SUBIECTE POSIBILE

Curs I – Istoria economiei

Ştiinţele economice studiază comportamentul oamenilor în procesul de evaluare şi
alegere a alternativelor pe care le au la dispoziţie pentru utilizarea resurselor limitate
existente în societate, în vederea satisfacerii dorinţelor şi cerinţelor lor nelimitate.
Microeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic al diferiților
consumatori, al firmei si problematica împărțirii bunurilor limitate si a venitului limitat.
Macroeconomia lucrează cu mărimi agregate, cercetează comportamentul economiei în
general, cum ar fi venitul total sau gradul de ocupare al forței de muncă, rata inflației sau
oscilațiile conjuncturale.
Prima mențiune a termenului de economie politică a fost făcută în anul 1615 de către
francezul Anthony de Monthcretien în lucrarea sa, intitulată “Tratat de economie politică”.
În Antichitate:
 se regăsesc referiri la Platon și Aristotel
 economia era parte componentă a filosofiei și moralei
 toate reflecțiile despre realitatea socială sau mediul înconjurător se realizau prin
prisma religiei și erau înțelese și explicate cu ajutorul perceptelor religioase.
 schimburile se exercitau sub forma de troc
Troc reprezintă un schimb în natură, fără mijlocirea banilor, constituind forma cea mai
simplă a comerțului.
Teoria Mercantilistă
 bogăția țării o reprezentau banii (aur)
 mercantiliștii au crezut că se poate îmbogăți clasa comercianților
Mercantilistii au crezut ca statul nu se poate îmbogății decât vânzând în exterior mai mult
decât cumpară, și numai balanța Comercială Externă Excedentară ar putea fi soluția: export
> import.
Ei au recomandat în acest sens sisteme de prime la export și bariere vamale ridicate la
import.
Mercantilismul a adus implicarea statului in economie și reprezintă primul curent de
gândire care a abordat problema schimburilor internaționale.
Există mercantilism: timpuriu, matur și târziu.
Fiziocrații
Fiziocrații sunt cei care cred în schimburile dintre om și natură, aceasta din urmă era
primordiala și își manifesta puterea.
Fiziocrații au surprins greșelile mercantiliștilor.
 Ei au fost ultimii gânditori care au limitat sfera productivă la o singură ramură și un
singur factor de producție.
Au fost primii care au transferat obiectul de studiu al economiei politice din sfera
circulației în sfera producției.
Neoclasicismul
Începe să se impună în teoria și practica economica din ultima treima a sec 19 și de
atunci încoace mai toată gândirea țărilor dezvoltate este mai mult sau mai puțin neoclasică.
Neoclasicismul încearcă o înnoire a paradigmei clasice, dar a preluat și concepția liberală
a capacității de autoreglare.
Teoria Socialistă
În concepția economiei socialiste, capitalul bazat pe proprietatea privată era un sistem
nedrept, exploatator deoarece spuneau ei, capitaliștii însușeau pe nedrept o parte a
rezultatului muncii muncitorului.
Teoria Keynesiană
Keynes a sesizat că economia capitalistă nu are capacitatea să se autoregleze prevenirea
făcându-se a spus Keynes , numai prin implicarea statului în economie, astfel a apărut
orientarea dirijistă, adică luarea de măsuri economice directe de către stat; în noile condiții
pentru susținerea teoriei sale Keynes a inversat legea lui Say susținând că cererea totală
determina oferta totală.
Curs II – Activitatea economică
Nevoile economice sunt senzația de lipsă simțită de o persoană.
