UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ

După ce veţi studia aceasta unitate de învăţare veţi putea înţelege:

 Relatia dintre nevoile umane nelimitate şi resursele economice limitate

 Necesitatea alegerii si utilitatea conceptului de cost de oportunitate
 Obiectul si metoda de studiu proprii stiintei economice
 Microeconomia şi macroeconomia
 Analiza pozitivă şi analiza normativă
 Principiile fundamentale ale economiei
 Caracteristicile economiei de piata

1.1 Nevoile umane şi resursele economice

1.2 Raritatea, alegerea şi costul de oportunitate
1.3 Economia – componentă a sistemului ştiinţei economice
1.4 Economia pozitiva şi economia normativă
1.5 Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică
1.6 Economia de piaţă

1.1 Nevoile umane şi resursele economice

Nevoile umane
În analiza activităţii economice se porneşte de la om şi nevoile sale. Nevoile umane apar sub forma a ceea
ce oamenii consideră ca fiindu-le necesar pentru existenţă. Noţiunea de nevoie sau de trebuinţă umană
desemnează, în accepţiunea cea mai generală, sentimentul de privaţiune acompaniat de dorinţa de a o face
să dispară. Lipsa sau privaţiunea desemnează nevoia încă nesatisfăcută; ea naşte dorinţa ca stare
psihologică a celui care crede că îi lipseşte ceva. Pe plan economic, sentimentul privaţiunii conduce la a
dori un bun material sau serviciu. Nevoile umane constituie impulsul tuturor activităţilor umane, iar
satisfacerea lor scopul acestora.

NEVOILE UMANE sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi
de a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie
de nivelul dezvoltării economico-sociale (condiţionare obiectivă) şi de nivelul de dezvoltare a individului
(condiţionare subiectivă).

• În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane (biologică, socială şi raţională), nevoile pot fi
clasificate ca:
- fiziologice (somatice, care ţin de existenţa fiecărui om în raporturile lui cu mediul natural);
- sociale, de grup (cele resimţite de oameni ca membri ai diferitelor sociogrupuri);
- raţionale;

1
- spiritual-psihologice (care decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi care devin tot mai
importante pe măsura progresului lor instructiv şi moral).

• În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie, pot fi:

- de bază sau inferioare;
- complexe sau superioare.
Cea mai cunoscută reprezentare a structurării nevoilor este “Piramida lui Maslow”, care arata modul de
stabilire a priorităţilor si ofera o structurare ierarhizată a nevoilor (figura 1.1).

Figura 1.1 Piramida nevoilor dupa A. Maslow

5.Necesitati de autorealizare

A gandi
creativ,
a realiza idei
proprii

4.Necesitati de Stimă, respect

pretuire de sine, curiozitate, necesar de
informatie, dezvoltare,
responsabilitate
3.Necesitati
sociale Apartenenta la grup, colaborare, comunicare

2.Necesitati Serviciu, asigurarea nivelului economic atins, protectie

de siguranta fata de eventualele riscuri
1.Necesitati Foame, sete, instinct de automentinere,
fiziologice necesitati de miscare

Trăsăturile nevoilor
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare caracteristică reflectând, în fapt, un
principiu economic esenţial:
a) sunt nelimitate ca număr- apariţia de noi trebuinţe pe măsura satisfacerii celor vechi şi în continuarea
lor ;
b) sunt limitate în capacitate- satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date
dintr-un bun ceea ce face ca intensitatea resimţirii unei nevoi să scadă;
c) sunt concurente- unele nevoi se extind în detrimentul altora, se înlocuiesc sau se substituie între ele;
d) sunt complementare- adică evoluează în sensuri identice;
e) orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere

Resursele economice
În realizarea activităţii lor, oamenii au în vedere nu numai scopurile ei, conform cărora o orientează, ci şi
resursele care pot fi utilizate în vederea atingerii scopurilor urmărite.

RESURSELE ECONOMICE reprezintă totalitatea elementelor posibil a fi utilizate, direct sau indirect, la
producerea şi obţinerea de bunuri economice.

2
Deoarece în starea lor naturală resursele nu pot satisface în mod direct nevoile umane, devine necesară
folosirea lor în cadrul proceselor de producţie. Astfel, se obţin bunurile şi serviciile utile existenţei.
Resursele atrase în procesul de producţie, reprezintă factori de producţie. Factorii de producţie includ
natura, forţa de muncă, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.

