1.

Resursele economice si raritatea acestora

Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi
servicii necesare satisfacerii nevoilor sale. Resursele, corespunzător sursei de provenienţă, sunt de două feluri:
 resurse primare sau originare, constituite din potenţialul natural şi potenţialul demografic de care dispune societatea în fiecare
etapă a evoluţiei sale. Mediul natural-geografic oferă principalele resurse necesare existenţei omului şi progresului societăţii. La
acestea se adaugă resursele umane, care au capacitatea de a pune în valoare resursele naturale;
 resurse derivate, rezultante ale activităţii umane, formate pe baza celor dintâi, cum sunt echipamente, utilaje, instalaţii, stocuri de
materii prime, combustibil etc. Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor resurselor atrase şi folosite de
oameni.
Analizând resursele naturale, economiştii fac distincţie între resursele utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte,
între cele regenerabile şi neregenerabile.
După natura lor, resursele se grupează în resurse materiale, resurse umane, resurse financiare şi resurse informaţionale. Dintre
resursele materiale, cele mai importante sunt cele naturale. Analizând resursele naturale, economiştii fac distincţie între resursele
utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte, între cele regenerabile şi neregenerabile. Resursele sunt clasificate în
utilizabile sau neutilizabile în funcţie de externalităţile implicate în producerea sau consumul lor. Un produs poate fi numit utilizabil
atunci când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga lui valoare economică. Pentru resursele epuizabile (petrol, gaze
naturale etc.) problema economică constă în alocarea lor în timp şi spaţiu, iar pentru cele neregenerabile problema majoră o reprezintă
utilizarea lor cu maximă eficienţă. Astfel sunt resurse:
- utilizabile şi regenerabile: pădurile, terenurile agricole, energía solară;
- utilizabile şi neregenerabile: petrolul, gazele naturale, cuprul;
- neutilizabile şi regenerabile: resérvele piscicole, calitatea aerului, peisajele montane.
Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor –
oamenii, grupurile sociale, colectivităţile naţional-statale şi societatea în ansamblul ei.
Între nevoi şi resurse trebuie să existe o asemenea corelaţie care să permită desfăşurarea normală a vieţii în fiecare etapă istorică dată.
În cele mai multe cazuri, raportul dintre nevoi şi resurse este de forma:
Nevoile > Resursele
Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că, în raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au
fost, sunt şi vor fi limitate. Evoluţia societăţii omeneşti pune în evidenţă tendinţa de creştere mai rapidă, ca volum şi varietate, a
nevoilor faţă de resurse.
Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea, calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai
lent decât intensitatea, amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele indivizilor. Creşterea
eficienţei economice constituie factorul determinant între estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. Ea este determinată de o serie de cauze, cum ar fi:
imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice şi economice, în activitatea umană, a tuturor resurselor necesare la un
moment dat;
existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea resurselor existente; caracterul epuizabil, nereproductibil al unor
resurse.
Între consum şi producţie se dezvoltă multiple raporturi, care se vor reflecta în planul concret al organizării activităţii economice
specifice economiilor de schimb, în cadrul corelaţiei dintre cerere şi ofertă.
Rezumând, principalele corelaţii care determină viaţa economică sunt următoarele:
N (nevoi) _____ R (resurse) Cs(consum) _____ P (producţie)
C (cerere) _____ O (ofertă)
În vederea producerii de bunuri şi servicii, resursele sunt atrase şi utilizate în producţie, ca de altfel în orice altă activitate economică,
transformându-se în factori de producţie.
Factorii de producţie sunt, aşadar, formaţi din totalitatea resurselor care participă, într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi
servicii. Ei sunt numeroşi şi variaţi. Dacă ne raportăm la specificitatea şi originea lor, aceştia se pot grupa în factori originari sau
primari – munca şi pământul – şi factori derivaţi – capitalul, respectiv toate elementele acestuia.

1
2.Nevoile( Definire si clasificare )
Nevoile (trebuinţele) umane constituie punctul de pornire, impulsul oricărei activităţi umane. Ele pun în videnţă ceea ce resimt
oamenii ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor şi a societăţii în care trăiesc. „Nevoile omului
constituie motorul întregii activităţi economice şi punctul de plecare al oricărei ştiinţe economice”. Nevoile umane reprezintă un şir
nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor – oamenii, grupurile sociale,
colectivităţile naţional-statale şi societatea în ansamblul ei.
Nevoile umane au o latură obiectivă, care se referă la conştientizarea acestora de către oameni şi la corelarea lor cu posibilităţile
materiale ale societăţii şi ale fiecărui individ. Ele apar astfel ca nevoi efective, reale, însă în acelaşi timp, se manifestă şi o latură
subiectivă a nevoilor, ce pune în evidenţă dorinţele oamenilor, de multe ori necorelate cu posibilităţile efective de acoperire a lor.
Multe dintre ele, datorită acestui fapt, rămân simple doleanţe, nevoi nesatisfăcute.
Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe, ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul
vieţii sociale. Astfel, nevoile umane pot fi clasificate după următoarele criterii:
 După natura lor: a) naturale (biologice sau fiziologice); b) sociale; c) spirituale-psihologice;
 Din punctul de vedere al masei subiecţilor: a) individuale; b) de grup; c) ale societăţii;
 Corespunzător ciclului activităţii umane: a) nevoi zilnice; b) nevoi săptămânale; c) nevoi lunare etc;
 După natura bunurilor cu care pot fi satisfăcute, există: a) nevoi care se satisfac cu bunuri materiale; b) nevoi care se satisfac
cu servicii;
 După durata şi momentul manifestării lor: a) nevoi curente (permanente); b) nevoi periodice; c) nevoi rare; d) nevoi singulare;
 După natura sursei de formare: a) nevoi fiziologice; b) nevoi familiale; c) nevoi culturale; d) nevoi specific sociale.
Într-o altă viziune, nevoile pot fi clasificate în funcţie de cele trei cerinţe fundamentale ale vieţii umane: nevoi fiziologice, nevoi de
grup şi nevoi spirituale sau psihologice. Funcţie de gradul dezvoltării economice a societăţii şi de nivelul de cultura şi civilizaţie,
nevoile pot fi clasificate în nevoi de bază (inferioare) şi nevoi complexe (superioare).
Abraham Maslow este cunoscut pentru desenarea piramidei cu nevoile oamenilor. Piramida lui Maslow a reprezentat şi reprezintă în
continuare o contribuţie importantă în domeniul psihologiei moderne. Maslow îşi explica conceptul pe baza explicării piramidei sale
prin a afirma că fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, şi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei
trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare. Aceste nevoi principale sunt aşezate la baza piramidei, iar cu cât se
urcă spre vârful piramidei, cu atât importanţa, primordialitatea lor scade. Cu alte cuvinte, este bine să le cunoaştem ordinea şi
importanţa acestor nevoi, şi pe cât posibil, să încercăm să ni le satisfacem în ordinea menţionată.
Conform conceptului observat de Abraham Maslow, dacă sunt nevoi nesatisfăcute la nivelurile de la baza piramidei, vom încerca în
zadar să ne satisfacem nevoi situate la nivelurile superioare. Chiar dacă reuşim într-o oarecare măsură să le atingem, ele vor fi ori
false, ori de scurtă durată. Piramida nevoilor lui Maslow are la bază nevoile fiziologice, urmate pe următoarele niveluri de nevoia de
siguranţă, nevoia de dragoste şi apartenenţă, nevoia de autorespect şi având în vârf autorealizarea.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o lege economică.
Principalele trăsături ale nevoilor umane sunt:
 nelimitate ca număr. Progresul societăţii duce în mod direct la lărgirea ariei nevoilor, atât la nivel de individ , cât şi de grup
sau societate;
 limitate în capacitate, respectiv în volum. Fiecare nevoie, în procesul satisfacerii ei, atinge, la un moment dat, un prag de
saturaţie;
 concurente, respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele pot fi substituite între ele;
 complementare, respectiv cele mai multe se condiţionează reciproc;
 condiţionate, reflectând continuitatea, dinamismul lor, potenţialul economiei de a le satisface.

2
3.Concurenta ( Definitie si forme )
Concurenţa este o trăsătură esenţială a pieţei, ea este o componentă importantă a mecanismului acesteia. Concurenţa se desfăşoară
după anumite reguli care asigură libertatea de acţiune a tuturor agenţilor economici.
Concurenţa reprezintă o confruntare dintre agenţii economici în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de
efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor activităţi economice, în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje. Concurenţa are loc
între agenţii economici, pentru atragerea de partea lor a clientelei şi pentru a avea acces, în condiţii avantajoase, la factorii de
producţie. Concurenţa este de fapt o luptă, o competiţie între agenţii economici, din care ies învingători cei mai buni. Ea exprimă
relaţiile dintre agenţii economici care acţionează în funcţie de interese lor în condiţiile liberei iniţiative, fiind o rivalitate deschisă şi
loială care duce la dezvoltarea producţiei şi la îmbunătăţirea gradului de servire a cumpărătorului.
Concurenţa, prin efectele pe care le declanşează, se poate situa printre legile cele mai importante ale reglării vieţii economice, ale
progresului tehnico-economic al societăţii.
Tipuri de concurenţă
Concurenţa diferă de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta în funcţie de numărul şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor
în economia naţională, în una sau alta dintre ramuri, de gradul de diferenţiere a produselor, de posibilităţile noilor firme de a acţiona
în acelaşi domeniu, de transparenţa pieţei ca şi de alţi factori.
Tabloul formelor de piaţă surprinse de Alain Cotta şi pe baza cărora se va desfăşura analiza tipurilor de concurenţă în funcţie de
numărul de participanţi:
1. Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte în realitate, ea reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu
de trecere al analizei economice, de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia. Concurenţa perfectă, denumită şi concurenţă
pură, presupune un asemenea raport de piaţă, în care toate firmele să vândă întreaga producţie pe care o au la preţul pieţei, fără a-l
influenţa, împreună sau fiecare separat într-un fel anume (în mod hotărâtor), iar toţi cumpărătorii să poată cumpăra la preţul pieţei,
ceea ce doresc şi au nevoie dintr-un bun, fără a-l putea modifica. Concurenţa perfectă se defineşte prin următoarele condiţii:
atomicitatea participanţilor la tranzacţii, respectiv existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători pe piaţă, de puteri
economice aproximativ egale şi relativ reduse, astfel încât, fiecare are un rol minim pe piaţă şi nici unul nu are o asemenea putere
pentru a exercita vreo acţiune asupra producţiei sau preţului;
omogenitatea bunurilor aparţinând aceleiaşi ramuri, astfel încât celor ce le cumpără le este indiferent de la ce vânzător
achiziţionează;
libera intrare pe piaţă (deci într-o ramură sau alta) a producătorilor care doresc aceasta;
perfecta transparenţă a pieţei, deci cunoaşterea de către cei interesaţi a cantităţilor oferite şi cerute, a calităţii, a preţurilor, a
tranzacţiilor încheiate etc.
adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers, deci fluiditatea perfectă a cererii şi ofertei la modificarea preţului;
 perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece în practică nu se pot întruni simultan toate cele şase
caracteristici, iar dacă o caracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Se pot întruni trei din cele
cinci caracteristici: atomicitatea; transparenţa; intrarea-ieşirea liberă pe piaţă, iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt
fluide, iar când particularităţile respective nu se întrunesc, ele sunt rigide.
2. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici (vânzători şi cumpărători) pot să influenţeze,
prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi nivelul preţului, cu intenţia de a obţine avantaje durabile.
Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de modelul real economic, deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model
ideal, folosit în analizeze teoretice.
Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:
existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor cumpărători numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini
şi a multor vânzări (oligopsonul);
unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul;
produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;
există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o ramură;
informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară;
există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;
există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea consumatorului.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa
economică a agenţilor economici producători şi consumatori, astfel:
o piaţă cu concurenţă monopolistă;
o piaţă cu concurenţă de monopol;
o piaţă cu concurenţă de oligopol;
o piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).
A. Piaţa cu concurenţă monopolistică este o formă de concurenţă imperfectă care se apropie destul de mult de concurenţa perfectă.
Ea se caracterizează însă prin diferenţierea produselor ce aparţin aceleiaşi ramuri. Alături de preţuri şi cantităţi, competiţia se
desfăşoară şi prin produse, adică prin diferenţierea produselor şi a mărcilor. Producătorii sunt în număr suficient de mare, astfel încât
există condiţii pentru o bună satisfacere a cererii datorită posibilităţilor mari pe care cumpărătorii o au de a alege din multitudinea de
vânzători, în conformitate cu dorinţele şi posibilităţile lor.
3
Intrarea de noi firme pe piaţă este liberă. În condiţiile diferenţierii produselor, creşterea profiturilor (maximizarea lor la ofertanţi) se
poate realiza numai prin influenţarea cererii pe piaţă.
B. Piaţa cu concurenţă de monopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care piaţa unei industrii (ramuri) este dominată de
un singur producător-vânzător, care în relaţiile cu consumatorii îşi impune condiţiile de preţ sau de calitate. Piaţa de monopol se
caracterizează aşadar, în planul ofertei, prin asigurarea cantităţii agregate numai de către un producător, al cărui bun fabricat nu
dispune de substituenţi apropiaţi. Denumirea de monopol derivă de la cuvântul grecesc monos care înseamnă „unul”.
Structură de piaţă este un monopol pur atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
pe piaţă exista un singur producător al bunului respectiv;
nu există concurenţi potenţiali pe piaţa internă şi nu există nici concurenţa importurilor;
nu există produse substituibile pentru bunul respectiv.
Tipurile de piaţă întâlnite în realitate se situează între cele două extreme ale structurilor de piaţă: concurenţa perfectă şi monopolul.
O firmă monopolistă îşi maximizează profitul în punctul în care Vmg = Cmg. Pentru un monopolist venitul marginal va fi mai mic
decât venitul mediu. Spre deosebire de o firmă care acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă, unde aceasta se afla într-o poziţie
de price-taker (acceptator de preţ), un monopolist va fi întotdeauna un price-setter (formator de preţ).
Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
1. Raritatea unor resurse care pot fi exploatate numai dintr-un singur loc. Nimeni nu poate avea acces la ele, decât o singură firmă;
2. Existenţa unor patente (licenţe), care, pentru anumite produse, sunt deţinute de către o singură firmă (licenţele fiind protejate prin
lege);
3. În anumite domenii (de exemplu exploatarea energiei electrice, telefoanele etc.), existenţa mai multor firme ar însemna risipă;
4. Concentrarea şi centralizarea capitalului şi deci şi a producţiei, care are ca efect eliminarea de către o firmă a celorlalţi concurenţi
din industrie.
C. Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează prin existenţa a câţiva producători – nu mai puţin de trei – (oligos înseamnă în
limba greacă „câţiva”). Fiecare firmă producătoare este destul de puternică pentru ca acţiunile ei să aibă efecte importante asupra
rivalilor. Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă în ţările cu economie de piaţă.
Concurenţa oligopolistă se caracterizează în principal prin următoarele:
existenţa unui număr redus de producători-vânzători, care deţin o parte însemnată din piaţă;
diferenţierea sau nu a produselor;
dificultăţi la intrarea în ramură;
un anumit grad de control al preţurilor.
În funcţie de gradul de cooperare dintre firmele oligopoliste, întâlnim:
oligopol perfect coordonat, în care înţelegerile între firmele oligopoliste îmbracă forma unor acorduri formale, care pot fi publice
sau secrete. În cadrul acestei forme se constituie structuri oligopoliste de tipul cartelului sau trustului.
Cartelul este un acord de înţelegere prin care un grup de firme producătoare sau distribuitoare ale aceluiaşi produs fixează anumite
preţuri sau îşi împart piaţa. Obiectul cartelului constă în creşterea preţului prin înlăturarea concurenţei. Astfel, se reduc cantităţile de
produse vândute, cresc preţurile, profiturile se maximizează, ca şi cum ar fi vorba de monopol.
Se apreciază că cea mai mare ameninţare la adresa concurenţei este dată de carteluri. Aceasta, cu atât mai mult cu cât firmele care ar
trebui să concureze se înţeleg aderând la un acord prin care concurenţa este limitată. De aceea, cartelurile se consideră că lezează
direct cumpărătorii de bunuri şi servicii implicate în acordul de înţelegere. Acestea au şi un efect distructiv indirect, în sensul că,
reducând concurenţa, eficienţa participanţilor scade, devenind premisă a creşterii preţurilor de către carteluri, peste nivelul
concurenţei reale.
În funcţie de obiective şi de piaţa pe care acţionează, se pot identifica patru tipuri de cartel:
1. cartel naţional - se formează atunci când doi sau mai mulţi producători sau distribuitori se unesc printr-o înţelegere, în scopul
controlării lanţului de producţie/distribuţie şi a reţelei de servicii de după vânzare pentru un produs, la nivelul pieţei unei ţări.
Cartelurile naţionale au un puternic efect asupra importurilor;
2. cartel internaţional - se formează atunci când întreprinderi din diferite ţări se unesc pentru a fixa preţuri şi a-i împărţi piaţa sau
pentru a prelua pe rând comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate;
3. cartel de import - funcţionează adesea ca o unică organizaţie care cumpără centralizat o materie primă pentru a o furniza unei
ramuri a industriei. Cartelurile de import pot fi înfiinţate pentru contrabalansarea puterii de piaţă a cartelurilor de export din alte ţări;
4. cartel de export - în cazul acestora legislaţia cu privire la protecţia concurenţei din diferite ţări poate excepta în mod expres
asemenea carteluri, cu condiţia ca ele să fie notificate sau legislaţia poate să nu cuprindă referiri la acestea. In acest din urmă caz, se
aplică „principiul efectului”, adică, deoarece efectele nu se resimt pe piaţa internă, legea nu le sancţionează.
Trustul este o formă oligopolistă mai complexă, firmele fuzionează sub controlul unui grup financiar puternic (holding), care deţine
pachetul acţiunilor de control al acestora.
Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi analiza rezultatelor financiare obţinute de către „operating companies”. Rolul
acestora din urmă este de exploatare, de producţie, de transport şi de vânzare. Oricum fiecare companie este responsabilă de
elaborarea unui plan care să se refere la toate activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară; în legătură cu acest aspect se pune
o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politici societăţilor operaţionale cu cele globale ale grupului.
oligopol parţial coordonat, presupune existenţa unei firme situată într-o postură de lider, datorată dimensiunilor sale, forţei
economice şi cotei de piaţă. Celelalte firme din cadrul oligopolului se subordonează în mod voluntar(datorita unor interese comune)
liderului.
4
 oligopol fără coordonare. Este cazul în care firmele oligopoliste acţionează fiecare independent de celelalte, neexistând înţelegeri
sau strategii comune. Confruntarea dintre ele este deschisă, chiar agresivă (război economic), ducându-se cu arme cum ar fi: preţul,
calitatea, cantitatea, publicitatea etc.
Inexistenţa unui model unic de comportament pe pieţele oligopoliste este o reflectare a trăsăturilor specifice acestora, care vizează:
economiile de scară determină existenţa unui număr restrâns de firme dominante, deşi nu în mod necesar a unui număr total mic
de firme pe piaţă; ele sunt adesea mari în comparaţie cu dimensiunea pieţei totale, astfel că numai câteva firme asigură oferta întregii
pieţe;
recunoaşterea interdependenţei dintre firme se referă la efectele deciziilor individuale privind producţia şi preţul asupra vânzărilor
celorlalţi agenţi economici. Cu alte cuvinte, fiecare este preocupat să ia în consideraţie reacţiile celorlalţi la orice
modificare a preţului sau de altă natură;
concurenţa non - preţ şi rigiditatea preţului sunt strâns legate de trăsătura anterioară şi arată că dacă reducerile de preţ pot fi cu
uşurinţă urmate de firmele rivale, concurenţa poate fi accentuată pe seama altor aspecte, ca de exemplu publicitate, design, etc.;
tentaţia firmelor de a stabili înţelegeri între ele în domeniul fixării preţului este justificată prin aceea că reducerile de preţ pot
conduce la profituri scăzute pentru toate firmele oligopolistice;
imboldul către fuzionare apare ca o înţelegere dintre firme şi duce la o cotă de piaţă mai ridicată pentru noul agent economic şi,
deci, la o forţă competitivă sporită a acestuia;
importante restricţii la intrarea de noi firme pe pieţele oligopolistice reprezintă trăsătura de bază a oligopolului. În general, cu cât
aceste restricţii sunt mai puternice, cu atât vor fi mai puţine firmele din industria respectivă. Fără a intra în amănunte, asemenea
bariere vizează: economiile de scară, diferenţele de costuri sau altele, precum nevoia de capital, controlul ofertei de factori de
producţie, reglementările guvernamentale, recunoaşterea produsului, complexitatea lui şi proliferarea produsului.
D. Piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson). Oligopsonul desemnează o formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în cadrul
căreia un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, marfă care este furnizată de mai mulţi
producători sau ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar puterea lor economică este suficient de mare, pentru ca
acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra condiţiilor generale de
cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
În concluzie, oligopsonul este piaţa pe care un număr redus de cumpărători controlează puterea de cumpărare şi, în consecinţă,
dictează producţia şi preţul de piaţă al unui anumit produs sau serviciu. Într-un oligopson preţurile tind să fie mai mici decât într-o
piaţă liber concurenţială, aşa cum preţurile într-un oligopol tind să fie mai mari. Practic, un oligopson este inversul unui oligopol.
Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează
volumul producţiei şi preţul de vânzare, şi un număr mare de producători.

