturile produs-piaţă, obiectivele comerciale, mijloacele
necesare, forma juridică şi situaţia financiară.
Dacă obiectivul de activitate al viitoarei întreprinderi va fi un produs
nou sau îmbunătăţit este necesar să fie definit foarte precis în ce constă, cum
funcţionează, care este utilitatea lui şi unde poate fi folosit.
Studiul de piaţă poate fi realizat de însuşi întreprinzătorul respectiv sau
de o firmă specializată de marketing.
După ce s-a stabilit produsul şi segmentul de piaţă se va realiza un test
(se analizează raporturile produs-piaţă) pe un eşantion reprezentativ de
clienţi potenţiali.
Cunoscând relaţia pieţei la produs, activitatea concurenţei, se
procedează la stabilirea obiectivelor comerciale referitoare la: cifra de afaceri,
preţul practicat şi partea de piaţă care se doreşte să se deţină.
Etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii urmăreşte şi
stabilirea mijloacelor necesare: terenuri, imobile, mijloace de transport şi
resurse umane.
În ceea ce priveşte forma juridică aceasta depinde de forma de
proprietate, de importanţa întreprinderii care se înfiinţează şi de dezvoltarea
prevăzută.
Analiza financiară are ca obiectiv asigurarea că din acest punct de
vedere proiectul de înfiinţare al întreprinderii este realizabil.

49
 Procesul propriu-zis de creare a unei întreprinderi presupune, în
principal, realizarea a trei operaţiuni: întocmirea formalităţilor necesare
înfiinţării; punerea în operă a resurselor materiale şi umane; organizarea
internă a întreprinderii.
Întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării sunt de natură
juridică, socială şi fiscală.
Formalităţile de natură juridică constau în respectarea unor condiţii
de fond şi de formă.
Condiţiile de fond precizează cerinţele asocierii persoanelor, cum sunt:
- numărul şi calitatea participanţilor care se asociază: în ţara noastră, crearea
unei societăţi pe acţiuni este posibilă dacă se asociază cel puţin cinci
persoane; în alte state, dreptul lor naţional impune limita maximă a
asociaţilor;
- consimţământul şi capacitatea de a contracta indică normele juridice care
trebuie respectate pentru ca asocierea să fie valabilă (consimţământul liber,
fără teroare şi violenţă, asocierea să nu fie contrară legii etc.);
- aportul asociaţilor se referă la natura acestuia: aport financiar (contribuţia
bănească pe care asociaţii se obligă să o realizeze la patrimoniul societăţii);
aportul în natură (imobile, utilaje, maşini, mărfuri etc.); aport în drepturi de
proprietate industrială (brevete de invenţii, mărci de fabrică, know-how);
- participarea asociaţilor la profit şi pierderi fixează cotele de profit şi pierderi
ce revin asociaţilor.
Pentru ca întreprinderea să se poată înfiinţa trebuie să se îndeplinească
şi anumite condiţii de formă:
- redactarea şi semnarea cererii de acord/contractului de asociere;
- redactarea şi semnarea statutului;
- întocmirea formelor de publicitate (publicarea anunţului de înfiinţare
în Monitorul Oficial, prezentarea documentelor la Judecătorie în

50
 vederea obţinerii avizului de onorabilitate, înmatriculare în
Registrul Comerţului).
Formalităţile de natură socială se referă la declararea înfiinţării
întreprinderii la Ministerul Muncii, aderarea la asigurările sociale.
Din punct de vedere fiscal, întreprinderea înfiinţată trebuie să
achiziţioneze documente fiscale şi să i se fixeze impozitul de către organele în
drept.
Punerea în operă a resurselor materiale şi umane constau în
amenajarea terenurilor şi construcţiilor, instalarea maşinilor şi utilajelor,
constituirea stocurilor de materii prime, recrutarea personalului.
Organizarea internă a întreprinderii se referă la stabilirea structurii
organizatorice, proiectarea sistemului informaţional, elaborarea unui
regulament de ordine interioară etc.

2.3. Fuziunea, dizolvarea şi lichidarea întreprinderii

Fuziunea reprezintă o formă de reorganizare a activităţii economice a

întreprinderii care se caracterizează în apariţia altei persoane juridice sau în
menţinerea persoanelor juridice existente dar în dimensiuni şi structuri
organizatorice noi.
Fuziunea se poate realiza printr-un proces de "topire" a două sau mai
multe întreprinderi într-o nouă întreprindere. În acest caz, pe de o parte, dispar
persoanele juridice antrenate în procesul de fuziune şi, pe de altă parte, apare
o nouă persoană juridică.
Fuziunea se mai poate produce şi prin absorbţie, care poate fi
integrală sau parţială; absorbţia integrală constă în aceea că o persoană
juridică preia în totalitate drepturile şi obligaţiile altei persoane juridice, iar
absorbţia parţială când o persoană juridică preia o parte a drepturilor şi

51
obligaţiilor altei persoane juridice, ambele persoane juridice continuând să
subziste, dar în dimensiuni şi structuri organizatorice noi.
Fuziunea este un poces complex determinat de numeroase cauze, între
care:
- apariţia unor produse care se fabrică pe baza unor noi tehnologii;
- speculaţii la bursă;
- concentrarea acţiunilor mai multor întreprinderi în mâna unui grup
financiar.
Fuziunea trebuie să fie hotărâtă de fiecare întreprindere în parte, cu
formalităţile de publicitate. Bilanţul, întocmit cu ocazia fuziunii începe după
trecerea a trei luni de la ziua publicării în Monitorul Oficial.
Dizolvarea constituie o etapă premergătoare lichidării şi se
caracterizează prin stingerea unor drepturi şi obligaţii ale întreprinderii ca
urmare a rezilierii contractului sau a apariţiei unor cauze independene de
voinţa asociaţilor.
Cauze comune ale dizolvării întreprinderilor sunt, în principal,
următoarele:
- trecerea timpului stabilit pentru durata întreprinderii;
- îndeplinirea sau imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
- hotărârea adunării gnerale extraordinare a acţionarilor;
- falimentul;
- hotărârea instanţei judecătoreşti.
Dizolvarea întreprinderii, cu excepţia dizolvării de drept, trebuie
înscrisă în registrul Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Dizolvarea
întreprinderii are efect numai după trecerea a 30 de zile de la publicarea în
Monitorul Oficial. De la această dată, întreprinderea intră în etapa de
lichidare.

52
 Lichidarea întreprinderii se referă la ansamblul operaţiilor necesare
terminării afacerilor angajate, transformării în numerar a activului, lichidării
pasivului şi partajării valorilor rămase. Pentru realizarea acestor operaţii,
întreprinderea îşi păstrează personalitatea juridică. Aceasta încetează odată cu
efectuarea ultimei operaţii de lichidare.
Pentru lichidarea unei întreprinderi se numesc mai mulţi lichidatori.
Lichidatorii au aceleaşi răspunderi ca şi administratorii, sunt datori ca după
intrarea în funcţie să efectueze, împreună cu administratorii, un inventar şi să
încheie bilanţul. Pe baza bilanţului se va constata situaţia exactă a activului şi
pasivului. Lichidatorii semnează bilanţul şi sunt obligaţi să consemneze într-
un registru toate operaţiile lichidării. Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub
controlul cenzorilor.
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea
întreprinderii din Registrul Comerţului.

2.4. Criterii de clasificare a întreprinderilor

Analiza structurii economiei unei ţări impun clasificarea

întreprinderilor după anumite criterii:
- după forma juridică
- după dimensiune
- după apartenenţa la un sector de activitate
- apartenenţa naţională a întreprinderii.

Forma juridică permite diferenţierea întreprinderii în raport de forma

de proprietate, de autonomia managerială, precum şi de modalităţile de
funcţionare stipulate în statut.

53
I. Întreprinderea publică este aceea în care puterile publice
reprezentate prin stat au colectivităţi publice, deţin proprietatea asupra
patrimoniului. Puterile publice exercită, în totalitate sau parţial, funcţia
de întreprinzător.
Ansamblul întreprinderilor publice formează sectorul public.
Întreprinderile publice, după modul de înfăptuire a autonomiei
manageriale, pot fi:
1) întreprinderi semipublice;
2) întreprinderi publice propriu-zise
3) întreprinderea semipublică - în care puterile publice au o
contribuţie parţială la finanţarea activităţii şi în consecinţă,
participarea lor la conducere şi control este limitată.
Întreprinderile semipublice, după modalităţile de funcţionare
stipulate în statut (forma juridică propriu-zisă), pot fi:
- întreprinderi în concesiune;
- întreprinderi cu proprietate mixtă.

II. Întreprinderea privată este o unitate economică şi socială al cărui

patrimoniu aparţine unei singure persoane sau unui grup de persoane,
ceea ce le îndreptăţeşte să aibă independenţă în orientarea şi
administrarea patrimoniului. În economia de piaţă, întreprinderile
private se prezintă sub două forme:
1) întreprinderi cu proprietate individuală
2) întreprinderi societare
1) Întreprinderea cu proprietate individuală este aceea în care un
singur proprietar înfiinţează, organizează şi conduce activitatea;
personalitatea juridică a întreprinderii se confundă cu cea a

54
 întreprinzătorului, a proprietarului fondator. Întreprinderea cu
proprietate individuală poate fi:
a) întreprinderea familială se caracterizează prin aceea că
patrimoniul aparţine membrilor unei familii care sunt numai
proprietari, sau, cel mai frecvent, sunt coproprietari şi lucrători.
b) întreprinderea cooperatistă se caracterizează prin faptul că
patrimoniul aparţine membrilor un coproprietari, ce se asociază
în condiţii egale, care anterior desfăşurau activităţi similare dar
în calitate de miciproducători sau comercianţi individuali.
2) Întreprinderea societară prezintă caracteristică esenţială "asocierea",
principalul element al asocierii reprezentându-l "capitalul".
Întreprinderile societare pot fi organizate sub următoarele forme:

a) societatea de persoane constă în asocierea mai multor

persoane cu capitalurile lor cu scopul desfăşurării unei activităţi
de dimensiuni modeste care, frecvent, se limitează la o afacere
familială.
b) societatea în nume colectiv este o societate comercială
constituită prin asociere pe bază de încredere reciprocă a unor
parteneri cunoscuţi între ei, care aduc aporturi patrimoniale,
fiecare asociat participă personal la activităţi îndeplinind un rol
în cadrul societăţii.
c) societatea de capitaluri este o societate pe acţiuni şi are drept
caracteristică definitorie împărţirea patrimoniului într-un număr
de părţi denumite acţiuni. Acţiunile pot fi nominative sau la
purtător.

55
 d) societatea intermediară este o combinaţie, dar de dimensiune
medie, între societatea de persoane şi societatea de capitaluri.
Acest tip de societate poate prezenta următoarele variante:
- societatea în comandită simplă şi pe acţiuni;
- societatea cu răspundere limitată;
- societatea cu capital variabil.

Gruparea întreprinderilor după dimensiune

Dimensiunea întreprinderii poate fi apreciată prin prisma mărimii
factorilor de producţie sau prin cea a volumului vânzărilor.
Dimensiunea întreprinderii se apreciază cu ajutorul următorilor
indicatori: numărul de salariaţi, capitalul şi cifra de afaceri.
A. Numărul de salariaţi este un indicator cu caracter universal,
deoarece constituie o variabilă nesupusă fluctuaţiilor monetare,
facilitează comparaţii în timp şi între ţări.
Se apreciază că dimensiunea întreprinderilor se determină pe baza
numărului de salariaţi şi în acest sens se adoptă următoarele grupe:
- întreprinderi mici cu cel puţin 10 salariaţi;
- întreprinderi mijlocii între 10 - 500 salariaţi;
- întreprinderi mari cu peste 500 salariaţi;
B. Capitalul exprimat prin capitalul financiar real şi capitalul fix
(tehnic), este utilizat pentru aprecierea dimensiunii întreprinderii.
C. Cifra de afaceri reprezintă valoarea vânzărilor într-o perioadă de
timp, oferă avantajul combinării factorilor de producţie, dar şi
dezavantajul deformării dimensiunii reale a întreprinderii datorită
nivelului preţurilor de vânzare.

56
 Alături de întreprinderile mici şi mijlocii, într-o economie de piaţă
modernă, există grupuri de întreprinderi.
Grupurile de întreprinderi sunt adesea constituite sub forma
societăţilor de holding. O societate de holding are ca funcţie principală
deţinerea de participaţii financiare în alte întreprinderi cu scopul de a le
controla activitatea, fără să-şi asume funcţia de exploataţie. Deci, holdingul
are vocaţie pur financiară urmărind valorificarea capitalului investit. În
componenţa unei societăţi de holding intră:
• societate mamă
• una sau mai multe societăţi filiale;
• una sau mai multe societăţi subfiliale;
• una sau mai multe participaţii;
• una sau mai multe societăţi aliate.

Teme de autoevaluare

1. Care sunt formalităţile de natură juridică necesare pentru creearea de

noi întreprinderi?
2. Ce reprezintă fuziunea întreprinderii şi cum se poate realiza?
3. Care sunt cauzele ce determină fuziunea şi dizolvarea întreprinderii?

3. Costurile de producție și eficiența utilizării factorilor de producție

Piaţa trimite semnale către producător nu numai în legătură cu

preţurile factorilor de producţie, ci în privinţa preţului la care s-ar putea vinde
bunurile pe care acesta le produce. Cunoaşterea cât mai exactă a corelaţiei

57
dintre cheltuielile făcute pentru producerea unui bun şi preţul de vânzare al
acestuia constituie una din condiţiile fundamentale ale managementului
întreprinderii.

3.1. Noţiunea de costuri de producţie

Factorii de producţie necesită producerii unui bun economic, în

cantităţi determinate, sunt cumpăraţi de pe piaţă, fiecare dintre ei având un
anumit preţ. Pentru întreprindere, consumul de factori de producţie înseamnă
cheltuieli de producere şi comercializare a bunurilor.
Din punct de vedere tehnic şi economic, fiecare factor de producţie
cunoaşte anumite particularităţi în procesul de consum productiv. Astfel :
a. consumul factorului muncă nu se regăseşte sub formă fizică în noul
produs, ci numai valoric, respectiv, expresia bănească a contribuţiei
lucrătorilor (cheltuielile cu retribuţia).
b. consumul de capital fizic (real) cuprinde consumul de capital fix şi
de capital circulant. Capitalul fix nu se regăseşte fizic în noul produs, dar
valoarea lui se transmite treptat asupra produselor create prin cotele de
amortizare. Capitalul circulant se regăseşte atât fizic (în cea mai mare parte a
sa), cât şi valoric în noul produs, el îşi transmite dintr-o dată valoarea asupra
noului produs, în cadrul unui singur ciclu de producţie.
c. utilizarea pământului se regăseşte numai din punct de vedere valoric
în noul produs, prin plata arenzii, a închirierii, a concesionării.
d. consumul de tehnologie, informaţie, cunoaştere şi abilitatea
întreprinzătorului implică, de asemenea cheltuieli, care se transmit în procesul
de producţie asupra rezultatelor întreprinderii.
Cunoaşterea cât mai exactă a cheltuielilor ocazionate de producerea şi
distribuirea fiecărui bun economic, în corelaţie cu preţul de vânzare al

58
acestuia conduce la noţiunea de cost de producţie sau preţ de cost sau cimplu
cost.
Costul de producţie sau preţul de cost reprezintă ceea ce plăteşte sau
ceea ce îl costă pe producător crearea unui bun destinat pieţei. Există mai
multe definiţii ale costului de producţie, care exprimă aceeaşi esenţă. Astfel:
• Costul de producţie reprezintă expresia bănească a
consumului de factori de producţie utilizaţi pentru
producerea şi vânzarea unui anumit bun economic;
• Costul de producţie reprezintă efortul economic integral
făcut de întreprindere pentru producerea şi
comercializarea unui bun;
• Costul de producţie este acea parte a preţului de vânzare
al unui bun economic, care compensează cheltuielile
suportate de firmă pentru producerea şi vânzarea unui
bun.
Comparând costul unui bun cu preţul de vânzare al acestuia rezultă că:
a. dacă cheltuielile (costurile) sunt egale cu preţul, profitul este nul;
b. dacă cheltuielile sunt mai mari decât preţul, întreprinderea
înregistrează pierderi;
c. dacă preţul de vânzare este mai mare decât costul, întreprinderea
încasează profit, acesta fiind cu atât mai mare cu cât este mai
mare diferenţa dintre preţ şi cost. Din acest punct de vedere,
costul de producţie se manifestă ca un indicator sintetic al
calităţii activităţii economice desfăşurate de întreprindere.
Două aspecte sunt esenţiale în analiza economică a costurilor de
producţie: structura şi nivelul.
Structura costurilor reliefează elementele componente ale costurilor,
ponderea pe care o deţine fiecare element în totalul costurilor, precum şI

59
tendinţele care se manifestă în evoluţia fiecărui element al cheltuielilor ce
alcătuiesc costurile de producţie.Structura cu caracter general a costurilor
cuprinde:
a. costurile materiale sau cheltuielile cu factorii materiali ai producţiei
(materii prime, materiale, energie, combustibili, utilaje, agregate
ş.a.);
b. costurile forţei de muncă reflectate în cheltuielile cu salariile;
c. cheltuieli de regie (iluminat, încălzit, chirii, transporturi etc.);
d. cheltuielile cu prevenirea şi înlăturarea poluării mediului natural de
viaţă, care se „ internalizează„ tot mai mult şi devin obligaţii ale
întreprinderii.
Din însumarea mărimii absolute a elementelor de costuri rezultă
nivelul costurilor.
Principalele tipuri de costuri utilizate în teoria şi practica economică
sunt: costul global, costul marginal şi costul mediu.

A. Costul global cuprinde ansamblul cheltuielilor ce revin unui volum

dat al producţiei. Acesta se poate determina pentru întreaga
producţie a întreprinderii şi pe fiecare sortiment sau pe
sortimentele principale. În cadrul său, în mod obişnuit se disting:
1. Costurile fixe cuprind acele cheltuieli ce sunt independente
în raport cu volumul producţiei sau toate cheltuielile ce
trebuie suportate de întreprindere, indiferent de volumul
producţiei, chiar şi în condiţiile în care producţia ar fi
zero.
2. Costurile variabile (CV) reprezintă acele cheltuieli care se
schimbă în raport cu cantitatea de produse obţinute de
întreprindere.