 Natura, ca factor de producţie, reprezintă acele resurse privite ca “daruri ale naturii” şi folosite
pentru producerea bunurilor şi serviciilor. Natura include resursele de teren (suprafeţele agricole şi
de construcţie), precum şi resursele solului şi subsolului (mineralele, resursele forestiere, lacurile
naturale, râurile şi animalele sălbatice etc.). Toate aceste resurse sunt adesea incluse în categoria
generică “pământ”.
 Forţa de muncă constituie efortul fizic şi intelectual depus pentru a produce bunuri şi servicii.
Forţa de muncă are o latură cantitativă – totalul populaţiei apte de muncă şi o latură calitativă –
reprezentată prin nivelul de calificare, de dezvoltare spirituală, prin structura profesională.
 Capitalul tehnic. Capitalul tehnic reprezintă tot ceea ce este produs de oameni şi se află la baza
obţinerii altor bunuri sau servicii. El include bunurile realizate în procese de producţie anterioare
şi utilizate ca intrări într-un nou proces de producţie. Capitalul tehnic cuprinde, la rândul său, două
componente: capitalul tehnic fix şi capitalul tehnic circulant. Capitalul tehnic fix participă la
mai multe procese de producţie şi este încorporat treptat în rezultatul producţiei. Pentru o
întreprindere, clădirile, echipamentele, maşinile, utilajele, instalaţiile etc. constituie capital fix.
Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie, fiind transformat sau
încorporat imediat în produsul finit. În capitalul circulant sunt incluse materiile prime, materialele,
combustibilul, energia, piesele de schimb şi semifabricatele.
 Abilitatea întreprinzătorului sau antreprenorială poate fi privită ca abilitate
managerială sau organizatorică şi este indispensabilă menţinerii şi succesului unei afaceri.
Abilitatea managerială constă în capacitatea de organizare a producţiei, de decizie, de asumare a
riscurilor şi de inovare.

1.2 Raritatea, alegerea şi costul de oportunitate

RARITATEA exprimă relaţia de interdependenţă între cantitatea, calitatea şi structura resurselor, pe de o

parte, şi volumul, structura şi intensitatea nevoilor pe de altă parte. Intre resurse (inclusiv bunurile
economice) limitate şi nevoile nelimitate exista o stare de tensiune permanentă, cu grade de intensitate
diferite de-alungul timpului.
Caracterul limitat al resurselor impune efectuarea alegerilor. Oamenii trebuie să aleagă între nevoile ce
pot fi satisfăcute în limitele resurselor de care dispun. Din această perspectivă, resursele au diferite
utilizări alternative. Astfel, în procesul satisfacerii nevoilor, oamenii vor selecta anumite utilizări ale
resurselor, renunţând la celelalte utilizări posibile.

Tensiunea dintre nevoi şi resurse imprimă acestora din urmă o întrebuinţare eficientă. Maximizarea
rezultatelor utile în condiţiile minimizării eforturilor reprezintă principiul raţionalităţii.
Societatea doreşte ca resursele sale să fie utilizate în mod eficient. Pentru aceasta trebuiesc îndeplinite
simultan două obiective:
1. ocuparea deplină (full employment) : utilizarea tuturor resurselor disponibile
2. producţia deplină (full production) : utilizarea eficientă a resurselor
Eficienta economica imbraca doua forme: eficienta tehnologica si eficienta alocativa. Din punct de vedere
tehnologic, un proces de productie este eficient atunci cand volumul productiei este maxim in raport cu
volumul factorilor de productie. Eficienta alocativa se refera la alocarea resurselor limitate, al carei
rezultat consta intr-o combinatie de bunuri si servicii produse. Eficienta combinatiei de bunuri si servicii
trebuie apreciata in raport cu efectele acesteia in planul bunastarii sociale.

3
Costul de oportunitate
COSTUL DE OPORTUNITATE (al şansei sacrificate, de opţiune, al alegerii) constă în preţuirea,
aprecierea (în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci
când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune
dintr-o plajă posibilă. El măsoară “câştigul obţinut” prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele
sacrificate.

