1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN ECONOMIE

1.1. Nevoi, interese, resurse

1.2. Raritate şi alegere
1.3. Costul de oportunitate
1.4. Legile economice

Economia reprezintă o ştiinţă socială, deoarece are ca obiect de studiu activitatea

umană. Ea studiază: producţia, desfacerea, comerţul, consumul de bunuri şi servicii.
Economia centrată pe variabile măsurabile se împarte în două domenii principale:
 microeconomia, care se ocupă de agenţi individuali;
 macroeconomia, care ia în considerare economia ca pe un întreg.

1.1. Nevoi, interese, resurse

Nevoile umane (trebuinţele) constau din doleanţele, aşteptările şi aspiraţiile oamenilor
de a avea, de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective în funcţie de gradul
dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al
popoarelor şi indivizilor.
Există două concepţii în legătură cu nevoile umane:
 una obiectivă, care defineşte trebuinţele drept ansamblul condiţiilor de viaţă ale
membrilor societăţii, corespunzător treptei istorice de dezvoltare a societăţii;
 una subiectivă, conform căreia trebuinţele reprezintă starea în care se află un individ în
raport cu ceea ce îi este indispensabil societăţii.
În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se clasifică în:
1. nevoi fiziologice, care sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente fiecăruia dintre ei;
2. nevoi sociale sau de grup, care sunt cele resimţite de oameni ca membrii ai diferitelor
socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor conjugată;
3. nevoi raţionale sau spiritual-psihologice, ce decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor
şi devin deosebit de importante pe măsura progresului în instruire şi in relaţiile morale.
Din punct de vedere al gradului de dezvoltare economică şi de nivelul de cultură şi
civilizaţie, nevoile sunt de bază (inferioare) şi complexe (superioare).
Trăsăturile specifice nevoilor umane sunt:
- nelimitate ca număr;
- limitate în capacitate;
- concurente; complementare;
- orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.
 Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese şi devenite mobiluri
(directe sau indirecte, imediate sau relativ îndepărtate) în vederea dobândirii bunurilor
necesare satisfacerii nevoilor.
În funcţie de nivelul la care interesele economice se manifestă şi de modul lor de
exprimare există:
 interese economice personale, care se manifestă la nivelul fiecărui individ şi în raport
cu o anume trebuinţă a lui;
 interese economice de grup, ce se manifestă la nivelul unui socio-grup format ad-hoc
sau instituţionalizat şi pentru mai multe trebuinţe legate între ele la nivelul grupului;
 interese economice generale: sunt cele ce se referă la cetăţenii unei ţări, ai unei zone şi,
chiar, la toţi locuitorii planetei.
Alte clasificări ale intereselor economice sunt: interese economice private şi publice;
interese economice curente şi de perspectivă; interese economice permanente şi accidentale
etc.
Caracterul eterogen al purtătorilor intereselor face ca acestea să nu coincidă
întotdeauna. Faptul că un individ este în acelaşi timp purtătorul intereselor personale,
colective sau sociale permit ca între interese să se realizeze o concordanţă.
Orice activitate umană presupune existenţa unor premise, a unor resurse specifice în
cantităţi determinate şi de calitate adecvată.
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor (directe şi
indirecte) ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şî sunt efectiv utilizate
la producerea de bunuri.
Mediul natural este cel dintâi izvor al resurselor economice şi cadrul existenţei
oamenilor şi al activităţii lor. Direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare
existenţei omului şi progresului societăţii.
Clasificarea resurselor naturale:
1. din punct de vedere al duratei folosirii sunt: resurse neregenerabile, resurse greu
regenerabile, resurse regenerabile.
2. în funcţie de posibilităţile de recuperare sau reutilizare în procesele de producţie sau de
consumj există: resurse recuperabile, resurse parţial recuperabile, resurse nerecuperabile.
Resursele naturale împreună cu cele demografice formează resurse primare sau
originale. Resursele economice derivate sunt rezultat al folosirii elementelor naturale.
Cea mai generală clasificare a resurselor economce este următoarea:
o resurse materiale, ce includ resurse materiale primare şi cele derivate;
o resurse umane, care cuprind resurse primare de acest gen, cât şi pe cele derivate.
 1.2. Raritate şi alegere
Problema fundamentală a economiei constă în raritatea resurselor şi a bunurilor
economice şi, de aceea, reprezintă restricţia esenţială care trebuie luată în considerare în
organizarea şi desfăşurarea activităţii economice.
Prima problemă cu care se confruntă o economie este raritatea resurselor. Cea de a
doua problemă se referă la alegerea între diferitele alternative disponibile.
Cea de a treia problemă este specializarea. Fiecare participant la activitatea economică
este specializat în producerea sau distribuţia acelor bunuri la nivelul cărora, în comparaţie cu
un alt participant, este mai bun. A patra problemă este schimbul, care completează şi însoţeşte
nemijlocit specializarea.
Formularea esenţei problemei economice înseamnă că orice societate, oricât ar fi de
bogată sau de săracă, trebuie să aleagă în privinţa alocării resurselor, adică să răspundă la
întrebările: ce bunuri se produc şi în ce cantităţi?, cum se produc bunurile?, pentru cine sunt
produse bunurile?
Economia poziitivă se ocupă cu prezentarea realităţii economice. Economia normativă
se întemeiazăpe un sistem de principiietice şi judecăţi de valoare cu privire la ce, cum şi
pentru cine produce o economie, probleme ce pot fi rezolvate prin dezbateri şi decizii politice,
cât şi prin utilizarea instrumentelor specifice analizei economice.
Legea rarităţii constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi bunurilor
economice evoluează mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoi;or umane.
Altfel spus, există un ecart şi o stare de tensiune între nevoile nelimitate resimţite de către
oameni şi bunurile economice, care rămân limitate.

1.3. Costul de oportunitate

Intrările în economie sunt reprezentate de factorii de producţie, iar ieşirile sunt
reprezentate prin bunurile şi serviciile rezultate din procesele de producţie şi care se consumă
în mod directsau sunt utilizate în continuare în alte procese de producţie.
Costul de oportunitate este măsurat prin intermediul alternativei celei mai favorabile la
care se renunţă. Luarea unei decizii implică inevitabil sacrificarea alternativei valabile.
De cele mai multe ori, costul de oportunitate este exprimat în preţuri relative, adică
preţul unei alternative în termenii preţului unei alte alternative. De multe ori, preţul relativ
oferă informaţii mai valoroase pentru analiza economică decât preţul monetar al unui bun.
Din punct de vedere grafic, corespondenţa costului de oportunitate este curba
(frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor
combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în care cantitatea de resurse este dată.
 Bunul Y

Bunul X

Fig.1: Curba posibilităţilor de producţie

O ţară/regiune/firmă/individ deţine avantajul absolut al producerii unui bun atunci

când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări/regiuni/firme/indivizi. La baza
alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ, adică specializarea în
producerea unui produs se face când producătorul suportă un cost de oportunitate mai mic.

1.4. Legile economice

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv
acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi
cunoscute de oameni în mod direct.
Fenomenele economice au o:
 determinare obiectivă rezultată din relaţia obiectivă dintre existenţa socială şi natură.
Subiecţii activităţii economice sunt nevoiţi să respecte corelaţiile structurale existente
de facto între resurse şi trebuinţe, în condiţii concret istorice date de dezvoltarea tehnică
şi socială.
 influenţa activă a factorului subiectiv asupra activităţii economice. Aceasta constă în
raporturile de interdependenţă dimtre fenomenele economice, subiectul acestei
activităţi punându-şi amprenta prin voinţă, decizii, mod de înţelegere etc. asupra
fenomenelor.
Acţiunea aconomică reprezintă conştientizarea de către subiect a realităţii transpusă în
comportamentul individual şi social, fiind bazată pe raţiune şi motivată cauzal.
Transformările cantitative şi calitative pe care le cunosc fenomenele economice în
timp şi spaţiu poartă denumirea de procese economice.
Legea economică este expresia teoretică, abstractizată a unor raporturi esenţiale,
cauzale, funcţionale din interiorul fenomenelor economice, ca şi dintre acestea, raporturi
caracterizate printr-o relativă constanţă şi repetabilitate în cadrul unor condiţii date.
Obiectul cunoaşterii legilor economice îl constituie fenomenele economico-sociale
care rezultă din întrepătrunderea unor acte individuale, raţionale şi voite.
Legile economice au specificitatea că acţionează prin intermediul oamenilor, aceasta
presupunând existenţa anumitor scopuri. Legile economice acţionează numai în anumite
condiţii. Schimbarea acestor condiţii este un fapt care stă în puterea omului, ce modifică şi
forma de manifestare şi consecinţele acţiunii legilor economice.
Legile economice ne informează mai mult sau mai puţin asupra consecinţelor
probabile ale unui anumit fenomen economic sau ale unei anumite măsuri legislative. Ele ne
permit să prevedem tendinţele, liniile de conduită probabilă pe care agenţii economici le pot
adopta în condiţiile economiei de piaţă.
Legile economice nu sunt ireconciliabile cu libertatea individului, ci dimpotrivă sunt
rezultatul acesteia. Ele nu sunt altceva decât raporturi care se stabilesc între fiinţe libere,
libertăţi condiţionate doar în raporturile lor cu celelalte fiinţe, ca şi raporturile cu mediul
natural.
 2. ECONOMIA DE PIAŢĂ

2.1. Trecerea de la economia naturală la cea de schimb

2.2. Conceptul de economie de piaţă
2.3. Proprietatea
2.4. Agenţii economici

2.1. Trecerea de la economia naturală la cea de schimb

Existenţa omului este legată de activitatea economică de a-şi satisface nevoile de
consum prin intermediul bunurilor şi serviciilor.
Bunurile se pot clasifica după mai multe criterii:
1. Privite prin prisma obţinerii lor, bunurile sunt: libere şi economice.
2. După forma de manifestare, bunurile sunt: obiect, servicii, informaţii.
3. După destinaţia finală există: bunuri de consum personal, bunuri de consum social,
prodfactori.
Economia naturală este forma economică în care bunurile economice destinate
autoconsumului se obţin în cadrul unui proces de schimb.
Economia de schimb este forma de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele
necesare trebuinţelor lor.
Prin trecerea de la economia naturală la cea de schimb, economia naturală nu dispare,
ci îşi restrânge dimensiunile. Între economia naturală şi cea de schimb nu există o demarcaţie
foarte netă în timp. Pe măsura dezvoltării tehnicii şi tehnologiei, economia naturală se
restrânge, fiind însoţită de extinderea şi afirmarea puternică a economiei de schimb.
Economia de schimb se caracterizează prin următoarele trăsături:
 autonomia şi independenţa producătorilor;
 specializarea agenţilor economici;
 apariţia pieţei cu ansamblul fenomenelor sale specifice;
 apariţia, dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii economici;
 bunurile şi serviciile produse îmbracă forma de mărfuri.

2.2. Conceptul de economie de piaţă

Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţîi economice, în
cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile
dinamice ale pieţei, ceea ce face posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente pentru
satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor. Economia de piaţă este o economie de schimb
monetar.
 Condiţiile de bază care permit apariţia, dezvoltarea şi menţinerea economiei de piaţă
sunt:
 specializarea se referă la separarea agenţilor economici pe activităţi, produse;
 schimbul este corolarul logic şi practic al specializării, presupunând schimbul de
activităţi între agenţii economici, într-un anumit raport de schimb, astfel încât nevoile
economice să poată fi satisfăcute în cât mai bune condiţii pentru toţi;
 moneda este mijlocul/instrumentul cel mai bun de intermediere a schimbului
economic, datorită faptului că are cea mai mare lichiditate;
 proprietatea privată constă în exercitarea liberă a ansamblului atributelor proprietăţii
(posesie, folosinţă, dispoziţie, uzufruct). Este asociată deseori cu libertatea economică.
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În raport cu gradul în care fiecare
condiţie este îndeplinită, se relevă şi nivelul de performanţă al sistemului economic respectiv.
Condiţiile evolutive ale economiei de piaţă se sintetizează astfel:
 adâncirea specializării;
 sporirea lichidităţii monedei;
 optimizarea dinamică a raportului proprietate privată-proprietate publică.
Categoriile fundamentale ale economiei de piaţă sunt: piaţa, cererea, oferta, preţul
pieţei, concurenţa, profitul, rolul statului.
Principiile care asigură funcţionarea eficientă a mecanismelor economiei de piaţă sunt:
 garantarea şi dezvoltarea proprietăţii private;
 formarea liberă a tuturor categoriilor de preţuri;
 menţinerea unui prag funcţional al proceselor de agregare structurală (monopolizare,
monopsonizare) a proprietăţii private din economie;
 intervenţia statului exclusiv prin instrumente economice de ajustare (monetare,
fiscale). Politicile economice trebuie să fie exclusiv indicative, informaţionale;
 transparenţa şi penetrabilitatea pieţelor, adică libera circulaţie a informaţiilor,
bunurilor şi factorilor de producţie.

2.3. Proprietatea
Din optica economică, noţiunea de proprietate exprimă relaţiile care se stabilesc între
oameni în legătură cu poziţia lor faţă de un anumit bun sau anumite bunuri. Volumul de
bunuri asupra cărora se exercită relaţia de însuşire a acestora reprezintă dimensiunea
proprietăţii, prin care sunt explicate şi precizate mai exact şi raporturile dintre proprietar şi
celelalte persoane fizice sau juridice.
În sens juridic, proprietatea este înţeleasă prin dreptul de proprietate. Sub aspect real,
acest drept se explică prin atributele sale: dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă, dreptul de
dispoziţie şi dreptul de uzufruct.
 În sens filosofic, proprietatea este privită în strânsă legătură cu problematica umană, în
sensul că proprietatea este o condiţie a realizării personalităţii umane.
Proprietatea se referă la raporturile stabilite între oameni faţă de bunuri, acestea fiind
reglementate de normele sociale şi actele juridice corespunzătoare anumitor momente din
istoria dezvoltării societăţii.
Conţinutul proprietăţii presupune unitatea dintre două elemente, şi anume:
 obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice în accepţiunea exhaustivă a
acestui termen: de la resurse economice, ca factor potenţial de producţie, până la
rezultatele intermediare şi finale ale proceselor economice.
 subiectul proprietăţii este reprezentat de agenţii vieţii economice.
Categoriile de subiecţi ai proprietăţii sunt:
1. indivizii (persoane fizice) pot fi subiecţi ai proprietăţii în oricare din formele pe care
aceasta le-ar îmbrăca.
2. socio-grupurile sunt reprezentate prin indivizi reuniţi pe baza existenţei cel puţin a
unei trăsături comune, obiective, care generează interese şi comportamente similare
pentru membrii grupului. Ele dau naştere formelor asociative de proprietate, care stau
la baza activităţii cooperativelor sau societăţilor comerciale.
3. organizaţiile, care sunt de două tipuri:
 naţionale, ce pot să apară sub forma uniunilor de întreprinderi sau cooperative
constituite pe criteriul de ramură sau al sectoarelor de activitate, pe zone şi
unităţi teritorial-administrative;
 internaţionale, ce pot să apară prin asocierea agenţilor economici sau/şi a
organizaţiilor din două sau mai multe ţări, putând avea întindere la scară zonală
sau mondială.
4. statul, ca subiect de proprietate, poate fi considerat tot ca un fel de organizaţie
(consumator, producător etc.), deci nu ca factor politic.
Subiecţii de proprietate se pot manifesta în forme tot mai diversificate, nu numai prin
sporirea numărului de participanţi, ci şi a posibilităţilor relativ nelimitate ale indivizilor de a
participa, ca subiecţi de proprietate, în/şi prin diferite sociogrupuri şi organizaţii.
Tipurile de proprietate existente sunt:
 proprietate privată, ca fundament al libertăţii economice;
 proprietate publică se constituie la nivel naţional şi este formată, mai ales, din unităţile
care produc bunuri şi servicii cu destinaţie socială şi culturală;
 proprietate mixtă ia naştere prin asocierea formelor de proprietate particulară cu cele
de proprietate publică în proporţii şi variante diferite.
Pe măsura progresului calitativ al factorilor de producţie se observă creşterea
complexităţii sistemelor de proprietate. Experienţa dezvoltării economico-sociale atestă
pluralismul formelor de proprietate în toate epocile istorice şi în toate ţările.
 2.4. Agenţii economici
Prin agenţi economici înţelegem persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau
juridice care, în calitate de participanţi la activitatea economică, îndeplinesc roluri şi au
comportamente economice similare.
Gruparea agenţilor economici în diferite categorii se face după mai multe criterii:
1. după criteriul de ramură, respectiv al tipurilor de activităţi, gruparea agenţilor economici
ţine seama de faptul că ramurile concentrează unităţile cu producţie omogenă, care
produc numai un singur produs sau o grupă de produse.
2. după criteriul instituţional, clasificarea agenţilor economici serveşte la evidenţierea
fluxurilor reale şi monetare (de venituri şi cheltuieli), care caracterizează circuitul de
ansamblu al activităţii economice.
Astfel conform criteriului 2 se disting următoarele categorii de agenţi economici:
A. Întreprinderea sau firmele, care au funcţia principală de a produce bunuri şi servicii
destinate vânzării. Ele au dimensiuni economice limitate de condiţiile pieţei, de costurile şi
riscurile producţiei.
Ele se pot asocia în mai multe forme:
 cartelul constituit ca formă de înţelegere între mai multe întreprinderi independente
care produc aceleaşi mărfuri cu privire la nivelul producţiei sau al preţului de
desfacere, la zona geografică de aprovizionare şi desfacere sau la înfiinţarea unui
oficiu comun pentru asigurarea vânzării mărfurilor, iar în unele situaţii se ocupă şi de
aprovizionare;
 trustul apare prin fuziunea unor întreprinderi, proprietarii acestora devenind acţionari
ai noii structuri;
 holdingul reprezintă o companie care deţine cea mai mare parte sau totalitatea
acţiunilor a două sau mai multe companii subsidiare (filiale).
B. Gospodăriile sau menajele sunt acel agent econonic care are rolul principal de
consumator de bunuri personale.
C. Administraţiile publice şi private realizează funcţia de redistribuire a veniturilor
prin prestarea unor servicii nonmarfare, în cazul în care întreprinderile nu oferă astfel de
servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente.
Veniturile principale ale administraţiei publice se constituie din vărsăminte obligatorii
efectuate de către unităţile din celelalte sectoare şi primite în mod direct sau indirect.
Prin administraţile private se întelege acel agent economic care este alcătuit din
organisme private fără scop lucrativ a căror principală funcţie constă în prestarea de servicii
nonmarfare pentru grupuri sau colectivităţi specifice şi ale căror venituri se formează, în
principal, din cotizaţii, contribuţii valutare, venituri pe proprietăţi etc.
 D. Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări de bunuri, persoane sau răspundere
civilă (private, publice sau mixte) îndeplinesc rolul de intermediar financiar între toţi ceilalţi
agenţi economici.
E. Străinătatea este agent economic constituit din parteneri de afaceri din celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici autohtoni realizează
tranzacţii economici, precum şi din admistraţiile străine şi internaţionale aflate pe teritoriul
ţării de referinţă.
 3. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