60
 3. Costurile totale (CT) reprezintă suma ansamblului costurilor
fixe şi variabile ale întregii producţii.

B. Costul marginal (Cmg) se defineşte ca fiind creşterea costului total

determinată de creşterea producţiei cu o unitate.

C. Costurile medii sau unitare sunt costurile totale calculate ca medie

pe unitatea de produs. Reluând tipurile costurilor globale,
distingem trei tipuri de costurii medii:
1. Costul fix mediu (Cfm) reprezintă costul fix suportat de
fiecare unitate de produs. Se calculează ca raport între costul
fix al producţiei totale şi volumul producţiei totale.
2. Costul variabil mediu (cvm) este costul variabil suportat de
fiecare unitate de produs şi se calculează ca raport între costul
variabil al întregii producţii şi volumul producţiei totale.
3. Costul total mediu (ctm) se defineşte ca fiind costul total
suportat de fiecare unitate de produs, deci, se calculează ca
raport între costul total al întregii producţii şi volumul
producţiei.

Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete şi

anume:
1. Utilizarea cu eficienţă sporită a factorului material al
producţiei, în acest sens impunându-se:
a) micşorarea consumurilor specifice;
b) recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile, adică
reducerea în sfera producţiei a tuturor resurselor
reutilizabile;

61
 c) creşterea eficienţei utilizării capitalului fix;

2. Creşterea eficienţei utilizării factorului muncă sau creşterea

productivităţii muncii prin respectarea corelaţiei dintre creşterea
productivităţii muncii şi creşterea salariului mediu nominal.

3. Reducerea cheltuielilor de regie şi a cheltuielilor administrativ-

gospodăreşti.

3.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie

Eficienţa reprezintă o caracteristică generală a activităţii umane şi se

exprimă ca un raport între rezultatul activităţii şi efortul depus pentru
obţinerea acestui rezultat, efort exprimat prin cantitatea de factori de producţie
utilizaţi.
Eficienţa se exprimă:
a) În primul rând, prin indicatorul denumit randamentul factorilor de
producţie utilizaţi. Acest raport exprimă valoarea producţiei obţinută la o
unitate de factori de producţie utilizaţi.
b) În al doilea rând, eficienţa economică se poate exprima şi sub forma
consumului specific de factori de producţie. Acest raport exprimă
eforturile (consumul de factori) ce revin la o unitate de producţie sau de
venit.
c) În al treilea rând, eficienţa economică poate fi exprimată şi sub forma
randamentului capitalului.

62
d) În al patrulea rând, eficienţa economică poate fi exprimată şi sub
forma profitabilităţii (rentabilităţii) producţiei sau întreprinderii.
Profitabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se
exprimă prin intermediul ratei profitului.
e) Un alt indicator de bază al eficienţei îl reprezintă productivitatea
factorilor de producţie care se determină prin raportul dintre rezultatele
obţinute şi eforturile depuse.

În acest sens, productivitatea se poate determina ca:

- productivitate parţială a fiecărui factor de producţie consumat,
considerându-se că acesta se află la originea producţiei,
determinându-se productivitatea muncii, productivitatea capitalului,
productivitatea pământului;
- productivitatea globală reprezentând expresia combinării şi consumării
tuturor factorilor de producţie, măsoară performanţa, eficacitatea,
ansamblului acestora;
- productivitatea marginală, exprimând suplimentul de producţie obţinut
cu ultima unitate utilizată dintr-un factor de producţie, ceilalţi
rămânând constanţi.

Teme de autoevaluare
1. Ce reprezintă costul variabil de producţie?
2. Definiţi costul de producţie şi precizaţi ce rezultă din compararea
costului unui bun cu preţul de vânzare al acestuia.
3. Cum se poate determina productivitatea ?

4. Veniturile factorilor de producție

63
 4.1. Salariul

Desfăşurarea activităţilor economice necesită prezenţa, alături de

ceilalţi factori de producţie a factorului muncă. Venitul ce se cuvine
factorului muncă datorită participării la activitatea economică îmbracă
forma de salariu.
Pe lângă salariul individual sau personal s-au mai constituit salariul
colectiv, salariul social şi salariul familial.
Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unei
întreprinderi, ca participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite
facilităţi. Participarea se poate organiza în mai multe forme: directă la profit
(cotă parte din profitul întreprinderii) ca un supliment mai mult sau mai puţin
substanţial la salariu, diferenţiat pe meserii, cantitatea şi calitatea muncii
depuse; prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la
întreprinderea unde lucrează, al sumelor cu care participă la dezvoltarea
întreprinderii devenind coproprietari.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care
societatea, în ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii
de salariaţi sau numai ale unui grup din cadrul acestora ce se confruntă cu
riscuri mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc.
Salariul familial se constituie sub forma alocaţiilor de stat pentru
copii, prime şi sporuri pentru naşteri etc.
Caracterul complex al naturii salariului derivă, de asemenea, din
substanţa sa care este relevată atât de salariul nominal cât şi de cel real.
Salariul nominal reprezintă cantitatea de bani pe care salariatul o primeşte de
la unitatea în care lucrează ca preţ al serviciilor sale. Salariul real este
cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu

64
salariul nominal. Salariul este în funcţie atât de mărimea salariului nominal,
cu care este direct proporţional, cât şi de nivelul preţurilor care variază de la o
perioadă la alta, cu care se află în raport invers proporţional.

Formele de salarizare

Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină

mărimea şi dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi
plătite.
Pe parcursul evoluţiei sale, salariul a cunoscut diverse forme de plată. În
esenţă, ele se pot reduce la trei forme de bază: după timpul lucrat sau în
regie, în acord şi mixtă.
Salarizarea în regie asigură remunerarea salariului după timpul lucrat,
fără să se precizeze expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună
în unitatea de timp.
Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operaţii, activităţi,
produse etc. Durata timpului de muncă pentru efectuarea muncii respective nu
este fixată în mod expres. Această formă de salarizare este preferabilă celei în
regie pentru că în dorinţa de a obţine un câştig cât mai mare, salariaţii sporesc
producţia, măresc productivitatea muncii, iar întreprinzătorii pot să-şi
diminueze cheltuielile de producţie prin renunţarea la supraveghetori.
Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea
de timp (de regulă, o zi de muncă) ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor
condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. fiecare normă având un tarif
după importanţa pe care o prezintă pentru volumul şi calitatea producţiei.
O problemă de mare importanţă teoretică şi practică o reprezintă
posibilitatea determinării riguroase a mărimii salariului. Unii autori

65
consideră că mărimea salariului este determinată de nivelul şi dinamica
productivităţii muncii.
Alţi autori consideră că mărimea salariului este determinată exclusiv
de raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă. Socialiştii susţineau
că mărimea salariului trebuie stabilită anticipat, la nivelul cel mai decent.
Marxismul apreciază această mărime ca o rezultantă a acţiunii mai multor
factori cum ar fi: valoarea forţei de muncă, productivitatea muncii, corelaţia
dintre cererea-oferta de forţă de muncă, nivelul preţurilor, raportul de forţe
sociale dintre salariaţi şi patroni etc.
Mărimea efectivă a salariului unui angajat se află şi sub incidenţa
comportamentului contradictoriu al posesorului forţei de muncă concretizat în
efectul de substituire şi efectul de venit.
Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a
obţine un câştig mai mare, prin prelungirea timpului de muncă şi prin
ridicarea intensităţii muncii, în defavoarea timpului liber şi a timpului necesar
pentru refacerea corespunzătoare a capacităţii de muncă. Este denumit efect
de substituire pentru că se substituie o parte mai mică sau mai mare din timpul
liber al salariatului cu timp de muncă.
Efectul de venit presupune comportamentul salariatului din momentul
când mărimea salariului atinge un anumit nivel care îi permite să ducă o viaţă
decentă la parametrii aspiraţiilor sale şi ca urmare salariaţii renunţă la munca
suplimentară în favoarea timpului liber.
Mărimea şi dinamica salariilor pe termen lung este influenţată de
următorii factori:
a) Costul resurselor de muncă. Cheltuielile cu producerea şi
reproducerea forţei de muncă, adică acele cheltuieli impuse de calificare,
de transport, hrană, manifestă tendinţă generală de creştere de la o
perioadă la alta.

66
 b) Productivitatea muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai mare
şi se obţine un venit total mai mare, cu atât posesorul forţei de muncă se
consideră îndreptăţit să primească un salariu mai mare.
c) Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă
d) Dinamica salariilor este influenţată şi de evoluţia preţurilor la bunurile
de consum şi a tarifelor la servicii.
e) Asupra mărimii salariului mai acţionează şi alţi factori cum sunt:
gradul de organizare în sindicate şi capacitatea acestora de a obţine un
câştig de cauză pentru revendicările salariale; capacitatea salariaţilor de a
se organiza şi de a putea discuta cu unitatea economică sau cu organele
specializate ale statului cu prilejul încheierii contractelor colective de
muncă; migraţia internaţională a forţei de muncă; prevederile legislaţiei cu
privire la mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară.
4.2. Profitul

Profitul este, în cel mai restrâns sens, venitul pe care-l obţin agenţii
economici, ca produs al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul
este venitul pe care-l obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de
producţie.
Profitul se determină potrivit unei metodologii oficiale, aşa cum
rezultă din reglementările în vigoare din fiecare ţară, şi reprezintă o sumă
globală care, teoretic şi practic, poate să fie formată din două componente:
1) profit legitim sau legal - realizat în contextul respectării prevederilor
legale de-a lungul întregii activităţi din care este obţinut, inclusiv a
prevederilor legale referitoare la metodologia de calcul;
2) profitul nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încălcării
deliberate sau nu a legalităţii, prin "umflarea costurilor", sustragerea de la

67
 plata impozitelor şi taxelor, duble înregistrări, neefectuarea unor cheltuieli
pentru protecţia mediului ambiant etc.
Profitul determinat ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
ocazionate de activitatea unui agent economic este impozabil conform legilor
din fiecare ţară. Cine-l obţine poate dispune de el numai după plata
impozitului. Profitul care rămâne la dispoziţia agentului economic după plata
impozitului pe profit poartă numele de profit admis.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplineşte mai
multe funcţii pentru agenţii economici, proprietari, întreprinzători, populaţie,
societate în general:
a) funcţia de stimulare a activităţii economice, întrucât el constituie un
scop fundamental al acesteia.
b) funcţia de creştere economică îndeplinită de profit întrucât acesta
reprezintă una din principalele surse ale acumulării destinate investiţiilor
în vederea creşterii şi dezvoltării economice, inclusiv de crearea a noi
locuri de muncă;
c) funcţia de control asupra activităţii agenţilor economici.
d) funcţia de sursă a finanţării acţiunilor cu caracter social, deoarece
profilul serveşte la formarea veniturilor bugetare din care sunt finanţate
acţiunile guvernamentale ce stau la baza finanţării învăţământului,
culturii, sănătăţii, administraţiei publice şi altele similare.
e) funcţia de amplificare a bogăţiei. Indiferent dacă este utilizat pentru
dezvoltare sau pentru consum, profitul cu cât este mai mare, atât în cadrul
fiecărei firme mici sau mari corporaţii, cât şi la nivelul tuturor agenţilor
economici din întreaga ţară, cu atât o parte crescândă din el poate fi
utilizată pentru mărirea avuţiei(capitalului) firmelor sau a avuţiei
personale a agenţilor economici şi a unei părţi tot mai importante din
rândul populaţiei.

68
 Fiecare agent economic, pentru a putea să-şi orienteze activitatea,
trebuie să dispună de o analiză financiară corespunzătoare, în cadrul căreia un
rol deosebit, privind mărimea şi dinamica profitului, îl au masa şi rata
profitului.
Masa profitului este suma totală obţinută sub formă de profit de către
un agent economic, ramură sau întreaga economie naţională şi determinată ca
diferenţă între preţul de vânzare şi costul producţiei sau dintre venituri şi
cheltuieli.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa
profitului şi costurile aferente obţinerii lui;masa profitului şi volumul
capitalului folosit sau între masa profitului şi cifra de afaceri.
Dacă vom supune analizei indicatorul masa profitului, vom deduce că
are, la rândul său, o condiţionare complexă depinzând de:
1. nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează
volumul rezultatelor - ccea ce înseamnă orientarea firmei spre acele
acţiuni (activităţi) care conduc la o productivitate cât mai mare;
2. preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este rezultatul
diferenţei dintre cele două elemente;
3. volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii sau bunurilor
economice);
4. viteza de rotaţie a capitalului;
5. mărimea rentabilităţii, respectiv rata profitului depinde şi de calitatea
conducerii activităţii de producţie, aprovizionare şi desfacere.

4.3. Dobânda: conţinut şi factori de influenţă

69
 În cadrul economiei de piaţă dobânda reprezintă o formă a venitului
creat în societate şi anume, venitul ce revine factorului capital.
Întreprinzătorii care au apelat la capitalul de împrumut plătesc, pentru
dreptul de folosinţă al capitalului împrumutat, dobândă. Aceasta este preţul
plătit de debitor creditorului, pentru dreptul de folosinţă a sumei
împrumutate, până la scadenţă. Sursele capitalului de împrumut sunt
următoarele:
a) economiile populaţiei care se concentrează în cadrul instituţiilor
bancare şi care sunt utilizate de către bănci în acordarea de
împrumuturi.
b) economiile firmelor reprezentate de acea parte din profit care rămâne
disponibilă, după ce s-au plătit dividendele, pentru dezvoltarea
acestora.
c) economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare
sunt mai mari decât cheltuielile bugetare, surplusuri care pot fi
utilizate în cadrul sistemului de creditare.

Deci, în societate există ofertă de capital de împrumut.

Desfăşurarea activităţilor economice determină apariţia cererii de
capital de împrumut care se grupează astfel:
1. Cererea din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate
procurării de bunuri de folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile,
televizoare etc.);
2. Cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în
vederea dezvoltării acestora. Aceste împrumuturi, în final, au menirea
de a contribui la asigurarea satisfacerii cu bunuri şi servicii a nevoilor
de consum existente în societate;

70
 3. Cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale,
care vizează împrumuturi pentru o serie de activităţi sociale, de
sănătate, de educaţie, de transporturi, de telecomunicaţii etc.
Pornind de la definiţia dobânzii, rata acesteia exprimă nivelul preţului
la care poate fi dobândit împrumutul, acceptat de solicitant. În mod concret,
rata dobânzii se determină ca raport procentual între mărimea dobânzii totale
şi capitalul împrumutat.
Mărimea ratei dobânzii oscilează între o limită maximă, care teoretic
poate prelua toate formele de venit care se constituie prin utilizarea unui
capital, asigurând o rată a dobânzii care, tot teoretic, poate atinge 100%.
Limita minimă poate fi egală cu zero. Practic, atingerea celor două limite nu
se realizează, pentru că la stabilirea dobânzii intervin şi alte categorii de
factori ce-l pot determina pe proprietarul de capital să aprecieze într-o situaţie
dată dacă dobânda percepută de el este suficientă, minimă sau maximă.

I.Nivelul concret al ratei dobânzii este influenţat, în primul rând, de raportul

dintre cererea şi oferta de capital de împrumut. Creşterea cererii de capital
atrage după sine o ridicare a ratei dobânzii şi invers. Pentru nivelul concret al
ratei dobânzii foarte important este raportul dintre rata dobânzii şi rata
profitului.

II.Riscul pentru cel ce acordă capitalul de împrumut reprezintă un alt

factor ce influenţează mărimea ratei dobânzii, cu cât posibilitatea returnării
capitalului împrumutat este mai mare, cu atât riscul este mai mic, şi, în
condiţiile când ceilalţi factori sunt constanţi în acţiunea lor, rata dobânzii este
mai mică. De aici, tragem concluzia că dobânda poate fi privită ca o mărime
compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă care este preţul plătit
pentru dreptul de folosire a împrumutului şi care se determină prin acţiunea

71
cererii şi a ofertei, mărimea ei reprezentând baza ratei dobânzilor; prima de
asigurare contra riscurilor care variază de la caz la caz, în funcţie de
situaţiile concrete de acordare a împrumutului.

III.Inflaţia este un alt factor de influenţă asupra ratei dobânzii. De regulă,

rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. Cei ce acordă împrumuturi pretind
această majorare drept compensaţie pentru scăderea puterii de cumpărare a
banilor.

IV.Durata creditului influenţează rata dobânzii. În realitate infleunţa este

reciprocă. Dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este ridicată,
atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce la
reducerea ratei dobânzii pentru asemenea credite, paralel cu creşterea ratei
dobânzii la creditele pe termen lung (5-10 ani).

V. Rata dobânzii mai poate fi influenţată şi de alţi factori, unii strict

conjuncturali, alţii cu acţiune permanentă. Un factor care poate influenţa la un
moment dat rata dobânzii îl constituie costul procesului de acordare a
împrumutului. La împrumuturile mari şi care se reîntorc la creditori dintr-o
dată (un singur termen de scadenţă) costurile sunt mai mici decât în cazul
împrumuturilor mici şi care se returnează creditorului în rate.
4.4. Renta

Renta a fost abordată multă vreme numai în domeniul agriculturii. Cu

timpul, teoria rentei a fost extinsă şi la alte domenii de activitate, respectiv
construcţiile, mineritul etc.
Literatura economică susţine posibilitatea existenţei rentei şi prin
utilizarea altor factori de producţie, nu numai a pământului şi a resurselor

72
naturale, considerându-se că renta este un surplus de venit de care pot să
beneficieze toţi subiecţii economici care dispun de condiţii deosebite.

Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietarului)

oricărui factor de producţie a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin
elastică; ea este venitul ce revine proprietarului pentru transferarea
dreptului de folosinţă şi de uzufruct al unor factori de producţie cu
însuşiri speciale către alte persoane.