5
4.Agentii economici ( Tipologie si clasificare )
Agenţii economici sunt persoane sau grupe organizate de persoane care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind anumite
roluri şi având comportamente economice similare. Ei pot fi persoane fizice sau juridice care posedă, într-un fel sau altul, factori de
producţie pe care îi utilizează şi/sau dispun şi consumă bunuri produse în societate. În cadrul fiecărei ţări există un număr însemnat
de agenţi economici care se diferenţiază între ei în funcţie de forma de proprietate, sfera şi domeniile de activitate în care acţionează,
formele de organizare a activităţii lor etc.
Agenţii economici sunt „actorii” vieţii economice, realizând, în esenţă, următoarele tipuri de operaţiuni economice:
a) operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor, respectiv producerea de bunuri şi servicii, consumuri intermediare şi finale, formare brută
a capitalului fix, importuri şi exporturi de bunuri etc.
b) operaţiuni de repartiţie, ce cuprind plata salariilor şi a impozitelor şi taxelor legale, transferul de capital, asigurări de bunuri etc.;
c) operaţiuni financiare care vizează obţinerea de credite, cumpărarea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, efectuarea de plăţi
internaţionale etc.
Cel mai utilizat criteriu ce stăla baza clasificării agenţilor economici şi delimitarea acestora este criteriul instituţional, important
pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare. În prezent, pe plan mondial, cea mai răspândită este tipologia ce stă la baza sistemului
de evidenţă statistică a conturilor naţionale, în cadrul ei distingându-se:
Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul în care sunt organizate şi de forma de proprietate, au ca funcţie
principală producerea de bunuri economice şi prestarea de servicii (nonfinanciare), în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine
profit;
Gospodăriile(menajele), reprezintă acel tip de agent economic care îndeplineşte în principal funcţia de consumator de bunuri şi
servicii. Aici se includ familiile, celibatarii, diferite unităţi consumatoare, întreprinderi individuale (nonfinanciare), care nu se
delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie.
Veniturile menajelor sunt în cea mai mare parte salariile, sau se constituie pe seama titlurilor de proprietate, precum şi prin
transferurile efectuate de celelalte sectoare;
Administraţiile includ acele instituţii care în principiu exercită funcţii de redistribuire a veniturilor (a avuţiei), pe baza prestării
unor servicii nonmarfare.
Administraţiile pot fi publice sau private, în cadrul celor publice se includ toate instituţiile publice care desfăşoară activităţi de genul
celor prezentate mai sus. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile locale şi centrale de stat, învăţământul
public, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţa sanitară publică, ş.a. Administraţiile private sunt organizaţii particulare fără
scop lucrativ, care, de asemenea, prestează servicii nonmarfare. Aici se includ diverse asociaţii, fundaţii etc., care desfăşoară activităţi
de genul amintit. Venitul acestor agenţi economici se constituie din prelevări de venituri ale altor agenţi economici;
Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private şi mixte, şi care îndeplinesc
funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Deci, ele adună, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare
şi transformă riscurile individuale în riscuri colective (companiile de asigurare), în cadrul lor se cuprind băncile, societăţi de
asigurări, alte instituţii financiare. Venitul acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate şi
care se concentrează în cadrul lor, în scopul redistribuirii acestora spre agenţii economici care necesită resurse financiare;
Străinătatea (restul lumii), desemnează partenerii de afaceri din celelalte economii naţionale şi unităţile lor autohtone
(nerezidente), cu care agenţii economici naţionali (autohtoni) intră în relaţii de afaceri. În cadrul acestei categorii de agenţi economici
se includ şi administraţiile străine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă.
În concluzie, punem aprecia că agenţii economici dispun de autonomie de decizie în executarea principalelor lor funcţii, acţionând
într-un cadru propriu şi utilizând propriile resurse materiale, financiare şi umane.

6
5.Intreprinderea ( Definire si clasificare )
Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei naţionale, este rezultatul procesului diviziunii muncii şi al autonomizării
proprietăţii. De aceea, ea poate fi privită ca spaţiul în care se reunesc şi se combinăfactorii de producţie, se desfăşoară procesul de
producţie, se produc bunuri economice şi se creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi acooperării directe şi
indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi funcţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai multe
dimensiuni:
o dimensiune economică– deoarece în întreprindere se creează avuţia;
o dimensiune socială– pentru cădesemneazăo comunitate de indivizi care muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac
funcţională;
o dimensiune juridică– pentru căse bucură de autonomie, indiferent de mărimea sau natura activităţii desfăşurate.
După forma de constituire şi organizare a afacerilor, în marea majoritate a ţărilor dezvoltate, întâlnim următoarele tipuri de
întreprinderi:
o întreprinderi personale - sunt acelea în care un singur proprietar înfiinţează, organizează şi conduce activitatea unităţii. Avantajul
acestor întreprinderi este că se organizează rapid, necesită investiţii relativ mici, intră rapid în activitate, se pot adapta repede la
cerinţele pieţei. Au dezavantaje determinate de dimensiunea relativ redusă a capacităţii, care generează greutăţi în obţinerea creditelor
şi implicit în dezvoltarea întreprinderii şi în tipul de răspundere. Răspunderea este nelimitată, ceea ce înseamnă că proprietarul
răspunde cu întreaga sa proprietate, nu numai cu capitalul investit,
o întreprinderi asociate (asociaţii de forme diferite) sunt constituite atunci când se asociază două sau mai multe persoane,
convenind să-şi aducă contribuţia (în bani sau natură), pentru a constitui un capital social menit să servească la înfăptuirea unor
activităţi aducătoare de câştig, în scopul de a împărţi între ele beneficiile realizate. Se întâlnesc variate forme de asociere, cunoscute
cu denumiri diferite şi care au caracteristici diferite. Marea majoritate a lor sunt forme simple de asociere, în care răspunderea este
nelimitată şi solidară. Formele superioare de asociere se creează, de regulă, atunci când volumul activităţilor propuse a se organiza
este mare şi foarte mare, fapt ce necesită un volum sporit de capital. La aceste forme întâlnim atât răspunderea nelimitată şi solidară,
cât şi răspunderea limitată la aportul social subscris;
o corporaţiile (societăţile pe acţiuni) constituie, de fapt, forme superioare de asociere a capitalurilor. Cotele de participare ale
asociaţiilor sunt reprezentate prin titluri numite acţiuni. Obligaţiile corporaţiei (societăţii pe acţiuni) sunt garantate numai prin
patrimoniul ei social, membrii asociaţi având fiecare îndatorirea de a depune cota parte subscrisă şi de a răspunde faţă de toţi numai
în limitele aportului lor (adică, fiecare cu suma) ce s-a obligat să o aducă în societate, sau cu valoarea acţiunilor sale. Principalul
avantaj al corporaţiei ca formă de organizare a afacerilor este limitarea răspunderii proprietarilor. Tot ceea ce se poate pierde este
investiţia iniţială.
În economia românească, întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome şi societăţilor comerciale. Primele se află în proprietatea
statului, funcţionând în ramuri strategice ale economiei naţionale. Un număr semnificativ dintre ele au fost transformate în societăţi
comerciale, care parcurg, sau au parcurs, procese de privatizare. Societăţile comerciale care reprezintă marea majoritate a
întreprinderilor din economia românească, au fost şi sunt organizate sub următoarele forme: societăţi în nume colectiv, societăţi în
comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată. Regiile autonome,
organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, având ca obiect activităţi de interes public naţional, au devenit companii naţionale sau
societăţi naţionale.
Indiferent de tipul său întreprinderea se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii;
2. Pentru a răspunde acestui scop, întreprinderea trebuie sădispunăde un patrimoniu, doar pe această bază fiind posibilă asumarea
riscului unei activităţi economice;
3. Întreprinderea combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau serviciu;
4. Întreprinderea produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea evoluţia pieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile întreprinderilor
se bazează pe informaţii privind:
cererea şi oferta concurenţei;
preţurile;
indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;
investiţiile actuale şi de perspectivă.
5. Finalitatea activităţii întreprinderilor este maximizarea profitului, care reprezintă condiţia supravieţuirii şi dezvoltării ei şi, indirect,
condiţia prosperităţii sociale.

7
În România, Legea privind societăţile comerciale, adoptată în 1990 (Legea 31 modificată ulterior în mai multe rânduri) a stabilit
următoarele tipuri juridice:
1. societăţi în nume colectiv, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social constituit, cu răspundere nelimitată a tuturor
asociaţilor;
2. societăţi în comandită simplă, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social, cu răspundere nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi (tehnocraţii care coordonează întreaga activitate); comanditarii (posesorii capitalului sub formă de acţiuni şi
obligaţiuni) răspund până la nivelul aportului lor la patrimoniul societăţii;
3. societăţi în comandită pe acţiuni, în care capitalul este divizat pe acţiuni, iar obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi
răspundere nelimitată, solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
4. societăţi pe acţiuni, ale căror obligaţii se garantează cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
5. societăţi cu răspundere limitată, la care obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi la plata părţilor
sociale.

8
6.Factorul de productie MUNCA ( Abordare cantitativa si calitativa )
Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi
îşi construieşte mijloacele adecvate atingerii scopului propus.
Munca privită ca factor de producţie este reprezentată de totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi
sunt efectiv antrenate în activităţi economice. Factorul muncă este factor determinant şi activ al producţiei, deoarece numai prin
muncă sunt treziţi la viaţă şi ceilalţi factori de producţie, respectiv sunt folosiţi şi combinaţi după anumite reguli, corespunzător
scopului final al producţiei. Aşa cum precizam, munca se prezintă ca factor de producţie originar.
Asigurarea cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin cantitativ şi alta de ordin calitativ.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia acesteia, care este formată din următoarele grupe:
populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând din populaţia totală a unei ţări, populaţia tânără şi populaţia
în vârstă;
populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
populaţia activă disponibilă, care reuneşte toate persoanele care rămân după ce din populaţia activă se elimină persoanele casnice,
elevii şi studenţii de la cursurile de zi cu vârsta legală de muncă şi cei care satisfac serviciul militar obligatoriu;
populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă numărul şomerilor;
populaţia ocupată salariată este cea care rezultă eliminând din populaţia ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile
proprii.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin legislaţie. Dimensiunea şi dinamica resurselor de muncă depind de
o serie de factori demografici şi economici, cum ar fi: natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieţii, condiţiile de trai etc.
Transformarea resurselor de muncă în factorul muncă este dependentă de atragerea efectivă a acestora la una sau alta din activităţile
economice din societate.
În ceea ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul săptămânal de ore de muncă, aceasta constituie un element important care
poate mări sau micşora cantitativ munca, respectiv volumul de muncă de care dispune o ţară sau alta.
În România se lucrează 5 zile pe săptămână în medie 8 ore, ceea ce reprezintă 40 ore pe săptămână, cu unele corecţii în cadrul unor
ramuri de activitate.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-
ştiinţifice etc. Calitatea factorului muncă este reflectată, aşadar, în pregătirea şi calificarea purtătorilor acestui factor. Calificarea se
prezintă ca o premisă şi o condiţie esenţială a producţiei moderne, unul din factorii de importanţă majoră ai sporirii eficienţei. Acest
lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimelor realizări ale ştiinţei şi tehnicii presupun salariaţi cu o foarte bună pregătire
profesională, cu larg orizont cultural, în stare să utilizeze eficient instrumentele moderne de producţie. În aceste condiţii calificarea
se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei contemporane.

9
7.Capitalul fix si Capitalul circulant
Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca fiind totalitatea bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile - utilizate
în producţie şi/sau distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii.
Capitalul mai poate fi definit şi ca ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate
vânzării. Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice (clădiri, utilaje, maşini etc.) care sunt la dispoziţia
întreprinzătorilor în vederea organizării de activităţi de producere de bunuri economice şi de vânzare a lor cu profit.
Capitalul ca factor de producţie se clasifică în:
1. capital nominal constând în titluri de proprietate;
2. capital real alcătuit din capital natural şi capital tehnic. Capitalul tehnice se împarte la rândul lui în:
- capital fix: construcţii (clădiri, hale, etc.) şi echipamente de producţie;
- capital circulant: materii prime şi materiale, energie, combustibil şi semifabricate.
La rândul lor, bunurile-capital sunt considerate ca fiind acele produse care sunt făcute nu pentru a satisface nevoile directe de consum
ale oamenilor, ci pentru a fi folosite în producţie; din acest motiv, elementele care formează capitalul sunt denumite capital tehnic.
În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente principale:
a) construcţii de natură diferită: fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate, drumuri, poduri, docuri etc;
b) maşini, utilaje, instrumente şi echipamente de orice fel;
c) stocuri de materii prime şi produse semifinite
d) tehnică electronică şi de calcul;
e) licenţe etc.
Capitalul poate fi definit deci ca muncă economisită şi investită. Capitalul nu înseamnă bani, ci totalitatea drepturilor de proprietate
asupra tuturor activelor investite sau existente la un moment dat într-o întreprindere (bani, maşini, echipamente, clădiri, materiale,
hârtii de valoare etc.). Capitalul se prezintă, pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă parte, sub forma de active
financiare.
Activele fizice (materiale, maşini, echipamente etc.) se numesc şi active reale sau capital real. Proprietarii lor posedă hârtii de valoare
(obligaţiuni, acţiuni, cambii etc.) ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra activelor reale utilizate la un moment dat în economie.
Aceste hârtii de valoare constituie aşa-numitele active financiare sau capital financiar (fictiv).
Activele financiare sunt imaginea din oglinda pieţei sau fotografia bănească a proprietăţii asupra activelor reale. Cel care posedă
activul financiar are şi dreptul de proprietate asupra celui real. Această dedublare a activelor utilizate în economia de piaţă (real-
financiar) a apărut ca urmare a necesităţii de a asigura circulaţia cât mai liberă şi alocarea şi utilizarea cât mai eficientă a activelor
reale între firme, sectoarele şi ramurile economiei naţionale, concomitent cu păstrarea preponderenţei proprietăţii particulare asupra
activelor reale în cauză.
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în
capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace
de transport etc.), care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani
de utilizare (respectiv după un număr de cicluri de producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri de producţie are ca
efect pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii şi transmiterii asupra produselor fabricate cu ajutorul lui, a
unei părţi din preţul sau suma care s-a plătit la procurarea lui. Deci, capitalul fix se depreciază datorită uzurii, proces care duce în
final la scoaterea lui din funcţiune.
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri, şi anume: uzura fizică şi uzura morală.
Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a
acţiunii agenţilor naturali fizici, chimici, biologici.
Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită
progresului tehnic şi condiţiilor pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:
preţuri mai scăzute;
performanţe tehnice superioare;
preţuri mai mici şi performanţe superioare.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale, combustibili, semifabricate etc., de care dispun agenţii
economici. Aceste elemente ale capitalului real au un comportament diferit de capitalul fix. Elementele capitalului circulant sunt
consumate sau sunt profund transformate în cursul unui singur ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca preţul sau suma care s-a plătit
pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra produselor la a căror fabricaţie participă. Consumându-se într-un singur ciclu
de producţie, capitalul circulant se regăseşte integral în costul producţiei respective. Reluarea producţiei, începerea unui nou ciclu,
impune pentru fiecare întreprindere procurarea unei noi cantităţi de elemente ale capitalului circulant.