Ex: Un agent economic consumator are un venit disponibil de 2000 u.m. şi doreşte să achiziţioneze două
bunuri, X si Y. Preturile celor bunuri, Px si Py, sunt 1000 u.m. si, respectiv, 2000 u.m. Să se calculeze
Copx.
Răspuns: Agentul economic poate achiziţiona cu venitul disponibil 2 bunuri x sau 1 bun y. Astfel,
Copx=1/2y.

In termeni generali, costul de oprtunitate (Cop) reprezinta cantitatea maximă dintr-un bun la care se
renunţă (Qy) pentru obţinerea cantităţii maxime din celălalt bun (Qx).
Cop= Qy/Qx sau Cop= Px/Py

In termeni marginali, costul de oportunitate reprezinta cantitatea suplimentară din bunul y la care se
renunţă pentru a obţine o unitate în plus din bunul x.
Cop= y/x

Analiza în termenii costului de oportunitate se realizează atât de către consumator cât şi de către
producător şi este determinata de raritatea bunurilor economice şi a factorilor de productie.

Preocuparea dintotdeauna a oamenilor de a alege resursele pentru satisfacerea cât mai bună a nevoilor
constituie problema generală a economiei. Aceasta poate fi conturată şi evidenţiată prin răspunsurile
oferite întrebărilor vitale cu care se confruntă orice agent economic:
ce să producă? cât să producă? cum să producă? pentru cine să producă?

Frontiera (curba) posibilitatilor de productie

FRONTIERA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE (FPP) pune în evidenţă, diferitele alternative
posibile de producţie a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a
resurselor economice disponibile.

Construirea frrontierei posibilitatilor de productie se bazeaza pe urmatoarele ipoteze:

1. economia funcţionează în condiţii de eficienţă (full employment şi full production)
2. resursele sunt fixate atat cantitativ cât şi calitativ
3. tehnologiile sunt fixe
4. se produc doar două categorii de bunuri, x si y
5. unele resurse sunt mai eficiente in productia anumitor bunuri si mai putin eficiente in productia altora.
Ipotezele demonstrează că input-urile limitate conduc la obţinerea unor output-uri limitate, astfel incat
trebuie ales între mai multe alternative posibile.
Etape:
1. construirea unui tabel al posibilităţilor de producţie în condiţiile utilizării eficiente a resurselor disponibile
Alternative de producţie Bunul x Bunul y
a 0 25
b 1 24
c 2 22
d 3 18

4
 e 4 13
f 5 0

2. construirea FPP pe baza tuturor posibilităţilor de producţie (figura 1.2)

Figura 1.2. Frontiera (curba) posibilitatilor de productie

Y
0 X

B
C F

D
E

A şi B (negru) reprezinta variante de producţie ce arată folosirea integrală a resurselor disponibile pentru
producerea doar a bunului X sau doar a bunului Y.
C şi D (verde) corespund unor variante de producţie ce arată folosirea integrală a resurselor disponibile
pentru producerea maximului dintr-un bun, data fiind cantitatea celuilalt bun, cu maxim de eficienţă. In
aceste conditii creşterea cantităţii produsă dintr-un bun implică reducerea cantităţii produsă din celălalt
bun.
E (galben) constituie o variantă de producţie posbilă şi ineficientă, deoarece resursele disponibile nu sunt
utilizate integral
F (rosu) reprezinta o variantă de producţie imposibilă, deoarece excede resursele disponibile.
Obs:
 Raritatea este indicată de combinaţiile intangibile, din afara FPP
 Alegerea este indicată de nevoia de a opta pentru o combinaţie între multiplele alternative posibile
amplasate de-a lungul FPP
 Costul de oportunitate al producerii unui bun este dat de valoarea pierdută ca urmare a renunţării la
producerea unei părţi din celălalt bun

FPP este descrisă de funcţia Y=f(x), iar panta acesteia este dată de costul de oportunitate. FPP arată care
este numărul maxim de bunuri X care poate fi produs corespunzător fiecărei unităţi de bun Y la care se

5
renunţă. FPP este o curbă concavă, datorită specializării resurselor ce nu pot fi complet adaptate pentru
utilizări alternative. Unele resurse sunt mai adaptate unei destinaţii decât altele.
Panta FPP este negativă, deoarece a produce mai mult dintr-un bun este posibil doar dacă se produce mai
puţin din celelalt. In acelasi timp, panta FPP este crescătoare deoarece pentru a creşte producţia dintr-un
bun trebuie să renunţăm din ce în ce mai mult din celălalt bun.