Preţul pământului

Prima formă de rentă apărută în economie şi tratată teoretic este renta

funciară, renta obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia
agricolă. Ea este un plus de venit de care beneficiază proprietarii de pământ.
Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor fertile, respectiv,
în insuficienţa ofertei de produse agricole de a satisface cererea de creştere.
În explicarea procesului de formare a rentei funciare trebuie plecat de
la realitatea că atât în trecut cât şi în prezent, parcelele atrase în cultură sunt
diferite sub aspectul fertilităţii naturale şi economice, ca şi sub cel al poziţiei.
Diferenţele de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de poziţie faţă de
centrele de consum şi de aprovizionare generează renta diferenţială. Apariţia
ei este determinată de necesitatea cultivării şi a terenurilor cu fertilitate mai
scăzută şi poziţie mai proastă, deoarece nevoile societăţii de produse agricole
impun acelaşi lucru.
O altă formă a rentei funciare este renta absolută. Ea este încasată de
toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care-l deţin şi pe
poziţia acestuia faţă de piaţă, ca o răsplată pentru transferarea temporară, către
arendaş, a dreptului de folosinţă a terenului. Unii economişti consideră că

73
această rentă provine din raritatea şi insuficienţa producţiei agricole faţă de
cerere şi care atrage o ridicare a preţului produselor. Alţi economişti o
consideră ca un impozit pe care întreaga societate îl plăteşte proprietarilor
funciari, care deţin monopolul asupra pământului şi nu cedează utilizarea
acestuia decât în schimbul rentei.
Renta, în condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă
personal de cultivarea acestuia, îmbracă forma arendei. Renta nu coincide cu
arenda. De regulă, arenda este mai mare deoarece ea cuprinde în afară de
rentă şi alte elemente: dobânda la capitalul celui care a dat în arendă, diferite
impozite pe care le plăteşte proprietarului, chirii pentru diferite construcţii pe
care le foloseşte arendaşului etc.
Pământul, principalul factor de producţie din agricultură este, în
condiţiile economiei de piaţă obiect al schimbului, al vânzării-cumpărării.
Pământul are un preţ. Problema care se pune este legată de modalităţile de
formare a acestuia.
Mărimea preţului pământului este influenţată direct sau indirect de mai
mulţi factori:
1) cererea şi oferta de terenuri agricole. Întrucât oferta totală de terenuri
agricole are un caracter limitat ea nu se poate modifica în condiţiile în
care creşte sau descreşte preţul pământului. Totuşi oferta de terenuri
agricole pot exista şi unele fluctuaţii ale acesteia doar în măsura în care
proprietarii funciari sunt dispuşi să renunţe la dreptul de proprietate
asupra terenurilor respective. Doar cererea de pământuri arabile va fi cea
care va influenţa modificarea preţului acestora, iar concurenţa se va
desfăşura între agenţii economici ce doresc să-şi investească capitalurile
în aceste domenii;

74
2) cererea şi oferta de produse agricole acţionează asupra preţului
pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin
utilizare permite obţinerea produselor agricole.
3) mărimea şi evoluţia rentei se află într-un raport direct proporţional cu
preţul pământului; Ca factor de contracarare a creşterii preţului
pământului ar fi inexistenţa la agenţii economici a dorinţei de a-şi investi
capitalul în agricultură;
4) posibilitatea utilizării în diferite scopuri a pământului. Suprafeţele de
teren pot fi utilizate atât în agricultură cât şi în silvicultură, în construcţii
pentru şosele, căi ferate etc. În acest caz preţul terenurilor va fi infleunţat
de folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat. Pentru ca proprietarii
agricoli să nu fie tentaţi să modifice destinaţia agrară a terenurilor lor este
necesar să se obţină un venit comparabil cu cel pe care l-ar obţine printr-o
eventuală modificare a destinaţiei pământului.
5) rata dobânzii bancare influenţează şi ea în mod direct mărimea preţului
pământului. Astfel, proprietarul de terenuri agricole, dacă doreşte să
renunţe la proprietatea asupra acestora, o va face doar în condiţiile în care
va primi drept preţ o sumă egală cu capitalul care depus la bancă, cu
dobânda zilei, îi aduce un venit anual egal cu renta obţinută în situaţia în
care ar fi arendat pământul.
6) poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi de centrele de
aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează, de asemenea, asupra
preţului pământului; Cu cât terenul este mai bine poziţionat, cu atât preţul
pământului va fi mai ridicat şi invers.
7) deprecierea banilor, urmare a amplificării procesului inflaţionist în
ultimele decenii, influenţează preferinţele deţinătorilor de capital pentru
investiţii în cumpărarea de terenuri ceea ce influenţează asupra preţului
pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole.

75
 Teme de autoevaluare

1. Pe lângă salariul individual, precizaţi care forme de salariu au mai fost

constituite într-o economie.
2. Cum pot fi definite următoarele concepte: profitul, dobanda, renta?
3. Care sunt factorii ce influențează rata dobânzii și prețul pământului?

CONCLUZII

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive

atrase în circuitul economic.
Prin muncă se înţelege o activitate conştientă, specific umană
îndreptată spre un anumit scop. Munca a fost şi rămâne factorul creativ,
creator al producţiei sociale.
Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele
brute din natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.
Astfel, solul, aurul, mineralele, apa, lemnul brut din pădure etc., toate intră în
categoria acestor resurse denumite generic pământ sau factorul natural al
producţiei.
Capitalul reprezintă unul din principalii factori de producţie pe care se
sprijină activitatea economică. În economie capitalul este acea sumă de
bani care nu se cheltuieşte efectiv, ci se avansează în diferite procese
economice de producţie şi de schimb cu scopul de a se obţine un excedent
peste suma iniţială.

76
 Capitalul investit în sfera producţiei de bunuri materiale şi servicii
îndeplineşte funcţii de producţie şi repartiţie şi îmbracă forma de capital
productiv (real) şi de capital nominal.
După modul specific în care se consumă, îşi transmite valoarea şi este
înlocuit, capitalul productiv se împarte în capital fix şi capital circulant.
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii acestuia
datorită uzurii fizice şi morale.
Evoluţiile contemporane au condus la formularea unei teorii a
neofactorilor de producţie, respectiv abilitatea întreprinzătorului,
tehnologiile, inovaţia etc.

Întreprinderea se caracterizează prin următoarele trăsături: o

organizaţie socială, un organ tehnico-productiv, un organism economic.
Crearea noilor întreprinderi reprezintă un proces complex care
reuneşte două etape: pregătirea procesului de creare şi procesul propriu-zis de
creare.
Întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării sunt de natură
juridică, socială şi fiscală. Formalităţile de natură juridică constau în
respectarea unor condiţii de fond şi de formă. Formalităţile de natură
socială se referă la declararea înfiinţării întreprinderii la Ministerul Muncii,
aderarea la asigurările sociale. Din punct de vedere fiscal, întreprinderea
înfiinţată trebuie să achiziţioneze documente fiscale şi să i se fixeze impozitul
de către organele în drept.
Fuziunea reprezintă o formă de reorganizare a activităţii economice a
întreprinderii care se caracterizează în apariţia altei persoane juridice sau în
menţinerea persoanelor juridice existente dar în dimensiuni şi structuri
organizatorice noi. Fuziunea se poate realiza printr-un proces de: topire a

77
două sau mai multe întreprinderi într-o nouă întreprindere sau prin absorbţie,
care poate fi integrală sau parţială.
Dizolvarea constituie o etapă premergătoare lichidării şi se
caracterizează prin stingerea unor drepturi şi obligaţii ale întreprinderii ca
urmare a rezilierii contractului sau a apariţiei unor cauze independene de
voinţa asociaţilor.
Lichidarea întreprinderii se referă la ansamblul operaţiilor necesare
terminării afacerilor angajate, transformării în numerar a activului, lichidării
pasivului şi partajării valorilor rămase. Pentru realizarea acestor operaţii,
întreprinderea îşi păstrează personalitatea juridică. Aceasta încetează odată cu
efectuarea ultimei operaţii de lichidare.
Analiza structurii economiei unei ţări impun clasificarea
întreprinderilor după anumite criterii:
- după forma juridică
- după dimensiune
- după apartenenţa la un sector de activitate
- apartenenţa naţională a întreprinderii.

Venitul ce se cuvine factorului muncă datorită participării la

activitatea economică îmbracă forma de salariu. Pe lângă salariul
individual sau personal s-au mai constituit salariul colectiv, salariul social şi
salariul familial.
Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină
mărimea şi dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi
plătite. Pe parcursul evoluţiei sale, salariul a cunoscut diverse forme de plată.
În esenţă, ele se pot reduce la trei forme de bază: după timpul lucrat sau în
regie, în acord şi mixtă.

78
 Mărimea şi dinamica salariilor pe termen lung este influenţată de
următorii factori: costul resurselor de muncă, productivitatea muncii,
raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, preţurilor la bunurile
de consum şi a tarifelor la servicii, alţi factori.
Profitul este, în cel mai restrâns sens, venitul pe care-l obţin agenţii
economici, ca produs al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul
este venitul pe care-l obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de
producţie.
Dobânda este preţul plătit de debitor creditorului, pentru dreptul
de folosinţă a sumei împrumutate, până la scadenţă.
Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietarului)
oricărui factor de producţie a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin
elastică; ea este venitul ce revine proprietarului pentru transferarea
dreptului de folosinţă şi de uzufruct al unor factori de producţie cu
însuşiri speciale către alte persoane.
Mărimea preţului pământului este influenţată direct sau indirect de mai
mulţi factori: cererea şi oferta de terenuri agricole, cererea şi oferta de
produse agricole, mărimea şi evoluţia rentei, posibilitatea utilizării în
diferite scopuri a pământului, rata dobânzii bancare, poziţia terenurilor
agricole, deprecierea banilor, urmare a amplificării procesului
inflaţionist în ultimele decenii.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt formele profitului?

2. Precizaţi care este diferenţa între rentă şi arendă.

79
3. Salarizarea în regie presupune:
a. remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea de produse
obţinute;
b. remunerarea salariaţilor după timpul lucrat;
c. remunerarea salariaţilor în funcţie de încasările firmei;
d. remunerarea salariaţilor după timpul lucrat, înţelegând că
acesta, fără să se precizeze expres, trebuie să depună un
minimum de muncă;
e. remunerarea salariaţilor după timpul lucrat şi după cantitatea
de produse obţinute.

4. Efectul de substituire are îm vedere:

a. interesul unui salariat de a-şi redice timpul de lucru;
b. interesul unui salariat de a presta munca la “negru”;
c. interesul unui salariat de a-şi extinde timpul liber pe seama
timpului de lucru;
d. interesul unui salariat de a obţine un câştig mai mare prin
prelungirea timpului de muncă pe seama timpului liber şi a
timpului necesar refacerii capacităţii de muncă;
e. interesul unui salariat de a participa la activităţi social-
culturale.

5. Efectul de substituire impune timpului de lucru o tendinţă:

a. de stagnare;
b. de creştere;
c. de scădere;
d. de stagnare sau limitare;
e. de limitare.

80
6. Care din formele de organizare a activităţii enumerate mai jos nu
fac parte din categoria “agenţi economici”?
a. asociaţiile sportive;
b. asocialţiile de locatari;
c. asocialţiile pe acţiuni;
d. întreprinderi asociate;
e. menajele.

7. Firmele (întreprinderile) au ca funcţie principală:

a. funcţia de consumator de bunuri şi servicii;
b. funcţii de redistribuire a veniturilor (a avuţiei);
c. funcţia de intermediar financiar;
d. funcţie de producător de bunuri şi servicii;
e. funcţia de plătitor şi încasator de impozite directe.

8. Precizaţi care din afirmaţiile de mai jos reprezintă funcţii ale

profitului:
a. funcţia de măsură a cheltuielilor şi rezultatelor;
b. funcţia de redistribuire a venitului;
c. funcţia de remunerare a factorilor de producţie;
d. funcţia de control;
e. funcţia de creştere economică.

9. Care din enumerările de mai jos reprezintă surse ale capitalului

de împrumut?
a. economiile guvernului atunci când cheltuielile bugetare sunt
mai mari decât veniturile bugetare;

81
 b. economiile populaţiei păstrate de către aceasta;
c. partea din profitul societăţilor comerciale rămasă la dispoziţia
acestora după plata dividendelor;
d. creditele contractate de regiile autonome pentru plata salariilor;
e. investiţiile efectuate de agenţii economici privaţi.

10. Care din caracteristicile următoare pot fi atribuite muncii ca

factor de producţie?
a. este o activitate umană bazată pe cunoaştere şi experienţă;
b. este o activitate vitală;
c. este un factor de producţie originar;
d. este factorul activ şi dinamizator al producţiei;
e. nici una din afirmaţiile anterioare nu este valabilă.

11. Care din enunţurile următoare definesc factorii de producţie?

a. mijloacele materiale, financiare şi de muncă de care dispune o
economie la un moment dat;
b. totalitatea bunurilor materiale şi spirituale de care dispune
societatea;
c. ansamblul elementelor care participă la producerea bunurilor şi
serviciilor;
d. acea parte a resurselor atrase şi consumate în producerea
bunurilor economice;
e. nici una din afirmaţiile anterioare nu este corectă.

12. Care dintre criteriile următoare permit împărţirea capitalului în

fix şi circulant?
a. forma materială de existenţă;

82
 b. după cum se regăsesc în componenţa bunurilor la producerea
cărora participă;
c. modul în care participă la activitatea economică;
d. modul cum se consumă şi se înlocuiesc diferitele componente;
e. aportul pe care diferitele componente ale capitalului îl au la
obţinerea producţiei.

13. Pot fi consideraţi neofactori de producţie:

a. informaţia;
b. tehnologiile;
c. întreprinzătorul individual;
d. monopolul;
e. corporaţia.

14. Consumul factorului muncă se exprimă:

a. prin costurile salariale;
b. numai prin costurile fixe;
c. numai prin costurile variabile;
d. prin costurile marginale;
e. prin costul total.

15. Costurile variabile includ în întregime:

a. consumul de capital;
b. costurile salariale;
c. cheltuielile cu materii prime;
d. combustibilul pentru fabricaţie;
e. combustibilul pentru încălzit;

83
16. Productivitatea globală a factorilor de producţie exprimă:
a. producţia totală obţinută de o firmă;
b. bunurile produse de firmă şi destinate schimbului pe piaţă;
c. producţia obţinută prin consumarea unui factor de producţie;
d. volumul total al cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unei
unităţi de produs;
e. eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie consumaţi
pentru obţinerea rezultatelor economice.

84
 Capitolul IV
PIAŢA SI CONCURENŢA. PIAȚA MONETARĂ

1. Piața și concurența

Schimbului de mărfuri îi este caracteristică piaţa. Aceasta se constituie

ca o punte de legătură între producători şi consumatori.

1.1. Ce este piaţa? Sistemul de pieţe

Piaţa ocupă locul central în cadrul mecanismului care reglează

funcţionarea sistemului economic; ea desemnează un ansamblu, mai mult sau
mai puţin spontan, de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici
ofertanţi şi solicitanţi de mărfuri. Privită din diferite unghiuri, piaţa
desemnează: piaţa fiecărui bun, piaţa tuturor bunurilor, mecanismul care
reglează economia ş.a.
Piaţa fiecărui bun poate fi definită ca locul şi momentul de întâlnire
al cumpărătorilor, ale căror dorinţe sunt exprimate prin cererea de mărfuri, cu
vânzătorii, ale căror dorinţe sunt exprimate prin oferta acestora. Termenii
definiţiei trebuie precizaţi. În limbajul strict al ştiinţei economice, termenul de
piaţă are semnificaţie numai în legătură cu bunul dat, care poate fi produs
(grâu, fontă, oţel,etc.), un factor de producţie (pământ, capital, muncă), un
serviciu (transport, turism etc.), existând atâtea pieţe câte bunuri sunt destinate
vânzării-cumpărării. Noţiunea de "loc de întâlnire" a ofertanţilor şi
solicitanţilor nu este rigidă. Aceştia pot sau nu să se întâlnească fizic într-un
spaţiu delimitat; întâlnirea se poate materializa direct sau prin ordine scrise,
telefon ş.a.

85
 Piaţa tuturor mărfurilor desemnează cadrul economico-social în
care are loc schimbul tuturor bunurilor economice care îmbracă forma de
marfă, respectiv: diviziunea muncii şi specializarea agenţilor economici,
autonomia şi independenţa agenţilor economici şi luarea deciziilor, libertatea
de acţiune a acestora, concurenţa permanentă dintre agenţii economici,
ansamblul tranzacţiilor bilaterale, determinate de confruntarea cererii şi
ofertei, ş.a. Piaţa fiecărui bun reprezintă o structură(componentă) a pieţei, iar
ansamblul pieţelor concrete a tuturor bunurilor şi serviciilor constituie
sistemul de pieţe. Cele mai importante componente ale sistemului de pieţe
sunt: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa capitalului
(financiară), piaţa resurselor naturale (inclusiv a pământului), piaţa muncii şi
piaţa informaţiei. În funcţie de spaţiul economic al derulării relaţiilor de
schimb, sistemul de pieţe cuprinde: pieţele locale, pieţele regionale (zonale)
piaţa naţională şi piaţa mondială. De asemenea, în funcţie de numărul,
importanţa şi puterea economică a participanţilor se disting: piaţa cu
concurenţă perfectă, piaţa monopolistă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.

Piaţa se constituie ca un mecanism prin care se reglează cererea şi

oferta de mărfuri, din care rezultă un preţ pentru fiecare bun şi un nivel
(volum) al tranzacţiilor. Odată cu reglarea schimbului de mărfuri, piaţa
reglează întregul sistem economic şi orientează evoluţia tuturor activităţilor
economice. Atât în concepţiile clasice cât şi neoclasice, piaţa este considerată
ca reprezentând "mâna invizibilă" sau forţa impresională ce reglementează
activităţile economice dincolo de capacitatea de intervenţie a agenţilor
economici individuali. Din acest unghi de vedere, piaţa are o natură duală:
reprezintă o forţă benefică pentru agenţii economici, dar şi o ameninţare, un
"arbitru suprem", care le determină preţul mărfurilor şi, implicit, veniturile În

86
acest mod, situaţia economică, succesul sau eşecul fiecărui agent economic
depind nu numai de propria-i activitate, ci de conjunctura pieţei.

