Economie

Capitolul III TENSIUNEA NEVOI-RESURSE. RARITATE ŞI ALEGERE

3.1. Nevoile
Nevoile (trebuinţele) umane constau din doleanţele, resimţirile, aşteptările oamenilor de a
avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective în
funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie
al popoarelor şi indivizilor.
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au determinat ordonarea,
clasificarea lor.
Astfel, în funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se grupează în:
- fiziologice (somatice),
- psihologice
- raţional-afective.
Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente fiecăruia dintre ei.
Nevoile sociale, de grup sunt cele resimţite de oameni, ca membri ai diferitelor socio-
grupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor conjugată.
Nevoile raţionale, spiritual-psihologice, decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi
devin deosebit de importante pe măsura progresului în instrucţie, în relaţiile morale, ele
presupunând raţionalitate, gândire elevată şi viaţă spirituală superioară.
Pe de altă parte, în funcţie de gradul de complexitate al acestora, nevoile pot fi de bază
sau inferioare (cele fiziologice) şi complexe sau superioare (cele legate de educaţie, cultură etc.).
Nevoile umane constituie motorul întregii activităţi social-economice. Orice fiinţă
umană, pentru a trăi şi a se dezvolta, împrumută din natură elemente utile pe care le transformă şi
le înmulţeşte. Atât timp cât nevoia nu este satisfăcută, oamenii reacţionează pentru a asigura
satisfacerea ei. Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese (conştientizate) şi devenite
mobiluri – directe sau indirecte, imediate sau relativ îndepărtate – ale luptei oamenilor pentru
existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii
nevoilor.

autorealizare
Trebuinţe

de auto-

Trebuinţe de stimă şi statut

Trebuinţe
psihologice
Trebuinţe de afiliere

Figura nr
Trebuinţe de securitate - Piramida lui Maslow
Trebuinţe
primare
Trebuinţe fiziologice
 În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, ca şi după
subiecţii la care se referă, interesele economice se clasifică astfel:
 interese personale - se manifestă la nivelul fiecărui individ şi în raport cu o anume
trebuinţă a lui;
 interese de grup - la nivelul unui socio-grup format ad-hoc sau instituţionalizat şi
pentru mai multe trebuinţe legate între ele la nivelul arătat (familie, firmă, localităţi
etc.);
 interese generale - cele care se referă la cetăţenii unei ţări, ai unei zone şi chiar la toţi
locuitorii planetei noastre. Printre interesele generale care se manifestă la scară mondială,
în ultimele decenii se află menţinerea stării de sănătate a mediului ambiant. Din păcate,
măsurile luate până în prezent pentru combaterea poluării solului, apei şi aerului sunt
încă destul de restrânse. Şi mai grav este faptul că nu s-a întreprins aproape nimic pentru
conştientizarea oamenilor de pericolul care pândeşte planeta din această cauză. Alături de
poluare există şi alte interese generale la nivelul întregului mapamond: combaterea
inegalităţilor sociale, regionale, a sărăciei, a bolilor incurabile, a alimentaţiei sănătoase
etc.
Interesele mai pot fi clasificate astfel: interese private şi publice; interese curente şi de
perspectivă (pe termen scurt, mediu sau lung); interese permanente şi accidentale etc.
Nevoile umane, deci şi interesele, se caracterizează prin mai multe (numeroase)
trăsături:
a) Sunt nelimitate ca număr, în sensul că, pe măsura satisfacerii unora apar alte trebuinţe.
b) Sunt limitate în capacitate. Satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei
cantităţi date dintr-un bun sau serviciu.
c) Sunt concurente. Aceasta presupune că unele nevoi se extind în detrimentul altora, se
înlocuiesc, se substituie între ele.
d) Sunt complementare, adică evoluează în sensuri identice. Aceasta presupune
existenţa unor mijloace care sprijină satisfacerea anumitor nevoi.
e) Se sting momentan prin satisfacere. Numai viciul antrenează noi şi noi consumuri de
bunuri prin satisfacerea lui. Dar, nevoile satisfăcute nu întârzie să renască în timp, cu
periodicităţi diferite; ele se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

3.2. Resursele economice

Nevoile umane sunt satisfăcute prin utilizarea sau consumul unor bunuri sau servicii.
Pentru producerea celor economice, oamenii desfăşoară o serie de activităţi, consumând resurse
materiale şi umane.
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor – directe sau
indirecte – ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv
utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel dintâi
izvor al resurselor economice şi cadrul existenţei oamenilor şi al activităţii lor. Natura oferă
aproape tot ceea ce este necesar existenţei omului şi progresului societăţii.
Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane, iar volumul,
diversitatea şi calitatea acestei activităţi sunt condiţionate de resursele umane. Resursele umane,
la rândul lor, depind de factori demoeconomici (numărul populaţiei, a celei apte de muncă,
structura pe sexe, vârste, ocuparea acesteia pe sectoare şi ramuri economice, calitatea, respectiv
pregătirea acestor resurse).
Resursele reprezintă premisele activităţii economice şi, din acest punct de vedere, se
clasifică astfel:
 a) resurse originare sau primare, care cuprind: resursele naturale (oferite şi desprinse
de om din mediul natural) şi resursele umane;
b) resurse economice derivate, care sunt rezultatul folosirii şi acumulării resurselor
primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor (stocul de tehnică,
tehnologie, de materii prime, de învăţământ şi ştiinţă etc.).
Clasificarea cea mai generală a resurselor constă în delimitarea lor în materiale şi umane.
Resursele materiale includ atât resursele primare (pământ, apă, minereuri etc.), cât şi
resursele derivate (echipamente şi tehnologii de fabricaţie, infrastructurile economice, stocurile
de materii prime, baza materială a sectorului prestator de servicii).
Resursele umane cuprind resursele primare de muncă, ca şi pe cele derivate de acest gen
(stocul de învăţământ, potenţialul inovaţional etc.).
În ansamblul resurselor, cele informaţionale – umane şi materiale – deţin un loc din ce în
ce mai important.

3.3. Raritate şi alegere

3.1.1. Resursele economice
Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman de care
dispune o ţară, o societate la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.
Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele economice (sau
productive): ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea
de bunuri materiale şi în prestarea de servicii. Indiferent de felurile lor şi de modificarea continuă
a acestora, resursele pot fi analizate atât ca stocuri, cât şi ca fluxuri (ca existent la un moment dat
şi ca proces de atragere şi utilizare economică a lor într-o perioadă de timp). Legătura
permanentă dintre cele două stări ale resurselor se realizează prin însuşi procesul economic,
proces în care ele apar atât ca intrări în producţie, cât şi ca ieşiri din aceasta. Producţia însăşi este
apreciată prin soldul resurselor în perioada de referinţă.
După importanţa lor resursele pot fi:
- primare – potenţialul demografic, potenţialul de resurse naturale
- derivate – formate pe baza celor primare. Sunt rezultatul folosirii şi acumulării
resurselor primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice. Ex: maşini,
utilaje, cunoştinţe etc.
Cea mai generală clasificare a resurselor economice constă în delimitarea lor în:
- resurse materiale: include atât resursele naturale primare cât şi cele derivate:
echipamente şi tehnologii în fabricaţie, infrastructuri economice, stocuri de materii prime
- resurse umane: stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţialul inovaţional
- resurse financiare:
- resurse informaţionale: date, modele, sisteme.
Privite în cadrul unei ţări, resursele stoc se prezintă ca avuţie naţională = totalitatea
resurselor de care dispune un popor (un stat, o naţiune) la un moment dat. Ea caracterizează
starea economică a unei ţări, puterea ei economică şi, în ultimă instanţă, gradul bunăstării
poporului acesteia.
Fiind un indicator sintetic de apreciere a stării tehnico-economice şi culturale a unei ţări,
avuţia naţională este o realitate vie (prin componenta sa umană, dar şi prin permanentele ei
modificări sub incidenţa acţiunii umane).
Potenţialul economic al unei ţări constă din ansamblul elementelor avuţiei naţionale
intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic.
 Raritatea resurselor şi bunurilor privită calitativ şi cantitativ reprezintă o caracteristică
generală a economiei.
Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în
circuitul economic. Privite absolut, resursele au sporit şi s-au diversificat continuu. În raport de
creşterea şi diversificarea nevoilor umane însă, resursele au fost şi au rămas limitate.
Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei contemporane şi se
manifestă ca o lege obiectivă generală.
Legea rarităţii constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor
economice şi ale bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea
nevoilor umane. Deci, resursele sunt relativ limitate, rare în raport cu nevoile.
În sens general, alegerea constă în opţiunea, în decizia unui agent economic (producător,
consumator, bancher etc.) de a folosi o alternativă de combinare a resurselor în detrimentul
altora posibile, astfel încât să se obţină o satisfacţie maximă în condiţiile date.
Unii specialişti consideră modul de soluţionare a legii rarităţii prin eficienţa cu care sunt
folosite resursele, prin cantitatea maximă de bunuri create (abordarea pozitivă a economiei). Alţii
apreciază că cea mai indicată soluţionare a tensiunii nevoi-resurse este aceea care conduce la
satisfacerea optimă a trebuinţelor cu resursele disponibile, la ceea ce Nicolae Georgescu-Roegen
numea „plăcerea de a trăi”.
În această dublă optică de abordare a rarităţii resurselor îşi găseşte reflectarea principiul
hedonist al comportamentului uman: maximum de efect cu minimum de efort (maximum de
satisfacţie cu minimum de resurse).
 Capitolul IV COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

4.1. Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură,
transformate sau nu, denumite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la asigurarea existenţei
umane.
Clasificarea bunurilor:
După provenienţă:
a) bunuri libere – acele elemente care provin direct din natură, iar
accesul la ele este liber (aerul, apa, energia şi lumina solară, energia eoliană etc.);
b) bunuri economice – acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând
prelucrare; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice. Acest tip de bunuri
are un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea
umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul.