Pe termen lung, ipotezele abordării statice sunt modificate astfel că vor avea loc deplasări ale FPP spre
dreapta sau stânga. Deplasarea FPP spre dreapta permite producerea unor cantităţi mai mari de bunuri x şi
y, inclusiv a acelor combinaţii imposibile, ca urmare a unor factori precum:
- creşterea ofertei de resurse
- folosirea mai eficientă a resurselor existente
- progresul tehnologic

Deplasarea spre dreapta a curbei posibilitatilor de productie conduce la creştere economică (figura 1.3).

Figura 1.3 Deplasarea curbei posibilitatilor de productie

Y
X

Este posibil productia maxima dintr-un bun sa nu sufere modificari daca se produce o schimbare de genul
imbunatatirii tehnologiei de productie care priveste celalalt bun (figura 1.4 si 1.5)

Figura 1.4Posibilităţi de crestere a producţiei bunului y Figura 1.5 Posibilităţi de crestere a producţiei
bunului x

Y Y

6
 X

Deplasarea FPP spre stânga este generată de diminuarea posibilităţilor de producţie (ex: dezastre naturale
care distrug o parte din resursele existente).

1.3 Economia – componentă a sistemului ştiinţei economice

Economia este o ştiinţă socioumană care studiază modalităţile în care societatea decide asupra alocării
resurselor limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor nelimitate ale
membrilor societăţii.

Cele două responsabilităţi ale ştiinţei economice sunt:

a) să explice fenomene reale
b) să realizeze predicţii privind evoluţia acestora

Gândirea economică are o istorie relativ îndelungată. Idei, şi chiar teorii economice, au apărut încă din
antichitate. Acestea erau formulate şi integrate în alte sisteme de gândire (de pildă, în cel filozofic).

7
Termenul de economie politică a fost consacrat de francezul Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său
de Economie Politică (1616). Acest termen provine din trei cuvinte de origine greacă:

 oikos (gospodărie, gospodărire),

 nomos (lege) şi
 polis (oraş, cetate).
În traducere liberă, termenul semnifica iniţial legea (regulile) de gospodărire a cetăţii.
Paradoxal, denumirea de economie politică a apărut cu mult timp înainte ca ştiinţa economică să fi apărut.
Sintagma respectivă a fost utilizată de cei mai mulţi din marii economişti ai secolului al XIX-lea (D.
Ricardo, K. Marx, J. B. Say, A. Marshall, C. Menger, S. Jevons, L. Walras) ca titlu pentru operele lor
fundamentale. Delimitarea economiei politice faţă de celelalte ştiinţe se făcea prin domeniul ei
particular de studiu: producerea, repartiţia, schimbul şi consumul avuţiilor, îndeosebi al bunurilor
materiale. Prin rolul bunurilor materiale în societate, susţineau clasicii acestei ştiinţe, domeniul economiei
politice era un aspect particular al tuturor activităţilor umane.
Mai târziu, economiştii de orientare liberală au recepţionat sintagma economie politică ca o legătură
strânsă între ştiinţa economică, pe de o parte şi opţiunile şi deciziile politice, pe de alta. Majoritatea
acestor economişti considerau că economicul este subordonat politicului, în sensul că politica avea funcţia
de a alege şi stabili obiectivele dezvoltării economice, în timp ce economia studia, gestiona şi oferea
mijloacele de atingere a acestor obiective.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, se manifestă o tendinţă de reconstrucţie a economiei ca ştiinţă
teoretică fundamentală. Despovărată de aspectele ideologice, economia contemporană se constituie, lent
dar ferm, într-o tehnică socială. Aceasta ar putea fi noua paradigmă, pe baza căreia se poate aştepta o
nouă stare a economiei la început de nou mileniu.

Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică greco-romană şi
asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin contribuţia epocală a lui Adam Smith. În
lucrarea sa “Avuţia naţiunilor” (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei situaţii clasice. De aceea, el
este considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era cunoscută sub denumirea de Economie
politică. De o deosebită importanţă au fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor
economişti care au efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu, cum sunt:
W. Petty cu a sa “Aritmetică Politică” si F. Quesnay, cu faimosul său “Tablou Economic”.
A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins
între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Această perioadă
este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, Thomas Malthus, John S. Mill. De asemenea, în această
etapă, a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică, înscriindu-se
pe o anumită filiaţie de idei. Unii specialişti acordă francezului J.B. Say un loc important în gândirea
economică universală, pe care-l încadrează în linia de gândire din această perioadă.
A treia perioadă este cuprinsă între anii '70 ai secolului XIX şi primul război mondial, respectiv marea
recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de timp, s-au impus contribuţiile
strălucite ale scolii istorice germane (W.Roscher, G. Schmoller şi îndeosebi F. List), ale marginaliştilor
vienezi specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei (C. Menger, E. Böhm-Bawerk, F. von Wieser), ale lui
L.Walras, V.Pareto, A. Marshall.
A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii '20 şi anii '70 ai secolului al
XX-lea. Perioada respectivă este marcată pregnant de J.M. Keynes şi de opera sa fundamentală ”Teoria
generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor”. Opera economică a lui Keynes a dat un puternic impuls
ştiinţei economice în general. Ca replică la curentul dirijist keynesist, s-a constituit liberalismul clasic al
secolului al XX-lea, ai cărui corifei – L. Mises, F. Hayek, M. Friedman - formează nucleul cel mai activ
al gândirii economice din ultimele decenii.
A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Pe terenul realităţilor economice
contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale ştiinţei economice, de tehnicile de analiză
existente, ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în

8
trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate. În acelaşi timp, în procesul firesc de raportare la nevoile
realităţii, unele dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.
Ansamblul de idei,concepte abstract mai mult sau mai puţin
ordonate între ele de natură să reflecte procesele şi
Economia ca unitate complexă dar indestructibilă, este structurată
fenomenele în:
economice. Cuprinde un set de definiţii şi un
• Microeconomia - constă in procesele, faptele, actele numărşidecomportamentele participantilor
ipoteze pri care se individuali
precizează condiţiile de la
activitatea economică (firme, gospodării familiale, valabilitate
administraţii,
alebănci etc).
teoriei şi care privesc comportamentul sau
• Mezoeconomia - reprezinta procesele, faptele, actele si comportamentele
reacţia mediului analizat.care se referă la sectoarele de
activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuaternar), la ramurile activităţii economice (siderurgie,
chimie, transport, educaţie, sănătate etc) la o regiune teritorial-administrativă.
• Macroeconomia - reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la
grupuri de subiecţi economici reuniţi în categorii omogene şi degajate de comportamentele lor
individuale, precum şi la întreaga economie privită ca agregat .
• Mondoeconomia - cuprinde procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale
comunităţilor internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât
şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională.

1.4 Economia pozitivă şi economia normativă

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un
anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale,
tehnico-ştiinţifice, politice etc. Atunci când economiştii încearcă să explice procesele şi fenomenele
petrecute în economie ei se situează pe poziţia omului de ştiinţă, imprimând obiectivitate analizei
întreprinse.

Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui făcut
pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate. Concluziile sale, măsurile de
politică economică în speţă, sunt subiective şi depind de interpretarea consecinţelor politicilor respective.
Ele îndeplinesc rolul de ghid de acţiune. Afirmaţiile normative conţin judecăţi de valoare şi predicţii,
stabilind un standard prin care realitatea poate fi judecată. Afirmaţiile normative sunt prescriptive.

Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă. Cunoştinţele furnizate de economia pozitivă fac
posibile recomandări normative realiste.

1.5 Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice.
Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la observarea atentă a
fenomenelor, faptelor şi actelor economice. Un exemplu in acest sens este oferit de legea lui Engel
conform careia, pornind de la fapte, pe măsură ce venitul creşte ponderea cheltuielilor pentru alimente se
reduce.
Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene, plecând de la
principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia trecând de la general la
particular.
Principiul “ceteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile,
în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a principiului logicii, conform căruia “interpretarea
evoluţiei fenomenului se face prin recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”. De regulă, sunt
considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic. Cererea de piaţă pentru paltoane
presupune un element stabil (numărul consumatorilor) şi unul variabil (moda).
Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei si vizeaza cercetarea unei laturi a
fenomenului economic, determinarea esenţialului acestuia.