Locul şi rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă din funcţiile

pe care ea le îndeplineşte:
a) Piaţa asigură legătura dintre producătorii şi consumatorii de
mărfuri, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum, atât la
nivel micro cât şi macroeconomic. Această funcţie are semnificaţii
multiple. În primul rând, dinamica pieţei reflectă schimbările
care se produc în sistemul trebuinţelor economice ale societăţii şi
orientează în mod corespunzător activităţile de producere a
bunurilor şi serviciilor, atât ca bunuri de producţie cât şi ca bunuri
de consum. În al doilea rând, prin jocul liber al cererii şi ofertei,
piaţa determină modul în care agenţii economici îşi procură şi
utilizează resursele naturale, materiale, financiare şi umane. În al
treilea rând, piaţa crează un sistem propriu de pârghii economice
cu ajutorul căruia se reglează pe sine şi reglează economia
naţională în ansamblu (cererea, oferta, diferitele forme ale
concurenţei, oscilaţiile preţurilor şi tarifelor ş.a.)
b) Prin parametrii pe care îi corelează, în legătură cu cererea şi oferta,
piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare
agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.

2.2. Concurenţa. Formele şi tipurile pieţei concurenţiale

Concurenţa reprezintă instrumentul dinamizator al economiei de piaţă.

Ca model de comportament al agenţilor economici în cadrul fiecărei
componente a sistemului de pieţe, concurenţa semnifică raportul de forţe

87
dintre protagonişti, opoziţia şi rivalitatea permanentă a acestora, în privinţa
producerii şi vânzării mărfurilor şi serviciilor, plasarea capitalului, efectuarea
operaţiunilor bancare şi a altor activităţi.
Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe
avantaje individuale, a profiturilor cât mai mari şi sigure.

Instrumentele utilizate pentru realizarea obiectivelor concurenţei sunt

atât de natură economică cât şi extraeconomică.
Instrumentele economice constau în: a) puterea economică a fiecărui
participant (mărimea capitalului firmei şi structura tehnică a acstuia, volumul
şi calitatea resurselor umane folosite, resursele informaţionale şi capacitatea
de inovaţie a fiecărui agent economic); b) posibilităţile fiecărui participant de
a menţine costurile în limitele eficienţei şi de a îmbunătăţi calitatea
produselor; c) posibilităţile competitorilor de a suporta mobilitatea preţului
produsului în funcţie de conjunctura pieţei; d) capacitatea agenţilor economici
aflaţi în competiţie de a acorda avantaje suplimentare clienţilor (credite de
consum, termene de garanţie la bunurile cumpărate, servicii post-vânzare ş.a.).
Dintre instrumentele extraeconomice mai des folosite în lupta de
concurenţă se disting: crearea de situaţii artificiale pe diferite pieţe care sunt
folosite în scopuri speculative; realizarea de înţelegeri neloiale sau nelegale
între anumite firme; violarea secretelor tehnologice, comerciale şi bancare ale
firmelor concurente; diversiunea şi sabotajul concurenţilor; presiunii morale
(uneori şi politice) asupra firmelor concurente.

În funcţie de instrumentele utilizate în cadrul competiţiei dintre agenţii

economici, concurenţa poate fi apreciată ca loială sau neloială. Concurenţa
loială presupune folosirea nediscriminatorie de către toţi agenţii angrenaţi în
competiţie a instrumentelor economice legale şi morale, pe când concurenţa

88
neloială constă în utilizarea unor instrumente extraeconomice artificiale,
nelegale şi imorale, pentru promovarea propriilor produse şi servicii.
Concurenţa desemnează totdeauna o anumită situaţie pe piaţa unui
produs, denumită structura pieţei şi reflectă multitudinea formelor de
manifestare a concurenţei.
După criteriul gradului de diferenţiere a produselor sau tipul de
produse tranzacţionate se disting: concurenţa omogenă sau cu produse
nesubstituibile şi concurenţa eterogenă sau cu produse substituibile.
După posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate, deci în funcţie
de gradul de libertate al agenţilor economici, se manifestă: concurenţa
deschisă şi concurenţa restricţionată (închisă).
În funcţie de instrumentele utilizate pentru a influenţa piaţa produsului,
se cunosc: concurenţa prin variaţia preţului, concurenţa prin variaţia
cantităţii de produse oferite pieţei şi concurenţa prin calitatea şi nivelul
tehnic al produselor.
După numărul de ofertanţi şi solicitanţi, precum şi în funcţie de
puterea acestora de a influenţa piaţa unui produs, tabloul formelor de
concurenţă se reprezintă astfel:
Concurenţa perfectă presupune că pe piaţă există un mare număr de
vânzători şi un mare număr de cumpărători. Oligopolul (oligos=câţiva;
poleti= a vinde) este situaţia de piaţă în care se întâlnesc un număr mic de
vânzători cu un număr mare de cumpărători. Monopolul (monos=unul;
poleti= a vinde) reprezintă situaţia în care piaţa unui bun este controlată de
către un singur ofertant. Oligopsonul (oligos=câţiva; opsonia= a cumpăra)
este acea situaţie de piaţă care cuprinde un număr mic de solicitanţi
(cumpărători) care se confruntă cu un număr de ofertanţi (vânzători).
Oligopolul bilateral reprezintă acea structură a pieţei în care există o simetrie
între numărul mic de vânzători şi numărul mic de cumpărători. Monopolul

89
contrat (limitat) redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte
cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători). Monopsonul este situaţia de
piaţă iar cererea este controlată de către un singur cumpărător, monopsonul
contrat (limitat) se manifestă atunci când unui singur cumpărător i se opune
un număr mic de ofertanţi. Monopolul bilateral este structura de piaţă
caracterizată prin unicitate atât din partea cererii cât şi a ofertei (un fel de
monopol absolut).

Formele concurenţei sunt grupate în tipuri de piaţă, respectiv:

A. Piaţa cu concurenţă perfectă presupune o concurenţă purificată de orice
elemente de monopol sau de intervenţie a statului în economie.
Condiţiile care definesc concurenţa perfectă şi pură a unui produs
(serviciu)sunt:
a) Atomicitatea participanţilor. Se presupune că există un număr
foarte mare de firme care participă la piaţa unui produs în calitate de
ofertanţi şi de cumpărători; se negociază cantităţi relativ mici de
mărfuri, ceea ce face ca nici una din firme să nu poată influenţa sau
controla piaţa (cererea, oferta şi preţul);
b) Omogenitatea produsului. Toate firmele concurente produc acelaşi
produs, diferenţiat din punct de vedere calitativ sau prin alte
caracteristici, încât solicitatorului îi este indiferent de la ce producător
cumpără produsul. De asemenea, se consideră că nu se face
publicitate produsului.
c) Intrarea liberă într-o activitate sau ramură de producţie. Prin
ipoteză, se consideră că nu există nici o barieră tehnologică,
financiară, instituţională, juridică ş.a., la intrarea unor noi concurenţi
pe piaţa unui bun.

90
 d) Transparenţa perfectă a pieţei. Toţi agenţii vânzători şi cumpărători
sunt perfect informaţi în legătură cu fenomenele şi procesele pieţei:
cantităţile cerute şi cele oferite, calitatea produselor, nivelul şi
evoluţia preţurilor.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie. Se porneşte de la
ipoteza că factorii de producţie există din abundenţă şi se pot deplasa
rapid şi fără restricţii către domeniile de activitate, unde, la un
moment dat, se obţin cele mai mari avantaje. Capitalul părăseşte
ramura în care se înregistrează pierderi sau profituri scăzute şi se
mută în ramurile în care se realizează profit maxim, iar lucrătorii
părăsesc locurile de muncă unde salariile sunt mici orientându-se spre
ramurile în cre se oferă salarii superioare.

B. Monopolul absolut (pur) reprezintă situaţia de piaţă opusă concurenţei

pure; el se poate manifesta atât din partea producătorului cât şi a
consumatorului (monopson).
Monopolul producătorului presupune existenţa pe piaţă a unui singur
producător care controlează producţia şi oferta unui bun ce nu poate fi
substituit; el este capabil să stabilească atât cantitatea cât şi preţul produsului,
deoarece lipsesc concurenţii, iar produsul său nu are înlocuitori.
Monopsonul sau monopolul cumpărătorului reprezintă situaţia de
piaţă simetrică monopolului, prin care un număr mare de producători ai unui
bun omogen se află în faţa unui cumpărător unic, care fixează volumul
producţiei şi preţul de cumpărare. Monopsonul antreneaă preţurile scăzute la
cumpărare şi limitarea cantităţilor achiziţionate.
Atunci când pe piaţă se confruntă un vânzător unic (monopol) şi un
cumpărător unic (monopson) rezultă monopolul bilateral. În cadrul acestuia,

91
puterea concurenţială a fiecăruia dintre parteneri nu este absolută; ea se
loveşte de puterea tot mai mare a adversarului.
Condiţiile care definesc monopolul (monopsonul) sunt:
a) Unicitate şi gigantism. Monopolul presupune existenţa unei firme
sau a unui număr redus de firme mari şi foarte mari, care ocupă în
exclusivitate sau o parte importantă a producerii şi vânzării unui
produs, fapt ce face posibilă controlarea sau influenţarea pieţei şi
impunerea unor condiţii de vânzare.
b) Diferenţierea produselor. Fiecare firmă monopolizată produce
un anumit tip, o anumită dimensiune sau calitate de produs,
diferenţiindu-se între ele în cadrul ramurii prin design, condiţii de
prezentare şi vânzare etc.
c) Existenţa unor bariere la intrarea în ramură, în special de
natură tehnică, comercială, financiară. O firmă nouă nu poate
pătrunde cu uşurinţă într-o ramură în care există întreprinderi
foarte mari, care produc cu costuri unitare reduse, datorită
producţiei de scară şi aplicării progresului tehnico-ştiinţific.
d) Opacitatea pieţei. Piaţa este supusă unor mari riscuri şi
incertitudini create de monopoluri, care pot manevra oferta şi
cererea, producând o mişcare imprevizibilă a preţului cu
consecinţe negative asupra întreprinderilor nemonopolizate, în
privinţa ofertei şi dezvoltării lor viitoare.
e) Factorii de producţie nu mai sunt mobili, prezentând
fenomenul de inerţie şi fricţiune. Capitalul fizic şi forţa de
muncă sunt strict specializate, determinând rigiditatea factorilor de
producţie şi deci o anumită inerţie în procesul de fluidizare a
cererii, ofertei şi preţurilor.

92
C. Concurenţa imperfectă (monopolistică).
Specificitatea concurenţei imperfecte rezultă din modul în care ea se
derulează.
În primul rând, unităţile ofertante ca şi cele solicitate de bunuri şi
servicii se deosebesc sensibil între ele în privinţa dimensiunilor activităţii
economice (unităţi foarte mari, mari, mijlocii, mici şi foarte mici), a
condiţiilor tehnice şi a capacităţii competiţionale. Unele întreprinderi au o
mare mobilitate la schimbările pieţei, altele manifestă inerţie şi rigidităţi.
Gradul de accesibilitate al unităţilor economice la factorii de producţie şi
eficienţa utilizării acestora sunt, de asemenea foarte diferite.
În al doilea rând, concurenţa prin preţ a fost înlocuită, în bună parte,
prin concurenţa cu ajutorul produselor diferenţiate şi substituibile. Fiecare
agent economic dispune de o clientelă proprie, care îi este relativ fidelă şi este
legată de tipodimensiunile, noutatea, modul de prezentare şi calitatea
produselor, marca de fabrică (comercială) a facilităţilor oferite la cumpărare
(credit avantajos, garanţii, servicii la vânzare şi post-vânzare ş.a.). Substituirea
bunurilor are loc în cadrul aceluiaşi produs, familie sau tipuri de produse.
În al treilea rând, situaţia de piaţă contemporană se caracterizează prin
multitudinea vânzărilor. Numărul de producători ai aceluiaşi bun este suficient
de mare încât nu este posibilă subordonarea reciprocă între firme, iar deciziile
unei întreprinderi nu au o influenţă hotărâtoare asupra celorlalte întreprinderi.
În al patrulea rând, concurenţei imperfecte îi sunt proprii
interdependenţele dintre toate categoriile de agenţi economici, care participă
ca subiecţi ai pieţei. Cum puterea economică a agenţilor economici este foarte
diferită, relaţiile de concurenţă nu sunt monotone; ele pot fi mutuale, simetrice
sau asimetrice, dominante sau de dominaţie, directe şi indirecte, loiale sau
neloiale etc. Nici una dintre aceste forme de relaţii între agenţii pieţei nu este
preponderentă într-o economie naţională.

93
 Teme de autoevaluare
1. Care sunt ipostazele sub care poate fi privită piaţa?
2. Ce funcţii îndeplineşte piaţa?
3. Ce este concurenţa?

2. Piața monetară

2.1. Băncile şi instituţiile financiare

Băncile şi instituţiile financiare pentru serviciile bancare prestate pe

baze comerciale, lucrative solicită un câştig. Pentru serviciile prestate băncile
pretind şi încasează dobândă sau comision de la solicitanţii lor, în timp ce
clienţilor lor creditori le plătesc dobândă. Diferenţa dintre dobânzile încasate
de bănci şi cele plătite de ele constituie câştigul sau profitul bancar brut.
Dacă din această mărime, se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere
ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce rămâne este profitul net sau
câştigul net bancar.
Rolul băncilor şi al instituţiilor financiare rezultă din funcţiile pe care
le îndeplinesc:
Principala funcţie activă a băncilor şi celorlalte instituţii financiare
constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care reprezintă
capacitatea economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la
scadenţă, atât creditele contractate cât şi dobânzile aferente.
Principala funcţie pasivă a băncilor şi celorlalte instituţii financiare
se referă la primirea spre păstrarea economiilor populaţiei şi celorlalţi
agenţi economici financiari şi, totodată, executarea de plăţi, pe baza ordinelor

94
clienţilor, din depozitele acestora, conducerea operaţiunilor de casă ale
întreprinderilor şi instituţiilor etc.
Pe lângă funcţiile bancare tradiţionale, în condiţiile actuale, sistemul
bancar exercită o serie de funcţii noi, prioritar macroeconomice:
a) - Emisiunea de monedă suplimentară şi restrângerea acesteia, atunci când
este nevoie: coordonarea plăţilor şi încasărilor din întreaga economie
naţională; gestionarea monedei naţionale şi supravegherea relaţiilor dintre
moneda naţională şi moneda altor state;
b) - Restricţionează creditul; băncile şi instituţiile financiare cer garanţii
debitorilor, pentru eventuala acoperire a creditelor solicitate, impun
condiţii de bonitate financiară;
c) - Băncile crează putere de cumpărare adiţională ca urmare a acordării de
credite persoanelor fizice şi agenţilor economici, această putere este
împrumutată de către sistemul bancar-financiar solicitanţilor de monedă;
d) - Băncile soluţionează şi susţin proiectele de dezvoltare economică ce
urmează a fi finanţate prin acordarea de credite, orientează dezvoltarea
economică şi modificările structurale din economia naţională, deci
îndeplinesc funcţii ale strategiei dezvoltării macroeconomice;
e) - Băncile efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută şi asigură
necesarul de valută al economiei naţionale.
Ca urmare, în prezent sistemul bancar-financiar este alcătuit din
următoarele categorii de unităţi specifice:
 Banca de emisiune sau banca centrală ocupă o poziţie specială
în cadrul sistemului bancar-financiar naţional. Ea nu este
preocupată, în principal, de maximizarea profitului, ci de
realizarea anumitor obiective pentru întreaga economie
naţională: asigurarea şi reglarea cantităţii de bani în circulaţie
şi a ratei dobânzilor; prevenirea falimentelor bancare, care ar

95
 avea ca efect dereglarea mecanismului bancar naţional;
regularizează volumul şi costul creditului din întregul sistem
bancar-financiar; înfăptuieşte politica monetară şi valutară a
statului; conlucrează cu băncile trezoreriei privind
împrumuturile guvernului şi executarea bugetului de stat etc.
 Băncile comerciale sunt acele bănci care furnizează bani
celorlalţi agenţi economici, persoane fizice sau juridice. Ele îşi
procură mijloacele băneşti de care au nevoie prin depunerile pe
termen scurt ale clienţilor, dar şi a capitalului lor propriu.
Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci
ipotecare.
 Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele
financiare de care au nevoie de pe piaţa monetară, prin
depunerile pe termen scurt ale clienţilor săi. La rândul lor,
acestea pot fi: de depozit propriu-zise, care primesc depuneri
la vedere şi pe termen şi care acordă credite pe termen scurt:
bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii importante
şi îşi procură mijloacele necesare şi prin emisiunea de acţiuni şi
obligaţiuni, ele putând acorda credite pe termen lung.
 Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură mijloacele
necesare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
 Banca Naţională a României este concepută ca un organism
al statului, funcţionarea sa fiind supravegheată de parlament.
Prin lege, ea este mandatată să conducă politica monetară şi de
credit şi să menţină puterea de cumpărare a monedei naţionale.
Ea îndeplineşte mai multe funcţii; emisiunea de monedă;
creditor ultim al diferitelor societăţi bancare prin acordarea de
credite de refinanţare; conduce politica monetară şi valutară a

96
 ţării prin stabilirea ratei dobânzii şi a volumului masei
monetare şi prin vânzarea şi cumpărarea de valută; derulează
operaţiunile cu Trezoreria statului.