3.1. Piaţa
3.2. Cererea. Elasticitatea cererii
3.3. Oferta. Elasticitatea ofertei
3.4. Echilibrul pieţei

3.1. Piaţa
În general, piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta
vânzătorilor şi cererea consumatorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în
condiţiile economiei de schimb, a doua exprimând nevoile umane solvabile însoţite de
capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite.
Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, cele mai importante fiind:
 verifică concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor
oferite (produse) cu masa, cu componentele şi calitatea celor cerute;
 oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici.
Piaţa apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care vânzătorii şi
cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ce aceştia au nevoie, despre
preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie.
Piaţa contemporană este foarte complexă şi eterogenă, diversificându-se în
concordanţă directă cu dezvoltarea şi creşterea randamentului producţiei.
Principalele criterii de clasificare a pieţelor sunt:
1. După natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor: piaţa satisfactorilor, piaţa
prodfactorilor;
2. După forma obiectelor schimbate: pieţe omogene şi eterogene, pieţe uniforme şi
diversificate;
3. În funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor în momentul tranzacţiei: piaţa reală, piaţa
fictivă;
4. După locul desfăşurării relaţiilor de schimb: pieţe locale, pieţe regionale, pieţe naţionale,
pieţe internaţionale, piaţa mondială;
5. După timpul în care se transferă obiectul tranzacţionat către cumpărător: pieţe la vedere,
pieţe disponibile să livreze, pieţe la termen;
6. După gradul de cunoaştere a mediului economic de către subiecţii pieţei: piaţa transparentă,
piaţa caracterizată prin opacitate.
Perspectivele pieţei sunt diferite, în funcţie de gradul dezvoltării economice a ţărilor,
de sistemul economic existent. Din acest punct de vedere sunt ţări în care se pune mai ales
problema perfecţionării pieşi ţări care au însă multe de făcut pentru construcţia propriu-zisă a
sistemului de pieţe şi pentru modernizarea funcţionării lor.
 3.2. Cererea. Elasticitatea cererii
Cererea reprezintă un set de cantităţi dintr-un anumit bun pe care un cumpărător
intenţionează să le achiziţioneze la diferite niveluri ale preţului, într-o perioadă determinată.
Legea cererii spune că modificarea preţului unui bun va determina modificarea în sens
invers a cantităţii cerute din bunul respectiv. Această lege se respectă în cazul:
 bunurilor normale, adică acele bunuri pentru care cererea creşte când veniturile
consumatorilor cresc;
 majorităţii bunurilor inferioare, adică acele bunuri pentru care cererea scade atunci
când veniturile consumatorilor cresc.
Efectul de substituţie se referă la faptul că atunci când preţul unui bun creşte,
consumatorii au tendinţa să-l înlocuiască în consumul lor cu alte bunuri. Este întotdeauna
negativ, adică modificarea preţului determină variaţia în sens invers a cantităţii cerute din
orice tip de bun.
Efectul de venit are în vedere faptul că o creştere a preţului unui bun determină
scăderea veniturilor reale ale populaţiei, rezultatul fiind că se va cumpăra mai puţin din toate
produsele, inclusiv din cel al cărui preţ a crescut. Este în sens invers cu modificarea preţului
bunurilor normale şi în acelaşi sens cu modificarea preţului bunurilor inferioare.
Produsele de tip Giffen sunt produse inferioare în cazul cărora efectul de venit este
mai puternic decât de substituţie, atunci modificarea preţului bunului inferior determină
modificarea în acelaşi sens a cantităţii cerute din acel bun.
Factorii care influenţează cererea sunt:
 Modificarea preţurilor altor bunuri (substituibile, complementare). Dacă bunurile X şi
Y sunt substituibile, creşterea preţului lui X determină o creştere a cererii pentru Y.
Dacă bunurile X şi Y sunt complementare, creşterea preţului lui X determină scăderea
cererii lui Y.
 Modificarea veniturilor consumatorilor. Pentru bunurile normale, creşterea venitului
determină o creştere a cererii. Pentru bunurile inferioare, procesul este invers.
 Numărul consumatorilor (N);
 Preferinţele consumatorilor (G);
 Anticipările privind modificările de preţ sau venit (A);
 Atitudinea faţă de risc a consumatorilor (R).
C  f  p s , pc ,V , N ,G , A, R  C  a  b* p
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului unitar şi a
factorilor săi.
Formele de elasticitate a cererii sunt:
A) Elasticitatea cererii în raport de preţ (Ec/p) indică sensibilitatea modificării cererii
(cantităţii) la modificarea preţului.
 Se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Kec/p),
care se determină ca un raport între modificarea relativă sau procentuală a cererii (ΔC) şi
modificarea relativă sau procentuală a preţului (ΔP) folosind una din relaţiile:
C1  C0
C0 C%
K ec / p  
P1  P0 P%
P0
În funcţie de valoarea coeficientului elasticităţii, Kec/p, distingem:
- cerere elastică: Kec/p > 1;
- cerere inelastică: Kec/p < 1;
- cerere unitară: Kec/p =1;
- cerere perfect elastică: Kec/p = ∞;
- cerere perfect inelastică: Kec/p = 0.
B) Elasticitatea cererii în raport de venit (Ec/v) exprimă sensibilitatea cererii individuale (şi a
pieţei) la modificarea venitului.
Se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în raport de venit (Kec/v),
care se determină ca raport între variaţia procentuală sau relativă a cererii (ΔC) şi modificarea
procentuală sau relativă a venitului (ΔV).
C1  C0
C0 C%
K ec / v  
V1  V0 V %
V0
În funcţie de relaţia dintre modificarea venitului şi cererii distingem:
1. Bunuri normale: Kec/v >0:
 Kec/v >1 – bunuri superioare, de lux → cerere elastică în funcţie de venit;
 Kec/v <1 – bunuri de larg consum → cerere inelastică;
 Kec/v =1 – articole nealimentare de uz şi confort personal → cerere unitară.
2. Bunuri inferioare: Kecx/V < 0.
C) Elasticitatea „încrucişată” a cererii exprimă sensibilitatea cererii bunului „x” la
modificarea preţului altor bunuri (de pildă y).
Se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii bunului x în raport de
modificarea preţului bunului y (preţul bunului x constant) Kecx/py:
C1x  C0 x
C0 x C x %
K ecx / py  
P1 y  P0 y Py %
P0 y
 Când Kecx/py :
- are valoare pozitivă, bunurile x şi y sunt substituibile;
- are valoare negativă, bunurile x şi y sunt complementare;
- are valoare nulă, bunurile x şi y sunt indiferente unul în raport cu celălalt în programul
consumatorului dat.

3.3. Oferta. Elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vânzător
intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată, la un anumit preţ. Legea ofertei
reprezintă raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită.
În funcţie de nivelul la care se manifestă relaţia preţ – cantitate oferită, celelalte
condiţii rămânând constante, distingem:
 oferta individuală, adică cantitatea pe care un producător este dispus să o aducă pe piaţă
la fiecare nivel al preţului;
 oferta pieţei, adică cantitatea oferită de către toţi producătorii aceluiaşi bun la fiecare
nivel al preţului.
Factorii care influenţează oferta sunt:
 Preţurile altor bunuri (substituibile, complementare). Dacă bunurile X şi Y sunt
substituibile din punct de vedere al ofertei, o creştere a preţului lui X îl va determina pe
producător să dea mai multe resurse pentru X, oferta lui Y scăzând. Dacă bunurile X şi
Y sunt complementare din punct de vedere al ofertei, o creştere a preţului lui X îl va
determina pe producător să realizeze o cantitate mai mare din X şi implicit din Y.
 Costul de producţie (CT);
 Numărul firmelor producătoare (N);
 Tehnologia de fabricaţie (T);
 Anticipările privind modificările de preţ (A). Dacă producătorul anticipează că preţul
produsului lui va creşte, atunci oferta prezentă se reduce şi invers, celelalte condiţii
rămânând constante.
 Taxele şi subvenţiile (TS);
 Evenimentele naturale: inundaţii, secetă, cutremure etc. (EN)
O  f  p s , pc ,CT , N ,T , A,TS , EN  O  a  b* p
Elasticitatea ofertei exprimă sensibilitatea ofertei la modificarea preţului şi a oricăreia
dintre condiţiile sau factorii săi.
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ se apreciază cu ajutorul coeficientului de
elasticitate a ofertei în funcţie de preţ (Keo/p), determinat ca un raport între variaţia relativă sau
procentuală a cantităţii oferite (ΔO) şi variaţia relativă sau procentuală a preţului (ΔP), pe
baza uneia dintre relaţiile:
 O1  O0
O0 O%
K eo / p  
P1  P0 P%
P0
În funcţie de sensibilitatea ofertei la modificarea preţului se disting:
 Oferta elastică: Keo/p >1;
 Oferta inelastică: 0< Keo/p <1;
 Oferta de elasticitate unitară: Keo/p=1.

3.4. Echilibrul pieţei

O piaţă este în echilibru atunci când cantitatea oferită şi cea cerută sunt egale.
p
C

O
E
pE

QE Q

Fig.1: Echilibrul pieţei

În realitate, preţul este în comparaţie cu cel de echilibru:

 fie mai mare, atunci oferta este mai mare decât cererea şi apare un surplus din produsul
respectiv, ceea ce duce la creşterea stocurilor sau reducerea preţului sau cantităţii
produse. În realitate, preţul tinde spre echilibru.
 fie mai mic, atunci cererea este mai mare decât oferta şi apare cerere în exces, ceea ce
conduce pe piaţă la penurie, adică la piaţa „neagră”. Se diminuează stocurile sau creşte
preţul sau cantitatea produsă.
În funcţie de perioadele de timp care sunt luate în considerare, vom avea:
 perioadă instantanee – o perioadă atât de scurtă încât pentru sporirea ofertei,
producătorii nu pot apela decât la producţia deja realizată şi aflată pe stoc, în depozite;
 perioadă pe termen scurt – perioadă suficient de lungă pentru a permite producătorilor
să utilizeze mai multă muncă, dar nu suficient de lungă să majoreze capitalul folosit;
 perioadă pe termen lung – perioadă suficient de lungă astfel încât producătorul poate
să-şi majoreze şi capitalul folosit.
 4. FACTORII DE PRODUCŢIE. COSTUL DE PRODUCŢIE

4.1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie

4.2. Conţinutul şi funcţiile costului de producţie
4.3. Tipologia costurilor

4.1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele economice.
Indiferent de felurile lor şi de modificarea continuă a acestora, resursele pot fi analizate atât ca
stocuri, cât şi ca fluxuri.
Privite în cadrul unei ţări, resursele stoc se prezintă ca avuţie naţională, respectiv
totalitatea resurselor de care dispune un popor la un moment dat. Ea caracterizează starea
economică a unei ţări, puterea ei economică şi gradul bunăstării poporului acesteia.
Potenţialul economic al unei ţări constă din ansamblul elementelor avuţiei naţionale
intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic.
În raport de posibilităţile de punere efectivă în valoare a diferitelor sale componente,
potenţialul economic se poate clasifica în:
 potenţial economic maxim, respectiv toate elementele avuţiei naţionale susceptibile a
fi utilizate, indiferent de faptul că există sau nu tehnologii şi soluţii adecvate şi dacă
pragul de eficienţă atinge un nivel acceptabil;
 potenţial economic valorificabil reprezintă acele resurse pentru care necesitatea şi
posibilitatea punerii în valoare la un moment dat;
 potenţial economic atras reprezintă resursele a căror atragere nu mai întâmpină
restricţii tehnice, economice, sociale.
Diferenţa dintre potenţial economic valorificabil şi cel atras se datorează unor cauze ce
ţin de nivelul cererii, nevoia de rezerve, starea conjuncturală, existenţa unor dezechilibre
structurale.
Factorii de producţie constau din potenţialul resurselor economice atrase în circuitul
economic, respectiv resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt
atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor
de producţie.
Iniţial au existat doi factori denumiţi factori primari (originari): munca şi natura. Apoi
a apărut factorul derivat, capitalul.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi
folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experinţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare. Mobilul ei este asigurarea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor lor
imediate şi de perspectivă.
 Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant. Ea este aceea care
produce factori de producţie derivaţi, ea antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi utilizează
eficient.
Sub aspect cantitativ, analiza factorului muncă nu poate fi despărţită de cea asupra
populaţiei, a factorului demografic în general. Populaţia apare, astfel, într-o dublă ipostază: ca
suport al factorului muncă şi ca destinatar al rezultatelor producţiei.
Calitatea factorului muncă se află în strânsă legătură cu nivelul de cultură generală şi
de instruire profesională.
Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii fac
apel pentru a produce. Aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă.
În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii
îsăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi economico-sociale.
Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropiat-o, este pământul care,
din punct de vedere economic, include şi apa.
Factorul de producţie muncă ne dă drept venit salariul.
Salariul este venitul prin/cu care se remunerează munca salariată. El este preţul unei
munci închiriate şi întrebuinţate de un agent economic pe bază de contract.
Salariul îmbracă mai multe forme, şi anume:
 salariu direct exprimă remuneraţia efectivă primită de salariat corespunzător cu
cantitatea de muncă prestată şi cu efectele ei. Este format din salariu net şi din sumele
ce se cuvin salariatului drept concediu de odihnă.
 salariu indirect reprezintă acea fracţiune a salariului-cost care este plătită familiei
salariatului în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.
 salariu de bază este acea formă a salariului-venit, care, teoretic, se determină în
funcţie de salariu minim real.
 salariu brut constă din sumele ce exprimă salariul de bază şi toate sporurile salariale.
 salariu net rezultă din cel brut după ce se scad reţinerile obligatorii conform legii.
 salariu colectiv este formă a salariului-cost, care se acordă tuturor salariaţilor unei
întreprinderi ca sume ce semnifică participarea lor la rezultatele financiare ale acesteia
sau ca facilităţi făcute salariaţilor la unele servicii.
 salariu minim (garantat0 este salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor,
din categoriile defavorizate, un venit care să corespundă minimului de subzistenţă,
minim determinat în raport cu mediul social dat.
 salariu real (Sr) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii de orice fel care se poate
cumpăra la un moment dat cu salariul nominal (Sn): Sr = Sn/p (p - preţ)
Efectul de substituire exprimă înlocuirea unei părţi mai mari sau mai mici din timpul
liber al salariatului cu timp de muncă. Munca suplimentară are drept rezultat un venit mai
mare, dar şi creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă.
 Efectul de venit constă în procesul invers de înlocuire a timpului de muncă cu timp
liber, atunci când salariul atinge o mărime care poate permite posesorului de forţă de muncă
să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale.
Forma/sistemul de salarizare constă în principile şi metodele prin care se determină
mărimea şi dinamica salariului individual, toate acestea făcând legătura între mărimea
rezultatelor unei unităţi economice, partea ce revine salariaţilor din aceste rezultate şi munca
prestată de salariat.
Există 3 forme principale de salarizare:
 salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat, fără a se
preciza în contractul de muncă, cantitatea de muncă pe care el trebuie să o efectueze în
unitatea de timp (oră, săptămână, lună).
 salarizarea în acord constă în stabilirea drepturilor în bani ale persoanei, pe operaţii,
pe activităţi desfăşurate, pe număr de bunuri produse. Durata timpului de muncă pe
care-l va aloca fiecare pentru efectuarea unei operaţii, a unui bun, nu este fixată în
contract.
 salarizarea mixtă se caracterizează printr-o remunerare stabilă pe unitatea de timp,
sumă ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de
organizare etc.
Capitalul (KT) constă din ansamblul bunurilor produse şi folosite pentru obţinerea
altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării cu avantaj economic, cu profit.
Spre deosebire de factorii de producţie primari, capitalul se caracterizează prin:
 capitalul este un rezultat al proceselor economice anterioare;
 constă din bunuri mijloace de producţie, din bunuri intermediare;
 în sfera sa se includ doar banii activi.
Capitalul are o structură tehnică şi materială foarte eterogenă. Criteriile care stau la
baza împărţirii capitalului tehnic în fix şi circulant sunt:
 modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de bunuri;
 felul în care se consumă în activităţile economice;
 modalităţile de înlocuire a acestora în momentul cand sunt consumate/uzate.
Capitalul fix (KF) este acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci când
este consumat integral sau când este uzat moral.
Capitalul circulant (KC) reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în
fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga sa expresie bănească la formarea costurilor şi
se înlocuieşte după fiecare consumare, odată cu reluarea unui nou ciclu de producţie.
KT = KF + KC KT = capital total sau capital utilizat sau folosit
Amortizarea (A) reprezintă recuperarea treptată a valorii capitalului fix.
 A = KF / T A unde TA = termenul de amortizare
Rata amortizării (RA) ne arată cât recuperăm într-un an din valoarea capitalului fix.

RA = (A / KF)*100

4.2. Conţinutul şi funcţiile costului de producţie

Cunoaşterea nivelului, structurii şi dinamicii costurilor de producţie determinate în
expresie monetară reprezintă o cerinţă indispensabilă oricărui producător pentru realizarea
unei eficienţe maxime a activitătii economice, de aceasta depinzând succesul sau eşecul
firmei.
Noţiunea de cost are, în general, în prezent, o sferă largă de utilizare, în numeroase
domenii ale vieţii economice şi sociale: producţie, învăţământ, cercetare ştiinţifică, protecţia
mediului, apărare naţională etc.
De asemenea, sunt cunoscute maniere diferite de abordare a costurilor. Ştiinţa
economică delimitează: costuri de oportunitate, costuri contabile, costuri explicite şi implicite,
cost real şi cost monetar, cost de producţie, costuri pe termen scurt şi costuri pe termen lung,
costuri la diferite niveluri ale producţiei - pentru întreaga producţie, pe unitatea de produs,
pentru modificarea cu o unitate a producţiei etc.
Pot fi explicate astfel următoarele delimitări conceptuale:
 Suma cantităţilor de bunuri şi cantităţilor de muncă (factori de producţie) necesare
pentru producerea unui bun reprezintă costul real. Suma evaluărilor în monedă a costului real
se numeşte costul monetar. Din punct de vedere al gestiunii întreprinderii, interesează în mod
deosebit evaluarea monetară.
 Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi
agenţi economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în
economia de piaţă întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face
cheltuieli către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de
producţie, se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit. Ca urmare, în funcţie de
natura cheltuielilor, din punct de vedere economic, costul de producţie cuprinde două
componente: costul explicit şi costul implicit.
Costul explicit reprezintă astfel cheltuielile efectuate de către întreprinzător cu factorii
de producţie cumpăraţi de la alţi agenţi economici, utilizaţi şi consumaţi în procesul de
producţie şi desfacere a bunurilor economice. Din punct de vedere contabil, acesta este costul
de producţie total, cheltuielile efectuate de către producător către terţe persoane (inclusiv
amortizarea capitalului fix, indiferent de provenienţă), iar expresia bănească a consumurilor
de resurse, proprietate a întreprinzătorului sustrase altor întrebuinţări şi utilizate pentru
obţinerea producţiei respective reprezintă costul implicit.
 Costul de producţie este analizat din perspectivă strict economică, adică înţeles ca
expresie bănească a consumului de factori de producţie ocazionat de producerea şi
desfacerea unui anumit volum de bunuri sau servicii.
Costul de producţie al unui bun economic (CTM) sau costul mediu total (cost unitar)
este o parte a preţului ( p ) mărfii: p  CTM  Pr unitar , în care: Pr unitar - profitul pe
produs. În mod obiectiv, costul bunului economic este mai mic decât preţul: CTM  p . Preţul
şi costul unitar se află în raport de la întreg la parte.
Factorii de producţie achiziţionaţi de către întreprinderi sunt utilizaţi pentru
producerea bunurilor economice, pentru transformarea lor în noi bunuri materiale şi servicii şi
se regăsesc într-o formă naturală şi/sau monetară în rezultatele economice obţinute,
consumarea fiecărui factori de producţie avănd propriul său specific.
Funcţionarea normală a mecanismului economic în general şi a firmei producătoare în
special, presupune ca în determinarea mărimii costurilor să fie respectate o serie de principii,
dintre care o importanţă deosebită au: principiul integralităţii, care presupune luarea
obligatorie în calcul a tuturor cheltuielilor aflate în legătură directăsau indirectă cu procesul de
producţie; principiul omogenizării, care presupune ca toate cheltuielile care alcătuiesc costul
să fie aduse la numitorul comun al cheltuielilor de muncă simplă; principiul actualizării, care
semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor cheltuielilor incluse în cost,
deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite de timp: suma
S0 va avea peste “n” ani valoarea: Sn = S0 ( 1 + a )n, în care “a” este un coeficient de
atualizare.
În cadrul procesului economic, costul de producţie îndeplineşte un ansamblu de
funcţii:
1. Ca expresie a factorilor de producţie consumaţi şi ca un element al preţului de
vânzare al produselor, costul de producţie are rolul de a asigura, în urma vânzării mărfurilor,
recuperarea valorică a consumurilor ocazionate de producţie, în vederea continuării
producţiei la acelaşi nivel.
2. Costul de producţie constituie de asemenea, criteriul fundamental de
fundamentare a deciziilor întreprinzătorilor privind asimilarea în fabricaţie a noilor
produse (funcţie de modelare a comportamentului economic al producătorilor). Numai prin
estimare simultană cât mai exactă a cheltuielilor de producţie şi a preţului prezumtiv de
vânzare al mărfurilor se poate aprecia dacă veniturile obţinute vor depăşi cheltuielile şi se va
obţine rata de rentabilitate acceptabilă.
3. Costul de producţie este şi un indicator de referinţă a nivelului eficienţei
economice. Urmărirea nivelului real al cheltuielilor de producţie oferă agenţilor economici
posibilitatea să cunoască volumul factorilor de producţie consumaţi şi eficienţa acestor
consumuri, comparativ cu normele de cheltuieli prevăzute sau cu nivelul consumurilor
realizate de către firmele concurente.
 4. Costul de producţie constituie indicatorul esenţial pentru stabilirea preţului
oferit de vânzător în procesul de negociere a mărfii cu agenţii economici cumpărători.
Cunoscând nivelul exact al cheltuielilor de producţie, vânzătorul va şti între ce limite poate să
negocieze preţul de vânzare, astfel încât să-şi recupereze aceste cheltuieli şi să obţină şi un
profit.
Prin compararea cu preţul internaţional, costul de producţie orientează întreprinderile
să-şi îmbunătăţească permanent structura importurilor şi exporturilor.