Majoritatea bunurilor intră în consum prin intermediul schimbului (vânzare-cumpărare),

fiind denumite mărfuri.
O caracteristică importantă a bunurilor economice este materialitatea/imaterialitatea
acestora. Se poate constata că nu toate rezultatele activităţii umane, care contribuie la bunăstarea
omenirii, au un caracter palpabil (de ex. Vizionarea unui film). Din acest motiv, ştiinţa
economică diferenţiază bunurile de servicii, acestea din urmă indicând bunurile intangibile. Dar
teoria economică nu insistă mult asupra acestor aspecte, prin bun economic înţelegându-se atât
bunurile materiale cât şi serviciile.
În funcţie de destinaţie, bunurile se clasifică în:
a) bunuri de consum (satisfactori) – destinate consumului indivizilor;
b) bunuri de producţie (prodfactori) – destinate producţiei.

4.2. Utilitatea bunurilor

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie - dorinţă, capacitate dată de
proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
Capacitatea de consum a indivizilor este limitată, în raport cu o anumită perioadă de timp,
rezultând astfel diminuarea dorinţei de consum pe măsură ce sunt consumate doze succesive
dintr- un bun. Se trece astfel, de la definirea tehnică a utilităţii la definirea economică propriu-
zisă.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului
unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spatio-temporale.
 Capitolul V COMPORTAMENTUL PRODUCATORULUI.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCTIE

5.1. Factorii de producție

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul
economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi
utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de
producţie.
Iniţial, au existat doi factori. Aceştia au fost denumiţi factori primari (originari): munca şi
natura. Apoi a apărut factorul derivat tradiţional – capitalul.
Oricum, indiferent cum sunt grupaţi şi apreciaţi, factorii de producţie contemporani
(tradiţionali şi noi) trebuie să fie abordaţi şi analizaţi în mod concret-istoric şi în dinamică, sub
aspectul lor cantitativ, structural şi calitativ.
A. Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptăţită spre un anumit
scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc
pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al
producţiei, care antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerea de bunuri şi servicii.
Munca este un factor primar; originar, de producţie. Adesea se afirmă că o asemenea
apreciere este valabilă doar pentru munca simplă, cea complexă fiind un factor derivat, respectiv
un veritabil capital uman.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi
folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor
imediate şi de perspectivă.1
Premisa generală a factorului de muncă este populaţia, ca o condiţie indispensabilă a
existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al
factorului primordial de producţie, că reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al
rezultatelor oricărei activităţi economice.
Potenţialul de muncă al unei naţiuni se delimitează şi se concretizează pe baza unei
scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzătoare.
În abordarea factorului muncă, prezintă interes următoarele categorii demografice:
populaţia totală, populaţia aptă de muncă; populaţia activă; populaţia ocupată.
Caracteristici generale în evoluţia factorului muncă:
1. Tendinţa generală a sporirii populaţiei active.
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate; are
loc o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul
primar se înregistrează o scădere.
1
N. Dobrotă – Op. cit.
 3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare
economică, perfecţionarea pregătirii profesionale.
B. Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale
producţiei, cât şi forţa motrice virtuală necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri
materiale şi servicii.
Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii fac
apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă. În acest sens,
natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea
energiei primare necesare oricărei activităţi social-economice.2
Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropriat-o, este pământul, care, din
punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane sunt legate într-un fel sau
altul, direct sau indirect, de pământ. Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva
trăsături specifice:3
- El este un dat preexistent omului, adică un element neprodus de om. Societatea
umană nu este posibilă fără Terra, aceasta fiind:
- locul de amplasament al societăţii umane însăşi;
- suport material al oricărei activităţi;
- furnizor (rezervor) de materii prime date o dată pentru totdeauna (zăcăminte
neregenerabile) sau reproductive annual (recoltele); magazie “originară” de resurse naturale;
- “arsenal primitiv” al tuturor uneltelor.
Pământul ocupă un loc important printre factorii naturali; el are o însemnătate decisivă
pentru agricultură, silvicultură, pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de
existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri
arabile, păşuni, fâneţe, vii, terenuri forestiere etc.).
Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce
revine în medie pe locuitor.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă şi resursele naturale.
- Pământul este limitat; suprafaţa totală este constantă şi, în consecinţă factorul
respectiv este virtualmente rar. Deci, resursele naturale sunt în acelaşi timp neproductibile şi
neproduse, limitate şi nereînnoibile.
Problemele privitoare la factorul natural se regăsesc prin definiţie în teoria despre
sectorul primar al economiei. Ele se concretizează în sumedenia de influenţe exercitate de mediul
fizic (geografic, topografic, climatic, hidrografic, pedologic, geologic etc.)
Pământul este însă numai un punct de plecare în conceperea activităţii economice. Unii
specialişti fac distincţie între resursele naturale ale subsolului şi pământul ca fond funciar
(terenuri agricole, păşuni, vii, livezi, păduri, luciul apelor interioare).
Funcţiile specifice ale pământului – fond funciar pot fi redate astfel:4

2
N. Dobrotă – Op. cit.
3
N. Dobrotă – Op. cit.
4
N. Dobrotă – Op. cit.
 - suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre;
- sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie pentru
organismele vii;
- receptor şi regulator al umidităţii în sistemul sol-apă-plantă.
Importanţa deosebită a fondului funciar decurge din următoarele:5
- funcţiile specifice ale solului nu pot fi înlocuite cu nimic şi de nimeni; lumea va
depinde de energia şi substanţa pământului;
- el este un corp natural viu, o resursă cu un potenţial de producţie regenerabil
(utilizarea raţională nu duce la epuizarea, ci la ameliorarea lui);
- singura resursă naturală de producere a alimentelor şi a unor materii prime agro-
silvice de mare importanţă;
- caracterul limitat şi diferenţiat calitativ pe zone şi ţări.
Abundenţa şi penuria de resurse naturale au avut şi au efecte multiple şi contradictorii
asupra oamenilor şi popoarelor: abundenţa a favorizat hotărâtor avântul industriei; penuria a
împins unele ţări spre acaparări teritoriale, spre războaie. Puterea economică a unei ţări este în
prezent direct legată de o agricultură prosperă şi de resurse minerale strategice.
C. Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi
anterioare, utilizate în producerea de bunuri şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în
scopul obţinerii unui profit.
Spre deosebire de factorii primari de producţie, capitalul se caracterizează deci prin:6
- el este un rezultat al proceselor economice anterioare;
- constă din bunurile intermediare, din bunurile mijloace de producţie;
- în sfera sa se includ doar banii activi.
Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii clădiri, construcţii,
mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive
ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capitalul lucrativ în planul
repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic este compus din două elemente: a) capitalul fix – acea parte a capitalului
care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale
mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate,
obiecte aflate în procesul de asamblare sau prelucrare) - care se consumă integral într-un ciclu de
fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se foloseşte amortizarea.
Pe seama sumei astfel recuperate se constituie fondul de amortizare pe care întreprinzătorii îl
folosesc pentru reparaţii, ameliorări sau investiţii.
In funcţie de sursa de finanţare, investiţiile sunt:

5
N. Dobrotă – Op. cit.
6
N. Dobrotă – Op. cit.
 a) investiţii nete – finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de
capital sau pentru modernizarea celor existente;
b) investiţii brute – finanţate din venit şi din fondul de amortizare.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau
antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către
întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să producă, ce cantităţi; el îşi asumă riscurile producţiei,
care necesită costuri înainte de a aduce venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit
de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului. Pe lângă
factorii de producţie mai există şi neofactorii: progresul tehnici, inovaţia, resursele
informaţionale; aceştia nu pot fi separaţi de factorii “clasici” deoarece ei acţionează prin
intermediul şi împreună cu aceştia, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.