2.2. Moneda şi masa monetară.

Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri

şi servicii este mijlocită de monedă.
În economia contemporană prin monedă se înţelege ansamblul
mijloacelor de plată care pot fi utilizate în mod direct pentru efectuarea
unor tranzacţii şi reglementări. Noţiunea de monedă se referă la sumele
băneşti, instrumentele cu ajutorul cărora se măsoară şi sunt mijlocite toate
tranzacţiile pe piaţă. Atributele care fac din monedă cel mai important
instrument al schimbului sunt:
a) acceptabilitatea de către întreaga populaţie, de către toţi agenţii
economici ca mijloc de plată;
b) durabilitatea, adică să nu aibă o viaţă efemeră şi să nu se deterioreze
în procesul folosirii;
c) convenabilitatea sau uşurinţa de a fi folosită;
d) divizibilitatea, adică să poată sluji la mijlocirea oricărei tranzacţii,
oricât de mare sau mică ar fi aceasta;
e) uniformitatea, ceea ce înseamnă că orice instrument monetar este de
aceeaşi calitate cu celelalte şi poate îndeplini aceleaşi funcţii;
f) greutatea falsificării, adică emitentul să ia în considerare unele
elemente tehnice care să facă imposibilă reproducerea ei de către indivizi;
g) stabilitatea puterii de cumpărare, adică menţinerea puterii de
cumpărare pe o perioadă cât mai mare de timp.

97
 Posedând aceste atribute, moneda face posibilă îndeplinirea
următoarelor funcţii:
1. derularea tranzacţiilor economice, la momentul oportun şi
în locul cel mai potrivit pentru toate părţile interesate,
făcând posibilă separarea, în timp şi spaţiu, a actelor de
vânzare de cele de cumpărare;
2. este instrumentul prin care se conservă averea, fiind
unitatea de economisire şi, totodată, de măsurare a
economiilor efectuate;
3. înlesneşte transmiterea de averi de la un individ la altul, de
la o unitate economică la alta.
Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este
necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o
structură anume. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o
economie naţională sau într-o zonă a acesteia, într-un interval de timp
dat, constituie masa monetară.
Privită ca stoc, masa monetară constă în totalitatea instrumentelor
băneşti de care dispun agenţii economici nonfinanciari (agenţii economici
obişnuiţi şi populaţia) dintr-o economie naţională la un moment dat, destinate
achiziţionării de bunuri materiale şi servicii, achitării datoriilor, constituirii
economiilor în vederea investiţiilor şi altor plasamente.
Moneda se întâlneşte sub două forme principale: moneda manuală
(numerar) ca monedă ce trece în mod curent dintr-o mână în alta (biletele de
bancă şi moneda divizionară) şi moneda scripturală denumită şi bani de cont
(librete de economii, conturi bancare etc.) Cele două componente ale masei
monetare au acelaşi rol, se pot suplini şi se transformă una în cealaltă.
Piaţa monetară este constituită din relaţiile, instituţiile şi pârghiile
prin intermediul cărora se realizează mobilizarea resurselor băneşti din

98
sectoarele în care depăşesc necesităţile perioadei respective şi transferarea lor
spre sectoarele care au nevoie de monedă.
Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa monetară şi schimbul de
lichidităţi, iar rolul ei este de a compensa excedentul cu deficitul de
disponibilităţi băneşti pe termen scurt, tranzacţii rezultate din confruntarea
cererii cu oferta de monedă, în funcţie de preţul acestora (rata dobânzii).
Deoarece partea covârşitoare a masei monetare (cca.90%) este
reprezentată de moneda scripturală, piaţa acestei monede, piaţa monedei
scripturale sau piaţa interbancară reprezintă partea principală a pieţei
monetare.
Piaţa monetară interbancară se formează şi funcţionează pe baza
interdependenţei, solidarităţii dintre bănci. Ficare bancă primeşte depuneri
curente şi efectuează încasări şi plăţi în numele clienţilor ei.
Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu
cererea şi oferta de monedă, ca părţi componente de bază ale pieţei monetare.
Cererea de monedă este dată, în primul rând de volumul
operaţiunilor implicate de achiziţionarea bunurilor şi plata serviciilor şi
de viteza de rotaţie a monedei; ea se află în raport direct proporţional cu
volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu
viteza de rotaţie a monedei.
Cererea de monedă depinde, în al doilea rând, de volumul
vânzărilor pe credit, al plăţilor scadente şi al compensării reciproce a
plăţilor.
Cererea de monedă este influenţată, în al treilea rând, de
comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, sistematizat în
expresia "intensitatea înclinaţiei spre lichiditate."
Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia
publicului şi a altor utilizatori de sistemul bancar. De fapt, moneda începe să

99
existe atunci când părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altei instituţii
monetare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncii.

2.3. Inflaţia: conţinut, cauze, forme

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural

monetaro-real, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare
ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor
neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general, ca şi creşterea
durabilă şi generalizată a preţurilor.
Cauzele inflaţiei:
a) inflaţia este explicată prin emisiunea excesivă de sume băneşti,
purtând numele de inflaţie prin monedă;
b) insuficienţa producţiei (ofertei) în sensul că sporirea salariilor nu
este compensată prin creşterea producţiei, denumită inflaţie prin ofertă;
c) cauza inflaţiei ar fi excesul de cerere solvabilă pentru bunuri
economice, care generează inflaţia prin cerere;
d) uneori cauza inflaţiei este considerată a fi creşterea substanţială a
creditului care conduce la excesul de cerere nominală pentru bunurile de
consum, generând inflaţia prin credit;
e) la baza inflaţiei ar sta sporirea costurilor de producţie, luând naştere
inflaţia prin costuri;
f) cauza inflaţiei ar fi variaţiile salariului nominal, generând inflaţia
propagată prin costuri.
Inflaţia poate fi măsurată absolut sau relativ. Absolut, mărimea
inflaţiei înseamnă un excedent de masă monetară de care dispun agenţii
economici şi care este neacoperită printr-o ofertă reală adecvată. Relativ,

100
mărimea inflaţiei se exprimă ca raport procentual între excedentul de masă
monetară şi masa ofertei reale de bunuri economice.
Între caracteristicile de bază ale inflaţiei, pe primul plan se situează
intensitatea şi durata ei în timp, în funcţie de care distingem trei tipuri de
inflaţie:
a) inflaţia lentă atunci când au apărut caracteristicile inflaţiei, dar,
datorită proporţiilor lor reduse, fenomenele inflaţioniste nu sunt evidente:
b) inflaţia declarată, când proporţiile ei sunt relativ reduse, creşterea
preţurilor jucând mai de grabă un rol de stimulare a creşterii producţiei;
c) hiperinflaţia sau inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor are
proporţii ridicate.

Teme de autoevaluare
1. Definiți noțiunile de profit bancar brut și profit bancar net.
2. Cine sunt clienţii băncilor?
3. Arătaţi care sunt operaţiunile active şi pasive ale băncilor.

CONCLUZII

Schimbului de mărfuri îi este caracteristică piaţa. Aceasta se constituie

ca o punte de legătură între producători şi consumatori. Piaţa ocupă locul
central în cadrul mecanismului care reglează funcţionarea sistemului
economic; ea desemnează un ansamblu, mai mult sau mai puţin spontan, de
relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici ofertanţi şi solicitanţi de
mărfuri. Privită din diferite unghiuri, piaţa desemnează: piaţa fiecărui bun,
piaţa tuturor bunurilor, mecanismul care reglează economia ş.a.

101
 Locul şi rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă din funcţiile
pe care ea le îndeplineşte: piaţa asigură legătura dintre producătorii şi
consumatorii de mărfuri și piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a
informaţiilor necesare agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi
consumatori.
Concurenţa reprezintă instrumentul dinamizator al economiei de
piaţă. Ca model de comportament al agenţilor economici în cadrul fiecărei
componente a sistemului de pieţe, concurenţa semnifică raportul de forţe
dintre protagonişti, opoziţia şi rivalitatea permanentă a acestora, în privinţa
producerii şi vânzării mărfurilor şi serviciilor, plasarea capitalului, efectuarea
operaţiunilor bancare şi a altor activităţi.
Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe
avantaje individuale, a profiturilor cât mai mari şi sigure.
Instrumentele utilizate pentru realizarea obiectivelor concurenţei sunt
atât de natură economică cât şi extraeconomică. În funcţie de instrumentele
utilizate în cadrul competiţiei dintre agenţii economici, concurenţa poate fi
apreciată ca loială sau neloială.
Concurenţa desemnează totdeauna o anumită situaţie pe piaţa unui
produs, denumită structura pieţei şi reflectă multitudinea formelor de
manifestare a concurenţei. După criteriul gradului de diferenţiere a produselor
sau tipul de produse tranzacţionate se disting: concurenţa omogenă sau cu
produse nesubstituibile şi concurenţa eterogenă sau cu produse substituibile.
După posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate, deci în funcţie
de gradul de libertate al agenţilor economici, se manifestă: concurenţa
deschisă şi concurenţa restricţionată (închisă). În funcţie de instrumentele
utilizate pentru a influenţa piaţa produsului, se cunosc: concurenţa prin
variaţia preţului, concurenţa prin variaţia cantităţii de produse oferite
pieţei şi concurenţa prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor.

102
 Formele concurenţei sunt grupate în tipuri de piaţă, respectiv: piaţa cu
concurenţă perfectă, monopolul absolut, concurența imperfectă.

Băncile şi instituţiile financiare pentru serviciile bancare prestate pe

baze comerciale, lucrative solicită un câştig. Pentru serviciile prestate băncile
pretind şi încasează dobândă sau comision de la solicitanţii lor, în timp ce
clienţilor lor creditori le plătesc dobândă. Diferenţa dintre dobânzile încasate
de bănci şi cele plătite de ele constituie câştigul sau profitul bancar brut.
Dacă din această mărime, se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere
ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce rămâne este profitul net sau
câştigul net bancar.
Rolul băncilor şi al instituţiilor financiare rezultă din funcţiile pe care
le îndeplinesc, respectiv: funcția activă și funcția pasivă. Pe lângă funcţiile
bancare tradiţionale, în condiţiile actuale, sistemul bancar exercită o serie de
funcţii noi, prioritar macroeconomice:
În prezent sistemul bancar-financiar este alcătuit din următoarele
categorii de unităţi specifice: banca de emisiune (banca centrală sau Banca
Națională a României) și băncile comerciale (bănci de depozit și bănci
ipotecare).
În economia contemporană prin monedă se înţelege ansamblul
mijloacelor de plată care pot fi utilizate în mod direct pentru efectuarea
unor tranzacţii şi reglementări. Noţiunea de monedă se referă la sumele
băneşti, instrumentele cu ajutorul cărora se măsoară şi sunt mijlocite toate
tranzacţiile pe piaţă.
Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este
necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o
structură anume. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o

103
economie naţională sau într-o zonă a acesteia, într-un interval de timp
dat, constituie masa monetară.
Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu
cererea şi oferta de monedă, ca părţi componente de bază ale pieţei monetare.
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural
monetaro-real, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare
ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor
neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general, ca şi creşterea
durabilă şi generalizată a preţurilor.
Inflaţia poate fi măsurată absolut sau relativ. Absolut, mărimea
inflaţiei înseamnă un excedent de masă monetară de care dispun agenţii
economici şi care este neacoperită printr-o ofertă reală adecvată. Relativ,
mărimea inflaţiei se exprimă ca raport procentual între excedentul de masă
monetară şi masa ofertei reale de bunuri economice.
Între caracteristicile de bază ale inflaţiei, pe primul plan se situează
intensitatea şi durata ei în timp, în funcţie de care distingem trei tipuri de
inflaţie:
a) inflaţia lentă atunci când au apărut caracteristicile inflaţiei, dar,
datorită proporţiilor lor reduse, fenomenele inflaţioniste nu sunt evidente:
b) inflaţia declarată, când proporţiile ei sunt relativ reduse, creşterea
preţurilor jucând mai de grabă un rol de stimulare a creşterii producţiei;
c) hiperinflaţia sau inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor are
proporţii ridicate.

104
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt instrumentele utilizate în lupta de concurenţă?

2. Prezentați categoriile de unități specifice care alcătuiesc

sistemul bancar.

3. Scopul concurenţei îl reprezintă:

a. realizarea de producţii cât mai mari;
b. realizarea unui volum mare al desfacerilor;
c. obţinerea de profituri cât mai mari şi sigure;
d. sporirea cifrei de afaceri;
e. sporirea valorii adăugate.

4. Care din următorii agenţi economici specializaţi îşi desfăşoară

activitatea în sectorul prestator de servicii bancar-financiar pe
baze comerciale?
a. băncile;
b. societăţile de asigurări;
c. societăţile comerciale;
d. asociaţiile de locatari cu caracter privat;
e. asociaţiile sportive.

5. Potrivit concepţiei clasice, cererea de monedă se află sub

influenţa concomitentă a mai multor factori:
a. puterea de cumpărare a banilor sau valoarea banilor;
b. raportul de schimb valutar;

105
 c. lichiditatea mai mare sau mai mică a banilor;
d. amploarea creditului de consum;
e. amploarea creditului pe termen lung.

6. Care din trăsăturile enumerate mai jos nu sunt specifice

procesului inflaţionist:
a. inflaţia contemporană este un proces de depreciere a
banilor aflaţi în circulaţie;
b. inflaţia contemporană se manifestă ca un proces de
creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor;
c. inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru
monetaro-naţional;
d. inflaţia contemporană reflectă excedentul de satisfactori şi
resurse materiale de producţie în raport de mărimea masei
monetare;
e. inflaţia este considerată un rău necesar al creşterii
economice.

106
 Capitolul V

PIAŢA CAPITALULUI. PIAȚA MUNCII

1. Piața capitalului

1.1. Creditul

În cadrul relaţiilor economice de piaţă, una din categoriile economice

importante o reprezintă relaţia de credit.
Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri
viitoare, cu scopul declarat de a susţine o afacere prezentă. Creditul, în esenţă,
constă în transmiterea unui bun pe un timp limitat, fixat cu exactitate şi
denumit scdenţă, contra unei sume de bani numită dobândă.
Categoriile de operaţiuni economice care dau naştere la relaţiile de
credit sunt: a) vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată
urmează să se facă la o dată ulterioară şi b) acordarea unor împrumuturi în
bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.
Prin însăşi natura lor, creditul îndeplineşte o serie de funcţii vitale,
cum ar fi: a) contribuie la sporirea capitalului real, printr-o mai bună folosire
a factorilor de producţie existenţi; b) întăreşte tendinţa de concentrare a
întreprinderilor şi ramurilor, stimulează producţia de serie şi facilitează
redistribuirea capitalului între întreprinderi şi ramuri; c) transformă
economiile băneşti ale populaţiei şi altor agenţi economici în investiţii; d)
îndeplineşte funcţia de emisiunea monetară; e) finanţează deficitul bugetar; f)
accelerează tranzacţiile cu bunuri şi servicii; g) sporeşte viteza de rotaţie a
monedei şi măreşte masa monetară necesară economiei naţionale; h)

107
influenţează pozitiv consumul; i) înlesneşte plăţile externe ale fiecărei ţări şi
promovează relaţiile economice externe ale acesteia.
În orice operaţiune de credit, în esenţă, intervin doi subiecţi: cel ce
acordă creditul, numit împrumutator sau mai frecvent, creditor şi cel ce
primeşte creditul numit împrumutat sau debitor. Alţi termeni folosiţi într-o
operaţiune de credit sunt: scadenţa (momentul stabilit pentru restituirea sau
rambursarea creditului), ratele scadente (sumele parţiale care se rambursează
eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii dintre creditor şi debitor) şi
dobânda care reprezintă suma de bani plătită de către debitor, creditorului
său, pentru împrumutul acordat pe un timp determinat. Mărimea anuală a
dobânzii depinde de rata dobânzii şi de timpul pentru care se acordă
împrumutul. Rata dobânzii este preţul plătit pentru a dispune timp de un an
de o anumită cantitate de monedă. Ea reprezintă procentual dintre mărimea
absolută a dobânzii anuale plătite şi creditul acordat.
Masa totală a dobânzii plătită de debitor creditorului (D) depinde de
mărimea creditului acordat (C), durata lui (T) şi rata dobânzii (d) exprimată
procentual.
Forme de credit:
1) După forma de proprietate a debitorului, creditul poate fi privat
(se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private şi
societăţilor de drept public).
2) În raport cu durata în timp a creditului acesta poate fi: credit pe
termen scurt, (un termen de maximum un an); credit pe termen
mediu (de până la 5 ani); credit pe termen lung (pentru o
perioadă de peste 5 ani).
3) În funcţie de caracteristicile agentului economic emitent de
credit se disting: creditul comercial (creditul pe care şi-l acordă
reciproc agenţii economici nebancari la vânzarea-cumpărarea

108
 mărfurilor), credit bancar (credit acordat de către instituţiile
bancare, specializate în "comerţul cu bani").
4) Din punct de vedere al modalităţii de garantare a creditului,
acesta poate fi: credit personal (se acordă pe bază de încredere
personală) şi creditul real (se contractează pe baza unei garanţii).
5) După scopul urmărit de debitor, există: credit de consum
acordat pentru satisfacerea nevoilor de consum ale menajelor,
gospodăriilor şi credit de producţie, pentru nevoile vieţii
economice. Creditul de producţie, după destinaţia sa, poate fi: de
ameliorare sau modernizare (utilizat la înzestrarea tehnică a
întreprinderii cu maşini, instalaţii etc.), de exploatare (pentru
procurarea materiilor prime, procurarea de seminţe, plata salariilor
etc.) şi de investire (pe termen lung folosit pentru cumpărarea de
terenuri şi construirea de unităţi economice).
6) După domiciliul debitorilor şi creditorilor, creditul poate fi
intern în cazul căruia atât creditorul, cât şi debitorul sunt din
aceeaşi ţară, şi credit internaţional, contractat pe piaţa externă,
creditorii şi debitorii locuind în ţări diferite. Creditele
internaţionale pot fi bilaterale (credit Swap) sau multilaterale
acordate de F.M.I. sau alte organisme.

1.2. Conţinutul pieţei capitalului

Piaţa capitalului (financiară) este aceea pe care se negociază

titlurile pe termene medii şi lungi, incluzând îndeosebi acţiuni şi
obligaţiuni.