4.3. Tipologia costurilor

În raport cu volumul producţiei şi în funcţie de intervalul de timp la care se raportează,
componentele costurilor de producţie au un comportament diferit. De aceea, evoluţia
costurilor este analizată şi urmărită atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
Prin termen scurt se înţelege perioada în care un producător poate să-şi sporească
producţia în măsura în care capacitatea de producţie existentă îi permite acest lucru. Perioada
scurtă se caracterizează prin folosirea aceloraşi utilaje, a aceluiaşi nivel tehnic, schimbarea
nivelului de producţie fiind rezultatul modificării cantităţii de muncă sau de materii prime.
Dimpotrivă, termenul lung reprezintă acea perioadă în care se produc modificări în mărimea
producţiei, în dotarea tehnică şi în infrastructura deţinută de agenţii economici.
Costul este esenţial în viaţa întreprinderilor; el determină, în mare măsură, viitorul
firmei şi exprimă, în acelaşi timp, propriile sale condiţii de producţie şi situaţia sa faţă de
furnizori şi clienţi, precum şi poziţia sa faţă de concurenţi. Cunoaşterea diferitelor niveluri de
cost va permite o gestiune mai bună a acestora.
În funcţie de nivelurile producţiei la care se evidenţiază consumurile factorilor de
producţie, există o tipologie care cuprinde mai multe categorii de costuri: costul global, costul
marginal şi costul mediu.
A. Costul global exprimă consumurile de factori de producţie, în formă bănească,
pentru un volum dat al producţiei. În funcţie de variaţia consumurilor de factori faţă de
variaţia producţiei, se disting, în mod obişnuit, următoarele categorii de costuri: costul fix,
costul variabil şi costul total.
Costul fix (CF) reprezintă expresia bănească a consumurilor factorilor de producţie
care nu se modifică, pe termen scurt, atunci când se modifică volumul producţiei. El este
independent de volumul producţiei. În acesta se includ: combustibili pentru încălzit, energie
pentru iluminat, amortizările, chiriile, salariile indirecte, dobânzile etc.; toate acestea sunt
cheltuieli suportate indiferent de nivelul producţiei, chiar dacă acesta este zero. În figura 1.a
evoluţia costului fix este reprezentată printr-o dreaptă paralelă cu axa cantităţilor produse.
Costul variabil (CV) reprezintă consumurile factorilor de producţie, în formă
bănească, ce se modifică în funcţie de cantităţile produse. În aceasta se includ: materii prime
şi materiale de bază şi auxiliare, semifabricate, combustibili pentru producţie, energie pentru
producţie, apă tehnologică, salarii directe etc. Costul variabil are acelaşi sens de evoluţie ca şi
volumul producţiei. Unele costuri, însă, variază în mod strict proporţional cu volumul
producţiei (de exemplu, consumul de materii prime), iar alte costuri variază neproporţional,
mai repede sau mai încet (de exemplu, consumul de benzină al unui vehicul, orele
suplimentare, dincolo de durata normală de lucru, sunt plătite cu un tarif superior tarifului
normal). Costurile variabile vor fi deci o funcţie crescătoare, variind în sensul evoluţiei
producţiei. În figura 1.a costul variabil este nul pentru un nivel de producţie zero; costul
variabil este funcţie crescătoare de producţie pe tot traseul indicat, dar se presupune că ritmul
de creştere este fluctuant; într-o primă fază ritmul de creştere este descrescător, apoi trece
printr-un minim înainte de a deveni crescător.
Costul total (CT) exprimă în formă bănească consumurile totale de factori de
producţie pentru obţinerea unui volum dat al producţiei. Acesta este suma costurilor fixe şi
variabile: CT = CF + CV.
Fluctuaţiile costului total reproduc variaţiile costului variabil.
CT = cs + cm = (csd + csi) + (A + KC) , unde
cs = costuri salariale; cm = costuri materiale sau capital consumat
csd = costuri salariale directe (persoane care participă la realizarea producţiei)
csi = costuri salariale indirecte
CT = cheltuieli de fabricaţie + cheltuieli de desfacere
B. Costul marginal ( Cmg ) exprimă creşterea costului total sau variabil determinată
de creşterea producţiei cu o unitate. Ele se determină cu relaţia următoare:
CT CT1  CT0 CF1  CV1  CF0  CV0 CV
Cmg    
Q Q1  Q0 Q1  Q0 Q
Cmg = (CT)’
Evoluţia costului marginal depinde de dinamica costului variabil în raport cu variaţia
producţiei. Ţinând seama şi de legea randamentelor neproporţionale, rezultă:
CV1 Q
- dacă costurile variabile cresc mai încet decât producţia ( I CV   IQ  1 )
CV0 Q0
costul marginal scade (în figura 1b, pentru Qi  Q1 );
- dacă costurile variabile cunosc o dinamică similară cu cea a producţiei ( I CV  I Q )

costul marginal rămâne constant şi este egal cu costul mediu variabil;

- dacă costurile variabile cresc mai repede decât poducţia ( I CV  I Q ) costul

marginal creşte (în figura 1b, pentru Qi  Q1).

Din ipotezele avute în vedere, curba costului marginal este o curbă în U; partea
descrescătoare a acesteia este datorată ipotezei productivităţii crescătoare, iar partea
crescătoare se datorează scăderii productivităţii factorilor. Schimbarea sensului de evoluţie a
curbei trece printr-un minim. Costul marginal permite întreprinzătorului să aprecieze
oportunitatea creşterii producţiei.
C. Costurile medii sau costurile unitare reprezintă consumurile de factori de
producţie în expresie bănească pe unitatea de produs. Ţinând seama de tipurile de costuri
globale puse în evidenţă mai sus, se deosebesc trei tipuri de costuri medii: costul mediu fix,
costul mediu variabil şi costul mediu total.
Costul mediu fix (CFM) reprezintă consumurile de factori de producţie constanţi
CF
suportate de fiecare unitate de producţie şi se determină cu relaţia: CFM 
Q
Este de remarcat că evoluţia costului mediu fix este inversă în raport cu dinamica
producţiei: scade atunci când producţia creşte şi se măreşte atunci când producţia se reduce. În
figura 1b, CFM are forma unei hiperbole echilatere. Când Q  , CFM  0 , fără a lua
valoarea zero.
Costul mediu variabil (CVM) reprezintă consumurile de factori de
producţie variabili pe unitate de producţie, determinarea lui având la bază relaţia:
CV
CVM 
Q
Luând în considerare evoluţiile posibile ale costului variabil global în raport cu
volumul producţiei, costul mediu variabil, va avea următoarea relaţie:
- scade atunci când I CV  I Q ;
- rămâne constant când I CV  I Q ;

- creşte când I CV  I Q .

Costul mediu total sau costul unitar (CTM) exprimă consumurile totale de factori de
producţie, în formă bănească, pentru producerea unei unităţi de produs:
CT CF  CV
CTM    CFM  CVM
Q Q
Costul mediu total depinde de costul fix global, de costul variabil global şi de volumul
producţiei.
Variaţia şi nivelul costului marginal influenţează evoluţia atât a costului mediu total,
cât şi a costului mediu variabil. Astfel:
a. când costul marginal este mai mic decât costul mediu total, Cmg  CTM , creşterea
producţiei cu o unitate contribuie la scăderea costului mediu total, indiferent de evoluţia Cmg;
aceeaşi evoluţie are şi CVM;
b. când costul marginal este mai ridicat decât costul mediu total, Cmg  CTM , costul
mediu total creşte indiferent de evoluţia costului marginal; aceeaşi evoluţie crescătoare are şi
CVM;
 c. costul marginal atinge nivelul minim înaintea costului mediu variabil şi a costului
mediu total;
d. curba costului marginal intersectează atât curba costului mediu variabil, cât şi a
costului mediu total în punctul minim al acestora; desigur, punctul minim al CVM este situat
mai jos şi înaintea CTM minim.
 CT CV

a) Costuri globale

CF

Figura 1.a

Q1 Q

b) Costurile
medii şi Cmg
costul CTM
marginal
CVM

CFM

Q1 Q

Fig.1: Evoluţia costurilor [globale (a), a costurilor medii

şi a costului marginal (b)] pe perioadă scurtă
 5. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI

5.1. Comportamentul producătorului şi reducerea costului

5.2. Rentabilitatea, pragul de rentabilitate şi căile sporirii rentabilităţii

5.1. Comportamentul producătorului şi reducerea costului

Comportamentul producătorului raţional faţă de cost rezultă direct din scopul obiectiv
al activităţii sale - maximizarea profitului - care trebuie să se bazeze pe raţionalitate în
mobilizarea şi alocarea resurselor, pe spirit de competiţie şi cunoaştere bazată pe calcul
economic. Pentru a-şi spori profitul el ar trebui să mărească volumul producţiei vândute.
Deoarece, orice întreprinzător se confruntă cu unele restricţii, printre care caracterul
limitat al resurselor economice şi cu preţurile factorilor de producţie şi ale mărfurilor date de
piaţă, în condiţiile concurenţei perfecte, acesta va putea să-şi realizeze scopul reducând
consumurile specifice cu factorii de producţie sau, altfel spus, mărind randamentul factorilor.
Deciziile producătorului depind de elasticitatea cererii. În situaţia unei cereri elastice
el va maximiza producţia cu costul total global; în condiţiile unei cereri inelastice, va
minimiza costul total global pentru obţinerea unei producţii date. În acest ultim caz, are loc o
eliberare de resurse economice cu care agentul economic va trece la organizarea fabricării
unor noi produse, lărgind oferta de bunuri şi/sau servicii.
Reducerea costurilor materiale de producţie exprimă, în acelaşi timp, gospodărirea
raţională a resurselor naturale, grijă pentru mediul natural, responsabilitate pentru dezvoltarea
economico-socială durabilă.
În situaţia reducerii consumurilor specifice de materii prime, combustibili etc.
provenite din import se economiseşte valută, se reduce cererea de valută cu efecte pozitive
asupra cursului de schimb.
Prin reducerea costului mediu total (CTM), contribuţia la sporirea profitului firmei
vine din două direcţii: creşterea profitului pe produs ( Pr unitar ) şi mărirea producţiei marfă
(Q), deci a ofertei de mărfuri, aşa cum se observă din relaţia profitului firmei (Pr):
Pr  (p  CTM)  Q  Pr unitar  Q
Reducerea costului de producţie determină stabilitatea sau chiar reducerea preţurilor,
creşterea competitivităţii produselor în lupta de concurenţă atât pe piaţa naţională, cât şi pe
piaţa externă şi trebuie să aibă loc fără influenţe negative asupra calităţii bunurilor materiale şi
serviciilor, ci dimpotrivă, concomitent trebuie să se asigure un spor de calitate.
Reducerea costurilor pe seama reducerii calităţii este antieconomică. Totodată,
tendinţa generală impusă de concurenţă pe piaţă este ca bunurile economice să încorporeze în
costurile lor cât mai puţină materie primă, muncă de înaltă calificare şi să fie obţinute cu cea
mai modernă tehnologie.
 Nivelurile costurilor de producţie trebuie privite în corelaţie cu obiectivele scopului
propus în cele mai bune condiţii. Fixarea nivelului optim al costului trebuie să ia în
considerare costul cel mai scăzut realizat de firmă în perioada anterioară, costul întreprinderii
cu cea mai bună poziţie competitivă din acel domeniu şi preţurile de vânzare ale bunurilor
economice respective.
Costurile de producţie sunt influenţate de factori interni, dependenţi de activitatea
producătorului, şi de factori externi, independenţi de activitatea acestuia. Printre factorii
externi care influenţează costurile sunt: preţurile de cumpărare ale factorilor de producţie şi
preţurile de vânzare ale mărfurilor.
Deşi rolul producătorului de a influenţa preţurile pieţei este minim, el trebuie totuşi să
fie informat asupra preţurilor practicate pe piaţa internă şi externă şi să caute să obţină cele
mai bune preţuri; rata dobânzii la împrumuturile efectuate; obligaţiile sociale - impozite, taxe,
cotizaţii etc. - prelevate la bugetul statului sau la bugetul asigurărilor sociale etc.
Activitatea producătorului trebuie să se concentreze asupra următoarelor căi de
reducere a costurilor:
 reducerea consumurilor de materii prime, materiale, combustibili şi enegie;
 reducerea cheltuielilor salariale pe unitatea de produs, prin creşterea mai rapidă a
productivităţii muncii faţă de dinamica salariului nominal;
 folosirea deplină a capacităţilor de producţie şi a spaţiilor de producţie;
 dimensionarea optimă a cheltuielilor de dezvoltare. În general, nu se justifică nici o
investiţie nouă care să ducă la sporirea producţiei dacă există rezerve de capacitate;
 reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
 micşorarea cheltuielilor de desfacere;
 dimensionarea optimă a cheltuielilor cu reclama.
Concentrarea permanentă a producătorului pentru diminuarea costurilor constituie una
dintre condiţiile esenţiale ale existenţei şi dezvoltării oricărei firme.

5.2. Rentabilitatea, pragul de rentabilitate şi căile sporirii rentabilităţii

Situaţia favorabilă existenţei şi dezvoltării unei firme este cea care se finalizează, după
fiecare ciclu de producţie, cu profit. Capacitatea agenţilor economici de a realiza profit poartă
denumirea de rentabilitate.
Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază rezultatele
financiare ale întreprinderii. Ea măsoară, sintetic, calitatea activităţilor desfăşurate în toate
stadiile, la toate nivelurile; sintetizează productivitatea consumării factorilor de producţie,
performanţele tuturor activităţilor desfăşurate.
Maximizarea rentabilităţii este scopul urmărit de orice posesor de capital, mobilul
întregii activităţi care se desfăşoară într-o economie de piaţă. Rentabilitatea asigură resurse
atât pentru dezvoltarea activităţilor economice respective, cât şi pentru sporirea consumului,
personal şi public.
Rentabilitatea are două forme de existenţă: absolută şi relativă. Ea poate fi urmărită la
nivel de produs, firmă, ramură şi economie naţională.
În formă absolută, rentabilitatea este dată de masa profitului realizat. Pe unitatea de
produs (serviciu), profitul ( Pr unitar ) reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare (p) şi costul
de producţie mediu, pe produs (CTM), deci, Pr unitar  p  CTM care este funcţie de nivelul
preţurilor de vânzare, de nivelul costului de producţie mediu şi de volumul fizic al producţiei
(q). Pentru o producţie omogenă, cu acelaşi profit pe unitatea de produs, relaţia de calcul a
masei profitului este următoarea: Pr  ( p  c t )  q
La nivelul unei firme sau ramuri, unde se realizează produse (servicii) cu rentabilitate
diferită, modelul de calcul al masei profitului este următorul:
n n
Pr   qi pi   qi ct i
i 1 i 1
n
unde:  qi pi - suma încasărilor rezultate din vânzarea producţiei;
i 1
n
 qi cti - suma cheltuielilor efectuate pentru respectiva producţie.
i 1
În formă relativă rentabilitatea se exprimă prin rata rentabilităţii, definită ca raportul
procentual dintre profit şi capitalul avansat, precum şi dintre profit şi costul de producţie. Sub
această formă, rentabilitatea evidenţiază gradul de valorificare a factorilor de producţie, a
resurselor avansate sau consumate. Rata rentabilităţii pe produs îndeplineşte funcţia de
orientare a producţiei, a activităţii economice în general, pe traiectorii optime de evoluţie.
În funcţie de elementele luate în calcul (profitul brut sau profitul net la numărătorul
funcţiei; capitalul avansat, costul de producţie, cifra de afaceri, la numitorul fracţiei), rata
rentabilităţii poate fi determinată prin diferite metode, fiecare având putere informativă
proprie.
La nivelul unui produs, rata rentabilităţii poate fi determinată pe baza următoarelor
Pr unitar Pr unitar
formule: rc   100 , rp   100 .
CTM p
La nivelul unei firme, rata rentabilităţii poate fi determinată astfel:
P P P
  r 100 ; RCT
Rka   r  100 ; RCA
  r 100
Ka CT CA
unde: p - preţul de vânzare pe produs; Pr - masa profitului pentru întreaga
producţie; CT - costul total global; K a - capitalul avansat; CA - cifra de afaceri.
Creşterea rentabilităţii, necesitatea obiectivă pentru dezvoltarea oricărei firme, a
societăţii în ansamblul ei, presupune verificarea utilităţii sociale a produselor conform nevoii
sociale, asigurarea folosirii cu productivitate cât mai ridicată a tuturor factorilor de producţie
precum şi o calitate superioară şi un nivel tehnic ridicat al produselor.
Nivelul şi dinamica rentabilităţii sunt influenţate de numeroşi factori, dintre care o
importanţă deosebită o au: costul de producţie, volumul şi structura producţiei, nivelul
preţurilor de vânzare al produselor (serviciilor), viteza de rotaţie a capitalului.
a) Reducerea costului de producţie constituie un factor fundamental de sporire a
rentabilităţii, care se reflectă atât prin sporirea absolută a profitului, ca efect, cât şi prin
diminuarea consumului cu factorii de producţie utilizaţi, ca efort. Drept urmare, căile de
reducere a costului de producţie sunt şi căi de mărire a rentabilităţii.
În procesul reducerii costului de producţie în vederea sporirii rentabilităţii, trebuie să
se acorde atenţie calităţii produselor. Reducerea costului de producţie nu trebuie să afecteze
negativ calitatea produselor ci, dimpotrivă, este necesar ca acest proces să aibă loc
concomitent cu ridicarea calităţii produselor, astfel încât să crească utilitatea produselor pe
unitatea de cheltuială.
Totodată, reducerea costului de producţie în scopul măririi rentabilităţii nu trebuie
realizată pe seama degradării mediului ambiant şi a epuizării unor resurse naturale deficitare
ci, dimpotrivă, procesul trebuie să aibă loc prin protecţia resurselor naturale şi a mediului
înconjurător. Numai astfel va putea spori în mod real rentabilitatea şi pe termen lung, atât în
interesul personal cât şi general.
b) Creşterea volumului producţiei, îmbunătăţirea calităţii şi structurii acesteia. O
variabilă asupra căreia întreprinzătorul poate acţiona în vederea realizării funcţiei obiectiv -
maximizarea profitului, este şi cea a nivelului producţiei sale. În primul rând, trebuie avut în
vedere că întreprinderea poate realiza profit numai de la un anumit nivel al producţiei iar, în al
doilea rând, maximizarea profitului şi rentabilităţii depind de un nivel optim al producţiei.
Creşterea volumului producţiei constituie o cale de mărire a rentabilităţii întrucât atrage după
sine mărirea masei profitului în mod direct. Ea acţionează şi indirect prin reducerea costurilor
totale, întrucât costurile fixe, pe termen scurt, rămân constante atunci când creşte producţia.
Datorită faptului că unele costuri sunt fixe şi altele variabile, întreprinderea
înregistrează în mod obligatoriu pierderi până la un anumit volum al producţiei, peste care va
putea obţine profit. Volumul producţiei dincolo de care producătorul obţine profit se
numeşte “punct mort” sau prag de rentabilitate. În acest “punct“ încasările totale obţinute
din realizarea mărfurilor (IT) sunt egale cu costul total global al producţiei (CT), iar profitul
(Pr) este nul. Astfel, pragul de rentabilitate a întreprinderii poate fi definit prin relaţiile:
 CT
IT  qr  p  CT ; Pr  0 p  CTM
qr
unde: qr - pragul de rentabilitate; p - preţul pe unitatea de produs.
Nivelul pragului de rentabilitate poate fi determinat atât prin calcul algebric cât şi prin
metoda grafică. Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate poate fi prezentată pornind de la
ecuaţia de definiţie a pragului de rentabilitate, astfel: qrp = CT.
Ştiind că CT = CF + CV, iar CV =  CVM  qr, rezultă: qrp = CF +  CVM qr
CF
de unde, qr  (p - CVM ) = CF; qr = ,
p  CVM
Modalităţile de determinare grafică a pragului de rentabilitate sunt influenţate de
forma funcţiei cost variabil, cost total, preţ, dacă este liniară sau neliniară în raport cu variaţia
producţiei.
În ipoteza evoluţiei direct proporţionale a variabilelor dependente (costul variabil
global, costul total global şi încasările totale cu volumul producţiei) putem vorbi de un model
de analiză liniară. Diagrama pragului de rentabilitate în relaţia liniară este reprezentată în
figura 1.