Trăsături:
 sunt multifactorial determinate;
 au o structură complexă;
 sunt un fenomen temporal – apar , se amplifică, se diversifică, se diminuează, dispar ;
 sunt in același timp limitate și nelimitate
 sunt interdependente in cadrul sistemului pe care-l formează – se concurează, se
substituie unele altora, sunt complementare
Criterii de grupare și forme
1. MODUL RELEVARII : - potențiale
- reale (efective)
2. LOCUL MANIFESTĂRII: - de producție
- de consum personal
3. ROLUL SOCIAL : - fundamentale
- secundare
- terțiare
4. FORMA PRODUSULUI CU CARE SE SATISFAC : - bunuri materiale
- servicii materialre
- valori spirituale
5. CORESPUNZĂTOR PURTĂTORILOR : - individuale
- colective
- globale
6. SFERA CUPRINDERII : - locale
- zonale
- naționale
- mondiale
7. FRECVENȚA MANIFESTĂRII: - permanente
- sezoniere
- rare (multianuale)
8. INTENSITATEA MANIFESTĂRII : - mică
- medie
- mare
 9. NIVELUL SATISFACERII : - minim
- normal
- ridicat
Interesele economice sunt expresia necesităţii satisfacerii nevoilor de consum.

Producția transformarea unor bunuri în alte bunur.

Producția reprezintă acțiunea nemijlocită asupra naturii pentru obținerea , transformarea
și remedierea bunurilor materiale.
Diviziune orizontală constă în axarea participanților la activitatea economică pe
realizarea diferitelor produse.
Diviziunea verticala presupune distribuirea între participanți a rolurilor diferite în
realizarea unui produs, impune cooperarea.
Existența diviziunii își găsește reflectarea în constituirea categoriilor de produse:
 produse primare
 produse intermediare (semifabricate)
 produsele finite
Structura pe sectoare este următoarea :
 sectorul economic primar – grupeaza agricultura, silvicultura, piscicultura, industria
extractivă;
 sectorul economic secundar – al industriei prelucrătoare și a construcțiilor
 sectorul economic terțiar – prestări servicii, transport, telecomunicații, financiar-
bancar
 Specializarea producătorilor – facilitează fructificarea în modul cel mai avantajos, de
către fiecare persoană, firmă a deosebirilor existente între pregătirea profesională și resursele
materiale de care ele dispun.
Specializarea contribuie la creșterea productivității muncii, prin simplificarea activităților,
descompunerea muncii în elementele sale.
Cooperarea în producție reprezintă conlucrarea între persoane specializate în realizarea
unor produse finite, produse neterminate sau lucrări, în producerea și/sau comercializarea
rezultatelor activităților lor.
Specializarea are si efect negativ, precum plafonarea și specializarea excesivă cu efecte
majore în creșterea numărului de potențiali șomeri.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, a premiselor - directe şi indirecte
- ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile și pot fi atrase sau sunt efectiv utilizate la
producerea de noi bunuri

Resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare, în comparaţie cu nevoile.
Dată fiind cantitatea disponibilă dintr- o anumită resursă şi considerând că aceasta poate
servi la producerea a două bunuri distincte curba sau frontiera posibilităţilor de producţie
reflectă ansamblul cantităţilor maxime din cele două bunuri care ar putea fi produse.
Fiecare punct de pe această curbă reflectă o combinaţie între o anumită cantitate din bunul
X şi a anumită cantitate din bunul Y care pot fi produse cu volumul dat de resurse.
Curs III – Factorii de producție
Factorii de producţie constituie ansamblul elementelor şi condiţiilor necesare şi suficiente
pentru ca orice proces să se poată desfăşura conform scopului său predeterminat, şi anume
obţinerea profitului.
Clasificarea factorilor de producţie:
 după origine: primari (natura,munca) şi derivaţi (capitalul, abilitatea managerială)
 în raport cu teoria economică: factori clasici (munca, pământ, capital), neoclasici sau
neofactori
 după acţiune: direcţi şi indirecţi
 după capacitatea de divizare: divizibili (apă, energie electrică) şi indivizibili
 după posibilitatea de înlocuire: substituibili şi nesubstituibili
 după participarea la producţie : integral consumabili sau de stoc
Munca reprezintă factorul fundamental, decisiv al dezvoltării şi progresului social-
economic.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi
folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor
imediate şi de perspectivă.
Factorul de muncă are o determinare cantitativă şi una calitativă.
Dimensiunea cantitativă a factorului ''munca'' se refera la volumul de muncă de o anumită
natură, prestat într-un proces de producţie dat.