10
8.Costul de productie ( Principii si clasificare )
Pentru obţinerea bunurilor economice şi a serviciilor, agenţii economici fac cheltuieli cu factorii de producţie care se regăsesc în
preţurile bunurilor sau serviciilor realizate. Costul de producţie numit şi preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivel
microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza deciziei producătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri
sau servicii. Costul de producţie reprezintă, aşadar, totalitatea cheltuielilor pe care le face întreprinderea sau întreprinzătorul pentru
producerea unui bun dat sau a tuturor bunurilor şi serviciilor realizate şi oferite pe piaţă. Dacă la acestea se adaugă costurile de
distribuţie sau de comercializare (ambalare, sortare, depozitare, transport, cercetarea pieţei) se obţine costul total (complet) al
întreprinderii, căruia i se mai spune şi costul sau preţul de revenire.
Clasificarea costurilor are în vedere următoarele criterii:
1. Din punct de vedere al structurii costurilor se evidenţiază elementele componente ale acestora, ponderea pe care o ocupă fiecare
element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli. În funcţie de natura
economică a cheltuielilor structura costului cuprinde următoarele elemente:
cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite costuri materiale care reprezintă expresia bănească a
consumurilor de capital fix şi circulant;
cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri salariale;
cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.
2. Din punct de vedere al nivelului costului ce exprimă însumarea mărimii absolute a cheltuielilor din care este alcătuit, se determină:
costul pe unitatea de produs sau costul mediu (CTM);
costul pe întreaga producţie realizată sau cost total (CT).
3. Din punct de vedere al formei de exprimare, costul de producţie cunoaşte două forme:
costul real, suma cantităţilor fizice de bunuri (materii prime, materiale auxiliare, combustibili etc.) şi de muncă necesare pentru
producerea bunurilor;
costul monetar: suma evaluărilor în monedă (bani) a consumurilor mai sus menţionate (preţurile de achiziţie ale factorilor materiali
şi salariile lucrătorilor).
4. Din punct de vedere al conţinutului sau modului şi locului de calcul distingem:
costul contabil, totalitatea cheltuielilor de producţie înregistrate în contabilitatea întreprinderii privind consumurile materiale,
amortizarea, salariile ş.a;
costul de oportunitate, reprezintă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor putea fi produse atunci când întreprinzătorul optează
pentru producerea unui bun, renunţând la alte soluţii sau produse (alternative sacrificate)
Modalităţile după care se analizează costurile la nivelul agenţilor economici au în vedere următoarele principii:
a) principiul integralităţii, după care în calcularea costului nu trebuie omisă nici o cheltuială care a fost făcută pe parcursul realizării
produsului respectiv;
b) principiul cauzalităţii, conform căruia nici o cheltuială nu trebuie să fie cuprinsă în cost dacă nu a contribuit la obţinerea produsului,
c) principiul omogenizării, după care toate cheltuielile care formează costul trebuie aduse la acelaşi grad de intensitate, de
complexitate etc., pe baza reducerii lor la un numitor comun;
d) principiul actualizării, care impune ca toate cheltuielile care se includ în cost trebuie aduse la acelaşi moment de referinţă.
Actualizarea este necesară, deoarece o sumă de bani determinată nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite de timp.
În afară de principiile costului, la nivelul agenţilor economici se are în vedere şi analiza realizată între producţia obţinută şi costurile
aferente acesteia.
Se numeşte funcţia costului relaţia existentă între costul total al unei producţii date şi cantitatea de bunuri produse.
Modificările survenite în structura cheltuielilor de fabricaţie sunt condiţionate de modificarea factorilor de producţie, manifestată
într-un anumit interval de timp. Acest fapt determină ca evoluţia costurilor să se realizeze pe perioade scurte şi lungi de timp. Perioada
scurtă este definită ca intervalul de timp pe parcursul căruia un producător poate să crească producţia numai în măsura în care
capacitatea de producţie existentă îi permite. Ea este perioada în care întreprinderea nu poate să schimbe proporţia sau tipul de
instalaţii tehnice şi echipamente, acestea fiind consecinţa deciziilor de investiţii anterioare. Perioada lungă se defineşte ca aceea care
permite modificări în scara producţiei şi în volumul utilajului, al echipamentului folosit.
În analiza economică se operează cu trei indicatori de costuri: costul global, costul mediu şi costul marginal.
A. Costul global al producţiei cuprinde ansamblul cheltuielilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. El poate fi: fix, variabil
şi total.
a) Costurile fixe (CF) sunt formate din cheltuielile făcute de unitatea economică independent de volumul producţiei. În această
categorie se includ: cheltuielile cu chiria, amortizarea, dobânda, salariile personalului administrativ etc.
b) Costurile variabile (CV) cuprind cheltuielile care se modifică proporţional cu volumul producţiei. În această categorie se includ:
consumurile de materii prime, combustibilul, energia şi apa, salariile personalului care lucrează în secţiile de fabricaţie, de producţie.
c) Costul total (CT) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor variabile. El se calculează prin însumarea costurilor fixe cu cele
variabile, pe total producţie, pe o anumită perioadă de timp.
CT = CF + CV
B. Costul mediu (unitar) se obţine prin raportarea costului total la producţia obţinută. Costul mediu este un cost pe unitatea de produs
şi este alcătuit din costul fix mediu şi costul variabil mediu.
a) Costul fix mediu (CFM) se calculează ca raport între costurile fixe globale şi producţia obţinută;
b) Costul variabil mediu (CVM) se calculează ca raport între costurile variabile globale şi producţia obţinută;
11
c) Costul total mediu (CTM) se calculează ca raport între costurile totale şi producţia obţinută;
C. Costul marginal (Cmg ) reprezintă sporul de cheltuieli totale pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs sau de serviciu.

12
9.Schimbul si rolul lui in economie
Schimbul reprezintă ansamblul relaţiilor economice prin care se continuă acest proces şi se asigură trecerea bunurilor; prin mijloace
şi pe principii economice, de la producător la consumatori prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare. Schimbul de mărfuri
reprezintă cea mai importantă consecinţă a diviziunii sociale a muncii.
Baza generală a schimbului o constituie – aşa cum demonstra încă Adam Smith, în „Avuţia naţiunilor” – specializarea în producţie
şi diviziunea muncii. În economiile contemporane, specializarea şi diviziunea muncii sunt foarte dezvoltate. Viaţa a demonstrat că
specializarea şi schimbul nu sunt altceva decât „feţele opuse ale aceleiaşi monede”.
În acelaşi timp, conform teoriei economice a dreptului, mărfurile sunt „un mănunchi de drepturi”, iar „schimbul de mărfuri este un
schimb de drepturi de proprietate”.
Trăsătura esenţială a activităţii şi relaţiilor de schimb o reprezintă reciprocitatea şi echivalenţa transferului de la vânzător la
cumpărător.
Prima etapă a economiei de schimb, care a durat o vreme îndelungată, a reprezentat-o trocul. Acesta consta în schimbul direct marfă
pe marfă, obiect pe obiect, sau servicii pe marfă, sau marfă pe servicii. În dreptul roman sunt redate formele esenţiale ale schimbului
direct ca forme tip de contracte sinalagmatice (bilaterale).
Atunci când economiile s-au dezvoltat, iar schimburile au devenit tot mai complexe, au devenit evidente dezavantajele şi
insuficienţele trocului: a) dificultăţile de coincidenţă a necesităţilor; b) dificultatea de a stabili valori egale; c) indivizibilitatea
articolelor mari care fac obiectul schimburilor.
Cumpărătorul-consumator va urmări, totdeauna, achiziţionarea bunurilor care-i fac trebuinţă la un preţ cât mai mic posibil.
Întreprinzătorul-vânzător studiază piaţa produselor şi creează mărfurile dorite de oameni pentru a-şi spori veniturile, câştigul net. În
virtutea competiţiei specifice pieţei concurenţiale dintre producători, bunurile-mărfuri sunt produse cu cheltuieli cât mai mici, pentru
a putea promova pe piaţă un preţ la care marfa să se vândă, dar şi să-i permită întreprinzătorului-vânzător obţinerea unei sume de
bani din care să poată recupera cheltuielile făcute şi să obţină un profit. Mai exact spus, preţul obţinut trebuie să-i permită plata sau
acoperirea costurilor de oportunitate aferente diferiţilor factori de producţie.
Consumatorii îşi pot satisface mai bine cerinţele şi preferinţele la un cost mai scăzut şi cu posibilităţi mai largi de alegere, de vreme
ce masa mărfurilor oferite a crescut. Producătorii, deşi nevoiţi să vândă mărfurile la preţuri mai mici, în raport cu situaţia anterioară,
când erau mai puţini pe piaţa produsului respectiv, îşi vând mărfurile la un preţ care remunerează factorii de producţie utilizaţi,
munca, capitalul, pământul, neofactorii.
Studiul schimbului poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere cum de altfel a fost interpretat de-a lungul istoriei în diferitele
şcoli de gândire economică:
1. Privind fenomenul la scară individuală, o largă circulaţie are ideea clasicilor, după care oamenii se angajează în procesul schimbului
pentru a-şi satisface propriile nevoi şi cu speranţa de a-şi îmbunătăţi situaţia prin schimb.
2. Obiectul schimbului îl constituie bunurile-obiecte de consum respectiv mijloacele de producţie, sau, mai larg, factorii de producţie,
pe termen scurt, mediu şi lung.
3. Privite la o scară mai largă, schimburile se întrepătrund şi dau naştere la piaţă, iar aceasta nu poate fi văzută numai ca locul pentru
realizarea indirectă a dorinţelor individuale, ci şi ca o instituţie socială prin intermediul căreia indivizii pot coopera într-un anumit
fel, în vederea satisfacerii dorinţelor. Pe această bază, oamenii devin coparticipanţi, prin actele de schimb, la procesul de creştere a
avuţiei, în beneficiul tuturor.
4. Fiecare mizează şi urmăreşte un anumit avantaj în procesul schimbului. Cu privire la această problemă, în literatura economică s-
au formulat două viziuni (teorii): teoria avantajului absolut şi cea a avantajului relativ.
În ceea ce priveşte rolul schimbului într-o economie de piaţă, acesta poate fi interpretat şi prin prisma funcţiilor sale:
1. bunurile şi serviciile trec de la cei care le produc către cei care au nevoie de ele;
2. partenerii de schimb se specializează în producerea anumitor bunuri, iar prin aceasta creşte productivitatea muncii şi producţia
naţională;
3. permite obţinerea de câştiguri prin însumarea efortului;
4. contribuie la formarea unor fluxuri productive şi comerciale;
5. determină cooperarea social prin modificarea configuraţiei bunurilor şi a proporţiilor de schimb;
6. favorizează introducerea şi promovarea progresului tehnic şi prin aceasta creşterea calităţii produselor.

13
10. Economia de piata. Trasaturi
Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care agenţii
economici îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii
unor nevoi existenţiale în continuă creştere, cu resurse economice limitate.
Economia de piaţă reprezintă un sistem economic, un mod specific de fundamentare şi asigurare a coerenţei deciziilor privind
problema economică fundamentală a rarităţii.
Economia de piaţă se manifestă în forme diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Ea are o serie de caracteristici generale,
dar şi particularităţi specifice, care sunt generate de condiţiile specifice ale fiecărei ţări şi ale fiecărei etape istorice.
Luând în considerare modul în care este organizată şi funcţionează economia de piaţă, sesizăm existenţa de-a lungul timpului a
următoarelor forme:
1. Economia de piaţă pură, care poate fi privită şi ca model teoretic, ce se caracterizează printr-o asemenea organizare a economiei,
în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor. Specificul
pieţei este concurenţa liberă – pură şi perfectă – în care formarea preţurilor are loc în mod liber, la toate categoriile de bunuri şi
servicii. Agenţii economici, pe baza proprietăţii private, acţionează liber şi independent, urmărindu-şi fiecare interesul propriu. Forma
de proprietate principală este proprietatea privată. Proprietatea de stat este, în general, limitată la clădirile instituţiilor publice şi alte
facilităţi necesare guvernului pentru asigurarea funcţionării apărării naţionale, sistemului juridic, sistemul apărării publice,
învăţământului public etc. Drept urmare, statul nu intervine în viaţa economică, decât pentru a crea cadrul juridic necesar şi în calitate
de simplu cumpărător, sau, dacă este cazul, de producător şi vânzător al anumitor bunuri.
Economia de piaţa pură şi perfectă este considerată de mulţi autori ca fiind sinonimă cu economia capitalistă.
2. Economia de comandă sau planificată. Este tipul de economie opus economiei de piaţă pure, manifestându-se ca o alternativă a
acesteia, ca o soluţie prin care se credea că se pot elimina disfuncţionalităţile ivite în mecanismele pieţei. Economia de comandă are
la bază proprietatea de stat, iar deciziile economice sunt luate centralizat. Prin plan, se stabileşte pentru fiecare agent economic ce să
producă, cât să producă şi cum să producă. Interesul personal este subordonat interesului general. De menţionat că şi economia de
comandă este tot o economie de piaţă, însă în care legile pieţei sunt încorsetate de planul centralizat, în care formarea preţurilor se
ghidează numai parţial după regulile pieţei. Mecanismul preţurilor este unul administrativ, neţinând cont de raţionalitatea economică.
Bunurile se vând şi se cumpără pe piaţă, dar pe o piaţă dirijată de către plan, prin reguli artificiale şi nu naturale. Economia de
comanda este încă întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord. Sintetizând, putem considera că acest tip de economie
prezintă următoarele caracteristici:
este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă, aproape toate mijloacele de producţie se află în
proprietatea statului, resursele fiind alocate prin plan;
este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat caracterizat printr-un stil de muncă formalist;
este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise
de planificatori.
3. Economia mixtă. Este tipul de economie de piaţă caracteristic pentru economiile contemporane. Economia mixtă este o
combinaţie, o mixtură între întreprinderile private şi cele de stat, acesta din urmă fiind implicat atât în producţia, cât şi în distribuţia
bunurilor. În economia mixtă, răspunsurile la întrebările: ce să produci, cât de mult să produci, cum să organizezi producţia şi pentru
cine să produci sunt determinate atât de acţiunile întreprinderilor private, cât şi de măsurile de intervenţie şi de control ale statului în
diferitele domenii ale economiei. Mecanismele pieţei libere se întrepătrund cu mecanismele dirijismului statal. Acestea din urmă sunt
mai puternice în unele ramuri în care proprietatea de stat este dominantă, respectiv în acele ramuri naţionalizate. Implicarea statului
în economie diferă de la o ţară la alta.
Trăsăturile economiei de piaţă
În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor
trăsături:
1. Preponderenţa proprietăţii private în economie. Aceasta stă la baza manifestării libertăţii oamenilor în general şi a libertăţii
economice în special, a liberei iniţiative, a spiritului creativ etc. Proprietatea privată, sub diferitele ei forme, asigură constituirea unui
mediu economic caracterizat prin liberalism, cu o mare diversitate de centre de activitate economică, fapt ce impune existenţa pieţei
ca mijloc de legătură şi cooperare între agenţii economici. Proprietatea privată nu exclude existenţa şi a altor forme de proprietate,
respectiv pluralismul formelor de proprietate şi manifestarea fără oprelişti a tuturor agenţilor economici în cadrul vieţii economice a
societăţii. Toţi au drepturi egale de proprietari, îşi promovează propriile lor interese economice, îşi asumă libertatea de a decide,
suportând integral efectele acţiunii lor.
2. Autonomia şi răspunderea decizională a agenţilor economici. Fiecare agent economic în parte, în sistemul relaţiilor de piaţă,
promovează interesul său personal, care constituie, în acelaşi timp, impulsul care îl determină să acţioneze. Cu alte cuvinte, autonomia
este fundamentată pe interesul agenţilor economici şi are la bază proprietatea privată. Aceasta, sub diferitele ei forme de manifestare,
asigură agenţilor economici o autonomie largă privind organizarea şi folosirea obiectului proprietăţii, combinarea şi utilizarea
factorilor de producţie, repartizarea rezultatelor obţinute etc.
3. Piaţa este centrul vital al economiei, prin intermediul pieţei se realizează legătura dintre producţie şi consum şi implicit se stabilesc
legăturile între agenţii economici. Piaţa, prin mecanismele ei, asigură reglarea activităţii economice. Ea oferă acele informaţii
necesare agenţilor economici pentru a decide ce să producă, cum să producă, cât şi pentru cine să producă. Practic, nici un agent
economic nu se poate izola de piaţă. Piaţa este considerată ca fiind sufletul economiei.

14
4. Concurenţa este o condiţie de neînlocuit. Economia de piaţă este o economie concurenţială. Concurenţa face posibilă acţiunea
neîngrădită a legilor pieţei, ea îi determină pe agenţii economici să acţioneze în direcţia introducerii progresului tehnic şi maximizării
eficienţei economice. În fond, ea stă la baza progresului economic şi, implicit,al societăţii.
5. Economia de piaţă contemporană este o economie monetară. Cea mai mare parte a schimburilor se realizează prin mijlocirea
monedei, a banilor.
6. Preţul – privit ca măsurarea unui bun în expresie monetară – se stabileşte pe piaţă, prin confruntarea dintre cerere şi ofertă. Chiar
dacă intervin practici administrative în stabilirea nivelului de preţ la un bun sau serviciu, punctul de plecare în stabilirea preţului este
dat de piaţă, prin jocul cererii şi ofertei.
Preţurile, în aceste condiţii, asigură atragerea resurselor economice în funcţie de nevoile reale ale societăţii, are influenţe în sensul
reducerii consumului de resurse şi obţinerii de bunuri şi servicii cu costuri minime.
7. Existenţa unui cadru instituţional (sistemul de organizare a proprietăţii – tipuri de întreprinderi, sistemul bancar, monetar, sistemul
financiar etc.) structurat în aşa fel încât să asigure maximum de libertate de decizie şi acţiune agenţilor economici, în limitele impuse
de sistemul social pe care sistemul economic îl deserveşte.
8. Mobilul întregii acţiuni economice îl reprezintă profitul. Agenţii economici desfăşoară activităţi, îşi asumă riscul, se zbat, având
ca scop câştigul, maximizarea acestuia. Nu există întreprinzător, mai mic sau mai mare, care să nu urmărească câştigul. Deciziile
economice sunt luate din această perspectivă. Acest lucru este benefic atât pentru întreprinzător, cât şi pentru societate, deoarece
profitul:
a) stimulează iniţiativa economică, contribuind la stimularea producţiei de bunuri;
b) stă la baza creşterii economice; el este sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se asigură investiţiile, sursa de bază a creşterii
economice;
c) asigură un control riguros asupra activităţii agenţilor economici. Eficienţa se apreciază de aceştia, pornind de la nivelul profitului
obţinut;
d) generează şi imprimă tuturor participanţilor la viaţa economică un spirit de economisire, care se transmite de la nivelul conducerii
fiecărei întreprinderi, până la ultimul salariat al acesteia.
9. Statul democratic (organismele guvernamentale) intervine indirect şi direct în viaţa economică a societăţii. El veghează la
respectarea legilor pieţei, intervine în calitate de consumator al unei părţi din resursele economice, consum cerut de îndeplinirea
funcţiilor sale specifice – apărare, educaţie, protecţie socială etc. -, intervine în calitate de moderator al agenţilor economici (prin
sistemul juridic, prin pârghii monetare, financiare etc.).
10. Bunurile îmbracă forma de marfă, ele devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care satisface o anumită trebuinţă a
omului (de consum individual sau productiv) şi care ajunge în consum prin intermediul schimbului, a actelor de vânzare-cumpărare.
Nu toate bunurile economice sunt bunuri marfare.