Fig.1: Diagrama pragului de rentabilitate în relaţie liniară

c) Nivelul preţurilor de vânzare al mărfurilor. Pentru ca întreprinderea să fie

rentabilă este necesar ca preţul de vânzare al bunurilor desfăcute să fie mai mare decât costul
de producţie mediu. Pentru a aprecia preţul de vânzare, întreprinderea trebuie să cunoască
raportul dintre cererea şi oferta de produse, gradul de saturare a pieţei, evoluţia raportului
dintre veniturile cumpărătorilor şi preţurile produselor, elasticitatea cererii şi ofertei la
evoluţia veniturilor şi a preţurilor. Totodată, preţurile unor produse sunt influenţate de
caracterul sezonier al cererii lor, de un anumit timp optim, de calitatea produselor.
La aprecierea preţului trebuie să se aibă în vedere şi maximizarea rentabilităţii la nivel
de întreprindere şi nu doar pe produs, deoarece nivelul rentabilităţii întreprinderii depinde nu
numai de preţul de vânzare al fiecărui produs, ci şi de volumul producţiei vândute, de costul
global total. Tendinţa unor agenţi economici de a spori preţul de vânzare al produselor, în
vederea măririi rentabilităţii pe produs, fără să ţină seama de elasticitatea cererii faţă de preţ,
poate determina scăderea vânzărilor şi punerea în situaţia chiar de a nu putea acoperi
cheltuielile totale globale din încasările totale obţinute.
d) Creşterea vitezei de rotaţie a capitalului, respectiv scurtarea duratei unui circuit,
este o altă cale importantă de sporire a rentabilităţii întreprinderii. Fără a spori masa
capitalului avansat, prin accelerarea rotaţiei capitalului, unităţile economice, pot obţine, într-o
perioadă de timp, un volum de producţie mai mare, să reducă costurile fixe medii de producţie
şi să obţină un profit mai mare.
În afară de reducerea timpului de producţie propriu-zis, este necesar să se producă şi
să se ofere spre vânzare numai produse cerute de piaţă, în calitatea şi cantitatea
corespunzătoare, deoarece rentabile pot fi numai bunurile şi serviciile care au fost vândute
fiind încasată contravaloarea lor. Producţia fără desfacere trebuie sistată întrucât ea aduce
numai pierderi.
Accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului, presupune ca firma să se aprovizioneze cu
factorii de producţie necesari ca volum, structură şi calitate, la timpul optim. Tendinţa unor
agenţi economici de a se aproviziona cu cantităţi excedentare de materii prime, materiale, de a
stoca produse finite în aşteptarea unor preţuri mai mari, determină imobilizarea spaţiilor de
depozitare, a mijloacelor materiale, ceea ce conduce la creşterea costurilor prin dobânzi, chirii
etc., la limitarea rentabilităţii.
 6. CONCURENŢA PERFECTĂ

6.1. Concurenţa şi preţul

6.2. Concurenţa pură şi perfectă
6.3. Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

6.1. Concurenţa şi preţul

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre variabilele definitorii ale
pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.
Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de
proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare
cu ceilalţi, fiind expresia liberei iniţiative.
Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între agenţi economici, în
vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de
consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare etc. Este o întrecere pentru a
obţine avantaje (sau măcar pentru a diminua probabilitatea producerii riscurilor). În
concurenţă, fiecare acţionează din interes.
Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi existenţa proprietăţii private,
iar drepturile de proprietate sunt riguros delimitate şi garantate. O piaţă este cu atât mai
competitivă cu cât este mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri,
cantitate şi mod de comercializare.
Funcţiile concurenţei sunt:
a) Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi creativitate, care favorizează
creşterea eficienţei, economisia resurselor, satisfacerea mai bună a nevoilor;
b) Diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili, întreprinzători; ea
îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii imobili, conservatori;
salubrizează viaţa economică;
c) Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor şi chiar a
preţurilor de vânzare;
d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină şi
îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-
şi ameliora activitatea;
e) Concurenţa şi proprietatea privată favorizează formarea unor comportamente
raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea câştigurilor
dar şi a riscurilor care rezultă pentru agenţii economici;
f) Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii autonome ale
producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi cumpărătorilor;
 g) Când este necorespunzător reglementată şi supravegheată concurenţa se poate
transforma în contrariul său: generează risipă de resurse; conduce la concentrarea
exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea bunurilor mărfare; îl
defavorizează pe consumator etc.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate
oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă.
Acesta este preţul absolut.
Există şi preţul relativ sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c etc.,
exprimate în funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă. Se
utilizează relaţia:
Pri=PAi/Pe
unde Pri = preţul relativ al bunului „i”
PAi = preţul absolut al bunului „i”
Pe = preţul absolut al bunului etalon
Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori se
fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru caracterizarea
nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.
Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile unităţilor
economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o pârghie economico-
financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.
Principalele funcţii îndeplinite de preţ într-o economie concurenţială sunt:
 Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor,
fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi vizează pe toţi subiecţii acţiunii
economice. Cea mai generalizatoare formă de măsurare economică – măsurarea
monetară – se realizează prin mijlocirea preţurilor.
 Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre resurse şi
nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii şi invers.
Cu cât preţul este mai ridicat, cu atât respectivul bun este potenţial mai insuficient în
raport cu nevoile.
 Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt coordonate deciziile
producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea preţurilor relative antrenează
permanente realocări ale factorilor de producţie pe domenii, noi modalităţi de
combinare a acestora, structuri noi ale ofertei şi consumului. Creşterea preţurilor
relative generează tendinţa de reducere a consumului şi de creştere a producţiei. Din
contră, la mărfurile pentru care ele scad, consumul este stimulat, iar producţia
descurajată. De aceea, preţurile sunt considerate pivotul economiei de piaţă.
 Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi recuperează
cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuarea activităţii
 economice. Tot pe baza informaţiei furnizate de preţuri producătorul decide să
restrângă sau să abandoneze anumite activităţi.
 În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate, preţul este un
factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi,
ramuri şi sectoare de activitate.
 În economia de piaţă, preţul este cel care, împreună cu venitul nominal, „arbitrează"
accesul persoanelor şi categoriile de persoane la bunurile economice marfare.

6.2. Concurenţa pură şi perfectă

Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se bazează pe o serie de
caracteristici care, în interacţiunea lor, constituie mecanismul ideal de funcţionare a pieţei.
Acestea sunt:
a) Structura pieţei este atomizată, în care agenţii cererii şi ofertei sunt de forţă
economică redusă şi în număr mare. Pe o asemenea piaţă, producătorii (vânzătorii) şi
cumpărătorii sunt primitori de preţ (price takers; preneurs des prix). Un agent economic este
primitor de preţ când are o forţă economică aşa de redusă în raport cu cererea pieţei sau oferta
industriei, încât el nu are nici o posibilitate de a-l influenţa.
b) Omogenitatea perfectă înseamnă identitatea intrinsecă şi extrinsecă a tuturor
bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe respectiva piaţă. Această caracteristică face ca,
ipotetic, cumpărătorul să nu aibă nici un motiv să prefere marfa producătorului X sau Y sau Z;
el le tratează pe toate în mod identic.
c) Intrarea-ieşirea liberă de pe piaţă. Intrarea şi ieşirea se face pe bază de
raţionament economic. Astfel, ofertantul (producătorul) intră pe o piaţă atunci când obţine un
cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se comercializează bunul. El iese de
pe piaţa respectivului bun când costul marginal este mai mare decât venitul (încasarea
marginală), încercând să se reprofileze spre alte domenii, unde poate obţine cel puţin profitul
normal. Cumpărătorul, agentul cererii intră pe piaţa unui bun prin compararea raportului
dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al acelui bun cu acelaşi raport obţinut pentru alte
bunuri substituibile. Când primul raport este mai mare, cumpărătorul decide intrarea pe piaţă
şi devine agent al cererii. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului dat şi se
orientează spre altele.
Piaţa care satisface condiţiile de atomicitate, omogenitate şi intrare (ieşire) liberă, se
numeşte piaţă cu concurenţă pură. Ea este completată cu condiţiile concurenţei perfecte
reprezentate de transparenţa şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie.
d) Transparenţa pieţei. Se apreciază că o piaţă este transparentă atunci când agenţii ei
sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra variabilelor pieţei. Ca atare, ei acţionează
în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor criterii de raţionalitate economică, având la bază o
perfectă informare.
 e) Factorii de producţie au mobilitate perfectă, ceea ce presupune lipsa unor limite
tehnice, economice, juridice în calea orientării libere şi naturale a acestora spre domenii unde
sunt folosiţi cu cea mai înaltă eficienţă.
Când una, mai multe sau toate aceste condiţii nu sunt satisfăcute piaţa este
caracterizată prin concurenţă imperfectă.

6.3. Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai bune rezultate
posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe termen scurt şi pe termen lung.
Fiind primitoare de preţ, firma concurenţială nu-l poate influenţa, iar fiecare unitate
suplimentară de bun produs şi vândut îi aduce un spor de încasări egal cu preţul pieţei.
Urmărind maximizarea profitului total, firma realizează un spor de încasări nete (încasări
totale – cheltuieli totale), când preţul pieţei este superior costului marginal.
Ca atare, fiecare unitate produsă şi vândută o costă mai puţin decât încasează (costul
marginal < preţul pieţei). În aceste condiţii, ea este interesată să mărească oferta pentru că
fiecare unitate adiţională îi aduce câştig.
Firma obţine cele mai bune rezultate când realizează şi vinde un volum de produse
pentru care costul marginal (full) - care include profitul normal - este egal cu preţul pieţei.
Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru pe termen scurt:
Costul marginall = Preţul pieţeii = Încasarea marginală = Venitul marginal
Rezultatul: profitul total este maxim.
Pe termen lung, toate costurile sunt variabile. În aceste condiţii, echilibrul firmei,
maximizarea profitului total se realizează la acea producţie pentru care:
Preţul = Costul marginal = CTM full = CVM full
Cum egalitatea CTM = costul marginal se realizează la acea producţie pentru care
CTM este minim, se poate considera că, pe termen lung, la echilibru, firma în concurenţă
perfectă obţine doar profit normal.
 7. CONCURENŢA IMPERFECTĂ

7.1. Concurenţa monopolistică

7.2. Concurenţa de monopol
7.3. Concurenţa de oligopol

7.1. Concurenţa monopolistică

Trăsăturile pieţei cu concurenţă monopolistică
a) Numărul mare de competitori. Prin această caracteristică concurenţa monopolistică
se deosebeşte de monopol existând o posibilitate limitată de fixare şi control a preţurilor şi se
aseamănă cu modelul concurenţei perfecte cu toate că numărul firmelor producătoare este mai
mic.
b) Libertatea de intrare şi ieşire a firmelor în cadrul pieţei. Deoarece firmele care
acţionează pe această piaţă sunt de dimensiuni mici, resursele băneşti nu constituie o barieră
în calea intrării pe o asemenea piaţă.
c) Bunurile comercializate nu sunt omogene. Această caracteristică este definitorie
pentru piaţa concurenţei monopolistice. Bunurile sunt doar asemănătoare nu identice.
Diferenţierea lor poate fi de două feluri:
 diferenţierea reală - este legată de utilitatea bunurilor chiar dacă nivelul calitativ al
acestor bunuri nu se modifică (de exemplu: bunuri cu un ambalaj deosebit, facilităţi
oferite la cumpărare etc.)
 diferenţiere imaginară - apare atunci când diferenţierea este dată de punctul de vedere
al consumatorului. O armă a producătorului în acest sens o constituie reclama
concurenţială care îi poate convinge pe cumpărători că un anumit produs este superior
altuia chiar dacă în realitate acestea sunt identice.
d) Comportament independent – fiecare firmă deţine o cotă de piaţă nesemnificativă
ce nu afectează ceilalţi concurenţi.
În concluzie, această piaţă caracterizează comerţul cu amănuntul al diferitelor bunuri
din marile oraşe.
Deoarece produsele sau serviciile vândute de firmele ce-şi desfăşoară activitatea pe o
piaţă monopolistică, diferă într-o oarecare măsură, acestea au flexibilitate în ceea ce priveşte
stabilitatea preţurilor. Modificarea nu poate fi însă semnificativă, întrucât acest lucru ar
conduce la pierderea clienţilor şi la declanşarea unui adevărat război al preţurilor.
Este însă posibilă o creştere a preţurilor peste medie, în condiţiile unei diminuări a
producţiei dacă acest lucru poate mări marja de profit. Sau dimpotrivă, o diminuare a
preţurilor, dacă acest lucru este mai avantajos.
 În cazul firmelor monopolistic concurenţiale, curba cererii este descendentă, iar
venitul marginal (Vmg) al unei unităţi vândute suplimentar este mai mic decât preţul acestuia,
deoarece preţul nou, mai mic se aplică tuturor unităţilor vândute.
Principiul teoretic general de determinare a cantităţii optime de bunuri produse de o
firmă care operează pe piaţa concurenţei perfecte sau de monopol se verifică şi în cazul pieţei
concurenţei monopolistice.
Aceasta înseamnă, că pe o perioadă scurtă de timp, producţia unei firme care
urmăreşte maximizarea profitului se află la acel nivel la care Cmg = Vmg, iar P>CTM, iar în
cazul în care firma doreşte minimizarea pierderilor vor trebui îndeplinite condiţiile: Cmg =
Vmg iar P  CVM (cost variabil mediu).
Pe o perioadă lungă de timp, activitatea unei firme este eficientă dacă la un anumit
nivel al producţiei Cmg = Vmg şi P = CTM.
Rezultă deci, că pe o perioadă scurtă de timp, determinarea cantităţi optime a unei
firme monopolistice se realizează ca în cazul monopolului, iar pe o perioadă îndelungată de
timp determinarea cantităţi optime se apropie de modelul concurenţei perfecte.
Asemănările pieţei cu concurenţă monopolistică cu piaţa de monopol constau în
posibilitatea exercitării puterii de monopol asupra preţurilor şi cantităţii oferite, putere
conferită de următoarele condiţii:
 pe perioadă scurtă elasticitatea cererii în funcţie de preţ nu se modifică
semnificativ.
 firma monopolistică exercită o putere de monopol asupra preţurilor datorită
dreptului exclusiv pe pe care îl posedă asupra mărcii de fabricaţie.
 pe termen scurt, fluxul intrărilor de noi firme pe această piaţă este egal cu 0.
În condiţiile prezentate mai sus firma monopolistică îşi stabileşte volumul producţiei
la nivelul la care Cmg = Vmg şi fixează preţul în funcţie de nivelul cererii, preţ care este mai
mare decât costul marginal şi CTM.
La fel ca în cazul monopolului, o parte din capacitatea de producţie existentă nu este
folosită ceea ce permite obţinerea profitului economic.
 P Cmg
CTM=VM

Pe CTM

CTM

Qe Vmg

0 Q

Fig.1: Profitul obţinut de firma monopolistică pe temen scurt

Profitul obţinut în concurenţa monopolistică, pe termen scurt, depinde de tipul cererii:

poziţia şi elasticitatea curbei cererii. Aceasta înseamnă că va fi cu atât mai mic cu cât curba
cererii va fi mai elastică.
Firma poate însă înregistra şi pierderi. În această situaţie, resursele folosite de firmă
conduc la un câştig mai mic decât acela care ar fi putut fi obţinut în alte domenii de activitate.
În acest caz, suprafaţa haşurată reprezintă pierderile.

P Cmg
CTM

CTM
P CTM=VM

Vmg
Fig.2: Pierderile înregistrate de firma monopolistică pe termen scurt

O firmă se poate afla în această situaţie nefavorabilă fie atunci când salariile sunt
foarte mari, fie din cauza unei slabe gestionări. De asemenea, pierderi se pot înregistra când
produsul nu este solicitat de consumatori, astfel încât cererea este relativ scăzută.
Pe termen lung o firmă aflată în condiţii de concurenţă monopolistică va obţine numai
profitul normal. În cazul în care firmele obţin supraprofit, pe termen lung intrarea de noi firme
în ramură determină migrarea unei părţi a clientelei firmelor deja existente. Astfel, cererea
pentru produsele acelor firme se diminuează, curba cererii lor se va deplasa spre stânga atâta
timp cât se va obţine supraprofit şi cât noi firme vor continua să intre în ramură.
Când însă firmele obţin pierdere, acestea au tendinţa de a părăsi piaţa. Acest lucru
determină o creştere a cererii pentru firmele rămase pe piaţă. Deci pierderile determină ieşirea
de pe piaţă a unor firme, ieşire care determină la rândul ei deplasarea spre dreapta a curbei
cererii firmelor rămase. Ca rezultat al creşterii cererii pentru aceste firme, profiturile vor
creşte sau, după caz, vor înregistra o diminuare a pierderilor. Acest proces de intrare – ieşire
continuă până când firmele înregistrează un profit economic egal cu zero.
Echilibrul pe termen lung va fi atins în momentul în care se va obţine doar profit
normal adică nu va mai exista tendinţa de intrare – ieşire în/din ramură.