Dimensiunea calitativă a factorului ''munca'', abordat la nivel individual, se referă la
specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul sau de calificare şi
de experienţa de producţie, la nivelul său de productivitate.
Natura, ca factor de producţie, reprezintă totalitatea elementelor brute din natură,
preexistente omului, care sunt folosite în producerea bunurilor economice.
Exemple de resurse naturale sunt: solul, subsolul, apa, resursele minerale, lemnul brut din
pădure, râurile, marea, oceanul, etc. Dintre aceste elemente, cel mai important este pământul
sau solul.
Pământul poate fi considerat ca format din următoarele elemente:
 suprafeţe arabile;
 suprafeţe de păşuni naturale, păduri;
 suprafeţe de deşerturi şi zone îngheţate;
 suprafeţe construite sau ocupate de construcţii.
Pământul ca factor de producţie natural prezintă câteva trăsături specifice şi anume:
 este un element natural preexistent;
 este un element durabil şi regenerabil;
 este limitat ca extindere
  este principalul mijloc de producţie
Resursele minerale constituie o altă componentă esenţiala a factorului natural de
producţie.
Resursele minerale se grupează după următoarele criterii:
 după gradul de cunoaştere a existenţei lor
 după posibilitatea de exploatare
 după conţinutul lor
Dimensiunea cantitativă a factorului natural al producţiei se referă în general, la volumul
în care o resursă naturală este atrasă efectiv în circuitul economic.
Dimensiunea calitativă a factorului natura vizează, la rândul ei, acele atribute intriseci ale
unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive.
Capitalul reprezintă totalitatea bunurilor acumulate prin muncă şi utilizate în scopul
producerii altor bunuri economice, destinate vânzării.
Capitalul poate fi :
 capital real, tehnic
 capitalul nominal
 capitalul bănesc
Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese
economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte după mai mult timp de
utilizare.
Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii; acestea sunt formate
din totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi pentru dezvoltarea capacităţilor de
producţie.
Amortizarea reprezintă recuperarea treptată a valorii mijloacelor fixe utilizate în procesul
de producţie.
Mărimea absolută a amortizării (masa amortizării): A=Kfix/t
Mărimea relativă a amortizării (rata amortizării): R=A/Kfix * 100
A-amortizare anuală; Kfix-capital fix; t-durata de amortizare; R-rata amortizării
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă într-un
singur ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea costurilor şi
se înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu reluarea unui nou ciclu.
Cantitatea de capital circulant necesară pentru realizarea unei unităţi dintr-un bun
economic reprezintă consumul specific: Cs=Kcirculant/Q, unde Q reprezintă producţia
În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia factorului
muncă:
1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active
 Aceasta se datorează unor cauze:
 de ordin demografic
 de ordin economic
 de ordin social
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate
Fenomenul este datorat, pe de o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei
de muncă, iar pe de altă parte, creşterii speranţei de viaţă.
Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei
activi.
Pe termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea
gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.
3. Sporirea calităţii resurselor de muncă
Perfecţionarea pregătirii profesionale realizată prin sistemul de învăţământ, prin reciclare,
schimbarea calificării, prin procesuleducaţiei permanente, se va regăsi într-o eficienţă sporită
a factorului muncă.
Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltării economice;
sistemul amortizării practicat în economie şi destinaţia acesteia; politicile în domeniul
investiţiilor.
Curs IV – Comportamentul Consumatorului
Utilitatea economică desemnează capacitatea unui bun economic (reală sau presupusă) de
a satisface o dorinţă (trebuinţă) umană.
Pentru ca ceva să fie util este necesar ca el să îndeplinească anumite condiţii şi anume:
 existenţa unei relaţii între calităţile unui bun şi o anumită trebuinţă
 cunoaşterea acestor proprietăţi utile
 capacitatea de punere în valoare, de folosire a respectivelor proprietăţi utile
Teoria Cardinală a Utilității
Consumatorul poate măsura utilitatea unei mărfi printr-un număr. Dacă această marfă e
un bun omogen, individul este capabil să acorde fiecărei unităţi a bunului o utilitate mai
mare sau mai mică, prin intermediul unui număr de unităţi de utilitate.