109
 Una din cele mai importante funcţii ale pieţei financiare este
emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare din însărcinarea emitentului sau
debitorului.
Caracterul negociabil al hârtiilor de valoare, faptul că ele pot fi
vândute de primii deţinători înainte de scadenţă şi transformate în
lichidităţi, reprezintă o altă motivaţie a pieţei financiare, a rolului pe care
îl joacă în reglarea economiei naţionale.
Rezultă că piaţa financiară cuprinde: a) cererea şi oferta de capital
pentru plasamente pe termen medii şi lungi; b) instituţiile (organismele) prin
intermediul cărora capitalurile disponibile din economie sunt dirijate către cei
care solicită astfel de fonduri.
Capitalul mobilizat şi utilizat pentru plasamente pe termen lung poartă
numele de capital financiar.
Cererea de capital este reprezentată de cei cre au nevoie de aceste
capitaluri cum sunt: societăţile industriale şi comerciale publice şi particulare;
guvernele, instituţiile publice; cu caracter financiar; instituţiile bancare şi de
asigurări; organismele financiar-bancare internaţionale (F.M.I., Banca
Mondială).
Ofertanţii de capital financiar sunt deţinătorii de capital pe termen
lung, care doresc să cumpere valori mobiliare:
- menajele
- întreprinderile productive
- companiile de asigurări
- sectorul public, format din administraţie centrală de stat(statul,
regii autonome şi instituţii autonome de interes naţional) şi din
administraţia locală (judeţe, municipii, oraşe, comune).
Instrumentele de finanţare folosite pe piaţa financiară sunt:
a) valori mobiliare, constând în acţiuni şi obligaţiuni;

110
 b) împrumuturile pe credit lombard;
c) împrumuturile ipotecare.
Organismele ce formează piaţa financiară sunt: bursele de valori
mobiliare (piaţa financiară oficială) băncile şi persoanele care au ca profesie
vânzarea - cumpărarea de titluri de credit (piaţa financiară liberă).

1.3.Formele pieţei financiare

În cadrul pieţei capitalului (financiare) se disting: piaţa financiară

primară (formată din piaţa noilor emisiuni de valori mobiliare) şi piaţa
financiară secundară (formată din valorile mobiliare oferite deja în
circulaţie).
Piaţa financiară primară este aceea în care se vând şi se cumpără
hârtiile de valoare pe termen lung nou emise (acţiuni şi obligaţiuni).
Acţiunea este un titlu de proprietate, dovedind participarea
deţinătorului la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni care a
emis titlul. Deţinătorul acţiunii este îndreptăţit să primească anual o cotă
corespunzătoare din profitul societăţii, numită dividend. Acţiunile pot fi:
privilegiate, atunci când dau dreptul deţinătorului la un dividend fix,
indiferent de mărimea profitului realizat de societate în anul respectiv;
ordinare, pentru care cota de dividend este variabilă, în funcţie de rata şi
dimensiunile profitului.
Obligaţiunea este titlul de valoare (de credit) ce atestă un
împrumut pe termen lung, emitentul angajându-se să-l ramburseze într-
un timp determinat şi să asigure pe toată durata o dobândă anuală certă,
indiferent de situaţia sa economico-financiară: emitentul obligaţiunii este
debitorul, iar deţinătorul acesteia - creditorul.

111
 Pe piaţa financiară primară preţul de vânzare a titlurilor numit curs, îl
constituie valoarea nominală, suma înscrisă pe titlu şi este un preţ ferm.
Piaţa financiară secundară (bursa de valori, de titluri) este piaţa
publică organizată şi specializată, unde se efectuează tranzacţii cu titluri
anterior emise, la preţuri determinate de situaţia de moment a raportului dintre
cerere şi ofertă.
La bursa de valori, schimbul titlurilor emise pe bani se poate realiza
prin două genuri de operaţiuni: la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere constau în schimbul titlurilor în momentul
tranzacţiei, la cursul existent (afişat) acceptat de agenţi, în schimbul sumei
corespunzătoare. Operaţiunile la termen sunt cele în care la momentul
încheierii tranzacţiei (T0) se convine asupra numărului titlurilor şi cursului,
dar efectuarea tranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată (T1), numită şi
lichidare (sau scadenţă). Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative,
unul din agenţi câştigă, celălalt pierde.
Rolul bursei de valori:
a) bursa de valori asigură transformarea operativă, într-un
termen scurt, a capitalului real în capital bănesc (şi invers),
mobilizarea rapidă a unor importante resurse pentru
activitatea de investiţii.
b) bursa este o instituţie indispensabilă economiei de piaţă,
deoarece uşurează procesul de transformare a unor capitaluri
individuale, de la un posesor la altul, dintr-o întreprindere în
alta sau dintr-o ţară în alta.
c) bursa de valori favorizează procesul de concentrare a puterii
economice, de preluare a controlului asupra unor societăţi pe
acţiuni, prin deţinerea pachetului acţiunilor de control;

112
 d) bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării
economice;
e) bursa constituie locul unde se concentrează principalele
informaţii cu caracter economic;
f) bursa contribuie la încheierea rapidă a tranzacţiilor, la
creşterea operativităţii în afacerile comerciale.

Teme de autoevaluare
1. Definiţi creditul şi precizaţi care sunt termenii folosiţi într-o operaţiune
de credit;
2. Ce este cererea de capital?
3. Descrieți rolul bursei de valori

2. Piața muncii

2.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă

Piaţa forţei de muncă, sau piaţa muncii, poate fi definită ca spaţiul

economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber
cererea de forţă de muncă (deţinătorii de capital în calitate de cumpărători) şi
oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de muncă.
Componentele pieţei muncii se referă la: a) ofertanţii sau
vânzătorii, adică cei care oferă marfa specială-forţa de muncă, respectiv
competenţa profesională, contra unui preţ; b) cumpărătorii, adică
întreprinderile şi unităţile social-culturale şi administrative, care au nevoie de
competenţa profesională a ofertanţilor şi sunt dispuse să plătească pentru

113
aceasta un preţ(salariu); c) intermediarii, persoane fizice/sau juridice care s-
au specializat în servicii de intermediere între ofertanţi şi cumpărătorii de
competenţe profesionale, pentru care serviciile solicită un preţ(de regulă,
funcţionează sub forma birourilor sau oficiilor de stat şi particulare pentru
plasarea forţei de muncă).
Tipuri de piaţă a muncii:
1) După gradul de cuprindere a proceselor specifice, se disting
următoarele tipuri de piaţă a muncii: piaţa reală (efectivă),
piaţa potenţială şi piaţa ideală (teoretică).
2) În funcţie de locul unde se desfăşoară relaţiile de vânzare-
cumpărare a forţei de muncă, se pot deosebi două tipuri de
piaţă a muncii: piaţa internă (naţională) şi piaţa externă
(internaţională).
În procesul de dezvoltare şi de funcţionare a economiei naţionale, piaţa
muncii îndeplineşte funcţii importante, de ordin economic, social-economic
şi educativ: a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri,
profesii şi teritoriu în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de
muncă; b) unirea şi combinarea forţei de muncă cu ceilalţi factori de
producţie; c) influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor; d) contribuie
la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială; e)
furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificarea şi
reintegrarea forţei de muncă şi acţionează prin mecanismele sale asupra
acestui proces.

2.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă

114
 Pe piaţa muncii -componentă a sistemului de pieţe existente într-o
economie de piaţă modernă -se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă.
Cererea de forţă de muncă se exprimă prin cantitatea de forţă de
muncă, cu o anumită structură pe profesiuni şi nivele de pregătire şi calificare,
care este necesară unei întreprinderi, subramuri, ramuri sau economii
naţionale, pentru a produce o cantitate determinată de bunuri materiale şi de
servicii cerute de piaţă, la un moment dat sau într-o perioadă determinată.
Cererea de forţă de muncă se caracterizează, în primul rând, prin volumul de
forţă de muncă solicitată.
În al doilea rând, cererea de forţă de muncă se poate caracteriza
(diferenţia) şi sub raport structural, fiind generată de diviziunea muncii în
întreaga societate şi la nivelul fiecărui agent economic.
Luând în considerare aspectele cantitative şi calitative structurale ale
cererii de forţă de muncă, acesta se manifestă ca: a) cererea individuală de
forţă de muncă sau cererea pentru fiecare loc de muncă şi b) cererea agregată
de muncă, care cuprinde necesarul de forţă de muncă din toate profesiunile,
specializările şi calificările la nivel de întreprindere sau economie naţională.
Cererea de forţă de muncă se află sub impactul a numeroşi factori direcţi,
dintre care enumerăm:
a) evoluţia producţiei la anumite bunuri de producţie şi de consum
sau la toate bunurile economice;
b) evoluţia nivelului salariilor;
c) nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
d) evoluţia interdependentă a cererii de bunuri şi a productivităţii
muncii; e) volumul şi rata investiţiilor (economiilor).

Oferta de forţă de muncă cuprinde acea parte a resurselor de muncă

ce solicită un loc de muncă salarizat în cadrul ofertei de forţă de muncă, nu se

115
includ femeile casnice, studenţii, militarii în termen şi alte persoane care nu
depun activităţi salarizate. Ea se exprimă prin numărul celor apţi de muncă
sau populaţia aptă disponibilă, din care se scade numărul populaţiei casnice,
studenţilor, militarilor în termen şi al celor ce nu doresc să se angajeze în nici
o activitate salarială, întrucât au resurse pentru existenţă sau din alte
considerente.
Oferta de forţă de muncă se caracterizează printr-o serie de
particularităţi constând din: a) are o mai limitată mobilitate spaţială, în raport
cu oferta mărfurilor obişnuite; b) depinde de vârstă, sex, nivel de pregătire
profesională, specialitate, starea de sănătate etc.; c) depinde de condiţiile şi
mediul în care se va desfăşura munca; d) posesorul forţei de muncă nu poate
aştepta condiţii mai bune de vânzare a mărfii sale specifice; e) reproducerea
ofertei forţei de muncă este dependentă atât de legile economice ale pieţei
(cerere-ofertă), cât şi de legile demografice, social-morale, psihologice etc.
Oferta de forţă de muncă se găseşte şi ea sub incidenţa unor factori
cum ar fi:
a) mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia pe
categorii de vârstă;
b) nivelul salariilor;
c) structura de proprietate şi în raport cu ea, mărimea veniturilor
pe care le aduce proprietarilor individuali;
d) tradiţiile, obiceiurile etc. afectează hotărâtor modul de folosire
a forţei de muncă;
e) factori psihologici vizând comportamentul ofertantului de forţă
de muncă.

2.3. Ocuparea forţei de muncă şi şomajul

116
 Ocuparea resurselor de muncă poate fi definită ca un proces de
transformare a resurselor de muncă potenţiale în factor uman activ de
producţie.
Gradul ocupării resurselor de muncă reflectă proporţia participării
populaţiei la activităţile utile din societate şi se determină prin raportarea
procentuală a populaţiei ocupate la populaţia totală, populaţia în vârstă de
muncă şi populaţia activă. Dacă raportarea se face cumulat pe ambele sexe,
rapoartele se numesc rate brute (generale) de ocupare a populaţiei, iar dacă
sunt determinate pe sexe şi grupe de vârstă, ele poartă numele de rate
specifice de ocupare a populaţiei.
Subocuparea forţei de muncă este legată de apariţia şi existenţa
şomajului, fenomen negativ prezent în aproape toate statele lumii.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă
de cererea de ofertă de muncă. Somerii sunt toţi cei apţi de muncă dar
care nu găsesc de lucru.
Pe baza celor arătate, se poate spune că şomajul reprezintă o stare
negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru important al
pieţei muncii prin care oferta de forţă de muncă (sau cererea de locuri de
muncă) este mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea
agenţilor economici (sau oferta de locuri de muncă) din partea acestora.
În analiza şi caracterizarea şomajului se iau în consideraţie mai multe
aspecte:
a) nivelul şomajului exprimat absolut, prin numărul celor
neocupaţi, şi relativ, ca rată a şomajului, calculată ca raport
între numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
b) intensitatea şomajului este o altă caracteristică în funcţie de
care se poate distinge: şomajul total, care presupune pierderea

117
 locurilor de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul
parţial, care constă în diminuarea activităţii prin reducerea
duratei de lucru sub cea legală; şomajul deghizat, care
presupune o activitate aparentă, cu o productivitate unică;
c) durata şomajului cuprinde perioada de timp din momentul
pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Diferă pe
ţări şi perioade istorice. Nu există o durată a şomajului
legiferată.
d) structura şomajului se formează pe baza anumitor criterii care
sunt: categoria socio-profesională, nivelul calificării, ramura de
activitate din care provine, vârstă, sex, rasă etc.
Din studierea structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă, se
constată o creştere a numărului de şomeri tineri (până la 25 ani) şi a femeilor.
Pe baza acestor trăsături caracteristice, putem considera că şomaj
înseamnă a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru o anumită perioadă de
timp, a unui loc de muncă. Inactivitatea poate fi însă şi rezultanta voinţei
individuale, având o motivaţie subiectivă.
În consecinţă, şomajul poate fi voluntar sau involuntar. Referindu-se
la şomajul voluntar este datorat refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul
forţei de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare a salariului de
echilibru, refuz bazat pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale sau pe
înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective. În contrast, şomajul
involuntar, desemnează starea specifică a persoanelor neocupate care, deşi
dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, nu găsesc locuri de muncă
disponibile. Există şi un şomaj tranzitoriu sau fricţional, specific acelor
economii în care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie spre schimbarea
locului de muncă în vederea ameliorării condiţiilor de viaţă.

118
 Cauzele generatoare de şomaj trebuie căutate în cele două mari
procese economico-sociale, şi anume:
1) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei
ocupate;
2) creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii
a vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a
lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive.
În cadrul primului proces, distingem mai multe forme sau genuri de
şomaj. În primul rând, şomajul ciclic, denumit uneori şi conjunctural, cauzat
de crizele economice care au loc, de crizele parţiale sau de alte crize specifice
unei conjuncturi. El este explicat ca rezultat al modului defectuos în care se
realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi
productivităţii muncii, pe de altă parte. În al doilea rând, şomajul structural,
determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, socială etc.
care au loc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
El se datorează, în principal, dezechilibrului creat între oferta şi cererea de
forţă de muncă. În al treilea rând, şomajul tehnologic, ca o variantă a celui
structural, este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele
noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice care impun
restrângerea locurilor de muncă. În al patrulea rând, şomajul intermitent, ca
rezultat al practicării contractelor de angajare pe durate scurte din cauza
incertitudinii afacerilor. În acest caz, perioada de şomaj începe la expirarea
angajării şi se încheie la reînnoirea contractului sau la realizarea unei noi
angajări la o altă unitate. În al cincilea rând, şomajul de discontinuitate care
afectează în mod deosebit femeile şi este cauzat de întreruperea activităţii din
motive familiale sau de maternitate. În al şaselea rând, şomajul sezonier
cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de factori naturali,
cum sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice etc.

119
 2.4.Măsuri de ocupare a forţei de muncă

Somajul ridică aşadar numeroase probleme economice şi sociale pe

termen scurt cât şi pe termen mediu şi lung.
Pe termen scurt, pentru atenuarea consecinţelor sale, obiectivul major
îl constituie asigurarea unor venituri minime pentru cei afectaţi, ceea ce se
realizează prin ajutorul sau îndemnizaţia de şomaj.
Pe termen mediu şi lung obiectivul politicilor guvernamentale îl
constituie diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare
de şomaj. Măsurile în acest domeniu pot fi grupate în următoarele categorii:
măsuri care privesc direct pe şomeri, măsuri care privesc populaţia ocupată,
alte măsuri.

Teme de autoevaluare
1. În ce constau operaţiunile la vedere ?
2. Descrieți pe scurt cererea și oferta de forță de muncă.
3. Ce reprezintă șomajul?

CONCLUZII

Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri

viitoare, cu scopul declarat de a susţine o afacere prezentă. Creditul, în esenţă,
constă în transmiterea unui bun pe un timp limitat, fixat cu exactitate şi
denumit scdenţă, contra unei sume de bani numită dobândă.

120
 În orice operaţiune de credit, în esenţă, intervin doi subiecţi: cel ce
acordă creditul, numit împrumutator sau mai frecvent, creditor şi cel ce
primeşte creditul numit împrumutat sau debitor. Alţi termeni folosiţi într-o
operaţiune de credit sunt: scadenţa (momentul stabilit pentru restituirea sau
rambursarea creditului), ratele scadente (sumele parţiale care se rambursează
eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii dintre creditor şi debitor) şi
dobânda care reprezintă suma de bani plătită de către debitor, creditorului
său, pentru împrumutul acordat pe un timp determinat. Rata dobânzii este
preţul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită cantitate de monedă.
Piaţa capitalului (financiară) este aceea pe care se negociază
titlurile pe termene medii şi lungi, incluzând îndeosebi acţiuni şi
obligaţiuni.
Una din cele mai importante funcţii ale pieţei financiare este
emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare din însărcinarea emitentului sau
debitorului.
Caracterul negociabil al hârtiilor de valoare, faptul că ele pot fi
vândute de primii deţinători înainte de scadenţă şi transformate în
lichidităţi, reprezintă o altă motivaţie a pieţei financiare, a rolului pe care
îl joacă în reglarea economiei naţionale.
Rezultă că piaţa financiară cuprinde: a) cererea şi oferta de capital
pentru plasamente pe termen medii şi lungi; b) instituţiile (organismele) prin
intermediul cărora capitalurile disponibile din economie sunt dirijate către cei
care solicită astfel de fonduri.
În cadrul pieţei capitalului (financiare) se disting: piaţa financiară
primară (formată din piaţa noilor emisiuni de valori mobiliare) şi piaţa
financiară secundară (formată din valorile mobiliare oferite deja în
circulaţie).