P Cmg-tl

Ptl CTMtl

VMtl = CTMtl
0
Qtl Vmg-tl Q

Fig.3: Profitul obţinut pe termen lung

După cum putem observa, curba cererii este tangentă la curba CTM pe termen lung.
VM şi CTM pe termen lung sunt tangente atâta timp cât intrările pe/de pe piaţă conduc la
profit egal cu zero. Deoarece profitul pe unitatea de producţie vândută este egal cu diferenţa
dintre preţ (situat pe curba cererii) şi costul total mediu, profitul este zero doar dacă cele două
curbe se ating fără a se intersecta. Producţia va fi determinată în punctual în care VM = CTM.
Pentru oricare alt nivel al producţiei CTM va fi mai mare decât VM şi deci profitul
obţinut este sub cel normal.
În concluzie, există două caracteristici de bază ale echilibrului pe termen lung în
concurenţa monopolistică:
1. Concurenţa monopolistică se aseamănă atât cu monopolul cât şi cu concurenţa perfectă
astfel:
1.1 Pe o piaţă monopolistă P > Cmg
# maximizarea profitului prersupune Vmg = Cmg
# curba descendentă a cererii determină Vmg < P
1.2. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă P = CTM pentru că intrarea şi ieşirea liberă
pe/de pe piaţă conduce la profit egal cu zero pe termen lung.
2. Concurenţa monopolistică se deosebeşte de monopol Deoarece monopolul este o structură
de piaţă cu un singur vânzător care oferă un produs fără substituenţi apropiaţi el determină
obţinerea unui profit economic pe termen lung.

Concurenţa monopolistică, datorită intrării libere pe piaţă a firmelor determină

obţinerea unui profit economic egal cu zero pe termen lung.
 7.2. Concurenţa de monopol
Monopolul reprezintă acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este concentrată în
forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă, care se confruntă cu o
cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare cu forţă economică şi cerere
individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi, iar
furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă.
Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur, ar fi viabilă dacă nu ar
exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea covârşitoare a
trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă - de bunuri
economice substituibile. Sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au
înlocuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în sens larg, prin
prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.
În consecinţă, se poate aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu totul
particulară. Există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un agent
economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în mod
operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe piaţă un
bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă.
Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl
reprezintă maximizarea profitului, adică: VT – CT = Profit total → max.
Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de gestiune,
respectiv:
a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există riscul
pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar sub
nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;
b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru consumatori
(sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice din
domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;
c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării subvenţiilor
bugetare, profitul contabil fiind nul.
Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un monopol îşi
asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.
Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de echilibru -
qem şi preţ - pem) pentru care Vmg = Cmg, profitul total fiind maxim.

7.3. Concurenţa de oligopol

Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai răspândită în ţările dezvoltate din
punct de vedere economic. Pe piaţa de oligopol, oferta este asigurată de un număr relativ mic
de firme (câţiva vânzători), între care nu există diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării
tehnice, forţei economice, nivelului costului mediu, gradului de internaţionalizare a activităţii.
Fiecare vânzător reprezintă o firmă mare, cu o forţă economică, tehnologică şi
financiară ridicate, deţine o pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a
influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile privind preţul, cantitatea, publicitatea, lansarea în
modele noi, modul de comercializare etc.), şi indirect (prin reacţiile pe care le are la acţiunile
concurenţilor).
Pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii concurenţi
sunt foarte puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de licenţe, brevete etc.),
financiare (privilegii speciale cu marile instituţii financiare şi de credit care sunt piedici pentru
eventualii nou veniţi) şi organizatorice (contracte de exclusivitate cu furnizorii de anumite
materii prime, cu reţeaua comercială cu amănuntul, dar mai ales cu cea en-gros).
Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, oţel, var, energie
electrică, energie termică, ţiţei), există un oligopol pur. Când bunurile sunt de acelaşi gen, dar
diferenţiate intrinsec sub aspect funcţional (autovehicule, tehnică electronică de calcul,
produse hi-fi, servicii financiare juridice şi de con-sultanţă economică etc.), structura de piaţă
se numeşte oligopol eterogen.
Diferenţa principală dintre oligopol şi alţi ofertanţi pe pieţele imperfecte este că
oligopolul are un comportament strategic. În elaborarea strategiilor şi adoptarea deciziilor
(mai ales în privinţa preţului – fiecare oligopol fiind un căutător de preţ) oligopolul se
confruntă cu o dilemă fundamentală: să adopte un comportament de cooperare sau de
confruntare cu celelalte câteva firme din industrie.
Dacă firmele cooperează, obţin avantaje mai mari ca grup, comportându-se ca un
monopol; dacă o firmă „dezertează” din cooperare ea va obţine mai multe avantaje pentru
sine, iar dacă celelalte vor face la fel, va fi mai rău atât pentru grup, cât şi pentru fiecare.
Starea de echilibru care se realizează prin luarea în calcul, de către fiecare firmă, doar a
câştigurilor proprii, fără a coopera cu ceilalţi, este numită echilibru noncooperant.
Relaţiile dintre firmele care acţionează pe piaţa de oligopol nu pot fi încadrate într-o
schemă rigidă, pentru că nu există o teorie generală a oligopolului, ci doar situaţii particulare
şi modele specifice. Ele pot fi incluse în două modele extreme: relaţii de confruntare deschisă
(oligopolul noncooperant) şi relaţii de „cooperare" limitată, din interes.
 8. INDICATORI MACROECONOMICI. VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII

8.1. Indicatori macroeconomici

8.2. Formele venitului macrosocial
8.3. Consumul şi economiile
8.4. Investiţiile

8.1. Indicatori macroeconomici

Măsurarea rezultatelor economice decurge din însuşi conţinutul activităţilor
economice, din principiul raţionalităţii şi al eficienţei ce guvernează aceste activităţi.
Efectele activităţilor economice sunt valabile la toate nivelurile de structurare a
economiei, ele putând fi microeconomice şi macroeconomice. Rezultatele microeconomice
sunt considerate primare, ele fiind evidente direct şi nemijlocit. Rezultatele macroeconomice
sunt mărirmi agregate.
Produsul global brut (PGB) însumează valoarea totală a bunurilor şi serviciilor cu
caracter marfar şi nemarfar obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul
subsistemelor economiei naţionale.
PGB = Ci + Qfin Qfin - producţie finală
Consumul intermediar (Ci) reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor finite pentru
unii agenţi economici, în timp ce pentru alţi agenţi sunt materii prime.
Produsul intern brut (PIB) reflectă valoric producţia finală de bunuri şi servicii
obţinute de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini, care îşi desfăşoară activitatea în
interiorul ţării într-o perioadă de timp, de regulă un an.
PIB = PGB - Ci
PGB include înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusă. PIB cuprinde
produsele şi serviciile ajunse, în decursul unui an, în ultimul stadiu al circuitului economic.
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea de piaţă a tuturor bunurilor şi
serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul, cât
şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp, de regulă un an.
PNB = PIB ± (E – I)
E - export (agenţii economici care acţionează înafara teritoriului naţional)
I - import (agenţii economici străini care acţionează în interiorul ţării)
(E – I) se numeşte soldul cu străinătatea
PIB şi PNB includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix (amortizarea - A).
Produsul intern net (PIN) sintetizează valoarea adăugată netă a bunurilor şi
serviciilor finale obţinute de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini, care îşi
desfăşoară activitatea în interiorul ţării într-o perioadă de timp, de regulă un an.
PIN = PIB – A
 Produsul naţional net (PNN) măsoară, în formă monetară, valoarea adăugată netă a
bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni care acţionează atât în
interiorul, cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp, de regulă un an.
PNN = PNB – A

8.2. Formele venitului macrosocial

Venitul naţional este produsul total net al agenţilor economici şi singura sursă de
plată a acestora.
Ca producţie naţională netă, venitul naţional va acoperi cererea agregată din economie.
Astfel, menajele vor achiziţiona pentru consum, bunuri şi servicii, cum sunt alimente,
televizoare, haine etc.; firmele, vor cheltui sub formă de investiţii, achiziţionând bunuri de
capital tehnic pentru producerea bunurilor şi serviciilor; guvernul va achiziţiona bunuri şi
servicii pentru consumul curent şi pentru investiţii publice; străinătatea va achiziţiona, prin
exporturi şi importuri, bunuri şi servicii, ca exporturi nete. În cadrul economiei,
întreprinzătorii sunt cei care produc bunurile materiale şi serviciile necesare oamenilor.
Pentru ca această producţie să se transforme în venit în favoarea agenţilor
macrosociali, este necesar să fie înlocuite toate acele elemente de capital tehnic care s-au
depreciat în procesul obţinerii bunurilor economice: maşinile care s-au uzat, clădirile care s-au
deteriorat, mijloacele de transport care nu mai sunt corespunzătoare etc.
Rezultă că venitul naţional real, creat pentru folosinţa curentă, este numai o parte din
produsul total obţinut de agenţi economici, ceea ce rămâne după ce înlocuim capitalul
depreciat şi consumat ocazionat cu producerea acestuia.
Mărimea veniturilor care se creează la nivelul unei economii naţionale sau produsul
intern net, în preţurile factorilor (PINpf) se obţine scăzând amortizarea (A) şi impozitele
indirecte (IIN) din suma produsului intern brut, la preţurile pieţei (PIBpp) şi a subvenţiilor
(Sv):
PINpf = (PIBpp + Sv) – (A + IIN)
Acest lucru se realizează cu ajutorul contului de creare a veniturilor care evidenţiază,
pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie, formarea veniturilor din activitatea
economică şi din patrimoniu, sub forma valorii adăugate nete (VANpf) sau a produsului
intern net (PINpf) în preţurilor factorilor.
VN (PNNpf) = PINpf + (VFIS – VFPS) sau dacă notăm VFIS – VFPS = soldul
veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea cu (SVFS), atunci: VN (PNNpf) =
PINpf ± SVFS.
Acest calcul se realizează cu ajutorul contului naţional de repartiţie a veniturilor, care
evidenţiază repartiţia primară a acestora, făcându-se trecerea de la calcul după concepţia
„intern” la calculul după concepţia „naţional”.
 Metoda de calcul al venitului naţional prin însumarea veniturilor realizate de posesorii
factorilor de producţie participanţi la activitatea de producţie se numeşte metoda repartiţiei
sau a însumării veniturilor.
Potrivit acestei metode, venitul naţional va cuprinde: salarii + rente + dobânda netă
+ profiturile. Toate aceste venituri obţinute de participanţii naţionali la crearea producţiei
sunt supuse impozitelor directe.
Dacă avem în vedere că orice ţară efectuează o serie de plăţi către alte ţări, ce nu sunt
legate de activitatea de producţie, ca, de exemplu, cotizaţii la organisme internaţionale la care
este afiliată şi, totodată, poate să încaseze plăţi de la alte ţări, atunci, prin corectarea venitului
naţional creat, cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul
transferurilor curente în raport cu străinătatea (STCS), se obţine venitul naţional disponibil
(VND):

VND = VN ± STCS
În funcţie de soldul transferurilor curente cu străinătatea, venitul naţional disponibil
poate fi mai mare, egal sau mai mic decât venitul naţional.
Venitul naţional disponibil se foloseşte la calculele şi analizele privind veniturile
populaţiei, consumul membrilor societăţii şi investiţiile (eforturile pentru dezvoltare).
Dacă din venitul naţional disponibil scădem elementele din venitul naţional care nu
revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profitul nedistribuit, impozitul pe profit)
şi adăugăm veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii
etc.), obţinem indicatorul venitului personal al populaţiei (al menajelor) VPM.
Prin eliminarea din veniturile personale ale populaţiei a impozitelor şi taxelor plătite
de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor (VDM), indicator ce exprimă
posibilităţile populaţiei pentru consum şi economii.
Venitul naţional disponibil este un venit net. Dacă la acesta se adaugă amortizarea, se
obţine venitul disponibil brut (VDB). Acest calcul se realizează cu ajutorul contului naţional.
În concluzie, putem aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de
producţie pentru serviciile aduse în economie, adică veniturile provenite din munca
angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce
reprezintă suma valorii adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării
şi în alte ţări.

8.3. Consumul şi economiile

Venitul disponibil (VD) obţinut efectiv de posesorii factorilor de producţie se
foloseşte pentru consum (C), iar partea care nu este consumată o reprezintă economiile (E):
VD = C + E
 Ansamblul economiilor realizate se transformă, la nivelul economiei naţionale, în
investiţii care sunt utilizate pentru sporirea producţiei. Acest lucru se obţine prin
transformarea economiilor în bunuri de capital (acumulare de capital tehnic).
Prin scăderea din venitul disponibil a cheltuielilor pentru consum, obţinem economiile
(E): E = VD – C
Corelaţiile dintre venitul disponibil, în calitate de variabilă independentă, consum şi
economii, în calitate de variabile dependente, se analizează static şi dinamic, cu ajutorul unor
parametrii economici, ca:
a) Rata medie a consumului sau înclinaţia medie spre consum (c) exprimă partea
din venitul disponibil ce se cheltuieşte pentru consum la un moment dat şi într-un anumit
spaţiu socio-economic:
C
c
VD
Acest parametru se exprimă în procente (70%), ca număr zecimal (0,7), respectiv sub
formă de fracţie (7/10), el fiind, de regulă, o mărime pozitivă, dar subunitară.
b) Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum (c')
exprimă cu cât sporeşte consumul (ΔC) la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (ΔVD)
sau partea din venitul disponibil suplimentar care se adaugă la consum într-o anumită
perioadă şi într-un spaţiu socio-economic dat:
C
c' 
VD
Înclinaţia marginală spre consum, de regulă, este o mărime pozitivă şi subunitară.
c) Rata medie a economiilor sau înclinaţia medie spre economii (e) exprimă partea
economiilor în totalul venitului disponibil la un moment dat şi într-un anumit spaţiu socio-
economic:
E
e
VD
Ţinând seama că economiile plus consumul formează venitul disponibil, suma dintre
înclinaţia medie spre economii şi înclinaţia medie spre consum este egală cu 1 sau 100%:
e  c  1 (100%)
d) Rata marginală a economiilor sau înclinaţia marginală spre economii (e')
exprimă cu cât sporesc economiile (ΔE) la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (ΔVD)
sau partea din venitul disponibil suplimentar cu care cresc economiile într-o anumită perioadă
şi într-un anumit spaţiu socio-economic:
E
e' 
VD
Înclinaţia marginală spre economie, de regulă, este o mărime pozitivă şi subunitară,
mai mică decât înclinaţia marginală spre consum.
 Dacă avem în vedere că sporul consumului plus sporul economiilor formează venitului
disponibil, atunci:
c' + e' = 1 (100%).

8.4. Investiţiile
Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea
bunurilor de capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii.
Cumpărarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată, de acţiuni şi obligaţiuni,
unor suprafeţe de pământ nu reprezintă investiţii în sens economic deoarece folosirea lor nu
contribuie la creşterea capitalului şi avuţiei naţionale, ci doar schimbă proprietarul lor.
În raport de modul de folosire a bunurilor de capital achiziţionate, investiţiile se împart
în:
a) investiţii de înlocuire (Iî) destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din
funcţie, ca urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea;
b) investiţii pentru dezvoltare sau nete (In) destinate sporirii volumului capitalului
tehnic real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul
economisit.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează
investiţiile brute de capital (Ib) ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.
Investiţia brută se compune din investiţii în bunuri de capital (durabile), cu excepţia
cheltuielilor pentru bunurile gospodăriilor populaţiei, care se includ în consumul privat şi al
bunurilor durabile, care se includ în producţia intermediară a statului şi investiţiei în
modificarea stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite din producţia proprie,
destinate vânzării.
Atunci când în economie suma investiţiilor brute este mai mică decât volumul
investiţiilor de înlocuire, are loc o reducere a capitalului tehnic real, adică un fenomen de
dezinvestiţie.
Din punctul de vedere al proprietarului, avem:
 investiţii private – efectuate de sectorul privat;
 investiţii publice – efectuate de către stat.
Din punctul de vedere al ţărilor (unde se efectuează), avem:
 investiţii interne – ce se efectuează în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat;
 investiţii externe care se efectuează în alte sau către alte ţări. Investiţiile străine care
se efectuează în alte ţări sunt investiţii străine directe (ISD) şi investiţii străine de
portofoliu (ISP).
După domeniul în care se realizează, avem investiţii industriale, agricole etc. Mai sunt
şi alte criterii de clasificare a investiţiilor.
 Venitul unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri de consum (C)
şi de bunuri de capital (de investiţii) – K, adică venitul disponibil cheltuit este egal cu:
VD = C + K
iar pe de altă parte, unei valori egale de venit destinate consumului şi economiilor, adică
venitul disponibil obţinut (realizat) este egal cu VD = C + E.
În această situaţie, economiile şi investiţiile, la nivelul unei economii naţionale,
considerată ca sistem închis, nu pot fi decât egale, ele reprezentând unexcedent de venit peste
cheltuielile de consum: I=E
Egalitatea celor două mărimi decurge din faptul că ele reprezintă, pentru economia
colectivităţii, două faţete ale aceluiaşi proces.
Astfel, în timp ce economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului
individual, investiţiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.
Atunci când E > I, economiile reprezintă o pierdere de venit, înregistrându-se un
declin economic. În acelaşi timp, creşterea economiilor face ca, în timp, rata de creştere a
consumului să se reducă, influenţând negativ evoluţia profitului. Acţionând însă prin pârghii
de stimulare a investiţiilor, se creează egalitatea dintre E şi I, însă, la un venit disponibil mai
mare, ca urmare a efectului multiplicator ce se produce în economie.
Decizia de a investi se bazează pe analiza comparată a o serie de indicatori economici,
cum ar fi:
a) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie obţinut din investiţie şi
costul investiţiei;
b) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a dobânzii (sau costul de
oportunitate al investiţiei).
Potrivit primului criteriu economic, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea
prezentă a venitului este mai mare sau cel mult egală cu mărimea costului investiţiei. În
situaţia în care costul investiţiei este mai mare decât valoarea prezentă, investiţia nu trebuie
realizată.
Întrucât venitul realizat de o investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în
prezent ca mărime.
Relaţia de calcul pentru valoarea prezentă (Vp) a unui venit ce se va obţine peste n ani
(Vn) este:
Vn
Vp 
1  d n
în care, d reprezintă rata medie nominală anuală a dobânzii.
Această valoare actualizată constituie o coincidenţă cu mărimea unui depozit monetar
creat în prezent, care asigură, peste n ani, un venit ce cuprinde şi dobânda cumulată la venitul
iniţial.
 Principiul multiplicatorului (k) exprimă interacţiunea care se formează între
creşterea venitului şi creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de amplificare (K), ce
ne arată cu cât sporeşte venitul la creşterea cu o unitate a investiţiilor:
VD VD 1 1 1
k    
I VD  C 1  C 1  c' e'
VD
Prin semnificaţia sa, multiplicatorul reflectă şi exprimă legătura directă dintre intrările
în sistemul economic − concretizate în investiţii − şi ieşirile acestuia sub forma veniturilor
participanţilor la activitatea economică. Investiţiile sunt cele care produc efectele de antrenare
asupra producţiei de bunuri economice şi, prin aceasta, asupra veniturilor şi consumului.
Valoarea multiplicatorului este cu atât mai mare, cu cât înclinaţia marginală spre
consum este mai mare sau cu cât înclinaţia marginală spre economisire este mai mică.
Principiul acceleratorului (sau de acceleraţie) exprimă efectul creşterii venitului
asupra investiţiilor.
Astfel, dacă toate capacităţile de producţie ar fi utilizate integral, o sporire a cererii de
bunuri de consum generează o creştere de o mai mare amplitudine a investiţiilor în economie.
Considerând creşterea cererii de bunuri de consum ca o variabilă independentă ce
determină mărimea investiţiilor, acceleratorul (a) se exprimă cu ajutorul relaţiei:
It I
a  t
Vt  Vt 1 V
de unde rezultă că mărimea investiţiilor este egală cu acceleratorul înmulţit cu creşterea
venitului: I = a * AV, unde 0 < a< 1
Corespunzător principiului acceleratorului la nivelul economiei, volumul investiţiilor
în perioada t (It) provine din sporirea venitului naţional. Acţiunea principiului acceleratorului
este valabilă numai în situaţia în care capitalul necesar pentru a obţine venitul naţional din
momentul t este mai mare decât capitalul disponibil existent în t. Dacă diferenţa este negativă,
atunci înseamnă că în economia reală a avut loc un fenomen de dezinvestiţii.
 9. MONEDA. PIAŢA MONETARĂ