5.2. Combinarea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de
producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-cantitativă, atât din
punct de vedere tehnic cât şi economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui
proces de producţie; obţinerea unui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă cu
elemente de capital tehnic specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic,
combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor
de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.
Premisele combinării factorilor de producţie
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării;
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple,
în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie
cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale
factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel
al producţiei.
 6.1. Cererea de bunuri economice
Categoria economică cerere este strâns legată de comportamentul consumatorului, de
intenţia acestuia ca prin intermediul pieţei să-şi satisfacă trebuinţele materiale şi spirituale, într-
un mod cât mai apropiat de nivelul maxim, raportat la cotele permise de resursele disponibile.
Pentru aceasta se au în vedere nu numai consumurile individuale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă)
şi sociale (serviciile publice de sănătate şi educaţie), ci şi cele destinate activităţilor productive
(bunuri pentru producţie şi pentru diverse servicii). Indiferent de destinaţia lor, bunurile cerute pe
piaţă pot fi atât materiale (palpabile), cât şi nemateriale (servicii, licenţe, brevete, drepturi de
autor). De asemenea pot face obiectul cererii prin asimilare şi alte bunuri care nu sunt rezultatul
producţiei, dar care se vând şi se cumpără ca oricare alte mărfuri: pământul, munca (forţa de
muncă), acţiunile, obligaţiunile, alte titluri de valoare.
Punctul de plecare al manifestării cererii pe piaţă îl constituie dorinţa cumpărătorilor de a
intra în posesia unor bunuri şi servicii ce aparţin altor agenţi economici, dorinţă susţinută de
capacitatea de plată (solvabilitate).
Cererea reprezintă cantitatea maximă dintr-o marfă dorită şi care poate fi
cumpărată la un anumit nivel al preţului, într-o perioadă determinată de timp.
În sens microeconomic, cererea poate fi privită sub aspect individual şi de piaţă. Cererea
individuală reprezintă cantitatea totală dintr-o marfă dorită, ce poate fi cumpărată de un individ,
într-o perioadă de timp, la un preţ unitar dat. Cererea de piaţă însumează, agregă cererile
individuale de pe o anumită piaţă, la un moment dat şi la preţul existent. Rezultă deci că între
cererea individuală şi cea de piaţă există o relaţie ca de la parte la întreg, cea din urmă fiind
rezultatul însumărilor cererilor individuale.
Definiţia evidenţiază faptul că cererea exprimă raporturi în legătură cu:
a) Cantitatea maximă dintr-un bun care, la un anumit nivel al preţului, este dorită şi
poate fi cumpărată;
b) Preţul maxim ce poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi dintr-un
bun dorit.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii se disting:
a) Cerere de bunuri substituibile (uleiul de măsline şi uleiul de floarea soarelui);
b) Cerere pentru bunuri complementare (cerneala şi stiloul);
c) Cerere derivată (cererea pentru făină este legată de cererea pentru prăjituri).

6.3. Factorii care pot influența cererea

Prin urmare, economiştii trebuie să cunoască şi ceilalţi factori care pot influenţa evoluţia
cererii şi care numai aparent contrazic legea generală a cererii:
a) Modificarea veniturilor consumatorilor. Dacă veniturile consumatorilor cresc ei vor
cumpăra mai multe bunuri, iar dacă veniturilor lor scad vor cumpăra mai puţine bunuri. Astfel,
între evoluţia veniturilor şi cea a cererii există o relaţie directă pozitivă (situaţie valabilă pentru
mărfurile normale şi de lux, cele inferioare făcând excepţie de la această tendinţă);
b) Modificarea preţurilor celorlalte bunuri. În cazul bunurilor substituibile (A şi B),
creşterea preţului unui bun va determina creşterea cererii celuilalt bun şi invers (relaţie directă,
pozitivă). Un factor important în această relaţie îl reprezintă preţul relativ, adică raportul dintre
preţul bunului A şi preţul bunului B. O creştere a preţului bunului A şi o scădere a preţului
bunului B determină creşterea preţului relativ al lui A. Prin urmare, ambele fenomene îi vor
determina pe
consumatori să înlocuiască bunul A cu bunul B. La bunurile complementare (X şi Y), o creştere a
preţului unuia dintre ele va conduce la scăderea cererii celuilalt bun (relaţie inversă, negativă).
c) Preferinţele consumatorului. O evoluţie favorabilă a acestora pentru diverse categorii
de bunuri va determina o creştere a cererii la acele bunuri, iar o evoluţie nefavorabilă o
diminuare a cererii. Aceste preferinţe sunt influenţate de mai mulţi factori: fluctuaţiile modei,
reclama publicitară, educaţia, informaţia.
d) Structura populaţiei (vârstă, sex, medii de provenienţă, categorii socio –
profesionale, venituri) poate influenţa dinamica cererii pentru diverse categorii de bunuri.
e) Politica de creditare influenţează cererea la bunurile de folosinţă îndelungată (maşini,
case, terenuri). După cum se ştie, facilităţile de acordare a creditelor vor mării cererea
consumatorilor la aceste categorii de bunuri.
Legea generală a cererii, alături de ceilalţi factori ce-i influenţează dinamica, necesită
luarea în considerare a deosebirilor dintre modificările ce rezultă din deplasarea curbei cererii şi
modificările ce rezultă din mişcările de-a lungul curbei cererii.
 Capitolul VII – OFERTA

7.1. Oferta de bunuri economice

Oferta este o categoria economică deosebit de complexă ce sintetizează comportamentul
economic al producătorului şi/sau al întreprinzătorului, ea reflectând la nivelul pieţei folosirea
resurselor, deci a factorilor de producţie utilizaţi în scopul obţinerii de noi bunuri şi servicii
destinate vânzării.
Oferta se defineşte ca fiind cantitatea maximă dintr-un bun economic pe care un
vânzător intenţionează să o vândă la un anumit nivel al preţului, într-o perioadă determinată
de timp.
Definiţia evidenţiază necesitatea distincţiei dintre mai multe noţiuni legate între ele, dar
nu sinonime: cantitatea oferită şi oferta, cantitatea oferită şi cantitatea vândută. De exemplu,
cantitatea oferită dintr-un bun este doar o valoare a ofertei ce corespunde unui nivel al preţului,
iar oferta reflectă multitudinea cantităţilor oferite la diferite niveluri ale preţului. În acelaşi timp,
oferta exprimă cantitatea pe care firmele doresc să o vândă într-o perioadă de timp, şi nu ce
cantitate vând în realitate (care depinde de nivelul cererii).
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite la acelaşi preţ de toţi vânzătorii, va
rezulta oferta de piaţă, care exprimă relaţii în legătură cu:
a) Cantitatea maximă dintr-un bun pe care vânzătorii doresc să o vândă la un preţ unitar
dat;
b) Preţul unitar minim pretins pentru vânzarea unei cantităţi dintr-un bun.
Din cele prezentate anterior, reiese că dinamica ofertei este determinată în primul rând de preţ.
Oferta este influențată și de alte categorii de factori purtând denumirea de condiţiile ofertei:
a) Tehnologiile de fabricaţie. Dacă prin promovarea unor tehnologii mai performante
costurile de producţie şi desfacere scad, atunci posibilităţile de creştere a ofertei vor fi mai mari;
b) Costul inputurilor/preţul factorilor de producţie. Când preţul factorilor de producţie
cresc, posibilităţile agenţilor economici de-a produce şi de-a oferi mai mult pe piaţă se vor
diminua, iar o scădere a acestora va determina o creştere a ofertei;
c) Numărul ofertanţilor. Între evoluţia numărului de ofertanţi şi cea a ofertei de piaţă
există o relaţie directă, pozitivă.
d) Condiţiile naturale. Evoluţia favorabilă sau nefavorabilă a acestora influenţează
îndeosebi oferta bunurilor provenite din agricultură, industria extractivă, a serviciilor turistice;
e) Preţurile bunurilor corelate. Aceste bunuri se împart în următoarele categorii:
• Bunuri cu rol de înlocuitori în producţie pot avea destinaţii diferite, dar înglobează aceiaşi
factori de producţie (de exemplul grâul şi porumbul). Dacă preţul la grâu creşte, fermierii vor
reduce suprafaţa cultivată cu porumb pentru a extinde pe cea cultivată cu grâu.
• Bunuri complementare în producţie (care se produc împreună). De exemplu, dacă oferta
la carnea de vită va creşte, atunci articolele de piele (haine, poşete, încălţăminte) vor înregistra
aceeaşi tendinţă.
f) Aşteptările privind condiţiile pieţei. Anticipările privind o creştere a costurilor şi
implicit a preţurilor vor determina o creştere a ofertei prezente şi invers.
Caracterul complex al ofertei este determinat de multiplele ei forme de manifestare, generate
de natura bunurilor supuse vânzării pe piaţă:
 a) Oferta de bunuri independente (mobilă, confecţii, alimente);
b) Oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri
secundare (de exemplu, din agricultură, alături de miere, bunul principal, rezultă ceară, propolis,
lăptişor de matcă, bunuri secundare);
c) Oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere.