Teoria Ordinală a Utilității
Teoria ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o ordine, în virtutea opţiunii
raţionale a consumatorului. Ierarhizarea mărfurilor se exprimă matematic prin funcţia de
utilitate, care asociază cantităţilor consumate dintr-un produs, un aşa-zis “număr”,
semnificând un clasament.
Utilitatea individuală (U I) reprezintă satisfacţia înregistrată de consumul unei unităţi i
dintr-un bun reper X.
Utilitatea totală (UT) se referă la cumularea progresivă a utilităţii unităţilor adiţionale
consumate în timp din bunul X:
n
UT  ui =
i 1
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă modificarea utilității totale ca urmare a creșterii cu
o unitate a cantității de produs consumat: Umg = UT1 – UT0
Prin venitul marginal înțelegem că se modifică venitul total ca urmare a creșterii cu o
unitate a cantității de produse vândute: Vmg = VT1 – VT0; VT = Preț unitar * Q
CT = CF + CV
CT – cost total; CF – cost fix; CV – cost variabil
P = salarii/CT * 100
P – ponderea
VP = Q * PV
VP – valoarea producției; PV – prețul de vânzare
CM = CT/Q
CM – costul unitar mediu
Curs V – Piața / Cererea
Cererea reprezintă cantitatea care se va achiziţiona dintr-un produs, la un moment dat sau
într-o perioadă, la fiecare nivel al preţului cerut de vânzători, atunci când ceilalţi factori sunt
consideraţi constanţi.
Tipuri de cerere in functie de felul produselor:
 Cerere pentru produse independente
Cumpărarea sau nu a unui produs nu are nici un efect asupra situaţiei pe piaţă a unui alt
produs.
 Cererea de produse substituibile, adică concurente
Creşterea cererii pentru un astfel de produs generează reducerea cererii pentru celelalte şi
invers.
 Cererea bunurilor complementare
 Cererea de produse derivate
Amploarea şi modul mişcării cererii pentru un produs se transpune în parametrii cererii
unui alt produs, având statutul de premisă a producerii primului.
Funcția cererii relevă cantităţile dintr-un produs pe care oamenii, la un moment dat, vor fi
dispuşi să le cumpere, la preţuri diferite, restul factorilor determinanţi ai cererii fiind
consideraţi constanţi.
Dacă Qci este cantitatea cerută din produsul i, iar Pri preţul acestuia, funcţia cererii va fi:
Qci = f (pri)
 Factori determinanți ai cererii
1. Nivelul prețului unitar al produsului
Se manifestă acţiunea preţurilor produselor substituibile rivale asupra cererii produsului
analizat; acţiunea preţurilor produselor complementare acestuia; acţiunea preţurilor unor
produse asupra cererii altor produse, care derivă din cererea primelor.
Efectul de substituţie, adică fructificarea posibilităţilor de înlocuire a unui produs scumpit
cu produse nescumpite, sau mai puţin scumpite.
2. Nivelurile preţurilor celorlalte produse
În cazul produselor complementare, funcţionează regula condiţionării de către nivelul şi
modul modificării preţului unui produs a cererii produsului complementar lui.
Pe pieţele produselor derivate, influenţarea cererii de către preţ se manifestă, în primul
rând, în domeniul important al condiţionării cererii de factori de producţie de către cererea
bunurilor de consum.
3. Mărimea veniturilor consumatorilor
Efectul de venit, se manifesta sub forma modificării direct proporţionale a cantităţii cerute
dintr- un produs cu modificarea venitului real al consumatorilor produsului.
Creşterea sau reducerea venitului alimentează creşterea sau scăderea cererii, cu excepţii
care vor fi menţionate ulterior.
Cererea produselor de lux este mai sensibilă la modificarea venitului decât a
componentelor primei grupe.
În cazul produselor inferioare, acţiunea legii cererii se montează ca urmare a conjugării
efectelor de venit şi de substituţie.
4. Preferințele oamenilor
Preferintele oamenilor sunt, în același timp, reflectarea unor nevoi reale, unor nevoi
stimulate artificial, tradițiilor specifice comunităților din care ei fac parte.
