Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
● Stingerea prin satisfacere . Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se
fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
● naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
● sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care
pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
● raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit
de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire
elavată, educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă
de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de
exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante, etc.
În asigurarea activităţii economice ce are ca scop îndestularea necesităţilor umane un rol
important revine resurselor.
Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în
activitatea sa economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie. Odată cu creşterea nevoilor
omul este silit să atragă în activitatea economică o cantitate tot mai mare şi mai diversă de
resurse.
Întrucât resursele economice folosite de către om sunt extrem de numeroase şi variate se impune
clasificarea:
1. Resurse primare, care la rândul lor cuprind: resurse naturale, resurse umane
2. Resurse derivate formate pe baza celor primare şi care cuprind rezultatele activităţii
productive (măsuri , utilaje, abilitate, experienţă ştiinţifică etc.) ΔQ
Resursele derivate se mai numesc şi de capital.
Resursele naturale reprezintă suportul sau baza desfăşurării oricărei activităţii umane.
Din punct de vedere al duratei folosirii lor resursele naturale se grupează în două categorii:
✔ Resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, hidrocarburi etc.)
✔ Resurse naturale regenerabile (pământ, aer, apă etc.)
Având în vedere posibilitatea de recuperare sau reutilizare în procesele de producţie sau de
consum, resursele naturale se pot grupa în:
✔ Resurse naturale recuperabile (materii prime)
✔ Resurse naturale parţial recuperabile(resurse biologice)
✔ Resurse naturale nerecuperabile (resurse energetice).
Resurse umane includ la rândul lor două componente de bază respectiv:
✔ Munca umană, respectiv totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului folosite
pentru crearea bunurilor şi serviciilor, în vederea satisfacerii nevoilor
✔ Abilitatea întreprinzătorului (iniţiativă risc, pricepere etc.)
Spre deosebire de nevoi, care teoretic sunt nelimitate, resursele pentru producerea bunurilor şi
serviciilor sunt limitate sau rare.
Nevoile au o dublă determinare:
✔ Pe de o parte, există o determinare obiectivă a nevoilor, în sensul că nu se poate consuma
decât ceea ce produce sistemul de producţie la momentul dat
✔ Pe de altă parte, există o determinare subiectivă a nevoilor, în sensul că nevoile de
bunuri sunt ale persoanelor individuale sau colective şi deci au un caracter subietiv.
O anumită categorii de nevoi ca hrana, îmbrăcăminte, locuinţă au originea în cauze obiective de
ordin biologic, altele în schimb sunt influenţate de convenienţe, modă, nivel de cultură şi de
statutul social al indivizilor.
Nevoile umane, odată înţelese de oameni devin mobilul demarării unor acţiuni, activităţi
şi cooperări între aceştea, în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii lor.
3
De regulă, acoperirea unui spectru mai larg de nevoi presupune un consum sporit de resurse, care
sunt limitate sau rare fapt ce implică utilizarea raţională şi eficientă a acestora.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
● bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată:
aerul, apa, lumina solară;
● bunuri economice , care au un caracter limitat;
● bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
● bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
● bunuri iniţiale (materia primă);
● bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
● bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de
marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:
● mărfuri corporale de consum personal;
● mărfuri în formă de capital fix;
● mărfuri în formă de resurse naturale;
● mărfuri în formă de resurse de muncă;
● mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
● mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
● mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare)
şi valoare(valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii.
Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub
mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun
economic care satisface nevoia consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de
producţie.
5
Din acest punct de vedere ştiinţa economică este ştiinţa utilizării resurselor rare şi limitate.
Pentru ca societatea să utilizeze resursele de care dispune în mod eficient ea trebuie să asigure
atât utilizarea completă a acestor resurse, cât şi maximizarea producţiei obţinute. Maximizarea
producţiei la nivelul economiei nu se poate realiza decât în condiţii de eficienţă
Formularea unui răspuns la cele trei întrebări fundamentale presupune că societatea
trebuie să adopte o serie de decizii privind intrările şi ieşirile din economie. Intrările sunt
reprezentate de factorii de producţie, iar ieşirile sunt reprezentate prin bunurile şi serviciile
rezultate din procesele de producţie şi care se consumă în mod direct sau sunt utilizate în
continuare în alte procese de producţie.
Unul dintre conceptele cele mai importante din teoria economică este cel de cost de
oportunitate măsurat prin intermediul alternativei celei mai favorabile la care se renunţă..
Luarea unei decizii inevitabil implică sacrificarea altor alternative valabile.
Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de doi
ani, pentru care plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care îl are
de suportat este de 1000 Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în considerare şi
costul de oportunitate. Atunci când a luat decizia de a se înscrie la acest program, studentul
respectiv a renunţat la alternativa de a-şi găsi un servici pentru care ar fi primit un salariu – la
nivelul actual al salariului minim pe economie – de cel puţin 1000 de Euro anual. În concluzie,
costul real pe care îl suportă studentul respectiv este de 1000 Euro plus venitul la care a renunţat
(2000 Euro), adică 3000 Euro. Ar mai trebui oare să adăugăm la acest şi costul cazării şi al
hranei pe perioada respectivă? Răspunsul este nu, acestea nu sunt costuri neapărat legate de
frecventarea programului de masterat, pentru că ele ar fi trebuit suportate oricum. De cele mai
multe ori, costul de oportunitate este exprimat în preţuri relative, adică preţul unei alternative în
termenii preţului unei alte alternative. De exemplu, preţul unei cutii de lapte este 1 Euro, iar al
unui pachet de biscuiţi este de 50 de Eurocenţi. Cu alte cuvinte, preţul relativ al laptelui este de 2
pachete de biscuiţi. Dacă cineva mai are un singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie de lapte,
atunci costul de oportunitate al laptelui este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii
reprezintă cea mai bună alternativă). De multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase
pentru analiza economică decât preţul monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic,
corespondenta costului de oportunitate este curba (frontiera) posibilităţilor de producţie.
Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în
care cantitatea de resurse este dată.
Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y -
ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă, pământ,
capital - fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.
X
M
P
N
X Y
A 6 3
B 4 8
A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că
fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul
nostru timp) pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul
pentru a cărui obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea acelui
bun. Deci, A va produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin comerţ,
anumite cantităţi din bunurile respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în
producerea ambelor bunuri:
X Y
A 6 3
B 4 1
După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă acesta
ar fi criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi X şi Y,
deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor specializa
în funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.
Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y,
individul A renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a
produce 4 bucăţi din X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ
(renunţă la mai puţin). Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o
bucată din X, individul A renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a
produce doar un sfert din Y. Deci, în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În
consecinţă, A se va specializa în producerea lui Y, iar B în cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în
ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel
produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a constituit
baza principiului avantajului comparativ.