9
Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale
componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi
interne, cauzale sau funcţionale.
Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au
petrecut ele în timp.
Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul
istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare. Cercetarea logică este istoria degajată
de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.
Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că realitatea însăşi se caracterizează
printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre actele şi faptele
economice, de aspectul calitativ al lor, dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.
Modelarea matematică, reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear
sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real, constituie o
treaptă importantă în ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei calitative
şi cantitative.
Orice teorie economică se formează, se dezvoltă şi poate să dispară într-un proces complex în cadrul
căruia se operează cu variabilele economice, ipoteze, predicţii si teste.

1.6 Economia de piaţă

A. Schimb şi specializare
Satisfacerea nevoilor se realizează fie prin producţie proprie, prin autoconsum, fie prin schimb,
apelând la produsele altora. Acestor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme
diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi economia de schimb.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare
satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.
Caracteristici generale ale economiei de schimb:
 specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri,
 autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici,
 piaţa este instituţia economică centrală,
 monetizarea economiei,
 legăturile economice dintre agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor
bilaterale de piaţă,
 bunurile economice îmbracă forma de marfă.

Avantaj economic absolut, relativ (comparativ)

Adam Smith a demonstrat că diviziunea muncii şi specializarea reprezintă cel mai important
factor de progres pentru individ şi societate. Prin specializare şi schimb fiecare are posibilitatea să obţină
mai mult faţă de situaţia când produce singur întreaga gamă de bunuri necesare existenţei.
Un agent economic dispune de avantaj absolut atunci când produce o cantitate de bunuri cu mai
puţine resurse în raport cu orice alt agent economic.
Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă obţine un
anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. David Ricardo a analizat eficienţa
şi rolul comerţului exterior pornind de la exemplul a două ţări, Anglia şi Portugalia, care produceau vin şi
pânză:

Vin (1 galon) Pânză (1 yard) Cop vin Cop pânză

10
 Anglia 120 ore 100 ore 1,2 yard panză 0,8 galon vin
Portugalia 80 ore 90 ore 0,88 1,12
! Se observă că Portugalia dispune de costuri mai reduse la ambele bunuri, aşadar ea deţine avantajul
absolut în producerea de vin şi pânză.
! Anglia are un avantaj comparativ la producerea de pânză, iar Portugalia la producerea de vin. Aşadar,
conform teoriei avantajului comparativ Anglia se va specializa în producerea de pânză, iar Portugalia în
vin. Deci D. Ricardo, a evidenţiat avantajul comparativ al Angliei de a exporta pânză în Portugalia şi de a
importa în schimb vin, chiar şi atunci când ambele produse pot fi obţinute cu o cantitate mai mică de
muncă în Portugalia.

B. Economia de piaţă. Caracteristici ale sistemului real al economiei de piaţă

Economia de piaţă reprezintă un sistem economic, un ansamblu coerent şi specific de diverse

structuri şi comportamente economice, tehnice, politice, sociale, juridice, etice, legate între ele prin relaţii
relativ stabile. Supremaţia în acest sistem revine structurilor economice.
Sistemele economice sunt forme de organizare economică a societăţii prin care se pun în
evidenţă: ce fel de bunuri se produc (CE?), prin ce mijloace (CUM?) şi în folosul cui (PENTRU CINE?).
La baza definirii unui sistem economic stă forma de proprietate dominantă asupra factorilor de
producţie.
Proprietatea este relaţia socială, consemnată de regulă printr-un act, prin care se recunoaşte
dreptul unei persoane fizice/juridice asupra unor bunuri. Sensul economic al proprietăţii se exprimă prin
atributele sale: posesiunea, dispoziţia, folosinţa, uzufructul.

Forme principale ale sistemelor economice:

1. sistemul economiei de comandă (centralizată, planificată) – se caracterizează prin:
 deţinerea resurselor în proprietate publică (dominaţia proprietăţii publice)
 centralizarea procesului de luare a deciziilor
 Karl Marx a contribuit la dezvoltarea modelului sistemului economic de comandă
2. sistemul economiei de piaţă (capitalistă) – se caracterizează prin:
 dominaţia economiei de schimb
 preponderenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie
 rolul central jucat de piaţă în autoreglarea societăţii
 a fost fundamentat pe gândirea economică a lui Adam Smith, care a pus bazele modelului
teoretic de economie de piaţă prin rolul „mâinii invizibile” în reglarea activităţii economice.
În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu
funcţionează în formă pură. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite,
elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu elemente ale implicării statului în
economie.
Sistemul real al economiei de piaţă are la bază următoarele caracteristici:
a) în numele eficienţei şi libertăţii este recunoscut şi păstrat rolul reglator al pieţei în alocarea resurselor şi
în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de interese;
b) piaţa ca mecanism automat de reglare a funcţionării economiei depinde esenţial de sistemul de preţuri;
acesta constituie un sistem de semnale recepţionate de către agenţii economici;
c) preţurile se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative
ale statului şi fără practici monopoliste;
d) concurenţa este „cuvântul de ordine” al economiei şi exprimă un model de comportament al agenţilor
economici; aceasta îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili
e) pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o deţine
proprietatea privată;
f) economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor şi alegerilor individuale, a
căror conexiune se realizează pe baza pieţei;