15
11.Piata( Functii si limite. )
Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor
Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să devină principalul stimulent pentru a realiza produse competitive şi la costuri cât
mai mici. Piaţa, prin sistemul liberei concurenţe, „permite obţinerea unei repartiţii a resurselor ale căror grad de eficienţă este
echivalent cu aceea a unui dictator care are acces la toate datele economice şi sociale”.
Piaţa a apărut de timpuriu în istoria popoarelor şi a cunoscut un proces îndelungat şi complex de cristalizare şi dezvoltare, jucând un
rol crescând şi îndeplinind funcţii diferite în procesul creşterii economice.
În economiile dezvoltate contemporane, s-a ajuns ca piaţa să reprezinte mecanismul economico-social principal prin care se
orientează activitatea agenţilor economici şi alocarea resurselor în procesul de dezvoltare. Ea se prezintă ca un sistem complex, în
care interacţionează şi se condiţionează reciproc legile şi mecanismele clasice ale pieţei – cererea, oferta, preţurile ş.a. – cu numeroase
instituţii cu funcţii de reglare, precum şi cu o conştiinţă de masă, juridică, economică etc., formată în decursul unui proces îndelungat
de instruire şi de practică.
Există două funcţii de bază pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piaţa realizează un contact permanent dintre producătorii şi consumatorii de bunuri şi servicii, dintre ofertă şi cerere, dintre
producţie şi consum atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:
dinamica pieţei reflectă modificările produse în sistemul trebuinţelor economice ale societăţii, orientând în acest scop, activităţile
de producere a bunurilor şi serviciilor;
jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi procură şi utilizează toate resursele puse la dispoziţie
prin intermediul pieţei;
sistemul propriu de pârghii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.
2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Rolul şi limitele pieţei
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei ţări.
Înainte de toate, ea are drept funcţie adaptarea şi aducerea în stare de compatibilitate a intereselor şi pretenţiilor cumpărătorilor şi
vânzătorilor, a cererii şi ofertei individuale şi agregate.
În acelaşi timp, piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea cheltuielilor şi obţinerea profitului de către vânzător,
permiţând finanţarea dezvoltării şi realizarea altor obiective.
Piaţa elimină sau previne amplificarea elementelor administrative şi subiectivismul, creează posibilitatea, pentru fiecare individ, a
alegerii căilor de satisfacere a trebuinţelor, constituindu-se într-un factor al democraţiei.
Rolul pieţei în economia contemporană, lucrările de specialitate pun în evidenţă mai multe funcţii, între care:
impulsionează întreprinderile să producă ceea ce solicită consumatorii;
resorturile şi mecanismele pieţei stimulează orientarea profesională şi calificarea oamenilor;
prin intermediul preţurilor, orientează pe consumatori să utilizeze raţional bunurile deficitare, precum şi resursele rare;
grad ridicat de libertate economică;
asigură informaţiile necesare cu privire la condiţiile locale.
Piaţa şi mecanismele pieţei generează însă şi o serie de consecinţe negative de ordin economico-social. Analiza pieţei a dus la
evidenţierea unor limite în funcţionarea sa optimă. Paul Wonnacott şi Ronald Wonnacott pun în evidenţă următoarele limite ale pieţei:
1) paralel cu un mare grad de libertate pentru agenţii economici, într-o economie de piaţă, cei săraci şi neajutoraţi au doar ceva mai
mult decât libertatea de a flămânzi. Producătorii nu răspund, în general, dorinţei consumatorilor de a avea anumite produse, ci numai
consumatorilor cu putere de cumpărare; 2) un sistem în care întreprinderile private nu sunt deloc sau sunt puţin dirijate de către stat
poate fi foarte instabil, cu perioade inflaţioniste care conduc apoi la recesiune; 3) într-un sistem de „laissez-faire”, preţurile nu sunt
întotdeauna rezultatul acţiunii forţelor pieţei. Doar într-o economie cu o concurenţă perfectă, preţul este determinat de intersecţia
dintre curba cererii şi curba ofertei. În majoritatea pieţelor, unul sau mai mulţi participanţi au puterea de a influenţa preţurile.
Monopolurile sau oligopolurile pot să restrângă producţia, pentru a menţine preţurile ridicate; 4) activitatea consumatorilor şi
producătorilor privaţi poate avea efecte secundare nedorite; 5) piaţa nu poate funcţiona în anumite domenii: în cazul unui conflict
militar, indivizii nu-şi pot asigura propria lor apărare; 6) într-un sistem de „laissez-faire”, producătorii satisfac cerinţele, dorinţele
consumatorilor aşa cum sunt acestea exprimate pe piaţă.

16
12. Factori de influenta ai cererii si ofertei
Factorii care influenţează cererea sunt:
1. Preţul altor bunuri. Bunurile, în raport cu un anumit bun (în cazul nostru cu bunul X), se clasifică astfel: a) bunuri substituibile; b)
bunuri complementare; c) bunuri neînrudite.
a) Bunurile substituibile sunt acelea care satisfac aceleaşi nevoi sau trebuinţe ca şi bunul în discuţie.
b) Bunurile complementare sunt acele bunuri care în consum se folosesc împreună. Când preţul unui bun complementar faţă de altul
scade, curba cererii pentru bunul iniţial (bunul X) se va deplasa spre dreapta.
c) Bunuri neînrudite. Modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul iniţial (bunul X) nu influenţează în nici un fel curba cererii la
bunul iniţial;
2. Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba cererii în funcţie de natura bunurilor. Din acest punct de vedere
distingem două tipuri de bunuri, şi anume: a) bunuri normale; b) bunuri inferioare.
a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în consum pe măsura creşterii veniturilor lor. Curba cererii pentru
un bun normal se va deplasa spre dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută, atunci când veniturile cresc. Invers, când venitul
individual scade, curba cererii se va deplasa spre stânga, respectiv scade cantitatea cerută
b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer preponderent atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse,
decât atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai mari (explicate prin paradoxul Giffin);
3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce individul se aşteaptă în viitor, referitor la toate bunuri,le şi
faptele relevante pentru situaţia sa economică. De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun oarecare, ce intră frecvent
în consumul personal, generează, în prezent, o creştere a cererii. Deci, pentru bunul respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta;
4. Gusturile consumatorilor. Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor, acestea se vor reflecta în mod direct în cererea de bunuri
ori servicii şi, implicit, în deplasarea curbei cererii;
5. Alţi factori de influenţă pot fi: mărimea populaţiei (numărul de consumatori), modalităţile de promovare a produselor,
caracteristicile produselor şi în general orice altă variabilă care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de a cumpăra un
anumit bun sau serviciu.
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru o industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă,
respectiv pentru producţia ei. De asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ca exprimă cantitatea totală dintr-un bun sau
serviciu pe care un individ este dispus să o cumpere într-o perioadă de timp dată, la un preţ unitar dat şi ca cerere totală de piaţă, ce
exprimă suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau serviciu anume, în cadrul unei economii naţionale, în condiţiile
de preţ amintite. Cererea totală de piaţă pune în evidenţă, aşadar, cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu care, la un
anumit preţ este dorită şi cumpărată şi preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi de bun dorit.
În concluzie, cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine însumând cererile individuale pentru bunul respectiv. Cererea pieţei este
egală cu suma cererilor individuale
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia dintre factorii de influenţă. Cum cererea este, în primul rând,
dependentă de preţ, elasticitatea ei se raportează, în principal, la preţ. Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de
preţ, dar şi de venit. Ea reflectă proporţia în care evoluează cererea pentru diverse produse odată cu modificarea veniturilor băneşti
ale consumatorilor, ceilalţi factori rămânând constanţi. Fenomenul elasticităţii faţă de venit este o manifestare a legităţilor din sfera
consumului, care determină o anumită ierarhizare a nevoilor fiecărei categorii de populaţie la un anumit nivel al veniturilor.
Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul
respectiv, cei mai importanţi factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:
a) Gradul de substituire al produselor. Dacă preţul unui bun oarecare creşte, el devine mai scump faţă de bunurile substituibile lui.
Este firesc ca cererea pentru acest bun să scadă şi, în mod corespunzător, să crească cererea pentru bunurile substituibile. Invers, dacă
preţul unui bun scade, el va deveni mai ieftin decât bunurile substituibile lui. În acest caz cererea pentru el va creşte şi, în mod
corespunzător, va scădea cererea pentru bunurile substituibile.
b) Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul veniturilor. În general, cererea pentru un bun este mult mai
elastică, cu cât este mai mare partea din venit alocată pentru cumpărarea bunului respectiv (celelalte condiţii rămân neschimbate).
Desigur, există diferenţieri între bunuri, din acest punct de vedere.
c) Perioada de timp de la schimbarea preţului. Când preţul unui bun oarecare se modifică, este necesar să treacă un anumit timp până
ce toţi cumpărătorii vor cunoaşte noua situaţie şi, mai ales, până ce îşi vor adapta comportamentul lor de consumatori ai bunului
respectiv. Deci, elasticitatea cererii pentru un bun va fi mai mare într-o perioadă lungă de timp, decât într-o perioadă scurtă, deoarece
cumpărătorii au mai mult timp să se adapteze la schimbarea de preţ.
Factorii care influenţează oferta sunt:
Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea ei, de o serie de factori. Cei mai importanţi sunt următorii: 1) preţul resurselor
(a factorilor de producţie); 2) preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de ofertanţi; 5) perspectivele pieţei; 6) costul producţiei;
7) taxele şi subsidiile; 8) evenimente naturale şi social-politice.
1) Preţul resurselor. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii unui anumit produs, sunt dispuşi a produce mai multe bunuri,
curba ofertei pentru bunul respectiv înregistrează o deplasare spre dreapta 2) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sunt atraşi spre
acele activităţi de producţie unde sunt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul produsului X creşte, este firesc ca să se înregistreze o
atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci curba ofertei la acest produs se va deplasa spre dreapta, şi invers.
3) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi are ca efect creşterea productivităţii muncii şi, implicit, reducerea costului de producţie.

17
4) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei (a tuturor firmelor dintr-o anumită ramură care produc acelaşi produs) se va deplasa spre
dreapta dacă în ramură vor intra firme noi şi invers.
5) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă există aşteptarea ca, într-o anumită ramură, producţia să scadă sau chiar să se oprească
(din motiv de grevă etc.), în prezent ofertanţii vor produce mai mult, pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. Deci curba ofertei
se va deplasa spre dreapta.
6) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective va creşte şi invers, creşterea costului va duce la
scăderea ofertei. Specialiştii consideră că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali care acţionează asupra ofertei. Deci,
curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul scade şi invers.
7) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă taxele pe profit se majorează, atunci apare tendinţa de
reducere a ofertei şi deci curba ofertei se va deplasa spre stânga.
8) Condiţiile naturale reprezintă factor important care, în multe ramuri, influenţează mărimea ofertei.
Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în condiţiile schimbării preţului, sau a
oricăreia din condiţiile ofertei.
Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea produsă de ofertanţi, ca răspuns în modificarea de preţ. Curba
O1 reflectă o ofertă inelastică, în timp ce curba O2 reflectă o ofertă elastică. Dacă preţul se modifică de la p0 la p1, creşterea în
cantitatea oferită va fi de la q0 la q1 pentru oferta inelastică (curba O1) şi de la q0 la q2 pentru oferta elastică (curba O2). Deci, cu
cât este mai mare elasticitatea ofertei, cu atât va fi mai mare răspunsul în cantitate la modificarea preţului. Oferta este elastică atunci
când coeficientul de elasticitate ( Ceo ) este mai mare decât 1. Oferta este inelastică atunci când coeficientul de elasticitate este mai
mic decât 1.
Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenţii economici deoarece, pornind de la preţurile de piaţă ale bunurilor, ea
reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere. Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea sunt:
a) Gradul de substituire a produselor;
b) Costul producţiei.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului.
d) Stocarea bunurilor.
a) Gradul de substituire. Când preţul unui produs creşte, este profitabil a se produce o cantitate mai mare din bunul respectiv.
b) Costul producţiei. Dacă pe piaţă, pentru un bun oarecare, se înregistrează o creştere a cererii, la acelaşi nivel de preţ, oferta va
creşte numai dacă costul total mediu nu creşte. Aceasta depinde de preţul factorilor de producţie.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului. Acest factor se află într-o relaţie strânsă cu gradul de substituire.
d) Stocarea bunurilor. În cazul bunurilor care se pot stoca o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora creşte şi invers, dacă
posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc.

18
13.Cererea si Legea cererii ( Cererea reprezinta cantitatea maxima de bunuri si servicii care pot fi cumparate la un moment
dat pe piata, la un anumit pret. Conform legii cererii daca pretul bunurilor si serviciilor creste, atunci cantitatea ceruta scade.
Daca pretul scade, cantitatea ceruta creste. )
Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii
societăţii. Ea reprezintă partea solvabilă a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfăcută de piaţă. Cu alte cuvinte, cererea
reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit
preţ dat.
C = f (p)
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii
cerute:
a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.
Excepţie de la această regulă fac bunurile inferioare explicate în economie prin paradoxul Giffen
Două motive importante stau la baza relaţiei de inversă proporţionalitate dintre preţ şi cantitatea cerută:
efectul de substituire – în cazul creşterii preţului unui bun are loc substituirea acestuia de către alt bun, al cărui preţ nu a crescut;
efectul de venit – o creştere a preţului, reducând puterea de cumpărare a consumatorului determină o reducere într-o măsură mai
mare a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump.
Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi cantitate), ea pune în evidenţă un şir de cantităţi dintr-un bun pe
care oamenii doresc să le cumpere la diverse preţuri. Pornind de aici, rezultă faptul că cererea nu se confundă cu cantitatea cerută.
Aceasta este diferită de la un preţ la altul, în timp ce cererea rămâne neschimbată (nevoile de consum), ea este pusă în evidenţă de
întreaga curbă, deci de toate corelaţiile care se stabilesc între cantitatea dintr-un bun şi preţ într-o perioadă dată de timp.

19
14.Oferta si Legea ofertei
Pe piaţă, alături de cerere, se manifestă şi oferta. Ea pune în evidenţă răspunsul sau reacţia producătorilor de bunuri şi servicii faţă de
condiţiile pieţei. În mod concret - oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un agent economic este dispus să
o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la un preţ anume.
Oferta pentru un anumit bun, poate fi privită ca ofertă individuală ce pune în evidenţă cantitatea oferită spre vânzare de către toţi
agenţii economici care produc şi/sau comercializează bunul respectiv. Oferta de piaţă mai este cunoscută şi sub denumirea de ofertă
totală.
Ca şi cererea, oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a unei firme anume, sau ca ofertă a unei industrii anume. De
asemenea, în funcţie de natura bunurilor putem distinge mai multe forme de ofertă.
Între evoluţia preţului unitar al unui bun şi oferta pentru bunul respectiv, există o relaţie de cauzalitate. Această relaţie este exprimată
sintetic de legea ofertei.
O = f (p)
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită
perioadă de timp (variabila dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila independentă). Corespunzător acestei legi
creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite şi invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este dispus să o ofere, într-o anumită perioadă de timp, la
diferite niveluri de preţuri. Sau, se poate spune că ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să ofere diferite cantităţi dintr-
un bun oarecare într-o anumită perioadă de timp.
Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant anume, cât şi pentru toţi ofertanţii unui anumit produs (curba
ofertei pieţei).

20
15.Pretul si functiile sale
Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în virtutea cerinţei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter
complex ce este amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pieţei pe care se manifestă, cât
şi de cadrul legislativ care reglementează formarea preţurilor, el însuşi perfectibil.
Preţul real recunoscut în calitate de preţ de piaţă este un preţ posibil care poate oscila între limite de piaţă, aceasta din urmă acceptând
întotdeauna un preţ minim posibil şi un preţ maxim posibil. Aceasta înseamnă că situaţiile care depăşesc marginile intervalului de
mărime, ori nu sunt reale, ori preţurile sunt ascunse, neputând fi observate în intervalul posibil acceptat de piaţă. Acesta se
caracterizează în felul următor:
este cel acceptat de participanţii la schimb;
nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de forţa economică a producătorului care urmăreşte un
preţ posibil cât mai ridicat şi de cea a cumpărătorului ale cărui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai scăzut;
oscilează în jurul preţului de echilibru al pieţei;
se mişcă în limitele pieţei.
Preţul posibil se caracterizează prin: dinamism, diversitate şi caracter reglementat.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe
care acesta poate să îl ofere pe piaţă. El exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi cadrul legislativ, pe de
altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers
şi reglementat.
Cu alte cuvinte, pe piaţă preţul este dependent de două elemente şi anume: 1) mărimea valorii mărfii (cu cât valoarea este mai mare
şi preţul va fi mai mare, aşadar există un raport direct proporţional între preţ şi valoare); 2) puterea de cumpărare a banilor (cu cât
puterea de cumpărare a banilor este mai mare, cu atât preţul este mai mic şi invers, deci un raport invers proporţional între preţ şi
puterea de cumpărare a banilor).
Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile agenţilor economici prin funcţiile sale. Prin prisma acestor
funcţii, preţul este şi o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:
1. Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor se referă la capacitatea preţurilor de exprimare monetară a cheltuielilor şi
veniturilor agenţilor economici.
2. Funcţia de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendinţa preţului de a se forma în jurul nivelului său de echilibru, la care
cererea coincide cu oferta, iar cantitatea cerută egalează cantitatea oferită. De aceea, dacă preţul este la un moment dat superior
acestui nivel, piaţa se caracterizează prin exces de ofertă, iar cantitatea oferită se va diminua, ceea ce antrenează o scădere a preţului
până la nivelul său de echilibru şi invers.
3. Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică. Preţul transmite informaţii privind situaţia pieţei, respectiv raportul
cerere-ofertă şi presiunile care există pe piaţă, activităţile cele mai profitabile şi abundenţa sau raritatea factorilor de producţie.
4. Funcţia de motivaţie a producătorilor se reflectă în practică prin stimularea agenţilor economici atunci când preţul este ridicat
şi prin distribuirea veniturilor acestora în funcţie de nivelul costurilor.
5. Funcţia de distribuire a veniturilor. Corespunzător activităţii depuse, fiecare agent economic obţine venitul individual. Acesta
depinde, în ultimă instanţă, de diferenţa dintre preţurile primite pentru bunurile şi serviciile vândute şi preţurile plătite pentru
procurarea factorilor de producţie.
În prezent asistăm la o creştere a importanţei deciziilor de preţ care amplifică manifestarea funcţiilor sale. Aceasta se explică prin
impactul unor factori asupra preţurilor practicate de agenţii economici:
accelerarea progresului tehnologic;
proliferarea noilor produse;
creşterea cererii pentru servicii;
accentuarea concurenţei externe;
persistenţa fenomenului inflaţionist.
Influenţa acestor factori asupra preţurilor îngreunează formarea lor care devine un proces complex şi de mare importanţă pentru
succesul unei firme. Formarea unor preţuri flexibile generatoare de profit se realizează prin adoptarea unor strategii de preţ
corespunzătoare pieţei pe care se adresează produsele.