5. Previziunile oamenilor privind evoluția prețurilor produselor și a
veniturilor lor
Atunci cand ceilalti factori determinanti ai cererii sunt constanti , previzionarea unei
majorari de preturi va genera cresterea cererii prezente.
6. Dimensiunea pieței
Dacă preţul nu se modifică, cantitatea cerută dintr- un produs va evalua în proporţie
directă cu modificarea numărului populaţiei, a numărului consumatorilor produsului grupaţi
în gospodării familiale.
7. Mediul natural
Natura de un anumit fel a climei confera o structura caracteristica a cererii.
 Elasticitatea cererii în funcție de preț surprinde modificarea în expresie procentuală a
cantității cerute dintr-un produs Qc- în funcție de modificarea cu 1% a prețului.
Îmbracă două forme :
 elasticitatea cererii față de preț
 elasticitatea cererii în funcție de venit
Existenţa interdependenţei dintre cererea unor produse şi preţul altor produse, posibile
înlocuitoare a acestora face necesară utilizarea coeficientului elasticităţii încrucişate a cererii
eci,j. Dacă i este produsul a cărui cerere se analizează şi j produsul a cărui preţ se modifică,
relaţia de calcul este:
Curs VI - Oferta
Oferta este cantitatea de produse pe care producătorul este decis să o vândă, la un moment
dat, sau pe parcursul unei perioade, corespunzător unei anumite mărimi a preţului.
Oferta stoc este cantitatea produselor aflate in stoc la un moment dat
Oferta flux reprezintă suplimentarea cantității oferite pe seama produselor realizate pe
parcursul unei perioade.
Factorii determinanți ai ofertei de produse
1. Prețul produsului analizat
Fiecărui preţ care se poate obţine pe piaţă îi corespunde o anumită cantitate de produs
pereche.
Corelaţia dintre preţul de piaţă a unui produs şi cantitatea oferită de producători este
redată de funcţia ofertei, atunci când restul condiţiilor care influenţează oferta nu se schimbă.
Dacă, Qoi simbolizează cantitatea de produs i oferită şi Pr preţul unitar al acestuia, funcţia
ofertei este: Qoi = f (Pri)

2. Mărimea, sensul și proporția modificării costului de producție al

produsului oferit
Această regulă a condiţionării mărimii ofertei de costul de producţie al produsului se
manifestă şi prin acceptarea majorării ofertei unui produs pe seama transferării resurselor
necesare de la producerea altor produse, numai dacă venitul aşteptat va fi mai mare decât cel
la care se renunţă.
Reducerea ofertei, ca urmare a reducerii preţului produsului, se explică prin apropierea
sau chiar coborârea acestuia din urmă sub nivelul cheltuielilor de producţie ale produsului.
3. Modificarea prețurilor produselor substituibile
 În cazul scumpirii unui produs şi al creşterii, din această cauză, a ofertei sale reducerea
ofertei produselor substituibile lui, dacă preţul lor nu a crescut sau dacă a crescut într-o
proporţie mai mică.
4. Numarul firmelor participante la constituirea ofertei
Înmulţirea unităţilor producătoare determină creşterea ofertei totale a produsului, dacă
oferta celor existente pe piaţă rămâne aceeaşi. Reducerea numărului lor, în aceleaşi condiţii,
are efectul opus, al reducerii ofertei totale a produsului.
Pe pieţele monopol şi monopson, se poate înregistra sporirea preţului produsului fabricat
fără ca aceasta să determine sporirea ofertei.
5. Fenomenele naturale, clima
Influenţează în general mărimea şi modul mişcării ofertei produselor. Efectul lor se
manifestă cel mai consistent în cazul producţiei de produse agricole, al activităţii de
construcţii şi a aceleia din industria extractivă.
6. Evenimentele sociale și politice
Pot cauza modificări ale mărimii ofertei unui produs rezultat ca efect al acţiunii celorlalţi
factori. Purtătorii capacităţii de muncă, motivaţi în activitatea lor, cuprinşi în formaţii de
lucru caracterizate prin raporturi interumane pozitive, pot spori oferta pe seama realizării
unui nivel mai ridicat al producţivităţii muncii şi al mai bunei gestionări a resurselor
materiale de producţie, faţă de acela care s-ar obţine în absenţa acestor stimuli.