11
g) statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său,
folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare.

 Termeni cheie

Resurse economice Producţie Factori de producţie Natura Forţa de muncă Capital Capital
tehnic Capital fix Capital circulant Abilitatea întreprinzătorului Cost de oportunitate
Microeconomie Macroeconomie Economie pozitivă Economie normativă Economie de piaţă
Avantaj economic absolut Avantaj economic comparativ

 Întrebări de verificare

1. Definţi nevoile umane şi arătaţi cum pot fi clasificate acestea.

2. De ce raritatea resurselor este problema economică fundamentală?
3. Ce semnificaţie are curba posibilităţilor de producţie?
4. Oferiţi exemple din activitatea dvs. cotidiană privind deciziile adoptate ţinând seama de
costul de oportunitate.
5. Ce este ştiinţa economică?
6. Explicaţi, cu ajutorul unui exemplu, diferenţa dintre factorii de producţie şi resursele
economice.
7. Explicaţi modalităţile prin care poate fi stimulat spiritul de întreprinzător.
8. Oferiţi exemple de probleme aflate în sfera de studiu a microeconomiei şi macroeconomiei.
9. Oferiţi exemple de afirmaţii pozitive şi normative.
10. Prezentaţi semnificaţiile avantajului absolut şi ale avantajului comparativ.
11. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului real al economiei de piaţă?

 Teste grilă

1. Mecanismul prin care resursele sunt organizate pentru a fi folosite în vederea satisfacerii
nevoilor societăţii este cunoscut sub numele de:
a) guvern;
b) societate comercială;
c) întreprindere publică;
d) administraţie privată;
e) economie.

2. Factorii de producţie reprezintă:

a) parte a capitalului tehnic;
b) parte a capitalului bănesc;
c) parte a resurselor economice atrase în procesul economic;
d) numai obiect al proprietăţii publice;
e) numai obiect al proprietăţii private.

3. Care dintre următoarele resurse nu constituie factori de producţie?

a) capitalul tehnic;
b) populaţia aptă de muncă, dar neocupată;
c) materiile prime, materialele şi combustibilul;
d) populaţia ocupată;
e) construcţiile speciale ale societăţilor comerciale.
12
4. Conceptul de raritate a resurselor semnifică faptul că:
a) resursele sunt disponibile în schimbul unui preţ;
b) oferta de resurse este finită;
c) alegerile individuale sunt inutile;
d) importul este inevitabil;
e) resursele sunt insuficiente în raport cu volumul şi structura nevoilor.

5. Forma curbei posibilităţilor de producţie reflectă:

a) legea cererii;
b) legea ofertei;
c) legea descreşterii randamentelor;
d) legea creşterii costului de oportunitate;
e) scăderea costului de oportunitate.

6. Costul de oportunitate reprezintă:

a) valoarea celei mai bune alternative sacrificate de alocare a resurselor;
b) costul suplimentar pe care-l suportă producătorul atunci când măreşte producţia cu o unitate;
c) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii;
d) costul celui mai important factor de producţie;
e) cheltuielile efectuate pentru realizarea unei unităţi de produs.

7. Un fermier poate cultiva pe o suprafaţă de teren grâu şi/sau porumb. Presupunând că resursele
de care dispune sunt folosite integral, se dau următoarele combinaţii posibile accesibile
fermierului:

Posibilităţi Producţia de grâu Producţia de porumb

(tone) (tone)
1 200 40
2 100 80
3 50 100
4 0 120
5 150 60
6 300 0
7 250 20

Costul de oportunitate pentru grâu este:

a) 4 tone de porumb;
b) 10 tone de porumb;
c) 0,4 tone de porumb;
d) 2,5 tone de porumb;
e) nu se poate determina.