21
16.Valoarea si puterea de cumparare a monedei
Teoriile privind rolul monedei în funcţionarea economiei au avut în centrul atenţiei influenţa exercitată asupra volumului producţiei
şi a nivelului preţurilor Teoria cantitativa clasica a banilor reprezintă una din cele mai vechi teorii monetare. Ea a apărut în secolul
XVI, când în Europa, datorită afluxului masiv de metale preţioase ca urmare a descoperirilor geografice au avut loc importante
creşteri de preturi. Principiile de bază ale acestei teorii au fost enunţate de reprezentanţii mercantilismului şi economiştii clasici.
Teoria cantitativă tradiţională corespunde perioadei mercantiliste: Thomas Mun, Jhon Locke, R. Cantillon sau W. Petty sunt câţiva
dintre gânditorii care au contribuit la cristalizarea ideii monetare cantitative. Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice (Adams
Smith, David Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill), aspectele legate de bani au fost abordate în alţi termeni.
Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza fenomenelor monetare. În limbajul comun s-a generalizat însă conceptul de
„teorie cantitativă clasică”, formulată în două variante: varianta „tranzacţională“ (Irving Fischer) şi varianta „venit“ (L. Walras, A.
Mashall, K.Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup de economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai „şcolii de la Chicago“, în frunte cu
Milton Friedman, readuc în actualitate teoria cantitativă clasică adaptând-o condiţiilor economice specifice sfârşitului de secol XX.
Apare, astfel, teoria cantitativă a banilor reformulată, fiind cunoscută în literatura de specialitate ca „noua teorie cantitativa a banilor“.
Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu. Astfel, cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor
de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află în raport direct
proporţional cu volumul schimburilor şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei.
Exista doua variante ale teoriei cantitative a banilor: varianta tranzacţională şi varianta venitului.
Varianta tranzacţională a teoriei cantitative este cunoscută şi sub numele de „Ecuaţia Fischer“, după numele susţinătorului ei, Irving
Fischer. În formă matematică, ecuaţia Fischer apare astfel:
M V= PT unde:
M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;
T - volumul fizic al tranzacţiilor;
P - preţul mediu al unei tranzacţii;
V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o
anumită perioadă).
J. Fisher a dezvoltat ecuaţia prin disocierea numerarului aflat în circulaţie de moneda scripturală, luând în considerare viteza de
circulaţie diferită pentru aceste componente ale masei monetare. În aceste condiţii, ecuaţia devine:
MV + M’V’ = PT unde:
M’ = moneda scripturală;
V’ = viteza de circulaţie a banilor scripturali.
Cererea de monedă (Mc) va fi
Mc = PT/V’
Varianta veniturilor (denumită şi „ecuaţia Cambridge”), a fost elaborată de A. Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge
şi are forma:
M = KY unde:
K = constantă care reprezintă partea din venitul nominal menţinută sub formă de bani;
Y = venitul naţional exprimat în preţuri curente.
Valoarea reală a monedei exprimă puterea sa de cumpărare şi este dată de starea economiei din care provine. Valoarea monedei
reprezintă puterea sa de cumpărare şi este dată de cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu o anumită sumă de
bani sau cu o unitate monetară.
Puterea de cumpărare a monedei se poate exprima:
a) pe plan intern, în cadru naţional şi se măsoară prin cantitatea dintr-un anumit bun care se poate cumpăra cu moneda respectivă.
Exprimarea matematică este următoarea:
Ci =S/P unde:
C1 = puterea de cumpărare internă;
S = o anumită sumă de bani;
P = preţul unei mărfi sau grupe de mărfuri.
Această relaţie nu este suficient de elocventă, deoarece nu se referă la complexitatea bunurilor ce constituie obiect al consumului; de
asemenea, nu surprinde dinamica diferitelor structuri ale bunurilor de consum;
b) puterea de cumpărare externă, utilizată pentru determinarea cursului valutar.
Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a unei ţări exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric.
În economie, paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o metodă folosită pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele
a două ţări. PPC măsoară puterea de cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură internaţională (de regulă, dolari sau euro),
deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări comparativ cu altele. Ratele de schimb ale parităţii puterii de cumpărare
sunt folosite pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite.

22
17.Creditul ( Continut si functii )
Prin credit se înţelege şi faptul obiectiv de care am amintit – spune mai departe Virgil Madgearu – deci schimbul de bunuri actuale
contra bunurilor viitoare, valorificarea unei obligaţii viitoare, pentru o afacere prezentă. Deci, creditul este o afacere în care
prestaţiunea şi contraprestaţiunea sunt separate în timp”.
Creditul reprezintă o relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un
împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care primeşte
împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat (cu titlu rambursabil şi condiţionat de obicei de plata unei dobânzi).
Două categorii principale de operaţiuni economice dau naştere acestor relaţii:
a) vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o dată ulterioară, numită scadenţă;
b) acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.
Trăsăturile creditului, ca relaţie economică, sunt următoarele: a) spre deosebire de relaţia obişnuită de schimb, prin vânzare-
cumpărare, creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel care dă cu împrumut sau vinde pe
credit şi are de primit o valoare la scadenţă şi debitorul – cel care primeşte împrumutul sau o marfă şi trebuie să restituie suma primită
sau să plătească, la scadenţă, valoarea bunului primit;
b) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă;
c) este purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor pentru creditul primit;
d) creditul are o garanţie reală (materială), atunci când un bun existent poate fi vândut în cazul nerambursării creditului, sau garanţie
personală, în cazul în care este suficient angajamentul personal al debitorului.
Principalele funcţii îndeplinite de credit în cadrul economiei sunt:
mijloceşte procesul de mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar disponibile la unele întreprinderi şi persoane şi
orientarea către cei ce au nevoi mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire;
favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă: producătorii vând mărfuri pe credit comercianţilor angrosişti, iar aceştia
vând pe credit celor care vând cu amănuntul, în schimbul unei poliţe pe care comerciantul angrosist (cu ridicata) o scontează la bancă;
exercită influenţă asupra creşterii consumului, prin cumpărarea pe credit şi vânzarea în rate a unor bunuri de valoare mare şi de uz
îndelungat;
îndeplineşte şi o importantă funcţie în procesul de reglare a circulaţiei monetare, prin punerea în circulaţie a hârtiilor (banilor) de
credit, precum şi prin operaţiuni de credit care se substituie monedei, sporind viteza de circulaţie a acesteia şi mărind cantitatea de
mijloace de plată puse la dispoziţia economiei naţionale.
Majorarea creditului pe piaţă determină lărgirea activităţii economice şi, prin aceasta, creşterea produsului naţional, pe când
diminuarea creditării poate determina restrângerea activităţii economice.

23
18.Definirea si continutul pietei financiare
O dată cu apariţia capitalismului, ca mod distinct de organizare şi desfăşurare a procesului social al muncii, piaţa a devenit categoria
economică centrală a producţiei de mărfuri în care şi-au găsit expresia totalitatea actelor de vânzare– cumpărare, concepute în unitatea
lor organică, cu relaţiile specifice pe care le generează, în contextul conexiunii cu spaţiul în care se realizează confruntarea dintre
cerere şi ofertă. Economia de piaţă este, constituită ca formă modernă de organizare şi funcţionare a economiei specifice civilizaţiei
capitaliste. Economia de piaţă este caracterizată prin faptul că preţul şi volumul producţiei depind, în cea mai mare măsură, de
confruntarea determinată de raportul dintre cerere şi ofertă.
Piaţa de capital (capital market) numită şi piaţa valorilor mobiliare, reprezintă, în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin
care se realizează transferul fondurilor financiare de la cei care posedă surplus de capital bănesc, în calitate de investitori, către cei
care au deficit de capital, emitenţii de titluri (în principal de obligaţiuni).
Investitorii cu rolul lor fundamental de persoane fizice sau juridice care alocă importante fonduri financiare pentru realizarea unei
investiţii, pot fi de asemenea, organisme financiare care dispun de resurse importante, şi care, gestionează portofolii de mari
dimensiuni (bănci, companii de asigurări, fonduri de plasament, etc.)
În comparaţie cu investitorii, cei care nu posedă capital financiar sunt emitenţii, respectiv persoane juridice care emit un împrumut
sub formă de obligaţiuni, acţiuni, etc. Aceştia au nevoie de capital financiar în prezent sau în perspectivă, încercând prin emisiuni să-
şi consolideze poziţia lor pe piaţă.
Transferul fondurilor financiare se realizează atât cu ajutorul unor vehicule sau instrumente specifice (valori mobiliare), cât şi prin
intermediul unor operatori autorizaţi (societăţile de servicii de investiţii financiare).
Piaţa de capital s-a dezvoltat în paralel cu piaţa monetară şi de credit, datorită necesităţilor tot mai mari de susţinere financiară a
programelor investiţionale. Semnificaţia pieţei de capital în funcţionarea economiei de piaţă, rezultă atât din finanţarea capitalului
cât şi din facilitarea mişcării acestuia de la un posesor la altul, prin vânzarea–cumpărarea titlurilor de valoare. Importanţa acestui
circuit al pieţei de capital constă în faptul că numai prin această modalitate de funcţionare se poate asigura mobilitatea capitalului.
Din punct de vedere fizic, capitalul este, în mare parte, fixat în bunurile de producţie imobile, ceea ce face practic imposibilă mişcarea
lor parţială prin vânzare-cumpărare, având în vedere că aceste bunuri sunt în proprietatea unor asociaţi constituiţi în societăţi
comerciale. Realizarea mişcării capitalului poate fi asigurată numai prin intermediul valorilor mobiliare, aceasta constituind unul din
marile avantaje pe care le-a adus crearea titlurilor de valoare, pe lângă acela de a atrage disponibilităţi băneşti în sfera capitalului.
Piaţa de capital operează nemijlocit cu activele de capital sau capitalul pur financiar. Activele de capital au următoarele caracteristici:
sunt emise ca urmare a unui plasament pe termen lung; produc dobânzi şi / sau dividende, sunt negociabile şi au un grad de lichiditate
mai mic decât activele monetare.
Piaţa monetară acţionează în strânsă legătură cu piaţa de capital, dar utilizează active monetare sau capital bancar. Aceste active au
în tranzacţiile bancare următoarele caracteristici: sunt emise ca rezultat al unui plasament pe termen scurt; produc dobânda cu risc
scăzut, nu sunt negociabile şi au un grad ridicat de lichiditate.
Din punct de vedere al locului ocupat de piaţa de capital în ansamblul mecanismelor financiare, precizăm că nu se poate face o
demarcaţie foarte strictă a ariei de cuprindere. Astfel, deosebirile existente între piaţa financiară, piaţa de capital şi piaţa monetară
sunt condiţionate doar de reglementările legislative din fiecare ţară cu privire la instrumentele financiare utilizate, ceea ce impune
caracteristici distincte şi operatori specifici fiecărei pieţe în parte.
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa
financiară şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În virtutea acestei concepţii piaţa de capital şi piaţa monetară
sunt integrate pieţei financiare. În acest context, piaţa de capital este considerată ca fiind acel sistem financiar în care organismele
internaţionale, societăţile comerciale şi guvernul, pot investi sume de bani considerabile, sau pot împrumuta capital; de asemenea
persoanele fizice au posibilitatea de a face investiţii profitabile pe termen mediu şi lung. În contrapartidă, piaţa monetară finanţează
nevoile de capital pe termen scurt sau păstrează surplusurile financiare pe perioade de timp cu scadenţe sub un an.
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se includ în piaţa de capital. Acest fapt se datorează teoriei
conform căreia capitalul se împarte în active fizice (capital tehnic productiv), active financiare (hârtii de valoare ce atestă dreptul de
proprietate asupra capitalului tehnic) şi active monetare (capital bănesc). Aşadar, piaţa de capital cuprinde următoarele componente:
piaţa financiară prin care se realizează emisiunea, plasarea şi negocierea valorilor mobiliare şi piaţa monetară, având rolul de atragere
şi păstrare a capitalurilor disponibile în societate, pe termen mediu şi scurt. Operatorii specifici acestei pieţe, diferiţi de cei care
acţionează pe piaţa financiară, sunt banca centrală, băncile comerciale şi alte instituţii de tip financiar bancar. Tot în piaţa de capital
se include şi piaţa ipotecară, care operează cu resurse financiare necesare, în special construcţiei de locuinţe.
Conform reglementărilor în vigoare din România (legea nr. 52/ 1994 şi 297/2004 privind piaţa de capital, valorile mobiliare şi bursele
de valori), piaţa de capital reprezintă o componentă a pieţei financiare. Având în vedere legislaţia română în domeniu şi ţinând cont
de operatorii specifici, structura pieţei financiare se prezintă ca un ansamblu al relaţiilor, mecanismelor şi pârghiilor de alocare
eficientă a resurselor băneşti disponibile, aflate la îndemâna agenţilor economici şi a statului.
Piaţa financiară românească este formată din următoarele segmente:
a) Piaţa monetară specializată în atragerea, păstrarea şi plasarea resurselor financiare pe termen scurt. Din perspectiva unor
specialişti francezi, piaţa monetară se poate defini, în sens restrâns, ca locul de întâlnire a cererii şi ofertei de resurse băneşti, iar în
sens larg, ca totalitate a schimburilor de mijloace de plată acceptate de intermediarii financiari, în scopul de a regla pe termen scurt,
deficitele de trezorerie. Piaţa monetară, este în concluzie, formată din piaţa interbancară şi piaţa instrumentelor pe termen scurt, având
mai exact următoarele componente:
1. piaţa scontului, specializată în achiziţionarea şi vânzarea cambiilor;
24
2. piaţa interbancară, rezervată soluţionării problemelor legate de excedente, ori deficite de trezorerie între bănci, sau între acestea şi
banca centrală;
3. piaţa certificatelor de depozit, prin intermediul căreia băncile pot atrage resurse financiare disponibile agenţilor economici, prin
emiterea certificatelor de depozit cu valori negociabile şi răscumpărarea acestora la o anumită rată a dobânzii;
4. piaţa efectelor de comerţ, deschisă atât băncilor cât şi agenţilor economici, prin care aceştia pot emite şi negocia titluri de credit
sub forma cecurilor sau a ordinelor de plată;
5. piaţa euro-valutelor, pe care se confruntă cererea şi oferta de devize, asigurându-se determinarea cursului valutar.
b) Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) este un segment specific al pieţei financiare prin care se asigură transferul capitalului
financiar de la cei care au surplus, la cei care au deficit, prin intermediul unor instrumente specifice, în special acţiuni şi obligaţiuni.
În acest context, deficitarul de fonduri financiare emite titluri de valoare negociabile de tipul acţiunilor pentru majorarea capitalului,
sau de tipul obligaţiunilor pentru obţinerea unui împrumut, titluri lansate pe piaţă pentru a fi cotate ulterior în funcţie de cerere. Din
această precizare derivă cele două segmente ale pieţei de capital: a) segmentul primar (piaţa primară de capital) realizează transferul
de fonduri dinspre economia financiară spre economia reală, asigurând creşterea capitalului şi atragerea de împrumuturi prin
intermediul emisiunii de valori mobiliare; b) segmentul secundar (piaţa secundară de capital sau bursa de valori) facilitează cotarea
şi tranzacţionarea valorilor mobiliare între investitorii care urmăresc să speculeze o mai bună estimare a evoluţiei viitoare a pieţei sau
o investiţie strategică pe termen lung.
Majoritatea analiştilor economici apreciază că cele două noţiuni de piaţă financiară şi piaţă de capital sunt sinonime.
Pieţele financiare funcţionează pe baza anumitor caracteristici: emisiunea şi plasarea de valori mobiliare, adică vânzarea pentru prima
dată de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri către deţinătorii de capitaluri disponibile, caracterul negociabil al valorilor mobiliare, relevat
de faptul că ele pot fi vândute de primii deţinători înainte de a ajunge la scadenţă şi transformarea lor în lichidităţi.
Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri pe termen mediu şi lung.
Conţinutul pieţei financiare ca de altfel şi a celorlalte segmente ale pieţei în ansamblul ei, este dat de oferta şi cererea de capital.
Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat sau într-o anumită perioadă
de timp şi la un anumit preţ (dobânda). Piaţa respectivă include economiile ce se formează în perioada dată, capitalul eliberat dintr-
un împrumut sau utilizare anterioară, transformarea inactivelor (imobilizărilor) în lichidităţi active, capitalurile disponibilizate pentru
o perioadă de timp.
Cererea de capital defineşte ansamblul nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat sau într-o anumită perioadă de
timp, având în vedere şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi să o suporte solicitanţii de capital. Piaţa respectivă include capitalul
social pentru investiţii, resursele suplimentare necesare funcţionării normale a capitalului împrumutat, mijloacele necesare pentru
formarea de rezerve.
Participanţii pe piaţa de capital sunt:
Solicitanţii de capital (Investitorii)
Ofertanţii de capital (Emitenţii)
Intermediarii, (Societăţile de servicii de investiţii financiare)
Solicitanţii şi ofertanţii sunt cei care creează cererea şi oferta de fonduri pe această piaţă.
Principalele funcţii pe care piaţa de capital le are într-o economie funcţională sunt:
Asigură lichiditatea necesară efectuării tranzacţiilor, prin abundenţa fondurilor disponibile;
Asigură eficienţa, prin realizarea tranzacţiilor la costuri cât mai reduse;
Asigură transparenţa şi corectitudinea afacerilor prin informare şi supraveghere atentă a tranzacţiilor;
Asigură adaptabilitate, prin reorientarea flexibilă a investiţiilor către domeniile cele mai profitabile ale economiei.
Piaţa financiară are o structură care vizează, pe de o parte, difuzarea emisiunii de noi titluri financiare (piaţa primară) iar pe de altă
parte, tranzacţionarea (schimbul) de titluri emise anterior (piaţa secundară).
Piaţa primară are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de capital bănesc disponibil. Pe această piaţă intervin cei
care doresc să plaseze resursele proprii în schimbul titlurilor de valoare emise de agenţii economici care doresc să atragă fonduri.
Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile
necesare pentru vânzarea acestora înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă nu au în vedere emitenţii
de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii lor.
În funcţie de obiectul tranzacţiei se deosebesc piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor. Piaţa valorilor mobiliare reprezintă componenta
principală a pieţei financiare.