7.3. Raportul ofertă-cerere

Conceptele de cerere şi ofertă sunt printre cele mai folosite din economie. Curbele celor
două categorii economice pot explica de ce salariile dintr-un domeniu de activitate sunt mai mari
decât altele, sau de ce preţurile diverselor bunuri înregistrează tendinţe şi ritmuri diferite de
evoluţie. Ambele se află în relaţie de interdependenţă cu factorul preţ (conform celor două legi
generale), acţionând atât ca variabile independente cât şi dependente, influenţând
comportamentele şi deciziile agenţilor economici de pe diverse pieţe.
De exemplu, pentru producătorul care oferă un bun pe piaţă nu se pune problema de a
accepta sau refuza să vândă la un anumit preţ, deoarece, pentru a oferi acel bun, mai întâi trebuie
să-l producă, combinând factorii de producţie specifici în diverse proporţii şi combinaţii. Din
acest motiv, decizia de a oferi spre vânzare un anumit bun la un anumit preţ este rezultatul
mai multor alegeri simultane:
a) Alegerea volumului producţiei care maximizează profitul;
b) Alegerea tehnologiilor de fabricaţie;
c) Alegerea volumului optim al factorilor de producţie.
Pentru obţinerea profitului, nu este suficient ca bunurile să fie produse, ele trebuie să fie
şi vândute. Pentru aceasta, întreprinzătorul nu urmăreşte doar să-şi vândă producţia, el va selecta
acea cantitate care să-i maximizeze profitul şi care va corespunde unui nivel al cererii solvabile,
cantitatea efectivă vândută depinzând în final de mărimea cererii. Există însă şi situaţii în care
opţiunile producătorului pot determina o ofertă excedentară/cerere deficitară sau un raport invers
între cel două categorii economice. Situaţia de echilibru a pieţei se obţine acolo unde cantităţile
oferite (efectiv vândute) sunt egale ce cele cerute (efectiv cumpărate).
Prin urmare, legea cererii şi ofertei, care generează stabilirea preţurilor, poate genera
efecte contradictorii pentru diverşi agenţi economici. De exemplu, o ofertă redusă de petrol poate
determina o creştere a preţului de echilibru. Preţul mai mare nu reflectă o proastă funcţionare a
legii cererii şi ofertei, dar poate dezavantaja pe cei care au nevoie de benzină în producţie şi
consum. Această tendinţă este urmată de presiuni din partea celor care nu se adaptează la noile
tendinţe ale pieţei, insistând asupra intervenţiei guvernamentale.
În concluzie, se poate aprecia că legile cererii şi ofertei sunt o sinteză a comportamentului
agenţilor economici consumatori şi producători, reflectând evoluţiile pieţelor sau manifestarea
echilibrelor şi dezechilibrelor din economie, precum şi dinamica acestora.
 Capitolul VIII PIAŢĂ, CONCURENŢA, ECHILIBRU ECONOMIC

8.1 Concurenţa: conţinut, forme, funcţii

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei
poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.
Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere
şi ofertă (sunt excluse situaţiile de monopol şi monopson). Când cantitatea de bunuri de un fel
anume, cerută şi oferită, se află în echilibru, concurenţa are o intensitate relativ joasă, astfel că
fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ
convenabil, iar pericolul înlăturării din “arenă” a unor întreprinzători este relativ redus.
Dacă oferta depăşeşte sensibil cererea, raportul va fi în favoarea cumpărătorilor, de aici
tendinţa fiecărui ofertant de a-şi câştiga clientela în defavoarea celorlalţi.
Agenţii economici concurenţi pot proveni sau nu din aceeaşi ramură de producţie care
fabrică un anumit bun. Există astfel două cazuri:
a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile (bunuri diferite care pot
satisface una şi aceeaşi trebuinţă);
b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite. Aceasta
se iveşte atunci când resursele productive ale societăţii nu sunt bine distribuite între ramuri, când
în unele ramuri există deficit de bunuri, iar în altele surplus. Apare, deci, un proces de migrare a
unei părţi din capital către ramurile aflate în dificultate, proces care modifică mediul concurenţial
în ambele ramuri.
Concurenţa evidenţiată mai sus este denumită adesea concurenţă intersectorială.

Rolul concurenţei
Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează
inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să folosească tehnici noi de fabricaţie, să
ridice nivelul de calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca. Concurenţa
transformă, astfel, progresul într-o condiţie de existenţă, de a fi sau a nu fi.
Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa
realizează o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi.
O altă caracteristică a concurenţei este că tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie,
cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară
creată prin sporirea productivităţii muncii. De asemeni, concurenţa asigură consumatorilor
libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor.
Dar, concurenţa are şi efecte negative. O parte din acestea sunt: încercarea multor
întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor cheltuieli necesare
protejării naturii; crearea unor produse de calitate îndoielnică etc.
Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice, trebuie ca statele să elimine atât
“surplusul” de concurenţă cât şi “insuficienţa” acesteia. Statul promovează în acest sens trei
categorii de măsuri:
a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară
activitatea economică în genere şi concurenţa;
 b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor care se aşează în calea
concurenţei, a abuzurilor monopolurilor;
c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă (mai ales când pe aceeaşi piaţă se întâlnesc
agenţi economici străini şi autohtoni).

8.2. Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe

Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru
a dobândi o unitate dintr-un bun economic. În condiţii normale de activitate, preţul este superior
costului mediu de producţie, pentru recuperarea cheltuielilor şi obţinerea de profit.
Factorii care influenţează preţul sunt: cheltuielile efectuate de întreprinderi pe unitate de
produs; calitatea bunurilor; raportul dintre cerere şi ofertă; modul de servire a cumpărătorilor, de
prezentare şi ambalare a bunurilor; eficienţa reclamei; durata şi calitatea asistenţei tehnice
prestate după vânzare; durata livrării (pentru unele produse create la comandă); puterea de
cumpărare a banilor etc.
Nivelul preţului unui bun depinde şi de tipul pieţei pe care el se vinde, de măsura în care
concurenţa este liberă sau limitată, de obstacolele artificiale sau naturale.
În general, concurenţa poate fi perfectă sau imperfectă si se subdivide şi în concurenţă
loială şi neloială.
 CAPITOLUL IX PIATA CU CONCURENTA IMPERFECTA

9.1. Piaţa cu concurenţă imperfectă si preturile

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături
comune, dar se şi deosebesc între ele. Sunt incluse aici: piaţa monopolistă, duopolistă,
oligopolistă, monopolistică, piaţa de tip monopson şi piaţa reglementată de stat.
PIAŢA MONOPOLISTĂ este opusul categoric al pieţei cu concurenţă perfectă. Ea
include mai multe situaţii posibile:
Monopolul, ca unic producător sau distribuitor de servicii într-o ramură
- Piaţa este caracterizată de faptul că o singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate
de bunuri de un gen anume, oferta ei fiind egală cu oferta pieţei. Cumpărătorii bunului sunt
în număr mare, cererea purtând atributul atomicităţii.
- Mai precis, monopolul poate fi caracterizat ca fiind situaţia în care un producător unic al
unui bun omogen este în prezenţa unei infinităţi de cumpărători.
- Într-o piață de monopol, unicul producator al unui bun sau furnizor al unui serviciu
are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl fabrică şi
preţul de vânzare a bunului.
- Posedă astfel capacitatea de a evita, într-un anumit grad, perturbările de pe piaţa liberă
(oscilaţia frecventă a cererii şi ofertei, a preţului de vânzare).
- De regulă, monopolul stabileşte un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei
perfecte şi obţine un plus de profit în fiecare moment. El sustrage, în acest fel, de la
cumpărătorii produselor lui o parte din valoarea care le aparţine, fără contra-prestaţie
efectivă.
Pentru a întelege modul cum o firmă monopolistă stabileşte simultan preţul şi cantitatea
produsă şi oferită pe piaţă, trebuie să analizăm mai întâi anumite variabile specifice monopolului
Monopolul prin alianţă poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de
câteva întreprinderi mari care încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze
fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au
dreptul să furnizeze.
Monopolul întemeiat pe calitatea unui produs industrial apare atunci când într-o
ramură există mai multe întreprinderi de talii diferite, care nu pot încheia convenţii între ele, iar
una dintre întreprinderi produce un produs de calitate deosebită pe care celelalte nu îl pot realiza.
Această întreprindere are posibilitatea să stabilească atât cantitatea de produse, cât şi preţul de
vânzare. Astfel, în pofida multitudinii de întreprinderi, furnizorul produsului cu însuşiri deosebite
are poziţie de monopol şi îşi adjudecă un profit cu acelaşi nume.
PIAŢA DUOPOLISTĂ se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două
întreprinderi mari; ele pot fi sau nu de aceeaşi talie şi pot produce bunuri omogene ori
neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul
cumpărătorilor este foarte mare. Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea
de bunuri produsă, cât şi la preţ.
Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor: ambele firme
sunt agresive; una dintre firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă; ambele firme sunt pacifiste.
Atunci când ambele firme sunt agresive, ele pot adopta fie o politică de reducere a
preţului, fie o politică de creştere a ofertei în vederea lărgirii pieţei. În cazul primei, se poate
ajunge
 în situaţia în care întreprinderea mai puţin eficace să înregistreze pierderi (preţul să scadă sub
cost) şi să fie absorbită de cea de a doua.
Indiferent ce politică se adoptă, piaţa şi producătorii se află în dezechilibru.
Când una dintre firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă apare relaţia specifică dintre
dominant şi dominat. Dacă se renunţă la războiul preţurilor, când unitatea agresivă sporeşte
producţia, cea pacifistă acceptă “de bună voie” să o reducă. Presupunând cererea constantă,
pentru un anumit interval de timp, piaţa va fi în echilibru, căci oferta nu se modifică, iar cererea
câştigată de unul dintre parteneri egalează cererea pierdută de celălalt. Echilibrul pieţei este
dublat, însă, de o distribuire inegală a masei profitului, realizat la scara ramurii.
Când ambele întreprinderi sunt pacifiste (renunţând la arma preţului), acestea îşi
stabilesc producţia la un nivel care să le asigure maximizarea profitului.
Astfel, piaţa poate evidenţia dacă s-au produs sau nu atâtea mărfuri câte se cereau. Dacă
s-au produs mai puţine, cele două întreprinderi vor spori treptat producţia, până când piaţa se
echilibrează şi invers.
Piaţa oligopolistă presupune existenţa unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin
trei), care livrează întreaga cantitate de mărfuri şi un număr mare de cumpărători.
Si între pieţele oligopoliste problema o constituie împărţirea pieţei între producători în
încercarea de a-şi apropia o parte cât mai însemnată de clientelă pentru creşterea cifrei de afaceri
şi a profiturilor.
În stabilirea preţului director, firma dominantă ţine seama de propria ofertă, dar şi de
oferta celorlalte firme, iar dacă ea creează imensa majoritate a ofertei preţul director se apropie
de preţul de monopol.