9.1. Moneda: concept, forme, funcţii

9.2. Creaţia sau emisia monetară
9.3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă
9.4. Echilibrul monetar

9.1. Moneda: concept, forme,funcţii

Termenul de monedă are o sferă de cuprindere mai largă decât cel de bani, în sensul că
moneda constituie una din instituţiile de bază a oricărei economii de piaţă, în timp ce
banii sunt consideraţi, în principiu, mijlocul sau, ca să zicem aşa, vehiculul de operare a
schimbului de mărfuri. În mod curent, cele două noţiuni se suprapun, ceea ce face ca în acest
curs să le atribuim acelaşi înţeles.
Moneda (banii) reprezintă un însemn valoric, respectiv un înscris simbolic de
garantare de către autoritatea naţională (în cazul EURO, de către autoritatea comunitară a UE)
a puterii de cumpărarea, cu respectarea următoarelor condiţii:
 este emis de către stat (uniune de state în cazul UE);
 se află la purtător;
 are caracter impersonal;
 are o valoare reală care poate varia în timp;
 funcţionează pe bază de încredere.
Etapele evoluţiei banilor:
 etapa banilor marfă;
 etapa banilor monedă bătută din metale preţioase (aur, argint) sau aliaje din alte metale;
 etapa banilor de hârtie: bancnotă (notă de bancă tipărită, având valoare fictivă,
convenţională); numită şi etapa banilor fiduciari, aceasta a funcţionat în două variante
distincte:
 varianta aur-devize (1944-1974), conform Conferinţei de la Brecton-Woods care a
stabilit şi menţinut în acest interval preţul fix al aurului de $ 35 uncia, astfel că devizele
(USD şi lira sterlină) aveau acoperire în aur;
 varianta devize (1974 - în prezent), fără acoperire în aur, depinzând de încrederea în
puterea economică a economiilor naţionale care-şi oferă moneda ca monedă de refugiu
sau rezervă (în prezent: EURO, USD, ₤ etc.).
Banii fiduciari înseamnă bani de hârtie şi monedă metalică divizionară cu valoare
convenţională şi cu putere de circulaţie numai într-o anumită ţară sau, după caz, într-un grup
de ţări care convin şi îşi asumă această monedă unică ( exemplu SME: Sistemul Monetar
European).
Formele contemporane ale banilor sunt:
 • biletul de bancă (bancnota);
• moneda metalică divizionară;
• moneda scripturală (banii de cont);
• moneda de calcul (exemplu: DST-drepturi speciale de tragere în cadru FMI);
• banii de tezaur: aur, argint, pietre preţioase etc.;
• moneda de rezervă: aur sau devize liber convertibile (de regulă EURO şi USD).
Funcţiile banilor sunt:
• mijloc de circulaţie a mărfurilor;
• mijloc de plată: vânzarea şi cumpărarea sunt separate în timp şi eventual în spaţiu;
• măsură a valorii: etalon al preţurilor (fără a fi necesară prezenţa reală a banilor);
• mijloc de tezaurizare (înavuţire prin acumulare), mai greu de realizat în condiţii
inflaţioniste, însă fiind un simbol al bunăstării şi bogăţiei, acumularea bănească se poate
transforma în bunuri de valoare imobiliare, proprietăţi, terenuri, obiecte de artă,
bijuterii,colecţii de timbre rare sau cărţi incunabile etc.
• bani universali: servesc drept mijloc de plată în schimburile externe prin intermediul
cursului de schimb valutar care permite convertibilitatea monetară liberă.
Cursul de schimb exprimă puterea de cumpărare a unei monede naţionale pe piaţa
externă, respectiv cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu o unitate de monedă
naţională pe o anumită piaţă externă de referinţă. Evident, este influenţat de raportul
cerere/ofertă privind moneda naţională respectivă pe pieţele conversiei valutare.
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor şi instituţiilor care reglementează
funcţionarea monedei şi echilibru monetar.

9.2. Creaţia sau emisia monetară

Creaţia sau emisia de monedă-prerogativ exclusiv al băncii naţionale vizează
satisfacerea următoarelor necesităţi economice ale funcţionării schimbului:
a) alimentarea cu monedă a circulaţiei mărfurilor;
b) acoperirea necesarului de lichidităţi al băncilor comerciale;
c) asigurarea necesarului de lichidităţi necesare efectuării de către exportatori şi
importatori în moneda convenită;
d) satisfacerea nevoilor guvernului de acoperire a deficitului bugetar, în condiţii cu totul
speciale care subordonează instituţia bancară naţională deciziei pilitice (procedeu
contraindicat, generator de inflaţie).
Pentru ca acest sistem de creaţie monetară să funcţioneze corect trebuie întrunite
următoarele condiţii:
a) stabilirea unui etalon monetar (leu, USD, EURO,etc.);
b) instituirea unei Bănci Centrale de emisie  BNR
c) existenţa unei pieţe monetare;
 d) elaborarea unui sistem legislativ, instituţional de reglementare a politicii monetare în
spaţiul economic de referinţă etc., adică organizarea şi funcţionarea sistemului
monetar.

9.3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor monetare operate într-un spaţiu
economic dat şi într-o perioada determinată de timp.
Cererea de monedă exprimă necesarul de bani (masă monetară), determinat în
principiu în funcţie de rata dobânzii la capitalul de împrumut.
În afară de rata dobânzii (d), la determinarea masei monetare contribuie şi alţi factori:
(a) factorul venit: variaţia veniturilor salariale şi a altor venituri;
(b) factorul firmă: variaţia profiturilor şi investiţiilor;
(c) factorul prudenţial: coeficientul de risc asumat în derularea afacerilor (provizioane
pentru plăţi neprevăzute);
(d) factorul de speculaţie: ponderea tranzacţiilor privind speculaţiile financiare
(conversii monetare oportune) la care se adaugă arbitrajul între monedă şi active
nonmonetare).
Factorii: (a) + (b) + (c) formează agregatul monetar de lichidităţi, notat cu L1, care este
o funcţie de forma:

• Y poate fi alternativ:
unde → valoarea producţiei globale;
L1 = L(Y)
→ suma tuturor veniturilor;
→ suma totală a tranzacţiilor;
• L'y > 0.
Factorul (d) formează agregatul monetar de lichidităţi L2, care este o funcţie de d, de
forma:

L2 = L (d) • d = rata dobânzii

unde • L'd < 0.

Cererea totală de lichidităţi (de bani) va fi:

L = L1 + L2 = L (Y) + L (d) = L (Y,d)

Pe piaţa monetară există o relaţie specială între variaţia cererii de monedă (L), deci de
lichidităţi şi variaţia d, care se manifestă astfel:
(1) când d atinge un plafon maxim (dmax), dincolo de acest prag, cererea de monedă
încetează să mai scadă;
 (2) când d atinge un prag minim (dmin), oricât de mult ar creşte cererea de monedă, d nu
mai este influenţată, acest din urmă fenomen fiind denumit trapă de lichidităţi.
Între cele două extreme ale dmax şi dmin, cererea de monedă (L) este descrescătoare în
raport cu d (Fig.1).

d Observaţie: în termeni reali (MP),

cererea totală de bani (lichidităţi)
dmax se calculează potrivit relaţiei:

=ƒ(d,Y)
dmin
← Trapă de lichidităţi
L

L
L0 L1

Fig.1: Curba cererii de monedă în raport de d

Oferta de monedă, adică masa monetară existentă în economie reprezintă cantitatea

de bani pusă în circulaţie, cuprinzând:
(a) numerarul aflat în circulaţie şi în depozite bancare;
(b) activele lichide ale statului şi firmelor;
(c) economiile populaţiei nedepuse la bănci.
Oferta de monedă nu depinde de d, fiind rigidă în raport cu d (Fig.2)

M
d
Observaţie: Oferta de bani dintr-o economie
(cantitatea de bani pusă în circulaţie) rezultă
din conjugarea mai multor factori:
(a) politica băncii centrale;
(b) comportamentul indivizilor care
deţin bani;
(c) comportamentul băncilor în care sunt
depozitaţi banii;
 politicile monetare sunt diferite
dela o ţară la alta.
M  UE are un sistem monetar
M0 articulat (SME), dar nu lipsit de
tensiuni.
Fig.2: Curba ofertei de monedă în raport cu d

Agregatele monetare cu ajutorul cărora este cuantificat stocul de bani dintr-o

economie, utilizaţi în practica internaţională sunt:
 • M1 = numerar + depozite la vedere;
• M2 = M1 + depozite neoperabile prin CEC-uri;
• M3 = M2 + depozite pe termen lung;
• M4 = M3 + alte active lichide ale firmelor şi statului (adică titluri de valoare care pot fi
transformate uşor în monedă de tip M1).
BNR operează cu două agregate monetare, definite astfel:
• M1 = numerarul din afara sistemului bancar + disponibilităţile la vedere (agregat denumit
„bani în sens larg”)

• M2 = M1 + aşa numiţii cvasi bani  economiile populaţiei;

 depozitele în lei pe termen lung
condiţionate;
 depozitele în valută ale rezidenţilor.

10.4. Echilibrul monetar

Echilibrul pieţei monetare se produce în condiţiile egalităţii cererii de monedă cu
oferta de monedă, deci la intersecţia curbelor respective (Fig.3), în felul acesta rezultând rata
dobânzii de echilibru respectiv cantitatea de monedă de echilibru. Creşterea cererii de monedă
conduce la creşterea ratei dobânzii de echilibru (şi invers) iar creşterea ofertei de monedă
conduce la scăderea ratei dobânzii de echilibru şi invers (Fig. 4).
 Observaţie: creşterea cererii de
d M
monedă conduce la creşterea d de
dmax echilibru, iar creşterea ofertei de
monedă conduce la scăderea ratei
dobânzii de echilibru (Fig. 4)
E
de • Deci când L1 > L0  de scade
când M2 > M1  de creşte
dmin
L

L, M
L0 M0 L1
Fig.3: Echilibrul pieţei monetare

L1 L2
d
• Să reamintim că acest
dmax fenomen se produce
E2 numai între cele două
de2
praguri ale
dmax
E1
dmin
de1

dmin

L0 M1 M2 L1 L,M

Fig.4: Variaţia d de echilibru pe piaţa monetară

 10. CREDITUL

10.1. Sistemul financiar-bancar

10.2. Creditul şi dobânda
10.3. Finanţarea şi refinanţarea activităţii economice
10.4. Monetizarea creditului. Multiplicatorul creditului

10.1. Sistemul financiar – bancar

Sistemul financiar bancar reprezintă ansamblul instituţiilor şi normelor de
organizare şi funcţionare a monedei. Scopul său este de a acoperi nevoile de finanţare cu
capacităţi de finanţare. Componenta cea mai importantă a sistemului financiar o reprezintă
băncile, care formează sistemul bancar. Acesta este alcătuit din o bancă centrală care-şi
subordonează, printr-un sistem ierarhic, un număr de bănci comerciale.
Banca centrală (bancă de rangul 1) se mai numeşte bancă de emisiune şi are
următoarele atribuţiuni:
1. Controlul cantităţii de bani din economie, funcţie legată, în primul rând de creaţia
(emisia) monetară, controlul şi supravegherea (monitorizarea) băncilor comerciale;
2. Emiterea de bacnote care, deşi sunt însemne ale creditului, ies din circulaţia economică
propriu-zisă şi intră în circulaţia generală ca mijloc de plată legal;
3. Concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea de credite acestor
bănci pentru care încasează taxa de scont (dobânda încasată în baza acestor raporturi);
4. Influenţarea directă şi indirectă a volumului şi a costului creditului în ţara respectivă.
Este vorba, în primul rând, de mărimea dobânzii care se va percepe la creditele acordate
de băncile comerciale;
5. Acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat.
Băncile comerciale (de depozit), considerate a fi verigi de bază ale sistemului bancar
prin seria de funcţii specifice ce le îndeplinesc:
 atragerea de mijloace băneşti temporar disponibile ale clienţilor (persoane fizice,
firme, instituţii, autorităţi) în conturile deschise în acest scop şi asigurarea mişcărilor din
fiecare cont.
 efectuarea de viramente între conturile clienţilor băncii şi de transferuri în conturile
deschise la alte bănci din ţară şi străinătate.
 acordarea de credite, emiterea instrumentelor de credit şi efectuarea de tranzacţii cu
asemenea instrumente.
 vânzarea şi cumpărarea de valută şi efectuarea diferitelor operaţiuni valutare.
Atribuţiile sistemului bancar şi în special al băncilor comerciale se exercită printr-o
serie de operaţiuni. Schematic operaţiunile bancare se grupează în operaţiuni pasive şi
operaţiuni active.
 Principalele operaţiuni pasive sunt depunerile în conturi curente, depuneri de
economii, iar operaţiunile principale active se referă la acordarea de credite, scontarea de
cambii, varante operaţii accesorii (depozite în custodie, servicii de casă), alte servicii cum ar fi
cele de consultanţă, arbitraje etc.
Simpla trecere în revistă a complexităţii sistemului bancar, a atribuţiilor ce revin
diferitelor categorii de bănci şi a operaţiunilor ce le efectuează este edificatoare pentru
evidenţierea locului şi rolul său în funcţionarea pieţei monetare şi prin ea, în funcţionarea
întregului sistem al economiei de piaţă.
Băncile de afaceri, reprezintă o entitate relativ nouă. Ele apar pentru prima oară în
S.U.A după 1933. „Afacerile de bancă” au în vedere operaţiuni de investiţii, atât prin
intermedierea (consilierea) plasării optime a capitalurilor clienţilor, cât şi prin administrarea
capitalului propriu şi efectuarea de emisiuni de valori mobiliare proprii (certificate de
investitor, carnete cu unităţi de investiţii, acţiuni etc.).
Aceste bănci nu fac parte din sistemul bancar şi în consecinţă nu sunt supravegheate
de banca centrală. Prin activitatea lor ele se apropie de piaţa capitalului. În consecinţă, se
poate aprecia că, denumirea care li s-ar potrivi cel mai bine, ar fi aceea de „societăţi de
investiţii”.
Băncile comerciale publice sau private pot fi specializate: casele de economii şi
consemnaţiuni, băncile agricole, cele de dezvoltare etc. care funcţionează potrivit principiului
că deponenţii îşi depun economiile spre păstrare şi valorificare.
Economisirea disponibilităţilor băneşti şi crearea de depozite bancare la băncile
comerciale se bazează pe următoarele criterii:
 disponibilitatea (lichiditatea);
 rentabilitatea depunerii (dobândă atractivă la depozite);
 riscul asumat de ambele părţi;
 profitul bancar;
 fiscalitatea.
Profitul băncilor comerciale provine din diferenţa dintre dobânzile nete, respectiv din
soldul pozitiv dintre dobânzile încasate pentru creditele acordate şi dobânzile plătite
deponenţilor (pentru depozitele monetare aflate în conturile de depozit deschise în bănci sub
forma unui contract bilateral cu clauzele de rigoare) din care se scad cheltuielile totale de
funcţionare a băncilor respective.
Nivelul profitului băncilor comerciale diferă de la o bancă la alta, fiind o funcţie de
anumite variabile:
 masa monetară vehiculată de bancă;
 termenele fixate pentru retragerea banilor depozitaţi sau pentru restituirea creditelor
acordate celor împrumutaţi (debitorilor);
 nivelul ratelor dobânzilor acordate deponenţilor şi cel perceput debitorilor etc.
 10.2. Creditul şi dobânda
Creditul este principala formă de finanţare şi reprezintă o sumă de bani acordată de
împrumutător împrumutatului, la cererea acestuia, cu termen de scadenţă prestabilit şi în
anumite condiţii remuneratorii (plata unei dobânzi).
Dobânda constituie, plata efectuată de către împrumutat către împrumutător în
schimbul dreptului împrumutatului de a se folosi de suma împrumutătorului pe perioada
menţionată drept termen de scadenţă. Dobânda reprezintă preţul capitalului (banilor)
împrumutat.
Fenomenul general prin care o sumă de bani se majorează cu trecerea timpului
(semnificând valoarea ei mai mare în prezent decât în viitor) se numeşte scontare. Cu toate
acestea, termenul de scontare are şi un sens restrâns, tehnic, ce va fi prezentat în continuare.
Creditul are un caracter contractual şi poate fi pe termen scurt (când finantarea se poate face şi
în forma monetară) sau pe termen lung (când, în mod obligatoriu, finanţarea trebuie să fie
non-monetară).
Pentru acordarea creditului se impune verificarea temeinică a raţionalizării folosirii lui
de către debitor, se solicită garanţii materiale din partea acestuia, precum şi angajamentul
ferm de restituire a creditului la scadenţă şi plata dobânzii corespunzătoare. Angajamentele
creditării sunt cuprinse în documente speciale cum sunt: poliţa sau cambia (când debitorul
este un agent economic) şi titlul public (când debitorul este statul).
Creditul se acordă, deci, fie pentru lărgirea activităţii economice ca sursă suplimentară
de investiţie, fie pentru depăşirea unor greutăţi temporare ale firmei. Are întotdeauna o
destinaţie precisă şi nu se acordă fără perspectivă.
Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de depuneri
sau economii, societăţi de asigurare. Acordarea de credit se face cu foarte mare discernământ,
ea cuprinzând obligaţii atât din partea debitorului, cât şi a creditorului.
Dobânda este suma cuvenită pe care debitorul o plăteşte (preţul) pentru banii primiţi
sub formă de credit. Suma dobânzii este o parte din profitul pe care debitorul îl realizează
prin sporirea capitalului cu ajutorul creditului. Mărimea dobânzii variază, în primul rând, în
funcţie de cererea şi oferta de credit, care este în fond un segment al pieţei monetare, respectiv
al cererii şi ofertei de bani pe această piaţă.
Mărimea dobânzi se exprimă prin rata dobânzii, adică prin dobânda cuvenită pentru un
credit de 100 de unităţi băneşti pe timp de un an şi evident se va exprima în procente (%). Prin
intermediul ratei dobânzi se calculează dobânda totală ce revine unei sume acordate sub formă
de credit pe timp de un an.
În acest scop se foloseşte formula:
D=c•d•t
în care: D = dobânda, c = creditul, d = rata dobânzii, t = timpul.
 Este foarte important de reţinut că t în formula prezentată este egal cu 1(an). Este
formula dobânzii simple. Dacă un credit se acordă pe mai mulţi ani, dobânda anuală se
capitalizează, respectiv se adaugă anual la creditul acordat iniţial. Acest lucru este valabil
dacă în înţelegerea de acordare a creditului nu se stipulează că anual creditorul va ridica
dobânda ce i se cuvine.
În această situaţie, pentru calcularea sumei totale (Sn) pe care debitorul o datorează
creditorului la expirarea termenului prevăzut, se foloseşte formula:
Sn = C • (1 + d')n

10.3. Finanţarea şi refinanţarea activităţii economice

Finanţarea activităţii economice reprezintă procesul de acoperire efectivă a nevoilor
de finanţare cu capacităţi de finanţare. Finanţarea poate fi internă (din surse proprii) sau
externă.
Cea externă poate fi directă (procurarea banilor de pe piaţa monetară prin vânzare de
active non-monetare: acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ) sau indirectă (apelarea la creditele
din sistemul bancar).
Finanţarea indirectă poate fi monetară (crearea de monedă prin credit, vezi mai jos
mecanismul de monetizare a creditului) sau non-monetară (redistribuirea depozitelor
monetare existente fără crearea de altele noi). Dacă predomină finanţarea directă atunci
economia este una de piaţă a capitalurilor, iar dacă predomină finanţarea indirectă, atunci
economia este una de îndatorare.
Refinanţarea activităţii economice reprezintă procesul de finanţare a finanţării.
Procedeele de refinanţare sunt:
a) vânzarea de devize către banca centrală;
b) rescontarea efectelor de comerţ deţinute, în urma scontărilor, de către banca comercială;
c) cumpărări de monedă pe piaţa monetară prin vânzări de active non-monetare;
d) împrumut obişnuit de la alte bănci comerciale sau de la populaţie.