25
19.Actiunile ( Definitie si clasificare )
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia posesorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe
acţiuni emise. Acţiunea reprezintă o hârtie de valoare care conferă posesorului ei dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul
social al firmei emitente.
Fiecare acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social al întreprinderii. Deţinătorii de acţiuni devin acţionari ai întreprinderii, iar
în această calitate, ei beneficiază de anumite drepturi, participă la gestionarea societăţii respective, precum şi la repartizarea unei părţi
din profitul anual. Partea din profitul unei societăţi pe acţiuni care se repartizează anual acţionarilor se numeşte dividend şi se
calculează procentual faţă de capitalul subscris (valoarea nominală a acţiunilor). Mărimea dividendului este condiţionată de
rezultatele economico-financiare obţinute de societatea emitentă de acţiuni. Dividendul are o mărime variabilă, putând fi zero atunci
când firma nu înregistrează o activitate eficientă sau când întregul profit se reinvesteşte într-un nou ciclu de producţie. Deoarece
mărimea dividendului se modifică anual, acţiunile sunt calificate ca valori mobiliare cu venit variabil.
În conformitate cu reglementările actuale din România, acţiunile au următoarele trăsături:
a) acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
b) acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
c) acţiunile sunt indivizibile;
d) acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altor persoane.
Acţiunile sunt emise de societăţile pe acţiuni şi pot fi:
după forma lor: acţiuni la purtător şi acţiuni nominative;
după rolul firmei emitente: acţiuni cotate şi acţiuni necotate.
Acţiunile la purtător sunt hârtiile de valoare pe care se înscrie seria, data emiterii, prima emitentă, valoarea nominală (adică preţul la
care se vinde acţiunea prima dată fiind calculat prin raportarea capitalului social al firmei la numărul de acţiuni), fără a se înregistra
numele acţionarului.
Acţiunile nominative sunt cele pe care se înscriu şi numele acţionarului. Atunci când are loc înstrăinarea acţiunii (prin donaţie,
moştenire sau vânzare) se înregistrează numele noului proprietar pe spatele acţiunii respective.
Acţiunile cotate la bursă sunt în general cele care provin de la societăţi pe acţiuni cu cifră de afaceri satisfăcătoare, fiecare bursă însă
având propriul regulament de organizare şi funcţionare în care se precizează condiţiile de acceptare a acţiunilor.
Acţiunile necotate la bursă potrivit regulamentului bursei nu înseamnă obligatoriu că sunt mai puţin atractive putând genera dividende
acţionarilor.
După drepturile pe care le generează, există acţiuni ordinare (comune) şi acţiuni preferenţiale (privilegiate). În principiu, toate
acţiunile sunt purtătoare ale aceloraşi drepturi. Uneori, prin reglementări juridice, pot fi emise acţiuni care să beneficieze de câştiguri
suplimentare referitoare la prioritatea în repartizarea profitului sau în ceea ce priveşte dreptul la vot.

26
20.Obligatiunile
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său dreptul de creanţă asupra firmei emitente. Obligaţiunile pot fi ale
statului sau ale unor agenţi economici (întreprinderi publice sau private mari).
Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane
juridice de drept public. Ele sunt titluri de valoare deoarece, spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare poate fi cumpărată şi
vândută pe piaţa deschisă. Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un
proprietar la altul.
Obligaţiunile sunt emise la valoarea nominală, care este valoarea împrumutului pe care emitentul lor se obligă să o restituie la
scadenţă. Aceasta se determină ca raport între împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise.
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l plătească cel care subscrie. Titlurile pot fi emise la valoarea
nominală (al pari) sau la o valoare inferioară acesteia (sub pari).
Preţul de piaţă al unei obligaţiuni se numeşte curs şi se determină ca raport procentual între valoarea de tranzacţionare pe piaţă a
obligaţiunii şi valoarea sa nominală. Cursul se exprimă în procente şi poate fi mai mare, egal sau mai mic decât valoarea nominală.
Cursul unei obligaţiuni este influenţat de mai mulţi factori: nivelul general al dobânzilor pe piaţă, situaţia economico-financiară a
firmei debitoare, conjunctura valutar-financiară, situaţia pe piaţă a monedei în care se converteşte obligaţiunea etc.
Rentabilitatea plasamentului se apreciază prin randamentul bursier care se determină ca raport între venitul pe care îl generează
acţiunea sau obligaţiunea şu cursul, respectiv preţul plătit pentru achiziţionarea hârtiei de valoare.
Spre deosebire de acţiuni, care sunt titluri de proprietate şi reprezintă o cotă parte din proprietatea societăţii emitente, obligaţiunile
sunt titluri de credit şi reprezintă fracţiuni ale unui împrumut obligator emis. Faţă de un împrumut „clasic”, datoria emitentului de
obligaţiuni poate fi transferată unui terţ.
O componentă a valorilor mobiliare o reprezintă titlurile emise de stat. Din această categorie fac parte:
a) biletele de tezaur, prin care guvernul realizează împrumuturi pe termen scurt. Aceste bilete sunt achiziţionate de bănci şi instituţii
financiare, nu sunt purtătoare de dobânzi dar sunt vândute sub valoarea nominală (cu discount);
b) bonuri de tezaur; care se emit pentru acoperirea deficitului bugetar şi prin care se mobilizează resursele băneşti necesare acoperirii
unor cheltuieli generale ale bugetului de stat. Pot fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane fizice;
c) obligaţiuni de stat, emise de trezorerie şi purtătoare de dividende;
d) obligaţiuni municipale, sunt titluri emise de autorităţile publice centrale sau locale, iar capitalul obţinut prin emiterea acestor titluri
este utilizat în investiţii de interes public. Obligaţiunile pot fi de interes public, caz în care sunt scutite de impozitare, sau obligaţiuni
de interes privat (emise tot de administraţiile centrale sau locale), caz în care se supun impozitării. Datorită acestei caracteristici
specifice a scutirii de impozit, obligaţiunile din această categorie au ratele dobânzilor mai mici decât cele ale obligaţiunilor supuse
impozitării. Astfel, investitorii din categoriile de impozitare mai mari vor obţine venituri mai mari în bani, la randamente mai mici.

27
21.Bursele de valori
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe acţiuni, având un regulament propriu de organizare şi
funcţionare în care sunt precizate aspecte privind condiţiile de acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de operaţiuni permise, regulile
la care se supun operatorii, etc.
Bursa de valori joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în condiţiile economiei de piaţă: a) plasarea economiilor
întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare şi alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri; b) finanţarea trezoreriei
publice prin vânzarea titlurilor de credit; c) asigurarea mobilităţii capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor
prin transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea altora, în funcţie de obiectivele urmărite de fiecare acţionar,
sau prin subscrierea de valori noi puse în vânzare de întreprinderi.
Bursele de valori se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:
după natura tranzacţiilor pe care le mijlocesc: burse generale (au ca obiect de activitate tranzacţii de mărfuri şi hârtii de valoare)
şi burse specializate;
după obiectul tranzacţiilor se disting: burse de mărfuri, burse de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare),
burse valutare, burse complementare comerţului internaţional (burse de asigurări, burse de navlu);
după forma de organizare, există: burse private (care funcţionează sub formă de societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi
burse de stat;
după modul de admitere a participanţilor: burse cu participarea nelimitată şi burse cu acces limitat (se tranzacţionează numai
acele mărfuri şi valori mobiliare care au fost admise la cotaţia oficială).
Bursa de valori constituie o componentă esenţială a funcţionării economiei de piaţă. Ea reprezintă o piaţă secundară pe care se
tranzacţionează (se revând) titlurile de valoare existente, în principal, sub formă de acţiuni şi obligaţiuni. Prin intermediul bursei de
valori, investitorii îşi transformă capitalul sub formă de titluri de valoare în numerar şi invers.
Totodată, bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi care
realizează efectuarea operaţiuni-lor bursiere în conformitate cu un regulament acceptat.
Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare nu au acces direct la bursă, ci numai prin intermediul agenţilor de schimb, care includ:
brokerii-agenţi, care primesc ordine de vânzare-cumpărare de la clienţii lor şi le transmit brokerilor-specialişti;
brokerii-specialişti, negociază ordinele primite de la brokerii-agenţi. Au denumiri diferite: jobberi în Anglia, curtieri în Franţa,
dealeri în S.U.A.
În afara investitorilor (cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare) şi agenţilor de schimb, în structura organizatorică a unei burse
de valori se includ şi Comisia oficială a bursei şi Casa de clearing.
În cadrul Comisiei oficiale a bursei se stabilesc, în ultimă instanţă, cursurile titlurilor pe baza comenzilor de vânzare-cumpărare,
cursurile solicitate primite de la brokeri-specialişti ş.a. Cursul stabilit este înregistrat şi afişat. Casa de clearing (compensaţie) are
rolul de a garanta executarea obligaţiilor asumate de parteneri: primirea banilor de către vânzători şi a titlurilor solicitate de către
cumpărători.
Cotaţia valorilor mobiliare permite fixarea preţului astfel încât majoritatea cumpărătorilor şi vânzătorilor să fie satisfăcuţi. În acest
scop sunt folosite două tehnici principale de cotare:
a) Cotaţii prin strigare. Operatorii bursieri, prezenţi fizic, confruntă oral ordinele primite. Pe această bază se determină cursul de
echilibru (fixing-ul), acesta putând evolua pe parcursul unei zile bursiere. Această tehnică este utilizată astăzi pe pieţele care
înregistrează un volum de schimb mai redus.
b) Cotaţii continue sau informatizate. Pe pieţele continue, cotaţia se desfăşoară pe tot parcursul zilei la bursă, fără întreruperi. De
aceea, aceste pieţe afişează mai multe cursuri diferite.
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileşte în funcţie de titlurile cerute şi oferite la un anumit preţ. Principiul de bază îl
constituie satisfacerea majorităţii ordinelor, cursurile stabilite neputând fi contestate.
Cursurile acţiunilor sunt influenţate, în primul rând, de gradul de profitabilitate al firmei emitente. Interesul pentru cumpărarea sau
vânzarea unei acţiuni este evaluat prin intermediul mai multor indicatori:
a) randament (determinat ca raport între dividendul adus de o acţiune şi cursul său la bursă);
b) capitalizarea bursieră a întreprinderii (rezultă din înmulţirea numărului de acţiuni cu cursurile bursiere);
c) raportul preţ-câştig sau PER (price earning ratio), rezultat în urma raportului dintre cursul acţiunii şi profitul net pe acţiune sau
dintre capitalizarea bursieră şi beneficiul total.
Cursurile acţiunilor sunt, de asemenea, foarte sensibile la mediul economic şi social, naţional şi internaţional. Orice situaţie sau
măsuri de politică economică nefavorabile întreprinderii vor conduce la scăderea cursurilor acţiunilor, iar proprietarii lor le vor
înstrăina.
Bursa de valori reflectă starea economiei în care funcţionează, ea însăşi având o anumită intensitate a activităţii care se poate aprecia
cu ajutorul indicilor bursieri. Aceştia evidenţiază tendinţa de ansamblu a bursei, adică evoluţia cursurilor şi se pot determina pentru
anumite acţiuni considerate reprezentative sau pentru toate acţiunile de la bursă. Indicii bursieri se calculează, în mod tradiţional, ca
un raport între suma preţurilor unui număr determinat de acţiuni (de obicei ale celor mai reprezentative companii din diverse ramuri)
şi numărul acţiunilor respective. În funcţie de modul de calcul, numărul acţiunilor poate fi diferit de la un indice la altul, ca de altfel
şi ponderea ce li se atribuie în cadrul formulei de determinare. În acest context se pot evidenţia:
indicii din prima generaţie, în structura cărora se cuprind acţiuni ai căror emitenţi aparţin aceluiaşi domeniu de activitate (Dow
Jones Industrials, Financial Times, Nikkei etc.), au o capacitate de informare limitată;

28
 indicii din generaţia a doua, denumiţi şi indici compoziţi (NYSE pe piaţa New- York-ului, FT-SE – 100 pe piaţa Londrei sau
TOPIX pe piaţa japoneză), au un grad de relevanţă mai ridicat, datorită cuprinderii unui număr mai mare de firme aparţinând unor
domenii de activitate diferite, inclusiv instituţii bancare, de asigurări, firme din domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor etc.
Indicii bursieri reflectă fluctuaţiile pieţei în general şi ale anumitor sectoare economice, în special. Utilitatea indicilor bursieri este
deosebită pentru investitori. Evoluţia acestora este luată în considerare în procesul de plasare şi fructificare a capitalurilor. Includerea
unui titlu de valoare în componenţa indicelui reprezintă pentru firma emitentă o consacrare, aceasta devenind o valoare sigură.
Bursa de valori se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă perfectă, existând următoarele trăsături:
atomicitatatea, adică mulţi vânzători şi cumpărători (dacă nu este o bursă închisă care acceptă la tranzacţii doar membrii);
omogenitatea, adică hârtiile de valoare sunt fungibile, nediferenţiate;
transparenţa, adică există mijloace rapide de informare şi afişare electronică astfel încât participanţii la tranzacţii cunosc fluctuaţiile
cursurilor în orice moment;
intrarea şi ieşirea liberă, în sensul că bursa acceptă noi clienţi, atât timp cât se respectă regulamentul său;
mobilitatea factorilor de producţie, care se reflectă prin tendinţa bursei de extindere a activităţii sub forma multor instituţii de
brokeraj.
Piaţa bursieră cunoaşte o tendinţă generală de creştere a rolului său economic, a volumului de tranzacţii cât şi a valorii acestora. Însă,
nu întotdeauna există o concordanţă între evoluţiile bursei şi economia reală. În acest sens, pe piaţa bursieră por apare şi conjuncturi
nefavorabile, manifestate prin crize şi crahuri bursiere.
Crahul bursier reprezintă prăbuşirea cursurilor titlurilor financiare pe pieţele bursiere. Explicaţia sa se află în strânsă legătură cu
modul de organizare a speculaţiei valorilor mobiliare cotate la bursă. În general, a specula înseamnă a anticipa evoluţia pieţei bursiere.
Atunci când se anticipează o creştere a cursului, se cumpără un titlu în scopul de a-l revinde mai târziu, în condiţiile în care creşterea
se va realiza şi se va obţine un anumit câştig. Aceste operaţiuni la bursă care constau în cumpărarea de titluri în perspectiva unei
creşteri de cursuri şi a revânzării în scop de câştig se numesc à la baisse. Se poate specula de asemenea şi à la baisse, atunci când se
mizează pe scăderea cursului unei acţiuni. Speculaţiile bazate pe realităţi economice au un rol cert în cadrul bursei şi sunt recunoscute
în cadrul acesteia. În schimb, dacă în mod voluntar sunt înşelaţi cumpărătorii potenţiali, dacă se cumpără şi se vinde pe baza unor
informaţii confidenţiale, se dezvoltă o speculaţie dăunătoare, deoarece cursul acţiunilor nu se va fundamenta pe elementele economice
reale.
În România, deschiderea oficială a Bursei de Valori Bucureşti a avut loc pe 1 decembrie 1882. De-a lungul timpului Bursa de Valori
Bucureşti a fost afectată de evenimentele social-politice. Activitatea BVB este întreruptă începând cu anul 1941, timp de 5 decenii
rămânând închisă. În anul 1995 are loc reînfiinţarea Bursei, prima tranzacţie având loc pe 20 noiembrie 1995. De atunci Bursa de
Valori Bucureşti se află într-o dezvoltare continuă. Anul 2005 este anul în care BVB absoarbe Bursa Electronică RASDAQ. Pe 14
februarie 2008, la Bursa de Valori Bucureşti se listează prima companie internaţională: Erste Bank.
Bursa de Valori Bucureşti este împărţită în două categorii: Categoria I şi Categoria II (numită şi categorie de bază). În funcţie de
criteriile îndeplinite, o acţiune poate fi listată la una din cele două categorii.