Oligopolul –
Oligopolul este o formă a concurenței imperfecte, constând dintr-o structură de piață
caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari (– nu mai puțin de trei), care
asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun sau serviciu, solicitat de numeroși
cumpărători sau consumatori, și care sunt conștienți de interdependența lor în adoptarea de
decizii strategice, privitoare la prețul, volumul producției și calitatea produselor, fapt care le
conferă o poziție dominantă colectivă.
Fiecare firmă producătoare este destul de puternică pentru ca acțiunile ei să aibă efecte
importante asupra rivalilor. Piața cu concurență oligopolistă este cea mai răspândită piață în țările
cu economie de piață.
 Numărul de vânzători prezenți pe piață este suficient de mic, iar puterea economică a
fiecăruia dintre ei este destul de mare, pentru ca acțiunile întreprinse de fiecare firmă,
luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra condițiilor generale de vânzare-
cumpărare de pe piața bunului sau serviciului respectiv.
Concurența oligopolistă se caracterizează în principal prin următoarele:
- existența unui număr redus de producători-vânzători, care dețin o parte însemnată
din piață pentru un bun și deci deci grad ridicat de concentrare economic in ramura
sau domeniul dominat de aceştia
- diferențierea sau nu a produselor;
- dificultăți la intrarea în ramură;
- un anumit grad de control al prețurilor.
În cazul oligopolului, prețul nu poate fi controlat de nici unul din cei câțiva producători
din ramură sau industrie, dar prin ponderea fiecăruia în oferta totală apare, în numeroase ocazii,
posibilitatea influențării individuale a situației de piață cât și adaptare la reacțiile concurenților.
Deciziile privind prețul și volumul producției fiecărei firme sunt puternic influențate de deciziile
celorlalte firme din ramură. Fiecare firmă are convingerea că rivalii pot să-și schimbe prețurile
sau producția ca răspuns față de propriile decizii. Noile firme forțează intrarea pe piață, iar
firmele existentecaută să prevină și să stopeze această intrare (bariere de natură economică și
extraeconomică, de obicei organizatoric). De regulă, pe piața cu concurență oligopolistă, cererea
își păstrează caracterul de atomicitate, deci există numeroși cumpărători. Dacă și cumpărătorii
pentru produsele unei industrii sunt puțini ca număr, concurența se prezintă sub formă de
oligopol bilateral.
Principala explicaţie a formării şi păstrării oligopolurilor în multitudinea de structuri
economice o constituie nivelul costurilor totale medii în funcţie de volumul producţiei.
Oligopolurile îşi bazează existenţa pe realizarea unor costuri joase. Când costurile firmelor
individuale scad în mod substanţial şi pe termen lung, în aşa fel încât un număr restrâns de firme
poate produce cantitatea totală la costurile medii cele mai joase, în asemenea cazuri avem de-a
face cu un oligopol natural. O creştere în continuare a volumului producţiei nu mai asigură o
scădere a costurilor şi, deci, firma oligopolistă nu este stimulată să treacă pe poziţia de
monopolist, în sensul de a deveni singurul producător şi vânzător al unui produs.
Însă existenţa şi persistenţa oligopolurilor nu poate fi explicată numai prin condiţia
costurilor minime. Mai sunt şi alţi factori care favorizează concentrarea producţiei în oligopoluri.
Printre acestea se numără, de exemplu, puterea de piaţă a oligopolurilor. Cu cât firmele
oligopoliste devin mai mari şi mai puternice, iar firmele mici concurente devin mai slabe, cu atât
oligopolurile capătă o putere mai mare de a influenţa preţul de vânzare, de a influenţa
consumatorul prin reclame.
O firmă oligopolistă poate adopta unul din cele două comportamente posibile pe o astfel
de piaţă: cooperant şi necooperant.
Oligopolurile necooperante sunt grupuri de firme din aceeaşi ramura sau din ramuri
înrudite angajate într-o concurenta continuă, atât prin jocul preţurilor, cât şi prin schimbarea
caracteristicilor produsului. Cifra de afaceri devine obiectivul principal în aceasta luptă, deoarece
puterea de negociere a unei firme depinde de volumul vânzarilor şi de expansiunea întreprinderii.
Oligopolurile cooperante cunosc grade diferite de concertare a activităţii şi obiectivelor
urmărite, cunoscându-se doua tipuri de acorduri: explicite, cu formele cele mai cunoscute:
cartelul,
trustul şi holdingul, şi neoficiale sau tacite.
Înţelegerea secretă (acordul neoficial, tacit) dintre firme este mai putin restrictiva, în
raport cu acordurile explicite. Participantii îşi pastreaza independenta de productie şi de vânzare
a produselor, conditiile de productie (cantitatile) nu mai sunt optimizate, întreprinderile îşi
pastreaza profiturile obţinute. Piata produsului se împarte în zone de nonagresiune, fiecare
întreprindere dispunând de o piata garantata, în conditiile practicarii aceluiaşi nivel al pretului.
Nerespectarea zonei şi a nivelului pretului de vânzare, deci ruperea acordului, atrage dupa sine
masuri represive din partea celorlalti participanti.O varianta a întelegerii secrete o reprezinta
situaţia de piata denumita “pretul director” (leadership price). Pretul de vânzare al produsului nu
rezulta dintr-un
acord; el este fixat de către firma lider şi este acceptat şi respectat tacit de către ansamblul
producătorilor din cadrul ramurii. Oligopoluleste asimetric; el se aseamana cu o firma mare care
se comporta ca un “stapân” ce intra în relatii cucelelalte firme din ramura, acestea manifestându-
se ca sateliti. Firma dominanta este cea care fixeaza pretul, iar firmele mai mici se aliniaza la
pretul fixat.
Acordurile explicite realizeaza o coordonare perfecta între firmele participante. Acestea
îşi pastreaza individualitatea, dar accepta să actioneze în comun în privinta nivelului pretului
produsului, a cotelor de productie acordate fiecarui participant şi a împartirii pietei produsului în
zone geografice exclusive pentru fiecare întreprindere. Pretul, productia ramurii şi productia
fiecarei firme sunt fixate de oficiul comun, ca centru unic de decizie. Ramura funcţionează ca un
monopol, iar maximizarea profitului global se optimizeaza ca în cadrul unui monopol care ar
dispune de mai multe întreprinderi, între care se distribuie profitul total. Forma cea mai
cunoscuta a acordului explicit este cartelul. Acesta desemneaza o întelegereîntre producătorii
care îşi pastreaza independenta de productie şi de vânzare a produsului, dar se întelegîntre ei în
privinta nivelului pretului, al cotelor de productie şi la împartirea pietei. O forma superioara a
întelegerii explicite o reprezinta trustul, care se manifestă ca o concentrare de capitaluri grupate
sub aceeaşi conducere; firmele fuzionează între ele, iar conducerea devine comună şi este deseori
asigurată de o societate holding, denumita şi societate de participare sau de portofoliu. Uneori,
cartelul se constituie ca o reuniune de trusturi.
În trecut, firmele oligopoliste formau adeseori carteluri dar, odată cu adoptarea legilor
care protejează concurenţa, ele sunt ilegale în ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Astfel de
acorduri nu sunt considerate ilegale peste tot în lume, iar uneori sunt chiar sprijinite de guvernele
naţionale. Cel mai ilustrativ exemplu modern al unui acord care încurajează comportamentul
cooperant între producătorii oligopolişti este faimosul cartel OPEC (Organizaţia Ţărilor
Exportatoare de Petrol).
În general, un cartel odată constituit tinde să se comporte asemănător monopolului,
căutând acel nivel al ofertei şi al preţului care să maximizeze profiturile însumate ale firmelor
componente. Dacă acestea respectă cotele de producţie stabilite de comun acord, atunci oferta
totală (a ramurii) va fi mai redusă, iar preţul pieţei mai mare decât în situaţia în care firmele ar
acţiona pe o piaţă perfect competitivă.