Elasticitatea ofertei faţă de preţ exprimă proporţia directă în care reacţionează, în expresie
procentuală, mărimea ofertei la creşterea sau scăderea cu un procent a preţului produsului,
restul factorilor determinanţi ai ofertei fiind nemodificaţi.

Interpretarea coeficientului (eopr)

eopr > 1, coeficient supraunitar, corespunzând ofertei elastice. Modificarea ( ± ) cu 1% a
preţului produsului este urmată de modificarea ( ± ) ofertei cu mai mult de 1%.
eopr = 1, coeficientul egal cu unu, corespunzător ofertei cu elasticitate unitară.
Modificarea cu 1% (±) a preţului este urmată de modificarea (±) în aceeaşi proporţie a
ofertei.
eopr <1, coeficient subunitar, oglindând oferta inelastică. Există atunci când modificarea
(±) cu 1 % a preţului determină modificarea (±) cu mai puţin de 1% a ofertei.
Curs VII - Cererea
Forma imediat următoare cererii individuale este cererea existentă pentru un anumit
produs, pe o anumită piaţă, urmând cererea pieţei, a unei pieţe, reprezentând întreaga cerere
existentă la un moment dat, în funcţie de mărimea preţului practicat, pe toate pieţele din
cadrul economiei naţionale pe care se tranzacţionează acel produs.
Sfera cea mai largă a cererii se realizează când ea se manifestă ca cerere agregată (totală).

Efectul de antrenare se bazează pe obiceiul unor persoane de a imita comportamentul

economic al altora. Cererea unui produs se majorează fiindcă şi alţii l-au cerut, fără ca
aceasta să corespundă nevoii consumării produsului.
Efectul cumpărării ostentative sau sfidătoare sau izbitoare, constă din majorarea cererii
produsului sub influenţa mărimii preţului lui. Creşterea va fi cu atât mai mare cu cât preţul
va fi mai mare.
Efectul snob se bazează pe o reacţie psihică opusă celei care oferă suportul pentru efectul
de antrenare. Sunt persoane care renunţă la un produs, deşi le-ar fi util, deoarece şi alte
persoane au recurs sau recurg la cumpărarea lui.In acest caz ,este mult afectată cererea
produselor şi a serviciilor al căror succes de piaţă depinde de concordanţa lor cu evoluţia
modei.
Oferta totală sau agregată sau globală este un concept macroeconomic reprezentând
volumul total al bunurilor şi serviciilor produse într-o perioadă, într-o economie, minus
exporturile,plus importurile sau valoarea acestora în anumite condiţii de preţ.
Legea cererii și a ofertei determină mişcarea preţului pieţei unui produs spre nivelul la
care cantitatea cerută de cumpărător egalează cantitatea oferită de vânzători .
Conform Legii King, creşterea ofertei, datorită unei recolte bune, atunci când cererea este
puţin elastică, împinge în jos preţurile produselor agricole, chiar într-o proporţie mai mare
decât se modifică factorul cauză.
Piaţa unui anumit produs, se poate afirma că ea este în echilibru atunci când cantitatea
totală cerută este egală cu cantitatea totală oferită, egalitatea realizându-se în funcţie de
preţul de echilibru sau de compensare.
Mecanismul formarii pretului de echilibru
În perioada foarte scurtă, ultrascurtă, curentă sau de piaţă, insuficientă pentru crearea
condiţiilor necesare modificării costului de producţie al produsului, oferta depinde numai de
modul în care reacţionează ofertanţii la mărimea şi modificarea preţului produsului.
În perioada scurtă, modificarea cantităţii de muncă implicate în producerea produsului
este factorul determinant al modificării dimensiunii ofertei. Mărimea ofertei neavând
influenţă asupra mărimii preţului, producătorii pot vinde cantităţi diferite de produs la acelaşi
preţ.