121
 Piaţa forţei de muncă, sau piaţa muncii, poate fi definită ca spaţiul
economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber
cererea de forţă de muncă (deţinătorii de capital în calitate de cumpărători) şi
oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de muncă.
Componentele pieţei muncii se referă la: a) ofertanţii sau
vânzătorii, adică cei care oferă marfa specială-forţa de muncă, respectiv
competenţa profesională, contra unui preţ; b) cumpărătorii, adică
întreprinderile şi unităţile social-culturale şi administrative, care au nevoie de
competenţa profesională a ofertanţilor şi sunt dispuse să plătească pentru
aceasta un preţ(salariu); c) intermediarii, persoane fizice/sau juridice care s-
au specializat în servicii de intermediere între ofertanţi şi cumpărătorii de
competenţe profesionale, pentru care serviciile solicită un preţ(de regulă,
funcţionează sub forma birourilor sau oficiilor de stat şi particulare pentru
plasarea forţei de muncă).
Pe piaţa muncii -componentă a sistemului de pieţe existente într-o
economie de piaţă modernă -se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă.
Ocuparea resurselor de muncă poate fi definită ca un proces de
transformare a resurselor de muncă potenţiale în factor uman activ de
producţie. Subocuparea forţei de muncă este legată de apariţia şi existenţa
şomajului, fenomen negativ prezent în aproape toate statele lumii.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă
de cererea de ofertă de muncă. Somerii sunt toţi cei apţi de muncă dar
care nu găsesc de lucru. Astfel, şomajul reprezintă o stare negativă a
economiei, concretizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii
prin care oferta de forţă de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este
mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor economici
(sau oferta de locuri de muncă) din partea acestora. Somajul ridică aşadar

122
numeroase probleme economice şi sociale pe termen scurt cât şi pe termen
mediu şi lung.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Descrieți măsurile de ocupare a forței de muncă pe termen scurt,

mediu și lung.

2. Prezentați formele de credit.

3. Care sunt instrumentele folosite pe piața financiară și indicați ce

organisme formează piața financiară?

4. Cererea structurală de capital financiar este determinată de:

a. nevoile permanente de finanţare a principalelor ramuri
economice;
b. acoperirea deficitului balanţei de plăţi externe;
c. modificările substanţiale în nivelul ratei dobânzii bancare;
d. tendinţa de creştere a preţurilor;
e. achiziţionarea unor utilaje pentru investiţii de valori mari.

5. Piaţa forţei de muncă reprezintă:

a. spaţiul economic în care se confrontă şi se negociază cererea şi
oferta de forţă de muncă;
b. totalitatea relaţiilor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;

123
 c. piaţa forţei de muncă se suprapune cu procesul de ocupare a
resurselor de muncă;
d. piaţa forţei de muncă are o sferă de cuprindere mai mare decât
procesul de ocupare a forţei de muncă;
e. nici una din afirmaţiile de mai sus nu este adevărată.

6. Precizaţi care sunt mecanismele de funcţionare a pieţei muncii:

a. negocierea pe piaţa muncii;
b. segmentarea pieţei muncii;
c. adâncirea diviziunii muncii sociale;
d. mecanismul de soluţionare a conflictelor de muncă;
e. mecanismul de pensionare a forţei de muncă.

7. Piaţa muncii îndeplineşte mai multe funcţii. Precizaţi din

enumerarea de mai jos care sunt acestea:
a. asigură realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de
muncă ale economiei naţionale şi posibilităţile pentru
acoperirea lor;
b. reglementează relaţiile sociale de producţie între salariaţi;
c. generează competeţia între agenţii economici pentru asigurarea
ocupării resurselor de muncă;
d. determină migraţia internaţională a forţei de muncă;
e. influenţează considerabil procesul de formare şi repartizare a
veniturilor.

8. Care din definiţiile date mai jos este corectă?

a. şomerul este acea persoană din cadrul populaţiei active
disponibile care doreşte să lucreze şi caută un loc de muncă;

124
 b. şomerul este o persoană care îndeplineşte vârsta legală de
muncă, dar nu caută loc de muncă;
c. şomerul este o persoană care îndeplineşte vârsta legală de
muncă şi care nu doreşte să muncească;
d. șomerul este un angajat care caută un loc de muncă;
e. niciuna din variantele de mai sus.

9. Care din enunţurile următoare sunt corecte pentru definirea

şomajului?
a. reprezintă excedentul ofertei de forţă de muncă peste cererea de
forţă de muncă;
b. reprezintă rezultatul creşterii gradului de pregătire
profesională;
c. reprezintă rezultatul reducerii duratei vieţii active a lucrătorilor;
d. reprezintă deficitul de forţă de muncă faţă de cererea de forţă
de muncă;
e. reprezintă procesul ce poate fi diminuat prin acordarea
indemnizaţiei de şomaj.

125
 Capitolul VI
MACROECONOMIA ȘI PUTEREA PUBLICĂ

1. Funcţiile şi instrumentele politicii economice a statului

Intervenţia statului în viaţa economică se realizează atât în mod direct,

prin mărimea veniturilor pe care guvemul le redistribuie şi le utilizează pentru
redresarea şi stabilizarea activităţii economice, cât mai ales în mod indirect,
prin reglementările emise şi controlul legal asupra activităţii economice.
Economia de piaţă contemporană este o economie mixtă, iar funcţiilc
economice pe care şi le asumă statul sunt următoarele:
a) stabilirea cadrului legal al desfăşurării activităţii economice,
prin care se legiferează regulile pieţei (legile proprietăţii, cele ale
contractelor, falimentului, obligaţiilor firmelor, lucrătorilor şi
sindicatelor ş.a.).
b) alocarea resurselor pentru îmbunătăţirea eficienţei sociale a
activităţii economice. Indivizii şi grupurile socialc sunt
diferenţiate ca avere şi sarcini sociale; unele grupuri sunt
câştigătoare, iar altele sunt perdante; anumite grupuri sociale sunt
supuse unor discriminări, ori sunt defavorizate. Statul poate să
intervină pentru a înlătura inechităţile şi discriminările de pe piaţa
muncii, poate înlătura eşecurile concurenţei imperfeete prin
politici antitrust şi de reglementare, poate diminua efectele
externalităţilor negative (combaterea poluării, modemizarea
drumurilor, investiţiile în cercetare, în educaţie ş.a.).
c) repartiţia venitului intr-un mod cât mai echitabil, întrucât

126
 mecanismul pieţei libere dă naştere la o distribuire neproporţională
a veniturilor şi a averii.

Redistribuirea venitului naţional reprezintă o funcţie economică

importantă a statului; ea se realizează prin redistribuirea directă sau prelevări
obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii sociale obligatorii) şi prin transferuri
(ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.). Redistribuirea venitului naţional, în
cea mai mare parte, are în vedere extremele scării veniturilor: veniturile mici
şi veniturile mari; circulaţia redistribuirii are loc de la cei cu venituri mari şi
foarte mari, la cei cu venituri mici şi foarte mici;
d) stabilizarea şi creşterea economică, o funcţie economică relativă
nouă a statului, prin care se doreşte atenuarea fluctuaţiilor ciclice
ale economiei, cu scopul de a preveni creşterea necontrolată a
şomajului, stagnarea economică şi inflaţia, precum şi încurajarea
creşterii economice durabile. ReaJizarea acestei funcţii se face în
mod predilect cu ajutorul politicilor monetare şi fiscale.

lnstrumentele care stau la dispoziţia guvernului pentru a influenţa

activitatea economică sunt: impozitele şi taxele, cheltuielile administraţiei
publice şi reglementările (măsurile de control asupra activităţii economice).
Intervenţia guvernului în economie, cu ajutorul instrumentelor care îi
sunt specifice, înseamnă atât beneficii cât şi costuri. În analiza de tip costuri-
beneficii a rolului economic al guvemuIui, importante nu sunt costurile
potenţiale mici şi beneficiile potenţiale mari, ci mărimea beneficiilor nete, ca
excedent de beneficii peste costuri.
Costurile intervenţiei guvernului în economie se pot grupa în:

127
a) costuri interne pentru guvern constând din toate resursele folosite de
guvem în acest scop: costurile echipamentelor cu ajutorul cărora se verifică
respectarea standardelor impuse în diferite domenii (mediu, sănătate,
concurenţă, respectarea cadrului legal etc.) şi costuri!e salariale ale
personalului angajat să verifice respectarea regulilor impuse agenţilor
economici;
b) costurile externe directe sau costurile suplimentare impuse
agenţilor economici pentru a putea respecta standardele impuse de guvem
(costuri de producţie, costuri pentru combaterea poluării care se internalizează
etc.);
c) costuri externe indirecte, respectiv costurile care se extind dincolo
de agenţii economici afectaţi direct şi uneori cuprind întreaga economie,
manifestându-se ca externa1ităţi sau ineficienţă.

2. Bugetul public şi politica fiscală

Mijloacele prin care se procură resursele financiare ale statului,

împreună cu instituţiile, instrumentele şi reglementările de utilizare a acestor
resurse, în vederea influenţării proceselor din societate constituie elementele
definitorii ale politicii financiare. lnstrumentul principal al derulării politicii
financiare este bugetul public.
Statul se foloseşte de buget pentru a-şi programa şi controla activitatea
din sfera fiscalităţii.
Bugetul de stat cuprinde cheltuielile prognozate a se efectua pentru a
se realiza programele guvernamentale, precum şi veniturile prevăzute a se
obţine din impozite şi taxe, într-o anumită perioadă de timp (un an). Trebuie
precizat faptul că bugetul este, pe de o parte, planul cheltuielilor

128
guvernamentale curente şi de capital, iar pe de altă parte, planul veniturilor
guvernamentale curente şi din capital.
În România, bugetul public este alcătuit din bugetul administraţiei
centrale de stat şi bugetele locale, fiecare dintre ele cuprinzând două părţi:
veniturile şi cheltuielile.

I. Veniturile bugetului de stat sunt alcătuite din veniturile curente şi

veniturile din capital.

A. Veniturile curente ale bugetului de stat provin din veniturile fiscale

şi veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale curente au ca surse impozitele directe: (impozitul
pe profit, impozitul pe sa1arii, impozitul pe dividende, impozitul pe venitul
agricol ş.a.) şi impozitele indirecte (accize, taxa pe valoarea adăugată, taxe
vamale, taxe de timbru etc.).
lmpozitele directe sunt impozitele percepute nemijlocit de la indivizi
şi firme pe activitatea desfăşurată, astfel că persoanele vizate (fizice sau
juridice) trebuie să le plătească efectiv, în cadrul anului fiscal, cu scopul
sporirii veniturilor publice ale statului. Această abordare contrastează cu cea a
impozitelor indirecte care se aplică asupra tranzacţiilor făcute de indivizi,
firme şi instituţii, în special, asupra cheltuielilor făcute de persoanele fizice şi
juridice atunci când cumpără bunuri şi servicii.
Veniturile nefiscale sunt vărsăminte la bugetul de stat de la diverşi
agenţi economici şi instituţii publice, altele decât impozitele directe şi
indirecte. În această categorie de venituri ale bugetului de stat se încadrează:
vărsămintele din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte ale instituţiilor
publice (taxe pentru brevete şi invenţii înregistrate, taxe de metrologie, taxe şi
alte venituri din protecţia mediului, taxe pentru eliberarea titlurilor de
proprietate, venituri din amenzi etc.).
B. Veniturile din capital sunt veniturile bugetului de stat care provin

129
din valorificarea unor bunuri ale statului, cum ar fi: venituri provenite din
valorificarea unor bunuri care aparţin unor instituţii publice, venituri din
valorificarea stocurilor de la rezerva de stat şi de mobilizare, venituri din
vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului.
II. Cheltuielile hugetului de stat reprezintă o listă a programelor
specifice finanţate de către stat, în decursul anului financiar. În primul rând,
bugetul de stat finanţează acţiunile social-culturale ale ţării, cum ar fi
învăţământul, cultura şi arta, asistenţa socială, activitatea sportivă. În al doilea
rând, cheltuielile bugetare au în vedere apărarea naţională. ordinea publică şi
autorităţile publice (preşedinţia ţării, autoritatea legislativă, autoritatea
judecătorească, autoritatea executivă ş.a.). În al treilea rând, cheltuielile
bugetului de stat vizează acţiunile economice ale guvernului, cum sunt:
finanţarea unei mari părţi a cercetării ştiinţifice, finanţarea prospecţiunilor şi
lucrărilor geologice, finanţarea unor activităţi, din industrie, agricultură,
transporturi şi comunicaţii etc.
Conceptul de buget de stat reflectă, într-o formă sintetică, funcţiile
sistemului fiscal:
a) funcţia de finanţare a cheltuielilor publice, potrivit obiectivelor
urmărite;
b) funcţia de redistribuire a veniturilor şi averilor, prin mecanismul
impozitelor şi taxelor;
c) funcţia de stabilizare a activităţii economice, de corectare a
dezechilibrelor economice, devenind un instrument de politică
macroeconomică şi socială.

Conceptul de buget de stat cuprinde şi alte noţiuni complementare, aşa

cum sunt: excedentul bugetar, deficitul bugetar, bugetul echilibrat şi datoria
publică.

130
 Atunci când veniturile curente ale bugetului de stat (provenind din
impozite directe şi indirecte, din venituri nefiscale şi veniturile din capital)
sunt mai mari decât cheltuielile publice, bugetul de stat excedentar. Dacă
veniturile curente şi cheltuielile curente ale bugetului de stat sunt egale,
fenomen rar întâlnit, bugetul de stat este echilibrat.
Deficitul bugetului de stat apare atunci când cheltuielile sale curente
depăşesc veniturile curente.
Deficitele bugetare afectează economia naţională pe termen scurt, prin
impactul lor asupra cererii globale, dar şi pe termen lung, prin impactul asupra
investiţiilor şi producţiei naţionale potenţiale. Din acest unghi de vedere, se
face deosebirea necesară între deficitele structurale şi deficitele ciclice.
În funcţie de evoluţia ciclului economic al afacerilor şi de numeroase
alte evenimente de ordin economic, politic, militar, natural etc., cheltuielile şi
veniturile efective ale bugetului de stat pot să atingă niveluri sub sau peste
cele anticipate. Atunci când statuI se confruntă cu deficite bugetare, el trebuie
să se împrumute, ca orice agent al vieţii economice, pentru a-şi plăti datoriile.
În acest scop, statul emite titluri financiare pe care le vinde posesorilor de
bani, promiţând să restituie banii la o dată viitoare.
Politica fiscală este acea ramură a politicii economice care utilizează
impozitarea şi cheltuielile guvernului pentru a regla nivelul agregat al
activităţii economice, diminuarea variaţiilor produse de ciclul economic şi
protejarea economiei naţionale de inflaţie, prin susţinerea procesului de
creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă.

3. Rezultatele macroeconomice

Pentru a evidenţia ansamblul fluxurilor dintre diferiţii agenţi

131
economici la nivelul economiei naţionale, se foloseşte Contabilitatea
Naţională sau Sistemul Conturilor Naţionale. Acesta constituie un instrument
complex de evidenţă, analiză şi decizie economică şi se fundamentează ăe
teoria factorilor de producţie, potrivit căreia factorii participanţi la multiplele
activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse (munca
prin salarii, natura prin rentă, capitalul prin profit şi/sau dobânda).
Sistemul Conturilor Naţionale - SCN reprezintă ansamblul tehnicilor
care permit măsurarea activităţii economice a unei ţări pe parcursul unui
interval de timp, de regulă un an.
Sistemul Conturilor Naţionale este compus din trei elemente de bază:
agenţii economici, operaţiunile şi conturile.
• Agenţii economici:
- unităţi producătoare de mărfuri (bunuri şi
servicii);
- producători de servicii guvernamentale;
- producători de servicii casnice;
- instituţii cu caracter nelucrativ care prestează
servicii gospodăriilor (culte, servicii juridice etc).
• Operaţiunile cuprind toate actele economice şi financiare
efectuate de agenţii economici şi se împart în:
- operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor;
- operaţiuni de repartiţie, care se referă la formarea
şi circulaţia veniturilor;
- operaţiuni financiare.
Operaţiunile generează două mari categorii de fluxuri:
- materiale (producţie, consum şi formarea capitalului),
concretizate în producţia de bunuri materiale şi servicii,
import, consumul intermediar, consumul final,

132
 individual şi social, modificarea stocurilor, investiţii,
export;
- financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului),
concretizate în utilizarea elementelor valorii adăugate
(salarii, profituri, amortizare), operaţiuni de asigurare,
modificarea creanţelor şi angajamentelor, transferuri
curente.
• Conturile:
 Contul Producţie cuprinde două grupe de subconturi:
a. mărfuri, în care se evidenţiază bunurile şi
serviciile cu caracter de marfă;
b. activităţi, care cuprinde valoarea bunurilor şi
serviciilor
 Contul consum cuprinde la rândul său:
- conturi de cheltuieli făcute pentru
consumul privat şi public;
- conturi de venituri în care se înscriu
categoriile de venituri ale diferitelor
sectoare.
 Contul acumulare pune în evidenţă finanţarea
investiţiilor brute şi cheltuielile pentru creşterea
stocurilor, cât şi capitalul financiar folosit pentru
achiziţii de pământ şi fonduri nemateriale, transferurile
de capital şi consumul de capital fix.
 Contul restul lumii reflectă importurile şi exporturile de
bunuri şi servicii, transferurile curente şi tranzacţiile de
capital cu restul lumii.
În statistica internaţională au o largă circulaţie şi apreciere următorii

133
indicatori macroeconomici: produsul global brut, produsul intern brut,
produsul naţional brut, produsul intern net, produsul naţional net, venitul
naţional, venitul personal, venitul disponibil.

 Produsul global brut (PGB) exprimă producţia de bunuri şi

servicii dintr-o perioadă de timp, create în subsistemul economiei
naţionale.

 Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate

brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului
economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii
economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de
regulă, un an
PIB = CF+FBCF+VS+(E-I); PIB = PG - CI
unde: CF = consum final
FBCF = formarea brută de capital fix
VS = variaţia stocurilor
E = exporturi
I = importuri

 Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete

a bunurilor economice destinate consumul final, care au fost
produse în interiorul unei anumite ţări, de către agenţii economici
autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă. PIN = PIB - A

 Produsul naţional brut (PNB) constă în expresia bănească a

producţiei finale brute, obţinută de agenţii economici autohtoni,
care acţionează în interiorul ţării ori în afara acesteia, în decursul
unei anumite perioade de timp, de regulă un an.