PIAŢA MONOPOLISTICĂ se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi perfectă. Ea se

distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui număr mare de producători de talie relativ mică şi
apropiată şi prin diferenţierea produselor. Ultima caracteristică permite întreprinderilor să fixeze
cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul oligopolului.
Pentru întreprinderea monopolistică, nivelul optim al producţiei apare în punctul
egalităţii dintre venitul marginal şi costul marginal, ceea ce presupune şi un nivel mai ridicat al
preţului de vânzare, în raport cu costul mediu minim. Pe scurt, maximizarea profitului impune
relaţiile:
Vm=Cm, iar P>CM minim.
PIAŢA TIP MONOPSON este opusul celei monopoliste, caracterizându-se prin
existenţa unui singur cumpărător, într-o zona economică, şi a numeroşi vânzători ai bunului
fabricat, la scara ţării.
 Întreprinderea cu preţ de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi
cu forţă de muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri
de muncă.
Când există două astfel de unităţi cumpărătoare, într-o zonă oarecare, într-o ramură dată,
există duopson, iar dacă există trei sau mai multe – oligopson.

Numărul agenţilor Numeroşi, dar cu

ofertei forţă economică Câţiva Unul
Numărul redusă
agenţilor cererii Produse Produse
omogene diferenţiate
Numeroşi Piaţă cu
Cerere Piaţă cu
dar cu concurenţă Oligopol
fluidă concurenţă
forţă perfectă (duopol) Monopol
monopo-
economică Cerere
listică
redusă rigidă
Monopol
Oligopol
Câţiva Oligopson (duopson) contrat
bilateral
(limitat)
Monopson
Monopol
Unul Monopson contrat
bilateral
(limitat)
Tipuri de pieţe în funcţie de forţa economică a participanţilor
9.2. Intervenţia statului în domeniul preţurilor
Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii furnizate de agenţii economici,
publici sau privaţi, cu scopul de a proteja unele categorii de producători sau populaţia în
totalitatea sa. El ia măsuri de control al unor preţuri, al dobânzii şi salariilor, în perioade de
inflaţie ori recesiune, pentru redresarea situaţiei economice, reducerea şomajului şi a
capacităţilor de producţie neutilizate.
A. Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se adresează
trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.), preţuri
inferioare preţului de echilibru.
Această acţiune poate atrage după ea următoarele consecinţe:
- producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească, iar oferta nu
revine la o stare normală;
- apariţia unei pieţe subterane, ilicite, alături de piaţa oficială;
- apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ (acesta fiind
fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat.
B. Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.
Instabilitatea producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul ştiinţei şi tehnicii,
modifică veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de finanţare a producţiei şi
înrăutăţeşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi industriale viitoare, precum şi consumul
populaţiei.
 Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de suprastocuri,
antrenată de investiţiile consistente făcute de agricultori, în vederea sporirii producţiei şi a
veniturilor viitoare. Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga
producţie, ci la o fracţiune a ei.
 11.5. Profitul

 Conceptul de „profit”
Unul din veniturile foarte importante în economia de piaţă este profitul. Etimologia
cuvântului este latină, „proficere”, adică rezultatul pozitiv al unei activităţi lucrative.
În sens larg profitul poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă bănească, de către cei
ce iniţiază şi organizează o activitate economică.
În ce priveşte conţinutul categoriei de profit, putem distinge două curente teoretice:
- unul conform căruia profitul este parte din valoarea muncii însuşită gratuit de cei ce
posedă capital;
- altul care cuprinde acele puncte de vedere după care veniturile apar ca recompensă a
factorilor de producţie.
Conform celui de-al doilea punct de vedere întreprinzătorii sunt acei ce organizează şi
conduc o afacere, decid ce, cât, unde şi cum să se vândă. Toate acestea necesită cunoştinţe,
abilitate şi implică un anume risc. Este firesc ca ele să fie recompensate.
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut şi costul de producţie.

 Mărimea şi funcţiile profitului

Mărimea profitului oferă o imagine asupra modalităţilor în care se desfăşoară activităţile

într-o unitate economică, dacă ea reuşeşte – în urma vânzării producţiei – să-şi acopere
cheltuielile şi să obţină ceva în plus. Este o parte a produsului net care rămâne la dispoziţia
întreprinderii şi conferă rentabilitate acesteia.
Mărimea profitului se poate urmări prin doi indicatori:

• masa profitului, sau cantitatea totală de profit:

Pr = V – Cp
unde: Pr – profit
V – venitul
Cp – costul de producţie

• mărimea relativă a profitului, calculată ca raport procentual între masa profitului şi

un termen de referinţă, ne dă rata profitului, în trei modalităţi diferite:

Pr' Pr Pr Pr
100 Pr' 100 Pr' 100
Cp Ca K

unde: Pr’ – rata profitului

Cp – cost de producţie
K - capital
 CA- cifra de afaceri

Dintre aceste forme ale ratei profitului, prima este cunoscută şi sub denumirea de rata
rentabilităţii fiind cel mai relevant indicator al eficienţei economice.
Ultima formă este rata comercială a profitului, un raport procentual între masa profitului şi
totalul încasărilor la preţul pieţei.
Mărimea profitului depinde de mai mulţi factori:
a) nivelul costului mărfii sau serviciului (invers proporţional);
b) nivelul preţului de vânzare a mărfii (direct proporţional);
c) volumul serviciilor sau produselor realizate;
d) structura produselor şi serviciilor – dacă ele aduc sau nu profit mare;
e) viteza de rotaţie a capitalului;
f) modul cum se împarte venitul obţinut între posesorii factorilor de producţie (cu cât
salariul şi renta sunt mai mari, profitul se micşorează).
Profitul fiind utilizat atât pentru consumul personal, cât şi pentru lărgirea şi modernizarea
activităţii, rezultă că generează progresul şi dezvoltarea societăţii.

 Maximizarea profitului

Toţi întreprinzătorii sunt interesaţi în a obţine profit. Cu cât profitul este mai mare cu atât
rentabilitatea, eficienţa este mai mare. În cadrul fiecărei firme se determină volumul profitului
obţinut sub formă de masa profitului. Firma reportează apoi masa profitului la costurile făcute, la
capital sau la cifra de afaceri, obţinând procentual gradul de profitabilitate.
Rata profitului dă informaţii despre mersul afacerilor firmei respective.
a.Maximizarea profitului în perioadă scurtă
Firma obţine venit în perioadă scurtă atunci când venitul marginal depăşeşte costul
marginal pentru toate creşterile de producţie. Cu alte cuvinte, maximum de profit este atins la
acel nivel al producţiei la care venitul marginal egalează sau depăşeşte costul marginal, iar curba
costului marginal este în creştere.
b.Profitul în perioadă lungă
În perioadă lungă numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări dacă firmele
din ramură obţin profit economic pozitiv. Dacă firmele care produc un bun oarecare înregistrează
pierderi, atunci treptat ele vor renunţa la producţia bunului respectiv, iar numărul lor va
descreşte.
Efectele intrării sau ieşirii firmelor în ramură
Dacă într-o ramură oarecare se va înregistra la un moment dat o creştere a numărului de
firme care produc un anumit bun, atunci vom sesiza o modificare a costurilor şi veniturilor
tuturor firmelor care produc bunul respectiv. Acest fapt se datorează următoarelor:
- intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat creşterea ofertei la
bunul produs şi scăderea preţului de vânzare. Venitul mediu ca şi cel marginal vor scădea
deoarece vânzările se fac la noile preţuri;
 - intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de producţie
utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. Preţul factorilor va creşte şi deci va creşte costul
total al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului fiecărei firme.
În aceste condiţii, motivaţia pentru noile firme de a produce bunul respectiv va scădea şi chiar va
dispare atunci când profitul economic al fiecărei firme va scădea pe perioadă lungă, la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la producerea unui bun dacă nu va obţine profit normal.
În acest caz firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă influenţând astfel atât costul cât şi venitul
dar în sens invers. Profitul firmelor care vor rămâne în ramură va creşte şi firmele vor continua
să existe până ce profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal.

PROFITUL ÎN CONDIŢIILE PIEŢEI IMPERFECTE

Situaţia de monopol presupune existenţa unui singur producător pe piaţă.