În perioada lungă, oferta se poate aduce la nivelul mărimii de echilibru şi prin intermediul
modificării mărimii capitalului fix implicat în realizarea produsului. În cadrul acestei
perioade sunt posibile: sporirea produsului firmelor prezente pe piaţă, intrarea pe piaţă a noi
intreprinderi ofertante, părăsirea pieţei de către unele firme.
Esenţa echilibrului producătorului constă din asigurarea egalităţii dintre raporturile
productivităţilor marginale şi raporturile preţurilor factorilor de producţie combinaţi pentru
obţinerea unui produs. Atunci când se urmăreşte realizarea lui în condiţiile cheltuielilor de
producţie celor mai mici posibile, este starea firmei în care produsele marginale obţinute din
cheltuirea ultimei unităţi băneşti din sumele totale cheltuite sunt egale pentru toţi factorii de
producţie utilizaţi.
Echilibrul consumatorului se realizează atunci când consumul de produse este în aşa fel
organizat încât fiecare produs consumat să asigure consumatorului o utilitate marginală
corespunzătoare preţului lui.
Consumatorul este în echilibru atunci când, corespunzător combinaţiei formate de venitul
lui şi preţul produselor de consum, beneficiază de nivelul de utilitate cel mai înalt posibil.
Curs VIII - Prețurile
Preţul unui bun sau al unei resurse este un element care arată la ce anume trebuie să se
renunţe pentru a se obţine respectivul bun sau serviciu.
Utilizarea preţurilor în cadrul actelor de schimb al produselor a generat existenţa, alături
de preţurile absolute, ca sume de bani plătite de cumpărători şi încasate de vânzători, a
preţurilor ca mărimi relative.
Factori interni pieţelor, cuprind:
1. Factori care acţionează prin intermediul cererii:
 utilitatea atribuită de consumatori produselor
 capacitatea de plată a populaţiei
 nevoile consumatorilor
2. Factori intermediaţi de oferta de produse:
 nivelul costului de producţie unitar
 abilitatea întreprinderilor de maximizare a profitului lor
 structura ofertei
 preţurile produselor pe alte pieţe
3. Factori aparţinând ansamblului pieţelor:
 raportul dintre cererea şi oferta de produse
 dintre cererea şi oferta de monedă
Factori externi pieţelor grupează:
1. Modificarea mărimii cererii şi a ofertei de către autorităţi;
2. Influenţarea mărimii preţurilor, de către acest factor, pentru
menţinerea echilibrului social
3. Influenţarea formării preţurilor de către organizaţii cu tentă
monopolistă.
Metoda preţurilor flexibile a fost prezentată cu ajutorul a două modele:
1. Modelul contractelor competitive a lui Leon Walras (elveţian)
2. Modelul contractelor negociate a lui Francis Edgeworth (englez)
Metoda costului complet se aplică în sectorul manufacturier- al activităţilor prelucrătoare
şi cel al prestării serviciilor, unde produsele se obţin prin prelucrarea de resurse obţinute în
fazele precedente ale producţiei.
În prima ipostază, statul participă la conturarea preţurilor prin intermediul:
  autorităţilor publice centrale şi locale, ca titulare ale unei părţi a cererii de produse şi
servicii necesare consumului public
 al firmelor care asigură, în anumite proporţii, oferta unor produse
În a doua ipostază, răspunzând unor stimuli, reali sau imaginari, a căror importanţă poate
fi corect sau incorect surprinsă, statul îşi asumă calitatea de supervizor al funcţionării
pieţelor şi, în acest cadru, al stabilirii preţurilor.
Autorităţile tratează cu mare atenţie formarea preţurilor produselor agricole alimentare,
deoarece de mărimea lor depinde, în mare măsură, nivelul de trai, dar şi starea de spirit a
unui număr mare de oameni, susţinători sau nu ai unor forţe politice.
Cu aceeaşi ţintă sunt luate şi măsurile de asigurare, prin preţuri, a unui salariu sau a unui
venit minim.
Proporţia în care preţurile sunt, astfel, influenţate- aspect cantitativ - poate genera situaţii
calitativ diferite. Aceasta explică posibilitatea identificării unor tipuri de politici statale
aplicate în domeniul preţurilor .