10.4. Monetizarea creditului. Multiplicarea creditului

Monetizarea creditului este un fenomen curent de creştere a masei monetare din
economie prin intermediul creditelor acordate de către băncile comerciale.
În prezent, cea mai răspândită formă de credit este creditul bancar, destinat în principal
finanţării unei activităţi economice. Creditul bancar poate fi clasificat (abordat) din mai multe
puncte de vedere.
Din punctul de vedere al obiectului, creditul bancar poate fi de producţie, de consum,
de export. În ceea ce priveşte termenul, creditul poate fi acordat pe termen scurt (până la un
an), pe termen mijlociu (între 1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Sub raportul calităţii
debitorului (cel ce acordă creditul se numeşte creditor, iar beneficiarul de credit – debitor)
creditul poate fi privat şi public.
 În economia de piaţă creditul bancar îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o parte, aceea
de absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţii economici (populaţie, firme,
autorităţi), ceea ce este totodată şi o formă de plasament a economiilor, iar pe de altă parte,
aceea de distribuire a acestor disponibilităţi, îndreptându-se spre agenţii economici care au
nevoie de bani pentru finanţarea activităţii lor.
Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de depuneri
sau economii, societăţi de asigurare. Acordarea de credit se face cu foarte mare discernământ,
ea cuprinzând obligaţii atât din partea debitorului, cât şi a creditorului.
Pentru acordarea creditului se impune verificarea temeinică a raţionalizării folosirii lui
de către debitor, se solicită garanţii materiale din partea acestuia, precum şi angajamentul
ferm de restituire a creditului la scadenţă şi plata dobânzii corespunzătoare. Angajamentele
creditării sunt cuprinse în documente speciale cum sunt: poliţa sau cambia (când debitorul
este un agent economic) şi titlul public (când debitorul este statul).
Creditul se acordă, deci, fie pentru lărgirea activităţii economice ca sursă suplimentară
de investiţie, fie pentru depăşirea unor greutăţi temporare ale firmei. Are întotdeauna o
destinaţie precisă şi nu se acordă fără perspectivă.
Pe măsura consolidării şi dezvoltării economice de piaţă, după 1850 şi în condiţiile
economice contemporane, creditul bancar a devenit o parte componentă, fundamentală a vieţii
economice şi aceasta, deoarece el îndeplineşte funcţia de multiplicator al activităţii
economice.
Această funcţie, creditul o îndeplineşte pe de o parte prin aceea că mobilizează
resursele băneşti disponibile şi dispersate şi le pune la dispoziţia întreprinzătorilor
activizându-le, iar pe de altă parte, stimulează activitatea economică prin sporirea puterii de
cumpărare, ceea ce amplifică cererea şi în consecinţă consumul şi producţia.
Cum se explică multiplicatorul creditului? Prin lege, orice depozit monetar deţinut
de o bancă comercială se împarte în două:
(a) rezerva obligatorie (RO), calculată prin aplicarea unui coeficient stabilit de către banca
centrală şi numit rata rezervei obligatorii (ro) asupra sumei depuse;
(b) excesul de rezervă (ER) calculat ca diferenţă între suma depusă (S) şi rezerva
obligatorie:
ER = S – RO = S – S * ro = S * ( 1 – ro ) = S * re
unde, re : rata excesului de rezervă; evident : ro + re = 1
Ceea ce banca poate acorda sub formă de credite se numeşte excesul de rezervă (
evident, fondul poate să-l folosească şi pentru orice altceva: cumpărări de acţiuni sau
obligaţiuni, investiţii directe etc.), rezerva obligatorie depunându-se la banca centrală şi fiind
intangibilă în condiţiile legii (şi nepurtătoare de dobândă).
Aplicând mecanismul descris la un număr infinit de bănci între care se produce o
infinitate de operaţiuni de depozitare/ acordare de credite etc. se obţine masa totală introdusă
prin credit în economie (masa monetară):
 M = S + ER1 + ER2 + ...... + Ern = S (1 + re + r2e+ ..... + rne )
aşa încât, la limită (n tinde spre infinit) M = S (1/ro).
Dacă vom împărţi pe M la suma depusă iniţial vom calcula de câte ori s-a multiplicat
prin credit masa monetară iniţială. Acest indicator se numeşte multiplicatorul creditului:

k = M/S = 1/ ro
 11. PIAŢA DE CAPITAL

11.1. Conţinutul şi formele pieţei de capital

11.2. Funcţionarea pieţelor de capital

11.1. Conţinutul şi formele pieţei de capital

Piaţa de capital este piaţa în care guvernul ţării, organismele internaţionale, societăţile
comerciale pot lua cu împrumut sau, ca orice persoană fizică sau juridică, pot investi sume de
bani pe termen mediu şi lung.
Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen lung pentru
activele financiare. Este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai mare de un an, în care se
includ instrumente ce exprimă drepturi şi obligaţii pe o perioadă mai mare de un an, acţiuni,
obligaţiuni şi titluri de ipotecă.
Activele sunt bunurile mobile şi imobile, creanţele şi disponibilităţile băneşti pe care
le posedă o întreprindere şi care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Cea
mai generală grupare a lor o formează: activele fizice (corporale, reale, tangibile) şi activele
financiare.
 Activele fizice (corporale, reale, tangibile) reprezintă o parte a patrimoniului unei
întreprinderi, constând în bunuri de capital fix şi circulant, bunuri de consum de
folosinţă îndelungată, creanţe, titluri de plasament şi disponibilităţi băneşti etc.
 Activele financiare reprezintă depozitele monetare şi semimonetare, implicit titlurile
financiare pe termen scurt şi pe termen lung. Ele pot fi: active financiare bancare, care
generează dobânzi, au un grad redus de risc, însă nu sunt negociabile; şi active
financiare nebancare, care se concretizează în titluri financiare, negociabile pe piaţa
financiară secundară.
Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni,
bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi deţinute asupra unor active reale.
Activele financiare se pot grupa după diverse criterii, dintre care cele mai folosite
sunt:
a) Din punctul de vedere al perioadei de valabilitate sunt: pe termen scurt, acelea care
favorizează plasamente pe perioade mai mici de un an (titluri comerciale, certificate de
depozit, bilete de trezorerie); pe termen lung, acelea care mijlocesc finanţări externe,
adică asigură plasamente pe perioade mai mari de un an sau fără termen. În această
grupă, se includ acţiunile şi obligaţiunile.
b) Din punctul de vedere al venitului pe care îl aduc: active cu venituri fixe (acţiuni
privilegiate şi obligaţiuni); active cu venituri variabile (acţiuni ordinare). Instrumentele
principale ale pieţei de capital sunt: acţiunile, obligaţiunile, titlurile de ipotecă. În mod
corespunzător, pieţele de capital cuprind mai multe forme, ca: piaţa acţiunilor; piaţa
 obligaţiunilor (emise de firme mari, emise de stat, emise de unităţile administraţiei
publice locale); piaţa titlurilor de ipotecă.
Pieţele financiare pot fi clasificate şi ca pieţe primare şi pieţe secundare.
a) Pieţele primare includ emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi. Emitenţii,
adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de economii, în calitate
de cumpărători, urmăresc plasarea economiilor, a capitalului bănesc, devenind astfel
investitori.
Pieţele primare sunt pieţele pe care firmele achiziţionează capital nou şi unde se emit
noi valori mobiliare. Veniturile obţinute din vânzările efectuate pe această piaţă primară se
vor vira firmelor care emit acţiunile.
Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi este reprezentat de valoarea
nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un preţ ferm. În anumite condiţii, cursul
perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub sau peste valoarea nominală, răscumpărarea
urmând să se facă la valoarea nominală.
Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin intermediul băncilor,
care percep un comision, ele realizând şi acţiunile de publicitate, precum şi alte probleme
specifice care se ivesc.
b) Pieţele secundare includ totalitatea tranzacţiilor cu valori mobiliare emise anterior.
Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare, deja emise şi vândute în prealabil unor
investitori, care se tranzacţionează între aceştia. De asemenea, există pieţe secundare pentru
ipoteci şi alte active financiare.
Cea mai activă dintre pieţele secundare este piaţa de valori mobiliare. Există două
tipuri de bază de pieţe de valori mobiliare, astfel: pieţele organizate de valori mobiliare sau
bursele de valori (sau titluri); pieţele cel mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau
pieţele interdealeri.
Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri) sunt
unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează valori imobiliare listate (permise). Părţile
contractante sunt vânzătorii şi cumpărătorii de titluri. Aceştia efectuează tranzacţii prin
intermediul agenţilor de schimb, numiţi brokeri, care execută ordinele clienţilor lor, prin
respectarea unor reglementări sau uzanţe clare, ferme şi bine cunoscute. În fiecare ţară se
stabilesc ştiinţific condiţiile ce trebuie respectate pentru ca titlurile unui emitent să fie listate
sau admise la bursă, condiţii cărora trebuie să li se supună toţi operatorii, toate tipurile de
operaţiuni şi mecanismul reglării acestora.
De obicei, bursele sunt organizate ca societăţi pe acţiuni, având un organism de
conducere operativă ales, numit Consiliul bursei sau Comitetul de guvernatori.
Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o constituie formarea cursului
(preţului) titlurilor financiare, care se deosebeşte considerabil de valoarea nominală a
acestora. Cursul se stabileşte într-o manieră specifică (numită cotare) şi serveşte la realizarea
a două tipuri principale de operaţiuni bursiere: la vedere; la termen.
 Pieţele cele mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele
interdealeri. Acestea reprezintă orice facilitate care înlesneşte tranzacţionările de valori
mobiliare, care nu au loc pe pieţele bursiere organizate. Asemenea facilităţi sunt: un număr
relativ mic de brokeri care posedă stocuri de valori mobiliare O.T.C. („over the counter” sau
„peste tejghea”) şi despre care se spune că sunt „creatori de piaţă” în sectorul valorilor
mobiliare în care tranzacţionează; un număr mare de alt gen de brokeri, care acţionează ca
agenţi între primul tip de brokeri şi investitori; computere, terminale şi reţele electronice, care
înlesnesc comunicarea dintre brokeri.

11.2. Funcţionarea pieţelor de capital

Funcţionarea pieţelor de capital presupune un ansamblu de corelaţii între diverse
reglementări, uzanţe, instrumente, decizii ş.a. menite să asigure îndeplinirea rolului şi
funcţiilor multiple ale acestor pieţe, ca expresie a confruntării permanente între cererea şi
oferta de titluri financiare.
Cererea de titluri financiare înseamnă solicitarea de titluri financiare de către
posesorii de capital bănesc, în scopul de a deveni, prin aceasta, investitori.
Cererea de titluri financiare poate fi ierarhizată astfel:
 cererea structurală de titluri financiare, concretizate de investiţii productive şi pentru
acţiuni sociale, ca şi împrumuturi pentru achiziţionarea de bunuri de investiţii;
 constituirea titlurilor financiare ale societăţilor publice sau private, respectiv a
instituţiilor financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi internaţionale;
 finanţarea unor programe de dezvoltare şi cererea legată de factori conjuncturali
tranzitorii, cum ar fi disponibilitatea resurselor financiare interne pentru finanţări
externe;
 cererea generală de impunere a unor restricţii excesive de credite; necesităţi financiare
determinate de deficitele bugetare şi ale balanţelor de încasări şi plăţi etc.
În ceea ce-i priveşte pe debitori, îi putem grupa după două criterii: activitatea
economică şi scopul urmărit.
a) După activitatea economică distingem: guvernele centrale şi locale; întreprinderile
publice şi private nonfinanciare; băncile comerciale şi alte instituţii bancare; instituţiile
monetare centrale; alte instituţii publice şi private cu caracter financiar; organismele
internaţionale etc.
b) După scopul urmărit de debitori distingem: industrie şi gospodărie comunală;
petrol şi gaze naturale; resurse naturale; transport şi servicii publice; bănci şi finanţe;
organisme internaţionale; debitori cu scopuri generale.
Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora, cum ar fi:
organizaţii economice; bănci; case de economii; societăţi de asigurări-reasigurări; populaţie
etc.
 Motivaţia investiţiei în active financiare o reprezintă capacitatea acestora de a genera
venituri în viitor.
În acest sens prezintă importanţă indicatorul valoarea economică a unui activ, care
relevă capacitatea lui de a genera, pentru posesor, venit în viitor. Trebuie avut în vedere faptul
că o cantitate de bani obţinută în prezent are o valoare mai mare decât o cantitate egală de
bani care se obţine în viitor.
De aceea, se realizează actualizarea valorii economice a unui activ financiar, adică
estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe baza unei rate de actualizare. Astfel, valoarea
economică a unui activ financiar, altul decât un depozit monetar sau semimonetar, are
relevanţa unui cost de oportunitate.
De regulă rata dobânzii se utilizează ca rată de actualizare. Astfel, valoarea prezentă a
unui venit (Vp) ce se va obţine peste cinci ani (V5) este dată de formula:
V5
Vp  ,
1 d
în care d reprezintă rata dobânzii.
Valoarea prezentă este o potrivire cu mărimea unui depozit monetar care, constituit în
prezent, asigură peste cinci ani din venitul V5, venit ce include şi dobânda acumulată la venitul
iniţial, respectiv:
Vr  Vp  dVp  1  d Vp
Prin generalizare, înseamnă că mărimea prezentă (Vp) a unui anumit venit care va fi
obţinut prin n ani (Vn), reiese din formula:
Vn
Vp  V
1  d  p
Această valoare este egală cu depozitul monetar care, constituit în prezent, asigură
peste cinci ani venitul ce însumează dobânda compusă la suma iniţială.
Decizia de a investi într-un activ pe termen lung este influenţată de diferiţi factori,
cum ar fi:
 preţul activului, în sensul că acesta se compară cu valoarea economică a activului;
 valoarea economică netă, care se determină ca diferenţă între valoarea economică a
activului şi preţul lui;
 randamentul activului, care se realizează prin compararea valorii economice a
activului, cu preţul lui; starea de siguranţă sau riscul activului;
 starea de siguranţă reflectă situaţiile în care anticipările sunt unice sau cuprinse între
limite foarte strânse;
 riscul reflectă situaţiile în care anticipările nu sunt unice, însă pot fi apreciate
probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile.
 Toţi aceşti factori constituie un fundament ştiinţific pentru evaluarea cererii şi ofertei
de active financiare pe termen lung, contribuind la elaborarea şi aplicarea unor decizii
profitabile pentru vânzătorii şi cumpărătorii care operează pe pieţele de capital.
Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune înfăptuirea sistematică a transferurilor
de capital, între cei care economisesc şi cei care necesită capital. Acestea se pot realiza în mai
multe feluri, dintre care mai folosite sunt următoarele:
a) transferul direct de lichidităţi şi de active financiare atunci când ofirmă vinde
anumite părţi din capitalul său social ori obligaţiuni în mod direct posesorilor de economii
pentru investiţii, fără a se apela la un intermediar;
b) transferul de active financiare indirecte printr-un intermediar, numit dealer,
care facilitează emisiunea de active financiare. Prin mecanismul său special, acest transfer
reprezintă o tranzacţie proprie pieţei primare;
c) transferul de active financiare printr-un intermediar financiar, cum ar fi o
bancă sau un fond mutual. În această situaţie, intermediarul financiar obţine fondurile de la
posesorii de economii, prin emisiunea propriilor sale active financiare şi apoi foloseşte
fondurile băneşti, astfel obţinute, pentru a cumpăra active financiare ale altor firme.
Cursul titlurilor financiare depinde de mai mulţi factori de ordin economic şi
extraeconomic, dintre care subliniem:
- raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare. Acesta ţine seama de
dimensiunile cererii şi ale ofertei, ca şi de ordinele formulate de solicitanţi şi de ofertanţi
în ceea ce priveşte cursul (adică minim la vânzare, maxim la cumpărare sau cursul
pieţei);
- dimensiunea veniturilor anterioare aduse de titlurile financiare (dividendele) şi
perspectivele de viitor ale acestora. Indicatorul utilizat pentru aceasta este o funcţie de
minim şi se numeşte număr-ani dividend, determinându-se ca raport între preţul titlului
financiar şi mărimea dividendului;
- rata inflaţiei influenţează direct proporţional nivelul cursului titlurilor financiare;
- rata dobânzii influenţează invers proporţional cursul titlurilor financiare calculându-se
ca raport procentual între venitul anual adus de titlul financiar şi rata dobânzii.
La aceşti factori se adaugă influenţa altor factori ca: starea de ansamblu a conjuncturii
economiei; climatul, social şi politic, intern şi internaţional; psihologia participanţilor la
tranzacţiile de bursă ş.a.
Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică tranzacţiile la bursa de titluri financiare
(de valori), se poate realiza prin mai multe operaţiuni, care se includ în două mari tipuri: la
vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere, care presupun schimbarea titlurilor financiare pe bani în
momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat).
Operaţiunile la termen, care presupun că momentul contractării (To), adică al
înţelegerii referitoare la numărul titlurilor financiare, la mărimea cursului şi la scadenţă, se
separă de momentul efectuării tranzacţiei (Tn), care are loc ulterior, la ziua de scadenţă. Unul
dintre participanţii la tranzacţie câştigă, iar celălalt pierde, în funcţie de evoluţia cursului
contractat (ferm) până la scadenţă. Vânzătorul speră că va scădea cursul titlului financiar şi
astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „à la baisse”. Cumpărătorul speră că se va mări
cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „à la hausse”.
 12. INFLAŢIA. POLITICI ANTIINFLAŢIONSTE

12.1. Inflaţia - permanenţă a vieţii economice

12.2. Măsurarea şi formele inflaţiei
12.3. Cauzele inflaţiei
12.4. Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei
12.5. Politici antiinflaţioniste

12.1. Inflaţia - permanenţă a vieţii economice

Procesele inflaţioniste reprezintă realităţi preocupante pentru toate categoriile de
agenţi economici, fiind o componentă a vieţii cotidiene şi a funcţionării economiilor
contemporane.
La nivelul percepţiei, ca fenomen economic, inflaţia este receptată ca o creştere
generalizată (şi de durată) a preţurilor şi de reducere a puterii de cumpărare a unităţii
monetare.
Chiar dacă preţurile nu cresc la absolut toate sortimentele şi categoriile de bunuri,
totuşi procesul este prezent la marea majoritate a acestora: bunuri de consum şi de capital,
salarii, preţuri ale activelor financiare şi monetare, preţul banilor etc.
Sunt şi unele creşteri de preţuri care nu sunt expresia inflaţiei: dacă creşte calitatea
intrinsecă a unor bunuri economice marfare pe care cumpărătorii o percep; intervin şocuri
vremelnice asupra cererii şi/sau ofertei agregate; apare un accident de aprovizionare pe o piaţă
sau câteva etc. preţurile cresc, iar apoi revin la nivelul anterior etc.
Inflaţia s-a manifestat mai intens sau intermitent din cele mai vechi timpuri; după cel
de-al Doilea Război Mondial, inflaţia a devenit o realitate persistentă, durabilă, dar de
intensitate diferită, în toate economiile: rebelă în economiile slab dezvoltate şi în cele aflate în
tranziţie de la sistemul de conducere planificat-centralizată la cel de economie cu piaţă
concurenţială, lentă, aflată sub control, în economiile capitaliste dezvoltate.
Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic monetaro-marfar, un fenomen economic
care a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii: ea a avut o evoluţie modestă atâta timp
cât a funcţionat sistemul monetar aur (practic, secolul al XVIII-lea - jumătatea secolului al
XX-lea). După cel de-al Doilea Război Mondial, inflaţia a fost continuă, permanentă şi de
durată, fără perioade deflaţioniste.
Banii contemporani, bani simbol, sunt mai uşor de multiplicat decât banii care-şi
aveau suportul material într-o cantitate determinată de metal preţios sau în bunurile marfare
supuse tranzacţiilor pe piaţă.
Ca regulă, în ţările dezvoltate preţurile cresc rapid în perioadele de expansiune
economică şi îşi diminuează ritmul în cursul recesiunilor sau stagnării creşterii economice.
 În România, potenţialul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei de comandă,
dar el a „explodat” odată cu trecerea la liberalizarea preţurilor din 1990. Este de menţionat că
la potenţialul „moştenit" de la economia de comandă, inflaţia galopantă din România a fost
alimentată atât de procesele de autoîntreţinere care o generează cât şi de modul în care a fost
proiectată şi promovată Reforma economică într-un context economic internaţional
nefavorabil.
Deşi, în ultimii ani, se observă fenomenul dezinflaţionist, un procent de creştere a
preţurilor are o semnificaţie economică tot mai amplă, iar efectele asupra agenţilor economici
sunt încă de mare întindere.