În cazul monopolului maximizare a profitului se obţine atunci când costul marginal este
egal cu venitul marginal. În perioadă lungă, tentate de câştig, şi alte firme doresc să intre pe piaţa
monopolului în ideea de a obţine un profit economic ridicat. Această dorinţă este stăvilită însă de
barierele ridicate de monopol care sunt foarte greu de trecut.
Situaţia de oligopol presupune existenţa unui număr redus de ofertanţi.
Strategiile deschise oligopolului sunt:
1.Competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzând la un preţ mai redus decât
rivalii săi. Desigur această strategie atrage reducerea profitului. După ce atrage un număr
suficient de cumpărători firma va ridica preţul la nivelul firmelor concurente.
2.Competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse, calitatea
serviciilor prestate, reclama, etc.
Deci profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de a alege şi combina strategiile,
de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine informaţii şi de a le utiliza.
Între oligopolurile din aceiaşi ramură concurenţa poate lua forme distrugătoare. Mobilul
este profitul, mărimea lui, iar obiectivul este înlăturarea concurenţilor. Totuşi oligopolurile sunt
capabile de a obţine profituri mai mari în condiţiile de înţelegere decât în cele concurenţiale.
12.1. Inflația
O dată cu apariţia hârtiei monedă, s-au manifestat şi consecinţele ei asupra vieţii economice
şi sociale şi anume: crize, depresiuni economice, scăderea puterii de cumpărare, atât a monedei
naţionale, cât şi a consumatorului în general.
Dintre toate neajunsurile şi consecinţele hârtiei monedă, cea mai periculoasă este inflaţia.
Marele economist român Victor Slăvescu caracteriza inflaţia ca fiind „creaţia nemăsurată
de semne monetare“, sau „un exces de circulaţie a banilor“.7
Inflaţia apare când moneda naţională nu mai este garantată prin bunuri reale, ci pusă în
circulaţie de nevoile statului.
Inflaţia este deci crearea de semne monetare, fără susţinere efectivă în viaţa
economică. Dacă este inflaţie, valoarea bunurilor este răsturnată, iar o dată cu ea şi preţurile,
întrucât moneda este pusă în circulaţie în mod forţat, adică la un curs forţat.
Inflaţia poate fi definită şi ca o crestere a nivelului general al prețurilor bunurilor și
serviciilor într-o anumită perioadă de timp.
Atunci când nivelul prețurilor crește, fiecare unitate de monedă poate cumpăra mai puține
bunuri și servicii, ceea ce conduce la erodarea puterii de cumpărare a monedei.
Măsurarea creșterii prețurilor, se realizează prin calcularea ratei inflației care reprezintă
creșterea anualizată în procente a indexului general al prețurilor într-o anumită perioadă de timp.
Economiștii sunt în general de acord că ratele ridicate ale inflației sau hiperinflația sunt
cauzate de creșterea excesivă a masei monetare, iar perioadele prelungite de inflație sunt cauzate
de creșterea mai rapidă a masei monetare în comparație cu creșterea economică.
Actualmente, majoritatea curentelor economice sunt favorabile unor rate reduse ale
inflației care pot reduce gravitatea recesiunilor economice dând posibilitatea pieței muncii să se
adapteze mai repede și reducând riscul de a cădea în capcana lichidității care poate afecta
măsurile de politică monetară necesare stabilizării economiei.
Sarcina păstrării ratelor de inflație la niveluri reduse revine autorităților monetare din
fiecare țară, de obicei băncile centrale care controlează mărimea masei monetare printr-un set de
măsuri care includ rata dobânzii, operațiunile pe piața monetară și nivelul rezervelor minime
obligatorii.

12.1.2. Efectele inflației

Efectele inflației nu sunt distribuite în mod egal în economie, și ca o consecință, sunt

costuri ascunse pentru unii și beneficii pentru alții datorate scăderii puterii de cumpărare a
banilor.
De exemplu, cei care depun sume la bancă cu dobândă fixă vor avea puterea de cumpărare
diminuată, în timp ce cei care împrumută vor fi avantajați.

Efecte negative
Inflația mare sau imprevizibilă este văzută ca nefavorabilă pentru economie din următoarele
motive:
 Aduce ineficiența în piață, făcând foarte dificilă pentru companii planificarea pe termen
lung și stabilirea bugetului.

7
Victor Slăvescu, Curs de Monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova, 1932, pag. 182-183.
  Conduce la scăderea productivității, firmele fiind silite să transfere resurse din producție
pentru a se focusa pe pierderile datorate inflației monetare.
 Descurajează investițiile și economiile.
 Poate favoriza creșterea taxelor și impozitelor.
 Puterea de cumparare este redistribuită de la cei cu venituri fixe la cei ale căror venituri
sunt indexate cu inflația.
 Poate conduce la solicitări de creștere a salariilor care la rândul lor pot alimenta inflația
 In cazul unei hiperinflații, economia poate fi serios afectată în capacitatea de a furniza
bunuri și servicii, iar moneda locală poate fi abandonată, conducând la ineficiența
schimbului.
 Reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale.
 Sunt afectaţi mai mult, cetăţenii cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii) întrucât,
indexarea salariilor sau pensiilor în funcţie de inflaţie se face întotdeauna mai târziu.
 Capitolul XIV SISTEMUL BANCAR

14.1. Creditul și dobânda

Creditul are o implicaţie foarte importantă în funcţionarea pieţei monetare şi odată cu aceasta
a economiei de piaţă. Noţiunea de credit are mai multe înţelesuri.
Înlocuirea unei plăţi imediate printr-o promisiune de plată la o dată ulterioară, numită
scadenţă, constituie caracteristica esenţială a creditului.
Deoarece plata se realizează până la urmă tot cu ajutorul monedei, creditul presupune
existenţa monedei. Deşi moneda nu este prezentă chiar în momentul efectuării actului de
creditare, atât datoria, cât şi promisiunea se plată se exprimă în monedă, iar rambursarea se face
de asemenea, tot în monedă. Creditul este deci aşteptarea unei anumite cantităţi de monedă.
Aceasta înseamnă că actul de creditare este un act care se desfăşoară în timp.
Se pot structura trei concepţii privind elementul fundamental în definirea creditului:
- creditul ca încredere,
- creditul ca formă a relaţiilor de schimb,
- creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire.
Creditul ca încredere: Unii economişti apreciază că ideea de încredere ar reprezenta
principalul conţinut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o categorie subiectivă,
psihologică. Noţiunea de credit îşi are originea în latinescul credito (a avea încredere).
Încrederea este necesară în relaţiile de împrumut, fără ea nici vânzarea mărfii cu plata amânată
nu ar avea loc. Pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul trebuie să aibă încredere în
calităţile morale ale debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de capacitatea sa financiară de a
face plata la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.
Creditul ca schimb: Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară a
schimbului. Conform economistului francez Jean Marchal, operaţiunile de credit sunt operaţiuni
de schimb care prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil separă efectuarea
prestaţiei de efectuarea contraprestaţiei. În aceeaşi accepţiune, creditul este definit ca:
- un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor;
- un acord prin care forme ale valorii (bunuri, servicii sau monedă) sunt cedate în schimbul
unei promisiuni de plată viitoare.
Dar creditul nu este o formă a schimbului deoarece nu modifică conţinutul material al
valorii; ci este legat de schimb, deoarece împrumuturile sunt de obicei contractate cu scopul de a
face plăţi pentru livrări de mărfuri şi servicii, pentru plăţi de salarii, etc.
Creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire: Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de
schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul
economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social de la unii participanţi
la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar.
Cele trei grupuri de concepţii asupra creditului se corelează între ele şi numai împreună
configurează relaţiile de credit în ansamblul lor. În principal, creditul este expresia relaţiilor de
redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în economie atât la agenţii
nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă
activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi
creşterea masei monetare în circulaţie.
Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:
1. Subiectele raportului de credit sunt debitorul şi creditorul, care prezintă o mare
diversitate în ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele angajării în
raportul de credit şi durata angajării sale. În general se constituie ca subiecte ale raportului de
credit întreprinderile, statul şi populaţia.
2. Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit, presupune riscuri
şi necesită adesea angajarea unei garanţii. Garanţiile pot fi personale sau reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în cazul în care
debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra
îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care
există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei solidare garantul
poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent
prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal,
proprietate a debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta bunul corporal
deţinut de creditor trebuie să aibă legătură cu creanţa, iar creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului,
gajul.
Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil în
cazul neachitării datoriei de către debitor.
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi
atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire.
Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani presupune
pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări îndelungate ale
fondurilor.
3. Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate, de la
termene foarte scurte de 24 ore, până la termene de peste 35 ani pentru construcţiile de locuinţe.
Conditia este ca la scadenta persoana respectiva sa nu depaseasca varsta legala de pensionare.
Creditul pe termen scurt este considerat în general creditul cu o scadenţă mai mică de
un an. Pentru creditele pe termen scurt este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă.
Creditul pe termen mediu are scadenţa între 3 şi 5 ani, iar creditul pe termen lung – peste 5
ani. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată.
 4. Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.
5. Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.
Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate în înscrisuri numite instrumente
de credit cunoscând o mare varietate (cecuri, bilete la ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.).
Esenţială în aceste înscrisuri este înscrierea obligaţiei ferme a debitorului privind rambursarea
împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Prin transferul
instrumentului de credit se realizează cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma
înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.
Creditul mai înseamnă şi vânzarea unui produs, care însă se plăteşte la o dată ulterioară şi
într-o formă convenită, ceea ce în mod curent se numeşte vânzare pe credit, respectiv credit
comercial.
Raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul vremii în cinci sfere principale:
- creditul comercial,
- creditul bancar,
- creditul obligatar,
- creditul ipotecar şi
- creditul de consum.
În prezent, cea mai răspândită formă credit este creditul bancar, destinat în principiu finanţării
unei activităţi economice. Creditul bancar poate fi clasificat din mai multe puncte de vedere:
 Din punct de vedere al obiectului:
 De producţie;
 De consum;
 De export.
 Din punct de vedere al termenului:
 Pe termen scurt (până la un an);
 Pe termen mijlociu (între 1-5 ani);
 Pe termen lung (peste 5 ani).
 Din punct de vedere al calităţii debitorului (cel ce acordă creditul se numeşte creditor, iar
beneficiarul de credit – debitor):
 Privat;
 Public.
În economia de piaţă creditul bancar îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o parte, aceea de
absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţii economici (populaţie, firme autorităţi),
ceea ce este totodată şi o formă de plasament a economiilor, iar pe de altă parte, aceea de
distribuire a acestor disponibilităţi, îndreptându-le spre agenţii economici care au nevoie de
bani pentru finanţarea activităţii lor.
Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de depuneri sau
economii, societăţi de asigurare. Acordarea de credit se face cu foarte mare discernământ, ea
cuprinzând obligaţii atât din partea debitorului, cât şi a creditorului.
Pentru acordarea creditului se impune verificarea temeinică a raţionalităţii folosirii lui de
către debitor, se solicită garanţii materiale din partea acestuia, precum şi angajamentul ferm de
restituire a creditului la scadenţă şi plata dobânzii corespunzătoare. Angajamentele creditării sunt
cuprinse în documente speciale cum sunt: poliţa sau cambia (când debitorul este un agent
economic) şi titlul public (când debitorul este statul).
 Creditul se acordă deci, fie pentru lărgirea activităţii economice ca sursă suplimentară de
investiţie, fie pentru depăşirea unor greutăţi temporare ale firmei. Are întotdeauna o destinaţie
precisă şi nu se acordă fără perspectivă.
Pe măsura consolidării şi dezvoltării economiei de piaţă, după 1850 şi în condiţiile economiei
contemporane, creditul bancar a devenit o parte componentă, fundamentală a vieţii economice,
deoarece el îndeplineşte funcţia de multiplicator al activităţii economice (mobilizează resursele
băneşti disponibile şi dispersate şi le pune la dispoziţia întreprinzătorilor activizându-le, iar pe de
altă parte stimulează activitatea economică prin sporirea puterii de cumpărare, ceea ce amplifică
cererea, deci şi consumul şi producţia).
Creditul este strâns legat de o altă noţiune economică şi financiară: de dobândă.