8. Creşterea producţiei de bunuri realizate în cursul unei perioade de timp la nivelul unei
economii naţionale ar putea fi provocată de:
a) creşterea numărului şomerilor;
b) creşterea nivelului general al preţurilor;
c) schimbarea preferinţelor de consum ale populaţiei;
d) utilizarea unor tehnologii mai eficiente;
e) reducerea volumului de resurse disponibile.
13
9. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca ştiinţă?
a) studiul utilizării resurselor în vederea obţinerii de bunuri şi servicii pentru propria folosinţă şi
pentru schimb;
b) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii;
c) distribuţia venitului între membrii societăţii;
d) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru satisfacerea nevoilor
nelimitate;
e) studiul cererii de bunuri şi servicii din partea menajelor.

10. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) agregatelor macroeconomice;
b) populaţiilor;
c) acţiunilor agenţilor economici individuali;
d) politicilor de combatere a şomajului;
e) politicilor de combatere a inflaţiei.

11. Macroeconomia se ocupă cu studiul:

a) acţiunilor economice ale populaţiei unei regiuni;
b) deciziilor întreprinderilor de mari dimensiuni;
c) preţurilor şi producţiei întreprinderilor aparţinând unei ramuri industriale;
d) comportamentului economiei privită ca un întreg;
e) alocării resurselor economice la nivelul producătorului individual.

12. ............. face afirmaţii despre “ce ar trebui să fie”, în timp ce .............face afirmaţii despre
“ceea ce este” bazate pe evenimente observabile şi posibil de verificat:
a) analiza pozitivă/analiza normativă;
b) analiza normativă/analiza pozitivă;
c) macroeconomia/microeconomia;
d) microeconomia/macroeconomia.

13. Arătaţi fenomenul care nu determină deplasarea CPP:

a) o descoperire tehnică aplicabilă în producţia uneia dintre cele doua bunuri
b) o creştere a populaţiei active
c) o preferinţă crescută pentru unul dintre cele doua bunuri
d) descoperirea de noi resurse utilizabile în producţia celor doua bunuri.

14. Într-o oră, producătorul A poate coace 6 pâini sau 4 plăcinte. Costul de oportunitate pentru
coacerea fiecărei pâini este:
a) 2/3 plăcinte
b) 3/2 plăcinte
c) 4/3 plăcinte
d) 1 plăcintă
e) nici o variantă.

15. Nu reprezintă caracteristică esenţială a sistemului economiei de piaţă:

a) proprietatea privată asupra factorilor de producţie;
b) urmărirea de către indivizi a propriului interes;
c) intervenţia limitată a statului în economie;
d) planificarea distribuţiei principalelor resurse la nivel social;
e) manifestarea liberă a iniţiativei agenţilor economici.

14
Răspunsuri:
Grila nr. Răspuns corect
1 E
2 C
3 B
4 E
5 D
6 A
7 C
8 D
9 D
10 C
11 D
12 B
13 C
14 A
15 D

BIBLIOGRAFIE :

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta,

Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 11-46
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a
şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 9-30
3. R.L.Heilbroner, ”Filozofii lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,
pag. 19-44, 45-80
4. Daniel M.Hausman,”Filozofia ştiinţei economice”, Editura Humanitas,Bucureşti,1993,
pag.7-9, 28-33, 33-44, 54-68, 69-93
5. J.K.Galbraith, ”Ştiinţa economică şi interesul public”, Editura Politică, Bucureşti 1982,
pag.11-21, 231-276, 377-388
6. Paul Heyne, ”Modul economic de gândire”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1991, pag.307-317
7. R.Lipsey-K.Chrystal „Principiile economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 2002,
pag.38-45
8. Niţă Dobrotă „Economie Politică”,Editura Economică, Bucureşti 1997, pag.31-48
9. J.E. Stiglitz, C. E. Walsh, ” Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 25-
76
10. Cătălin Huidumac, Angela Rogojanu, „Introducere în studiul economiei de piaţă”,
Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag. 1-16, 31-38
11. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western,
USA, 2004, pag. 3-60
12. N.N. Constantinescu, „Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă”, Editura AGER-
Economistul,Bucureşti,1992, pag.41-64

15
16