134
 PNBpp = PIBpp ±SVABpp; unde:
PNBpp =PNB la preţurile pieţei
PIBpp = PIB la preţurile pieţei
SVABpp = soldul valorii adăugate brute

 Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a

valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de
agenţii economici autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în
afara acesteia, într-o anumită perioadă de timp de regulă un an:
PNN = PNB - A; PNNpf = VN

 Venitul naţional se calculează prin însumarea veniturilor obţinute

de proprietarii factorilor de producţie: salarii, renta, dobândă,
profiturile firmelor, veniturile proprietarilor.

 Venitul personal este venitul ajuns la nivelul gospodăriilor;

 Dacă din venitul personal se scad toate taxele plătite de menaje

se obţine venitul disponibil.

Teme de autoevaluare
1. Identificați prin exemple concrete operaţiunile care cuprind toate
actele economice şi financiare efectuate de agenţii economici.
2. Cum se grupează costurile intervenției guvernului în economie?
3. Definiți indicatorii macroeconomici.

CONCLUZII

135
 Intervenţia statului în viaţa economică se realizează atât în mod direct,
prin mărimea veniturilor pe care guvemul le redistribuie şi le utilizează pentru
redresarea şi stabilizarea activităţii economice, cât mai ales în mod indirect,
prin reglementările emise şi controlul legal asupra activităţii economice.
Instrumentele care stau la dispoziţia guvernului pentru a influenţa
activitatea economică sunt: impozitele şi taxele, cheltuielile administraţiei
publice şi reglementările (măsurile de control asupra activităţii economice).
Intervenţia guvernului în economie, cu ajutorul instrumentelor care îi
sunt specifice, înseamnă atât beneficii cât şi costuri. În analiza de tip costuri-
beneficii a rolului economic al guvemuIui, importante nu sunt costurile
potenţiale mici şi beneficiile potenţiale mari, ci mărimea beneficiilor nete, ca
excedent de beneficii peste costuri.
Costurile intervenţiei guvernului în economie se pot grupa în: costuri
interne pentru guvern, costurile externe directe și costuri externe indirecte.
Instrumentul principal al derulării politicii financiare este bugetul
public. Statul se foloseşte de buget pentru a-şi programa şi controla activitatea
din sfera fiscalităţii.
Bugetul de stat cuprinde cheltuielile prognozate a se efectua pentru a
se realiza programele guvernamentale, precum şi veniturile prevăzute a se
obţine din impozite şi taxe, într-o anumită perioadă de timp (un an).
În România, bugetul public este alcătuit din bugetul administraţiei
centrale de stat şi bugetele locale, fiecare dintre ele cuprinzând două părţi:
veniturile şi cheltuielile.
Conceptul de buget de stat cuprinde şi alte noţiuni complementare, aşa
cum sunt: excedentul bugetar, deficitul bugetar, bugetul echilibrat şi datoria
publică.
Atunci când veniturile curente ale bugetului de stat (provenind din
impozite directe şi indirecte, din venituri nefiscale şi veniturile din capital)

136
sunt mai mari decât cheltuielile publice, bugetul de stat excedentar.
Dacă veniturile curente şi cheltuielile curente ale bugetului de stat sunt
egale, fenomen rar întâlnit, bugetul de stat este echilibrat.
Deficitul bugetului de stat apare atunci când cheltuielile sale curente
depăşesc veniturile curente.
Politica fiscală este acea ramură a politicii economice care utilizează
impozitarea şi cheltuielile guvernului pentru a regla nivelul agregat al
activităţii economice, diminuarea variaţiilor produse de ciclul economic şi
protejarea economiei naţionale de inflaţie, prin susţinerea procesului de
creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă.
Pentru a evidenţia ansamblul fluxurilor dintre diferiţii agenţi
economici la nivelul economiei naţionale, se foloseşte Contabilitatea
Naţională sau Sistemul Conturilor Naţionale.
Sistemul Conturilor Naţionale - SCN reprezintă ansamblul tehnicilor
care permit măsurarea activităţii economice a unei ţări pe parcursul unui
interval de timp, de regulă un an.
Sistemul Conturilor Naţionale este compus din trei elemente de bază:
agenţii economici, operaţiunile şi conturile.
În statistica internaţională au o largă circulaţie şi apreciere următorii
indicatori macroeconomici: produsul global brut, produsul intern brut,
produsul naţional brut, produsul intern net, produsul naţional net, venitul
naţional, venitul personal, venitul disponibil.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt funcţiile economice pe care şi le asumă statul?

137
2. Care sunt sursele veniturilor fiscale curente ce fac parte din
bugetul de stat?

3. Definiţi excedentul bugetar, deficitul bugetar, bugetul

echilibrat şi datoria publică.

4. Care sunt elementele de bază ale Sistemului Conturilor

Naţionale?

5. Sistemul Conturilor Naţionale se fundamentează pe:

a. teoria muncii productive;
b. teoria avantajului comparativ;
c. teoria producătorului;
d. teoria consumatorului;
e. teoria factorilor de producţie.

6. Instrumentele care stau la dispoziţia guvernului pentru a

influenţa activitatea economică sunt:
a. impozitele şi taxele;
b. măsurile de control asupra activităţii economice;
c. produsul intern brut;
d. deficitul/excedentul bugetar;
e. statul nu are instrumente care să influențeze actvitatea
economică.

138
139
 Capitolul VII

VENITUL, CONSUMUL SI ECONOMISIREA

1. Venitul şi formele sale

Noţiunea de venit naţional are următoarele accepţiuni:

a) Venitul naţional este partea care rămâne din produsul naţional net
după ce s-au dedus impozitele indirecte şI diferitele taxe plătite de
agenţii economici, în legătură cu producţia de bunuri şI servicii;
b) Venitul naţional reprezintă expresia veniturilor încasate de toţi
posesorii naţionali ai factorilor de producţie, în funcţie de
contribuţia adusă de aceşti factori la producţia naţională de bunuri
şi servicii, în decurs de un an ;
c) Venitul naţional este valoarea adăugată netă creată în producţia de
bunuri şi servicii, de către toţi agenţii economici naţionali, în
decurs de un an;
d) Venitul naţional constă din valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor finale produse de toţi agenţii economici naţionali, în
decurs de un an, exprimate în costul factorilor de producţie, adică
la preţurile plătite de producători proprietarilor de factori de
producţie, care nu cuprind amortizarea capitalului fix, impozitele
indirecte şi alte taxe plătite guvernului de producătorii naţionali.

Concomitent cu procesul de producere a venitului naţional, are loc

repartiţia acestuia, în cadrul a două procese interdependente:distribuirea şi
redistribuirea veniturilor.

140
 Distribuirea constă în procesul de împărţire a venitului naţional între
proprietarii factorilor care au contribuit în mod direct la producerea de bunuri
şi servicii cu caracter comercial. Veniturile distribuite se numesc venituri
primare, iar cele mai importante sunt: salariile lucrătorilor, profiturile
societăţilor şi cvasisocietăţilor nonfinanciare, rentele, chiriile, veniturile din
proprietatea asupra unor brevete, patente şi licenţe, dreptul de autor asupra
proprietăţii intelectuale ş.a.
Prin distribuirea venitului naţional, nu se formează venituri pentru toţi
membrii societăţii şi pentru susţinerea tuturor activităţilor sociale, existând
numeroase activităţi socialmente organizate, care nu producbunuri-marfă, dar
sunt necesare pentru buna funcţionalitate a sistemului social (armata, justiţia,
poliţia ş.a.). Din această cauză, simultan, se desfăşoară o redistribuire a
venitului naţional, prin care se formează veniturile derivate.

Redistribuirea venitului naţional este procesul de trecere fără

echivalent a unei părţi din veniturile primare de la un agent al vieţii sociale la
altul şi de la un sector instituţional la altul, în vederea constituirii veniturilor
instituţiilor şi lucrătorilor din aceste instituţii care, în mod direct, nu produc
bunuri comerciale, precum şi pentru protecţia socială a categoriilor
defavorizate.
Principalele mecanisme prin care se redistribuie venitul naţional într-o
economie de piaţă sunt:
• sistemul de impozitare a veniturilor (impozitare directă);
• plata contribuţiilor la asigurările sociale efectuate de
către firme şi gospodării către sectorul guvernamental;
• sistemul de taxare a consumului (impozitare indirectă);

141
 • transferurile de la firme către persoane (gratuităţi şi
semigratuităţi pentru salariaţi, sponsorizări, opere de
caritate)
• transferurile de la guvern către persoane (pensiile,
asistenţa socială, ajutorul de şomaj, indemnizaţii, alocaţii
ş.a.);
• dividendele, ca parte a profiturilor corporaţiilor
(firmelor) plătite persoanelor coacţionare, după ce au
fost percepute impozitele corespunzătoare;
• ajustările de venituri personale, pe baza unor dobânzi
încasate sau a altor încasări care nu reprezintă
remunerarea factorilor de producţie.

Produsul naţional brut şi net (PNB, PNN, VN) reprezintă, pe de o parte

valoarea reală a producţiei naţionale, iar pe de altă parte veniturile totale
obţinute în societate, într-o perioadă dată. Considerând că produsul naţional
este reprezentat de venitul naţional în forma lui existenţială (ca o masă de
produse şi servicii create într-un an), expresia monetară a acestuia măsoară
două lucruri diferite, în acelaşi timp:
b) veniturile însumate ale tuturor agenţilor economici naţionali, în
decurs de un an;
c) cheltuielile însumate ale tuturor agenţilor economici pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii, în decurs de un an.

Pentru funcţionarea normală a unei economii naţionale, trebuie ca

veniturile să fie egale cu cheltuielile.
Veniturile totale sunt formate din:

142
 a) veniturile firmelor (din vânzarea pe piaţa internă şi externă a
bunurilor şi serviciilor şi din transferurile de la guvern);
b) veniturile menajelor (salarii, rente, dobânzi primite, dividende şi
transferuri atât de la guvern cât şi de la firme);
c) veniturile sectorului guvernamental (din vânzarea unor bunuri şi
servicii, taxe încasate, impozite directe şi indirecte încasate,
contribuţii la asigurări sociale plătite de firme şi menaje).

Cheltuielile totale, simetric, vor cuprinde:

a) cheltuielile firmelor (pentru procurarea de factori de producţie,
plata impozitelor şi taxelor, transferuri către salariaţi şi investiţii);
b) cheltuielile menajelor (pentru procurarea de bunuri şi servicii de
consum, impozite, taxe, cotizaţii ş.a., diferenţa faţă de venituri
reprezentând-o economisirea);
c) cheltuielile guvernului (pentru cumpărarea de factori de producţie,
investiţii, furnizarea de servicii colective şi transferuri către
persoane şi firme).

2. Consumul

Bunurile sunt produse şi servicii finale, utilizarea lor fiind un consum

final.
Consumul reprezintă componenta principală a cererii globale de bunuri şi
servicii necesare traiului. Din punct de vedere existenţial, consumul cuprinde:
a) consumul de bunuri materiale (produse) care constă în: bunuri de
folosinţă îndelungată (locuinţe, autovehicule, echipamente de uz

143
 gospodăresc) şi bunuri de folosinţă curentă (alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte, energie ş.a.);
b) consumul de servicii (de locuit, casnice-gospodăreşti, de
transporturi, de igienă personală, asistenţă medicală, cultural-
artistice ş.a.).
În raport cu sursa veniturilor cheltuite pentru consum, se disting:
a) consumul privat, rezultat din cheltuirea venitului personal
disponibil;
b) consumul colectiv (public), care are ca obiect bunurile colective
(publice), obţinute prin cheltuielile guvernamentale pentru consum.

Contabilitatea naţională defineşte consumul final ca reprezentând

valoarea bunurilor şi serviciilor utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor
umane, individuale şi colective, distingând:
a) consumul final al gospodăriilor populaţiei, reprezentat de
consumul final al gospodăriilor aparţinând unei ţări, indiferent
dacă se efectuează pe teritoriul naţional sau în afara acestuia şi
excluzând consumul final al gospodăriilor nerezidente efectuat pe
teritoriul naţional.
b) consumul final al administraţiei publice şi private, reprezentând
valoarea serviciilor nedestinate pieţei produse de administraţia
publică şi privată în folosul colectivităţii sau al unor gospodării,
diminuată cu valoarea vânzărilor reziduale (vânzările de bunuri şi
servicii ale administraţiei publice şi private).

144
 3. Economisirea

Utilizarea finală a venitului naţional trebuie să răspundă atât nevoilor

de consum ale oamenilor (considerate nevoi curente) cât şi nevoilor viitoare
ale dezvoltării activităţii economice naţionale. Venitul naţional se va împărţi
astfel în cheltuieli pentru consum şi economisire.
Economisirea este acel comportament al oamenilor de a nu
consuma în întregime ceea ce ei au produs, în cadrul unei perioade.
Economiile sunt toate veniturile care nu au fost cheltuite pentru
procurarea de bunuri şi servicii utilizate în consumul curent. Toţi agenţii
economici (gospodăriile, firmele, sectorul guvernamental ş.a.) economisesc.
Gospodăriile acumulează sub forma economisirii individuale, care reprezintă
acea parte a venitului personal care nu este plătită nici ca impozite şi taxe şi
nici nu este cheltuită pe bunuri şI servicii folosite în consumul curent.
Economisirea firmelor constă în procesul în cadrul căruia o parte a
profiturilor companiilor ne este plătită sub formă de impozite şI nici
distribuită sub formă de dividende.
La nivel de societate, economiile reprezintă surplusul de venit naţional
peste cheltuielile de consum.
Economiile se prezintă în două ipostaze: economii global şi economii
nete.
Economiile globale se determină prin scăderea din valoarea producţiei
naţionale a cheltuielilor de producţie şI de circulaţie, precum şi a cheltuielilor
pentru consumul populaţiei. Din economiile globale se scad pierderile
involuntare, rezultate în urma unor catastrofe, calamităţi, scăderi imprevizibile
ale cursurilor bursiere ş.a., ceea ce rămâne constituind economiile nete.

145
146
 Teme de autoevaluare
1. Care sunt principalele mecansme prin care se redistribuie venitul
național în cadrul unei economii de piață?
2. Identificați prin exemple categoriile de venituri și cheltuieli totale?
3. Cum definește contabilitatea națională consumul final.

CONCLUZII

Noţiunea de venit naţional are o serie întreagă de accepţiuni.

Concomitent cu procesul de producere a venitului naţional, are loc repartiţia
acestuia, în cadrul a două procese interdependente: distribuirea şi
redistribuirea veniturilor.
Produsul naţional brut şi net (PNB, PNN, VN) reprezintă, pe de o parte
valoarea reală a producţiei naţionale, iar pe de altă parte veniturile totale
obţinute în societate, într-o perioadă dată. Considerând că produsul naţional
este reprezentat de venitul naţional în forma lui existenţială (ca o masă de
produse şi servicii create într-un an), expresia monetară a acestuia măsoară
două lucruri diferite, în acelaşi timp: veniturile și cheltuielile însumate ale
tuturor agenţilor economici pentru cumpărarea de bunuri şi servicii, în decurs
de un an.
Pentru funcţionarea normală a unei economii naţionale, trebuie ca
veniturile să fie egale cu cheltuielile. Veniturile totale sunt formate din:
veniturile firmelor, veniturile menajelor, veniturile sectorului
guvernamental. Cheltuielile totale, simetric, vor cuprinde: cheltuielile
firmelor, cheltuielile menajelor, cheltuielile guvernului.

147
 Bunurile sunt produse şi servicii finale, utilizarea lor fiind un consum
final. Consumul reprezintă componenta principală a cererii globale de
bunuri şi servicii necesare traiului.
Contabilitatea naţională defineşte consumul final ca reprezentând
valoarea bunurilor şi serviciilor utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor
umane, individuale şi colective.
Utilizarea finală a venitului naţional trebuie să răspundă atât nevoilor
de consum ale oamenilor (considerate nevoi curente) cât şi nevoilor viitoare
ale dezvoltării activităţii economice naţionale. Venitul naţional se va împărţi
astfel în cheltuieli pentru consum şi economisire.
Economisirea este acel comportament al oamenilor de a nu
consuma în întregime ceea ce ei au produs, în cadrul unei perioade.
Economiile sunt toate veniturile care nu au fost cheltuite pentru
procurarea de bunuri şi servicii utilizate în consumul curent.
Economiile se prezintă în două ipostaze: economii global şi economii
nete.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Prin ce metode se determină mărimea venitului naţional?

2. Ce reprezintă consumul?

3. Ce sunt economiile globale? Dar economiile nete?

4. Ce reprezintă economiile la nivel de societate?

148
5. Din cadrul veniturilor totale fac parte:
a. dividende;
b. contribuția la asigurările sociale plăite de firme și menaje;
c. investiții;
d. sume pentru procurarea factorilor de producție;
e. nicio variantă din cele de mai sus

6. Din punct de vedere existențial, consumul cuprinde:

a. consumul de bunuri;
b. consumul de servicii;
c. consumul privat;
d. consumul colectiv;
e. consumul primar.

149
 BIBLIOGRAFIE

1. Băbeanu Marin, Macroeconomie, Editura Universitaria, Craiova,

2006;
2. Crețoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., Economie, ediția a II-a, Ed.
C.H. Beck, București, 2008;
3. Dombusch R., Fischer S., Startz R., Macroeconomie, Ed.
Economică, București, 2007;
4. Dragomir Laurenţiu, Microeconomie, manual universitar, Ed.
Universitaria, Craiova, 2007;
5. Microeconomie, Caiet de studiu, Craiova, Ed. Sitech;
6. Pîrvu Gheorghe, Gruescu Ramona, Microeconomie. Manual
universitar, Ed. Sitech, Craiova, 2007;
7. Pîrvu Gheorghe, Sandu Alexandra, Băbeanu Marin, Economie
politică, Ed. Themis, Craiova, 2007;
8. Sandu Alexandra, Economie politică. Manual universitar pentru
învățământul F.R., Craiova, 2010;
9. Sandu Alexandra, Stăiculescu Oana, Economie. Manual universitar
pentru învățământul F.R., Craiova, 2016;
10. Stiglitz J., Walsh C., Economie, Ed. Economică, București, 2005.
11. Tobă Elena, Microeconomie- manual universitar, Ed. Universitaria,
Craiova, 2008;

150