1. Intervenţia în formarea preţurilor unui număr redus de produse
 susţinerea, mai ales, a preţurilor produselor agricole şi
 limitarea creşterii preţurilor produselor de primă necesitate şi a serviciilor publice -
preţurile celorlalte produse fiind generate de mecansimul cerere- ofertă.
2. Reglementarea preţurilor unor sectoare economice , deci, a unui număr
mare de produse, care coexistă cu sectoare unde preţurile se formează liber sau sunt numai
supravegheate.
3. Controlul statal integral al mecanismului formării preţurilor
Preţurile maxime(de plafonare), se stabilesc de către autorităţi sub nivelul preţurilor de
echilibru ale pieţelor pe care se tranzacţionează produsele.
Fiind cele mai mari preţuri care se pot practica pentru tranzacţionarea unui produs, cu
ajutorul lor este prevenită majorarea exagerată a veniturilor vânzătorilor produselor cu deficit
de ofertă. În situaţiile de penurie, se ştie, preţurile pot creşte mult, favorizând ofertanţii, cu
preţul defavorizării cumpărătorilor, prin reducerea drastică a consumului lor.
Preţurile minime se stabilesc de către autorităţi peste mărimea preţurilor de echilibru ale
pieţelor, ca cea mai mică sumă de bani care trebuie achitată pe o piaţă, la un moment dat,
pentru un produs.
Ele corespund situaţiilor în care există exces de ofertă, care, necontracarate, ar putea
împinge preţurile sub nivelurile la care producătorii nu ar mai încasa profit sau ar încasa un
profit mult mai mic decât în alte domenii în care ar putea investi capitalul lor.
Autorităţile influenţează preţurile şi prin:
 politica fiscală
 politica de creditare
Curs IX- Profitul
Profitul reprezintă o formă de venit obţinută în urma folosirii factorului capital în cadrul
activităţii economice sau rezultat de ansamblu al acestei activităţi.
Teorii asupra profitului:
 remuneraţia factorului capital (preţ, dobândă)
 recompensă pentru investire
 retribuirea întreprinzătorului
 beneficiul organizării şi conducerii unei activităţii economice utile şi eficiente
 recompensa pentru inovaţie
 primă pentru asumarea riscurilor de către întreprinzător
 rezultatul unor dezechilibre pe piaţă sau conjuncturi favorabile producătorului
 efect al concurenţei imperfect
Privit ca diferența între prețul de vânzare și costul de producție profitul, mai precis
profitul total are două componente: profitul normal și profitul supranormal sau economic.
Profitul normal reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează și însușește
întreprinzătorul în calitatea sa de proprietar al factorilor de producție.
Profitul economic se realizează numai în procesul schimbului în cadrul mecanismelor
pieței concurențiale unde domină incertitudini generate de confruntarea dintre numeroasele
riscuri asumate de către producători. Ținând seama de asemenea riscuri, se poate aprecia ca
profitul economic pe care-l realizează și însuseste agentul economic, reprezintă o răsplată a
muncii sale.
Tipuri de profit:
 profitul legitim sau legal
 profitul nelegitim sau nelegal
 profit admis (profit net)
Funcțiile profitului:
Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplinește anumite funcții pentru agenții
economici, proprietari, întreprinzători, populație, societate în general:
 funcția de motivare a firmelor
 funcția de creștere
 funcția de control asupra activității firmelor
 funcție socială
Masa profitului este suma totală dobândită sub forma de profit de un agent economic, de
o ramură sau de o economie a unei țări. Ea se stabilește ca diferența pozitivă dintre venitul
obținut prin vânzarea bunurilor realizate și costul lor.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului și un parametru
corespunzător de referință.
În teorie și practică se calculează următoarele genuri de rate de profit (pr'):
 rata comercială, prin raportarea profitului la venitul total la încasările totale sau la cifra
de afaceri (CA)

 rata economică, raportând profitul la activele totale ale întreprinderii (AT), atât cele
proprii cât și cele împrumutate

 rata financiară, determinată prin raportarea profitului la activele proprii (AP)