Dobânda este suma cuvenită pe care debitorul o plăteşte (preţul) pentru banii primiţi sub
formă de credit. Sursa dobânzii este o parte din profitul pe care debitorul îl realizează prin
sporirea capitalului cu ajutorul creditului. Mărimea dobânzii variază, în primul rând, în funcţie de
cererea şi oferta de credit, care este în fond un segment al pieţei monetare, respectiv al cererii şi
ofertei de bani pe această piaţă.
Mărimea dobânzii se exprimă (procentual) prin rata dobânzii, adică prin dobânda cuvenită
pentru un credit de 100 de unităţi băneşti pe timp de un an. Prin intermediul ratei dobânzii se
calculează dobânda totală ce revine unei sume acordate sub formă de credit pe timp de un an. În
acest scop se foloseşte formula dobânzii simple:
D = c * d’* t
În care D = dobânda, c = creditul, d’ = rata dobânzii, t = timpul = 1 an.
Dacă un credit se acordă pe mai mulţi ani, dobânda anuală se capitalizează, respectiv se
adaugă anual la creditul acordat iniţial. În această situaţie, pentru calcularea sumei totale pe care
debitorul o datorează creditului la expirarea termenului prevăzut, se foloseşte formula dobânzii
compuse:
Sn = C (1 + d’)n
În care: Sn = suma totală pe care debitorul o va plăti creditorului după n ani; C = creditul
acordat; d’ = rata dobânzii; n = timpul în ani pentru care s-a acordat creditul.

14.2. Băncile
Sistemul bancar reprezintă totalitatea băncilor care funcţionează în economie într-o
anumită perioadă. Aceste bănci sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în circulaţia
capitalului de împrumut şi care au drept mobil al activităţii obţinerea unui profit. Este alcătuit din
două subsisteme: sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor de credit. Calitatea de sistem
decurge din legăturile care se nasc între cele două subsisteme.
Aceste relaţii îmbracă forma relaţiilor de cont corespondent, înţelese în dublu sens:
1. în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc nevoilor lor de
credite, surplusul respectiv este luat de banca centrală;
2. în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit sunt superioare resurselor pe
care acestea le au, banca centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi băncilor de
credit.
 Banca este o instituție financiară care are ca obiect principal de activitate atragerea
de depozite și acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma unei societăți
comerciale pe acțiuni și își desfășoară activitatea sub supravegherea băncii centrale.
Banca este elementul de legatura între clientii cu deficit de capital şi cei care au surplus de
capital. Profitul băncii rezida în diferenţa de dobândă (între cea plătită deponentului şi cea
încasată de la creditor) şi în alte comisioane încasate pentru serviciile prestate. Băncile
mobilizează foarte multe resurse băneşti existente în economie. Băncile şi celelalte instituţii de
credit se află nu numai în poziţia de creditor, dar şi în cea de debitor.
Instituţiile cele mai importante ale sistemelor monetare şi implicit a ale pieţei monetare
sunt băncile.
Băncile, aflate fie în proprietate publică, fie privată, efectuează operaţiuni şi îndeplinesc
funcţii fără de care o economie de piaţă nu poate exista şi prospera.
In România prin Legea nr. 58/1998 (republicată în 2005) se prevede că activitatea bancară
în România se desfăşoară prin intermediul instituţiilor de credit, care reprezintă entităţi ce
desfăşoară cu titlu profesional, activitatea de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile
de la public și de acordare de credite în nume propriu.
Există trei tipuri majore de bănci acestea fiind:
- banca centrală
- banca comercială
- banca de investiții
Banca centrală este de obicei o bancă deținută de stat, care are responsabilități cvasi-
regulatorii, cum ar fi supravegherea băncilor comerciale sau controlul ratei dobânzii. Banca
centrală furnizează lichidități sistemului bancar și acționează ca împrumutător de ultimă instanță
pentru băncile comerciale. (B.N.R. - Banca Nationala a Romaniei)
Principalele funcţii sau atribuţii ale unei bănci centrale sunt următoarele:
Băncile centrale deschid conturi şi acordă credite atât băncilor comeciale cât şi guvernelor
naţionale, neavând la modul general legături cu publicul larg.
Pentru că au dreptul să emită monedă materială (metalică sau de hârtie) sunt unica sursă
pentru procurarea acesteia. Acest monopol face ca banca centrală a unei ţări (sau în cazul Bancii
Centrale Europene a mai multor ţări) să aibă o influenţă semnificativă pe piaţă, precum si un
aflux de venituri care este cunoscut sub termenul de senioraj, după seniorii evului mediu din
Franta care aveau privilegiul să bată monede.
In perioada modernă, băncile centrale administrează o gamă largă de responsabilități
publice, cea mai importantă fiind aceea de prevenire a crizelor bancare. Responsabilitatea
implică furnizarea de rezerve de cash băncilor comerciale care riscă să ajungă în faliment.
Alte responsabilități ale băncilor centrale includ:
 Gestionarea masei monetare şi în mod indirect, încurajarea stabilităţii economice
pentru prevenirea fluctuaţiilor de preţuri, de dobândă sau rată de schimb.
 Reglementarea operaţiunilor băncilor comerciale.
 Agent fiscal al guvernului (prin cumpărarea valorilor mobiliare emise de guvern).
 Bibliografie
1. Coşa, M., Mărgineanu, D., (2007) - Microeconomie Note de Curs, Editura Nomina Lex
2. Dardac N., Vascu T. (2014) ,Monedă şi credit, Biblioteca digitala A.S.E. București
3. Dolţu, C. - Microeconomie şi macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, www.biblioteca-
digitala.ase.ro
4. Ioviţu, M. - Microeconomie şi macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, www.biblioteca-
digitala.ase.ro
5. Moraru, L., (2009) - Economie- Noţiuni fundamentale, Ed. Antet, București
6. Stancu, S., (2012) - Microeconomie. Comportamentul agentilor economici in conditii de
certitudine, incertitudine si risc. Teorie si aplicatii, Editura ASE Bucureşti.