12.2. Măsurarea şi formele inflaţiei

Deşi inflaţia este percepută de către toţi participanţii la viaţa economico-socială cu
intensităţi şi semnificaţii diferite, există modalităţi convenite instituţional pentru a-i calcula
nivelul şi evoluţia, pe baza unui indice al preţurilor care reprezintă o medie ponderată a
preţurilor unui anumit număr de bunuri materiale şi servicii.
Pot fi alese: indicele preţurilor de consum (IPC), indicele general al preţurilor sau
deflatorul PIB (PNB), indicele preţurilor bunurilor de capital, indicele costului vieţii, scăderea
puterii de cumpărare a banilor, coeficientul de devansare a creşterii indicatorilor
macroeconomici rezultativi (PIB, PNB) de către masa monetară aflată în circulaţie şi
disponibilă pentru achiziţionarea mărfurilor.
Dintre acestea, cel mai utilizat pentru a măsura inflaţia este IPC. El se determină de
organisme autorizate pe baza unui „coş de bunuri" (materiale şi servicii) de consum care
cuprinde: alimente, bunuri de uz curent şi folosinţă personală (îmbrăcăminte, încălţăminte,
articole de toaletă, pentru sport şi excursii) servicii de transport, culturale, de ocrotire a
sănătăţii şi de învăţământ, bunuri de folosinţă îndelungată ş.a.
Evaluarea inflaţiei se face pe baza indicelui preţului de consum (IPC):
Rata inflaţiei = IPC – 100
În funcţie de intensitatea inflaţiei în mod convenţional se disting:
1. Inflaţia târâtoare (moderată, liniştită) – caracterizată prin creşterea generalizată a
preţurilor din coşul de referinţă cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă,
reflexul politicilor de stabilizare. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare
încredere în monedă; agenţii economiei au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind
convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile
şi moderate; se manifestă o preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se realizeze în
active reale sau în titluri.
Ca regulă generală, productivitatea factorului muncă creşte mai intens ca salariile, iar
PIB-ul (PNB) real cunoaşte evoluţii ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea
agenţilor economici. Inflaţia deschisă – relevată prin creşterea anuală a preţurilor mai mică de
10%, dar superioară celei de 3%. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate
categoriile de agenţi economici.
În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic fiind însă un criteriu de performanţă
pentru ţările slab dezvoltate şi în tranziţie de la sistemul de comandă la cel concurenţial. Când
ea se manifestă în ţările dezvoltate, guvernele pun în aplicare măsuri şi programe
antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia de unele efecte negative, deşi ele nu sunt relevante.
2. Inflaţia galopantă sau inflaţia cu două cifre – expresie şi sursă a unor ample
dezechilibre în economie. Ea a fost frecvent întâlnită în ţările în curs de dezvoltare din Africa,
America Latină şi doar episodic în ţările dezvoltate.
Prezenţa unei atare inflaţii impune indexarea contractelor cu indicele preţurilor sau
într-o valută considerată relativ stabilă; moneda naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii
economice (puterii de cumpărare), rata dobânzii creşte rapid, viteza de rotaţie a banilor se
accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar cantitatea de monedă strict
necesară tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii părăsesc economia naţională, plasându-
se în străinătate, iar altele sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni
speculative sau plasamente în active reale (case, obiecte de artă, terenuri etc.).
Hiperinflaţia caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor; cererea de monedă
naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc
modern (barter) sau în monedă alternativă. Preţurile relative devin deosebit de instabile, iar
salariul real al unei persoane se reduce lunar cu circa 30%; este produsul unor schimbări
radicale în viaţa economică şi politică a ţărilor în cauză.
După cel de-al Doilea Război Mondial, hiperinflaţia a fost un fenomen izolat întâlnit
în unele dintre fostele ţări socialiste în procesul tranziţiei (Polonia 1988-1990, când indicele
preţurilor a fost circa 1.000%, Rusia 1994, cu un indice al preţurilor cu patru cifre şi în unele
ţări din America Latină, cum ar fi Chile, Brazilia etc.), din Asia şi Africa, mai ales cele
angajate în conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată.
Ca regulă, hiperiflaţia s-a manifestat în ţările şi perioadele cu un stat slab şi unde se
produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (puternic
monopolizate sau cu structuri oligopoliste pentru a-şi proteja reciproc interesele pe seama
celorlalte categorii de agenţi economici).

12.3. Cauzele inflaţiei

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o amplă
dezbatere între specialişti, preocupări pentru practicieni şi în rândul populaţiei privind cauzele
ce o generează şi mecanismele care o întreţin pentru ca astfel să se identifice şi soluţiile
viabile pentru stăpânirea şi încorsetarea fenomenului.
În prezent nu există o teorie general-acceptată a inflaţiei: cauzele procesului
inflaţionist sunt numeroase – de ordin economic, psihologic, social-politic, intern şi extern,
induse prin mecanismul relaţiilor economice internaţionale şi al creşterii interdependenţelor
dintre economiile naţionale etc.
O caracteristică esenţială a inflaţiilor moderne este că ele au o dinamică internă şi sunt
greu de oprit după ce s-au declanşat. Este ceea ce specialiştii numesc inflaţia inerţială,
anticipată sau fundamentală, adică acea rată a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează
şi o iau în calcul la încheierea contractelor private şi acordurilor oficiale; inflaţia anticipată
fiind un punct de reper pentru cea efectivă în viitor care are tendinţa să dureze atâta timp cât
un şoc n-o face să crească sau să se diminueze.
Din perspectiva cauzelor care o declanşează, inflaţia este tipologizată tradiţional în: -
inflaţie prin cerere; - inflaţie prin costuri; - inflaţie structurală. În toate aceste cazuri apare o
cerere agregată suplimentară, care depăşeşte oferta globală. În cele trei forme de inflaţie,
excesul de cerere are cauze şi resorturi diferite.
Inflaţia este un proces care reflectă stări de lucruri şi dezechilibre comportamentale ale
oamenilor; oamenii sunt cei de la care pleacă, asupra cărora se răsfrânge şi prin ale căror
acţiuni se autoîntreţine procesul inflaţionist.

12.4. Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei

Inflaţia are efecte ample, pe multiple planuri, asupra economiei şi a intereselor tuturor
categoriilor de agenţi economici, asupra categoriilor populaţiei, asupra climatului social-
politic din interiorul ţării cât şi a relaţiilor economice dintre partenerii aparţinând unor
economii diferite.
Descifrarea tuturor acestor consecinţe este o operaţiune dificilă pentru că: - amploarea
şi plaja efectelor depinde de intensitatea inflaţiei, de tipurile acesteia; - efectele inflaţiei sunt
contradictorii: sub anumite aspecte ea favorizează anumiţi agenţi şi îi defavorizează sub alte
aspecte; - unele categorii de agenţi economici sunt, pe ansamblu, câştigători de pe urma
inflaţiei, iar alţii sunt, pe ansamblu, perdanţi.
Cu toate acestea, inflaţia este temută de către întreaga populaţie fiind considerată
inamicul public numărul unu din cauza costurilor şi pericolului potenţial pe care le conţine
pentru viaţa economică şi structurile sociale.
Înainte de a prezenta o schiţă succintă a celor mai reprezentative consecinţe şi costuri
pe care le generează inflaţia se impune o precizare: dacă la contractele încheiate toate
categoriile de preţuri s-ar majora concomitent şi cu un procent identic, nimeni nu ar câştiga
sau pierde de pe urma inflaţiei, pentru că preţurile relative nu se modifică deşi cele absolute
sporesc.
În fapt, inflaţia modifică preţurile absolute în ritmuri şi la momente diferite, ceea ce
schimbă preţurile relative; în felul acesta inflaţia redistribuie avuţie şi proprietate de la cei ale
căror preţuri relative s-au redus spre cei ale căror preţuri relative cresc.
 Un caz particular este trasferul de avuţie de la creditor la debitor dacă contractul de
împrumut n-a fost prevăzut cu o clauză de indexare a ratei dobânzii şi a amortizării creditului,
corelată cu rata inflaţiei. Aceasta, pentru că creditul a fost acordat în monedă cu o putere de
cumpărare (valoare) mai ridicată decât cea a monedei prin care se restituie.
Ca regulă, inflaţia redistribuie patrimoniu de la cumpărător în favorarea vânzătorului,
de la cel care economiseşte în favoarea celui care investeşte sau speculează cu resursele celui
dintâi. Inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a economiilor, banilor, hârtiilor de
valoare, conturilor de economii, contractelor de asigurare şi pensiilor etc. dacă ele nu au
preţuri - şi nu pot avea într-o economie concurenţială - indexabile cu rata inflaţiei.
În condiţii de inflaţie moderată preţurile cresc adeseori mai repede decât salariile. Ca
atare, inflaţia determină şi redistribuire de venituri în favoarea deţinătorilor de capital şi a
celor care obţin venituri din profit la dauna salariaţilor6.
Dacă impozitele şi taxele nu sunt indexate, plătitorii acestora îşi diminuează povara
fiscală, după cum şi obligaţiile statului pentru datoria publică neindexată sunt diminuate. De
aceea, inflaţia este, adesea, premediată de către autoritatea publică pentru a reduce valoarea
reală a datoriei publice favorizând rambursarea ei cu bani cu o putere de cumpărare mai
redusă şi la care plăteşte o dobândă reală negativă.
În condiţii de inflaţie, nu toate veniturile monetare cresc identic şi concomitent cu
creşterea preţurilor. Inflaţia penalizează anumite grupuri sociale, în special pe cei cu venituri
fixe şi îi avantajează pe cei care trăiesc din venituri variabile, dependente de performanţe, de
nivelul activităţii şi de alte criterii pe care reuşesc să le impună. Inflaţia introduce un grad
sporit de incertitudine în mediul de afaceri: întreprinzătorii nu se lansează în proiecte de
investiţii ample şi de lungă durată, cu risc ridicat.
Ei preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi generalizată în
timp inhibă procesul de economisire şi de investiţie transformând un număr mare de
întreprinzători în speculatori care azi cumpără mai ieftin pentru a vinde mâine mai scump;
activitatea de producţie este sacrificată în favoarea operaţiunilor comercial-speculative,
procesele de economisire şi investiţionale sunt inhibate.
Creşterea economică stagnează sau înregistrează regrese cu o întreagă pleiadă de
consecinţe negative: şomaj, deficit bugetar, creşteri şi mai substanţiale de preţuri, deficite ale
balanţei de plăţi, climat social-politic nefavorabil, scăderi evidente şi substanţiale ale nivelului
de trai şi calităţii vieţii pentru categorii largi ale populaţiei, numeroase falimente în rândul
firmelor mici şi mijlocii, marginalizarea clasei de mijloc, mergându-se până la ample procese
de dezagregare a vieţii şi relaţiilor economice.
Economia în ansamblul său devine mai instabilă, fragilă la şocurile externe şi la
relaţiile de interdependenţă pe care le generează diviziunea naţională şi internaţională a
muncii.
Deşi inflaţia este generalizată în lumea contemporană, ea nu este identică în toate
economiile naţionale. Acelea care înregistrează inflaţie mai intensă sunt sancţionate imediat
prin deteriorarea (deficitul) balanţei comerciale. În acelaşi plan al analizei nu trebuie pierdută
din vedere tendinţa de „fugă” a capitalului spre economiile mai puţin inflaţioniste cu efecte
ample asupra balanţei de plăţi, gradului de ocupare, creşterii economice şi cursului monedei
naţionale.
Inflaţia tinde să ameninţe pacea socială sau să accentueze conflictele sociale acolo
unde acestea existau în mod potenţial sau vizibil: în condiţii de inflaţie practic fiecare
categorie socială se simte frustrată şi lezată din punct de vedere economic, ceea ce face ca
fiecare să revendice ceva, mai mult sau mai puţin violent prin manifestaţii, greve, schimbări
politice etc.
La nivel microeconomic, inflaţia distorsionează preţurile şi veniturile agenţilor
economici, rupe preţurile relative de evoluţia costurilor şi a cererii, realocă resursele şi
reorientează spre anumite activităţi întreprinzătorii pe baza unor avantaje relative
(competitive), care sunt foarte instabile.
Datele statistice relevă că, în condiţia de inflaţie deschisă, cotele de amortizare a
capitalului fix stabilite legal sunt insuficiente pentru regenerarea valorică a elementelor de
capital fix, costurile contabile fiind mai mici decât cele efective. În felul acesta profitul este
supradimensionat, firmele pot cunoaşte fenomenul de reproducţie restrânsă a capitalului fix pe
seama amortizării, paralel cu diminuarea importanţei acesteia în investiţia brută.
Redistribuirile de venituri şi de patrimoniu, convulsiile sociale, înrăutăţirea nivelul de
trai pentru unele categorii ale populaţiei, deprecierea valorii economice a certificatelor de
depozit şi altor titluri de valoare cu venit fix, distrugerea informaţiei economice exprimată
prin intermediul preţurilor, inhibarea înclinaţiei spre economisire şi spre investiţii, pierderea
de producţie şi creşterea ratei şomajului sunt principalele elemente care conturează costurile
sociale ale inflaţiei.

12.5. Politici antiinflaţioniste

Generalizată în economiile contemporane, inflaţia a impus ample dezbateri teoretice şi
experienţe practice pentru a fi redusă şi pusă sub control în vederea menţinerii în limite
considerate normale: să favorizeze creşterea economică reală cu sacrificii minime din partea
agenţilor economici.
Având în vedere dimensiunile diferite ale inflaţiei, condiţiile concrete ale diferitelor
ţări şi economii naţionale şi politicile antiinflaţioniste pot fi abordate sub numeroase unghiuri:
după şcoala (doctrina) economică, ce reprezintă fundamentul programelor antiinflaţioniste,
după obiectivele imediate urmărite, după instrumentele (pârghiile) folosite prioritar în vederea
reducerii şi stăpânirii sale etc.
După obiectivele imediate urmărite putem distinge: A. programe pentru prevenirea sau
reducerea efectelor negative pe care le suportă anumiţi agenţi economici de pe urma inflaţiei;
B. programe şi măsuri pentru reducerea inflaţiei prin minimizarea costurilor sociale ale
acesteia.
A. Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă indexarea totala
sau parţială a salariilor şi altor categorii de venituri. Indexarea reprezintă o componentă
antiinflaţionistă, având ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o
salariaţii şi alte categorii de persoane cu venituri fixe. Indexarea (salariilor, pensiilor, burselor,
alocaţiilor de şomaj, numite generic venituri fixe) reprezintă o tehnică ce permite evoluţia
veniturilor în funcţie de creşterea preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a
veniturilor.
S-a constatat că în ţările care au practicat indexarea totală (100%), aşa cum a fost
cazul Italiei şi Braziliei, spirala inflaţionistă are tendinţa să se amplifice. Indexarea parţială
înseamnă indexarea veniturilor cu o anumită cotă procentuală din rata inflaţiei, dacă sunt
îndeplinite mai multe condiţii. Se practică mai multe forme de indexare parţială. Indexarea
este, în consecinţă, o măsură de protecţie socială.
B. Strategiile antiinflaţioniste pentru reducerea inflaţiei au ca obiectiv stoparea
inflaţiei sau cel puţin micşorarea acesteia, cu cele mai mici costuri sociale posibile. Reducerea
ratei inflaţiei vizează acţiuni de politică economică diferite în funcţie de opţiunile doctrinare şi
condiţiile concrete din economie: reducerea cererii agregate, prin micşorarea masei monetare
şi creşterea costului banilor, stimularea ofertei agregate, un mixt între cele două tipuri de
politică economică.
Strategia standard promovată de FMI s-a bazat şi se bazează pe reducerea cererii
agregate prin cooperarea politicilor fiscale şi monetare restrictive pentru a determina o
redimensionare a masei monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici pentru cumpărări,
corelată cu oferta de bunuri marfare. În fond, ea vizează reducerea ecartului inflaţionist
absolut şi relativ.
Acestea se bazează pe măsurile clasice de reducere a masei monetare (creşterea
rezervelor obligatorii, a ratei rescontului, a restricţiilor în acordarea creditelor, politici de
open-market promovate de banca centrală, acţiuni pe piaţa schimburilor etc).
Măsurile de politică bugetară şi fiscală vizează: reducerea cheltuielilor bugetare reale
sau menţinerea celor nominale la niveluri strict controlate, creşterea obligaţiilor fiscale pentru
firme şi a fiscalităţii, pentru menaje, în special pe seama impozitării indirecte. Măsurile de
politică monetară şi fiscală restrictive pot fi: - lente, de mici proporţii, graduale; - bruşte, dure,
rapide şi de mari proporţii.
Prima opţiune va duce la restrângerea creşterii economice, creşterea lentă a ratei
şomajului peste cea naturală, iar inflaţia se poate reduce lent, în timp. Cea de-a doua opţiune
duce la reducerea bruscă şi substanţială a inflaţiei (strategia cold turkey - „curcanul rece”), o
recesiune de mari proporţii, sporirea rapidă, dar pentru o perioadă scurtă a ratei şomajului,
urmând ca, după o perioadă de timp, producţia şi ocuparea să revină la niveluri anterioare, dar
inflaţia să rămână restrânsă.
 Pentru care din cele două categorii de măsuri se optează? Nu există soluţii tip:
depinde de gradul de suportabilitate a economiei şi de climatul social din ţară. Ambele soluţii
au fost experimentate în diferite ţări. Ca regulă, în ţările dezvoltate au dat rezultate mai bune
măsurile de cea de a doua categorie.
Pe lângă măsurile incluse în strategia standard a FMI sunt posibile şi alte măsuri care
să completeze soluţiile de politică monetară şi bugetară.
a) Politica veniturilor care presupune acţiuni directe asupra salariilor şi preţurilor,
mergând, în situaţii extreme, până la îngheţarea acestora (practicată, spre exemplu, în SUA
pentru o perioadă de trei luni în intervalul 1973-1974).
Politica veniturilor poate da rezultate parţiale doar dacă este conjugată cu măsuri care
vizează stimularea ofertei totale (dar lasă neschimbată alocarea resurselor şi preţurile relative)
şi reducerea cererii totale, mai ales reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat. De
regulă, ea presupune încheierea unui pact social guvern-sindicate-patronate.
b) Practicarea unor stimulente fiscale pentru cei care realizează sporuri de
productivitate şi nu măresc preţurile şi salariile peste un anumit procent (deşi controlul
aplicării unei asemenea măsuri este foarte dificil).
Esenţiale şi definitorii sunt acele măsuri şi pârghii economico-financiare care
stimulează creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor, care
conciliază aspiraţia firească de creştere a cererii agregate, însoţită de majorarea producţiei şi a
ofertei pe cale intensivă.
În economiile puternic racordate la schimburile internaţionale şi la care în mod
inevitabil inflaţia importată ar genera sporirea costurilor de producţie (şi pe această bază a
preţurilor) singura soluţie de fond pentru reducerea sau prevenirea procesului inflaţionist este
obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să devanseze potenţialul
de creştere a costurilor, ceea ce înseamnă consolidarea economiei reale, printr-o creştere a
ofertei şi îmbunătăţirea ei, calitativă şi structurală.