29
22.Salariul
Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării acestuia la activitatea economică. Salariul, ca formă de
venit, nu a existat în toate timpurile, cu toate că factorul muncă a participat în toate timpurile la procesul de producţie. Salariul este
o formă de venit ce a apărut în anumite condiţii social - economice, odată cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate
condiţiile necesare pentru organizarea şi desfăşurarea producţiei, sau a altor activităţi economice, cu excepţia muncii lor, care, pentru
ei, apărea ca singur mijloc de existenţă.
În condiţiile în care posesorul factorului muncă devine liber din punct de vedere juridic şi, desigur, lipsit de mijloace de existenţă
(deci liber şi din punct de vedere economic), el va închiria - pe baza unui contract de muncă - aptitudinile lui de a muncii celor care
posedă celelalte condiţii (factori) de producţie.
În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit, a unui număr mare de persoane. El exprimă atât
retribuirea muncii de execuţie a lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută activităţi de concepţie şi
conducere. Numitorul comun este dat de faptul că se închiriază capacitatea de muncă şi a unora şi a altora de către cei ce au nevoie
de ea. Aceştia din urmă plătesc preţul necesar pentru obţinerea şi folosirea capacităţii de a munci, a posesorilor acesteia.
Definiţia unanim acceptată a salariului este aceea de preţ al forţei de muncă. El se apreciază ca un instrument de măsură şi calcul
pentru venitul ce îl încasează salariatul care execută nemijlocit munca, împreună cu ceilalţi factori de producţie. Salariul este şi un
mijloc de comunicare a întreprinderii cu exteriorul, constituind atât o premisă, cât şi un rezultat pentru activitatea întreprinderii.
Diversele şcoli şi curente economice, în decursul timpului, au definit în mai multe moduri conceptul de salariu.
În viziunea contemporană, salariul este definit pe baza teoriei neoclasice, avându-se în vedere exigenţele mecanismului concurenţial
al pieţei muncii, ca şi cele care decurg din contextul social-economic.
Salariul este un venit ce recompensează munca depusă, adică preţul muncii închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de
contract. Pornind de la faptul că orice activitate economică se concretizează în final în bunuri şi servicii, care se transformă în venit,
prin intermediul preţului pe piaţă, iar acest venit se distribuie tuturor celor ce au contribuit la obţinerea lui, rezultă că salariul reprezintă
venitul primit de cei ce şi-au adus contribuţia la crearea bunurilor şi serviciilor respective. Totodată, ţinând seama că orice activitate
economică presupune utilizarea factorului de producţie - muncă, rezultă că salariul reprezintă un cost, o parte indispensabilă a costului
total al bunului sau serviciului economic produs. Prin combinarea acestor două accepţiuni ale salariatului au fost definiţi mai mulţi
termeni derivaţi: salariul direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul brut, salariul net, salariul colectiv, salariul social, salariul
minim, salariul mediu ş.a.
Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii ci ca preţ al închirierii factorului muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni
liberi juridic şi economic şi desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oameni. Formele de salarizare sunt
modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din produsul muncii ce revine salariaţilor.
Pe parcursul evoluţiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esenţă, acestea sunt: salariul după timpul lucrat, salariul în
acord şi salariul mixt.
a) Salariul după timpul lucrat, sau în regie, este forma de salariu prin care plata muncii se face în funcţie de timpul lucrat (oră, zi,
săptămână, etc).
b) Salariul în acord (pe bucăţi realizate, pe operaţii executate, etc.) este forma de plată pe individ sau în grup (echipe de lucru) în
funcţie de cantitatea de bunuri realizate de individ sau de grup, sau de operaţii executate.
c) Salariul mixt, este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme arătate mai sus.
Există numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele două forme de bază şi de la progresele în organizarea producţiei şi a
muncii, asigură calculul salariului în conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui salariat la rezultatele întreprinderii.
Indiferent de formele prin care se determină salariul, acesta capătă o expresie bănească. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca
salariul nominal.
Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o primeşte în urma închirierii capacităţii sale de muncă. Salariul
nominal reprezintă suma de bani pe care o primeşte angajatul pentru munca prestată, exprimat în preţurile curente de piaţă, în termeni
inflaţionişti
Alături de salariul nominal, categoria de salariu real vine şi întregeşte imaginea asupra dimensiunii salariului. Salariul real reprezintă
cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu salariul nominal. Acesta este influenţat de mai mulţi factori: salariul nominal
(direct proporţional) şi preţul bunurilor de consum (invers proporţional). Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistenţă
şi de servicii pe care salariaţii şi le pot procura cu salariul nominal. Deci, salariul real exprimă puterea de cumpărare a salariului
nominal.
Există factori care influenţează nivelul salariilor pe categorii de salariaţi şi în interiorul acestora. Cei mai importanţi factori de
influenţă sunt următorii: diferenţe de calificare, grade diferite de dificultate a activităţilor din cadrul societăţii, preferinţele indivizilor
cu privire la o profesie sau alta, la un loc de muncă sau altul, tipul pieţei de muncă, existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie
de sex, vârstă, culoare, gradul de imobilitate a pieţei muncii, prevederile legale în vigoare ş.a.
Determinarea salariului la nivel de individ în cadrul firmei necesită existenţa unor reguli, elemente intercorelate etc., care să permită
folosirea unor criterii de apreciere a contribuţiei salariatului la activitatea firmei şi de calcul al salariului. Salariul în sine este doar o
componentă, este drept, foarte importantă, a unui sistem coerent care este sistemul de salarizare. Acesta este format din ansamblul
normelor juridice şi economice, al principiilor, obiectivelor, formelor de salarizare şi elementelor acestora, al metodelor şi
instrumentelor de determinare (stabilire) şi acordare a salariilor. Cu alte cuvinte, sistemul de salarizare constituie baza de calcul a
salariilor individuale, desigur în contextul negocierilor colective, sau, după caz, individuale, între persoanele juridice sau fizice care
angajează şi salariaţi sau reprezentanţii acestora.
30
Sistemul de salarizare, în condiţiile actuale, se formează în cadrul fiecărei firme, având în vedere următoarele:
descentralizarea competenţelor de aprobare a elementelor şi de aplicare a lor;
asigurarea unei corelaţii corespunzătoare între munca prestată, rezultatele muncii şi salarii;
cointeresarea fiecărui salariat în sporirea eficienţei activităţii individuale printr-o motivare pecuniară adecvată muncii;
creşterea ponderii părţii variabile în totalul veniturilor din salarii;
stabilirea elementelor sistemului de salarizare şi a cuantumului lor, în principal prin negocieri colective;
luarea în considerare a politicii de protecţie socială.
Elementele sistemului de salarizare sunt salariul de bază, sporurile şi adaosurile la acesta. Desigur, elementul principal este salariul
de bază. El se stabileşte pentru fiecare salariat în raport cu calificarea, importanţa, complexitatea lucrărilor şi atribuţiilor de serviciu,
pregătirea şi competenţa profesională.
Sporurile la salariul de bază reprezintă un element suplimentar de întregire a salariului în funcţie de anumite condiţii speciale de
desfăşurare a muncii. Astfel, în legislaţia noastră sunt prevăzute următoarele categorii de sporuri: spor pentru condiţii deosebite de
muncă (grele, periculoase ori penibile); spor de vechime în muncă; spor pentru munca de noapte; sporuri pentru orele suplimentare
sau pentru orele prestate în zilele nelucrătoare; spor de izolare; spor pentru folosirea unei limbi străine etc.
Adaosul la salariul de bază reprezintă un element suplimentar, accesoriu al salariului, care apare sub următoarele forme: adaos pentru
muncă în acord; premii, cota parte din profit repartizat salariaţilor; alte adaosuri stabilite în procesul negocierilor.
Atât adaosurile cât şi sporurile la salariul de bază se acordă şi în funcţie de rezultatele obţinute, precizându-se cu ocazia negocierilor
privind încheierea contractelor de muncă ce se acordă şi în ce cuantum.
Diferenţierea salariilor, pe categorii de salariaţi şi în interiorul acestora, pune în evidenţă existenţa unor factori de influenţă care sunt
luaţi în considerare atunci când se concep sistemele de salarizare la nivelul firmelor. Cei mai importanţi factori de influenţă sunt
următorii: diferenţe de calificare, grade diferite de dificultate a activităţilor din cadrul societăţii, preferinţele indivizilor cu privire la
o profesie sau alta, la un loc de muncă sau altul, tipul pieţei de muncă, existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de sex, vârstă,
culoare, gradul de imobilitate a pieţei muncii, prevederile legale în vigoare ş.a.

31
23.Profitul
Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o
activitate economică.
Activităţile economice se desfăşoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi, iniţiate şi organizate de întreprinzători, care angajează
şi combină factorii de producţie. Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producţie antrenaţi în cadrul activităţii firmei
(întreprinderii) sau pot închiria unul sau mai mulţi factori de producţie. Indiferent de situaţie, întreprinzătorii sunt acei ce organizează
şi conduc afacerile firmei, decid ce să producă, în ce cantităţi, unde să se vândă şi cum să se vândă ş.a. Toate acestea necesită
cunoştinţe, abilitate şi implică un anumit risc din partea întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie recompensate iar întreprinzătorul
să se aştepte la un câştig, care este cunoscut sub denumirea de profit.
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul
preţului de vânzare asupra preţului de cost.
El se poate determina în felul următor:
Pr = P · Q – C unde:
Pr = profitul
P = preţul de vânzare pe unitatea de produs
Q = cantitatea vândută
C = costul aferent producţiei vândute.
Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că este format din două componente, respectiv din profitul
normal şi profitul supernormal, sau profitul economic.
Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obţine peste acest cost este profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent
depăşeşte suma costului explicit şi implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci profitul total este compus
din două componente şi anume profitul normal şi profitul supernormal sau economic. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul poate primi
profit din două motive:
dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie (echipament, pământ etc.) utilizaţi de firmă, el obţine profitul normal;
dacă vinde bunurile firmei obţinute la un preţ mai mare decât costul de producţie (costul contabil plus profitul normal), va obţine
şi profitul supernormal sau economic.
Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producţie
(închiriază absolut tot), el nu va obţine profitul normal, iar dacă va vinde bunurile produse obţinute la un preţ mai mic decât costul
de producţie, atunci nu va obţine nici profit economic.
Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a costului mediu şi marginal. În structura lui intră atât o
remuneraţie de muncă, cât şi una de capital.
Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază, organizează şi administrează o firmă - întreprinzătorii - şi care
sunt proprietarii bunurilor produse de către firmă.
Ei vând aceste bunuri (dacă este posibil) la un preţ mai mare decât este costul total al firmei (costul contabil plus profitul normal).
Ceea ce obţin ca excedent peste costul total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât venitul ce răsplăteşte
pe întreprinzător pentru întemeierea şi buna funcţionare a firmei.
În economia de piaţă, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent incertitudinea cu privire la prezent şi viitor, aceştia suportă
riscul în afaceri, respectiv ca venitul ce provine din vânzarea bunurilor fabricate să fie mai mic decât costul de producţie. În aceste
condiţii profitul economic este considerat ca răsplată pentru asumarea riscului.
Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieţii economice care nu miră pe nimeni şi a cărei dispariţie ar crea derută şi
comportamente nefireşti ale agenţilor economici.
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze:
a) incertitudini privind condiţiile pieţei.
b) riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi implicit concurenţei celor care au un avans în domeniu.
c) risc financiar, juridic şi politic.
Dacă privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul întreprinzătorului şi anume profitul economic să fie privit şi
considerat ca o compensaţie primită de acesta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte, profitul supranormal sau economic
este răsplata pe care o primeşte întreprinzătorul pentru riscul de a pierde capitalul.
Dacă avem în vedere noţiunea de profit ca un tot nediferenţiat pe cele două componente, putem spune că el se cuvine întreprinzătorului
din mai multe motive:
a) inovaţia, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, dar şi prin ideile noi ale altor specialişti pe care întreprinzătorul le
obţine, le asimilează şi le pune în practică;
b) managementul, respectiv efortul de conducere care îmbină atât cunoştinţe ştiinţifice, cât şi talent, artă, pricepere;
c) speculaţia comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorului de a organiza şi desfăşura o distribuţie şi o vânzare de succes a
bunurilor produse;
d) asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg în rândurile de mai sus.
Specialiştii consideră că primele trei motive pun în evidenţă că profitul este, în primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel
de normală ca salariul oricărui lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv, profitul este şi o răsplată a riscului asumat
de întreprinzător. Cu alte cuvinte, profitul este un venit, care depinde de anumite circumstanţe favorabile întreprinzătorului.

32
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El poate fi privit ca un element rezidual al activităţii
economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de succesul în afaceri şi de
norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă distrugătoare, derapaje politice, financiare etc., restrângeri sau limitări
legislative ş.a.
Cunoaşterea de către agenţii economici a dimensiunii profitului obţinut în fiecare etapă dată ca şi a dinamicii acestuia prezintă interes
pentru fundamentarea deciziilor lor. Pentru a obţine informaţii utile, agenţii economici pot utiliza o serie de indicatori de analiză a
profitului. Cei mai importanţi sunt masa profitului şi rata profitului.
Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent economic într-o anumită perioadă de timp.
Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită
perioadă de timp(masa profitului) şi costurile aferente acestuia.
Funcţiile profitului sunt:
a) Funcţia de motivare a firmelor luate în ansamblu ca entităţi economice, a întreprinzătorilor şi proprietarilor firmelor respective.
Profitul stimulează iniţiativa economică a acestora, el determină acceptarea riscurilor de către întreprinzători şi prin aceasta,
contribuie la stimularea producţiei de bunuri;
b) funcţia de stimulare – profitul stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului de către întreprinzători. Profitul este principalul factor
motivator al proprietarilor de capitaluri;
c) funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, a apariţiei de noi
întreprinderi, etc. Profitul reprezintă sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investiţiile, sursa de bază a creşterii
economice.
d) funcţia de control asupra activităţii firmelor. Nivelul şi dinamica profitului însuşi, constituie un barometru al calităţii activităţii
agenţilor economici. Cu cât profitul este mai mare şi cu cât perioada în care se obţine este mai îndelungată, cu atât mai mult se verifică
în practică, calităţile şi abilitatea agentului economic în rândul întreprinzătorilor.
e) Profitul îndeplineşte o importantă funcţie socială, constituind baza procurării resurselor necesare pentru finanţarea acţiunilor social
– culturale (a treia sursă de venit la bugetul statului).
Sunt trei categorii de factori care influenţează profitul unei întreprinderi:
1) mediul extern - influenţează mărimea profitului pe care aceasta îl va obţine. Elementele mediului extern nu pot fi controlate de
către întreprindere;
2) modul în care întreprinderea interacţionează cu mediul de piaţă. Mărimea profitului depinde de asemenea de modul în care
produsele firmei sunt percepute de către consumatorii finali sau intermediari. Acest factor este controlat de întreprindere în cea mai
mare parte fiind şi mai flexibil decât mediul extern;
3) eficienţa şi eficacitatea cu care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea - mijloacele prin care se pot administra şi supraveghea toate
operaţiunile din interiorul unei organizaţii sunt aflate sub controlul direct al managerului întreprinderii.
Factori endogeni ce influenţează profitul: calitatea furnizorilor; modul de recompensare a salariaţilor în funcţie de performanţele
obţinute; gradul de tehnologizare utilizat.
Factori exogeni de influenţă asupra profitului: nivelul inflaţiei; politica fiscală a statului; subvenţiile acordate; strategia de dezvoltare
economică; comportamentul consumatorilor – diferit în funcţie de perioada de timp analizată.

33
24.Inflatia
Inflaţia este un proces cu implicaţii majore asupra economiei unei ţări, asupra nivelului de trai al populaţiei ţării respective. Ea apare
ca un proces macroeconomic cu tendinţe de manifestare, în perioada actuală, la nivel mondial. Apariţia şi menţinerea ei semnalează
anumite dezechilibre în economie, care se accentuează generând şi altele.
Iniţial inflaţia s-a manifestat prin devalorizarea mascată a monedelor din metale preţioase. În prezent, inflaţia se prezintă ca un
dezechilibru structural al mecanismului economic, monetar şi financiar, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce
depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor.
Cu alte cuvinte, inflaţia este un proces cumulativ, de mare complexitate a cărei esenţă constă în:
distorsionarea puternică existentă între procesele monetare şi procesele economice reale, între masa monetară şi masa bunurilor şi
serviciilor puse în circulaţie;
creşterea preţurilor, reflectată în indicele general al preţurilor;
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deci, inflaţia se exprimă în creşterea preţurilor şi lipsa de încredere în bani, punând în evidenţă dezechilibrul între circulaţia banilor
depreciaţi şi circulaţia bunurilor. Deprecierea banilor reflectă faptul că volumul bunurilor şi serviciilor care se cumpără într-o
economie scade sau creşte mai lent, într-o anumită perioadă, comparativ cu masa monetară şi nivelul preţurilor.
Inflaţia contemporană se caracterizează în principal prin următoarele:
este un proces de depreciere a banilor, de scădere a puterii lor de cumpărare în procesul circulaţiei;
înseamnă o creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere diferenţiată pe categorii de mărfuri şi pieţe;
exprimă un anumit sens al masei monetare, adică sporirea mai rapidă a acesteia faţă de nevoile economiei;
amplifică dezechilibrele economice, orientând economiile populaţiei spre activităţi speculative aducătoare de profituri pe termen
scurt;
reprezintă un proces structural macrosocial.
Evoluţia inflaţiei este greu de prevăzut, ea devine un veritabil exerciţiu de ghicit, aşa că planificarea cumpărărilor ulterioare este un
risc atât pentru consumatori cât şi pentru oameni de afaceri.
Creşterea preţurilor în cazul inflaţiei nu este un proces conjunctural, ci un proces de durată, reflectat printr-o creştere generală, dar
inegală pe categorii de mărfuri. Creşterea sezonieră a preţurilor în anumite perioade (ex. înaintea sărbătorilor), nu este o creştere
inflaţionistă, ea reflectă o anumită stare a vânzărilor legate de un eveniment şi o anumită strategie de preţ din partea vânzătorilor.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor are un caracter cumulativ, de durată, fiecare mărire a preţurilor antrenează noi creşteri, are loc un
efect de propagare în lanţ, accelerat de anumite previziuni ale agenţilor economici şi, desigur, de reacţiile psihologice ce apar în
asemenea etape.
Atunci când, dintr-un motiv sau altul, preţurile scad, respectiv nivelul general al preţurilor se află în scădere continuă, procesul
respectiv se numeşte deflaţie. La fel ca inflaţia, fenomenul deflaţiei pune în evidenţă modificări - de regulă anormale - în indicele
general al preţurilor cu influenţă asupra producţiei şi gradului de ocupare a populaţiei active.
Inflaţia exprimă, aşadar, o mişcare de creştere dispersată a preţurilor care se autoîntreţine şi care se datorează unei insuficienţe relative
de la un moment dat între oferta spontană şi cererea exprimată în preţuri curente la începutul perioadei analizate. Prin urmare:
creşterea generală a preţurilor nu înseamnă că toate preţurile cresc, unele pot rămâne stabile, chiar scădea, pe fondul unei mişcări
de ansamblu ascendente. Nici chiar preţurile care cresc nu se majorează deodată şi cu acelaşi procent, preţurile cu ridicata evoluează
diferit de preţurile din comerţul cu amănuntul, preţurile agricole nu cresc în acelaşi ritm cu alte preţuri, etc.;
măsurarea exactă a inflaţiei este dificilă, de cele mai multe ori se foloseşte indicele general al preţurilor.
La baza inflaţiei se află presiunea cererii, respectiv discrepanţa dintre mărimea cererii solvabile, care sporeşte în funcţie de
satisfacerea revendicărilor salariale, de investiţiile întreprinderilor şi cheltuielile statului, pe de o parte şi capacitatea economiei de a
satisface concomitent toate aceste cereri pe de altă parte. Deci, punctul de pornire al inflaţiei este marcat de dezechilibrul ce apare
între masa monetară excedentară şi volumul bunurilor şi serviciilor. Excedentul de masă monetară în societate (la agenţi economici
mici şi la populaţie) exprimă o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcute. În literatura de specialitate presiunea cererii este prezentată
ca un tip distinct de inflaţie, respectiv inflaţia prin cerere.
În faţa presiunii cererii agenţii economici pot acţiona fie prin creşterea producţiei, fie prin creşterea preţurilor, iar în multe situaţii
prin ambele direcţii.
Inflaţia apare şi datorită creşterii costului de producţie, şi are loc prin ridicarea continuă a preţurilor factorilor de producţie, sau când
apar restricţii în aprovizionarea cu factori. În acest caz, preţurile produselor sunt împinse în sus, iar prin efect propagat are loc o
creştere generală a preţurilor. Inflaţia prin cost se consideră a fi un alt tip de inflaţie.
Specialiştii disting şi un alt tip de inflaţie şi anume inflaţia structurală. Ea are loc atunci când agenţii economici nu pot schimba rapid
producţia ca răspuns la schimbările care au loc în structura economiei naţionale. Se are în vedere modificările în cererea de produse,
în tehnologia producţiei, în tipul de concurenţă dintre producători, etc.
Inflaţia structurală rezultă atunci când ceea ce cer a cumpăra agenţii economici, populaţia şi guvernul se modifică rapid de la o etapă
la alta şi producţia nu are capacitatea de se adapta. În aceste condiţii preţurile pentru noile produse încep în mod firesc să crească.
Nu putem să nu amintim şi alte două fenomene care stau la baza procesului inflaţionist. Unul vizează impactul psihologic, care
agravează procesul, celălalt are în vedere impactul extern.

34
Din cele prezentate rezultă că inflaţia este un proces economico-monetar complex, ce reflectă un puternic dezechilibru între masa
monedei aflate în circulaţie şi masa mărfurilor şi serviciilor oferite spre vânzare. Ea se prezintă ca un dezechilibru material-monetar,
care cuprinde nu numai sfera circulaţiei mărfurilor şi monedei, ci şi sfera producţiei
Dacă avem în vedere ordinul de mărime al inflaţiei pus în evidenţă de intensitatea şi durata ei în timp, desprindem existenţa a trei
forme de inflaţie:
Inflaţia târâtoare sau latentă;
Inflaţia deschisă sau declarată;
Inflaţia galopantă sau hiperinflaţia.
Inflaţia târâtoare este considerată a fi o inflaţie moderată care apare atunci când s-au format dezechilibrele specifice acesteia. Se
apreciază că în cazul inflaţiei târâtoare are loc o creştere medie nu mai mare de 3-4% anual. Cu alte cuvinte, în economie acţionează
factori de frânare ai inflaţiei, care o menţin la o dimensiune redusă.
Inflaţia deschisă este o inflaţie rapidă, preţurile cresc în medie anual cu 5-10%. Când creşterea preţurilor este la limita inferioară, ea
poate constitui, la fel ca şi inflaţia târâtoare, un stimulent al creşterii ofertei şi, desigur, al ridicării ocupării factorului muncă. Din
acest punct de vedere, nu puţini economişti consideră inflaţia la acest nivel ca un instrument de finanţare şi utilizare deplină a
factorului muncă. Ideea că inflaţia ar putea înlătura şomajul s-a afirmat, mai pregnant, de la apariţia în 1936 a cărţii lui J.M. Keynes
"Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor". Şi astăzi sunt economişti care consideră că o economie are
întotdeauna nevoie de o anumită creştere a preţurilor.
Inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia se caracterizează printr-o creştere de proporţii ridicate a preţurilor, după unii specialişti exprimată
cel puţin prin două cifre. Efectele ei sunt deosebit de novice pentru economie, atât pentru agenţii economici cât şi pentru populaţie,
ea descurajează investiţiile şi orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative curente, redistribuie veniturile în favoarea unor
agenţi economici puternici şi în defavoarea celor relativ slabi, cu venituri fixe, etc.
În afara formelor inflaţiei arătate mai sus, în ansamblul fenomenelor macroeconomice pot apărea şi fenomenele de stagflaţie şi
slumpflaţie. Termenul de stagflaţie semnifică o asemenea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează prin inflaţie şi prin
lipsa de creştere notabilă a economiei sau prin creşterea zero. În mod corespunzător, termenul de slumpflaţie se referă la existenţa
inflaţiei în recesiunea economică. Deci, el pune în evidenţă existenţa, pe de o parte a unei inflaţii rapide, iar pe de altă parte un declin
economic concretizat în scăderea producţiei naţionale.
Indiferent de amploarea ei, inflaţia exprimă o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcută. Ea se diminuează dacă oferta dispune de
capacitate de adaptare la nivelul şi structura cererii; dar dacă, din diferite motive cum ar fi: insuficienţa factorilor de producţie,
eficienţa scăzută a acestora, etc., volumul bunurilor şi serviciilor rămâne în urma masei monetare atunci se recunoaşte fenomenul
inflaţionist prin creşterea preţurilor şi scăderea proporţională a puterii de cumpărare.
În prezent, mecanismul inflaţionist este complex, el punând în evidenţă şi viteza de variaţie a ratei inflaţiei prin ceea ce se numeşte
model acceleraţionist al inflaţiei.
Modelul acceleraţionist al inflaţiei demonstrează că variaţia ratei inflaţiei influenţează şomajul şi producţia reală într-o economie. Cu
alte cuvinte, teoria inflaţiei acceleraţioniste pune în evidenţă corelaţiile dintre trei variabile economice: inflaţie - şomaj - producţie şi
dinamica acestora pe termen scurt şi lung. Aceasta face, ca modelul economic să corespundă condiţiilor concrete ale economiei
contemporane.
Modelul acceleraţionist al inflaţiei are la bază trei elemente: curba Philips, legea lui Okun, şi politica monetară prin obiectivul de
venit naţional nominal.
În general, inflaţia nu este un fenomen pozitiv. Consecinţele ei se răsfrâng deopotrivă, atât asupra agenţilor economici, cât şi asupra
populaţiei. Desigur, sunt şi avantajaţi ai procesului inflaţionist. În primul rând, dacă acesta este sub un anumit control şi sub anumite
limite, poate absoarbe şomajul, dacă nu total cel puţin parţial. În al doilea rând, au de câştigat debitorii, care la restituirea creditelor,
acestea au, în condiţiile preţurilor majorate de inflaţie, un avantaj: sumele restituite au o valoare de cumpărare mai mică. Şi cei care
îşi convertesc disponibilităţile băneşti în monedele stabile ale altor ţări, atunci când schimbă în moneda naţională au de câştigat.
Câştigul lor este dat de diferenţa dintre rata inflaţiei interne şi cea a monedei străine. Aceste avantaje nu anulează efectele negative
generale ale inflaţiei, fapt pentru care s-au conceput şi pus în practică aşa - numitele măsuri antiinflaţioniste.

35
25.Somajul
Şomajul constituie o problemă centrală în societatea modernă.
Când şomajul este ridicat resursele sunt risipite, iar veniturile sunt în scădere. Şomajul duce la deteriorarea stării de sănătate a
populaţiei, atât sub aspect fizic cât şi psihic, la creşterea bolilor de inimă, a alcoolismului şi a sinuciderilor. De asemenea, întreaga
economie are de suferit, pierderile economice în perioadele de şomaj ridicat sunt imense.
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic şi social, el este rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa
muncii, reflectate în devansarea ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează acea situaţie a
economiei când o parte din populaţia activă disponibilă nu are asigurate locuri de muncă.
Biroul Internaţional al muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă următoarea definiţie pentru şomeri. Se consideră că este
şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte următoarele condiţii:
este apt de muncă;
nu munceşte;
este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
caută un loc de muncă.
De asemenea, sunt unele puncte de vedere după care sunt şomeri toţi cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare
a forţei de muncă, sau toţi cei ale căror cereri n-au fost satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacă au solicitat locuri de
muncă permanente sau temporare cu timp de muncă parţial sau deplin şi dacă are loc de muncă şi caută altul mai adecvat cu aspiraţiile
proprii. După J. Craven, şomajul reprezintă numărul total de ore pe care oamenii vor să le lucreze într-o perioadă minus numărul
orelor pe care le lucrează.
În acest context, numărul orelor pe care vor să le lucreze depinde de salariile pe care le-ar primi (după plata impozitului pe venit) din
trei motive:
un nivel foarte redus al salariului generează atracţia indivizilor pentru venitul pe care l-ar putea primi prin sistemul asigurărilor
sociale, deci fără să muncească;
o creştere a salariului duce la creşterea remunerării pentru fiecare oră lucrată;
o persoană poate să lucreze mai puţin când salariul creşte, pentru că poate să câştige un venit rezonabil în ore mai puţine.
În România, sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate în muncă din lipsa locurilor disponibile
corespunzătoare pregătirii lor.
Interpretările care se dau şomajului, în sensul definirii şomerilor nu sunt foarte exacte, fapt ce face ca între zona ocupării şi cea a
şomajului să nu existe o determinare foarte precisă. În funcţie de modul de abordare şi de metodologia de determinare a şomajului se
realizează limitările dintre zonele respective.
Regula guvernului cu privire la această problemă este următoarea: persoanele cu slujbe sunt angajaţi, persoanele fără slujbe, dar care
caută de muncă sunt şomeri, persoanele fără slujbe şi care nu caută de muncă sunt în afara forţei de muncă.
Şomajul poate fi caracterizat prin următoarele variabile: nivel, durată, structură, intensitate.
Nivelul şomajului pune în evidenţă dimensiunile acestuia. El poate fi exprimat în mod absolut prin numărul şomerilor şi relativ prin
rata şomajului. Rata şomajului se calculează ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
Aprecierea nivelului şomajului scoate în evidenţă că şi în condiţiile economice cele mai favorabile ocupării depline a factorului
muncă, se menţine o anumită rată a şomajului, cunoscută sub denumirea de rată normală a şomajului. Deci, ocuparea deplină a forţei
de muncă nu înseamnă eliminarea în totalitate a celor ce nu lucrează din totalul forţei de muncă. Rămân persoane neocupate care se
află în proces de schimbare a locului de muncă, sau persoane care nu se adaptează la condiţiile de muncă.
Rata naturală a şomajului este definită ca acel nivel al şomajului a cărui absorbire poate fi realizată numai prin investiţii pe seama
inflaţiei, ceea ce ar conduce la creşterea preţurilor.
Durata şomajului, reflectă durata de timp din momentul pierderii locului de muncă şi până la reluarea activităţii. Durata şomajului
diferă pe ţări şi pe perioade istorice. În prezent, se manifestă o tendinţă generală de creştere a duratei şomajului.
Structura şomajului, pune în evidenţă componenţa şomerilor în funcţie de categoriile de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă, etc.
Intensitatea şomajului, reflectă gradul de întindere al şomajului. Astfel, se întâlneşte: şomaj total, care presupune pierderea locului
de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană în special prin
reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu scăderea salariului; şomaj deghizat, care cuprinde acele persoane care au o
activitate aparentă cu eficienţă mică fiind întâlnit mai ales în ţările slab dezvoltate.
Pornind de la cauzele şi originea şomajului se desprinde existenţa mai multor forme ale şomajului şi anume:
Şomajul ciclic, cunoscut şi sub denumirea de şomaj conjuctural, se formează în perioadele de reducere a activităţii economice,
respectiv în fazele de recesiune ale ciclului economic. Acest şomaj poate fi absorbit parţial sau chiar total în perioadele de “boom”
ale ciclului economic.
Şomajul structural, apare în perioadele de schimbări structurale ale economiei naţionale, respectiv schimbării în structura economică,
în structura teritorială, în structura socială a producţiei, etc. Schimbările respective sunt generate de impactul asupra economiei şi
vieţii sociale, provocat, în special, de evenimente majore. De pildă, schimbarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare ale unei ţări
sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, sau trecerea de la un anumit tip de dezvoltare la altul, sau influenţa unor disfuncţionalităţi
globale (criză energetică, criză de materii prime, etc.) asupra economiei naţionale. În fostele ţări socialiste, şomajul structural se
datorează, în primul rând, trecerii economiei de la un tip la altul, de la economia centralizată la economia de piaţă.

36
Şomajul tehnologic, apare datorită inovării tehnice şi tehnologice, respectiv introducerii noilor tehnologii, care, pe de o parte, reduc
numărul locurilor de muncă, iar pe de altă parte, provoacă schimbări majore în pregătirea profesională a forţei de muncă. Cu alte
cuvinte, se pune problema recalificării corespunzător noilor condiţii.
Şomajul tranziţional sau fricţional, apare datorită trecerii forţei de muncă ( o parte a acesteia) de la un loc de muncă la altul necesitând
aceeaşi calificare. Perioada de trecere este considerată ca şomaj tranziţional. Cauza lui constă în dinamismul economiei şi în
mobilitatea accentuată a forţei de muncă în astfel de economii.
Şomajul sezonier, întâlnit în anumite profesiuni (construcţii, agricultură, etc.), este determinat de întreruperi ale activităţilor datorită
acţiunii unor factori naturali climaterici.
Desigur, se pot întâlni şi alte criterii de clasificare şi respectiv alte forme ale şomajului. Cert este că fenomenul şomajului este un
fenomen complex, sinuos, care trebuie analizat cu mare atenţie pentru a-i desprinde cauzele şi formele de manifestare.
Cauzele şomajului sunt multiple. În general, putem desprinde două procese care stau la baza formării şomajului:
1. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate, având drept cauze pe cele arătate mai sus la formele şomajului:
2. Creşterea ofertei de muncă în condiţiile în care cererea de muncă nu se modifică în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi ritm. Avem în
vedere: creşterea ofertei prin intrarea în piaţa muncii a noi generaţii de vârstă legală pentru a se angaja: intrarea în piaţa muncii a unei
părţi din populaţia activă disponibilă care nu a mai lucrat niciodată şi care caută un loc de muncă; creşterea numărului de femei care
vor să aibă o activitate salarială; ruinarea unor mici producători şi intrarea lor pe piaţa muncii; deplasarea populaţiei disponibile dintr-
o ţară în alta, respectiv presiunea pe piaţa muncii a unor ţări a imigraţiei.
Analizând problema creşterii de noi locuri de muncă până la începutul anilor ’80 ai secolului XX, prof. Raymond Barre arăta, pentru
Franţa, diverse cauze: a) creşterea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri demografice mai ridicate şi a unor ritmuri
de pensionare mai reduse; b) sporirea ofertei de forţă de muncă feminină; c) inadaptarea mare a ofertei şi cererii de muncă, îndeosebi
ca urmare a deficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigurau orientarea profesională corespunzătoare; d) efectele depresive
asupra activităţii economice, determinate de şocurile petroliere; e) restructurări în producţia internă, ca urmare a influenţei evoluţiilor
de pe piaţa internaţională.
Desigur, dezechilibre dintre oferta şi cererea de muncă pot apărea şi din alte motive. În fiecare perioadă istorică se pot identifica cu
destulă precizie procesele care stau la baza şomajului. De pildă, şocul petrolier a avut efecte şi asupra acestui fenomen, după cum
lupta de emancipare a femeilor a contribuit şi contribuie şi ea la dezechilibrarea cererii şi a ofertei de muncă.
Efectele şomajului sunt negative atât din punct de vedere economic, cât şi social şi uman. În primul rând, societatea în ansamblul ei
pierde, deoarece o parte din resursele de muncă rămân inutilizate. Deci, un factor de producţie se risipeşte, în condiţiile în care
principiul fundamental al activităţii economice este raţionalitatea. În al doilea rând, şomajul contribuie la accentuarea tensiunilor
sociale şi prin intermediul lor, la instabilitate socială, politică şi economică. În al treilea rând, indivizii, sau o parte din aceştia, sunt
supuşi unui stres puternic cu efecte nocive asupra sănătăţii fizice şi psihice.
Şomajul creează disfuncţionalităţi în economie fiind un rezultat al dezechilibrelor economice şi întreţinând dezechilibrele respective.
Din aceste motive, şomajul şi, mai ales combaterea lui se prezintă ca o problemă de politică economică statală.
Două mari probleme apar ca direcţie principală în politica economică statală referitoare la şomaj şi anume:
a) pe termen scurt - garantarea unui venit minim pentru şomeri;
b) pe termen mediu şi lung - asigurarea de locuri de muncă pentru reducerea şi lichidarea şomajului.
Garantarea unui venit minim pentru şomeri se realizează prin indemnizaţia de şomaj sau ajutorul de şomaj. Nivelul ajutorului de
şomaj diferă de la o ţară la alta.
În ce priveşte România, conform reglementărilor în vigoare, persoanele în situaţia de şomeri beneficiază de ajutor de şomaj şi de alte
forme de protecţie socială, precum şi de sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare şi recalificare.
Pentru ca o persoană să beneficieze de ajutor de şomaj, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie înscrisă la oficiul forţelor de muncă din cadrul Direcţiilor de muncă şi protecţie socială;
b) starea sănătăţii să le permită să fie încadrate în muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă pentru un număr limitat de zile (maximum 272) calculându-se diferenţiat pe categorii de persoane şi
vechime în muncă, avându-se în vedere salariul minim brut pe economie, indexat, sau ultimul salariu tarifar lunar indexat.
Această direcţie de acţiune - garantarea unui venit minim - are limite în fiecare ţară. Ea depinde de resursele care pot fi mobilizate
pentru acest scop. De asemenea, sumele respective nu sunt suficiente în raport cu nevoile persoanelor în cauză. Iată de ce, a doua
direcţie - asigurarea de noi locuri de muncă - trebuie să stea şi stă în atenţia societăţii, a firmelor, a organizaţiilor sindicale, etc. ea
vizează diminuarea şomajului prin politica de investiţii, care are ca efect crearea de noi locuri de muncă.
Alături de aceste măsuri, pentru diminuarea şomajului mai putem aminti şi altele cum ar fi:
pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii;
trecerea la noi forme de angajare, cu orar atipic, chiar pe timp parţial;
acordarea de facilităţi de către stat întreprinderilor pentru a crea noi locuri de muncă, sau pentru crearea de noi întreprinderi;
reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, creându-se astfel posibilităţi suplimentare de angajare.
Indiferent de ce măsuri se iau, problema de fond pentru combaterea şomajului este asigurarea creşterii economice şi mobilizarea
potenţialului creator al fiecărei naţiuni, care să asigure diversificarea activităţilor în societate şi prin aceasta, crearea de noi locuri de
muncă.

37